Contextul Si Particularitatile Miscarii Ecologiste In Romania
Cuprins
Introducere
I TEORII ALE ECOLOGISMULUI
I.1 Criza mediului înconjurător
I.2 Ecologia ca ideologie
I.3 Variante ale ecologismului
I.4 Mișcarea ecologistă – componentă a rețelei New Age *
II CONTRADICȚIILE ECOLOGISMULUI ROMÂNESC
II.1 Mișcarea ecologistă în România: De la idee la acțiune politică
II.2 Geneza, manifestarea și extinderea mișcării ecologiste în România – Interviu
II.3 Ecologismul românesc: de la copilărie la maturizare precoce. Confuzia doctrinară și a acțiunii practice
II.4 Politica puterii – Centrist- convergentistă
-Ecologismul naționalist și moral (MER)
II.5 Prezentarea generală și comparativă a Partidului Ecologist Român (PER) – și Federația Ecologistă din România (FER) – două din cele mai însemnate organizații partidice cu profil ecologic din țară.
II.6 *Ecologismul virtual (CER)
II.7 Democrație și ecologism în România. Cine sunt și ce vor ecologiștii?
II.8 *Societate civilă și civism în România
Pagini 44
Bibliografie
.
Ball Terence & Dagger Richard: Ideologii Politice și Idealul Democratic., Ed. Polirom Iași, 2000
Bleahu Marcian: Ecologie – Natură – Om., Ed. Metropol 1998
Carpinschi Anton: Doctrine Politice Contemporane – Tipologii – Dinamică – Perspective., Ed. Moldova Iași 1992
Coomoner Barry: Cercul care se închide – Natura, omul și tehnica., Ed. Politică București, 1980
Dobson Andrew: Green Political Thought – An Introduction., Ed. Unwin Hyman London.,1990
Doyle Timothy & McEachern: Environment and Politics – Second Edition., Routledge London and New York, 2001.
Duțu Mircea: Ecologie – Filosofia Naturală a vieții., Ed. Economică 1999.
Ferry Luc: Le nouvel ordre ecologique – L’arbre, l’animal et l’homme., Editions Grasset & Fasquelle,1992
Ionescu Alexandru: Protecția mediului. Ecologie și Societate., Ed. Universitas 2000
Pippidi-Mungiu Alina: Doctrine Politice – Concepte universale și realități românești., Ed. Polirom Iași,1998
Serres Michel: Le contrat naturel., Ed. Flammarion 1991
Bruno Wurtz: New Age – Paradigma holistă., Ed. de Vest Timișoara,1994
Stan Stoica: Mic dicționar al partidelor politice din romania (1989- 2000)Ed. Meronia , Bucuresti 2000.
Adevărul – Editorial de Rodica Ciobanu, 05.02.2001, sursa Prof. Diminescu Nicolae
Platforma program PER și FER
ANEXA 1
ORGANIZARE PER: Forurile de conducere ale partidului sunt: Congresul, Conferința Națională, Senatul partidului, Comitetul de Conducere, Biroul Executiv și Președintele.
Congresul: se întrunește odată la patru ani, și dezbate probleme din toate domeniile de activitate a partidului adoptând orice fel de hotărâri și programe, Statutul și Programlul partidului. Congresul alege Senatul si Comitetul de Conducere.
Conferința Națională se poate întruni din 2 în 2 ani, si asigură conducerea partidului în perioada dintre Congrese.
Senatul este forul superior de conducere in perioada dintre Congrese, și îndeplinește toate prerogativele acestuia. Senatul poate fii convocat in sesiune anual, precum și atunci cand partidul trebuie să adopte hotărâri majore. Senatul modifică în caz de urgență Statutul și Programul partidului.
Comitetul de Conducere asigură conducerea partidului în intervalul dintre sesiunile senatului. Se întrunește trimestrial sau ori de câte ori este nevoie, la cererea Biroului Executiv.
Biroul Executiv conduce partidul în intervalul dintre ședințele Comitetului de conducere. El adoptă hotărâri, decizii, și alte acte de conducere.
Președintele exercită conducerea permanentă a partidului. El reprezintă partidul în raport cu autortațile, cu celelalte partide din țara și din strainătate, desemnează hotărârile, actele de conducere și comunicatele oficiale ale partidului, precum și actele care angajează politic partidul.
ORGANIZARE FER: Statutul adoptat la Congresul al III-lea (25-26 septembrie 1998) prevede că organele de conducere sunt Congresul, Consiliul Național și Delegația Națională.
Congresul, organul suprem de decizie este convocat de președinte odată la 4 ani pentru alegerea conducerii, dezbaterea Programului și Statutului și stabilirea strategiei partidului.
Consiliul național, alcătuit din 100 de membrii, asigură conducerea partidului între congrese.
Delegația Permanentă, alcătuită din 20 de membrii, se întrunește trimestrial, este împuternicită să prezinte candidați la alegerile locale, generale și prezidențiale, decide alianțe politice sau alte forme de asociere pentru alegeri.
Președintele este liderul doctrinar și de imagine al partidului, reprezintă partidul în cadrul manifestărilor oficiale interne și internaționale și poate decide suspendarea oricărui membru al Consiliului Național.
Anexa 2
Geneza, manifestarea și extinderea ecologismului în România
Interviu cu D-l Prof. Nicolae Diminescu, vicepreședinte al Societății de Protecție a Mediului – AGIR, Timișoara, președinte al Fundației Verde 2000 Timișoara.
Pop Mihaela Diana: D-le profesor, ați asistat la apariția mișcării ecologiste în România. Ce ne puteți spune despre contextul acelei perioade?
Prof. Nicolae Diminescu: Pentru început, haideți să o luăm în plan local. A avut loc o întâlnire la Facultatea de Electrotehnică cănd au fost aleși și persoanele au venit voluntar nici nu știau ce-i așteaptă și în momentul în care s-a făcut oferta de a alcătui un posibil partid ecologist toată lumea, inclusiv președintele propus au cam întins-o încât la un moment dat era un vid ecologic și s-au ales între ei. Primul președinte a fost un domn avocat Moga care nu prea avea nimic în comun cu ecologismul și în plan național totușis-au spart tiparele în sensul că primul partid care a apărut pe scena politica a fost exact mișcarea ecologistă. Deci iată că în 1990 numai din politețe și din bun simț am lăsat ca primul partid înscris să fie un partid istoric – cel țărănist, și noi să fim pe locul doi în apariția partidelor după 1989. Deci, practic iată că am apărut aproape ca primul partid.Asta înseamnă că lumea s-a gândit și am avut probabil și un model european, exista un succes al verzilor în Europa, și asta a constituit primul criteriu de coagulare al unor oameni care hai să zicem – iubeau natura. Nu știu dacă știau ce-i ecologismul, și aș putea spune că nici acuma nu se știe. Din rezultatele unor sondaje o să rezulte clar egalitatea între gospodar (nici măcar gospodar) măturător = ecologist. Ori lucrurile stau cu totul altfel: mai ales, este trist că cei ce se aflau în fruntea Mișcării ecologiste de la început, au fost cei care au compromis Mișcarea. Iată astfel, cunoscutul accident al deșeurilor în care au căzut victime două personalități (pe atunci ecologice) D-l ministru Bleahu și ministrul deșeurilor D-l Drimer chiar inițiatorul primei facultăți private de ecologie care era un lucru de premieră, amândoi membrii ai Mișcării Ecologiste au făcut ca de la început ecologismul să fie decapitat la nivel de “vârf”. Iată primul partid: Mișcarea ecologistă; După aceea rapid de tot, seria orgoliilor a continuat. A luat ființă Partidul Ecologist și mai târziu Federația Ecologistă ca după aceea să mai existe în paralel niște partide cu accent local, printre ele, la Arad, Partidul Umanist Ecologist, apoi a avut loc și această separare sau apariție a PAVE (tot din mișcarea ecologistă), cocomitent cu acesta apare Convenția Ecologistă deci iată la un moment dat erau cinci formații cu caracter ecologist, despărțite, nu știu dacă aveau program politic comun, dacă aveau o doctrină. Tocmai asta cred că a fost semnul de întrebare și oridecâte ori am luat cuvântul, la toate congresele la care am participat fie în cadrul Mișcării fie atunci când Mișcarea a intrat în Federație, am încercat să-i sensibilizez pe cei de la tribună, să înțeleagă că noi nu suntem bine definiți în România și pe eșichierul politic; deci dacă ne întreabă cineva: cine sunteți voi ecologiștii, care sunt punctele tari ale voastre, cum vă definiți? răspunsul era o lungă tăcere sau destul de confuză; De ce? Pentru că nu ne-am raportat la ecologismul din întreaga lume, fiindcă și în Europa existau nuanțe diferite, încât cărțile ce au apărut erau extrem de puține în informațiile privind ecologismul, iată că e nevoie de fundamentarea unei doctrine ecologiste de către o combinație între ecologiști și politicieni.
Ce observații puteți face vizavi de confuzia doctrinară și a acțiunii practice care au caracterizat aceste partide?
În primul rând incoerența, în sensul că noi trebuia să ne definim ca un partid de centru și nu ca partide fie de stânga fie de dreapta. Dacă în occident există tendința spre stânga consideând că eventual liberalismul n-ar fi propriu ecologismului – o gândire ecologică modernă permite chiar și o atitudine liberal-economică dar sub un control ecologic. Deci de la început, trebuia să mergem pe prpria noastră poziție și aceasta era clar definită în poziția de centru. Asta e una din probleme; după aceea trebuia să facem clar o deosebire între ecologismul fundamentalist care era și este prezent în unele doctrine și gândiri ecologice din Europa și cel românesc, în care noi nu am acceptat neaparat excesul de feminism sau excesul de homosexualism sau alte probleme; Am acceptat problema păcii, aceea a decalajului social sărăcie-bogăție, Nord-Sud – astea sunt niște lucruri clare, prezente și în țara noastră și iată motivul pentru care lucrurile acestea trebuiesc lămurite.
Ați putea face o scurtă descriere a celor cinci formațiuni amintite: MER, PER, FER, PAVE și CER și al modului în care acestea au interacționat/colaborat?
Să începem cu MER: A avut câțiva lideri care într-adevăr au ridicat Mișcarea Ecologistă și la început se regăseau în această Mișcare niște veritabili ecologiști în frunte cu Profesorul Roșu, titularul Catedrei de Geografie de la Universitatea din București din păcate mort într-un accident. Odată cu primii președinți, primul președinte a fost Maiorescu, eu l-am considerat un fel de rezervă Iliesciană, în sensul că ni se spunea “pepene verde pe dinafară și roșu pe dinăuntru” ceea ce nu era prea departe de adevăr…fiindcă și acum, Maiorescu este prezent la toate adunările președintelui țării deci fapt este că nici președintele n-a fost prea departe de ecologism, prin conformația dânsului profesională de specialist în probleme de hidrografie – este normal să-l regăsim chiar într-o postură în care la un moment dat și-ar fii ales chiar un partid ecologist dacă cumva PSD-ul nu-i mai oferea platforma electorală. De-aici faptul că următorii președinți după Maiorescu, în afară de Roșu au adus un aport cu totul destabilizator în sensul că a apărut acest Gugui, acest aventurier între reviste, afaceri și poate un partid, apoi după dânsul a apărut un jurist care a fost intitulat “părintele constituției” Dl. Iorgovan, e adevărat bănățean dar departe de problemele de ecologie, ceea ce a făcut ca criza din Mișcarea ecologistă să se agraveze și la un moment dat să vină oferta unificării sau absorției MER-ului în Federația Ecologistă. Suna frumos și “Federația”, se apropia ca nume de Mișcarea Ecologică, nu era chiar atât de politizată dar din păcate am dat de un lider care chiar dacă era biolog, departe și străin față de ecologism, promovând non-valorile, o dictatură fantastică în care nimeni nu putea avea vreo părere, imediat era dat afară, așa că nimeni nu se putea manifesta și din acest motiv a apărut iată ‘a treia variantă’ de fuziune fiindcă am tot cerut la toate întâlnirile pe care le-am avut, această unificare. Deci, dacă existau aceste orgolii ale D-lui Alexandru Ionescu, dar și președintele PER-ului, care era afiliat și aproape că ducea geanta diplomatică a D-lui Coposu, deci afiliat țărăniștilor, de-aici intrarea FER în Convenția Democrată făcută dintr-un amalgam de partide și ne-am pierdut personalitatea. Ceilalți, care au condus PAVE de pildă, a fost D-l Mateescu, care a rezultat tot din Mișcarea ecologistă dar pe un teren Ploieștean și în sfârșit, Convenția Ecologistă a omului de afaceri Dan Hazapar, care a avut în vedere mai mult niște organizații non-guvernamentale coagulate cu profil alpin, sau să zic mai mult aventurier.
Care au fost acțiunile practice ale acestor formațiuni?
Tocmai ăsta este semnul de întrebare și de multe ori “Adevărul” este ziarul care a încercat să tragă un semnal de alarmă și să își puie întrebarea: unde se găsesc ecologiștii vizavi de evenimentele care au pulsat și la noi în țară: vezi Baia Mare, vezi Roșia Montană, vezi poluările care se întâmplă aproape săptămânal sau lunar, vezi ultima explozie de azotat de amoniu ș.a. în care replica clară a ecologiștilor nu există, în plus vizavi de calendarul ecologist anual la evenimente ca de pildă ‘Ziua Terrei’, ‘Ziua Pădurii’, ‘Ziua Apei’, ‘Ziua Internațională a mediului’ trebuie să fim noi primii inițiatori. Din păcate ONG-urile erau în lanțul activ iar partidele ecologiste erau mai mult cu numele. De-aici faptul că noi trebuia să începem nu cu structurarea organizatorică ci cu acțiunile, să fim deci un partid de acțiune. Cum se putea realiza aceasta? În mod normal, scăzând vârsta partidului. Avem o considerație față de vârstnici, și eu fac parte dintre aceștia, dar ecologiștii ar trebui să fie un partid tânăr, interactiv ceea ce înseamnă cu totul altceva.
Care din aceste formațiuni au supraviețuit?
Până la urmă, culmea, am reușit să menținem, deși nu am crezut că vom realiza unificarea lucru ce s-a întâmplat in 2003 între PAVE, CER și PER și câteva filiale numai din FER ca după ce acesta a făcut marea greșeală de a intra în asociere cu D-l Constantinescu, practic să se dilueze și să nu mai existe și în semn de revoltă, a fost imediat o acțiune care a avut loc la București și toate filialele din vechiul FER, au cerut să intre în PER. Deci la ora actuală putem spune că FER-ul a dispărut, există numai un singur partid, PER-ul, există un singur simbol bradul cu trei ramuri ceea ce face ca în sfârșit să putem vorbi de o singură formație ecologistă iar culmea este că în Internaționala Ecologistă este și acum prezent FER-ul. La un protest făcut de noi, și atenționarea Internaționalei, am cerut ca noi să preluăm acest loc care este de drept iar ceilalți să nu-l mai aibă, fiindcă nu mai au obiect de activitate ecologia. Ei au cu totul alt profil, deși conducătorul acestui partid care a urmărit numai funcții, primind aici funcția de vicepreședinte a crezut că face un fel de aluat ecologisto-eu-știu-cum, n-a reușit și din acest motiv eu personal sunt fericit că există la ora actuală o singură formație. În Internaționala Verde, PER-ul încă nu a fost primit ci face dirigențele pentru a intra în Internațională și probabil că vom avea și în cadrul Consiliului Europei vom avea niște deputați ecologiști.
Cum a perceput/dezbătut mass-media această problematică?
Mass-media nefiind prea preocupată de ecologie în general, pot spune că în Timișoara nici nu avem un specialist în probleme de ecologie, deci iată că în jurnalistică trebuie să fie și niște jurnaliști de mediu și de problematica a mediului inclusiv jurnaliști ai politicii mediului. Cei ce există nu prea știu, fac și acum confuzii vizavi de faptul că există un singur partid. Dacă am face un sondaj în rândul ziariștilor răspunsurile ar fii tragico-comice. Ar pune in prim plan, fel de fel de partide care au decedat de mult, (FER) și nesemnalizand existența PER-ului, fiindcă el cândva a fost condus de acest președinte care după cum v-am spus, nu avea nici un fel de personalitate, plin de orgolii și care a ratat foarte multe posibile lucruri bune.
