Contextul Istoric al Intrarii Romaniei Sub Regimul Comunist

Un fel de argument

Dincolo de puterea istoriei, care ne conferă luciditate în prezent asupra trecutului, există și o anumită istorie orală, o formă de imaginar (identificată în cultura română de Lucian Boia) care ține mai mult de psihologia socială, de ceea ce cred oamenii despre anumite fapte ale trecutului reflectate în prezent, despre ce simt oamenii în legătură cu diverse entități ale constructului social. Contextul complex istoric al intrării României în comunism este relevant pentru tema aleasă deoarece deschide calea înțelegerii unei periode nefaste și aspre în istoria românilor. Felul în care interpretăm faptele asigură cheia comprehensiunii viitorului. Atât Mișcarea Legionară cât și Biserica au fost aproape de constiința populară încercând să ofere un rol mai nobil României, dincolo de unele excese și acte reprobabile deoarece „per ansamblu ambele au susținut constiința națională și s-au lovit de un regim dictatorial care nu înțelegea existența decât în termeni marxisti”.

Biserica este o astfel de entitate multifațetată idetitar care exercita și astăzi un magnetism în dinamica socială. Identitatea Bisericii este relevantă pentru a înțelege ceea ce a reprezentat ea pentru populație la un moment dat și pentru istorie în logica paradigmelor din epocă. Voi încerca, după o introducere în imaginar și în construcția socială a identității, să schițez paradigmele de raportare la Biserică relevante pentru susținerea ipotezei: ” Biserica Română, depozitarul de identitate și tradiție al poporului român, dincolo de vicisitudinile istoriei”.

Premisele lucrării pleacă de la identitatea populară a Bisericii, indentificată în mentalul colectiv cu o formă perenă de raportare spirituală. Biserica a fost identificată mai întâi ca formă de salvgardare națională, ca formă de “existență pământească în așteptarea Vieții de Apoi, ca bastion spiritual și cultural în fața auspiciilor istoriei”.

Deși, la prima vedere această abordare poate fi considerată ca neavând nimic în comun cu tema propusă, cu puțină răbdare voi arăta că altfel stau lucrurile.

În celebrul raport de condamnare a regimului comunist există un capitol intitulat „Regimul comunist și cultele religioase”, în care Biserica Ortodoxă este „pusă la zid”. De ce? Pentru că:

Sunt scoase la iveală “DOAR” compromisurile clericilor ortodocși, pe care-i numește „dizidenți religioși”, care au pactizat cu regimul comunist;

Nu ia în considerare pe preoții uciși în bătaie în închisorile comuniste, ci doar menționează numărul de 1725 de clerici ortodocși închiși;

Biserica Unită este socotită cea MARTIRĂ, deși ea nu a dat niciun mucenic, iar detenția clericilor uniți (exemplul episcopului Iuliu Hosu care a fost „închis” la Mănăstirea Căldărușani) nu se poate compara cu cea suportată de clericii ortodocși în închisorile Aiud etc., pentru că, cei din urmă nu puteau apărea la “Europa liberă”, așa cum s-a întâmplat cu episcopul unit menționat.

Comisia abordează trecutul Bisericii Ortodoxe nu „în sine”, ci raportat la atitudinea sa față de Biserica Greco-Catolică;

Peste toate acestea, acest raport ajunge să-l catalogheze pe parintele Dumitru Stăniloae ca un „recuperat” al regimului comunist, și autor de „lucrări penibile”, tocmai pe el, care este socotit „cel mai mare teolog al secolului XX”, și care a suferit detenție între anii 1958 și 1963.

Raportul socotește că preotul Dumitru Stăniloae a publicat articole ofensatoare la adresa Bisericii Unite, articole despre care se credea că doresc dezmembrarea poporului român. De această țintuire a teologului Stăniloae care „deranjează” chiar și astăzi pe unii sau alții, n-a scăpat nici marele istoric al Bisericii Ortodoxe Române, Mircea Păcuraiu, socotit de acest rușinos studiu, ca „autor de lucrări jenante”.

Dan Ciachir, într-un articol publicat în ziarul Ziua spunea indignat: „Dacă Stăniloae ar fi fost efectiv un casnic al fostului regim, s-ar mai fi bucurat el de aprecierile deosebit de elogioase, inclusiv la „Europa liberă” ale Monicăi Lovinescu, Sandală Stolojan, Virgil Ierunca, Emil Cioran…? Sau aceștia erau veniți cu pluta pe Sena și-l primeau în casele lor neștiind cu ce se ocupă în realitate?” (Dan Ciachir – „Defăimarea Părintelui Stăniloae”, publicat în ziarul Ziua, nr. 3855, din 14 februarie 2007.)

Aici țin să amintesc inițiativa Bisericii Ortodoxe care a luat atitudine împotriva acestui raport, despre care afirmă că e făcut cu „ură și părtinire, că e tendențios, având concluzii distorsionante, cu o abordare inacceptabilă și neconformă cu adevărul istoric”, de aceea și propune formarea unei comisii care să realizeze un studiu obiectiv și complet pe această temă, demers susținut și de Societatea academică pentru adevărul istoric, și astfel se va repara modul neadecvat în care a fost prezentat și tratat, poate cel mai mare teolog român din toate timpurile.

1.CONTEXTUL ISTORIC AL INTRARII ROMANIEI SUB REGIMUL COMUNIST

1.1 bla-bla

La un an de la declanșarea celui de-al doilea Război Mondial (septembrie 1939), România resimțea din plin consecințele grave ale dezmembrării sale teritoriale și naționale. Pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, a Sudului Dobrogei și a Nord-Vestului Transilvaniei, în 1940, a dezorganizat economia națională, provocându-i mari daune atât sub raportul resurselor naturale, cât și al instalațiilor și capitalurilor investite, forței de muncă, producției industriale și agricole, au afectat statutul internațional al României. Starea de nemulțumire și revolta românilor s-au generalizat, îmbrăcând forme publice de manifestare. Se protesta atât împotriva actelor impuse de marile puteri totalitare, cât și împotriva regimului lui Carol al II-lea. Încercând să soluționeze criza politică, suveranul a destituit Guvernul Gigurtu și, la 5 septembrie 1940, l-a învestit pe generalul Ion Antonescu cu „puteri depline pentru conducerea statului român”; în ziua următoare a transferat prerogativele regale fiului său, principele moștenitor Mihai, și a părăsit România.

