CONTEXT ISTORIC ȘI SEMNIFICAȚII Coordonator științific, Prof. univ. dr. Alexandru -Florin Platon Absolvent, Edward MUNTEANU IAȘI 2019 1 Cuprins… [614230]

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAȘI
FACULTATEA DE ISTORIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

GENEZA PARLAMENTULUI ENGLEZ:
CONTEXT ISTORIC ȘI SEMNIFICAȚII

Coordonator științific,
Prof. univ. dr. Alexandru -Florin Platon

Absolvent: [anonimizat]
2019

1

Cuprins

Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 2
Istoria Parlamentului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 5
Evoluția Parlamentului ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 13
Evoluția Camerelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 27
Activitatea parlamentară ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 32
Parlamentul E nglez în secolul XV ………………………….. ………………………….. ……………………… 38
Parlamentul Englez în sec.XVI ………………………….. ………………………….. ………………………….. 49
Concluzie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 56
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 60

2

Introducere

Am acceptat tema de față, propusă de coordonatoru l științific din dorința de a înțelege
societatea e ngleză și viața politică în perioada Evului Med iu, precum și de a reconstitui
împrejură rile istorice î n care a luat naș tere Parlamentul, structura sa precum și evolutia
acestuia , atribuț iile și raporturile cu puterea regală, fiind o societat e total diferită, cu o
structură de organizare socială și politică unică precum ș i probleme le cu care se confruntă
aceasta. Lucrarea de față este bazată pe studiul cărților representative perioad ei Evului
Mediu, studiere a documentelor de arhivă ale Arhivei Naționale a Marii Britanii, Arhiva
Parlamentului Marii Britanii , cât și a site-urilor de specialitate de stocare și prezervare a
pergamentelor și manuscriselor din perioada medieval ă. Parlamentul Britanic modern
reprezi ntă progresul evoluției Parlamentului Englez, acesta din urmă luând naștere în mod
natural din nevoile politice zilnice ale monarhului Englez si guvernului său în vremea
respectivă, având perioade scurte de creștere rapidă. Așa cum astăzi ne amintim de Ate na și
de Roma nu atât de mult pentru imperiile apuse, cât mai degrabă pentru contribuțiile lor în
artă, filosofie și jurisprudență, Anglia va rămâne cunoscută în istorie pentru evoluția cât și
extinderea la nivel global ale normelor juridice precum și mod ul de guvernare generând în
cele din urmă o democrație funcțională fiind, de fapt, incomparabil, cel mai mare dar al
poporului englez pentru dezvoltarea societății, având ca efect implementarea concepțiilor
engleze și a unui sistem constituțional funțional , generând modificări profunde în sistemele
reprezen tative autohtone ale altor națiuni. Marea Chartă, ”Parlamentul Model” 1295,
Reforma Parlamentară în perioada lui Henric al VIII -lea, Războiul Civil Englez1, Actul de
Unire 17072, Reforma Electorală din 1 8323 sunt câteva evenimente care au reprezentat o
treapă importantă în evoluti a și consolidarea parlament ului la începutul perioad ei Victori ene,
căpătând o nouă organizare cât și noi competențe . Parlamentul Britanic mai este supranumit
și Mama Parlamentelo r -”Mother of all Parliaments” – expresia fiind folosită prima data în

1 http://www.nationalarchives.gov.uk/help -with-your-research/research -guides/crown -church -royalist -lands –
1642 -1660/ , Civil War: The War of the Three Kingdoms, 1638 -1660, 24/10/2018 ;
2 Baza de date juridice a legislației Marii Britanii, http://www.legislation.gov.uk/aosp/1707/7/contents ,
25/10/2018.
3 Arhivele Naționale ale Marii Britanii , http://www.nationalarchives.gov.uk/education/politics/g6/ , 25/10/2018.

3
1865 a cărui autor fiind deputatul liberal John Bright, acesta militând pentru reforma
parlamentar ă și drept de vot universal, mai degrabă criticând Anglia în discursul său ținut la
Prim ăria Birmingham 18 Ianuarie 1865 , Anglia este țara cu cel mai vechi sistem parlamentar,
a carei parlament s-a întrunit mai mult sau mai puțin în mod constant timp de 600 de ani și că
Anglia este mama parlamentelor.
” We are proud of our country; and there are many things in it which as far as man may
rightly be proud, we may be proud of. We may be proud of this,that England is the anc ient
country of Parliaments. We have had here with scarcely an intermission, Parliaments
meeting constantly for six hundred years; and doubtless there was something there was
something of a Parliament even before the Con quest. England is the mother of
Parliaments.”4
Iar a doua oară expresia mai fiind fol osită de Vicontesa Nancy Astor î ntr-un discurs susținut
în Camera Comunelor în data de 24 februarie 1920, afirmând în debutul discursului că
oamenii curajoși ai Devon -ului au fost cei care au trimis prima femeie să reprezin te femeile
în Mama Parlamentelor – Mother of all Parliaments ,
” But, on the whole, the world is all the better for those venturesome and courageous west
country people, and I would like to say that I am quite certain that the women of the whole
world will not forget that it wa s the fighting men of Devon who dared to send the first woman
to represent women in the Mother of Parliaments ”5
…aceasta fiind în esență o idee bună dar total greșită, deși expresia este repetată adesea si
ințeleasă greșit, Westminster nu a fost niciodată ”Parlamentul Suprem” – Parlamentul de la
Westminster nu poate fi considerat ca fiind cea mai veche democraț ie reprezetativă din lume,
după cum probabil este socotit de britanici ; apare destul de târziu și prin mai multe încercări.
Cel mai vechi parlament al lumii este cel Islandez Althingi , înființat la 23 iunie 930 , iar
Parlamentul din Insula Man, Tynwald , a luat n aștere în 979. Primul Act al Parlamentului este
cunoscut în Irlanda și datează din 1216 iar în Anglia din 12296.
Principalele funcții ale Parlamentului sunt cele de a elabora legi atât pentru întreg
Regatul Unit, cât și pentru oricare dintre părțile sale separate, adoptarea legilor, verificarea
activității de guvernare și controlul politicii și administrației publice, verificarea si aprobar ea

4 Rogers, E. Thorold ” Speeches on questions of public policy by John Bright, M.P.” 2nd Edition, Volume II,
London, Macmillan and Co. 1869, p. 1 12
5 https://www.parliament.uk/documents/upload/lady -astor -maiden -speech -in-the-house -of-commons2.pdf .
6 ”Statutum Hibernie de Coheredibus ” sau ”Coparceners Act 1299” Ordonanță dată în perioada domniei lui
Henric al III -lea, în cel de -al 14 -lea an al domniei , privitor la dreptul de moștenire al proprietăților.

4
cheltuielilor guvernamentale iar t ratatele și acordurile internaționale s unt prezentate în mod
convențional p arlamentului pentru ratificare. Palatul Westminster , o capodoperă arhitecturală
gotică, cunoscut în întreaga lume ca simbolul iconic al Marii Britanii, locul unde a luat
naștere democrația britanică, situat în inima Lond rei, pe malu l de nord al râului Tamisa, a
cărui activităț i sunt adesea secrete sau rar eori vă zute,unde Camerele se confruntă adesea cu
lupte de putere de -a lungul generaț iilor și locul în care a fost î ncoron at fiecare monarh, se
întinde pe parcursul unui mileniu. Rivalitatea feroce pentru pământ și putere a dominat secole
la rând după cucerirea normandă asupra regatului englez. Sistemul feudal omniprezent,
departamentele de stat emergente și o biserică puternică au dominat o națiune adesea
prosperă, în tim p ce războaiele cu Franța au redus buge tul fiscal și au împărțit frecvent
regatul .
Termenul ” Parlament ” a fost folosit pentru prima dată, după cum reiese din lucrarea lui
Richardson și Sayles – ”The English Parliament in the Middle Ages ”, în anul 1242, fiind
folosit într -un document regal oficial deși nu se sugerează că acesta să mai aibe o altă
caracterist ică importantă în istoria P arlamentului, iar semnificația care îi este dată este
eliminată pr in descoperirea că, deja în 1236, cuvântul parlament se găsește în registrele unei
instanțe judecătorești. Ofițerii curții Regale și ai judecătorilor Regali erau nucleul
parlamentului timpuriu alăturându -se clerul bisericesc (clergy ), pe care R egele le put ea
convoca pentru a forma Casa Lorzilor sau House of Lords , ocazional mai putând fi convocate
și de că tre cavaleri ai comitatelor (knights of the shire ), cetățeni și funcționari ai clerului
bisericesc inferior (lower clergy ). Până la sfârșitul domniei lui Edward al III-lea, se formează
Camera Comunelor și primul purtător de cuvânt (speaker ) cunoscut al Camerei a fost ales
pentru p rima dată în 1377. Dezvoltarea P arlamentului în timpul domniei lui Edward I și a
fiului său, Edward al II -lea, descrie acea parte a domniei lui Edward I care a precedat
izbucnirea războiului cu Franța în 1294 și care a văzut o expansiune și aprofundare a rolul ui
politic al P arlamentului. A început să fi e în mod regulat asociat cu acordarea de impozite, cu
consultarea regelui împreun ă cu oficialii săi importanți și cu acordul lor pentru o varietate de
politici regale și pentru adoptarea legislației. De asemenea, Parlamentul a preluat un nou rol
ca instit uție care a primit nemulțumiri dar și cereri de tot felul, prezentate de supuși ai regelui
prin intermediul unor petiții scrise. Politica Angliei in perioada medievală a avut un rol
însemnat și nu prin participarea în viața publică sau implicarea directă în procesul de
elaborare și implementare cât mai degrabă în ceea ce privește conști ința politică, adică o
conștientizare a personalităț ilor, a evenimentelor, a instituț iilor și a politicilor care au
determinat mod ul în care a fost condus regatul, fiind u nul dintre cele mai organizate ș i

5
unificate din Europa, caracterizat printr -o dezvol tare timpurie a unei administraț ii locale
regală și o birocrați e regală centralizată , o uniformitate extraordinară a structurilor judiciare si
fiscal ă, extinderea remarcabila a autorității regale asupra bisericii și apariț ia parlamentului, un
singur consili u reprezentant al î ntregului regat, face ca ace sta să fie una dintre puținele regate
din perioada medievală de mai târziu, care merită cu adevăra t să fie numit Stat, un proces de
construire finalizat până la începutul secolului al XIV -lea, o perioadă a ex tinderilor
importante în domeniul guvernării regale, fiind caracterizat ca fiind perioada în care
comunitatea politică începe să ajungă la o înțelegere și uneori, să lupte impotriva noii
autorități revendicate de C oroană. Cel mai important forum pentru pol itica națională în
secolul XIV -lea și început ul secolului al XV -lea, a fost P arlamentul. Apariția Camerei
Comunelor sub do mnia lui Edward I și Edward al III-lea, a permis comunităților orășenești și
județene pentru prima dată să facă cauză comună, să se fa ca auziți într -o singură voce pâna la
cel mai înalt nivel politic și să se implice asupra problemelor de interes general în organizarea
statală.
Istoria Parlamentului
Cele două părți constitutive ale Parlamentului englez, Camera Lorzilor și Camera
Comu nelor, sunt deosebite nu numai pri n atribuțiile pe care le -au exercitat și le exercită dar și
în ceea ce privește rolul pe care l-a avut fiecare de -a lungul timpului. O serie de împrejurări
dar mai ales diferențierea claselor sociale determinau forma bicamerală. Nu trebuie să uităm
că Palamentul englez lua naștere în perioada medieval ă. Tot ce avea ca structură socială și
ideologie această epocă, era reflectat în instituție la început. De un Parlament în sensul
modern al cuvântului nu putea fi vorba at unci. Nici putere legislativă independentă de
Coroană, nici participarea maselor și nici norme de guvernare reprezentativă nu se regăsesc în
primele manifestări ale Parlamentului englez . Originile parlamentului Engl ez constau într-o
practică simplă și prim itivă și anume un lider, în cazul de față un rege și adunarea unui sfat
(council ) format din înțelepți. Aceste adunări aveau scopul de a confirma ascensiunea unui
Rege la t ron, de a rezolva cazuri juridice, de a promova interesele și politica regatului . Aici
găsim două instrumente de guvernare, două forme de adunare, fiecare având o importanță
deosebită în activitatea de conducere. O primă formă de adunare este cea a binecunoscutului
consiliu Anglo -Saxon a cărui adunare plenară era format din bătrânii înțel epți sau
Witenagemot , fiind convocați de regii saxoni, la început în micile regate împărțite, și apoi,
după 825 d.Hr., pentru regatul u nificat al Angliei ca un întreg, iar cea de a doua formă este
Marele Consiliu ( Magnum Concilium ) al Regilor normanzi . Au participat conți (earls ),

6
proprietari de pământ (landholders ), episcopi (bishops ) , abați (abbots ), era o adunare
aristocratică a Angliei Saxonă, o adunare care a unificat regatul și a oferit un consiliu regelui.
După c ucerirea Normandă, Witenagemot a dev enit Curtea Regelui ( Curia Regis ) cu o
apartenență și o funcție similară. De m ult timp a fost recunoscut că Witenagemot sau consiliul
național Anglo -Saxon, poate fi văzut ca un adevărat strămoș al Parlamentului. Un fapt
important îl mai reprezintă faptul că Parlamentul mai are o ramură separată ce stă la baza
originii, o adunare saxonă sub numele de moot7, erau a dunări ce aveau loc de două ori pe an
în fiecare comitat (shire ) la care participau boieri ( lords of estates ), episcopi, dar cel mai
important par ticipau grupuri de reprezentanți din fiecare sat sau comitat , alcătuit dintr -un
reprezentant al satului îndeplinind funcția de primar ș i de administrator al satului ( reeve ),
preotul paroh precum și patru bărbați reprezentativi. Curtea shire -ului8 era o adu nare foarte
mare, alcătuită din 200 sau 300 de oameni care în mod inevitabil se întruneau adesea sub
cerul liber, fiind în esență un organism extrem de reprezentativ. În mod colectiv, acești sute
de săteni, așezați în jurul unui stejar din sat, erau judecă tori în instanță. Aici era o formă
adevărată a democrației (deși una locală ) în primele zile ale istoriei P arlamentului. Perioada
de dezvoltare, semnificativă pentru noi, în timpul căreia s -au unit cele două adunări ale shire –
ului, moot -ului și Curtea Rega lă, o uniune care a început la o sută de ani după cucerirea
Normandă. Această legătură a celor două forme de guvernare poate fi considerată ca având
loc în perioada dint re anii 1190 și 1265, perioadă a Evului M ediu, cunoscută pentru Cruciada
lui Richard I, pentru Magna Carta și pentru construirea Capelei de la Westminster Abbey. În
această perioadă comitatele (shire -urile) au fost obligate pentru prima dată să trimită
reprezentanți la Curtea Regelui, legând astfel cele două forme vechi de guvernare și făcân d,
într-o anumită măsură adunarea națională centrală să fie reprezentativă. Acest lucru a fost
făcut în diferite ocazii cu scopuri diferite. Regele ar putea dori să afle cum guvernează șeriful
în comitatul său, sau ar putea fi necesar ca reprezentanții cur ții shire -ului să vină la Londra,
pentru a apăra hotărârile care au fost atacate, la Curtea Regelui. Despre Consiliul Regilor
normanzi, se știe ceva mai mult. Puterile administrative și judiciare erau delegate unor