Credeți că ratarea ecologismului în România survine din cauza conducerii/liderilor?
Da, categoric din vina liderilor săi. De ce? Fiindcă chiar acuma a apărut un articol foarte interesant care spunea că în România se cer la ora actuală 10 mii de ecologiști (ca și meserie) ceea ce înseamnă facultăți cu profilul respectiv, studenți tineri, mă întreb câți din aceștia se regăsesc în aceste partide? Eu am făcut pasul spre studenții mei dar nu am forțat lucrul pe care nu-mi permit să-l fac, să fac politică în facultate; Dar am încercat să le ofer primul pas, să se înscrie într-o fundație cu profil ecologist ‘Fundația Verde 2000’, apoi cei care manifestă – eu știu – aptitudini politice și pot fi posibili lideri aceștia să facă și pasul spre partid. Lucru realizat, iar acum este propusă în fruntea listei a consilierilor județeni se află o absolventă a Facultății de Ecologie, doctor în ecologie având o vârstă de 27 de ani, și surprinzător, ea este pe primul loc datorat în principal gândirii ecologice, fapt care trebuie să primeze.
Care credeți că e motivul pentru care ecologia nu există în conștiința românilor?
Motivul este, odată că percepția de fapt asta este: nu se știe ce înseamnă această ecologie. Nu se știe că ea este o disciplină cu caracter holistic, care are o dinamică socială, una economică, culturală, una de sănătate, și una ecologică. Ei o reduc la dimensiunea pur ecologică ori, dacă vorbim de sărăcie și bogăție, vorbim de social; dacă vorbim de starea mediului, vorbim de sănătate ș.a. Lucrurile acestea trebuie extinse. Lumea trebuie lămurită. Practic, Timișoara nu a știut ce e cuvântul ecologie în trecut. Dar bunul simț al timișoreanului care a însemnat ‘orașul parcurilor’ a însemnat să respecte aceste parcuri. Astfel, timișoreanul știe ce este ecologie dar în parcurile pe care le-a făcut altădată, a introdus hoteluri, garaje, biserici, fel de fel de betoane, iar în jurul Begăi, care spuneam că rămâne o oază n-am făcut altceva decât să o agresăm și asta când arhitectul șef al orașului, sau cei care au o politică care se numește ‘o strategie a dezvoltării durabile’ au niște obiective, și obiectivul 4 se numește “creearea unui mediu armonios” – și mă întreb: acesta este mediul armonios? Deci, ei trebuie să înțeleagă că undeva ar trebui să existe și un ecolog care să consilieze primarul în problematica ecologistă ceea ce înseamnă și proiectare ecologică, și comportament ecologic și noi vom încerca pe viitor, chiar de Ziua Mediului, un dialog noi – ca organizație non-guvernamentală, nu neaparat partide fiindcă ziua de 5 este premergătoare alegerilor și atunci să avem o discuție în care să atenționăm primarul că e nevoie de dezvoltarea servicilor ecologice la nivelul orașului Timișoara. Asta înseamnă și control, fiindcă iată de pildă, cu privire la spațiile verzi există cărți frumos editate “cadastru verde din Timișoara”, “Arborii din Timișoara”, “Strategii cu spațiu verde” dar dacă aș face un pas la 5 m de aici, aș vedea că în curtea vecină nu mai există nici un spațiu verde, totul este marmură. Așadar dispar spațiile verzi, se face o terasă, eventual o crâșmă. Și, cu ce ne salvăm, cu eventuala Pădure Verde pe care s-o integrăm cândva în Timișoara. Nu asta este soluția. Soluția este, spre exemplu așa cum am făcut noi un concurs: ‘Milionul și Balconul’ să încercăm să facem concursuri care înseamnă ‘Milionul și Grădina’, să încercăm să facem un concurs de ambientizare a mediului, în care elevul să pornească din clasă, coridoare, curtea școlii, drumul până acasă și acasă. Asta înseamnă parcursul unui adevărat ecologist.
Credeți că problemele de factură economică și socială primează în România, înaintea celor de mediu?
Nu, se poate face un semn, fiindcă va veni momentul în care să nu se mai admită un anumit tip de industrie, deci tocmai asta estecă cei zece mii se regăsesc în serviciile prezebnte la fiecare întreprindere. Deci există un serviciu ecologic care trebuie să fie prezent la fiecare întreprindere. Asta înseamnă că trebuie să ne punem, mereu întrebarea “fabrica mea unde își depozitează deșeurile?” Lista cu deșeurilșe respective, cele toxice unde le deversează, la spitale deșeurile toxice să dispară din crematoriile respective.
După părerea Dvs. ecologismul este un curent împrumutat din țările avansate? A existat o nevoie reală a acestuia sau era ‘la modă’?
Ca titlu da. Am văzut că verzii s-au numit verzi; și noi am avut niște verzi dar cu alte nuanțe, înainte când nu a existat cuvântul ecologism, erau ‘prietenii naturii’ – naturaliști, deci acest cuvânt devenind o știință, este firesc sa luăm modelul occidental, ‘moda occidentală’, dar care la noi nu a ținut, ecologiștii parlamentari n-au venit, să zicem, în blugi în parlament și n-au încercat să afișeze o cu totul altă postură – mai libertină – și au fost ca și ceilalți parlamentari, nu am împrumutat din exterior ecologismul pe de-antregul. Asfel, e o întrebare care vine dinspre occident: Ce se întâmplă cu ecologiștii români? Întrebare care a fost adresată chiar de D-l Fisher D-lui Năstase. Și deci normal, ar fii să nu decapiteze ecologismul din România ci să-l încurajeze, fiindcă aș zice că mediul înconjurător ca obiect de activitate, nu are culoare politică, dar este obiectivul nostru nr.1, dar vedeți că toate partidele au încercat să-și facă un pol ecologic, lucru care a cam eșuat. Au forțat programele, forum ecologist ș.a. deci niște forțări ca să acopere o gamă cât mai largă. Ce trebuie să facă, este să ne lase pe noi și să ne dea importanță, ba mai mult, importanța se poate da atunci când niște ministere ar fi ale noastre, niște servicii ar fi ale noastre și noi am face o școală politică dar și una executivă.
Există un pol ecologist în actualul partid de guvernământ? Cum se manifestă acesta?
Bineînțeles că există. Se manifestă cu niște lozinci frumoase, niște programe ‘România curată’ ș.a. și e ușor de tot să vedem cât de curată e, mergeți pe o cale ferată pe lângă care trece și D-l ministru al Transporturilor, care sunt pline, pline de gunoaie și chiar întrebam: cine răspunde de aceste gunoaie? Cine le curăță? Și acolo trebuie să vină aceeași ‘gunoieri’ – ecologiștii?
Formarea unor asemenea poluri, s-au datorat presiunilor UE
Nu e vorba de nici o presiune, ci pur și simplu să ne ia poate din “felie” încercând să ne reducă la tăcere, fiindcă într-un fel, ecologiștii sunt niște polițiști ai mediului. Deci noi trebuie să fim critici și autocritici, dar în special critici și e vorba de o continuă monitorizare, lucru care nu convine puterii, oricare ar fi ea. Noi trebuie să înțelegem că un singur mediu avem și de ăsta suntem răspunzători. Conceptul de ‘dezvoltare durabilă’ înseamnă să lăsăm copiilor noștrii și să înțelegem că noi am împrumutat mediul de la strămoșii noștrii.
Ce observații puteți face cu privire la educația ecologică din românia?
Vizavi de educație, sunt lucruri și bune și rele de subliniat; în sensul că la noi s-au introdus de foarte timpuriu manualele de ecologie. Acesta, pur și simplu, a găsit profesorii nepregătiți, care n-au făcut la facultate ecologie, și în momentul în care au dat de un manual care îi trimitea în natură, erau vizibil deranjați. Un fel de criză colectivă sau reacție colectiva a făcut ca acest manual să dispară și odată cu el, și ecologia pentru câțiva ani.
În același timp, aveam niște tabere, niște acțiuni, expediții care-și propuneau să descopere natura, existau chiar încercări de a construi o ecoșcoală în natură. Toți cei ce veneau în aceste tabere, erau niște câștigați. Asta era la început. În perioada mai recentă, iată că s-u introdus niște acțiuni după modelul francez, care este o ecoșcoală, un program European, în care mai multe țări se asociază în schimburi interesante. Mai există alte programe, cum este ‘Casa Noastră, Apa”, proiectul din Timișoara, “Planeta Prețioasă” care se referă la mai multe teme: poluarea aerului, apei, sonoră, deșeurile, transport, bioenergie, biodiversitate. Copii sunt interesați de aceste programe și de natură, dar ceea ce lipsea învățământului românesc era contactul cu natura dar s-au făcut programe de sensibilizare : ceea ce înseamnă interesare, motivare, informare, formarea unei atitudini, comportament, conduită. Deci iată o spirală cu mai multe etape prin care trece acest copil, și bineînțeles că și manualele alternative au făcut un pas spre educație ecologică și reforma curiculară, care nu mai pune în centru conținuturile, ci obiectivele, competențele, deci domină obiectivele formative, nu ne interesează informația ci dacă aceasta este aplicată de copil și îl formează în sensul constructiv privind atitudinea față de mediu. Aș zice că începem să mergem pe un drum bun, participăm la întâlniri internaționale, recent, cel puțin eu am participat la un colocviu internațional și simpozioane francofone, “Planetaire I, II, III” (al doilea la UNESCO și al treilea va fi în Africa), și sigur că aici se incearcă creearea unor parteneriate, clase în natură, centre de formare a formatorilor, centre de resurse pe plan ecologic. Lucrul acesta îl dorim și pentru România. Am dorit să fac prima conferință noțională de educație ecologică la Universitatea de Vest, în Aula, am facut un program splendid am avut invitați, și un plan de finanțare care a fost refuzat de cei care în mod normal trebuiau să semneze un parteneriat: Ministerul Educației, Mediului, Sănătății, Sportului, – aceștia trebuiau să se unească, să semneze o convenție, să formeze un comitet național, un plan unic de acțiune, să numească niște responsabili cu educația ecologică.
Care a fost motivul refuzului cererii de finanțare?
Finanțele și dezinteresul. Sunt dezinformați căci habar nu au ce se întâmplă pe plan internațional, nu pot să vadă decalajul. Mai mult într-o discuție cu ministrul, spunea că nu modelul francez este ideal ci cel nemțesc. Ori modelul german, este normativ. Aceștia nu fac apel la educație cât la bani. N-ai făcut treaba asta te taxez! Legea lor: ‘Poluatorul plătește’. Pe când, eu sunt credincios lui Rousseau care spunea că “educația face totul”. Prin educație, chiar și adulții prin copii pot fii influențați.
Despre legislația cu privire la mediu din românia, ce ne puteți spune?
Legislația face pași înspre legislația Europeană. Încet-încet, nu avem ce face, suntem împinși – fiindcă este partea cea mai dificilă, acest capitol 22 al aquis-ului comunitar, în care noi trebuie să fim foarte atenți, ne face să ne aliniem și cu legislația. Deocamdată pozitiv este faptul că avem legislație locală care a luat-o înaintea celei naționale, deci în serviciile primăriei, în serviciul ecologic al primăriei, ca o reacție de apărare s-a încercat să se facă o legislație – o hotărâre nr. 45 care mereu s-a îmbogățit privind protecția mediului în municipiul Timișoara. Există o bună colaborare cu Agenția de mediu, și în acest sens și agenția conlucrează cu primăria în probleme de inspecție și de Garda a mediului.
Care a fost activitatea ecologiștilor vizavi de campania electorală?
Bieții ecologiști, în campania electorală, cu fondurile pe care le au, nu avem sponsori, decât mijloace proprii, nu am reușit decât să ne facem niște afișe. Culmea este că celelate formațiuni, ‘coloșii’ lipeau afișele lor peste ale noastre, neținând cont de fair-playul electoral. Noi avem acolo căsuța 18, nu ne-am pus peste nimeni, în schimb toți marii in special PSD-ul, până și Umaniștii cât sunt de umaniști. Deci mă întreb cum poți lupta cu unii care au stații întregi de tramvai pline, și noi cu un biet panou, pe care îl știm că este al legii, n-avem nici un minut la televizor fiindcă nu au avut decât partidele parlamentare, deci noi nu avem dreptul – eu nu am putut să-mi expun cuvântul la televiziune. La ultimele noastre conferințe de presă, au venit doi trei obosiți, în rest pur și simplu nimeni fiindcă știu că de la noi nu pot primi bani. Este o inegalitate crasă, nu avem cum să ne declarăm mulțumiți, noi am făcut tot ce am putut să facem.
Credeți că ecologismul are un viitor în România?
Are dar nu în partid. După alegerile acestea mă voi retrage. Dăscălie nu mai pot face fiindcă probabil mă voi pensiona, mă voi retrage în Fundație. Vom încerca prin ONG – să fim mai incisivi, dar și acestea sunt neluate în serios, sunt confundate de multe ori cu organizații de profit, ori nu asta trebuie să fie cele ecologiste. Aici sunt adevărații iubitori ai naturii. Fie speologi, fie alpiniști, montaniarzi ș.a. pe ei se poate pune accent. Deci un ecologism politic în România nu are șanse căci în spatele unei asemenea mișcări nu se regăsesc oamenii cu bani grei așa cum sunt la celelalte partide.
Atât timp cât suntem consumatori ai naturii, In acest contract pe care îl avem cu natura, dacă nu intrăm în simbioză, dacă pomul nu-l considerăm fratele nostru, sau sora noastră furnica, și le călcăm in picioare, atât timp, nu ne putem numi ecologiști.
Deci iată că acest cult pentru natură, începe din familie, iar aceasta nu e pregătită, căndva lecțiile de ocrotire a naturii erau pe la sfârșitul cărții când D-na prof. era obosită și sărea lecția respectivă. Astăzi, ele trebuie să fie obiectivele fiecărei lecții. Să lăsăm 5 minute pentru educație în fiecare lecție.
I. Teorii ale ecologismului
I.1 Criza mediului înconjurător
“Toate ideologiile se nasc dintr-o criză”, iar ideile care stau la baza prezentei lucrări, se vor articula în jurul “crizei” mediului înconjurător.
Aceasta, s-a nascut în principal, din modul în care a fost și este înteleasă relația om-natură, relatie care a devenit tot mai complexă odată cu ascensiunea omului pe culmile civilizației si aparenta sa emancipare față de mediul în care trăiește. Deși aceasta relație este foarte recentă față de vechimea naturii pe scara geologică, omul a reușit prin supremația sa “intelectuală”, să modifice peisajul natural în ultimii 250 de ani, intr-un mod radical față de modificările aduse de cele 30 mii de generații ale omului arhaic.”Oamenii- arată Commoner- s-au smuls din cercul vieții îmboldiți nu de nevoi biologice, ci de organizarea socială pe care au născocit-o pentru a cucerii natura: un mijloc de a bobândi bogații care satisfac cerințe aflate în conflict cu cele care guvernează natura. Rezultatul final este criza mediului ambiant, o criză a supraviețuirii. Pentru a supraviețui, trebuie să închidem cercul. Trebuie să învățăm cum să restituim naturii bogăția împrumutată de la ea.”