Generalul Antonescu a încercat să constituie un cabinet de „uniune națională”, așa cum convenise anterior cu Iuliu Maniu, Constantin I. C. Brătianu și Horia Sima. Dar liderii Partidelor Național-Țărănesc, National-Liberal și ai Mișcării Legionare au refuzat.

La 14 septembrie 1940, generalul Antonescu, la sugestia germanilor, și-a asociat la putere Mișcarea legionară/ Garda de fier; în aceeași zi România este proclamată prin decret-regal „stat național legionar”. Cumulând funcțiile de președinte al Consiliului de Miniștri, de conducător al statului (funcție nouă) și de șef al regimului legionar, Ion Antonescu a concentrat în mâinile sale, atât atribute ale puterii legislative, cât și pe cele ale puterii executive. Prin asumarea calității de șef al regimului legionar, Antonescu dorea să-și subordoneze Mișcarea Legionară și să definească rolul secundar al acesteia în raport cu propria sa putere. Horia Sima era recunoscut, prin același decret, „conducător al Mișcării Legionare”, el fiind și vice-președinte al Consiliului de Miniștri.

Astfel, s-a ajuns la un guvern bicefal, datorită conjuncturii interne și internaționale.

Regelui i-au rămas următoarele prerogative: era capul oștirii; avea dreptul de a bate moneda; conferea decorațiile române; primea și acredita ambasadorii și miniștrii plenipotențiari; aproba legile organice și numea primul ministru, însărcinat cu depline puteri; avea drept de amnistie și grațiere. Ion Antonescu părea fidel monarhiei, dar a acționat ca un șef de stat autocrat, părăsind în practica guvernării orice subordonare față

de regele Mihai.

În domeniul politicii externe, generalul Ion Antonescu a raliat România la Axa Berlin-Roma, pe care o vedea câștigătoare în conflagrația mondială. El a repetat solicitarea făcută anterior de Carol al II-lea lui Hitler- de a trimite o misiune militară în România, și a început negocieri pentru încheierea unui nou tratat economic cu Germania.

Primele trupe germane au intrat pe teritoriul românesc la 10 octombrie 1940, în zona Brașov, iar peste două zile au sosit la București. Misiunea lor era să apere regiunea petroliferă a României împotriva unei terțe puteri care ar încerca să o acapareze sau să o distrugă; să dea posibilitatea armatei române să execute sarcini definite, corespunzător unui plan elaborat în favoarea intereselor germane; în cazul unui război cu Rusia sovietică, să pregătească angajarea forțelor germane și române din direcția României.

La 23 noiembrie 1940, cu prilejul primei sale vizite la Berlin, Ion Antonescu a semnat Protocolul de aderare a României la Pactul Tripartit (alianță încheiată la 27 septembrie 1940, între Germania, Italia și Japonia). Prin aderare la Pactul Tripartit și prin prezenta Wehrmacht-ului pe teritoriul său, România a devenit un aliat militar de facto al celui de-al treilea Reich. Orientarea progermană a României era determinată de relațiile economice tradiționale dintre cele două țări și complementaritatea economiilor lor, garanțiile germano-italiene oferite României odată cu Dictatul de la Viena, instabilitatea la noua frontieră româno-sovietică.

Mișcarea Legionară a încercat să-și subordoneze și economia, după ce, prin repartiția portofoliilor lor guvernamentale, primise departamentele de Interne, Externe, Educație și Culte. „Poliția legionară” a trecut la răzbunarea „Căpitanului” și a altor „martiri” legionari. Au fost uciși oameni politici, foști miniștri și intelectuali de mare prestigiu, precum istoricul Nicolae Iorga și economistul Virgil Madgearu. În noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, legionarii au împușcat în celulele închisorii Jilava 64 de deținuți, politicieni și militari, colaboratori ai regelui Carol al II-lea. După aceste asasinate, “înțelegerea dintre cele două componente ale regimului s-a destrămat definitiv; opoziția latentă dintre acestea se transformă într-o confruntare fățișă și dură pentru supremație în conducerea statului”.

Ion Antonescu, având acordul lui Hitler și sprijinul armatei, a înclinat balanța de partea lui, a înfrânt rebeliunea legionarilor din 21-23 ianuarie 1941 și a restabilit „liniștea și ordinea”. Mișcarea Legionară a fost interzisă. Unii rebeli, în frunte cu Horia Sima, s-au refugiat în Germania, unde vor fi ținuți ca o rezervă politică în eventualitatea în care Antonescu și-ar fi schimbat orientarea progermană.

Un nou guvern, alcătuit la 27 ianuarie 1941, din militari și tehnocrați, avea ca obiective imediate declarate: asigurarea ordinii interne și administrarea eficientă a țării.

La 14 februarie 1940 s-a abrogat Decretul-regal privind crearea Statului Național Legionar și s-a stabilit că până la o nouă reglementare, orice acțiune politică de orice natură era interzisă. Generalul Antonescu își păstra calitatea de conducător al statului și de șef al guvernului; el deținea puterea legislativă, executivă, controla justiția, dirija politica externă, punând bazele unui tip de autoritarism care poate fi definit ca dictatură militară. Rolul instituției monarhice rămânea minimalizat, tânărul suveran, Mihai I, fiind lipsit de dreptul de a se implica în conducerea statului. Partidele politice rămâneau interzise. Liderii P.N.T. și P.N.L. și-au continuat însă activitatea, exprimându-și opoziția, mai ales prin memorii și scrisori, adresate lui Ion Antonescu, față de principalele acte de politică internă și externă ale guvernului.

Guvernul Antonescu a pus în aplicare o politică antisemită care îi viza îndeosebi pe evreii basarabeni și bucovineni acuzați de aderența la comunism. Evreii au fost supuși discriminărilor și represiunilor de tot felul; mulți dintre ei și-au pierdut viața în lagărele de concentrare din Transnistria. Oficialitățile române au încercat să reziste presiunilor exercitate de naziști de a recurge la „soluția finală” (exterminarea totală a evreilor) și au optat pentru emigrare.