7 Maurois, Andre, Istoria Angliei, București , Editura Politică , 1970, p. 14; ” O comun itate rurală de zece până la
treizeci de familii, iată ce e satul, celula vieții anglo -saxone. Ea e administrată din punct de vedere economic de
o mică adunare, denumită moot, care se întrunește sub un copac sau pe o colină, unde se decide repartizarea
câmpurilor, numărul vitelor pe care este îndreptățit să -l trimită fiecare la pășunile comune, retribuția acordată
păstorilor și ciobanilor comunității”
8 Ibidem, p.15, ” Regatul este împărțit în shires, de unde numele comitatelor engleze… La început un shire
reprezintă mai ales o unitate juridică; este sediul unei curți de justiție, unde fiecare sat își trimite de mai multe
ori pe an reprezentanții săi”;

7
consilii speciale ( Concilium Ordinarum ). Un alt fapt important este că o diferențiere a
nobililor apărea în modul de convocare la acest Consiliu. Deosebirea care se făcea între
clasele sociale implicau atribuții cât și forme de convocare diferite. Clasele superioare aveau
puterea de decizie și primeau din partea Regelui invitații persona le de a face parte în
Consiliu (Concillium ), pe când ceilalți consimțeau la deciziile luate și erau chemați prin
intermedi ul funcționarilor administrativi . Diferențele erau observate și la plata taxelor.
Magnații (magnates ) plăteau contribuțiile direct Regelui, pe când cavalerii ( knights ) le
plăteau prin interpuși ai Regelui. De astfel aceste diferențieri erau o obișnuință în societatea
medievală din apusul Europei. Anglia primise după cucerirea Normandă, mai toat e instituțiile
regimului feudal de pe continent și în deosebi din Franța. Cel mai important, a devenit
necesar să se suplimen teze venitul feudal regulat al R egelui, prin taxe speciale de impozitare
individuală, sistem de impozitare ce tre buia aprobat în ur ma sfătuirii Regelui cu
reprezentanții comitatelor (shire -urilor) și doar având consimțământul acestora. Adunarea
acestor reprezentanți la curtea Regelui a introdus o nouă regulă fundamentală, într -adevăr, o
lege importantă, în guvernul central. Până atun ci, Regii saxoni și normanzi, au cerut în mare
măsură să fie consiliați la palat de persoane pe care îi numeau în mod specific; episcopi, lorzi,
oficiali regali, oameni importanți, fiecare dintre ei fiind într -o oarecare măsură fiind
dependent de rege. În cepând cu 1200, sunt chemați la adunări ale consiliilor, grupuri de
oameni din toate părțile regatului, ale căror opinii și chiar a căror nume, nu erau cunoscute
Regelui. Aceasta a reprezentat o posibilă limitare a puterii sale regale și începutul monarhie i
constituționale, distinctă de monarhia absolută. Adunarea clasei aristocratice a început totuși,
pe o perioadă nedeterminată, să fie democratică: aici este o etapă vitală în originea unui
Parlament reprezentativ .
Punctul culminant al acestei dezv oltări timpurii a avut loc odată cu existența unui om
arțăgos, dar pios și idealist, Simon de Montfort, Conte de Leicester, ce urmărea să preia
conducerea regatului. A beneficiat de sprijin popular , fiind împotriva regelui, folosind acest
sistem de membri reprezentativi în Consiliu. În 1264 reprezentanți ai comitatelor, cunoscuți și
sub numele de Cavaler i reprezentanți ai comitatelor ( Knights of the Shire ) au fost chemați
pentru a lua parte la discuțiile diplomatice și politice al regatului. Apoi, în ianuar ie 1265, ei
au fost convocați din nou, dar de data aceasta, împreună cu episcopii și baronii au venit
repre zentanți ai mai multor orașe și târguri din Anglia, convocați, de asemenea, pentru a
participa la discuții despre pace între Simon și Rege și despre o nouă constituție. Întâlnirile
din Capitol House și Westminster Hall au fost mult timp considerate cruciale. Apoi, atât cele
două elemente reprezentative ale borough -urilor, cât și ale comitatelor, care au constituit

8
ulterior Camera Comunelor, pentru prim a dată, s -au întâlnit împreună la Curtea Regelui.
Sistemul lui Simon De Montfort pentru obținerea unui sprijin mai larg în 1265 a fost urma t
după moartea sa de către Henric al -III lea și Edward I. De Montfort a început, de fapt, o
tradiție continuă de con vocare atât a reprezentanților borough -urilor, cât și a orașelor, care
după 1327 au devenit constante. Cu alte cuvinte, comunitățile locale din comitate ( shire -uri)
și orașe au sosit, fiind fiecare reprezentate de câte o per soană delegată, la Curtea Regelu i.
Odată cu adunarea lor la curte, au fost numiți les communes sau the commons , însemn ând nu
oamenii obișnuiți , ci reprezentanții locali ai comunitățilo r din comitate și orașe . Treptat,
această formă extinsă specială a Curții Regelui care a inclus comune le sau les communes a
ajuns să fie numită Parliamentum, ceea ce înseamnă cu adevărat locul pentr u conversație sau
discuție . Parlamentul, la începutul acestei prime perioade din istoria sa din 1295 nu era
format dintr -un Suveran și cele două Case, așa cum s e întâmplă acum, ci nucleul cen tral –
Regele cu consilierii săi și un număr de grupuri ai reprezentanților având întâlniri separate,
dar uneori participând la un loc în prezența Curții. Acest tip de organizare a Parlamentului
seamănă foarte mult cu deschide rea ședințelor parlamentare în zilele noastre – când Regina pe
tronul ei este înconjurată de membri ai Curții sale care dețin simbolul oficial al Regatului,
fiind de o importanță istorică deosebită, precum și de reprezentanți ai casei regale, în timp ce
Lorzii ocupă băncile de la nivelul de jos al Camerei, iar credincioșii comunităților stau în
galeriile de deasupra camerei. Fiecare deschidere a sesiunii parlamentare, de fapt, întoarce
inapoi paginile istoriei cu 700 de ani și reprezintă încă o dată cel mai vechi tip de Parlament.
Trebuie adăugat că în perio ada Evului Mediu, acest tip de P arlament amorf a început să
capete contur destul de repede și să fie împărțit, datorită activităților parlamentare, în două
Case ale Parlamentului. Procesul începe în jurul anului 1332, câ nd cele două grupuri separate,
cavalerii (knights ) ca reprezentanți ai comitatelor și cetățeni ai orașelor (burgesses ), au
început să se întrunească laolaltă. Trebuie adăugat că atunci când aceste două grupuri sociale
foarte diferite s -au întrunit astfel ca o singură Cameră, erau mult mai puțini reprezentanți ai
comitatelor ( county members ), cunoscuți sub numele de Cavaleri, deși în realitate rareori au
fost ridicaț i la rangul de Cavaler, aparținând clasei inferioare, au preluat rapid conduc erea și
de-alungul perioadei Evului Mediu, au dominat procesul le gislativ al Camerei de Jos sau
(House of Commons ). Acești cavaleri ai C omitate lor au constituit singura parte, fiind de
nezdruncinat , a Comunelor, de oarece erau doar comitatele care păreau să aibă un drept
necontestat de a fi reprezentate în Camera Comunelor, în timp ce orașele și târgurile puteau fi
reprezentate într -o singură s esiune parlamentară medievală. După ce c avalerii și cetățen ii
orașelor s -au adunat în acest fel, până în 1332 pent ru a forma o singură entitate, următoarele

9
etape au urmat repede. În 1363, pentru prima dată, au dobândit un funcționar fiscal (clerk ),
iar în 137 7 apare în evidență primul lor purtător de cuvânt ( speaker -ul), "qui avait les paroles
pour les communes ", adi că care vorbea în numele Comunelor . Apoi, acest organism, les
commune , cu un conducător și personal propriu, a devenit rapid, în 50 de ani, o parte esențială
a Parlamentului, pentru discuții, pentru legislație și, mai ales, pentru impozitare. Tot mai mult
comuni tățile locale, reprezentate în Camera Comunelor , dispuneau de suma necesară de care
avea nevoie Regele și numai reprezentanții acestora erau singurii împuterniciți să aprobe.
Dacă ne uităm la o acordare fiscală destul de timpurie a Parlamentului9, se găsește formula
foarte pronunțată și anume acordarea unei subvenții de către comunități regelui, menționat și
consemnat în registru la Parlamentul ținut la Gloucester, într -o Miercuri, după postul Sf.
Evanghelist Luke,în al doilea an al domniei Regelui Ri chard al II -lea, de la cucerire , cu alte
cuvinte, în acest aspect important a guvernării până în secolul al XV -lea, reprezentanții
poporului au fost cei care au acordat și restul P arlamentului care a aprobat. În plus, până în
1425, fiecare lege obișnuită , chiar și fără caracter fiscal, a ajuns de as emenea să fie supusă
spre aprobare în cadrul Camerei Comunelor, bazându -se pe o petiție sau pe un proiect de
lege, prezentat în cameră ori care era tratată și acceptată de aceasta. Astfel, în prima perioadă
a istoriei Parlamentului, între 1265 și 1425, Camera Comunelor a intrat în exis tență și a
dobândit autoritate. Până la moartea lui Henric al V-lea în 1422 nu ar fi existat nici un act
parlamentar și nici o taxă de ipozitare fără autoritatea parlamentară și făr ă acordul
Comunelor. Mai puțină atenție este acordată, apariției în Parlament a ceea ce numim acum
Casa Lorzilor în Evul Mediu, dar trebuie subliniat că, în aceeași perioadă a secolului al XIV –
lea, schimbări importante au avut loc, de fapt, la nucleu l central al Parlamentului. Inițial,
lorzii parlamentari, au fost nu miți de către R ege. Baronii puteau fi convocați de către rege în

9 Rotulis Parliamestorum, pergamentul III -32, Membrane 7, Column A, III. 35 , The Roll of the Parliament h eld
at Gloucester, on the Wednesday after the Feast of St. Luke The Evanghelist in the second ye ar of the Reign of
King Richard the second from Conquest. ” To that the council of our lord the king replied that although it was
true that the king held these lordships in his hands, his coronation, recently performed, had cost him greatly, and
thereafter the money had not been available, and could not for a long time be levied, soon enough to enable an
expedition to be made in the next season. But the same comm ons were also informed that if our lord the king
were to be helped out at that time with a large and considerable sum, with which he might make a long journey
and wage fierce war for the destruction of his enemies in the said next season, which would be hi s starting point
in the first year of his reign, that then one might have hope in God that he would subsequently have in his
possession from time to time a plentiful amount of money with which to maintain the war, and defend his
aforesaid kingdom. And to t his the commons of England now replied that in hope of that promise being
fulfilled, namely of them being relieved of tallages for a long time after, the commons granted to him on that
occasion a great sum of money which had never previously been granted t o any king in the said kingdom, to be
levied from them in so short a time, and at such short notice, that whoever had no means of paying had to
borrow from others, at their great loss and inconvenience” .

10
Parlament printr -o hotărâre într-un an fără a mai fi convocați în următorul an . Ei, de fapt, nu
erau chiar colegi pe termen lung așa cum îi cunoaștem astăzi, ci colegi anuali. Între 1307 și
1327 ideea de nobilime ca statut legal începe să prindă formă. Această idee a fost puternic
întărită în 1387, când Coroana a creat primul titlu de Baron prin brevet pentru John
Beauchamp. Richar d al II -lea a luat o măs ură fără precedent, aceea de promova re, prin a -l
numi pe John Beauchamp de Holt, adm inistrator al gospodăriei sale și să facă parte din clasa
nobilimii și a baronilor regatului Englez, a dispus ca acel John și moștenitorii de sex ma sculin
ai acestuia vor moșteni proprietățile baronului și numiți mai departe Lord Beauchamp și
baroni de Kidderminster10. Această distincție i -a conferit dreptul la un loc în Parlament, iar
titlul a fost transmis la moștenitorii de sex masculin. Referirea l a Kiddermister poate a fost
făcută din respect pentru sensul tradițional al titlului de baron, dar în cazul de față
promovează un nou concept, cel al poziției sociale și al demnității. Beauchamp a fost un
loialist, promovând o politică de opoziție într -o perioadă de tensiune politică . Șase luni mai
târziu a fost condamnat în P arlament fără a beneficia de judecată, de către colegii săi și
executat. Nu a avut moștenitori de sex masculin iar din aceasta cauză titlul se stinge. Richard
al II-lea, sau cel aspru, și-a căpătat reputația probabil și din urma acestei metode de
promovare, așa cum a făcut și cu titlul de marchiz, dar jumătate de secol mai târziu, ceea ce el
a făcut în 1387, a început să se practice deseori, i ar un nou rang cel de baron era practic
terminat. Cu alte cuvinte, l orzii au preluat această caracteristică ereditară mai târziu, pentru a
deveni cea mai însemnată trăsătură a Casei Superioare. Cu siguranță că până în 1425 nu avem
doar o Casa inferioară reprezentativă, ci și o Casa Superioară ered itară. Schimbările rapide
din Evul Mediu au fost practic finalizate până în 1425. Urmează apoi prima perioadă a
stabilității, între 1425 și 1603, o perioadă ocupată de textul obișnuit al istoriei englezești de
către ultima parte a Războiului de 100 de ani, Războiul celor două roze și prin istoria colorată
și complexă a Tudorilor. Sub conducerea Tudorilor, adică între 1485 și 1603, a existat o

10 Fildes, E. Keith, The baronage in the Reign of Ric hard II, 1377 –1399, Department of H istory, Sheffield,
University of Sheffield Press 2009, ”On10 October 1387 John Beauchamp of Holt was created by letters patent
one of the peers and barons of the realm, with him and his heirs becoming Lords Beauchamp and barons of
Kidderminster.31 By conferring the estate of baron on him this was the first example of a baron being created
with no reference to either land or ancestral claim, but as a heritable dignity, similar to an earldom.32 Although
both Lord Beauchamp h imself and the method of creation faced hostility from Richard II‟s opponents –
Beauchamp was soon executed and his status forfeited – it marked a shift in attitude towards seeing baronies as
heritable titles. By the end of the fourteenth century there was in place a group of approximately 40 to 50
baronial families who were, institutionally at least, a distinct and aware class who saw their right to receive
summonses to parliament as being effectively a hereditary privilege. ”