Cauzele acestei crize, (de fapt sunt o serie de crize) rezultă din fenomene ca: suprapopulare, poluarea aerului, apei si solului,defrișarea pădurilor tropicale, dispariția unui număr crescănd de specii de plante și animale, efectul de seră ( încălzirea atmosferei Pământului), ploile acide, subțierea stratului de ozon protector al Pământului, si alte asemenea situații, contribuie la continua degradare și eroziune a mediului ambiant. Aceste fenomene se întrepătrund, amplificându-se astfel unele din efectele negative, a căror acțiune este una globală…toate acestea nu au o cauza unică așa cum suntem obișnuiti să credem, ci sunt interdependente fiecare efect fiind in același timp o cauză. Astfel, rezidurile biologice ale animalelor hrănesc bacteriile din sol, care devin hrană pentru plante care la răndu-le devin hrana pentru animale și exemplele pot continua. Aceste cicluri ecologice sau lanțuri trofice ( dupa cum sunt ele denumite de specialisti), sunt uitate de omul “nou” al tehnicii, care s-a obișnuit cu specializarea si eficientizarea tehnologiei. Mașina A va da întotdeauna produsul B; iar acesta dupa folosire este aruncat nemaiavând nici un fel de utilitate nici pentru producător, nici pentru consumator. Aici- noteaza Coomoner- are loc prima mare greșeală din existența omului ca parte a ecosferei. Scopul acestor asumpții nu este acela de a numi vinovați ci acela de a identifica criza, a-i determina cauzele si de a trece in revistă diversele teorii care au fost formulate incepând cu anul 1970, an care a însemnat începutul “ erei ecologice”. Cu toate acestea, Commoner- identifică vinovații:” …noi am distrus circuitul vieții, transformând nenumăratele lui cicluri în fenomene liniare, artificiale, create de om: petrolul este extras din pământ, este distilat, ars în motoare sub formă de carburant și transformat în gaze nocive, care apoi se degajă în aer. La capătul liniei avem ‘smog-ul’.
Alte rupturi provocate de om în ciclurile ecosferei ( sălașul pe care viața și l-a clădit pe suprafața planetei noastre) duc la apariția chimicalelor toxice, apelor uzate, a grămezilor de gunoaie, dovedind toată puterea noastră de a sfâșia țesătura ecologică ce susține de milioane de ani viata pe Pământ.”3 Pe scurt,ne aflăm intr-o criză care primejduiește posibilitatea de a locui ecosfera, și insăși supraviețuirea speciei umane.
Într-un efort concentrat de a identifica sursele acestei crize, voi lua în considerare câțiva din factorii care au generat-o, printre care: explozia demografică și aglomerările urbane, avansarea științei și tehnicii, capacitatea limitată de regenerare a resurselor naturale și a Pămantului de a menține viața; Toți acești factori nu acționează în mod independent, de-aceea finalitatea acțiunii lor este una dezastruoasă pentru habitatul ființelor vii. Cheia înțelegerii acestei rețele de fenomene, constă în determinarea modului în care aceste componente converg si depind unele de altele în interacțiunea lor. Spre exemplu, știința- care ghidează tehnica sunt mijloacele prin care oamenii obțin informațiile cu privire la natura lumii in care trăiesc; acestștia eficientizează sistemele de producție prin măsuri economice, utilizând resursele naturale ca principali factori de producție. Așadar, avansul tehnologic și producerea continuă de bunuri materiale, va avea ca efect creșterea numerică a populației. Există studii care au dovedit că un spor de bunuri materiale contribuie la reducerea mortalității – fenomen care în condițiile menținerii natalității, are ca efect creșterea demografică. La rândul ei, aceasta creștere a populației, tinde să intensifice activitățile care depind de oameni : știința, tehnica, producția și acumularea de bunuri materiale. Unii teoreticieni mai pesimiști, sunt de părere că această interacțiune, care se desfăsoara tot mai rapid, între sporul de bogăție și de competență tehnologică, pe de-o parte și creșterea alarmantă a populației, pe de alta, va declanșa în mod absolut explozia unei “bombe demografice”, dacă nu se iau măsuri de control al natalității. Ceea ce pare a fii paradoxal, este existența dovezilor cu privire la stoparea acestui ‘ boom’ demografic, imediat ce perioada numită de specialiști “tranziție demografică” încetează. Astfrel, deși acest fenomen e o trăsatură inerentă a dezvoltării tehnologice a activitătilor productive, ea tinde sa fie limitată de aceeași forță care o stimulează: “…în primele stadii ale revoluției industriale din sec.al XVIII-lea, bogăția sporită a redus mortalitatea, astfel încât, natalitatea rămânând neschimbată, populația a crescut rapid. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, datorită ridicării în continuare a nivelului de trai, natalitatea a scăzut, iar cresterea demografică s-a încetinit. Cauzele acestei schimbări nu sunt biologice ci sociale…”4
Un alt factor care trebuie menționat, este capacitatea de regenerare a ciclului ecologic al Pământului și al resurselor naturale pe care acesta le conține. Resursele naturale, fiind utilizate și consumate de oameni în sistemele lor de producție, nu pot avea altă mișcare – decât una regresivă, înspre epuizare. De-aceea, atunci când combustibilii fosili cum sunt: cărbunii, petrolul și gazele naturale- sunt utilizați, energia solară prinsă în ei cu milioane de ani în urmă se cheltuiește în mod irecuperabil. Pentru a înlocui aceste resurse e nevoie de și mai multă energie – care e la rându-i limitată. Criza ambientală ne anunță că s-a produs o gravă dereglare în modul în care oamenii își folosesc habitatul și resursele.Vina, așa cum s-a subliniat mai devreme – nu este a naturii ( cel puțin nimeni nu a afirmat acest lucru pana acum), ci a omului. Potrivit lui Coomoner, dezechilibrele în ecosisteme apar datorită tensiunilor din exterior, iar aceste tensiuni sunt determinate de oameni, deoarece aceștia s-au smuls din rețeaua ciclică, închisă în care sunt prinse toate celelalte viețuitoare. Astfel, ei au părăsit acel ciclu, ajungând să trăiască în orașe – unde , spre exemplu, reziduurile fiziologice nu mai sunt restituite solului ci pătrund în apele de suprafață, afectănd astfel capacitatea de autoreglare a sistemului, sfarșind prin a-l polua. Prin activitățile industriale și prelucrarea materialelor si resurselor – rezultă “elementele artificiale” ( care de regulă nu sunt biodegradabile și necesită a fii depozitate) care împing sistemul înspre prăbușire. “Cei mai mulți, susține Andrew Dobson5 – trăind înconjurați de plastic, calculatoare și crezând ca apa curge de la robinet, uită căt de mult sunt legate toate aceste necesități de Pământ și că bunăstarea (de orice fel) o datorăm în primul rând planetei.” Urmărind acelși fir logic, o primă ipoteză poate fii aceea a stabilirii cauzei -societatea omenească- și a efectului – poluarea și degradarea ambientală; iar în această ordine de idei, Coomoner sublinia: “Pământul este poluat nu pentru că omul ar fii un animal deosebit de murdar și nici pentru că specia umană ar fii prea numeroasă. Vina o are societatea omenească – modul în care societatea înțelege să obțină, să repartizeze și să folosescă bogățiile pe care munca umană le extrage din resursele planetei.”6
Odată clarificate cauzele sociale ale crizei, putem trece la acțiunile sociale menite să ducă la stoparea ei. Aceste acțiuni se regăsesc in ‘mișcarea ecologică’-aceasta constituind tema lucrarii prezente–însă, înainte de a dezbate aceste teorii voi reveni,ca într-un ”cerc care se închide”, în punctul din care am pornit: acela ca toate ideologiile se nasc dintr-o criză. Firul argumentativ, s-a conturat în jurul multitudinii, complexității și interdependenței factorilor amintiți care generează această criză.
I.2 Ecologia ca ideologie
Criteriile propuse de Ball și Dagger, pentru identificarea unei ideologii, sunt in numar de patru:
Explicativă
Evaluativă
Orientativă
Programatică (prescriptivă)
Ideologia mediului, sau “verde”, îndeplinește toate cele patru funcții mai sus amintite; Aceasta este, înainte de toate explicativă: oferă o explicație despre cum s-a produs criza de mediu; Aceasta a sporit datorita neglijenței și ignoranței umane-iar unii ecologiști o numesc “ antropocentrism” iar alții “ umanism”. Concepția greșită cu privire la locul omului în raport cu mediul si celelalte viețuitoare- si-anume autosuficiența si superioritatea fața de tot ce-l înconjoară, crezându-se suverani ai naturii si ai planetei, subliniază o dată în plus nepăsarea și iresponsabilitatea omului modern față de rețeaua interconectată si fragilă a vieții. În al doilea rand, noua ideologie a “ verzilor”- sau a ecologistilor, furnizează un ‘standard optim’ (care adesea apare într-o forma radicală sau iluzorie), oferind aprecieri ale diveselor acțiuni, practici și politici. De regulă laudă acțiunile care au ca scop protecția și conservarea mediului natural, si condamna acțiunile care survin în detrimentul acestuia. În al treilea rand, această ideologie își orientează aderenții oferindu-le un sentiment al identității. Ecologiștii se consideră membrii unui grup sau specii, care au o existență profund dependentă de a altor specii de plante și animale, precum și de condițiile ambientale care le hrănesc și le mențin în viață. În al patrulea rând, ideologia lor, dă adepților mișcării un program de acțiune politică și socială, asumându-și astfel responsabilitatea de a promova practicile și politicile care protejează mediul natural.
Într-un anumit sens – susține Andrew Dobson – se poate spune că ecologismul poate înlocui alte tipuri de ideologii politice, acesta neputând fii privit ca un “ compus” în rândul atâtor politici ideologice ci este o ideologie politică în totalul asumpțiilor acestui termen. Sensul la care autorul se referă, poate fii privit ca răspuns la unele critici, care susțin în principal că ecologismul nu e decât o înglobare și reluare a unor teme mai vechi; astfel, spre exemplu, grija ei pentru creșterea populației sunt idei substanțial conținute în opera lui Thomas Malthus sau, dezaprobarea tehnicii și mecanicismului – ca urmare a instruirii, a fost o temă recurentă în cadrul mișcărilor romantice ale sec. XIX , chiar tonul “apocaliptic” poate fii regăsit în mișcările mesianice : “… istoria conturează contextul, cadrul în care ecologismul operează, definește ecologismul în sine și găsește locuri fertile, în care vechile teme primesc noi rezonanțe, coalițiile astfel facute, formând asfel o ideologie politică modernă și complexă.”6
Ecologia politică fiind una din multiplele haine ale ecologismului, are răspunsuri și soluții pentru întreaga paletă a vieții economice și sociale a societății cum ar fii : problema șomajului, ieșirea din blocaje economice, stimularea producției, atenuarea conflictelor interumane la toate nivelurile etc. Desigur ca aceste asumpții nu pot fii incluse în doctrina propriu zisă, făcând obiectul strategiei fiecărui partid ecologic în parte. În eșichierul politic contemporan, există câteva ideologii politice fundamentale și pe care le voi aminti pentru a încerca localizarea ecologismului în rândul celorlalte doctrine. Este în primul rând liberalismul, născut în secolul trecut, care mizează în principal, pe proprietatea privată, libera concurență și neimplicarea statului în economie. Cea de-a doua creștin-democrația, care s-a dezvoltat mai ales după 1945, a promovat valori creștine bazându-și discursul pe idei ca : libertatea, solidaritatea, justiție. Social-democrația, derivată din socialismul secolului trecut și neradicalizată în comunism, a pus accent pe “justiția socială” care necesită limitarea libertății individuale și intervenția statului în economie, pentru a asigura protecție socială. Acestea ar fii pe scurt cele trei doctrine fundamentale ale acestui secol și după cum afirma Marcian Bleahu7- luând din toate acestea partea bună, adică: libertatea, democrația, morala creștină, protecția socială, ecologismul a adăugat un factor ignorat de celelalte doctrine și-anume: dezvoltarea societății în limitele impuse de un Pământ cu dimensiuni și resurse limitate, ce trebuie să adăpostească o populație în creștere vertiginoasă.
Observația care trebuie făcută, este aceea că în momentul de față, ecologismul și în mod particular ecologia politică, au de luptat cu numeroase contestații. Sunt acuzați de a fii de stânga deoarece se constituie într-o critică la adresa modernității. (Sunt binecunoscute butadele că ecologia e ca pepenele, verde la exterior, dar roșie în profunzime). Are de luptat de-asemenea cu opiniile reducționiste, care afirmă ca ecologismul e menit doar să apere florile și să adune gunoaiele. Ea reprezintă evident mai mult, caci așa cum am notat mai devreme, se referă la “ ansamblul relațiilor dintre om și natură”. Pe un plan conceptual, sritct teoretic, aceasta folosește concepte precum ‘energie’, ‘informație’, ‘ordine-dezordine’, ‘autoreglare’, ‘feed-back’ se poate chiar afirma că ecologia politică tinde spre o viziune globală, care să se refere la mecanismele fundamentale ale naturii în relație cu omul și societatea în ansamblul și complexitatea ei.
Ca o filosofie profund umanistă, ecologia politică e foarte greu de plasat pe eșichierul politic. Dihotomia stânga-dreapta “ nu mai spune nimic când toate partidele se înghesuie spre centru…Centru-stânga și centru-dreapta sunt singurele declarate fățiș, și se vorbește chiar de centru-fix. De fapt, acest centru nu există ca atare căci problema esențială este dacă o doctrină admite în mod absolut proprietatea privată și libera inițiativă (dreapta), sau pe cea limitată și cu imixtiuni etatiste ( stânga). Ecologia, cel puțin la noi în țară, nu poate avea decât o opțiune liberală, căci numai în fața unei proprietăți private statul poate impune respectarea unor norme ecologice de producție.”8
Întrebarea legitimă în cazul dat, este următoarea: Care e limita la care statul poate impune o politică “protecționistă”, fără să limiteze libertatea individului? În țările dezvoltate din punct de vedere economic, tocmai aceasta a fost acuzația adusă ecologiștilor: atacul asupra libertății producătorului (de unde concluzia că ar fii socialiști), prin critica lor susținută pentru protecția mediului. Printre concluziile la care s-a ajuns, o menționez pe aceea conform căreia, prăbușirea comunismului și dezvăluirea tuturor fărădelegilor săvârșite de acesta, au conturat ideea din ce în ce mai susținută că cel mai teribil deteriorator al mediului a fost comunismul, pentru că a putut susține o politică economică împinsă până la extrem, fără nici o constrângere. Se poate afirma astfel, că marile victime ale acestui regim politic au fost omul si mediul său de viață.
În regimulrile autoritare, societatea civilă este absentă. Or, tocmai acesta e punctul central și atuul politicii ecologice. Totul trebuie rezolvat prin prisma societății civile, decizia trebuie să fie luată de acesta; iar pentru ca o societate civilă să se contureze ( ONG-uri, asociații, sau alte forme de alienare) e nevoie în primul rând de un cadru prielnic care și-a gasit până în momentul de față expresie în orânduirile democratice. Conform logicii argumentative din cartea autorilor: Terence Ball și Richard Dagger9 – fiecare ideologie modernă are o interpretare proprie asupra idealului democratic…ecologiștii nu sunt o excepție; aceștia consideră că fiecare dintre noi poartă o responsabilitate pentru protejarea și conservarea mediului (acesta include atât mediul natural cât și mediul social, economic și politic). Progresul survine, doar dacă în interiorul unui sistem politic, se dă fiecărui individ un vot, maximizându-se astfel libertatea și responsabilitatea individuală, participarea fiecăruia la procesul decizional. Acest sistem spun ‘verzii’, este cu necesitate unul democratic; și cea mai bună formă a democrației – adaugă aceștia – este un sistem “descentralizat” care încurajează și permite cea mai directă participare posibilă.
Mulți ‘verzi’, preferă să nu numească ideologia lor o ‘ideologie’ ci mai degrabă o ‘etică’. Primii gânditori ecologiști, cum ar fii Aldo Leopold au vorbit despre o “etică a Pământului”. Deoarece fiecare individ este un actor (indiferent de statutul pe care societatea i-l acordă), fiecare e responsabil pentru acțiunile sale și, din moment ce trăim intr-o democrație, poartă de-asemenea o responsabilitate parțiala pentru acțiunile altora. Fiecare are posibilitatea de a se implica în alcătuirea legilor și politicilor care ne guvernează. De-aceea ‘verzii’, acordă aceeași importanță responsabilității colective și celei individuale, în protejarea mediului care , la rândul său, ne protejează pe noi. În încheierea acestui subcapitol, o concluzie succintă este aceea că ‘verzii’ sunt “ democrați cu literă mică”10, a căror ‘etică’ subliniază importanța unor cetățeni democrați, informați și activi totodată. Există și diferențe între ‘verzi’ în ceea ce privește conținutul eticii lor – diferențe care vor fi tratate in următorul subcapitol.