După instaurarea dictaturii militare, s-au dezvoltat tot mai mult relațiile româno-germane. Ion Antonescu a reușit să câștige încrederea lui Adolf Hitler în capacitatea sa de a stăpâni situația internă din România și de a fi un partener eficient în războiul împotriva U.R.S.S. Relațiile Antonescu-Hitler relevă numeroase domenii în care conducătorul român a adoptat poziții diferite față de cele ale Führer-ului pe care le-a apărat cu argumente. Desigur, rămâne întrebarea în ce măsură Hitler a folosit în scopul propriilor sale proiecte naționalismul lui Antonescu, dar lupta acestuia pentru apărarea intereselor romanești și pentru refacerea frontierelor țării – așa cum a înțeles el – nu poate fi pusă la îndoiala. În 1943, Ion Antonescu a refuzat să ia măsuri împotriva lui Mihai Antonescu, a unor diplomați români, precum și a lui Iuliu Maniu, acuzați de contacte cu englezii, americanii și rușii. Cu toate acestea, Ion Antonescu s-a bucurat de încrederea deplină a lui Hitler.

La 22 iunie 1941, România s-a alăturat Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S., cu scopul eliberării teritoriilor din Est și Nord-Est ce-i fuseseră răpite în urmă cu un an.

Era un război legitim purtat împotriva unui stat care se dovedise chiar din momentul formării sale, în 1917, ostil integrității teritoriale a României. Războiul era unul de coaliție – la care au mai luat parte Finlanda, Ungaria, Italia, Slovacia, precum și divizii de voluntari din Franța, Spania, Belgia, Croația, Norvegia. În documentele oficiale românești ale timpului, războiul avea să poarte denumirea de „războiul de reîntregire” și el se exindea și asupra bisericilor românești.

Printr-o scrisoare adresată lui Antonescu, la 18 iunie 1941, Hitler a precizat misiunea forțelor germane și române, în faza inițială a războiului: apărarea teritoriului României de un eventual atac sovietic și asigurarea, în special, a securității zonei petrolifere. Pe măsura înaintării forțelor germane în Galiția de Nord, forțele germane și române urmau să treacă la ofensivă și să determine, prin atacuri succesive, retragerea trupelor sovietice dincolo de Nistru. Ion Antonescu a luat comanda trupelor germano-române de la flancul Sudic al frontului (Grupul de armate „General Antonescu”, în componența căruia intrau armata 11 germană și armatele 3 și 4 române).

Ordinul de zi din 22 iunie 1941, semnat de Ion Antonescu în calitate de Comandant de căpetenie al Armatei Române, sublinia caracterul eliberator al războiului.

În Bucovina de Nord, ofensiva a început în noaptea de 2 spre 3 iulie 1941. La 8 iulie, trupele române au ajuns la Hotin. În Basarabia, trupele române și cele germane au dat bătălia principală în masivul Corneștilor de la Vest de Chișinău. La 16 iulie 1941, armata româna victorioasă reintră în Chișinău; la 25 iulie este eliberat ultimul oraș deținut de sovietici pe malul drept al Nistrului– Cetatea Albă.

La 21 august 1941, Ion Antonescu este avansat de Regele Mihai la gradul de mareșal; la rândul său, Regele primise același grad din partea conducătorului statului.

Eliberarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herța a întrunit adeziunea opiniei publice, a tuturor partidelor și organizațiilor patriotice. Liderii P.N.T. și P.N.L., deși manifestaseră rezerve față de politica progermana a lui Antonescu, au sprijinit acțiunea militară pentru eliberarea provinciilor romanești. La această atitudine s-au raliat și militanții Partidului Social-Democrat. Singura excepție a fost aceea a P.C.d.R. care urma indicațiile Cominternului.

Eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord a anulat în fapt efectele Pactului Ribbentrop- Molotov privind granița de răsărit a țării. România își redobândea astfel, prin luptă, în virtutea propriilor drepturi la suveranitate, teritoriile din Est ce-i fuseseră răpite în vara anului 1940.

În toamna anului 1941, mareșalul Ion Antonescu a retras cea mai mare parte a trupelor de pe front. Organizarea trecerii armatei pe sub Arcul de Triumf din București, la 8 octombrie 1941, semnifica încheierea războiului de reîntregire a hotarelor României la Est și Nord-Est.

La cererea Germaniei, România a luat parte, în continuare, la operațiuni militare, dincolo de Nistru– acțiune motivată de exigențele strategice și de obligațiile ce decurgeau din războiul de coaliție în care era angajată și de necesitatea consolidării reîntregirii teritoriale. La 13 august 1941, forțele militare române au depășit Bugul și au înaintat, apoi, spre Nipru, Marea de Azov și Crimeea. Unitățile române au rămas în Crimeea toată iarna anilor 1941-1942.

Participarea la Campania din Est, pe teritoriul U.R.S.S., a adus România în stare de război cu Marea Britanie și cu Statele Unite ale Americii. Fiind aliate cu Uniunea Sovietică, cele două mari puteri occidentale s-au situat pe platforma luptei comune împotriva Germaniei și a partenerilor ei.

La 6 decembrie 1941, guvernul britanic, răspunzând insistentelor sovietice, a declarat război Finlandei, Ungariei și României. Era o declarație de război determinată de solidaritatea cu Uniunea Sovietică, într-un moment când ofensiva Wehrmacht-ului părea să ducă la cucerirea Moscovei. În zilele de 7 și 8 decembrie 1941, au declarat război României, în calitate de membre ale Commonwealth-ului britanic: Noua Zeelandă, Canada, Australia și Africa de Sud.

La 12 decembrie 1941, guvernul de la București a comunicat Washingtonului că „în conformitate cu dispozițiile Pactului Tripartit și ca urmare a stării de război ce a intervenit între Statele Unite pe de o parte și Reichul german, Italia și Japonia pe de alta parte, România se afla ea însăși în stare de război cu Statele Unite ale Americii”.

Washingtonul a ignorat această declarație, considerând că România era o țară ocupată de Germania. Statele Unite ale Americii au declarat război României la 6 iunie 1942. Biserica a ținut slujbe și a alimentat consțiința populară cu speranța. Destalizarea istorică din partea statelor non aliate nu a vut sorț de izbândă datorită activității Bisericii în interiorul comunităților.

În cursul anului 1942, armata română- cu un efectiv de 26 de divizii, a continuat operațiunile din Crimeea, inclusiv la asediul Sevastopolului (noiembrie 1941-iulie 1942)

și cele de la Cotul Donului și Stepa Calmucă (noiembrie-decembrie 1942). În acest mare spațiu geografic, românii au cunoscut victorii, dar și înfrângeri, unele extrem de grave, în special pe frontul de la Stalingrad. În afara marilor lipsuri din dotarea și echiparea trupelor și a unor greșeli de execuție, bătălia de la Stalingrad (iulie 1942-februarie 1943)

a pus în lumină consecințele negative ale angajării militare române într-un război de coaliție, alături de o mare putere, fără a se stabili de la început, prin tratate sau convenții, drepturile și obligațiile părților.