11
consolidare treptată, dar generală, a poziției Parlamentului ca instituție. În ceea ce privește
acest lucru, vreau s ă atrag atenția doar asupra a trei etape de dezvoltare .
În primul rând, o dezvoltare topografică. În jurul anului 1500, Parla mentul și -a înființat
propriul o ficiu, biroul Parlamentului, care în cele din urmă a fost stabilit în colțul îndepărtat
al Palatului Westminster și în Turnul Jewel și mai important, în 1550, Camera Comunelor,
după ce a condus, străbătând în derivă de -alungul anilor și oscilând între Painted Chamber –
Sala Pictată și dife ritele încăperi din Westminster Abbey, a ajuns în sfârșit să se stabilească
permanent în vechea Capelă Sf. Ștefan – St. Stephen's Chapel . Casele Parlamentului au
început astfel să devină așezări și o instituție.
În al doilea rând, între 1529 și 1549 domeniul de activitate al Parlamentului a crescut
enorm în comparație cu cel obișnuit în Evul Mediu. Parlamentul și -a asumat răspunderea sub
Suveran pentru întreaga parte spirituală a vieții Bisericii. Reformarea a fost continuată și, de
asemenea, a fost revocată, ocazional, prin intermediul actelor Parlamentului. Acest lucru a
sporit, fără îndoială, semnificația Parlamentului , fiind singura instituție și nu R egii, care a
contestat împotriva guvernării de la Roma .
În cele din urmă, sub domnia Tudor ilor, a existat un număr din ce în ce mai mare de
exemple de provocări adresate de Parlament Monarhului, un mod diferit, dar un indicator real
de dezvoltare a maturității și a puterii Parlamentului. Însuși Henric al VIII -lea a trebuit să
coboare și să conf runte Camera Comunelor cu priceperea lui, ducând tot timpul o dezbatere
aprigă, chiar turbulentă. În rândurile de mai sus am văzut schimbări importante ce au avut loc
între 1265 și 1425, urmate de o perioadă de stabilitate de la 1425 la 1605. Mai departe v oi
încerca să descriu etapele evoluției Parlamentului, fiecare semnificativă, fiecare având o
realizare proprie. În primul, Parlamentul medieval a devenit o asociere a două Case sub
Coroană, cu controlul final și decizional al impozitării și al legislației , sub domnia Tudorilor,
Parlamentul a dobândit personal organizat, acomodare și procedură, cel puțin așa cum le
cunoaștem astăzi, în secolul al XVI -lea va veni momentul adevărului, concluzia cu privire la
caracterul Parlamentului că, în ultimă instanță, tr ebuie să fie suprem. Cel mai vechi document
în care cuvântul ”parlament” este păstrat pare a fi Chanson de Roland (Cântecul lui Roland),
o epopee eroică a literaturii franceze11 care apare în Anglia în ultima parte a secolului al XI –
lea, conform lucrării lu i Richardson și Sayels în lucrarea „ The English Parliament in the
Middle Ages ”,

11 Richardson, G, G.O. Sayles, The English Parliament in the Middle Ages , London, Hambledon Press, 1981,
p.I- 46;

12

”Li reis Marsilies, cum il veit Baligant,
Dune apelat dous Sarrazins espans:
E cil respunt : Tant sui jo plus dolent.
Ne pois à vus tenir lung parlement ;”12
…unde temenul de parlament are sensul de a conversa, de a purta o
conversație, cântecul fiind recitat în Anglia tot în aceeași perioadă, termenul de parlement
mai fiind folosit de asemenea cu alt înțeles, în orașele italiene, pentru a dună rile generale a
oamenilor, folkmoot cum ar spune englezii. În a doua jumătate a secolului al XII -lea cuvântul
a fost folosit pentru a dunări ale burgheziei la curtea suveranului . De asemenea, mai este
folosit pent ru a descrie o întâlnire între R egii Angliei și ai Franței, între Richard I, ducele din
Normandia și Lothaire, regele Franței, precum și adunarea în care Harold și -a depus
jurământul în fața ducelui William. Mai trebuie remarcat, cuvântul parlement are sensul de
conversație, cum ar fi întâlnirile di ntre Ludovic al VII -lea și Henric al II -lea la curtea regelui
francez și între Henric al II -lea și Thomas Becket Arhiepiscop de Canterbury la curtea regelui
englez, aceste întalniri fiind în esență una specială și solemnă. Cuvântul este folosit și la o
adunare în Reading în Decembrie 1213, " entre le roi et clergie ", o întâlnire la care se pare că
au participat clasa burgheză, precum și la o reuniune a regelui și a baronilor la începutul
anului 1215. Parlement este utilizat în mod egal pentru întâlnirile bar onilor opuși lui John,
pentru întâlnirile dintre Ludovic și arhiepiscop, pentru diferite întâlniri de negociere a păcii și
pentru o reuniune finală la Canterbury, unde arhiepiscopul a impus o penitență acestuia și
urmașilor săi. Cuvântul parlament începe s a-și facă loc încet în documente oficiale într -un
sens formal. La început, a fost considerat vulgar sau cel puțin inelegant, un substituent
nepotrivit al colocviului și de aceea, oricât de mulți poeți sau cronicari ar fi folosi t cuvântul,
nu era de aștepta t ca să apară în documentele oficiale, cel puțin până când oamenii s -au
obișnuit cu utilizarea sa. Iar cele mai vechi documente oficiale care folosesc cuvântul în acest
sens provin din regate mai puțin importante. Nu a du rat mult timp până ce cuvântul
Parlament a început să se strecoare în arhivele regale. În 1 242 apare pe suluri ale
pergamete lor engleze și în 1248 pe rolurile memorandum urilor. În toate aceste cazuri
Parlamentul, în termeni tehnici are sensul de curte a regelui Curia Regis , începând să apar ă
tot mai frecvent în înregistrările oficiale și tot mai frecvent în cronici. Până la jumătatea
secolului al XIII -lea parlamentul era pe cale să -și împlinească destinul. Altfel cu odată cu

12 Gautier, Leron, La Chanson de Roland 5th Edition , Alfred Mame et Fils Editeurs, Tours 1875 p.250, strofa
2836 ;

13
începutul sec olului al XIV -lea, Parlamentul e nglez căpăta forma bic amerală care avea să se
păstreze până în zilele noastre, cu excepția unei perioade scurte, în t impul lui Cromwell,
format din Camera Lorzilor cu baroni și episcopi și pe cealaltă parte Camera Comunelor
formată din cavaleri și burghezi. Trecerea cavalerilor de partea comunelor ( commons )
reprezenta o mișcare crucială pentru colaborarea c elor două camere și statornicirea
Parlamentului ca instituție.

Evoluția Parlamentului
Așa cum am observat anterior, în evoluția parlamentului a existat un ritm observ abil în
care, de -a lungul a șapte secole, sa dezvoltat în conformitate cu o anumită logică internă și că
o parte vitală a acestei logici a fost ideea de reprezentare, mai întâi observată în adunările
sătenilo r din comitate (shire -uri) și cele ad -hoc (moot-uri), din secolele al VIII -lea și al IX –
lea. Reprezentarea, cu implicarea guvernării democratice, este într -adevăr un element
dinamic și activ în viața Parlamentului, dar există și altul, adesea considerat opusul, forța
tradiției și precedentului. Ca punct de plecare pare evident că Parlamentul există pentru a face
legi, iar rezultatul, Actul Parlamentului, este încă un determinant final al vieții naționale.
Imaginea generală a procedurii legislative poate fi rezumată rapid. Un membru sau membri
prezintă un ei Case sau alta un text complet al unei măsuri pe care se dorește să facă legea.
Aceste texte sunt trimise spre analiză în fiecare Cameră, acesta fiind de obicei, luat în
considerare în comisie după a doua lectură în urma căreia este întocmit un raport și înaintat
Parlamentului spre aprobare. Modificările acceptate într -o singură Cameră sunt înaintate
celeilalte și cu excepția procedurii Actului Parlamentului, proiectele de lege trebuie să fie
aprobate de ambele Camere înainte de a deve ni lege oficiată pri n obținerea c onsimțământului
Regal. Prima etapă în stabilirea ac estei proceduri, de lege , tradițională poate părea o afacere
obscură și îndepărtată, dar a avut o importanță vitală în afirmarea aut orității Parlamentului.
Spre exemplu în secolul al XIII -lea, inițial nu au existat proiecte de legi în modul cum le
înțelegem azi, adică acte embrionare, ci numai petiții despre cum să fie făcut un lucru sau în
ce fel să fie făcut. După discuții în Parlament, Regele își dădea un fel de consimțământ sau
dezacord pivitor la petiție, uneori formulat în cuvintele folosite de -alungul secolelor ș i până
astăzi The King wills it (Regele îl vrea ). Dacă răspunsul ar fi într -adevăr favorabil și cererea
potrivită pentru o petiție, judecătorilor și altor funcționari ai Coroanei li s-ar spune să
redacteze un text de lege care să fie exprimată intenția regelui. Timp de două secole, legea în

14
sine era, de obicei, într -un anumit sens, făcu tă de guvern și nu de Parlament13. Anterior, toate
proiectele de lege au fost întocmite sub formă de rugăminți, e rau înregistrate în registrele
Parlamentului, având totodată trecut și răspunsul Regelui, nu neapărat într -o formă concretă,
ci în funcție de circumstanțele ca zului pentru care era elaborată și la sfârșitul fiecărei sesiuni
parlamentare, funcționarii (grefierii) le redactau sub forma unui act emis de parlament, fiind
apoi înscris în registrul parlamentar. În timpul domniei lui Henric al V -lea, pentru a preveni
greșelile și abuzurile, proiectele de legi erau întocmite de judecători înainte de sfârșitul
sesiunii parlamentare, până în timpul domniei l ui Henric al VI -lea, când toate proiec tele de
lege au devenit Acte ( acts), pentru prima dată, conform obiceiului modern.
La început au stat adunările în perioada domniei regel ui Ǣthelstan, cu scopul de a găsi
soluții la modul de guvernare, de a exercita controlul regal în regiunile îndepărtate și de a
menține loialitatea supușilor, de a își păstra autoritatea prin dominarea și controlarea zonelor
îndepărtate a regatului, a căru i influență era deseori absentă, acesta fiind și punctul de plecare
cu privire la orig inea evoluției P arlamentului. A fost primul rege care conducea un regat de
genul Angliei unite, Ǣthelstan a fost și primul care a folosit un nou tip de adunare pentru a -și
exercita puterea. Adunările lui Ǣthelstan erau deseori de dimensiuni mari, pe plan geografic
și social aveau o structură diversă în compoziție, a căror sesiuni erau frecvente și în mod
regulat. Aici, ca și în alte moduri, au inițiat o tendință largă, car e ar persista prin domnia
succesorilor săi. Găsim în izvoarele istorice scrise, pe baza hrisoavelor domnești în perioada
regelui dovezi ce sugerează că cei ce participau la aceste adunări ad -hoc, ar putea număra cel
puțin o sută14. Comparativ cu ceea ce ști m despre adunările ulterioare, acestea au fost într –
adevăr cele mai mari. Chiar și cele mai vechi izvoare istorice, după cucerirea Normandă,
indică adunări care nu erau mai mari: 57 de martor i au luat parte la Northampton in concillio

13 Hargrave , John , Commentaries on the Laws of England in Fou r Books, Vol.I, London , Law Booksellers &
Publisers , 1844; Pe baza documentelor de arhivă a Camerei Comunelor stă scrisă o mărturie a reprezentanților
Camerei, privitor la modul de elaborare a legilor sau hotărârilor, să nu fie aprobate sau modificate de c ătre rege
fără acordul societății, prin reprezentanții acesteia, deoarece ei, so cietatea, vor fi cei care aprobă sau dezaprobă
hotărârile regelui, ei reprezintă majoritatea parlamentului, Petition of Right, in 5 Rich. 2, “it had ever been their
liberty an d freedom that there should no statute or law be made, unless they gave thereto their assent; – that they
are, and have ever been, part of the king's parliament, and be as well assenters as petitioners. They then petition
the king that from that time forwar d, on complaint from them of any mischief asking remedy thereof by their
speaker, or by petition written, there never should be any law made thereon and engrossed as statute, nor any
additions, diminutions, or any man ner of term or terms made in the same, whereby it should be changed from
the intent and meaning asked by the speaker's mouth or the petiticns afore said, without the assent of the said
commons. To this the king of his grace especial granted, that from thenceforth nothing should be enacted to t he
petitions of his commons that be contrary to their asking, whereby they should be bound without their own
assent .”
14 http://www.esawyer.org.uk/browse/trans/0500.html , 20th February 2019; Catalog digital al Izvoarelor Istorice ;

15
conform unui hrisov domnesc, în perioada lui Henric I în 113115, 52 la semnarea Constituției
de la Clarendon ( Constitutions of Clarendon ), în prezența regelui Henric al II -lea în 116416,
65 de martori au lu at parte la confirmarea Cartei ( Magna Charta ), fiind autentificată cu
sigiliul regelui Henric al III -lea, în 1225. Ca mărime, adu nările domniei sale semănau cu
Parlamentele secolului al XIII -lea și, la fel ca acestea, au inclus stareți, nobili și înalți prelați
ai bisericii. Perioada este aseamănată cu sărbătorile bisericii, î n utilizarea probabilă la
participarea adunărilor oficiale, în activități de a crea și promova consensul prin divertisment
și prin exercitarea patronajului, contribuția lor la luarea deciziilor politice, legislației și a
justiției. Mai târziu, adunările de după perioada cuceririi Normande, pot fi văzute ca jucând
un rol independent în politică și guvern în impunerea unor restricții colective asupra puterii
regale și astfel, este considerată, că această perioadă marchează, de asemenea originea
tradiției cons tituționale în Anglia .17
În cele mai multe P arlamente ale secolului al treisprezecelea este puțin probabil să fi numărat
mai mult de o sută de episcopi, s tareți și nobili, o comparație ce ne face sa ne întrebăm dacă
numele martorilor în izvoarele istorice scrise, ale adunărilor în secolul al X-lea, reprezentând
doar bărbați, reflectau doar niște noțiuni scrise cu privire la cei care ar fi trebuit sa fie
prezenți, sau la cei care au luat efectiv parte la adunări? Din câte vedem, aceste adunări
intermitente foarte mari erau o noutate, care au început în timpul lui Ǣthelstan, dar în curând
au devenit o cara cteristică regulată a guvernării Regelui . Marile adună ri care au luat parte în
guvernarea Angliei anglo -saxone târzii, au suferit puține schimbări evidente în perioada
imediat următoare a anului 1066. William I, și-a urmat predecesorii săi englezi continuând să
convoace adunările în scopuri similare: să -și demonstreze autoritatea carismatică, să discute
afaceri naționale, să legifereze și să facă dreptate, să mențină legăturile sociale și conviviale
cu oamenii săi de încredere, de care depindea în mare parte armonia politică. Nici adunările
nu diferă prea mult în ceea ce privește numărul și compoziția de ceea ce fusese înainte, de
exemplu, conform unui hrisov domnesc întocmit la adunarea de la Whitsun din 1081, au luat

15 Johnson, Charles (ed.), Chrone, H., (ed.) Regesta Regum Anglo -Normannorum 1066 -1154 , Oxford , Clarendon
Press, 1956; 1131 Sept. 8, Northampton " in concilio " Înștiințarea lui Henric I adresată cu privire la restaurarea
bisericii din Malmesbury la biserica Sf. Maria din Salisbury. ”ut dominium suum et sedem propriam ”
16 Stubbs, William, (ed.), Davies, C.,(ed.), Select Charters and Other Illustrations of English Constitutional
History from the Earliest Times to the Reign of Edward the First, IXth Edition , Cambrige, Clarendon Press,
1913, p.164;
17 Maddicott, J., The origins of the English Parliament 924 -1327 , Oxford, University Press, 2004, p.40 “ origins
of the constitutional tradition in England ”;