I.3 Variante ( tipologii ) ale ecologismului
Primul și cel mai important punct care trebuie subliniat, este cel al delimitării clare intre “ecologism”și “enviromentalism”( mediul încnjurător). Acești doi termeni nu trebuiesc confundați, căci după cum nota Jonathan Porrit11, simpla preocupare pentru ‘mediu’ nu inseamnă putința de a fii etichetat drept “verde”. Principala diferență, constă în faptul că argumentele ecologismului se învârt în jurul problemelor legate de mediul înconjurător – propunând măsuri radicale, care vizează atitudinea, comportamentul și mentalitățile oamenilor în relația acestora cu natura și cu factorii sociali și politici, care construiesc cadrul viețuirii lor. Andrew Dobson 12 subliniază că, argumentele cu privire la mediul înconjurător au de regulă o viziune “managerială” asupra problemelor, considerând că aceste probleme (cum sunt cele amintite în primul subcapitol) pot fii rezolvate fără schimbări fundamentale în valorile existente, urmând anumite ‘pattern-uri’.
Ecologismul, face din Pământ fundamentul și edificiul său intelectual, argumentând că finitudinea și limitele acestuia, sunt motivele principale pentru care populații și creșteri economice într-o continuă ascensiune, sunt imposibile și, în consecință e nevoie de schimbări profunde și radicale în comportamentul nostru social și politic. Societățile care vor încorpora asemenea schimbări, sunt denumite de ‘verzi’ ca fiind ‘Sustainable society’13 – iar simplul fapt de a reuși conturarea unei asemenea societăți distincte de restul – e un motiv în plus pentru care ecologismul poate fii văzut ca o ideologie politică de sine stătătoare – afirmă Dobson în subcapitolul “Limits to Growth”. Pentru a putea face o distincție clară între ecologism și alte ideologii politice, e necesar să înțelegem pretenția ‘verzilor’ de a se poziționa în afara spectrului politic stânga-dreapta. Mișcarea se autoproclamă ca fiind ‘ecologică’ cu tot ce presupune explicația acestui termen: protecție, non-violență, atitudine non-exploatativă; reușind astfel “transcederea liniei stânga-dreapta”14.
Baza acestei pretenții este, dintr-o perspectivă ecologistă – dată în principal, de similaritățile dintre comunism și capitalism, mai degrabă decât de diferențele dintre acestea și-anume: ambele sunt dedicate creșterii industriale, extinderii producției, eticii materiale, ca fiind cele mai bune modalități de a satisface necesitățile umane; ambele susțin centralizarea și întărirea controlului birocratic, “cucerirea” planetei și că tot ceea ce nu poate fii ‘măsurat’ nu prezintă nici o importanță. Acest mod de a trăi e denumit de către Porrit “ super-ideologie ”- observație centrală a ‘eticii’ verzilor – care atacă politicile contemporane și societățile dominate de‘ industrialism’ , de-aici decurge ideea conform căreia aceștia pun sub semnul întrebării ideile și asumpțiile care au dominat ultimele două secole putându-se concluziona, că adepții acestei ideologii consideră cele două entități: “ stânga-dreapta” respectiv “ comunism-capitalism” ca fiind perechi sinonime.
Luc Ferry15, observă că peste tot unde dezbaterile teoretice asupra ecologiei au luat forme filisofice coerente, acestea s-au structurat în trei curente distincte, opuse în principiile lor în ceea ce privește problema directoare a raporturilor omului cu natura.
Primul curent, dealtfel cel mai puțin dogmatic și mai puțin doctrinar, își are punctul de pornire în ideea că protejând natura, de fapt omul e cel ce trebuie protejat, chiar de sine însuși atunci când se joacă de-a “ucenicul vrăjitor”. Mediul ambiant nu prezintă în acest caz o valoare intrinsecă. Concluzia acestui curent, este că distrugând mediul, omul își riscă prpria existență și în cel mai bun caz se privează de condițiile unei vieți bune pe Pământ. Această poziție, numită “ umanistă” sau “antropocentristă” susține că natura e cea care înconjoară ființa umană, așadar ‘periferia’ și nu ‘centrul’, ea neputând fii un “subiect de drept” ca entitate ce posedă valoare absolută în ea însăși.
Cel de-al doilea curent, atribuie semnificații morale tuturor ființelor non-umane. Astfel, se consideră central principiul “utilitarist” conform căruia în centru, nu mai este interesul propriu omului, ci ideea de a “diminua la maxim suma suferințelor din lume si să maximizăm cantitatea de bunăstare. În această perspectivă, orice ființă susceptibilă de a simți plăcerea sau durerea, trebuie considerată “subiect de drept”16 și tratată ca atare. Aici punctul de vedere ‘anropocentrist’ e înnăbușit , animalele fiind incluse cu același titlu ca oamenii în sfera preocupărilor morale.
Cea de-a treia formă, se conturează în jurul revendicării drepturilor pentru toate formele vegetale și chiar minerale. Printe susținătorii acestei teorii pot fii amintiți: Aldo Leopold în Statele unite, Hans Jonas în Germania al cărui “Principiu al responsabilității”, apărut în 1979 și difuzat în peste o sută cinci zeci de mii de exemplare a devenit biblia unei oarecare stângi germane, Michel Serres de-asemenea și-a construit teoria și argumentele împotriva antropocentrismului, în numele drepturilor naturii, în care vechiul “contract social” al gânditorilor politici trebuie înlocuit cu un “contract natural”, prin care universul devine subiect de drept: avem astfel o teorie care susține poziția inversă, în care nu mai e omul în ‘centrul lumii’- cel ce trebuie protejat în primul rând de sine, ci “cosmosul” care trebuie apărat de oameni. Natura e investită cu valoare intrinsecă superioară celei atribuite speciei umane – care e considerată a fii mai degrabă dăunătoare.
În universitățile americane, conform terminologiei devenite clasice “ecologia de adâncime”(deep ecology), “ecocentrică” sau “biocentrică” – se opune “ecologiei superficiale”( shallow ecology) sau “ambientaliste”17, ce se bazează pe vechiul antropocentrism. Tensiunile ce compun complexa nebuloasă ecologică, pot fii privite din mai multe perspective. După cum am amintit în subcapitolele anterioare, unul din unghiurile de analiză este cel al formulării variilor critici la adresa modernității, desemnata uneori ca fiind “occidentală”, “capitalistă”, “tehnicistă” sau mai general ca fiind “consumistă” or acestă critică se poate face în varii moduri, oferind un fir călăuzitor acestor noi tipologii a chipurilor ecologiei (care apar cel mai adesea ca fiind radicale).
Începând cu anii 1970-1980, s-au conturat și propagat într-o formă acută ideile cu privire la necesitatea ‘protecției’ mediului. Aceste probleme au trecut pe agenda politicienilor, nefiind lipsite totuși de un puternic val de scepticism, mai cu seama din partea unor teoreticieni economiști – care erau preocupați să considere “creșterea” și “bunăstarea ca răspuns la toate problemele economice, ecologice și sociale. Literatura centrată pe ostilitățile cu privire la preocupările “postmaterialiste”18, au apărut în 1990, sugerând (într-o formă nelipsită de cinism) următoarele: “Nu sunt necesare preocupările cu privire la nivelele sau gradele de poluare, caci ‘ingenuitatea’ omului și a biotehnologiei vor crea hrana necesară oricărui nivel viitor al populației; “efectul de seră” e un fenomen complex și nesigur și nu sunt necesare acțiunile pripite; Stingerea, dispariția speciilor de animale e o problemă asupra căreia se exagerează (de câte balene avem nevoie până la urmă?!) iar finitudinea resurselor nu constituie o problemă din moment ce ‘inteligența’ omului și tehnica aduc mereu răspunsuri pozitive…cei ce gândesc altfel sunt desigur sinceri, însă doar niște ‘extremiști dezorientați’, partizani fanatici subminând preocupările echilibrate care cuprind problemele mediului înconjurător recunoscând totodată virtuțiile creșterii economice.”19 Acest scepticism n-a fost lipsit de consecințe politice semnificative. În SUA, Ronald Regan a eliminat reglementările cu privire la mediu, în numele ‘piței libere’ și al reformelor pro-business; semnificativ a fost și refuzul lui George Bush de a semna protocolul de la ‘Rio Earth Summit’ sau promptitudinea cu care Clinton a compromis un întreg aranjament de măsuri ce vizau mediul- toate acestea, în numele ‘eficienței economice și a competitivității globale a economie americane’20.
Primul guvern care a inclus argumentele “verzilor” , chiar dacă au încercat prin acestea o justificare a politicilor existente îmbrăcând elemente din ‘vestimentația acestora’, a fost guvernul Margaret Thatcher în anul 1980; Dar îmbrăcarea politicilor existente ca și cum ar conține inițiative “verzi” nu a fost unica modalitate de a ridica nivelul preocupărilor pentru mediu. În acest context, datorită tensiunilor crescânde între țările dezvoltate și cele sărace, s-au făcu eforturi considerabile în formularea conceptelor asupra ‘devzoltării sustenabile’, încercând să combine virtuțiile preocupărilor pentru mediu cu circuitul dezvoltării economice și al ‘ creșterii ’( simbolizate în cadrul UNCTAD21 și în Raportul Brandt). Aceste eforturi au fost susținute financiar de UNEP22 și summit-urile “Pământului” de la Stockholm și Rio. În subcapitolul intitulat “În căutarea dezvoltării durabile” (Seeking sustainable development), autorii Doyle și McEachern subliniau: “…trebuie notat ca ‘dezvoltarea durabilă’ nu este un concept radical al “verzilor” din moment ce acceptă ca o primă necesitate creșterea economică și bunăstării omului, deasupra necesităților mediului ambiental, concepând astfel relația dintre om și natură în termeni de utilitate – în sensul utilizării naturii de către și pentru ființa umană.
Această poziție aparține primului curent amintit anterior, și-anume antropocentrismul, care a fost aspru criticat de unii ecologiști radicali; aceștia susțin necesitatea unor schimbări profunde care sa conțină atât creearea de “noi” instituții, cât și reconfigurări ale ideologiilor pentru a fii concordante cu acțiunile lor.” Pentru a înțelege varietatea acestor poziții, este util – notează aceeași autori, să luăm în considerare următoarele cinci poziții: “ecologia profundă”, “ecologia socială”, “eco-socialism”, “ecologismul postmodern”, “eco-feminismul”:
“Majoritatea filosofiilor radicale prpun schimbări paradigmatice…”23, iar cele amintite mai sus nu sunt lipsite de asemenea propuneri. Pot fii remarcate unele similarități între ele, unele argumente fiind acceptate de ceilalți, însă de regulă fiecare din aceste teorii își construiește argumentele diferit, valorizând într-o modalitate proprie. Spre exemplu, ecologiștii profunzi își orientează criticile înspre antropocentrism – acesta reprezentând paradigma dominantă; ecologiștii sociali argumentează că ierarhia e problematica esențială; eco-socialiștii își îndreaptă atacurile înspre principiile capitaliste; postmoderniștii identifică modernitatea ca o provocare ce trebuiește “detronată” și finalmente uii eco-feminiști argumentează că paradigma “patriarhală” este în principal responsabilă pentru dezechilibrele sociale și ambientale.
Se vor parcurge pe rând ideile centrale ale fiecărei teorii, într-o încercare continuă de a determina variile forme ale acestei ideologii, care au dus la o finalitate – ce se regăsește în această “doctrină”; despre care s-a afirmat că va fii “doctrina secolului XXI sau nu va fii deloc.” (referindu-se la secol).
Ecologia profundă
Părintele acestui curent este considerat a fii Aldo Leopold, deoarece cartea sa : “A Sand Country Almanac” – ce cuprinde un eseu foarte cunoscut – “A land ethic”, a exercitat o influență notabilă asupra mișcării ecologiei profunde. Acest termen, a fost pentru prima dată utilizat de către Arne Naess la începutul anilor ’70 și e sinonim cu termenul “ecocentrism”, utilizat de Eckersley.
Prima idee esențială ce trebuie amintită, este aceea că toate ființele umane și non-umane posedă valoare intrinsecă. Cea de-a doaua asumpție ecocentrică importantă, este că tote ființele sunt egale – că nu există forme de viață mai puternice sau mai slabe. O altă idee asupra căreia se insistă, se refera la capacitățile finite ale Pământului, subliniind ideea că sunt prea mulți oameni pe planetă (susținătorii acestor idei, sunt adesea entuziaști în sprijinul pe care il dau programelor de control al populației); de-asemenea, omul nu e o entitate superioară pe scara evoluționară ci doar o altă ‘specie’ care conviețuiește pe planetă. Pentru a trasa distincțiile dintre ecologia profundă și viziunea care domină societatea actuală, am considerat relevant următorul tabel:
Tabel 1. Diferențele existente între atitudinile dominante și cele ale ecologiei profunde
Atitudine dominantă Ecologia Profundă
Domiarea naturii. Armonie între om și natură.
Natura – resursă utilizabilă, Mediul natural evaluat din neatribuindu-se valoare intrinsecă. perspectiva egalitarismului biocentric.
Viziune predominantă: creșterea Scopuri non-materiale.
Economică.
Societate de consum. Societate autosuficientă/ reciclare.
Stil de viață competitiv. Modalități de conviețuire co-operativ.
Centralizare/ foaclizări în centrele Descentralizare/ bioregional/
Urbane. focalizare dispersată.
Puterea e structurată ierarhic. Non-ierarhic/ democrații grassroots?
Tehnologie înaltă. Tehnologii potrivite.
Sursa: Doyle T. & McEachern D. 2001
Acest curent este numit de unii gânditori cum este Bill Devall, ca fiind un “nou fundamentalism”24care este prezentat în felul următor: “Există două mari curente ecologiste în a doua jumătate a secolului XX. Primul este reformist și încearcă să reducă în primul rând poluarea apei și a aerului, să schimbe practicile agricole aberante ale națiunilor industrializate, păstrând câteva din zonele sălbatice ce încă se mai găsesc, cu statutul de ‘zone clasate’. Celălalt curent, apără la rândul său, numeroase obiective comune cu reformiștii, fiind însă revoluționar; el visează o metafizică, o epistemologie și o cosmologie, precum și o etică ambientală nouă a raportului persoană/planetă”- o viziune despre lume încă inedită, care însă e reală deoarece, ne sugerează Fery, am greși dacă ne-am îmagina că ne aflăm în prezența unei simple curiozități, a unui simptom exotic al acestei nebunii care pare uneori să cuprindă universitățile americane, când acestea cedează modei ‘deconstrucționismului’ sau imperativului lui ‘ political corectness’…ecologia profundă a avut un ecou veritabil în afara mediului academic inspirând de exemplu ideologia unor mișcări ca Greenpeace sau Earth first, a unor puternice asociații precum Sierra Club, dar și a unei părți importante a partidelor Verzi. Deși pare stranie în primul moment, ecologia profundă nu e lipsită de coerență, fapt pentru care mulți din cei dezorientați (ca urmare a declinului ideologiilor existente) au fost “seduși”.
Termenii și elementele cheie ce stau la baza ecologiei profunde sunt exprimate într-un mod cât se poate de plastic și expresiv, într-un text – rezultat al conlucrării a doi autori, și-anume: Arne Naess și George Sessions – text ce se cere citat aici în întregime, deoarece înglobează esența acestui curent:
“1) Bunăstarea și înflorirea vieții umane și non-umane pe pământ, sunt valori în sine (sinonime: valori intrinseci, valori inerente). Aceste valori sunt independente de utilitatea pe care lumea non-umană ar aveao pentru scopurile omului.