Pe măsura înaintării sovietice spre Vest și Sud-Vest, s-au intensificat bombardamentele americane și britanice asupra României. După un prim atac aerian asupra Ploieștilor, la 12 iunie 1942, a urmat cel de la 1 august 1943 în zona Ploiești- Brazi-Câmpina. De la 4 aprilie 1944, când a fost bombardat prima dată orașul București, România a fost supusă unor atacuri aeriene anglo-americane sistematice, până la 23 august 1944, vizând în principal rafinăriile de petrol și rețeaua feroviară. Atacurile aviației anglo-americane au provocat numeroase victime în rândul populației civile.

Bombardamentele anglo-americane, conjugate cu operațiile terestre ale Armatei Roșii ce se apropiau tot mai mult de spațiul românesc, au accentuat starea de spirit potrivnică regimului antonescian și continuării războiului.

La începutul anului 1943, după bătălia de la Stalingrad, România, ca și alte state semnatare ale Pactului Anticomintern– Finlanda, Ungaria, Bulgăria– și-au sporit tentativele diplomatice pe lângă reprezentanții coaliției Națiunilor Unite din țările neutre

vizând retragerea din război. Românii au stabilit inițial contacte cu anglo-americanii,

demersurile guvernului interferându-se cu cele ale opoziției. Protagoniștii, vicepremierul și ministrul de externe Mihai Antonescu și președintele P.N.T., Iuliu Maniu, nu au găsit receptivitate, deoarece guvernele marilor puteri occidentale lansaseră, la Conferința de la Casablanca (ianuarie 1943), ideea capitulării necondiționate a Germaniei și partenerilor ei. Totodată, potrivit strategiei militare generale stabilită de reuniunea tripartită la nivel înalt de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943), “România intra în zona exclusivă de operațiuni a Armatei Roșii. Ca urmare, emisarii români care încercau să negocieze numai cu anglo-americanii erau îndrumați să discute și cu sovieticii”.

La sfârșitul anului 1942, Mihai Antonescu a preconizat o acțiune comună a României și Italiei, eventual și a Bulgariei și Ungariei, menită să ducă la încetarea ostilităților cu Națiunile Unite. Privită de oficialitățile de la Roma, la început cu rezerve, propunerea româneasca este reluată după înfrângerea armatelor italo-germane în Tunisia; ducele Benito Mussolini și-a însușit-o, dar a fost de părere să fie amânată cu circa două luni, solicitând în schimb o întrevedere cu vice-premierul român.

Întrevederea a avut loc pe 1 iulie 1943, dar totul era tardiv. Mussolini va fi îndepărtat de la putere, la 25 iulie 1943, iar noul guvern condus de mareșalul Pietro Badoglio a adoptat soluția ieșirii unilaterale a Italiei din războiul dus alături de Germania, a trecut de partea Națiunilor Unite și a obținut un statut de cobeligeranță.

România a căutat o ieșire din angrenajul Axei, fără să piardă beneficiul Cartei Atlanticului privind nerecunoșterea frontierelor trasate în timpul războiului. La București nu se știa că încă din mai 1942, când s-a semnat tratatul de alianță anglosovietic, guvernul de la Londra acceptase pretențiile U.R.S.S. asupra statelor baltice și a teritoriilor anexate de la Finlanda și România, fiind urmat, în august același an, de guvernul de la Washington. Diplomația anglo-americană nu a perceput, se pare, în toată dimensiunea lor, revendicările viitoare ale sovieticilor.

La 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la putere printr-o acțiune politico-militară, denumită de către protagoniștii ei- lovitură de stat. Ion Antonescu a fost demis și arestat, în urma unei audiențe, la Palatul Regal din București, sub motiv că a refuzat să încheie imediat armistițiul cu Națiunile Unite. Un nou guvern, constituit în aceeași zi sub președinția generalului Constantin Sanatescu, a adoptat

primele măsuri care marcau schimbarea cursului politicii interne și externe a României.

Cele mai multe departamente au fost încredințate unor generali, dar guvernul funcționa sub egida politică a Blocului Partidelor Democrate, având în componența sa, în calitate de Miniștri Secretari de Stat, pe Iuliu Maniu (P.N.T.), C.I.C. Brătianu (P.N.L.), Lucrețiu Pătrășcanu (P.C.d.R.), Constantin-Titel Petrescu (P.S.D.).

Grigore Niculescu Buzesti, diplomat de carieră, apropiat de național-țărăniști, a fost numit ministru de Externe, iar Lucrețiu Pătrășcanu devine și ministru ad-interim la Justiție.

Proclamația Regelui către Țară și Declarația noului guvern, radiodifuzate în seara zilei de 23 august, anunțau o dată cu „sfârșitul dictaturii”, ieșirea din războiul purtat alături de Puterile Axei și „acceptarea armistițiului oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii”; se sublinia, totodată, hotărârea de angajare a armatei române „alături de Puterile Aliate” pentru „a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupația străină”.

Decizia lui Hitler „de a suprima puciul, de a-l aresta pe Rege și camarila de la Palat și a constitui un nou guvern condus de un general filogerman, în cazul în care mareșalul Antonescu nu va fi disponibil”, și atacul trupelor germane asupra Bucureștilor, au determinat începutul luptei armatei române contra Wehrmacht-ului. Un comunicat al guvernului României din 24 august 1944, arăta că „unități germane au atacat sau au încercat să dezarmeze unități romanești și au mitraliat chiar populația pașnică”. În același timp „aviația germană a bombardat masiv Capitala și alte orașe ale țării, distrugând obiective nemilitare, vizând în special Palatul Regal și făcând numeroase victime în rândul populației civile”. Prin aceste acte de agresiune– se sublinia în comunicat– „Germania s-a pus în stare de război cu România”.

Guvernul U.R.S.S. nu a luat în considerare decizia unilaterală a guvernului României privind „acceptarea armistițiului” cu Națiunile Unite.

Contribuția româneasca la înfrângerea celui de-al treilea Reich a fost apreciată de înalte oficialități ale marilor puteri aliate, de analiști politici și militari; unii dintre ei neezitând să afirme că România se situa în ianuarie 1945 „în al patrulea rând în ceea ce privește numărul de soldați care participaseră la bătălia pentru distrugerea nazismului”.

Sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial a găsit România alături de învingători, dar i s-a rezervat partea învinșilor. Nu i s-a recunoscut statutul de cobeligeranta, fiind plasată de către Marii Aliați în categoria „fostelor state-satelit ale Axei”, înfrânte în război. Națiunea româna a fost sacrificată, suportând consecințe politice, social-economice, militare, care s-au prelungit în întreaga sa evoluție postbelică.

1.2.TRANZIȚIA SPRE REGIMUL SOCIALIST TOTALITAR

Guvernul român, constituit la 23 august 1944, și-a exprimat, de la începutul activității sale, printr-o declarație programatică, hotărârea de a înfăptui „un regim democratic, în care libertățile publice și religioase și drepturile cetățenești vor fi garantate și respectate”. În domeniul politicii externe, primă măsură luată de guvern a fost „acceptarea armistițiului cu Națiunile Unite”, subliniindu-se că guvernele de la Moscova și Washington au garantat independența și suveranitatea României. La 31 august 1944 s-au repus în vigoare, prin decret regal, prevederile constituțiilor din 1866 și 1923 privind drepturile românilor și exercitarea puterilor în stat. Au fost recunoscute: egalitatea cetățenilor în fața legii, dreptul de întrunire și asociere, libertatea de conștiință și de opinie, libertatea presei. Au fost abrogate toate decretele din septembrie 1940 referitoare la învestirea președintelui Consiliului de Miniștri cu depline puteri și fixarea prerogativelor regale. “Statul român redevenea monarhie constituțională și se preconiza renașterea instituției parlamentare. Legitimitatea Bisericii era în creștere și fondurile asociațiilor culturale religioase se înmulțeau”.

Noul curs al istoriei românilor părea de bun augur. El va fi însa determinat de cadrul geopolitic proiectat de înțelegerile dintre marile puteri ale Națiunilor Unite.

Inclusă în spațiul de interes și de control sovietic, națiunea română va fi deposedată de atribute esențiale ale suveranității și împiedicată să-și reclădească instituțiile și structurile democratice suprimate în anii 1938-1940. Principalele instrumente folosite în acest scop, aduse din exterior, au fost: Comisia Aliată de Control, instituită pe baza Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944 și Armata Roșie, omniprezentă pe teritoriul românesc; nu au lipsit nici trupele sovietice, specializate în represalii politice.

În timpul vizitei sale la Moscova din 9-18 octombrie 1944, Churchill a convenit cu Stalin asupra faimosului „Acord de procentaj” de delimitare a sferelor de interese ale celor două mari puteri în Sud-Estul Europei, dominația sovietică în România fiind evaluată la 90 %, iar cea britanică în Grecia 90 %.

Uniunea Sovietică și-a impus controlul în România, ca și în celelalte țări în care au pătruns trupele sale, având în partidele comuniste principalul vector intern. Asaltul la putere al P.C.d.R. a început în toamna anului 1944, când împreuna cu P.S.D., au rupt acordul de colaborare cu P.N.T. și P.N.L din cadrul B.N.D., au alcătuit Frontul Național Democrat (F.N.D.) și au declanșat o campanie virulentă împotriva guvernului Sănătescu, pe care-l acuzau că are în componența sa „elemente reacționare și profasciste”. P.C.D.R. și aliații săi din F.N.D. (P.S.D., Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților s.a.m.d.) au reușit să organizeze mitinguri și demonstrații de stradă care le dădeau aparența unui larg sprijin popular, invocat apoi de reprezentanții sovietici din Comisia Aliată de Control, pentru a lovi în partidele istorice și a face presiuni în scopul impunerii grupărilor de stânga în conducerea statului. La 9 octombrie 1944, sosea la București Andrei Vasinski, comisarul sovietic adjunct al Afacerilor Externe, pentru a exercita presiuni de la fața locului în vederea soluționării crizei de. Succesul n-a putut fi decât unul parțial. În al doilea cabinet Sănătescu (4 noiembrie – 6 decembrie 1944), ca și în cel condus de generalul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945), comuniștii și aliații lor au obținut o treime din totalul portofoliilor, precum și funcția nou creată- de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, încredințată liderului Frontului Plugarilor, dr. Petru Groza.

La începutul lunii ianuarie 1945, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej și Gheorghe Apostol au fost primiți la Moscova de către Stalin, care printre altele, le-ar fi dat următoarele sfaturi: să acorde o atenție prioritară reformei agrare, dar să nu se atingă deocamdată de domeniile Coroanei și cele manăstirești; să nu ridice „problema naționalizării” (Platforma F.N.D. din septembie 1944 prevedea naționalizarea B.N.R. și a altor mari instituții bancare); să se facă eforturi pentru a nu speria și îndepărta elementele burgheze, „îndeosebi grupul Tătărăscu”; să fie folosită ca sprijin intern divizia Tudor Vladimirescu. Comuniștii mai erau îndemnați să afirme teza, potrivit căreia, dacă se va forma un guvern al F.N.D., „acesta va permite ca Transilvania de Nord să fie a României”. Aceste sfaturi se vor regăsi în Programul de guvernare al F.N.D., publicat la sfârșitul lunii ianuarie 1945. Coaliția de partide și organizații, dirijată de comuniști, a reluat ofensiva pentru cucerirea puterii, organizând ample confruntări politice, demonstrații de stradă, asalturi asupra prefecturilor și primăriilor, ocuparea și împărțirea moșiilor.

La 27 februarie 1945, Andrei Vasinski revenea în București cu un mandat ferm din partea Kremlinului, pentru a impune un guvern condus de dr. Petru Groza. La 1 martie 1945, Vasinski îl informa pe Molotov, prin telefonograma, că potrivit „directivei primite”, în cadrul convorbirii cu regele Mihai, i-a repetat declarația sa anterioară cu privire la Petru Groza, insistând pentru a i se da mandatul de a forma noul guvern.

Regele a încercat să se opună imixtiunii sovietice, dar n-a primit un sprijin eficient din partea anglo-americanilor. Nici Londra, nici Washington-ul nu erau dispuse să facă din cauza României un litigiu cu Moscova.

Confruntările politice și demonstrațiile de stradă, asociate cu intervenția directă a autorităților militare și a diplomației sovietice, au adus la putere, la 6 martie 1945, guvernul Petru Groza. Acest guvern era alcătuit din reprezentanți ai Frontului Național Democrat (P.C.R., P.S.D., Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților și alte grupări denstânga) și Partidul Național Liberal-Tătărescu.