16
parte patruzeci de martori , au inclus doi arhiepiscopi, treisprezece episcopi, șase stareți, cei
trei fii ai regelui și treisprezece magnați.18
O potențială provocare a controlului n orman d asupra Angliei în timpul întregii sale
domnii, a fost în primul rând datorită aducerii unei armate de mercenari de către regele
William I în Anglia în toamna anului 1085 și apoi printr -o întâlnire de consiliu a regelui cu
magnații ( magnates ), unde aceștia din urmă au fost de acord cu propunerea lui Lanfranc ca
mercenarii să fie trimiși pe gospodăriile lor pentru a le apărăra. La a doua și mult mai
faimo asă întâlnire care a avut loc de Crăciun în 1085 la Gloucester, R egele a avut o discuție
foarte profundă cu consiliul său despre regatul său , cum a fost ocupat și cu ce fel de oameni.
Rezultatul întâlnirii a fost crearea registrului Domesday ( Doomsday Book )19, Cartea Judecății
de Apoi, fiind un registru cadastral ce cuprindea un recensământ al întregii populații, a
proprietățilo r funciare și averilor acestora în scopul impozitării, fiind realizat la comanda
regelui William I în Anglia și Țara Galilor și fina lizat după mortea acestuia în Septembrie
1087, sarcina fiind ușurată și datorită listelor fiscale anglo -saxone Hidage20, fiind surprinsă
situația politică din spatial anglo -saxon, ” The Tribal Hidage21” secolele VII -VIII, fiind o
listă, sau mai bine zis o eva luare a regiunilor și lotur ilor de pământ arabil taxabile
(hide)22,cronici și biografii, manuscriselor medievale denumite și Pancarta sau Codex
Diplomaticus , tratate juridice, o mare parte a documentelor oficiale din perioada medievală
fiind păstrate în Arh ivele Naționale ale Marii Britanii, al cărui scop a fost, în mare parte
fiscal, destinat să valorifice resursele țării pentru susținerea și aprovizionarea armatei de
mercenari, necesară pentru a protejarea împotriva danezilor care amenințau regatul.
Autori tatea regală a fost asigurată prin practica engleză de uzitare a consiliul pentru a
mobiliza sprijinul boierimei împotriva dușmanilor publici. De fapt, întreaga agendă conciliară
a legislației, a afacerilor naționale și a justiției a fost transferată din t recutul Anglo -Saxon.
Dezbaterea consensuală a reprezentat un mod de guvernare după 1066, așa cum a fost înainte,
era una din condițiile magnaților pentru a participa la adunările consiliilor, în care reflecta

18 Bates, David, (ed.), Regesta Regum Anglo -Normannorum: Th e Acta of William I (1066 -1087) , Cambridge ,
Clarendon Press, 1998, p.39;
19 Maitland, William, Domesday Book and Beyond , Cambridge , University Press , 1897;
20 Hill, David, The Burghal Hidage: The Establishment of a Text , Southampton , University of Southampton ,
1969, p. 85,86,87;
21 Platon, Alexandru -Florin, Rădvan, Laurențiu, Bogdan -Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul
Mediu, De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (secolele V -XVI), Iași, Editura Polirom,
2010, p. 73;
22 Idem, p.74;

17
noile obligații vasalice în relațiile dintre om ul de rând și Suveran , a făcut o diferență mică de
substanță sau în mecanismul de consultare. De la moartea lui William Cuceritorul, în 1087
până la cea a nepotului său, Henric al II -lea în 1189, adunările care au avut loc sunt relativ
mai ușor de schițat. Este combinată continuitatea rolului important al adunărilor consultative
în Anglia ca un instrument de guvernare, cuprinzând o arie mai dezvoltată, fiind încadrate
într-un cadru temporal și spațial mai general. Un proces de transformare îl reprezintă și cel a
tradițiilor de după cucerire, atât în ceea ce privește administrarea activitățilo r de astfel de
adunări, cât și in capacitatea lor de a i mpune R egelui constrângeri constituționale. Este
recunoscută și influența inovatoare ale ideilor feudale în ceea c e privește obligația
administratorilor ( tenant -in-chief ) ai R egelui de a -i oferi sfaturi cu privire la impozitare, fiind
concepută la astfel d e adunări și invers, cum că o adunare putea fi uneori cerută, atât de
administratori cât și de seniori ( greater te nants in chief ). Perioada dintre moartea lui Henric
al II-lea și venirea nepotului său la putere, Henric al III -lea, în anul 1227, este unul dintre
principalele puncte de cotitură din istoria adunărilor consultative naționale. În această
perioadă s -a stabi lit pentru prima dată că impozitarea directă impunea consimțământul
conciliar prin adunarea consultativă, chiar dacă clauzele din Magna Carta23 1215, care au
cerut acest lucru și au stabilit mecanismul precis de asigurare a consimțământului (clauzele
12 și 14) a scăpat de la reeditările ulterioare.
Evident, la început, Parlamentul englez era departe de a fi un organ legislativ în înțelesul
modern al termenului. Avea însă încă din primele manifestări posibilitatea de a participa,
alături de Coroană, la guvernarea regatului. Marea Chartă a Libertăților ( Magna Charta ) care
fusese de fapt o lămurire a drepturilor Coroanei de o parte si a drepturilor baronilor si
poporului pe alta, pregătea această participare. Pe baza acestui document, reconfirmat de
atâtea ori în de -a lungul perioadei medievale, cum am văzut mai sus, anumite drepturi nu mai
puteau fi încălcate de Rege. Parlamentul avea funcția de a veghea cel putin la respectarea
păcii, cum se numea atunci stabilitatea relațiilor între suveran si supușii săi.
Magna Carta, sau Marea Ch artă a Libertăților din 1215 a R egelui Ioan, așa cum a luat
naștere în perioada lui, numită în mod special pentru a fi privită înapoi cu admirație, nu
conține altceva decât reflecții generale asupra locului pe care î l ocupă în istoria politicii
engleze și a legislației engleze. O astfel de reflectare este sugerată de o comparație a
legislației engleze cu singurul sistem juridic care deține un loc la fel de important în

23 http://www.nationalarc hives.gov.uk/education/resources/magna -carta/magna -carta -1225 -westminster/,
Februarie 2019;

18
jurisprudența civilizației. Acesta este sistemul legislativ roman, care în cele din urmă a
devenit legea lumii antice și supraviețuiește în lumea modernă ca bază a codexurilor marilor
națiuni, Franța, Italia, Germania și într -o formă mai diluată, din multe alte state. Așa cum
Magna Carta este primul docu ment de mare importanță juridică pentru Anglia, tot așa și
pentru Roma, primul astfel de document a fost Legea Celor XII Table . În nici o altă țară,
veche sau modernă, nu putem găsi niciun fel de reguli juridice care, încadrată într -o perioadă
timpurie a c reșterii unei națiuni, a influențat atât de puternic dezvoltarea sa ulterioară, la fel
ca Lex Uuodecim Tabularum . Ambele acte normative s -au născut din crize politice. Legea
Celor XII Table au fost pregătite și transmise pentru a răspunde solicitării pleb icismului
roman pentru o definire și limitare formală și permanentă a autorității executive arbitrare
exercitate de consuli cuprinzând reguli care au oferit o anumită protecție drepturilor civile ale
cetățeanului individual. De asemenea , Magna Carta a fost cerută de cei care s -au plâns de
violența neregulată și arbitrară a R egelui Ioan, iar restricțiile pe care aceasta le -a impus
asupra acțiunii Coroanei au deveni t piatra de temelie a libertăților engleze. Dispozițiile sale
nu au fost niciodată abrogate, de și variate și într -o anumită măsură devoltate în acte juridice.
Ultimii ani ai acestei perioade au văzut o reapariție a pretenției din partea burghezilor
(magnates ) de a reprezenta comunitatea națională. Un alt tip de precedent stabilit în timpul
minorităț ii lui Henry III a fost ca marile consilii dominate de boieri să fie consultate în mod
regulat cu privire la chestiunile majore ale politicii regatului, inclusiv afacerile externe și
numirile în funcții principale. Perioada dintre venirea lui Henric al III -lea în 1227 și moartea
sa în 1272 este caracterizată drept prima epocă a politicii parlamentare . Aceasta este
perioada în care cuvântul parlament a început să fie folosit pentru adunările consultative. Este
o perioadă care se deosebește de întâlnirile gru pului restrâns format din preoții parohiilor și
magnați care au constituit consiliul R egelui, dar care au fost, de asemenea, nucleul de bază al
funcționării parlamentului. Întâlnirile au avut loc cu o frecvență crescândă în această
perioadă, de până la p atru ori pe an deși mai puțin în majoritatea anilor, având loc în mod
normal la Westminster. În decursul anului calendaristic, începând cu anii 1230 a început să
apară un model semi -regulat al ședințelor parla mentare. Parlamentul s -a întrunit cel m ai
adese a fie în I anuarie, fie mai rar, în Februarie, datele pentru întrunire a acestora fiind fixate
în legătură cu sărbătoarea lui Hillary -13 Ianuarie; Purificarea (Purification ) -2 Februarie; în
Aprilie sau mai rar în Mai – cu Paștele sau Rusalii; în Iulie și d in nou, în Octombrie, în
legătură cu Michaelmas -29 Septembrie. Niciun Parlament nu s -a întrunit în Decembr ie, iar
ședința cu privire la Pacea Scoțiană (Scottish Peace ) din 1244 a avut loc în August, î n timp
ce sesiunile parlamentare din Septembrie erau ex trem de rare. În mod normal, forța motrică

19
din spatele acestor perioade pare să fie data a trei dintre cei patru termeni legali, Michaelmas,
Hilary și Easter. Atunci c ând Parlamentul este convocat, C amerele vor fi în mod normal în
ședință plenară, iar jude cătorii reprezintă parte a importantă din corpul ministeri al al
Parlamentului. Mai mult, P arlamentele au început să coincidă, mai ales începând din 125 0, cu
sesiunile extraordinare privitor la impozitare, adică o sigură zi după fiecare a 14-a zi după
sărbăt oare. În aceste ședințe, cererile legale, deseori implicând supunerea la vot, erau
respinse cu o frecvență tot mai mare. Camerele și trezoreria au urmat un calendar constant al
sesiunilor parlamentare, dar, cu toate acestea, adunările marilor boieri ( magn ates) și sesiunile
plenare în care erau dezbătute problemele judiciare pe langă cele politice sau fiscale începeau
sa fie sincronizate tot mai mult. Parlamentul a început să devină o forță politică cu propria sa
voință c olectivă, adesea opusă celei a Regel ui și afirmându -și statutul de reprezentant al
Regelui. Cronicile încep de asemenea să includă documentele produse de adversarii politici ai
regelui, dar care nu au fost publicate oficial. Cu toate acestea, Parlamentul nu a putut înainte
de 1258 să obțină controlul pe care dorea să -l exercite asupra numirilor, politicii externe și
legislației, în ciuda puterii sale de consimțământ pentru impozitare și a necesității, regelui, de
bani. Perioada a văzut, de asemenea, începutul unei prezențe mai active a micilo r proprietari
de terenuri ( lesser landowners ) ai clasei cavalerești ( knightly class ) la adunările
parlamentare, chiar și atunci când impozitarea nu era pe ordinea de zi și primele alegeri a câte
patru cavaleri loiali și influenți din fiecare comitat ( shire) în 1254, care se vor aduna zilnic
pentru a asculta problemele cu privire la greșelile sau leziunile provocate oricarei persoan e de
către șerifi sau executori judecătorești, aceștia având rol de mediator, până la prima sosire a
șefului justiției în comit at, astfel încât să pornească procedurile adecvate de a lua depozițiile
din partea reclamantului cât și vinovatului și de a -l aduce pe cel din urmă în fața ju stiției. De
asemenea, se prevede că nici un cavaler din comitatele menționate mai sus, în virtute a unei
asigurări nu va face parte din completul jurați lor și nu va participa la ședințele tribunalelor, va
fi scuzat printr -o cartă a Suveranuli sau va fi scutit de această prevedere astfel f ăcută pentru
binele întregului Regat. Până în 1258 P arlamentul a avansat într -o oarecare măsură spre a
deveni o instituție. Urmează o perioadă a reformei bar onice și importanța Proviziunilor de la
Oxford ( Oxford Provisions ) din 1258, conferă P arlamentului pentru prima dată un loc formal
în guvern are. Proviziunile au făc ut parte din programul de reformă instituțională instituit de
reformatorii baroni și au cerut pentru prima dată organizarea a trei întâlniri anuale ale
parlamentului în momente fixe ale anului, prima sesiune parlamentară pe Octava Sf. Mihail –

20
St. Michael sau Michaelmas24 a doua sesiune să aibe loc a doua zi după Întâmpinarea
Domnului – ”morrow of Candlemas ”25 și a treia sesiune parlamentară în prima zi a lunii Iunie,
cu trei săptămâni înainte de Sf. Ioan – St. John26, acest lucru înseamnă 6 Octombrie, 3
Februari e și 3 Iunie, cu prevederea de a participa și reprezentanți ai comunităților precum și
cei doisprezece membri aleși din randul conților ( earls ) și a baronilor în consiliului regelui:
”Walter de Cantilupe Arhiepiscopul de Canterbury; Episcopul de Worcester; Contele de
Leicester;Contele de Gloucester;Contele Marshall; Petru de Savoy;Contele Aumale; Contele
de Warwick;Lordul Humphrey de Bohun; Conte de Hereford;Lordul John Mansel; Lordul
John Fitz -Geoffrey;Lordul Peter de Montfort;Lordul Richard de Gray;Lordul Roger
Mortimer;Lordul James Audley ”.27 Și dacă se va întâmpla ca oricare dintre aceștia să n u
poată fi prezent, ceilalți puteau alege pe cine doreau în locul celui absent, și anume, o altă
persoană necesară pentru desfășurarea activității respective. Cei doisprezece aleși din partea
Regelui au ales din cei doisprezece aleși din partea Comunelor pe Contele Roger Marshal și
Hugh Bigod. Iar reprezentanții Comunelor au ales dintre cei d oisprezece care sunt de partea
Regelui pe Contele Warwick și John Mansell. Iar acești patru aleși aveau puterea de a alege
Consiliul R egelui și în urma alegerilor, vor desemna pe cei douăzeci și patru de aleși, fapt ce
va dura atâta timp cât majoritatea acestor patru aleși vor fi de acord. Aceștia sunt cei
doisprezece care au fost aleși de către baroni, în numele între gii comunități a întregului regat,
să ia în considerare nevoile comune împreună cu consiliul regelui la cele trei parlamente
anuale: ”Sfinția sa, Episcopul de Londra – Lord Bishop of London; Contele de Winchester;
Contele de Hereford; John de Grey; Roger de Mohaut; Thomas de Gresley; Philip Basset;
John de Verdun; Hugh Despencer; Giles d‟Argentein; John de Balliol; Roger de Sumery.
Mai jos sunt cele douăzeci și patru de aleși numiți de comunitate pentru a oferi sprijin regelui:
Episcopul de Worcester; Episcopul de Londra; Episcopul de Salisbury; Episcopul de
Leicester; Cotele de Gloucester; Contele Marshal; Peter of Savoy; Contele de Hereford;
Contele de Aumale; Contele de Winchester; Contele de Oxford; John Fitz -Geoffrey; John d e
Grey; John de Balliol; Roger Mortimer; Roger de Sumery; Roger de Mohaut; Peter de
Montfort; Thomas de Gresley; Fulk of Kerdiston; Giles d‟Argentein; John Kyriel; Philip of