2) Bogăția și diversitatea formelor viului contribuie la realizarea acestor valori și sunt, prin urmare, de-asemenea ‘valori în sine’
3) Oamenii nu au dreptul să reducă această bogăție și această diversitate decât pentru satisfacerea nevoilor vitale.
4) Înflorirea vieții și a culturii omenești sunt compatibile cu o diminuare substanțială a populației umane. Înflorirea vieții non-umane necesită această diminuare.
5) Intervenția umană în lumea non-umană, este astăzi excesivă, iar lumea exterioară se degradează rapid.
6) Trebuie deci, să ne schimbăm foarte serios orientările politice pe planul structurilor economice, tehnologice și ideologice. Rezultatul operațiunii va fii cu totul diferit de starea actuală de lucruri.
7) Schimbarea ideologică, constă în principal în faptul de a valoriza calitatea vieții (de a locui în situații de valoare intrinsecă), mai degrabă de a viza, fără încetare, un nivel de viață mai ridicat.Va trebui să aibă loc o conștientizare serioasă a diferenței între ‘mare’(big) și ‘măreț’(great).
8) Cei care subscriu la punctele pe care le-am enunțat au o obligație, directă sau indirectă de a lucra în sensul acestor schimbări necesare”25.
Sursele acestor idei, sunt și ele localizate într-o exterioritate radicală față de civilizația occidentală, și-anume în unele valori ignorate ale Orientului, care sunt descoperite de tinerii americani în anii ‘50-60, prin intermediul unor cărți “marginale”. De-asemenea, tradiția și moravurile amerindienilor, dau exemplu de viață în armonie cu natura originilor, furnizând modelele “alternative”. Gânditori ca Castaneda, Marcuse, dar mai ales Haidegger se străduiesc sa arate superioritatea ‘vechii înțelepciuni’ față de nebunia tehnicii contemporane, într-o continuă încercare de a acuza Occidentul. Spinoza, autorul “Eticii” a aratat în panteismul său, că natura este divină, dotată cu valoare intrinsecă, în timp ce omul – departe de a fi stăpân și posesor, nu e decât o parte infimă din univers. Având aceeași viziune, Robinson Jeffers, filozof californian și spinozist radical, cel ce a inspirat lucrările unor ecologiști profunzi, lansează explicit un apel pentru edificarea unei filosofii “neumaniste”26, “singura susceptibilă, în ochii lui, să răstoarne paradigma dominantă a antropocentrismului pentru a acorda naturii, în sfârșit, drepturile pe care le merită.”
“Ostilitatea umanistă” este, deci, cea care explică faptul că “cultura occidentală” diferă de toate celelalte prin permisiunea de a distruge – cultură care s-a propagat fară încetare începând cu secolul XVII. Aceată temă e reluată de David Ehrenfeld (“The arrogance of humanism” 1979) găsindu-și o traducere franceză în “Contractul Natural” al lui Michel Serres. Acesta afirma: “Raportul nostru fundamental cu lumea înconjurătoare, se rezumă la război și proprietate…dominanța și posesia: celălalt raport fundamental pe care noi îl întrținem cu mediul se rezumă de-asemenea în dreptul de proprietate…”27 De la Descartes și formidabilul său proiect de stăpânire, omul nu a încetat să domine lumea decretând-o manipulabilă și utilizabilă, mai ales odată cu nașterea industriei moderne prin mijloacele oferite de aceasta pentru a o consuma până la epuizare. Iată, conform lui Serres, noutatea în această privință: pentru prima oara în istoria umanității, problemele ridicate de devastarea pământului, au ajuns globale. Ca pe navă pirdută în furtună, fuga nu este posibilă, fiind cu toții prinși în această capcană, neexistând un adăpost “salvator”. Deacum, această lume tratată ca “obiect” redevine “subiect”, capabil de răzbunare prin acea că fiind deteriorată, poluată, maltratată, ea amenință astăzi să ne domine la rându-i. Ideea de “contract natural” analog faimosului “contract social” al filosofilor contractualiști ai secolului al XVIII-lea, imaginează și susține ideea conform căreia, așa cum aceștia din urmă au propus să se reglementeze prin lege relețiile dintre oameni, să se reglementeze sub aceleași auspicii relațiile cu natura. Mai concret restabilirea unei justiții printr-un contract între cele doua părți: umanitatea și natura ca două entități ce trebuie să redevină “simbiotice”, acceptarea ideii de a da înapoi ceea ce s-a împrumutat: “Întoarcere deci la natură! Ceea ce inseamnă: adăugarea unui contract natural la contractul exclusiv social, contract natural de simbioză și reciprocitate, în care raportul nostru față de lucruri ar renunța la stăpânire și posesie în favoarea unei ascultări admirative…în care parazitismul – statutul nostru actual – se transformă în reciprocitate; având statutul de subiect de drept; cu cât natura îi dă mai mult omului,cu atât acesta trebuie să-i înapoieze pe măsură.”28 Asemenea idei pun într-o discuție radicală ‘tradiția umanistă’ reprezentând o întoarcere la vechile concepții asupra dreptului. Astfel, Declarația Drepturilor Omului de la 1789 “ignoră și trece sub tăcere lumea” devenită victima sa. Trebuie deci răsturnată perspectiva umanistă a Declarației drepturilor omului pentru a “face dreptate celor învinși prescriind drepturi ființelor care nu au.”29 Criticile vizavi de această poziție nu au întârziat să apară, susținând că toate acestea pot fii cuprinse mai degrabă într-o fabulă cu valoare metaforică, decât în rândul unei argumentații serioase și riguroase. Toate acestea nu sunt lipsite de o doză consistentă de cinism, bazându-se mai cu seamă pe presupoziția că este foarte greu să se confere un sesns propriu și și o finalitate imediată contractului propus de Serres (“Bună ziua, Doamnă natură, aș vrea să facem o înțelegere…”). Ideilor propuse de Serres li se adaugă “Principiul responsabilității” al lui Hans Jonas, prin care invoca opinia conform căreia “obligația noastră se întinde dincolo de interesul strict al omului…”30, acesta, nu va conferi naturii individualitate considerând-o “persoană” sau ființă, dar va sublinia recunoașterea “scopurilor în sine” și extinderea responsabilității pentru lucrurile exterioare omului, considerând totuși incoerentă și forțată ideea unui “contract” între om și natură.
Tezele “neumaniste” ale ecologiei “fundamentale nu apar doar în sferele și scrierile filosofilor “profunzi” ci se regăsesc sub diferite aspecte, formulate în toate mișcările Verzi din Europa. După cum atesta Antoine Waechter: “Cuvântul natură este exclus din orice discurs de parcă ar fii indecent, sau cel puțin pueril să invoci ceea ce el desemnează. Termenul de mediu înconjurător s-a impus, fiind în aparență mai credibil (…). Etimologic, sintagma “mediu ambiant” desemnează ceea ce înconjoară specia umană – viziune antropocentristă – conformă spiritului actualei civilizații ‘cuceritoare’, a cărei principală și unică referință e omul și toate acțiunile tind înspre o stăpânire totală a pământului. Aceeași temă constituie și fondul ideologic al unei organizații ca Greenpeace, care își anunță clar orientarea într-un editorial din ale sale “Chroniques”, datat aprilie 1979: “Sistemele de valori umaniste trebuie înlocuite cu valori supraumaniste, care plasează orice viață vegetală și animală în sfera luării în considerare legală și morală. Și pe termen lung – fie că place sau nu unuia sau altuia – dacă este cazul, va trebui să se recurgă la forță împotriva unuia sau altuia, dacă este cazul, va trebui să se recurgă la forță împotriva acelora care continuă să deterioreze mediul ambiant”31.Averismentul e cat se poate de limpede: depășirea umanismului întru folosul natural al plantelor și animalelor ca subiecte ale eticii și dreptului, nu se va putea realiza fără împotrivire; Acest argument poate fii considerat coerent, subliniază Ferry, daca se consideră unghiul acestei perspective, și-anume critica acelor renumite “drepturi ale omului” care nu au servit decât la legitimarea uitării sau chiar a distrugerii lumii prin năvălirea tehnicii.
Multe asemenea idei pot fii întâlnite în scrierile ecologilor profunzi – idei ce nu pot fii amintite în acest spațiu limitat. Ceea ce consider de-asemenea relevant pentru a fii notat aici, sunt expresiile religioase și frecvența apariției acestora în majoritatea operelor “profunde”. Termeni ca “valori sacrosante”, “sfințenie a vieții”(sanctity of life) si alți asemenea, erau invocați de câte ori se dorea invocarea viului în general: “Vrând să se depășească limitele umanismului, se ajunge să se considere biosfera ca o entitate cvasidivină, infinit mai înaltă decât orice realitate individuală, umană sau non-umană… aici regăsim una din figurile clasice ale divinității; Deus sive natura, spunea deja panteismul lui Spinoza…”32 Până acum, am parcurs firul logic al mai multor teme – în aparență diergente, care nu sunt obligatoriu coerente , însă cărora nu le lipsește elementul comun de “profunzime”: iubirea de pământ, ura cosmopolitanismului, a dezrădăcinării moderne, a universalismului, a drepturilor omului, dar și visul autogestionării, mitul creșterii zero (sau “menținute”, “durabile”, “sustenabile”); lupta împotriva capitalismului, pentru puterile locale (descentralitate), referendumuri, împotriva rasismului, pentru dreptul la diferență și alte asemenea – toate acestea își găsesc coerența, pe care criticii sunt tentați să o refuze, și-anume aceea că ecologismul profund este călăuzit de ura față de modernitate și ostilitate față de timpul prezent. După cum nota Bill Devall: ”civilizația modernă este aceea în care noul este valorizat mai mult decât vechiul, iar prezentul mai mult decât generațiile viitoare.”
În concluzie, idealul ecologiei profunde e o lume în care epocile pierdute și orizonturile îndepărtate (uneori fictive) – și deci imposibil de realizat –
ar avea întâietate în raport cu prezentul. Astfel, ea ezită între motivele romantice ale revoluției conservatoare și acelea “progresiste” ale revoluției anticapitaliste. “În ambele cazuri se afirmă aceeași grabă de a termina cu umanismul, în manieră uneori nevrotică, până la a putea spune despre ecologia profundă că își trage anumite rădăcini din nazism, în timp ce ramurile îi cresc până la sferele extremului stângism cultural”33.
Ecologia socială
Ecologia socială, este o poziție adoptată de un grup restrâns însă foarte puternic și influent. Aceștia au produs una din cele mai înfocate critici la adresa ecologiei profunde și susțin ideile opuse intervenționismului statal în problemele cu privire la mediul înconjurător. Ecologia socoală “este o altă fațadă a anarhismului tradițional cu toate valorile politice aliniate: ostilitate față de stat, liberali și Marxiști(…) aceștia desconsideră importanța organizării sociale a omului, invocă autonomie individuală maximă și imaginează societatea ca o serie de comunități locale descentralizate, fiecare fiind conectată unei “bioregiuni” specifice”34. Susținătorii acestei teorii motivează mariajul facut de ecologiștii sociali și anarhiști, ca fiind unul de conveniență, căci între cele două, există similarități fundamentale prin identificarea unor țeluri ce vor transporta umanitatea și alte ființe “într-un plan mai înalt al existenței”. Unii din termenii utilizați de ecologiști, adesea pentru a contura “sănătatea” lumii non-umane: interconectare, diversitate, simbioză, stabilitate, flexibilitate – sunt considerați a fii aplicabili în teoriile anarhiste asupra societăților. În esență, ecologiștii sociali se opun tuturor formelor de dominație, umane și non-umane. După cum Arne Naess este apropae identificat cu ecologia profundă, Murry Bookchin este figura centrală a ecologiei sociale și a eco-anarhismului. Ca multe din lucrările teoreticienilor eco-politici, se poate vorbi de “Ecotopie” in abordările lui Bookchin, deoarece acesta înceracă să imagineze o societate în care principiile ecologiei se suprapun cu cele ale anarhismului. Există două poziții cheie ce trebuiesc luate în considerare din teoria acestuia: prima se referă la tezele privind ierarhia socială, iar cea de-a doua, se referă la evoluționism. Argumentul sau de căpătâi, este acela că ierarhia din sociatatea umană, este cea care generează toate formele de dominație între oameni, între societăți și între om și lumea non-umană. Ierarhia, este, potrivit lui Bookchin, un construct social care nu-și găsește un fundament în natură. Cel mai des întâlnit contraargument, susține că natura însăși este dominată de o stratificare inegală, poziția lui Bookchin rămânând neschimbată, subliniind că acestă ierarhizare este o construcție a omului facută sa justifice diferențele de putere ca find în mod “esențial naturale”. Diviziunile bazate pe gen, clasă, și rasă, rămân totuși ordonate și acceptate de majoritatea, însă el ne sugerează că odată ce toate aceste forme de iererhizare și dominanță vor fii înlăturate, va dispărea și separarea dintre oameni și natură. Există o serie de similarități dar și tensiuni notabile între ecologia profundă și socială. Bătălia dintre acestea, a început propriu zis la sfârșitul anilor ’80, printr-o serie de publicații în care Bookchin atacă ecologia profundă, acuzând-o pentru perecepțiile ei antiumanistice și puternicele lacune în ceea ce privește perspectiva socială. În timp ce primii se ocupau cu protejarea “sălbăticiilor”( wilderness), ceilalți propuneau și pretindeau schimbări la locurile de muncă și în cele domestice. Acesta i-a descris pe cei dintâi ca fiind “profund Malthusieni”, mai ales pentru suportul lor acordat controlului populației. ‘Umanitatea’35 este văzută de aceștia (eco-profunzi) ca un produs malign al evoluției naturale, care ‘suprapopulează’ planeta,‘devorându-i’ resursele, distrugându-i sălbăticia, și biosfera – toate acestea făcute de asa numitele “ființe umane” cu “tehnologia”, “mintea”, și “societatea” lor.
A existat și o încercare de reconciliere între cele două teorii mai sus amintite; În 1991 Bookchin și Foreman (ecologist profund), au publicat “Looking for Common Ground – Defending the Earth: A Dialogue between Murry Bookchin and Dave Foreman” reprezentând reconcilierea lor publică, iar pe scurt Bokchin recunoaște acum necesitatea protejării sălbăticiei iar Foreman și-a revizuit linia sa anti-umanistă, argumentând în favoarea necesității rezolvării unor inechități sociale care afectează populația umană.
Eco-socialismul
Eco-socialismul este un curent antropocentric și umanist (însă nu în sensul capitalist tehnocratic), ce repinge mistificările de tip ‘bioetic’ cu privire la natură și expresii ca “depărtarea de natură înseamnă separare de noi înșine”. Ideile lor, se învârt în jurul teoriilor marxiste, și, într-un anumit sens, atât eco-socialiștii cât și eco-socialii, se opun ecologiștilor profunzi. Similaritățile dintre eco-anarhiști și eco-marxiști există (cei dintâi sunt numiți “Verzii-verzi” iar ceilalți “Roșii-verzi”), dar și diferențele dintre aceștia sunt notabile. Unul din motivele pentru care mișcarea Verde se plasează pe sine în afara stângii sau dreptei, se datorează faptului de a considera acest spectru tradițional ca aparținând unei “super-ideologii”44 numită “industrialism” – care e principalul instrument al capitalismului în atingerea scopului său: maximizarea creșterii economice.
Tabel 2. Diferențe și similarități între eco-socialiști și anarhiști
Socialism Anarhism
Injustiție socială, degradarea mediului Injustiți eocială, degradarea
din cauza exploatării de clasă. mediului din cauza relațiilor de
putere ierarhic.
Clasa e definită prin criteriile economice. Clasa e definită prin criterii
non-economice (rasă,sex).
Capitalismul creează statul, abolirea lui Renunțarea la stat, căci acesta
ar însemna dispariția statului centralizat. creează capitalismul.
Statul reprezintă și apără interesele Statul își reprezintă propriile
burgheziei. interese, independent de clasă.