Partidele istorice, cărora premierul desemnat le oferise câte două-trei portofolii, au refuzat să participe la guvernare și au intrat în opoziție; liderii lor, Iuliu Maniu și Constantin I. C. Brătianu, sperau să revină la putere, prin alegeri parlamentare libere, și

să asigure instaurarea unui regim democratic, după modelul occidental.

Schimbarea guvernării la 6 martie 1945 a fost urmată de un act menit să dea satisfacție românilor. Răspunzând unei telegrame ce-i fusese adresată cu o zi înainte, de Petru Groza și Gheorghe Tătărescu, la 9 martie 1945, I.V. Stalin a admis ca partea de Nord-Vest a Transilvaniei (preluată sub administrația militară sovietică, în noiembrie 1944) să fie retrocedată României, ceea ce echivala cu anularea de fapt a Dictatului de la Viena.

Urmărind să-și extindă influența la sate, guvernul a legiferat, la 23 martie 1945,

reforma agrară; din cele 1.470.000 ha expropriate, 1.100.000 au fost împărțite la circa

918.000 de familii de țărani. Ca rezultat al acestei reforme, a crescut ponderea proprietății rurale mici și mijlocii (între 1 și 10 ha), atingând 77 % din totalul exploatărilor agricole.

Încurajați de atitudinea guvernelor englez și american, care considerau guvernul Groza ca fiind nereprezentativ, Iuliu Maniu și C. I. C. Brătianu, și-au reluat seria memoriilor și intervențiilor către regele Mihai, insistând că, după hotărârile Conferinței de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945), este „rândul Coroanei să ia inițiativa și uzând de prerogativele instituționale să treacă la înfăptuirea noului guvern”. Reprezentanții Statelor Unite ale Americii și ai Marii Britanii în România s-au implicat nemijlocit în manevrele de culise care au provocat acțiunea antiguvernamentală, cunoscută sub denumirea de „Greva regală”.

La 20 august 1945, regele Mihai s-a adresat guvernelor U.R.S.S, S.U.A. și Marii Britanii, arătând că, în urma refuzului Primului Ministru de a demisiona, se vedea constrâns să solicite sprijin în vederea constituirii unui guvern, care, potrivit hotărârilor Conferinței de la Potsdam, „să fie recunoscut de cele trei puteri aliate, și astfel, să se dea României posibilitatea de a încheia tratatele de pace și de a fi admisă în Organizația Națiunilor Unite”. Reprezentanții U.R.S.S. în Comisia Aliată de Control i-au reproșat Regelui că a trimis scrisoarea anglo-americanilor fără să-i consulte și i-au cerut să facă o declarație despre necesitatea ca guvernul Groza să-și continue îndeplinirea funcțiilor.

Regele a refuzat să le dea satisfacție. Guvernul U.R.S.S. recunoscuse în mod oficial regimul de la București și restabilise relațiile diplomatice cu România, începând cu 6 august 1946.

La 24 august 1945, guvernul a adoptat o declarație în care se arăta că „este hotărât să rămână neclintit la postul său pentru a continua și desăvârși opera constructivă”. Totodată, declarația avertiza că vor fi luate măsuri severe împotriva celor ce urmăreau să semene discordie între guvern și popor, pe de o parte, și între capul statului pe de altă parte, sfătuindu-l pe suveran „să întreprindă acțiuni dăunătoare atât intereselor naționale ale poporului român cât și intereselor Coroanei”.

Regele a întrerupt orice contact cu membrii guvernului și a refuzat să mai semneze decrete-legi. A început astfel „Greva regală”, care s-a prelungit până la sfârșitul anului 1945. Îi va pune capăt Conferința miniștrilor de externe ai U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii, de la Moscova, din 16-26 decembrie 1945, care a hotărât includerea în guvern a câte unui membru al P.N.T. și P.N.L., și organizarea, în cel mai scurt timp, a alegerilor parlamentare, pe baza votului universal, la care să participe toate partidele democratice. În schimb, S.U.A. și Marea Britanie au acceptat să recunoască guvernul Groza. Obiectivul principal urmărit prin „Greva regală”– înlăturarea guvernului prosovietic de la București– n-a putut fi atins. La 6 februarie 1946, Marea Britanie și S.U.A. au recunoscut guvernul Petru Groza și au stabilit relații diplomatice cu România la nivel de legație.

Preparativele pentru campania electorală au început încă din ianuarie 1946, fiind apreciate atât de partidele de la putere, cât și de cele din opoziție, drept o confruntare decisivă pentru destinul lor.

La 17 mai 1946, s-a constituit Blocul Partidelor Democratice (B.P.D.), din Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Partidul Național Liberal (Gheorghe Tătărescu) Partidul Național-Țărănesc (Anton Alexandrescu) și Partidul Național Popular. Această coaliție politică a participat la alegeri cu o platformă electorală și liste electorale unice.

Partidele de opoziție au decis să participe separat la alegeri, dar au încercat să-și coordoneze activitatea în campania electorală. Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal și Partidul Social Democrat Independent (desprins din P.S.D., în martie

1946) au încheiat un acord de colaborare „pentru a apăra în comun libertatea alegerilor”.

La jumătatea lunii iunie 1946, au fost promulgate legile privitoare la organizarea Reprezentanței Naționale și la alegerile generale. O modificare importantă adusă sistemului parlamentar a constat în stabilirea unui singur for legiuitor– Adunarea Deputaților– desființându-se Senatul, considerându-se că, așa cum acesta fusese conceput prin Constituția din 1923, afecta exercitarea unitară a voinței corpului electoral

(prin senatorii de drept sau cei numiți de Rege). S-a acordat drept de vot și femeilor, militarilor activi, funcționarilor publici. Legislația electorală era democratică în principiile enunțate, în practică, însă, prin modul de proiectare al scrutinului, favoriza victoria blocului guvernamental. Pe lângă faptul că aveau sub control administrația publică locală, poliția, jandarmeria, serviciile secrete, Guvernul a inserat în aceste legi prevederi care lipseau de drepturi electorale o serie de persoane, inclusiv oameni politici

etichetați ca fasciști, profasciști, vinovați de participare la război împotriva Națiunilor

Unite.

Dacă la acestea se adaugă faptul că partidele de opoziție erau împiedicate– prin

violență sau în temeiul legii, pe motive de cenzură– să-și susțină campania electorală, rezultă că guvernul era hotărât să câștige alegerile prin orice mijloace.