24 Richardson, G, G.O. Sayles, The English Parliament in the Middle Ages , London, Hambledon Press, 1981, p.
III 11;
25 Ibidem ;
26 Ibidem ;
27 Ibidem , p. III 31 ;

21
Basset; Giles of Erdington ”.28 Și dacă oricare dintre aceștia nu poate sau nu va f i prezent, cei
care sunt prezenți v or avea puterea de a alege altă persoană în locul celui absent . Și vor avea
puterea de a sfătui pe Suveran cu bună -credință cu privire la guvernarea Regatului și la toate
chestiunile care privesc R egele sau bunul mers al Regatului , de a modifica și de a remedia tot
ceea ce trebuie să ia în considerare, în caz de necesitate sau de recurs. Scopul a fost în mod
clar de a asigura consimțământul parlamentar nu doar pentru impozitare și legislație, ci și
pentru toate deciziile g uvernamentale majore. Aceste reforme au fost totuși relativ scur te și
până în vara anului 1261 R egele și -a reluat controlul asupra convocării parlamentului și
asupra componenței sale. Henric al III -lea plasează citarea reprezentanților cavalerilor și
burgh ezilor parlamentelor deținute de regimul Montfortian în 1264 și 1265 în contextul luptei
mai largi dintre oponenții politici ai re gelui și R ege pentru susținerea unei comunități
naționale, care era mult mai vastă decât burghezii care până atunci erau princ ipalii actori
politici. Dar să recapitulăm în măsura în care putem într -un mod rezonabil. Până în timpul
domniei lui Henric I nu exista o jurisdicție centrală organizată în Anglia. Cucerirea
Normandă a Angliei în 1066 nu ar fi avut consecințele sale impor tante, dar a avut în cazul
cucerirei Normandiei de către englezi în 1106. Căci, prin William I, Anglia și Normandia au
fost divizate și împărțite; ducatul merge la cel mai mare fiu al său, Robert29, regatul Angliei la
cel de -al doilea fiu, William Rufus. C ele două țări urmau să -și urmeze propriile căi
independente, ceea ce, de fapt, au și făcut -o timp de 20 de ani și se părea probabil că
normanzii din Anglia ar fi fost absorbiți de englezi la fel cum au fost și și colegii lor nordici
saxonii . Dar, în 1106 , al treilea fiu al Cuceritorului, apoi Henric I al Angliei, a u pornit război
împotriva fratelui său Robert, i -au smuls Normandia și a u format statul Anglo -Normand
(Anglo -Norman ) care urma să dăinuie pentru următorii 100 de ani. N e face bine să ne
reaminti m că R egii Angliei nu erau englezi: erau francezi, francezi în limba lor, francezi în
cultura lor, francezi în interesele lor. Henric I a trăit în Normandia jumătate din domnia lui de
treizeci și cinci de ani; Henric al II -lea, unul dintre cei mai mari R egi medievali ai Angliei, a
petrecut numai 13 ani în Anglia, din cei treizeci și patru de ani de domnie, Richard I, a dat
doar cinci luni din cei z ece ani ca R ege pentru a locui în regatul său. Prin urmare, Anglia a
trebuit să se confrunte cu o problemă de guvernare fără un precedent în Europa de Vest încă
de la căderea Imperiului Roman cu sute de ani în urmă: problema guvernării în absență,
guvernarea Angliei când regele se afla în Normandia și guvernarea Normandiei cănd regele
era în Anglia. Răspunsul a fo st găsi t în crearea în ambele regate de -alungul domniei lui

28 Ibide m, p.III 6;
29 R. H. C. Davis, The English Historical Revi ew Vol. 95, No. 376 , University Press , Oxford 1980; p. 597;

22
Henric I a instanței de judecată ( the court of exchequer ) și a funcției de justiciar ( office of
justiciar ), alter ego -ul regelui, care guvernează în timpul absenței regelui dar și când era
prezent , continuând să mențină această povară a guvernări lor. Secolul al XII -lea a fost
Secolul Justiciarilor de la Roger de Salisbury la Ralph Glanville, de la Hubert Walter la
Geoffrey Fitzz Peter, oameni care au ajutat la făurirea acestei mașinării , a guvernă rii care a
plasat Anglia în mod administrativ cu o sută de ani înaintea Capețienilor Franței.
Formalizarea mecanismului judiciar a fost în mare parte realizată în cadrul lui Henric al III –
lea. Cele două adunări legislative, a consiliului regal format din înalți functionar ai curții și
reprezentanții comunelor, au deveni t două organisme cu registraturi separate, activități
diferite pe rol precum și o divizare mai rigidă cu privire la activitățile judiciare. Creșterea
volumului activităților legislative a co ndus la o reformare administrativă a Curții, luând
formă instanța de judecată și cea a temnițelor, fiecare având un rol de organizare propriu,
ducând la apariția profesiilor juridice bine pregătite și organizate. Mai presus de toate, secolul
1190 -1290 a fo st perioada cea mai importantă a tribunalelor de circumscripție ( eyre) a cărui
reușită foarte mare a fost de a soluționa plângerile din comunități, de a dezvălui ineficiența
guvernării de către oficiali ai regelui, de a investiga acte de violar e a drepturi lor consfințite de
Rege, de a restabili dreptatea prin aducerea în fața justiției și retribuției în zonele afectate,
ducând la prăbușirea sa sub ponderea cererilor, pe care punea presiune. Până la sfârșitul
secolului al XIII -lea, apelul pentru rectificarea greșelilor de către oamenii de toate clasele a
fost și mai pronunțat și, fie că aceasta reflecta o scădere a legii și a ordinii, fie o așteptare mai
mare a acesteia, a fost resimțită pe instituțiile cent rale ale guvernării: așteptarea s-a făcut
simțită as upra organelor guvernului central: cancelarie, tribunale, consiliu și parlament. În
administrație, finanțe și justiție, acești ani spun aceeași poveste despre o creștere dramatică a
modului de aplicare a guvernării, afectând interesele unui sector mult ma i larg al comunității,
dar în același timp a oferit facilități indivizilor de a -și revendica sau de a -și apăra drepturile.
Acesta este contextul în care Parlamentul a venit să -și îndeplinească funcția unică, atât ca
instrument al guvernării regale, cât și ca voce a comunității. În aspectul juridic al
parlamentului, această dualitate a fost prezentată în rolul său de instanță înaltă pentru
soluționarea dificultăților judiciare, audierea apelurilor din instanțele mai mici, soluționarea
conflictelor dintre dre pturile regelui și subiecții săi mai mari, desfășurarea proceselor de stat
și a capacității sale de a trata cu petițiile indivizilor și comunităților. Din punct de vedere
financiar, a fost locul în care cererea regelui de impozitare pentru nevoile comune a le
tărâmului a primit aprobarea și avizul acordului întregii comunități, dar și în cazul în care
scutirea ar putea fi asigurată de sarcinile impuse persoanelor și comunităților prin cotizațiile

23
fiscale ale coroanei ca puritate. Mai puțin definibil a fost r olul parlamentelor ca forum de
dezbatere a chestiunilor pe care regele dorea fie să testeze opiniile, fie să asigure sprijinul
formal al marelui corp de magnați. În multe dintre aceste funcții, rolul Parlamentul nu era
deloc diferit de cel al consiliului, care într -un fel era o sesiune extinsă și mai solemnă. În
secolul al XIII -lea, englezii puteau să observe cu ușurință dispensa justiției în jurul lor.
Instanțele de jurisdicție ecleziastică erau controlate de episcopi și arhidiaconi pe de altă parte,
ei știau componența în sălile de ședințe, decretele regale precum și punerea în aplicare a
regulamentelor, instanțele târgurilor ( borough ) și instanțele de piață ( market ) cu normele
speciale, cunoscute sub numele de Drept Comercial ( Law Merchant ), erau organiza te odată la
fiecare trei săptămâni în diviziile unui comitat ( shire ) numit -sută(hundred ), lunar sau o data
la șase săptămâni la curtea comitatului însuși. Pe lângă baroni, episcopi si reprezentanții
comunelor, Parlamentul englez mai numă ra două elemente i ntermediare, cavaleri i (knights ) și
clerul inferior (lower clergy ). Aceste clase au avut un rol decis iv în separarea Parlamentului.
Într-adevăr, Parlamentul se despărțea în două Camere în loc de trei, cum ar fi fost mai firesc
pentru cele trei stări ale so cietății, care -1 compuneau la început. Clerul inferior preferînd sa
voteze contribuțiile în adunări proprii ( Convocations ). Nobilimea mica sau cavalerii, în loc să
ramână pe langa baroni, luaseră loc alături de C omune. Astfel la începutul secolului al XIV –
lea se desprindea forma bicamerală, pe care Parlamentul englez avea să o mețină, cu excepția
unui scurt interval (pe timpul lui Cromwell) până în zilele noastre: de o parte baronii cu
episcopii în Camera Lorzilor, de alta cavalerii cu burghezii în Camera C omunelor. T recerea
cavalerilor în rândul C omune lor era de o însemnătate capitală pentru colaborarea ambelor
Camere si statornicirea instituției Parlamentului. Cavalerii aparțineau din punctul de vedere
social, clasei nobile. Asociindu -se însă cu burghezii, ei își uneau interesele cu aceștia,
promovând astfel solidaritatea celor două categorii sociale în opera politică a Parlamentului.
Începuturile Parlamentului englez nu reflectau, după cum vedem, existența unui organ pe
deplin format, ci mai mult tendințe le de dezvoltare ale unei instituții cu rădăcini adânci în
organizarea societății. Diferențierea si gruparea claselor sociale erau însă reprezentate cu
destulă claritate. Cu toată lipsa unei participari efective a clasei de jos, instituția se desemna
de la început ca un instrument de guvernare reprezentativă și în același timp ca o forță de
rezistență împotriva despotismului Coroanei. Pe lângă aceste jurisdicții locale, au mai fost
implicate și alte oficii administrative ale guvernului central: instanțele j udecătorești
ocazionale ale judecătorilor din circumscripții ( eyre), nenumăratele instanțe ale delegațiilor
speciale de a lua parte la ședințele tribunalelor, de a judeca și întemnița prizonierii sau de a
pedepsi nelegiuirile și chiar să investigheze abate rile oficiale. La sediul central se aflau cele

24
trei curți de drept comun: regele cu înalții functionari ai acestuia, reprezentanții Comunelor și
Trezoreria . Orașul Londra, până în 1280, a elaborat deja regulamente pentru a controla
activitățile avocaților din interiorul zidurilor sale. Sistemul juridic aglomerat a fost
interconectat, iar la conducere a fost instanța de judecată deasupra tuturor celorlalte instanțe,
ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de Înalta Curte a Parlamentului. De asemenea,
Parlamentul a preluat un nou rol ca instituție care a primit nemulțumiri și cereri de tot felul
prezentate de subiecții regelui prin intermediul unor petiții scrise. Consensul care a marcat
această perioadă s -a desființat după 1294, cu suferința financiară imp usă de războiul cu
Franța și campaniile militare simultane în Scoția și Țara Galilor. Parlamentul a devenit atunci
câmpul de luptă ”Between 1297 and 1302 parliament was thus the cockpit of conflict30”,
unde R egele s -a confruntat cu prelați, magnați și repre zentanți ai județelor și orașelor, care
aveau o ponedere mult mai mare în P arlament decât înainte, deoarece Suveranul avea nevoie
de consimțământul lor la impozitare. Adunările Parlamentul ui aveau loc de obicei în Palatul
Westminster, întreaga sesiune fiin d ținută uneori în Sala Palatului ( Hall), dar probabil mai
des în Camera Pictată ( Painted Chamber ), din care lorzii se retrăgeau pentru deliberări în
Camera Albă ( White Chamber ), iar C omunele, la sfârșitul secolul al XIV -lea, în Casa
Capitolului ( Chapter H ouse). Deși formarea P arlamentului poate fi înțeles doar în raport cu
evoluțiile instituționale, a fost de asemenea modelat și datorită factorilor politici și
schimbărilor în societate. A fost deja făcută referire la conflictele dintre C oroană și magnații
săi. De asemenea o importanță egală sau mai mare a fost și angajamentul la o încercare de
război intermitent cu Franța și Scoția. Perceperea impozitelor, a trupelor și a aprovizionării pe
baza comunităților a impus obligația comună de a împărți povara apă rării pentru protejarea
regatului. Adunările parlamentare frecvente au servit pentru cultivarea acestui sentiment de
unitate și scop comun și pentru a asigura acordul și autoritatea acestor taxe. Dar poverile
războiului au cântărit cel mai mult asupra acel or clase sociale a căror lipsă era cea mai mare.
Confiscarea alimentelor și a animalelor pentru război au dus la înfometarea în rândul
țărănimii provocând o stare de îngrijorare si teama de răscoale populare. Ideea că Parlamentul
era un loc în care asemene a pagube ar fi putut fi redresate probabil că a făcut progrese printre
clasele sociale mai joase ale societății, dar a căzut în clasa deținătoare de terenuri, a baronilor,
pentru a exprima nemulțumirile comitatelor ( shire -uri), pentru a -și proteja bună starea și
pentru a sancționa sau d e a opune rezistență cererilor C oroanei. În vârful claselor sociale, la

30 Maddicott, Robert J., The Origins of the En glish Parliament, 924 -1327, 1st Edition , Oxford , University Press,
2012, p.304;

25
sfârșitul secolului al XIII -lea și începutul secolului al XIV -lea, nobilimea trecea de la o masă
nediferențiată de proprietari de pământ în valoare de pes te 20 de lire pe an, în frunte cu
doisprezece conți ( earls ), într -o clasă structurată de conți ( earls ) și baroni, formând
nobilimea, cavalerii și proprietarii de terenuri mai mici fiind excluși din această categorie.
Acest lucru a fost reflectat în apariți a unei camere superioare a parlamentului, bazată pe
convocări prin mandat. Acest P arlament, în cadrul său propriu, a început să oglindească
diviziunile sociale, importanța pe care nob ilimea le -a atribuit nașterii rangului și ideea că
reprezentarea a confer it autoritatea de a vorbi pentru comunitățile din comitate ( shires ) și
târguri ( borought ). Sub domniile lui Edward I31 și Edward al II -lea32, expedițiile regale din
nord au dus la adunări parlamentare la Berwick în 1292, Carlisle în 1307, York în 1298,
1314, 1320, 1322 -1325, Lincoln în 1301, 1316, 1327 și Stamford în 1309, dar războiul cu
Franța a restabilit centrul gravitației politice la sud, iar între 1338 și 1377 sesiunile
parlamentare au fost ținute doar la Westminster. Era de așteptat să fie convocat î n mod
frecvent modelul parlamentelor de Paște ( Easter ) și Michaelmas , stabilit e de Edward I fiind
într-o oarecare măsură menținute până în perioada anilor 1330, dar ulterior devenind, de
obicei, anual. Această frecvență a adunării a însemnat , cu rare excep ții, că fiecare P arlament
avea doar o singură sesiune, deși durata acestuia ar putea varia considerabil. Timp de mai
bine de 50 de ani, P arlamentul a fost apreciat de către popor în general pentru că le -a oferit o
șansă, poate singura lor șansă, de a obțin e despăgubiri pentru greșelile lor, adesea provocate
de aceia care serviseră pe R ege și împotriva cărora nu putea exista acțiunea prin recurs în fața
instanțelor ordinare. Parlament ele au fost convocate de către R ege pentru a putea fi luate în
considerare starea R egatul ui sau activitățile comune ale Suveranului și regatului acestuia :
chestiuni de război și pace, încadrarea legislației, acordarea impozitelor, progresul de
diplomație. În limbajul modern am putea vorbi în mod cuprinzător despre "afacerile publ ice"
sau chiar de politică la nivel înalt , acestea fiind întotdeauna proeminente în activitățile
parlamentului. Domnia lui Edward I, în special prima jumătate a domniei, a fost o perioadă a
elaborărilor de acte legislative, perioadă care nu mai fusese văzu tă încă înainte de cucerirea
Normandă și nu va mai fi până la așa numit Parlament al Re formei din 1529. Înainte de 1066
Regii englezi fuseseră notabili ca legiuitori, iar legislația lor era fără echivalent în Anglia
înainte de secolul al XIII -lea. Încă de la Cnut (1016 -1035) nu a fost elaborată o legislație,
făcută la scară largă, nimic comparabil cu sistemul său judiciar. Este adevărat că pute m