Revoluții care să confrunte capitalismul Revoluții de transcedere a ca-
sunt naive și utopice. pitalismului, sunt posibile.
Clasa muncitoare e actorul major al Noile mișcări sociale vor fii
schimbărilor sociale. actorii principali.
Politici moderniste. Tendințe postmoderniste.
Nevoia unei economii planificate. Organizare locală proprie.
Descentralizare limitată. Descentralizarea e vitală.
Antropocentrism (dar nu în sensul Nu susține (ecologia socială)
tehnocentrismului capitalist). nici antropocentrismul nici
biocentrismul.
Concepe natura ca un construct social. Tendința de a privi natura ca
externă societății.
Sursa: Doyle T. & McEachern, (2001) op.cit., p. 45
Teoreticienii socialiști fac adesea remarci în care nu acuză industrialismul, fara de care susțin aceștia nu se poate vorbi de societate, ci capitalismul, care-l utilizează pe acesta din urmă fără a ține cont efectele asupra mediului. Verzii (radicali) susțin că, eliminarea capitalismului este o conditie primordială pentru restabilirea integrității naturale, însă nu e suficientă; se referă la fostele țări socialiste, în care se înregistrează recorduri negative cu privre la mediu. Răspunsul și reacția socialiștilor, este aceea că o adevărată societate socilalistă va produce în funcție de necesități și nu pentru profit iar considerarea factorilor de mediu e o problematică a politicilor existente. Astfel, în viziune socialistă, problema ecologiștilor este aceea de a nu găsi terenul de luptă real, care e “manifestarea capitalista a industrialismului”45, pierzând resurse vitale încercând să înlăture ‘efectul’ și nu ‘cauza’.
Postmodernismul ecologic
Mișcarea ecologiștilor i-a inclus mereu pe cei ce respingeau întregul proces social al “instruirii”, și tehnicii. Ei consideră că această evoluție a omului pe scara “gândirii instruite”, prin care se ridică în slăvi virtuțiile rațiunii și putința omului de a se “folosi” de natura – e cea care duce la vătămarea mediului înconjurător. Toate acestea în numele progresului, a unui standard crescând de viață, și chiar a“sfârșitului”46 lor. Atât tehnologia cât și întregul proces al modernizării, au generat tot atâtea probleme câte au rezolvat, iar finalitatea acestui proces este distrugerea ecologică. Aceste viziuni pesimiste, pot fii numite aniti-moderniste deoarece își afirmă propria poziție, prin respingerea modernismului; iar adepții acestei viziuni au acționat în modul cel mai straniu (având în vedere protestele contemporane): unii și-au părăsit locuințele preferând să locuiască în afra localităților, îndreptându-și criticile înspre orașele ultradezvoltate și tehnicizate.
În ultimii ani, s-a realizat o acomodare între anti-moderniști, postmoderniști, și structuraliști. În linii mari, postmoderniștii consideră societățile Vestice, condamnate de modernism la o asemenea extindere, încât producând și consumând în exces, se confruntă cu efectul invers. Postmoderniștii și poststructuraliștii, susțin în principal: importanța diferențierii, se opun centralizării statale și privesc conceptul de “esențialitaea naturii”47 în mod sceptic; natura însăși e privită ca un construct social, iar relationarea între om și natură este de o varietate infinita. Există diferențe enorme între ecologia profundă și cea postmodernă, iar cea mai semnificativă este cea subliniată anterior, și-anume că pentru “profunzi”, natura e o forța ce “transcede” și are valoare intrinsecă, în timp ce postmoderniștii vor “deconstrui” această poziționare a naturii, tratând-o ca pe un construct social, atribuindu-i uneori“valori inventate” intrinseci sau de altă natură.
Eco-feminism
Ecofeminismul este un curent care s-a format în anii ‘70 ca parte a mișcării de eliberare a femeilor, și e susținut de unii activiști, chiar academicieni care găsesc conexiuni și punți de legătură între degradarea ecologică a ecosistemelor și actiunile opresive ale patriarhatului asupra femeii. Mișcarea femeilor rămâne una din cele mai vibrante în ceea ce privește schimbările sociale ce au avut loc și asemeni mișcării ecologice, feminismul este plin de perspective diferite, mult prea multe pentru a putea fi enumerate în acest spațiu restrâns al lucrarii.
Caroline Merchant identifică patru poziții care trebuiesc menționate: feminismul liberal, feminismul marxist, feminismul cultural și feminismul cultural. Toate acestea s-au preocupat de relația dintre om și natură, contribuind fiecare la o perspectivă eco-feministă proprie. Astfel, feminiștii liberali susțin obiectivele unei reforme ecologice, care vizează în principal transformări ale structurilor existente în altele noi, sub auspiciul altor formule de reglementări și legi. Ecofeminismul cultural analizează aceste problematici legate de mediu, din perspectiva criticii patriarhatului, oferind alternative care să elibereze atât natura cât și femeile de “nedreptățile” și “cruzimile” celor ce le domină. Eco-feminismul social ,e foarte apropiat în esență de viziunea eco-anarhistă amintită anterior (Bookchin); regăsim între acestea multe similarități deoarece ambele susțin descentralizarea și atacă toate formele de ierarhie – în special patriarhatul. În final, se pot trasa garnițele și sublinia similaritățile dintre eco-feminștii socialiști și eco-feminiștii sociali, dar în acest caz, conceptul cheie care susține renumita ‘dezvoltare durabilă’este “reproducție” și nu “producție”48. Diviziunile existente înre diferitele tabere ecologice radicale, se regăsesc și între eco-feminiști, iar una din cele mai interesante discuții, se remarcă în tensiunile existente între “esențialiști și construcționiști”49. Unii esențialiști și eco-feminiști culturali, susțin ideea că femeile sunt mai apropiate de natură decât bărbații, iar această calitate inedită ar trebui recunoscută și nu ridiculizată. Termenul “ecofeminsm” apare pentru prima oară în 1974, sub pana lui Francoise d’Eaubonne și se referă, asa cum am mai amintit, la legătura dintre oprimarea femeilor și cea a naturii, astfel încât, apărarea unora și a celeilalte nu ar putea fii seaparate fara anumite pagube. Definiția propusă de una din protagonistele mișcării, Karen J. Warren50: “Utilizez termenul ecofeminism, pentru a desemna o poziție bazată pe următoarele teze:
Există legături importante între oprimarea femeii și cea a naturii
A înțelege statutul acestor legături este indispensabil pentru orice încercare de a înțelege în mod adecvat oprimarea femeilor precum și pe cea a naturii
Teoriile și practicile feministe, trebuie să includă o perspectivă ecologistă
Soluțiile aduse problemelor trebuie să includă o perspectivă feministă.”
La prima vedere, un asemenea program se aproprie de ecologia profundă, deoarece ambele mișcări provin din aceeași răsăcină de respingere a civilizației occidentale, a dominației și stăpânirii; însă la o privire mai atentă, se dovedește a fii ostil acesteia căci, după părerea acestora, ‘deep ecologist’, comit eroarea de a-și duce lupta împotriva antropocentrismului în general, iar cauza nu este a “umanității” cu a sa “human centerdness” ci a sa “male centerdness” (centrare asupra bărbaților): “mișcarea ecologiei profunde nu va izbuti cu adevărat, atâta vreme cât oamenii nu vor avea curajul de a redescoperi și de a iubi femeia care e în ei”51. Conform acestei viziuni, ‘ura’ îndreptată împotriva femeilor e cea care generează ipso facto ura împotriva naturii, fiind unul din principalele resorturi care guvernează acțiunea bărbaților și ansamblul culturii occidentale patriarhale.
Una din tezele ecofeminismului, este dată de geneza dublei exploatări a femeii/naturii și implică în mod direct aceste diferențe de gen. Pentru a evita aici o expunere foarte detaliată, mă voi opri la identificarea câtorva din aceste interpretări, rezultate din această versiune. Femeia , trupul și natura – materia, constituie partea inferioară, care trebuie declarată “posterioară lui”, “creată de”, “supusă lui” – care este dealtfel străină conștiinței (masculine) și, ineviatbila decepție care survine din această manifestare a fragilității “conduce în mod logic la distrugerea Pământului”52. Concluziile ce pot fii sustrase din cele relatate sunt din această perspectivă, în număr de două: prima este aceea că salvarea nu poate surveni decât prin intermediul femeilor…deoarece ele, spre deosebire de bărbați nu au rupt niciodată legătira cu natura. “Experiența trupului lor și atașamentului lor față de mecanismele naturale ale vieții este mult prea puternică, mult prea prezentă, pentru ca ele să poată măcar să se “emancipeze” de ea. “Procesul reproducerii apare ca un act de mediere și sinteză care confirmă în mod empiric unitatea femeii cu natura”. Se poate observa cât de departe se află aceste “noi” conceptii de feminismul existențialist: “…afirmându-și diferența, față de <<masculi>>, insistând asupra proximității sale specifice în raport cu natura, femeia încarnează, ca proletariatul de altădată, fracționarea salvatoare a umanității.” Riscurile pe care o asemenea atitudine le implică au fost presimțite de Simone de Beauvoir și analizat de Elisabeth Badinter. Insistând asupra “naturaleții” femeii, riscul la care se expun e acela de a reproduce clișeele legate de “intuiția feminină”, vocația pentru maternitate și alte asemenea; “A spune că femeia este mai “naturală” decât bărbatul, înseamnă a-i nega libertatea, apartenența sa plenară și integrală la umanitate. Dacă ecofeminiștii urăsc civilizația occidentală și modernitatea, e treaba lor. Însă dacă vor să găsescă o justificare naturală pentru acest sentiment, ei intră în jocul unui determinism biologic ale cărui consecințe ar trebui să fie suportate de către toate femeile, dacă el ar trebui să fie luat în serios. Revendicarea dreptului la diferență încetează să mai fie democratică când se prelungește în existența unei diferențe a drepturilor.”53
Democrația este deci guvernământul și cadrul în care aceste idei se pot manifesta și chiar aplica. Sub aspectele menționate, ecologia profundă oferă o imagine antipatică aserțiunilor democrației. Prima din provocările ei, este aceea de a deschide un nou spațiu de acțiune și reflecție într-o perioadă în care doliul utopiilor își face simțită prezența. “Sfârșitul ideologiilor” a fost prezis de nenumărate ori însa nu – sa împlinit sunt de părere Ball și Dagger54. Cea mai clară dovadă este apariția continuă a noi provocări și dificultăți, cum este criza ecologică amintită. Această criză va cere un răspuns politic, iar acest răspuns va căpăta în mod cert o formă ideologică. Întrebarea principală care survine este dacă ideologiile ce aparțin “curentului principal”: liberalism, socialism, conservatorism vor reuși să “absoarbă" ideologia Verzilor sau dacă din contră, aceste noi ideologii vor dezvolta destulă putere și motivație ca să sfideze ideologiile mai vechi? Ideea pe care o susțin, este că generțiile viitoare se vor alinia într-un fel sau altul, ideologiei verzi – deoarece vor fii constrânse de prpriile aspirații, ce nu vor pute fii finalizate fără a ține cont de factorul ‘sănătate’ al mediului ambiental.
Daca mai multe ideologii vor oferi un “ghidaj”, după cum pare foarte probabil – conflictul ideologic va continua să existe: “Dina aceste motive, nu ne așteptăm să vedem sfârșitul ideologiilor…acestea sunt prea utile pentru a se veșteji. Avem nevoie de ele pentru a îmbina gândirea cu acțiunea, pentru a oferi o imagine despre posibilitățile umane și pentru a determina oamenii să acționeze. Atâta vreme cât trăim într-o lume complicată și confuză, plină de crize și conflicte, vom avea nevoie de ideologii pentru a explica de ce sunt condițiile sociale așa cum sunt, pentru a evalua acele condiții, pentru a le da un sens și o orientare și pentru a face un program de acțiune. Avem nevoie de ideologii inclusiv pentru a da un sens idealului democratic și a conferi substanță conceptului de libertate. Trebuie să conchidem deci, că atâta timp cât ideologiile vor avea acest scop de servit, nu va exista un sfârșit al ideologiei.”55
II. CONTRADICȚIILE ECOLOGISMULUI ROMÂNESC
“Un om curat, într-oțară curată, într-o lume curată” – deviza adepților
MER – Politica puterii – Centrist- convergentistă
În centrul tematic al doctrinelor politice se află puterea. Acesta este un concept “esențial contestat”- (termen propus de Gallie în 1956). El introduce această formulare, pentru toate conceptele cărora nu li se poate oferi o definiție neutră, cvasiunanim acceptată și în jurul cărora controversele intelectuale rămân adânci și nesurmontate.
Definiția lui R. Dahl, aduce în discuție problematica intereselor diferite a lui A și B, definiție reluată mai apoi de Steven Lukes: “Puterea este abilitatea de a determina pe cineva să facă ceea ce nu ar fii făcut în alte circumstanțe. Dacă A îl determină pe B să facă ceea ce A dorește, însă B nu ar fii ales să facă, puterea a fost exercitată. La nivelul jocului politic, puterea se împarte între diferite forțe sociale; multiplele probleme ce trebuiesc luate în considerare sunt: baza socială existentă și legitimitatea puterii, mecanismele exercitării puterii raporturile dintre stat-societate-individ, relațiile dintre stat-partide politice-și alte mișcări sociale etc. Din această perspectivă, în România lucrurile sunt așezate potrivit uzanțelor Vest Europene, cel puțin sub aspect formal. În ce măsură acestea și-au găsit o aplicabilitate la noi, este una din întrebăriile centrale de la care am pornit în redactarea acestei lucrări. De-aceea, toate eforturile și argumentele avute în vedere, vor încerca să răspundă acestei provocări.
Termenii “centrist” și “convergent” au fost utilizați de reprezentanții Mișcării Ecologice, constituindu-se ca o poziție clară în centrul spectrului doctrinar internațional, apărută ca o evoluție a social-democrației către neoliberalism dar și neoliberalismului către social-democrație (de unde decurge însăși noțiunea de convergentism). Atât argumentația cât și textul doctrinei centriste, a fost preluată din lucrarea prof. Anton Carpinschi56, care a permis parcurgerea întregului spectru doctrinar și apoi alegerea celei mai potrivite doctrine pentru satisfacerea aspirațiilor ecologismului. Așadar, doctrina centrist – convergentistă (a puterii) așa cum ea a fost tratată în lucrarea amintită, fiind considerată de adepții săi, ca doctrina către care se îndreaptă atât centru-stânga cât și centru-dreapta dar care “corespunde cel mai bine ecologismului”.
Problemele ecologice și de protecție a mediului, din ce în ce mai mediatizate la nivel internațional, au permis implementarea treptată în gândirea politică a viziunii convergentiste.
Asistăm – ne anunță prof. A. Carpinschi, la manifestarea unei noi strategii de “adaptare defensivă” și reciprocă a capitalismului dezvoltat de esență neoliberală și a socialismului democratic reformist (sacial-democrație), în condițiile progresului științifico-tehnologic, pe fondul apariției și cristalizării societăților industriale și post-industriale.