În iulie 1947, la cererea lui Iuliu Maniu, un grup de militanți ai P.N.T., în frunte cu Ion Mihalache, a încercat să plece în străinătate pentru a forma un guvern în exil. Grupul a fost arestat la 14 iulie 1947, când se îndrepta spre avionul pregătit să decoleze. P.N.T. este dizolvat sub acuzații grave (trădare de țară, conspirație cu agenți secreți de la legațiile engleză și americană din București s.a.m.d.); liderii săi, în frunte cu Iuliu Maniu, sunt condamnați la ani grei de temniță. În același timp, P.N.L.- Brătianu și-a încetat activitatea, văzând că în România nu mai era posibilă o activitate politică democratică.

Cele două mari partide istorice părăseau scena politică românească. Intervenția U.R.S.S. în România, la fel ca în alte state din zona sa de influență, a devenit tot mai energică. În septembrie 1947, s-a desfășurat Conferința de la Szklarska Poreba (Polonia) a reprezentanților partidelor comuniste din 9 state europene (Bulgaria, Cehoslovacia, Franța, Italia, Iugoslavia, Polonia, România și U.R.S.S.) la care s-a decis constituirea Biroului Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești (Kominform) cu misiunea declarată de a organiza schimburi de experiență și coordonare a activităților pe baza acordului reciproc. Cu acesl prilej, Kremlinul a solicitat accelerarea trecerii țărilor de „democrație populară” la socialism, eliminarea reprezentanților burgheziei din structurile puterii, unificarea partidelor muncitorești, adoptarea unor programe de transformări socialiste.

Partidul Comunist Român a acționat cu promptitudine în spiritul acestor orientări. La 6 noiembrie 1947, miniștri aparținând grupării Tătărescu sunt obligați să demisioneze, locul lor fiind luat de principalii exponenți ai grupării prosovietice din Partidul Comunist: la Ministerul de Externe, Ana Pauker, iar la Ministerul de Finanțe, Vasile Luca. La 24 decembrie 1947, alt fruntaș comunist, Emil Bodnăraș, a fost numit ministru al Apărării Naționale.

La 30 decembrie 1947, regele Mihai este silit să semneze actul de abdicare ce i-a fost prezentat de Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej; în aceeași zi Adunarea Deputaților a proclamat Republica Populară Româna.

1.3.ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI SOCIALIST TOTALITAR

La cumpăna anilor 1947-1948, începe o nouă etapă a istoriei poporului român care durează patru decenii– etapa socialist totalitară sau comunistă. Un moment decisiv care marchează începutul acestei etape a constat în realizarea partidului unic, prin contopirea P.S.D. cu P.C.R., pe baza unei platforme întemeiate pe principiile marxism-leninismului, adoptată de conducerile celor două partide și dată publicității la decembrie 1947. Noul partid și-a luat numele de Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.) și cuprindea în rândurile sale circa 1.100.000 de membrii. Primul Congres din 21-23 februarie 1948 l-a ales în calitate de secretar general pe Gheorghe Gheorghiu-Dej și a schițat orientarea României pe „calea socialismului”. Autodefinindu-se „forța conducătoare a democrației romanești”, P.M.R. își propunea să asigure „noi izbânzi pe calea adâncirii democrației populare”, „lichidarea înapoierii economice a României și transformarea ei într-o țară industrial-agrară înaintată”. Se preconiza înfăptuirea modelului sovietic de construire a socialismului. În documentele oficiale se evită denumirea de „regim comunist”, folosindu-se aceea de „regim democrat-popular”– denumire impusă tuturor țărilor europene care au intrat sub dominația Moscovei la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial.

„Democrația populară” era considerată „o formă a dictaturii proletariatului”, sugerându-se că această formă ar fi diferită de regimul politic și economic sovietic. În realitate, societatea româneasca va fi sovietizată în ritm alert prin acte și norme juridice și administrative și prin dirijism economic, având la bază teoria marxist-leninistă „adaptată” la societatea românească.

În anii 1948-1953 au dispărut din viața politică a țării toate partidele, altele decât Partidul Muncitoresc Român; ultimul și-a încetat activitatea Frontul Plugarilor, condus de Petru Groza (s-a autodizolvat în februarie 1953), deși această organizație s-a declarat de acord cu linia politică de construire a socialismului în România.

Marea Adunare Națională, constituită în urma alegerilor din 28 martie 1948, sub egida Frontului Democrației Populare, a adoptat o nouă Constituție, la 13 aprilie 1948, prin care se renunța la principiul separării puterilor în stat, permițând concentrarea întregii puteri în mâinile partidului unic. Constituția, prin normele sale, a fost proiectată având în vedere schimbarea structurii economico-sociale a țării și demolarea vechilor structuri și instituții ale statului român. La 6 septembrie 1950, Marea Adunare Națională a adoptat o lege de organizare administrativ- teritorială a României pe regiuni și raioane, asemănătoare cu aceea din Republicile Unionale Sovietice. Din cele 58 de județe, câte existau în România atunci, au fost înființate 28 de regiuni. În 1952, numărul regiunilor a fost redus la 18, acestea fiind: Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Hunedoara, Iași, Pitești, Ploiești, Oradea, Stalin, Suceava, Timișoara și Regiunea Autonomă Maghiară. Tot la 6 septembrie 1950 a fost adoptată Legea pentru alegerea deputaților în sfaturile populare. Primele alegeri pentru sfaturile populare au avut loc la 3 decembrie 1950.

Marea Adunare Națională, și între sesiuni, Prezidiul Marii Adunări Naționale, exercitau dreptul de control general asupra sfaturilor populare, iar Consiliul de Miniștri asupra comitetelor executive ale sfaturilor populare. Astfel, s-a instituționalizat un sistem administrativ caracteristic modelului stalinist.

Un moment semnificativ în procesul de sovietizare al statului român a constituit adoptarea unei noi Constituții, la 27 septembrie 1952. Aceasta Constituție prevedea ca:

„Republica Populară Româna este un stat al oamenilor muncii de la orașe și sate”, baza puterii populare fiind „alianța clasei muncitoare cu țărănimea mncitoare, în care rolul conducător aparține clasei muncitoare”, iar „Partidul Muncitoresc Român este forța politica conducătoare, atât a organizațiilor celor ce muncesc, cât și a organelor și instituțiilor de stat”.