31 Richardson, G, G.O. Sayles, The English Parliament in the Middle Ages , London, Hambledon Press, 1981, p.
V-151;
32 Ibidem p. XVI -86;

26
recupera ceva din legislația R egilor normanzi și angevini, așa cum se reflectă în formele de
acțiune pe care le -au autoriza t, forme care poartă numele de instanțe de judecata ( eyre) cu
juriu și complet de judecată. Această atitudine obișnuită față de legislația regală a persistat
până în anii 1230, când, aparent pentru prima dată, consilierii regelui sau grefierii ( chancery
clerks ) au început să înregistreze principalele acte legislative și să informeze cronicarii de la
Burton Abbey și St. Albans, despre deciziile luate în marile consilii sau adunări parlamentare ,
așa cum au început să fie denumite. S -a constatat că ocazional, oricât de rar, R egele cu
sfaturile magnaților să i, va corecta legea existentă sau chiar promulgând o nouă lege, aceste
schimbări vor trebui înregistrate și puse în circulație. O nouă atitudine de spirit a apărut în
fața parlamentului Oxford în 12 58, în mod deliberat, angajându -se să modifice legile.
Proviziunile de la Westminster din 1259 ( Provisions of Westminster ) și statutul de la
Marlborough din 1267 ( Statute of Marlborough ) prefigurează activitatea legislativă
remarcabilă, care i -a adus lui Edward I titlul, oarecum greșit, de cel al englezului Iustinian.
Până la sfârșitul secolului, ideea adoptării legii a fost cunoscută, deoarece a fost citată foarte
rapid în instanță după ce a fost adoptată, iar autorul lui Fleta a actualizat tratatul lui Bracton,
încorporând modificările legislative sub Edward I. Nu a existat ideea că numai în P arlament
ar putea fi adoptată legislația, reprezentanții populației trebuie să fie consultați în legătură cu
aceasta sau că, atunci când au fost consultați, era un moment de o importanță crucială . Regele
avea dreptul de a revizui și de a modifica statutele dacă acestea contraziceau, în opinia sa , cu
bunăstarea publică sau cu prerogativele sale regale: Statutul din Gloucester ( Statute of
Glocester ) din 127 8 a fost ul terior completat de R ege pur și simplu la sfatul consilierilor săi,
legislația adoptată în 1305 a fost aplicată în 1307. Judecătorii nu au considerat legea statutară
drept imuabilă, dar în cadrul dreptului comun s -au simțit liberi în înțelepciunea lor de a
interpreta, neexistând o diferență între autoritatea legislativă și autoritatea judiciară. Cu toate
acestea, concepțiile bărbaților cu privire la funcțiile P arlamentului au fost afectate atunci când
au văzut statutele bazate pe petițiile lor individuale și apoi dezvăluite ca o expresie a justiției.
Până în 1327 legătura dintre P arlament și legislație a fost făcută ferm.33 Înainte de a discuta
despre prezența Comunelor în P arlament, voi trebui să fac unele observații necesare.
Împăratul a avut întotdeauna puterea de a convoca înaintea lui , reprezentanți ai oricărei clase
sociale a poporului său sau a oricărei părți a regatului său, fie că era vorba de evrei, de păstori
sau de negustori, de comitate sau de orașe, în orice moment și în orice loc și pentru ori ce scop
luarea în considerare a reglementărilor fiscale sau a măsurilor de apărare la planificarea unui

33 Ibidem, p. VII 467 -474;

27
nou oraș comercial. Cavalerii au fost convocați sub Regele Ioan în 1213, iar în 1226 au fost
învestiți ca reprezentanți. Cetățenii ( burgesses ) au venit singuri înaintea regelui în 1268
pentru a discuta propunerile pentru impozitare. Astfel de adunări reprezentative s -au adunat,
la fel ca P arlamentul, la comanda Regelui, iar la fel ca P arlamentul, era un dispozitiv de
guvernare. Prin conducerea R egală, toț i reprezentanții au urmat practica, binecunoscută în
toată Europa până la începutul secolului al treisprezecelea, de a -și asigura autoritatea deplină
(plena potestas ) de a consolida elementele constitutive la ceea ce au fărit în numele lor34.

Evoluția Came relor
Evoluția Camerei Lorzilor este structurată în patru perioade importante după
caracteristicile pe care le prezintă această adunare de -a lungul existenței și anume de la
cristalizarea Parlamentului în două Camere ,mijlocul secolului al XIV -lea pâ nă la Reforma
(Reformation, denumită și Protestant Reformation) secolul XVI -lea, de la Reforma
Parlamentară până la Restaurarea Stuarzilor (The Restoration) 1660, de la Restaurare până la
Actul de Reformă (Reform Act) din 1832 și de la această reformă până în ziua de azi. În
prima perioadă, Camera Lorzilor avea un caracter cleric pronunțat. Astfel în Parlamentul
model (Model Parliament) din 1295 în perioada domniei lui Edward I, dintr -un total de 138
membri, nobilimea laică era reprezentată numai prin 48 de membri, pe când restul era alcătuit
din 26 de episcopi și 67 abați. Atât proporția dintre elementul laic și elementul cleric, cât și
numărul total al membrilor aveau să se schimbe însă, într -un timp scurt. În timpul domniei lui
Edward al II -lea, numărul t otal de lorzi era de 156, dintre care laicii erau în număr 80, iar
clericii numărau doar 76. Pe timpul domniei lui Edward al III -lea dintr -un total de 131, numai
45 erau clerici, număr care sa menținut până sub domnia lui Henric al VIII -lea. Relevant este
faptul că în primul secol de existent al Parlamentului, numărul lorzilor varia în continuu, de la
o domnie la alta si chiar in răstimpul unei singure domnii. Această situație era datorită voinței
arbitrare a Regelui. Suveranul decidea singur cine trebuia s ă fie numit lord. Se știe că fiecare
magnat era chemat în mod individual de Rege să ocupe un loc în Camera Superioară. Căci
membru al acestei Camere era numai acela, care primea din partea Regelui o chemare sau
ordin în scris ( writ) în acest scop. Dacă în timpurile mai vechi nobilimea se numea baronime
prin posesiune feudală ( barony by tenure ), acum ea se numea baronime prin ordin scris
(barony by writ ). O astfel de nobilime putea să varieze după placul Regelui. Dar ceea ce era
la început arbitrar, devenea cu timpul obicei. Odată ce regula era stabilită ca orice nobil

34 Ibidem, p. IV 580 -586;

28
chemat prin ordin scris și individual trebuia să ia loc in Camera Superioară, ea devenea un
drept, pe care însuși Regele nu mai putea să o anuleze. Astfel în secolul al XIV -lea prindea
rădăcini dreptul de moștenire al primului fiu de lord de a deveni membru al Camerei, un drept
care se menține și astăzi. Atribuțiile Camerei Lorzilor în aceată perioadă erau legislative,
deliberative și judi ciare. În funcțiunea legislativă era cuprins și dreptul d e a vota impozite,
sau cum se numeau atunci așa zise ajutoare ( aids) pentru Coroanä, un drept care avea să
slăbească un secol mai târziu, când Camera Comunelor devenea factorul important în materie
de impozitare. În chestiuni de legiferare însă , Camera Lo rzilor era la început superioară
Camerei Comunelor, de al cărei asentiment pentru trecerea unei legi nu era nevoie până în
1322. Legislatia era formată prin statute ( statute ) și petiții ( petitions ). Abia pe la mijlocul
secolului al XV -lea se introducea proc edeul modern de legislație prin proiect de lege ( Bill).
Cea mai importantă și în același timp cea mai caracteristică atribuție a Camerei Lorzilor era
cea judiciară. Era o atribuție rămasă din timpul Marelui Consiliu ( magnum concilium ) al
Regilor normanzi, din care făcuse parte, consilierii Regelui și judecătorii supremi ai regatului.
Camera Lorzilor era de la început o Curte Supremă de Apel și în același timp o Curte de
primă instanță. În primul rând, se judecau greșelile sau proasta guvernare, pe care le f ăceau
Curțile ordinare de justitie. Ca organ de primă instanță, erau judecați lorzii și înalții
functionari ai regatului, acuzați de Camera Comunelor. Aceste atribuții sunt menținute de
altfel, cu mici modificări, pana în zilele noastre. În p erioada cuprin să între Reformare până la
Actul de Reformă (Reform Act) din 1832, o perioadă de aproximativ patru secole, Camera
Lorzilor capătă forma cunoscută și astăzi. Numărul crescând al membrilor, majoritatea laică
și caracterul aproape exclusiv de Cameră ereditar ă, sunt caracteristicile distinctive. Înmulțirea
lorzilor era datorită prerogativei regale de a crea nobili. Un asemenea drept era folosit de
Coroană ca un mijloc de a schimba fizionomia Camerei în anumite împrejurări, pentru a
contrabalansa votul Camerei Comunelor. După Actele de Unire cu Scoția în 1707 ( Union
Act) și cu Irlanda în 1800 ( Union Acts ), se mai adaugă un număr de membri, aceștia
reprezentând regatele din urmă. În preajma marei Reforme din 1832 ( The Representation of
the People Act 1832 ), Cam era Lorzilor număra aproximativ patru s ute de membri.
Majoritatea laică a Camerei se statornicea odată cu Reformarea, sub domnia lui Henric al
VIII-lea, când capii ordinelor mănăstirești si abații erau eliminați prin disolvarea mănăstirilor.
Numai episcopi i care recunoșteau religia anglicană, erau menținuți. Iar caracterul aproape
exclusiv de Cameră ereditară era întărit prin introducerea de noi membri ereditari, numiți de
Rege pentru serviciile aduse Coroanei si Regatului, sau prin introducerea nobililor scoțieni și
irlandezi. Camera Lorzilor continua să aibe puteri coordonate cu Camera Comunelor. Pe tot

29
timpul Secolului trecut îi rămânea, pe lângă dreptul incontestabil de a participa la legislație și
de a delibera și acela de a dispune până la un punct în chestiuni de impozitare. Numai în ceea
ce privește relațiile cu Guvernul, Camera Superioară nu mai exercita nici -o influență. Un
Minister nu mai avea nevoie, ca în trecut, să se sprijine, pe încrederea Lorzilor pentru a se
menține la putere. Numai votul C amerei Comunelor era acum necesar. Deși atribuțiile
legislative ale Camerei Lorzilor rămâneau în teorie coordonate cu acelea ale Camerei
Comunelor, totuși în realitate ele deveneau inferioare acestora. Astfel dreptul de inițiativă în a
propune legi dispăre a față de importanța legislativă a Camerei Comunelor și mai ales față de
rolul din ce în ce mai prepondere nt al Cabinetului, care de fapt îșî insușea acest drept și față
de Camera Inferioară. Cu toate acestea, rolul Camerei Lorzilor de a fi un organ de rev izuire și
de amendare a operei legislative, era recunoscut atât de Camera Comunelor cât și de Cabinet.
Această funcție justifica existența unei Camere Superioare în exercitarea puterii legislative a
regatului. Necesitatea unei a doua Camere era necesară ma i ales într -o constituție nescrisă
cum este cea a Angliei, unde întreg sistem legislativ este bazat pe convenții. În 1645, Camera
Comunelor decreta desființarea Camerei Lorzilor ca fiind inutilă și periculoasă poporului
englez. Era o măsură de scurtă durat ă, iar încercarea de a reduce Parlamentul la o singură
Cameră nu era o măsură viabilă afectând pe lângă bunul mers al activiății legislative și
tradiția unei instituții adânc înrădăcinată în conștiința poporului. Camera Lorzilor renăștea
odată cu Restauraț ia Monarhiei. În această perioadă era afectată armonia dintre cele două
Camere, cauzată de schimbările produse de Revoluția de la 1688. Camera Comunelor,
victorioasă în lupta contra Coroanei, nu era de a ccord cu privilegiile Lorzilor. Dreptul
acestora cu p rivire la impozitare precum și privilegiul de a se constitui în Curte Supremă de
Justiție, erau cele două puncte de fricțiune. Cu toate acestea perioada în tre Restaurare și
Marele Act de Reformă a reprezentat apogeul puterii și de influență a Camerei Lorzi lor în
afacerile publice ale regatului.
Alături de Camera Lorzilor se dezvolta Camera Comunelor. Originea acestei Camere
datează încă din secolul al XIII -lea. În 1213, Regel e Ioan ( John ), convoca prin funcționarii
săi oficiali, șerifi ( sheriffs ) din fiecare comitat ( shire ), câte patru cavaleri ( knights ) să ia parte
la adunările consiliului regal, pentru a se sfătui cu privire la afacerile regatului. Era o primă
încercare de adunare națională reprezentativă. De atunci și pâna în anul 1295, când se
convoca cel dintâi Parlament complet, aveau loc mai multe adunări naționale, toate însă mai
mult sau mai puțin incomplete. Parlamentul din 1265 trebuie să fie amintit deoarece aduna
pentru prima oară reprezentanți ai orașelor ( burgesses ) alături de baroni, c avaleri și clerici.
Era Parlamentul convocat în numele Regelui de către Simon de Montfort, supranumit și