Potrivit adepților doctrinei convergențelor, capitalismul și socialismul sunt două variante ale uneia și aceleiași societăți – societatea industrială avansată. De-aici ideea depășirii alternativei capitalism-socialism, prin realizarea treptată a convergenței celor două sisteme social-politice către o societate nouă, mixtă, care nu e nici capitalistă nici socialistă: “Valorificând spiritul, pragmatic și reformist, scenariul convergentist este scenariul compromisului istoric între capitalism și social-democrație”57
O altă abordare a centrismului – convergentist, se bazează pe “refuzul alternativei capitalism – comunism”. Teza de la care se pornește este aceea că, cele două sisteme social-politice opuse, evoluează într-o direcție nouă: societatea industrială și apoi cea postindustrială. Din această viziune, se pronunță P. Sorokin în una din lucrările sale, semnificativ intitulată “The Basic Trends of Our times” (1964) atunci când scrie: “Conducătorii occidentului ne asigură că viitorul aparține tipului capitalist (al liberei inițiative) de societate și cultură. În opoziție, conducătorii națiunilor socialiste (comuniste) așteaptă cu încredere o victorie comunistă în următoarele decenii (…)dacă omenirea va evita noi războaie și va depăși gravele probleme actuale, tipul dominant al noii societăți și culturi nu va fii nici capitalist nici comunist, ci un tip suigeneris pe care l-am putea denumi tip integral. Acest tip va fi intermediar, amplasat între sistemul și modul de viață capitalist și cel comunist. El va cuprinde majoritatea valorilor și va fii lipsit de erorile fiecăruia în parte.”58
În opinia actuală, subliniază autorul, raționamentul ce stă la baza prospectivei convergentiste ar fii următorul: “a) capitalismul în forma clasică, în pofida meritelor sale, rămâne deficitar în planul politicii sociale; b) comunismul, în ciuda populismului său inițial s-a dovedit prin natura sa antieconomică și antisocială un eșec; c) ambele sisteme amintite sunt specifice anumitor perioade istorice și anumitor tipuri de societăți; d) treptat, capitalismul dezvoltat a parcurs faza unui reformism socializat, iar comunismul și-a demonstrat incapacitatea funcțională și s-a prăbușit; e) din reforma capitalismului și prăbușirea comunismului decurge proiectul unui nou tip de societate ce poate fii denumită “capitalism social”, bazat pe convergența principiilor și valorilor doctrinelor liberalismului și social-democrației. Există deci, posibilitatea ca omenirea să evolueze convergent pe o a treia cale Terțium datur!”59
Ecologiștilor (susțin liderii marcanți ai MER) – nu le rămâne decât să ocupe cu aplomb acest centru doctrinar, deocamdată nereclamat de nici o formațiune politică. Au denumit doctrina centristă – “doctrina ecologiștilor”- tocmai pentru a evidenția faptul că și-au însușit o doctrină conturată deja de fenomenul continuității, a devenirii, o doctrină care corespunde cel mai bine atât configurației actuale a societății cât și aspirațiilor specifice ecologismului.
Ecologismul românesc: de la copilărie la maturizare precoce
Revenirea la viața politică democratică, în urma revoluției din decembrie 1989 a determinat o adevărată explozie a formațiunilor ecologiste. Nu mai puțin de cinci asemenea formațiuni s-au înființat în prima parte a anului 1990: Mișcarea Ecologistă din România (11 ian. 1990); Partidul Ecologist Român ( 16 ian. 1990); Partidul Democrat Ecologist ( 19 februarie 1990); Partidul Ecologist Umanist fondat la Arad (20 mai 1990); Federația ecologistă din România (19 iulie 1990).
Ecologismul politic românesc, a generat confuzie atât la nivelul acțiunii practice cât și din punct de vedere doctrinar. Dintre cele 47 de formațiuni înscrise până la 31 decembrie 1997, în Registrul partidelor politice existent la Tribunalul Municipiului București, în condițiile legii partidelor politice (nr.27/1996), cinci dintre ele se autointitulează și poartă apelativul de ecologiste; pe lângă cele amintite anterior (FER, PER, MER) s-au mai înregistrat Partidul Alternativa Verde Ecologistă (PAVE) și Partidul Convenția Ecologistă din România (CER). Ele reunesc circa 60 mii de susținători declarați oficial. Dintre acestea, doar două au deținut reprezentare parlamentară (PER cu 1 senator și 8 deputați și FER (cu 1 senator și 1 deputat) – acestea, fiind obținute pe calea artificiilor și alianțelor, respectiv prin integrarea lor în Convenția Democrată Română. Celelalte trei, “sunt partide neparlamentare și din păcate, cu o prezență pe eșichierul politic sporadică și neconcludentă.”60
Analiza stautelor și programelor politice, precum și a pozițiilor publice exprimate de liderii acestor formațiuni, permite formularea câtorva concluzii semnificative. Pentru început, constatarea că toate cele cinci formațiuni asociază ecologismului promovarea intereselor naționale, de la statutul de ‘obiectiv fundamental’(MER) la cel de ‘aspect principal’ (PER, PAVE, CER). Un alt element prezent în toate programele politice ale acestor facțiuni este constituit de ‘cerința moralității actului politic’.
Dintr-o altă perspectivă, subliniază M. Duțu – cele cinci formațiuni pot fii grupate în două categorii, în funcție de natura asumată: a)Cele care (declarativ și oficial) urmăresc numai obiective politice (PER, FER, PAVE).
b) Cele ce se consideră partide politice, dar și reprezentante a unui curent de opinie publică și acțiuni sociale cu caracter pacifist și umanist (în spiritul ecologismului tradițional) cum este cazul MER și CER.
Din perspectiva poziționării clasice dreapta-stânga, situația este clară în privința MER (cu opțiuni de centru-stânga atât la nivel declarativ cât și pragmatic) și FER (cu aderențe de dreapta foarte articulate). Restul degajă aspirații eclectice, încurcându-se intr-un amestec de protecție socială cu aspecte de exacerbare a proprietății private.
Dincolo de aceste aspecte generalizate, fiecare formațiune are istoria și profilul său propriu și inconfundabil.
Ecologismul naționalist și moral (MER)
Mișcarea Ecologistă din România a fost, al doilea partid înregistrat legal (prin decizia civilă nr. 2 din 11 ianuarie 1990) în țara noastră, după reluarea vieții democratice și recunoașterea libertății de asociere, fapt datorat în principal Revoluției din decembrie 1989.
Inițiativa creeării acestei formațiuni, a aparținut unor intelectuali cu preocupări în domeniul protecției mediului, și care au vrut să includă reprezentanți ai întregului ecologism românesc, inclusiv din Republica Moldova, “izul naționalist” menținându-se în permanență (fapt de-altfel contradictoriu cu “universalismul” ecologismului). Astfel, în Statutul din 1996, mișcarea își propune ca scop să militeze “pentru întărirea legăturilor cu românii de pretutindeni în vederea apărării, dezvoltării și exprimării identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase.”
Platforma-program61 adoptată de primul congres al MER (aprilie 1990) oferă extrem de puține date edificatoare pentru o caracterizare a opțiunilor sale doctrinar-politice. Ea indica mai degrabă, elemente disparate de natură socială, social-democrată, neoliberale și doar simple aserțiuni în privința protecției mediului.
În ciuda repetatelor căutări, și încercări de a-și însușii o ideologie (cum e cea centrist-convergentistă), MER se confruntă sub raport doctrinar-programatic, cu “inexistența unui program veritabil și a unor strategii proprii.”62 De-altfel, subliniază același autor – “absența unui program politic bine structurat și mai ales a unuia cu adevărat “verde” a caracterizat existența acestei formațiuni, fiind semnificativă și indicând o apropiere a sa mai degrabă de starea de “mișcare” sociopolitică decât de cea de partid politic în sens clasic”63
Conștientizând statutul său politico-electoral minor, MER a căutat în permanență alianțele politice, de la absorția unor formațiuni până la realizarea unor carteluri electorale. Astfel, în iunie 1993 a absorbit Partidul Național Ecologist după o prealabilă alianță electorală cu acesta.
În cadrul alegerilor generale din noiembrie 1996, a participat la constituirea Uniunii Naționale de Centru, alături de PDAR și Partidul Umanist din România, fără a reuși însă să depășească “pragul” electoral al intrării în Parlament.
În privința rezultatelor electorale și a participării la guvernare, sunt relevante următoarele aspecte:
a) În cadrul primelor alegeri libere de la 20 mai 1990, MER a realizat un scor electoral semnificativ, obținând 2,62% din voturi (respectiv 1 senator și 12 deputați) fiind a patra formațiune parlamentară, după FSN, PDAR și PNL.
b) Deși la următoarele alegeri parlamentare (sept. 199) a înregistrat o oarecare creștere (obținând 2,88% din voturi), MER nu a reușit să treacă pragul de 3% din opțiuni, pentru a accede în Parlament.
Potrivit lui Duțu M. – declinul politic și criza de imagine a MER, au fost declanșate mai ales datorită implicării unor lideri ai săi în așa numitul “scandal al importurilor de deșeuri toxice” (febr.-iunie 1992); ca urmare a dezvăluirilor făcute în presă, a protestelor și opiniei publice defavorabile. Astfel, la alegerile generale din 1996, MER s-a prezentat și s-a manifestat ca o formațiune politică minoră, cu rezultate deosebit de modeste. Chiar și pe plan local, nu a reușit să obțuină decât 0,56% din mandatele de primari, 1,66%din consilieri locali și 2,25% din consilieri județeni.
În concluzie, poziția de partid extraparlamentar și permanenta căutare de alianțe cu formațiuni mai mari, a afectat influența și poziționarea MER în cadrul spectrului politic românesc, în ciuda faptului că la început, Mișcarea s-a dorit și chiar s-a manifestat în plan organizatoric-funcțional ca un veritabil partid politic.
Structura sa a cuprins Congresul, ca “organ suprem de conducere” convocat odată la 4 ani, Consiliul Național, care a condus activitatea partidului între congrese, Colegiul Director și Biroul Permanent. Conform criteriului administrativ-teritorial de organizare și funcționare, la nivel de localități – au fost constituite organizații și filiale.
Ideile din cadrul programelor-platformă și Statutul MER din ’90 și ’93 ce se cer a fii menționate sunt: “doctrina ecologistă privind echilibrul național, socioeconomic și spiritual”, “o doctrină tolerantă, în același timp față de alte doctrine cum sunt cea liberală, creștin-democrată și social-democrată” și opusă “doctrinei comuniste și curentelor extremiste”, folosirea pentru promovarea sa a “metodelor morale” în acțiunea politică, MER se autodefinește deopotrivă ca “partid politic” și “reprezentantă a unui larg curent de opinie publică, de acțiune politică și socială independentă” cu un caracter, pe lângă cel democratic și antitotalitar, "pacifist, umanist și nonviolent".
Aceste elemente exprimă statutul său bivalent: pe de-o parte apartenența sa la sfera politică tradițională, dar și la familia formațiunilor ecologiste protestatare. Însă, după cum afirma Duțu M. “…cea de-a doua ipostază rămâne la nivelul declarațiilor de intenție"64
În privința obiectivelor strategice, două sunt definitorii pentru MER, atât din perspectiva documentelor constitutive cât și a pozițiilor exprimate public de liderii săi: 1) Creearea “unei societăți democratice ecologiste” și 2) “apărarea, dezvoltarea și exprimarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a românilor de pretutindeni.” Primul obiectiv conține un grup de idei democrat-constituționale “ecologizate formal și forțat”, cel mai adesea printr-o asociere derizorie a unor termeni din domeniul ecologismului. Cel de-al doilea vine în contradicție cu ‘universalitatea’ ideilor ecologiste subliniind o dată în plus incoerența și inconsecvența programului politic al Mișcării, explicând totodată orientarea partidului spre alianțe cu formațiuni de orientări naționaliste.
În concluzie, experiența MER, a demonstrat că fără alianțe politice cu partide reprezentative, o formațiune ecologistă nu poate, în condițiile României de azi, să obțină suficiente voturi pentru a intra în Parlament.
MER s-a desființat ca formațiune politică în urma fuzionării, prin absorție, cu FER în sept. ’98.
Prezentarea generală și comparativă a Partidului Ecologist Român (PER) și Federația Ecologistă din România (FER) – două din cele mai însemnate organizații partidice cu profil ecologic din țară.
Înainte de a trece la comparația propriu zisă dintre cele două formațiuni, voi trece în revistă un scurt istoric: La începutul anilor ’90, a avut loc explozia partidelor în România, iar doctrina ecologistă, în vogă în Europa și bine reprezentată politic mai ales în Germania, vorbind despre sănătatea mediului înconjurător și sănătatea morală, i-a atras și pe români. Unii au găsit că li se potrivește cu atât mai mult cu cât celerlelte arii ideologice erau deja suprapopulate. Astfel, s-au format câteva formațiuni (amintite anterior) dintre care MER care s-a topit mai târziu în FER și PER. Acestea din urmă, la care mă voi referii, au devenit cele mai cunoscute deoarece gravitau suficient de agresiv în jurul unor formațiuni (PNȚCD și PNL). Prima, (adică FER) a dat și un ministru al mediului în 1991, pe Marcian Bleahu, nume care a fost strâns legat în perioada ministeriatului , de scandalul deșeurilor radioactive aduse din Germania în România. Odată cu Ministerul Bleahu, “rămas în istoria deșeurilor, a început compromiterea timpurie a partidelor ecologiste românești, proces desăvârșit pe parcurs, deoarece ele au făcut orice altceva numai politică ecologică nu”.66
Revenind la punctele comune dintre cele două formațiuni, se vor trece în revistă similitudinile și vectorii principali de difereniere:
1. Doctrină și Program PER65: <<Baza doctrinei o formeaza “iubirea si grija fata de natura, de plante, animale si om”. Programul are ca principale obiective creearea “Crucii Verzi”, o societate pentru protectia mediului inconjurator, care sa aiba in ecologie rolul pe care Crucea Rosie îl are în medicina, rezolvarea unor probleme ecologice specifice Romaniei, punerea unui accent deosebit în învațamant , pe probleme legate de mediul înconjurător.
Doctrină și Program FER: Federatia Ecologista din Romania se considera un partid de centru-dreapta, cu o doctrina ecologista care prevede respectarea drepturilor, libertatilor, si obligatiilor fundamentale ale omului, pluripartidism, democratie, protectia mediului ambiant.
Programul adoptat in congresul al III-lea sept. 1998, prevede conservarea si optimizarea ariilor protejate ale padurilor, o mai buna utilizare a retelelelor hidrografice, privatizarea si modernizarea intreprinderilor, extinderea agriculturii ecologice.>>
Ceea ce se poate constata, la nivel doctrinar este că ambele se consideră în afara eșichierului politic stânga-dreapta, sunt pentru îmbogățirea drepturilor omului, abolirea oricăror neclarități de discriminări rasiale, critică societatea de consum, nu pentru consum ci pentru risipă, ambele promovează respectul față de muncă, față de onoare, față de cinste – disprețuind pe cei ce trăiesc din exploatarea și distrugerea mediului înconjurător, susțin dezvoltarea societății civile (care este garanția democratizării); Ambele formațiuni au fost membre CDR; au obținut reprezentare în parlament, prima a avut opt senatori si un deputat iar cea de-a doua un senator și un deputat, după alegerile din 1992;
Susțin deopotrivă importanța afirmării internaționale. Din platforma program a PER-ului ( Cap. VI Politica externă) reies următoarele: “Politica externă a României se va concretiza printr-o maximă transparență și se va întemeia deopotrivă pe principiile cartei ONU., ale O.S.C.E., ale “Declarației universale a drepturilor omului” ale cartei de la Paris, precum și Convențiilor Internaționale la care România a aderat(…) În interesul național al României trebuie instaurat un climat de pace în Europa și de pace socială în interior, garantarea și respectarea libertăților naționale egale cu cele ale cetățenilor de naționalitate română(…)”66
Ultimul capitol, din programul FER, intitulat “Pentru o lume a păcii și înțelegerii internaționale”67, reține în principal poziția lor pe scena internațională: “FER este pentru o politică de pace și de bună înțelegere”, “viitorul României nu poate fii decât alături de și în UE”, “sunt pentru integrarea României în toate organismele internaționale benefice păcii”, iar în ultimul paragraf (art. 7.10), se revine la naționalismul unificator: “Pentru o mai deplină afirmare a României în lume, FER consideră că este absolut necesară o strângere a legăturilor cu toți românii de peste hotare, sprijinirea lor pentru păstrarea identității etnice și culturale și realizarea aspirațiilor lor politice.”
Pe scurt, ambele încearcă formularea unei platforme pogram care să răspundă necesităților unui electorat cat mai diversifiacat.