În cadrul noului aparat de stat s-au înființat Securitatea (august 1948), Miliția (ianuarie 1949), Procuratura (iunie 1952). În structurile de conducere ale Securității s-au aflat agenți ai serviciilor secrete sovietice, care, exersau diverse metode de represiune staliniste. Sistemul judecătoresc s-a structurat și el după modelul sovietic. Știința, cultura româneasca și, inclusiv școala, se subsumau modelului sovietic. Ignorarea valorilor tradiționale, prin diverse mecanisme juridice și represive, a permis în fapt politizarea din ce în ce mai accentuată a tuturor aspectelor vieții spirituale a popopului român.

Represiunea polițienească dură, mai ales în primul deceniu de regim totalitar, a lovit o mare parte a elitei politice, bisericești, culturale și militare, participanți la rezistența anticomunistă; au căzut victime sute de mii de oameni nevinovați, „dușmani de clasă (țărani, membrii ai partidelor istorice, slujitori ai bisericilor ortodoxă și greco-catolică).

Represaliile au cuprins și propriile rânduri ale partidului comunist, în cadrul luptei pentru supremație (cazul Lucrețiu Pătrășcanu).

La 11 iunie 1948, s-a înfăptuit naționalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări și de transport, sectorul de stat devenind preponderent în ansamblul economiei naționale. S-a trecut la aplicarea unei politici de industrializare forțată, de planificare centralizată a volumului producției și desfacerii mărfurilor, a întregii activități economice. Au fost elaborate două planuri de stat anuale (pe 1949 și 1950), apoi planuri cincinale și un plan decenal de electrificare (1951-1960).

Fonduri masive de investiții, provenite îndeosebi din agricultură, au fost alocate dezvoltării construcțiilor de mașini, industriei energetice, metalurgice, chimice, a transporturilor și telecomunicațiilor. În intervalul 1948-1965, producția globală industrială a crescut de 11 ori (ritm mediu de creștere 13,3%). S-au neglijat însa calitatea produselor, rentabilitatea și eficiența economică.

În martie 1949 a început colectivizarea forțată agriculturii, cu toate că în mod oficial s-a preconizat liberul consimțământ al țăranilor pentru constituirea de unități agricole socialist-cooperatiste. Un decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale, din 30 martie 1959, interzicea „darea în arendă sau în parte a terenurilor agricole, precum și orice fel de exploatare a muncii străine de către producătorii agricoli”; țăranii înstăriți (chiaburii) erau obligați să se înscrie în gospodării agricole colective sau să cedeze statului pământul lor. În 1962 s-a proclamat încheierea cooperativizării agriculturii.

La două decenii de la sfârșitul războiului, România s-a apropiat de nivelul unei țări dezvoltate din punct de vedere economic. În documente oficiale, România era definită ca „țară socialistă industrial-agrară în curs de dezvoltare”. Progresul economic, obținut cu prețul unor mari eforturi și suferințe, s-a răsfrânt în mică măsură asupra nivelului de trai al românilor.

În anii 1947-1949, “România a încheiat tratate de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu Uniunea Sovietică, Bulgaria, Cehoslovacia, cu Iugoslavia (tratat denunțat după excluderea acesteia din Kominform), Polonia și Ungaria. Rețeaua de tratate bilaterale a fost dublată prin crearea, în 1949, a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) și de încadrarea în Tratatul de la Varșovia, în mai 1955”.

După Congresul al XX-lea al P.C.U.S. (1956), la care Nikita Hrușciov a condamnat cultul personalității lui Stalin și represiunea care a însoțit acest fenomen, Gheorghe Gheorghiu-Dej a aderat la nouă orientare a Kremlinului, afirmând că, în România, destalinizarea avusese loc încă din anul 1952, odată cu înlăturarea din conducere a grupului Pauker-Luca. Evenimentele petrecute în Polonia și în Ungaria, în 1956, care puneau sub semnul întrebării stabilitatea regimurilor totalitare și dominația sovietică, s-au repercutat în România prin încercarea de racordare a comunismului la o tradiție națională. La București a început să se vorbească despre „calea românească” de construire a socialismului.

În 1956 au fost desființate ultimele sovromuri– Sovrom-asigurare, Sovrom-petrol și Sovrom-cu-art – acesta din urmă exploatase minereul de uraniu din României; în 1958

trupele sovietice au fost retrase de pe teritoriul României. În perioada următoare, politica externă a Bucureștilor a evoluat spre o mai mare distanțare față de Moscova.

România a dobândit un statul de relativă autonomie politică și economică, marcată prin respingerea categorică a planurilor sovietice de integrare a țărilor membre în C.A.E.R., cât și de refuzul de susține a U.R.S.S. în politica ei de mare putere mondială, apropiindu-se, în același timp de China și de țările occidentale dezvoltate.

` Noul curs al politicii românești a fost legitimat prin Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, din aprilie 1964. Reorientarea politicii externe a României a coincis cu mutații semnificative pe plan intern, care și-au găsit expresie în atenuarea regimului opresiv și eliberarea deținuților politici, în declanșarea unei campanii de desovietizare a țării, în tendința de recuperare, reabilitare și punere în circulație a valorilor naționale, precum și în înviorarea schimburilor culturale cu țările occidentale. Toate acestea nu au fost urmate de reforme reale, de democratizare a vieții social-politice interne.

Bibliografie:

MORARU, Alexandru: Biserica Ortodoxa Romana intre anii 1885-2000. Vol. III. Tom. I. Bucuresti: Editura institutului biblic si de misiune al bisericii ortodoxe romane, 2006;

MIROIU, Mihaela: Ideologii politice actuale. Semnificatii evolutii si impact. Bucuresti: Editura Polirom, 2012;

BOIA, Lucian: Istorie si mit in constiinta romaneasca. Bucuresti: Editura Humanitas, 2011;

BOIA, Lucian: Mitologia stiintifica a comunismului. Bucuresti: Editura Humanitas, 2011;

BOIA, Lucian: De ce este Romania altfel?. Bucuresti: Editura Humanitas, 2012;

STEINHARDT, Nicolae: Jurnalul fericirii. Cluj- Napoca: Editura Dacia, 1994;

GREBENEA, Nicolae: Amintiri din intuneric. Bucuresti: Editura Scara, 2000;

Ierom. GIOSANU, Cosma: Rastignirea monahismului romanesc la mijlocul sec. Al. XX-lea. Iasi: Editura Sf. Mina, 2009;

ANDREICA, Gheorghe: Marturii…Marturii…din iadul temnitelor comuniste. Bucuresti: Editura 2000, 2000;

Adrian Cioroianu “Pe umerii lui Marx” Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2005,