30
Fondatorul Camerei Comunelor ( House of Commons ), dar era incomplet chiar din punct de
vedere al reprezentanților orașelor. O altă înfățișare avea Parla mentul din 1295, convocat sub
domnia lui Edward I. Sub presiunea necesităților financiare, cauzate de razboie, Regele făcea
apel direct la popor pentru obținerea resurselor financiare, ordonând funcționarilor regali să
trimită câte un reprezentant din fiec are oraș și diferite comitate în Parlament. Hotărârile scrise
(writs ) către șerifi recomandau ca deputații ( MP) să fie învestiți cu puteri depline pentru a
îndeplini ceea ce va fi ordonat în consiliu în așa fel încât nici -o afacere să nu rămână
suspendată din lipsa autorității. Era o inovație în această privință a Regelui de a se adresa
societății în chestiuni care priveau deopotrivă Coroana și R egatul. A implica atât burghezia
cât și clasele de jos în afacerile regatului prin reprezentanți autorizați, a re prezentat o noutate
în perioada respectivă . Lumea medievală nu cunoscuse idea de reprezentare sub o formă atât
de largă. Fuseseră convocate diferite Parlamente în decursul secolului al XIII -lea, dar
niciunul nu avusese o înfățișare atât de cuprinzătoare. T rebuie menționat faptul că în Anglia,
ideea de reprezentare povine încă din timpul Anglo -Saxonilor, când activitățile fiecărei
commune erau administrate de aleșii locali, biserica de asemenea, tot din motive
administrative alegea oameni pentru a o reprezen ta în fiecare parohie. Astfel ideea de
reprezentare și de alegere erau răspândite în fiecare comunitate englezească, când Edward I a
decis convocarea unui Parlament cu reprezentanți ai tuturor claselor. Departe de a fi o
adunare democratică în sensul de az i al termenului sau al cetăților antice, Parlamentul lui
Edward I cuprindea într -o largă măsură reprezentanți din clasa burgheză, orășeni și mici
nobili – cavaleri, din ținuturile rurale. Cele trei stări recunoscute atunci, nobilimea, clerul și
comunii, era u reprezentate pentru prima oar ă într -o adunare națională cu c aracter
institutional. Parlamentul i -a astfel naștere la sfârșitul secolului al XIII -lea, rămânând ca
bifurcarea între o Cameră Superioară și Camera Inferioară să se producă în cursul primei
jumătăți a secolului următor. Trebuie reținut faptul că reprezentanții comunelor ( commons )
erau invitați să participle la adunările naționale, iar acest fapt reprezenta o inovație , un prim
pas spre libertățile R egatului. Comunii obțineau dreptul să controleze o parte din legislație și
să dispună mai ales de votarea subsidiilor pentru Coroană și Regat. Evoluția Camerei
Comunelor poate fi structurată în trei perioade distincte: de la primul Parlament model
(Model Parliament) din 1295 până la Revoluția din 1688, de la Revoluția din 1688 și până la
marele Act al Reformei din 1832 și de la acest Act până în zilele noastre.
În prima perioadă este relevat rolul preponderent al Camerei Comunelor în materie de
impozitare. În curs de un secol, încă de la formare a Parlmanetului, Camera Comunelor reușea
să își impună drepturile în această privință . Astfel în 1395 apărea formula recunoscută atunci

31
ca reflectând starea de fapt a relațiilor dintre cele două Camere, că subsidiile sunt acordate de
Comune, cu sfatul și c onsimțământul Lorzilor Spirituali, prin care se implica subordonarea
Camerei Lorzilor cu privire la impozitare. Câțiva ani mai târziu, în 1407, cu ocazia unor
subsidii pentru Coroană, acordate de Lorzi, reprezentanții Comunelor protestau că asemenea
fondur i nu pot fi încuviințate decât cu acceptul majorității la un loc cu reprezentanții
poporului. Prin aceasta se recunoștea nu numai dreptul de inițiativă și implicare în treburile
regatului cu privire la legislația financiară, a trezoreriei, ( exchequer ) a Ca merei Comunelor.
Drepturile Camerei Comunelor nu erau stabilite în legislația generală, ori nu erau clare la
început. În această privință Camera Lorzilor își păstra statutul de întâietate nediscutat, până la
izbucnirea războiului civil. Formula curentă din acel timp spunea că legile sunt făcute de
Rege cu asentimentul Lorzilor și după cererea Comunelor, în acest sens Comunii fiind
considerați ca petiționari . Abia după domnia lui Henric al VI -lea, Camera Comunelor era
recunoscută până la un punct ca instituț ie coordonată în legislația generală. Era perioada când
se trecea de la forma veche a petiției la forma modernă a proiectului de lege ( Bill). Pe Lângă
dreptul de a taxa și de a legifera, Camera Comunelor și -a însușit încă din secolul al XV -lea,
dreptul de a controla puterea executivă, îndeosebi a miniștrilor. La începutul acestui secol se
pare că acest drept era câștigat. Regele Henric al IV -lea numea miniștrii cu asentimentul sau
cel puțin cu aprobarea Camerei Comunelor. Ceva mai mult, în anul 1422, Consil iul de
Miniștri ( Privy Council ) era numit de Parlament să funcționeze ca un consiliu de regent pe
timpul minorității lui Henric al VI -lea, însă toate aceste manifestări se dovedeau a fi
premature. Societatea engleză nu era pregătită încă să statornicească asemenea libertăți. Nici
Camera Comuneșlor nu se afla într -un stadiu de dezvoltare suficient de înaintat pentru a
exercita dreptul de control asupra puterii executive. De remarcat este totuși faptul că pe la
sfârșitul secolului al XV-lea, Parlamentul engle z și î ndeosebi Camera Comunelor, își însușise
definitiv cele două drepturi fundamentale, de a impozita și de a legifera, precum și dreptul de
a controla puterea executivă. Astfel cele trei drepturi esențiale, pe care le posedă
Parlamentele țărilor civiliza te de azi, erau cunoscute de englezi încă din secolul al XV -lea. În
secolul următor, sub domnia Tudori lor cât și în secolul al XVII -lea, sub Stuarzi, până la
izbucnirea războiului civil, numărul membrilor în Camera Comunelor creștea în mod
continuu. Coroan a acordase în tot acest timp dreptul de reprezentare mai multor comita te și
orașe. Nu existau criterii scrise cu privire la numărul reprezentanților. Regele acorda acest
drept la sfatul consilierilor săi, de multe ori însă după nevoile sale personale, fără nici-o
normă stabilită de lege. Astfel sub domnia lui Henric al VIII -lea, numărul total al
reprezentanților creștea la 343. Evident că această solicitudine a Coroanei pentru Camera

32
Comunelor avea motive puternice la bază. Era în primul rând preocuparea de a întări clasa
mijlocie burgheză împotriva unei aristocrații puternice. Aspectul economic al societății
impunea în mod firesc lărgirea cadrelor politice pentru o categorie de interese din ce în ce
mai preponderentă în bogăția regatului. Camera Comunelor î n deosebi și Parlmanetul în
general erau departe de a -și exercita pe deplin atribuțiile legislative. Intervenția coroanei își
făcea simțită prezența în toate actele Comunelor inclusive în cele cu caracter fiscal. Regele
avea încă dreptul de a iniția legisl ația și să se opună cu un veto, iar în același timp să eludeze
controlul Camerei sub formă de proclamații. Exista astfel un amestec continuu al puterii
executive în puterea legislativă, care trebuia să ducă la conflictul dintre Coroană și Parlament.
Confli ctul fusese latent pe tot timpul Tudorilor, devenind acut la începutul secolului al XVII –
lea sub primii Regi ai Stuarzilor. Prima epocă în evoluția Camerei Comunelor se încheia cu
triumful acesteia împotriva Coroanei.
Activitatea parlamentară
Modus Tenendi Parliamentum , reprezintă mai degrabă un tratat tehnic despre procedură,
clasifică activitatea parlamentului în ordinea importanței: în primul rând, războiul și orice
aducea atingere Suveranului și familiei regale, în al doilea rând, activitatea ob ișnuită ca
judecățile și legiferările și în al treilea rând, activitatea membrilor oficiali.
Chestiunile R egelui: războiul, drepturile coroanei, impozitarea. Ordonanțele din 1311
(Ordinances of 1311 ) a prescris par lamentului ca fiind locul unde R egele tre buia să obțină
consimțământul nobilimii pentru război și unde urmau să fie numiți primii ofițeri ai statului,
gospodăriei și judidiciari. Aceste cerințe au fost concepute pentru a împiedica regele și au
fost astfel folosite de Thomas de Lancaster în următo rul deceniu. Dar în cei treizec i de ani
între 1330 -1360, când C oroana și nobilimea și -au concentrat energiile spre urmărirea unui
război cu mare succes, cooperarea și consultarea au devenit normal e extinzându -se și spre
comune (commons ) care finanțau și pa rticipau la această acțiune. Dacă în primele sale
parlamente, Edward al III -lea a căutat să fie sfătuit numai de magnați despre drepturile sale
asupra Franței, pretențiile asupra Irlandei ș i chestiunea unei cruciade, în P arlamentul din
1332 -1333, problema cu privire la asumarea Coroanei Scoțiene a fost discutată separat de
fiecare parlament, deși a fost dat un răspuns comun. Fără îndoială, Edward a obținut
consimțământul nobililor și comunelor pentru război în 1337 și a cerut în mod expres vocea
comunelor p rivind negocierile de pace în 1343, 1348 și 1354 și ulterior pentru reînnoirea
războiului, în timp ce sprijinul lor a fost întreținut de rapoartele privind operațiunile militare

33
și negocierile care au fost citite în parlament. Mai mult decât atât, deși rep rezentanții
comunelor puteau protesta pentru simplitatea lor în chestiuni militare în 1348, în timpul
absenței regelui, Parlamentul ar fi putut să -și asume autoritatea în dispunerea de forțe militare
pentru apărarea frontierei, pentru paza mării și chiar p entru expediții în Franța. Dacă în aceste
moduri Edward a c ăutat să asocieze regatul prin P arlament pentru a -și atinge obiectivele sale
militare, pentru consiliere cu privire la dr epturile C oroanei, ca și în negocierile pentru un
tratat cu Scoția în 1360, s-a adresat n umai lorzilor. Dar P arlamentul se putea dovedi ca fiind
util în sprijinul regatului rezistând în fața pretențiilor papale: în 1270 Edward I a supus,
cererea papală de tribut, la deliberarea atentă a magnaților din parlament, în timp ce în 1365
Edward al III -lea a respins -o cu sprijinul comunelor. În politica internă a fost ascultată vocea
ambelor case, cea a lorzilor și a oamenilor de rând ( comunelor , commons ) în vederea stabilirii
centrului comercial de lână la Calais în 1362, a legislației so mptuare în 1363, a poziției
comercianților străini în 1343 și practic în fiecare parlament din 1339 până în 1362 privind
problema legii și ordinii. Afacerile cele mai frecvent adus e în Parlament de către R ege și care
implicau cel mai direct comunele erau i mpozitarea . Impozitarea a fost cerută de C oroană în
ceea ce privește doctrina r omano -canonică a necesităților, prin care toți subiecții au fost
obligați să contribuie atunci când bunăstarea sau existența regat ului a fost pusă în pericol.
Astfel de ocazii e rau considerate excepționale și datoria Suveranului era să le identifice și să
le proclame, deși comunitatea în ansamblu trebuia să recunoască și să se mulțumească cu
motivul său. Aceste principii s -au reflectat în procedurile parlamentului, unde discursul
cancelarului a detaliat, adesea grafic, primejdia, pe care comunele au fost apoi însărcinate să
le examineze și să le rezolve. În timpul lui Henric al II I-lea, magnum concilium , organul
reprezentativ al regelui, a refuzat impozitarea, pretinzând să se pro nunțe asupra motivului de
necesitate al regelui în numele comunității regatului. Pentru a diminua puterea lor și pentru că
subvenția laică a fost percepută pe baza feudei și nu la nivel național , Edward I a insistat ca
aceasta să fie acordată și reprezenta nților învestiți de comunitățile lor cu puteri depline pentru
a le obliga să plătească. La începutul domniei lui Edward al III -lea, apare ideea unui scrutin
parlamentar care excludea judecătorii și funcționarii, iar numărul mulțimii convocate a fost,
prin urmare, mai mic. Câți au venit, reprezintă o altă problemă, căci, deși participarea era
obligatorie, au existat ocazii în care majoritatea lorzilor au neglijat sau au tegiversat
activitatea, încât a trebuit amânată sau suspendată. Până la începutul anilor 1370, Parlamentul
a devenit principalul intermediar dintre Coroană și R egat. Impozitarea a devenit acum o
caracteristică recurentă a parlamentului, fiind acordate paisprezece subvenții pentru războiul
cu Scoția între 1297 și 1337, astfel încât atunci când Edward al III -lea a deschis războiul cu

34
Franța, se putea baza pe o impo zitare regulată atâta timp cât R egatul a putut să îndure această
povară. Deși ace sta a fost un efort indiscu tabil pentru Coroană, ea a implicat -o mai profund în
dialogul politic cu subi ecții săi. Cerința potrivit căreia impozitarea ar trebui să fie pentru
profitul comun a făcut ca aceasta să fie un mijloc natural de criticare a guvernului opresiv sau
nedrept, în special a impunerilor fiscale sau militare. Plângerea despre acestea a fost
recurentă în petițiile comune din deceniile mijlocii ale sec olului al XIV -lea și faptul că
Regele a fost nevoit să -și justifice nevoia pentru impozitare la fiecare ocazie la determinat să
asculte astfel de nemulțumiri. Acest lucru nu înseamnă că Comunele a u fost capabile să
impună condiții sau să solicite despăgubiri cum ar fi costurile unei taxe de impozitare,
deoarece erau obligate să acorde impozitul pentru a face față unui ca z extrem, în timp ce
Regele a făcut dreptate subiecților săi ca o chestiune de bunăvoință. A permis Comunelor să
reziste extinderii prerogativelor fiscale ale Regelui și în practică, au negociat , nu și fără
succes pentru drepturile lor. Dar numai în situați i excepționale, C omunele au folosit
consimțământul pentru impozitare având sco pul de a forța Coroana să cedeze concesiunile și
apoi întotdeauna beneficiind și de sprijin din partea magnaților. În plus, astfel de concesii ar
putea fi (și în cea mai mare parte au fost) revocate de către R ege ca fiind contrare moștenirii
Coroanei. Drep tul comun al acordului de impozitare nu era, prin urmare, o armă eficientă
într-o luptă de putere împotriva Coroanei. Nici prin intenție, nici prin capacitate, Comunele
sau Parlamentul, în ansamblu, nu s -au potrivit pentru o astfel de luptă. Într -adevăr, p ovestea
impozitării sub conducerea lui Edward al III -lea este mai degrabă una despre Rege și
nobilime care se unesc pentru a face presiuni asupra Comunelor cu scopul de a oferi
aprovizionarea pentru un război în care au fost uniți și pentru încercările Com unelor de a -și
proteja drepturile și de a -și limita angajamentele. Cu toate acestea, a existat o zonă de dispută
prelungită între coroană și comună, cea a impozitării indirecte sau mercantile. Creșterea
temporară a obiceiurilor a fost adesea acordată de ad unări ale comercianților pentru a face
față situațiilor de urgență înainte de 1337, dar în acel ași an, Edward al III -lea a inițiat o
schemă elaborată pentru a exploata comerțul cu lână pe o bază potențial mai profitabilă și mai
permanentă. Până în anii 135 0, când efortul de război s -a diminu at și o succesiune de
companii dintre comercianții regelui s -au dovedit incapabili să susțină cererile regale, Edward
a acceptat că comerțul de lână ar putea fi exploatat cel mai bine dacă ar fi liber de intervenția
regală și ar fi aplicată o taxă permanentă și scumpă, autorizată de Parlament. Astfel,
subvenția de lână a fost reînnoit ă în repetate rânduri de către P arlament pentru menținerea
apărării și salvgardarea comerțului, lăsând impozitarea directă să fie aplicată doar pentru