Pentru a marca diferențele semnificative existente între cele două voi trece succesiv în revistă, un scurt istoric al fiecărei facțiuni și voi încerca o analiză a documentelor constitutive (Statut și Platforma – Program) precum și a activității lor:
PER a fost înființat la 16 ianuarie ’90 (Dosar și Decizia nr.9 a Tribunalului Mun. București) sub conducerea provizorie a lui Otto Weber; A participat la alegerile generale din mai ‘90, obtinând 1,69% din voturi pentru Adunarea Deputatiilor, și 1,38% din voturi pentru Senat, reușind astfel să trimita în Parlament 8 deputati si 1 senator. Cele mai multe voturi s-au obținut în marile orașe cu un grad de poluare mai ridicat.
La 26 noiembrie ‘91, a intrat în Conventia Democratică, ca membru fondator alături de PNȚCD, PNL, PAC, UDMR si de formatiunile civice din Forumul Democratic Antitotalitar din Romanioa(FDAR).
Este – după cum susține Duțu M. – “formațiunea politică al cărei calificativ de “ecologistă” e cel mai discutabil. Statutul, stabilește că deviza partidului este “cinste, credință, puritate, democrație și dreptate socială.” Programul Politic din 1990 prevede printre altele și “protejarea mediului înconjurător în vederea asigurării condițiilor normale de viață a omului, florei și faunei, asigurarea sănătății fizice și morale pentru întregul popor român” dar și …”asigurarea unui climat de liniște prin eliminarea delicvenței, încurajarea proprietății private, privatizarea sectorului de stat.”
Platforma – Program a partidului, (adoptată la Conferința Națională Extraordinară din iunie 1996 de la Brașov) stabilește că PER își propune să “unească în rândurile sale toți oamenii de bună credință din românia…care sunt animați de convingerea că deteriorarea mediului a atins un prag periculos și există necesitatea imperioasă, în creearea unui echilibru între om și natură, între activitățile umane și mediu, echilibru fără de care viitorul speciei umane și al planetei este pus sub semnul întrebării.”
Se poate afirma că ideiile ecologismului, practic nu există în aceste documente rămânând de analizat orientarea sa politică; se poate observa că tenta naționalistă nu lipsește nici aici …”ocrotirea fondului genetic național!” sunt de-asemenea prezente elementele de protecție socială (un capitol fiind consacrat “securității sociale”).
Cu privire la proprietate, documentele constitutive ale PER (dar și ultimul program politic adoptat)68 menționează: “proprietaea particulară este condiția indispensabilă pentru exprimarea persoanei umane, siguranța socială, valorificarea eficientă a resurselor materiale și umane în folosul individual și al societății…reforma se realizează prin privatizarea progresivă a proprietății de stat…” Toate acestea caracterizându-l ca o formațiune de centru-stânga!
Programul conține capitole complementare ecologismului, vizând întreaga sferă socială: cultura, biserica, educație, societate civilă, femeia, tineretul, sportul (toate, incluse în Cap. II intitulat “Refacerea Morală a Societății”), turismul, armata, siguranța statului, restructurarea și dezvoltarea durabilă a economiei, industrie, cercetare, pensii și se încheie cu Politica Externă.
Ultima idee prevăzută în acest program, subliniază clar tenta naționalistă: “PER militează pentru ca toți românii care trăiesc în afara granițelor României să beneficieze de atenția statului și întărirea legăturilor cu aceste comunități, reprezentând un element important cauzei uității naționale.”69
Reproșul inevitabil, survenit în urma acțiunilor și hotărârilor liderilor marcanți, este acela că alipirea PER la Convenția Democratică a constituit o tactică de a-și asigura accesul în Parlament mai degrabă decât o afinitate doctrinară.
FER – Înregistrată ințial la 19 iulie 1990 (dosar nr.103 și Decizia nr. 99) și reînregistrată la 28 iunie 1996 – se autocaracterizează ca un partid politic integrator70, ce tinde spre o alianță atotcuprinzătoare proclamându-și ca scop principal formarea cadrului necesar, unirii tuturor curentelor ecologiste din țară (mișcări, partide, alianțe, societăți și asociații) pentru a oferii o alternativă ecologică de guvernare pentru dezvoltare și progres.
Critica nu lipsește nici în ceea ce-i privește pe reprezentanții FER: “…și în acest caz, ecologismul veritabil este marginal și simplu element de decor…așadar tot un ecologism de fațadă …‘aspirația politică fundamentală a ecologismului este respectarea libertății, a demnității, a onoarei și integrității fiecărui cetățean’. Este prezentă și aici dimensiunea morală, pe considerentul că ‘ecologia nu se poate dezvolta decât într-un climat de moralitate și libertate.’ Aspectul de distingere față de celelalte formațiuni ecologiste, este dat de intransigența politico-morală, în numele căreia se cere prin Program, ca obiectiv poitic “înlăturarea din viața publică, pe o anumită perioadă de timp, a oamenilor compromiși prin activitatea lor din timpurile regimurilor totalitare.”71
În ceea ce privește activitatea acestui partid, se poate remarca că în cei 14 ani de existență, FER a desfășurat atât activități politice, cât și activități cu specific ecologist, cum ar fi organizarea de tabere ecologice, derularea unor proiecte privind agricultura ecologică și combaterea efectelor poluării.
FER a fost acceptată în CDR la 3 august 1992, sprijinind această alianță la alegerile generale din septembrie 1992. La alegerile din noiembrie 1996, participând pe listele CDR, FER a reușit să intre în Parlament cu un deputat (Alexandru Ionescu) și un senator (Marcian Bleahu).
La Congresul din 25-26 septembrie 1998, FER a fuzionat prin absorbție cu MER. Totodată, a fost adoptat Statutul și Programul și a fost aleasă conducerea (Alexandru Ionescu, președinte, Octavian Ciobotă, prim vice-președinte, Marcian Bleahu și Geo Saizescu lideri naționali). Cu acest prilej, senatorul Marcian Bleahu a afirmat intenția formațiunii de a constitui, în cadrul CDR, un al treilea pol politic, cel ecologist, pe lângă cel creștin-democrat și cel liberal.
În perspectiva alegerilor generale din 2000, Delegația Permamentă din 18 aprilie 1999 a hotărât să susțină ca noul protocol al CDR să permită participarea pe liste separate a fiecărui partid din alianță la alegerile locale din 2000.
În Platforma – Program, adoptată în 1998 se renunță la hainele vechi (ideile naționaliste și moraliste) urmărindu-se alinierea acesteia unor standarde – luând ca exemplu experiența Verzilor Europeni, devenind membru al Federației Partidelor Verzi Europene (din 1999).
Federația Ecologistă din România, este singurul partid care a primit recunoaștere internațională (a fost ultimul dintre partidele primite în Internaționala Verde, în octombrie 1999). Această structură numără 31 de partide și și-a ținut lucrările anului 2000 la București, tocmai pentru a sublinia primirea FER ca membru cu drepturi depline în toate organismele sale. Din anumite puncte de vedere, acest fapt reprezintă o victorie a României care se vede inclusă în anumite structuri politice europene, înainte ca să fie membă Uniunii. Vectorul pe care se centrează doctrina Internaționalei Verzi este păstrarea ecologiei (știința!) ca nucleu al întregii sale existențe. Susținătorii acestor idei, se pronunță pentru “federații statale regionale, pentru comuniuni de tipul Consiliului Europei și pentru edificarea Statelor Unite ale Planetei.”72
III. Democrație și ecologism în România. Cine sunt și ce vor ecologiștii? Observații finale.
După 45 de ani de totalitarism comunist, România s-a trezit în fața unei situații pe care și-a dorit-o, dar care prezenta noi temeri și incertitudini. Au apărut peste 100 de partide politice reprezentând nu numai curente și idei bine ancorate în opinia publică, ci și foarte multe interese de grup, sau dorința unor personaje de a se antrena in jocul poitic, lucru de-altfel normal într-o societate liberă. Ecologiștii n-au făcut excepție de la aceste noi manifestări și au format mai multe partide, cele mai importante fiind cele analizate, însă numărul lor inițial a fost cu mult mai mare, și s-au numit pe rând Mișcare, Federație, Partid, unele și-au luat denumiri mixte astfel, Partid Democrat Ecologist, Partid Umanist Ecologist, fără a mai pune la socoteală numeroasele organizații, și societăți cu obiective de protecție a animalelor, a plantelor, a rezervațiilor naturale unele susținând chiar caracterul ecologic. Așadar, democrația în formele sale incipiente care a apărut în primele luni de la Revoluția din Decembrie, a adus cu sine lucruri inedite. Liderii partidelor au putut intra în contact cu persoane din străinătate, diferite gruăpări, ziariști lucru care le-a sporit popularitatea și încrederea în forțele proprii.
Ca în orice democrație, valorile sunt în competiție iar interesele personale care s-au aliniat unor mișcări sau idei “la modă” au fost numeroase. “Așa se face că în curentele ecologiste existente au apărut personaje care niciodată nu au avut legături nici cu ecologia, nici cu protecția mediului înconjurător…unii s-au putut descurca în relație cu gazetarii, alții au refuzat publicitatea excesivă mizând pe confuzia dintre diferitele curente pentru a strânge un anumit capital electoral, profitând de investiția pe care oamenii de știință din România au făcut-o în opinia publică timp de 20 de ani prin activitatea lor științifică”.73
Unele critici sunt foarte aspre la adresa acestor formațiuni. O astfel de critică sună în felul următor: “ La început cea mai importantă grupare ecologistă a fost Mișcarea Ecologistă din România (MER), datorită prezenței unui grup de specialiști. Cu toate acestea – din cauza lipsei de experiență, platforma program cuprindea numeroase fraze care probau lipsa cunoștințelor de ecologie și prezența unei doze incipiente de demagogie și fanfaronadă.”74 Spre exempu, președintele mișcării declara: “ Noi nu am vrut să devenim partid. N-am avut această intenție și nu ne considerăm partid.” Fals, căci respectiva grupare s-a înregistrat ca partid și prin tot ceea ce făcea era un partid.
Programul acesteia cuprindea anumite idei confuze, unele chiar comice sub aceeași frazeologie, dealtfel nu lipsită de eleganță , spre exemplu: “…pentru ușurarea muncii casnice a femeilor se vor dezvolta industria bunurilor de larg consum, industria alimentară și ușoară, ultima incluzând și lărgirea gamei cosmetice.” Asemenea colorituri există și în programele celor două formațiuni luate în discuție (PER și FER). Ceea ce se cere menționat însă, este faptul că pe măsură ce latura științifică se dilua, conducerea devenea tot mai “politizată”, îndepărtându-se tot mai mult de la ideile primare care au generat-o. S-a generalizat credința conform căreia simpla adăugare a adjectivului <ecologic> dă întreaga coloratură unei idei, fraze, din cele mai multe reieșind clar faptul că există lacune enorme în rândul militanților, în primul rând în înțelegerea termenilor, și implicit a doctrinei.
Luându-se în considerare continua mișcare a acestor foarmațiuni, în jurul celor aflate pe direcția centrală a eșichierului politic, concesiie făcute și mai cu seamă “înțelegerile” devenite vitale pentru dezvoltarea și desfășurarea lor, se poate concluziona că acestea nu-și justifică denumirea de “ecologiste”. Remarca75 (poate cea mai importantă) este aceea că partidele ecologiste în absența unei baze ștințifice pe care “ecologia” le-o poate da, își pierd însemnătatea și caracterul specific, căci toate celelalte partide au în programzul lor preocupări de protecție a mediului.
Criticile la adresa ecologiștilor români sunt nenumărate, unii – după cum s-a putut observa, în articolul din Adevărul (amintit anterior) – au vorbit chiar de moartea acestor formațiuni. Voi cita o parte semnificativă din acest articol, care nu necesită observații ulterioare, fiind cât se poate expresivă :
“Daca mai era nevoie de vreo dovadă că partidele ecologiste din România au murit, aceasta a fost produsă fără urmă de îndoială , de crima ecologică de la Metadet Fălticeni. Proporțiile dezastrului au făcut să se cutremure multă lume, ceanura i-a băgat pe oameni în spital, dar Federația Ecologistă din România (FER) și Partidul Ecologist Român(PER), singurele formațiuni ecologiste care, anul trecut mai figurau încă în scriptele Parlamentului, nu au tresărit. Nici o declarație, nici un comunicat, nici un comentariu nu s-au făcut auzite dinspre sediile acestora și, cu atât mai puțin, nu le-a însuflețit vreo acțiune. Or, în politică cine nu vorbește nu există…acestea tac de mulți ani.
Ele s-au stins după o lungă și penibilă agonie într-un perfect anonimat. Cum nu au fost niciodată partide active și viguroase, nimeni nu le deplânge dispariția…ele au fost partide de opoziție cu o mică reprezentare parlamentară până în 1996, iar, după aceea parte a puterii prin CDR, însă nu s-au remarcat prin acțiuni parlamentare specifice, nici contribuții la îmbunătățirea legislației existente în domeniul mediului, nici inițiative prprii, nici campanii ori monitorizări ale zonelor poluate sau cu risc ecologic, doar sporadice declarații politice fără valoare și impact. Mai dragă le-a fost cauza monarhistă decât protecția mediului, mai aproape lupta cu PDSR decât cu marii poluatori (…)
Meschine și lipsite de crez, PER și FER și-au folosit puțina energie ca să supraviețuiască în CDR a cărei discurs l-au împrumutat întocmai, fiind incapabile să-și definească propriul lor limbaj și mesaj. Partidele ecologiste, care trebuiau să constituie stâlpii solizi ai acestei politici, își prezintă cu fiecare poluare, certificatul de deces. Culoarul pe care ele l-au deschis dar pe care n-au alergat niciodată, este liber de mai mulți ani. Paradoxal, nimeni nu se gândește să-l ocupe. <Fiindcă ecologia reprezintă pentru analfabeții politici o chestiune minoră> deloc aducătoare de profit electoral rapid și ieftin. Deocamdată încă mai triumfă clișeul că <frumusețile neasemuite ale patriei, sănătatea și priceperea oamenilor ei sunt eterne și fascinante>”76
Concluzie sumară:
În regimurile autoritare, societatea civilă este absentă. Aceasta este una din multele explicații care s-au gasit pentru determinarea cauzelor insuccesului momentan al formațiunilor ecologiste din România, căci tocmai acesta e punctul central și atuul politicii ecologice. Totul trebuie rezolvat prin prisma societății civile ( iar aceasta nu se poate forma într-un timp atât de scurt); Pentru ca o societate civilă să se contureze (ONG-uri, asociații, sau alte forme de alienare) e nevoie în primul rând de un cadru prielnic care și-a gasit până în momentul de față expresie în orânduirile democratice, și în al doilea rând de timp pentru ca dezideratele unui asemenea sistem să se poată implementa. Când se va putea vorbi despre România ca despre o țară democratică (în toate aserțiunile acestui termen, ceea ce momentan nu se poate face), liberă (fără de care anumite virtuți nu pot fii promovate) se va putea spune că deține un întreg arsenal de partide libere și independente. În lipsa acestora, nu este posibilă existența acestora, partidele romănești amintite fiind profund dependente de celelalte curente principale, deci nu e de mirare că nu si-au creat o identitate proprie.
Pentru a reveni în sfera ideatică (unde realitatea este și poate fii imaginată), conform logicii argumentative din cartea autorilor: Terence Ball și Richard Dagger77 – fiecare ideologie modernă are o interpretare proprie asupra idealului democratic…ecologiștii nu sunt o excepție; aceștia consideră că fiecare dintre noi poartă o responsabilitate pentru protejarea și conservarea mediului (acesta include atât mediul natural cât și mediul social, economic și politic). Progresul survine, doar dacă în interiorul unui sistem politic, se dă fiecărui individ un vot, maximizându-se astfel libertatea și responsabilitatea individuală, participarea fiecăruia la procesul decizional. Acest sistem spun ‘verzii’, este cu necesitate unul democratic; și cea mai bună formă a democrației – adaugă aceștia – este un sistem “descentralizat” care încurajează și permite cea mai directă participare posibilă. În ce măsură este idealul lor o nouă utopie, rămâne de văzut…
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contextul Si Particularitatile Miscarii Ecologiste In Romania (ID: 130350)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.