35
urgențe speciale. A fost un model de impozitare care a rămas în esență neschimbat pentru
următorii 250 de ani.
Activitățile comune a le regatului – justiția și legislația, reprezintă alte două elemente
importante în modul de activitate al Pa rlamentului. Cu toate că R egele a convocat
Parlamentul pentru chestiuni diverse care atingeau guvernul și siguranța Regatului ,
Parlamentul a fost, de asemenea, locul în care relațiile Regelui cu nobilimea și clasele sociale
mai mici ar putea fi reglementa te în mod corespunzător. O astfel de activitate a avut în mare
parte caracter judiciar, deși cu o aromă politică puternică. Sub domniile lui Edward I și
Edward al II-lea, disputele dintre coroană și magnați au fost soluționate în Parlament, sigilate
de con firmarea solemnă a hrisoavelor, și nu este surprinzător că autorul Modusului a văzut
acest lucru ca una dintre funcțiile principale ale parlamentului. La această tradiție,
Arhiepiscopul Stratford a apelat, în altercația sa cu Edward al III -lea. O dezvoltare paralelă a
făcut loc pentru proc esele de stat. David ap Gruffyd, Prințul Regatului Galez, în 1283 și
Nicholas de Segrave în 1305 au fost judecați de Rege la sfatul Lorzilor și hrisovul Regelui a
fost citit iar în fața Lorzilor din Parlament c ondamnându -i pe Roger Mortimer în 1330 și pe
Judecătorul Curții Supeme, Thorpe în 1351. În 1321 Parlamentul a fost folosit de baroni
pentru a exila Despencerii condamnați pentru uzurparea puterii regale, unii considerând că ar
fi trebuit să fie rechemat Pa rlamentul. Dar în 1341 Edward al III -lea a fost de acord că niciun
om nu ar trebui să fie judecat la rugămintea Regelui ci doar înaintea membrilor săi din
Parlament, iar în 1352 statutul de trădare a invalidat hotărârea dar numai cea decretată de
Rege. Par lamentul a devenit locul potrivit pentru procesele de stat de orice fel și, în mod
corespunzător, locul unde moștenitorii celor condamnați au căutat să inverseze judecata.
Litigiile dintre lorzi care au amenințat pacea au fost de asemenea, după cum a obser vat
autorul Modusului, în mod adecvat judecați în Parlament și chiar și la înălțimea puterii
Despencerilor, victimele lor sperau să -și rezolve conflictele în Parlament. Prezența armată în
Parlament a fost interzisă, dar în 1331 o dispută între Lozii Zouch e și Gray a izbucnit în
interiorul parlamentului. Ordonanțele din 1311 ( The Ordinances of 1311 ) au adăugat un plus
de valoare opiniei conform căreia P arlamentul era locul unde puteau fi înaintate plângeri
împotriva funcționarilor regali, deoarece nu puteau fi acționați în justiție pentru acțiunile
oficiale. Un contrast este frecvent schițat între caracterul legislației sub Edward I și Edward al
III-lea. Printre acestea se numără reformele fundamentale ale dreptului funciar, familial,
comercial și ecleziasti c și a fost introdus conceptul legii care a fost încorporat în acte
parlamentare. Acestea au fost elaborate de către consiliu și au datorat autoritatea lor de a fi
promulgate de către rege, de folosirea lor de către judecător i și de încorporarea lor în

36
registrele (rolls) ale actelor emise de Parlament . În schimb, până în 1377, toate actele
parlame ntare au avut nevoie de avizul P arlamentului complet, iar majoritatea legislației era
bazată pe petițiile Comunelor fiind rezolvarea imediată a plângerilor, fie e le temporare sau
recurente. Marile hotărâri în timpul domniei lui Edward I nu erau un program conștient de
inginerie socială sau de o reformă tenurială, atât de mult încât răspunsul la probleme și
răspunsuri doar a identificat și a recunoscut abuzul; consi liul cu judecătorii profesioniști, ca și
în cazul lui Edward I, a redactat legislația și a avut o largă putere de apreciere în modificarea
petițiilor. Mai mult, legislația a apărut, ca și în trecut, din cazuri dificile în instanțele de
judecată, anomalii a dministrative și inițiative regale în politica internă și externă. Afacerile
Coroanei și a regatului , care au avut loc în parlament, au fost divers e și fluctuant e. Hotărârile
privind războiul sau diplomația, acordarea impozitării și organizarea războiului, menținerea
ordinii, procesele politice, răspunderea miniștrilor, conflictele dintre drepturile coroanei și
subiecții, legislația care acoperă multe domenii, toate acestea au implicat interesele C oroanei,
dar foarte puțin a implicat și pe cei ai comunități i politice. Într -adevăr, în timp ce multe au
fost aduse în Parlament de către R ege și miniștrii săi, multe dintre ele au fost menționate și de
subiecți. Deși clasată de Modus ca afacere privată sau individuală, petiția urma să devină în
curând cel mai impo rtant mijloc prin care comunitatea politică și -a exprimat vocea cu privir e
la chestiuni de interes comun în a faceri pri vate, petiții. Numărul de petiții prezentate în
adunările parlamentare pe timpul domniei lui Edward I a fos t de aproximativ 500, din care
305 erau pentru satisfacerea nemulțumirilor și a favorurilor private, nu p entru legislație.
Acestea proveneau dintr -o gamă variată de persoane și se o cupau de aspecte foarte diverse, în
timp ce activitatea auditorilor care le -au răspuns sau le -a transmis altor instanțe sau consiliilor
poate fi privită în mod corespunzător ca fiind de natură judicială , Parlamentul a dat caracterul
unei convocări de primă instanță pentru o mulțime de întrebări administrative minore .
Parlamentul a continuat să fie locul de de sfășurare a unor astfel de petiții. În mijlocul
secol ului al XIV -lea, a fost folosit de membrii nobilimii superioare pentru a -și exercita
presiunile asupra terenurilor, francize și bani; de către comunitățile din comitate și borough –
uri pentru a contesta p retențiile fiscale, de către mica nobilime să caute despăgubiri împotriva
intimidării, întreținerii sau altei acțiuni de dreptate; chiar de către chiriașii liberi și țărănime
împotriva exercitării domniei tiranice de către lorzi.Dar acest aspect al muncii parlamentare a
scăzut, parțial ca urmare a oportunităților de a prezenta astfel de petiții în altă parte la
cancelar sau la Curtea Regelui, dar mai ales ca urmare a caracterului schimbător al
Parlamentului. În mod corespunzător, la începutul secolului al X IV-lea, au apărut petițiile
comunității sau petiția Comunelor , compusă dintr -o serie de reclamații detaliate sub forma

37
unui proiect de lege desemnat de reprezentanții Comunelor. Acestea, după cum am văzut, au
constituit baza remedierilor prevăzute de legis lație. Modelele pentru petiția comună au fost
articolele de plângeri prezentate de magnați și clerici de sub domniile lui Edward I și al II -lea.
Cele de la magnați au susținut că sunt în numele întregii comunități și că au fost desemnate
pentru a asigura r ecursul și achitarea juridică pentru erorile judiciare ale Coroanei. Nu există
nicio îndoială că astfel a avut sprijinul activ al Comunelor, căci cei din 1301 au fost
reprezentați de un cavaler – Henry Keighley, iar cei din 1300, 1301 și 1309 erau preocupaț i de
acordarea de impozite în condiții mai stricte. Mai mult, în petițiile din 1309 și 1325, au fost
incluse unele nemulțumiri de interes comun. Lista mai lungă a plângerilor privitoare la
politica dusă, din 1327 a fost paralelă cu petițiile din partea cle rului și a cetățenilor din
Londra. Până in 1330, responsabilitatea cavalerilor din comitate ( shires ) pentru a prezent a
nemultumirea comunităților este recunoscută în hotărârile de împuternice a alegerilor
acestora, iar petițiile din următorul deceniu, în 1 333, 1334 ș i 1339, reflectă în principal
preocupările claselor nobilimii mici de a căuta despăgubiri împotriva abuzurilor
administrative și a impozitelor percepute de Coroană , nu prin restricții asupra puterii regale,
ci doar ca o chestiune de bunăvointă . În același timp, petițiile Comunelor și -au atins forma
definitivă, iar după 1340 petițiile și răspunsurile au fost înscrise în ordinea importanței. În
general, ca și substanța petițiilor comune și a legislației asupra lor, ei nu au încercat niciodată
să prescrie politica regală și nu aveau n ici un mijloc să -l convingă pe R ege să -și ia o cale de
acțiune împotriva voinței sale. Cu toate acestea, prezentând o critică perpetuă a politicii
regale, ei au definit limitele dincolo de care ar merge la risc, așa cu m au fortificat guvernul
regal prin consimțământul lor. Protestul repetat din partea Comunelor și remediile recente din
partea Coroanei au fost un ritual conceput pentru a înlătura o confruntare între prerogativele
regale și bunăstarea comunității. Niciun Rege englez în secolele al XIII -lea și al XIV -lea nu a
evitat în întregime o astfel de confruntare, fie din partea Coroanei, fie din partea guvernării
greșite; dar Edward al III -lea a fost primul, care sa centrat pe Parlament și a îmbrățișat
întreaga clasă politică.
După alegerile generale, care acum au loc din cinci în cinci ani, în afară de cazurile
când Parlamentul este dizolvat înainte de împlinirea legislaturii, Camera Comunelor își alege
purtătorul de cuvânt (Speaker ). Funcția aceasta datea ză din secolul al XIV -lea. La început,
purtătorul de cuvânt era mijlocul de comunicare intre Rege și Camera. El aducea în fața
Comunelor dorințele Regelui. Astăzi rolul lui se reduce la prezidarea ședințelor și la
observarea procedurii parlamentare. De la primele manifestări în secolul al XIII -lea și până la
reformele din timpul nostru, progresul a fost unul lent, dar continuu . Obstacolele care se

38
opuneau dezvoltării în diferitele perioade, au fost mai mult reale decât formale. Cum nu
exista nic io constituț ie scrisă, care să -i îngrădească desfășurarea liberă, instituția
Parlamentului întâmpina numai dificultăți izvorî te din starea de fapt a societății. Așa se
explică momentele de reajustare, de revolutie și reacțiune, pe care le trăia instituția, totdeauna
în funcție de realitate.
Am văzut cum la începutul secolului al XV -lea, Camera Comunelor iși insușea drepturi, pe
care abia azi le posedă Parlamentele statelor cele mai înaintate în civilizație, dar la care
drepturi trebuiau să renunțe din cauza societății nepregătite. Dreptul de a controla puterea
executivă se dovedea prematur, dar încercarea ilustra independența instituției de orice forme
rigide. Tot așa desființarea Camerei Lorzilor pe timpul războiului civil și al Protectoratului.
Se revenea asupra unei asemenea inovări, dupa cum se revenea asupra Monarhiei, vremelnic
înlăturată, pentru că societatea o cerea. Legile și statutele formulate sub Cromwell, găsite
inutile, erau de asemenea desființate, fără niciun scrupul de formă. Tot în condițiile acestea
de liberă dezvoltare lua naștere, cum vom vedea, acel sistem specific englez, cunoscut sub
numele de Cabinet , care incă din secolul al XVIII -lea începea să devină factorul decisiv în
guvernarea parlamentară a Angliei. Cu toata omnipotenta Parlamentului, iniț iativa
în legislatie trecea de fapt, dacă nu de drept, din ce în ce mai mult în mâinile Cabinetului.
Fenomenul influența nu numai asupra modului de a guverna, dar și asupra independenței
Parlamentului ca atare. Ministrii, deși responsabili Parlamentului, n u erau ținuti să -1 consulte
în activitatea lor multiplă. Numai în ceea ce priveste controlul, ei rămâneau la dispoziția
Parlamentului. Independența Cabinetului era însă caștigată fără luptă. Împrejurările
o pregăteau în mod treptat. Creșterea activi tății g uvernamentale cerea un m ijloc mai expeditiv
de lucru. Parlamentul trebuia să cedeze, delegând o parte din puterea lui. Erau si alte motive,
care determinau pând la un punct independența Cabinetului.

Parlamentul englez în secolul XV
Sesiunile parl amentare au devenit în secolul al treisprezecelea ca sesiuni deosebit de
importante în consilierea Regelui. avându -și originea încă din secolul al XIII -lea ca sesiuni
deosebit de importante ale consiliului regelui. " Împăratul a avut instanța în consiliul s ău din
parlamentele sale ", scria Fleta35…

35 "Fleta" este opera unui autor anonim, aparent în 1290. Numele său provine de la o introducere, care spune că
această carte ar putea fi numită Fleta, deoarece a fost scrisă "în Fleta", adică într -o temnița de pe malul apei
Tamisa în Londra, în timpul domniei lui Edward I . În esență, reprezintă o ediție a lui Bracton mult mai scurtă,
fiind o imitație proastă, făcând referiri la statutele anterioare ale lui Edward I. Trebuie menționat și faptul că

39
"Regele are tribunalul său în consiliul său în parlamentele sale, în prezența prelaților,
preoților, baronilor, nobililor și a altor oameni cu experiență, unde se rezolvă îndoielile
privind hotărârile judecătorești, se asigură noi remedii pentru greșelile nou apărute și se face
dreptate fiecare după meritele lui. ”36
La sfârșitul acestui secol , elementul esențial a fost că R egele era consultat sau acționa
cu ajutorul chiriașilor și funcționarilor săi administ rativi. Urmele acestui sens mai larg au
supraviețuit până în perioada noastră, în 1429 doar o adunare a Lorzilor putea forma
Parlament ul în stenogramele consiliului iar aceeași denumire fiind aplicată și la co nvocările
lorzilor în consiliul în 1436. Deși Parlamentul secolului al XV -lea s-a dezvoltat dintr -o ocazie
într-o instituție, de la o î ntâlnire extinsă a consiliului R egelui într -un anumit tip de consiliu al
Suveranului cu o compoziție și puteri unic e, încă predominau convocările R egelui, menite să –
l ajute în activitatea guvernării. Regel e era cel care convoca, promova și dizolva parlamentele
și stabilind ordinea de zi, dacă era destul de matur și autoritar în acțiunile sale. Parlamentul a
fost mai mult o adunare regală, astfel că, în 1422, când R egele nu avea încă împlinit un an,
Arhiepiscopul de Canterbury a deschis sesiunea parlamentară în numele său și în 1423 s -a
considerat de dorit să sporească autoritatea parlamentului cu prezența copilului rege , deși
trebuia să stea încă în brațe.37 Ultimul R ege al perioadei noastre, Henric al VII -lea, nu numai
că a convocat parlamentul la voința sa și a stabilit ordinea de zi, ba chiar de la prima sa
adunare, ”fiind slab și fără autoritate s -a așezat pe tron, a instigat o petiție pentru a -și
confirma titlul și a prezentat proiectele de legi pentru un act parlamentar cu mâna lui ”.38 Mai
mult, el a asigurat un fragment în proiectul de lege de condamnare la pedeapsa capitală

scrierile lui Bracton reprezintă cartea de căpătâi a jurisprundenței în perioada medievală ” De Legibus et
Consuetudinibus Angliae” așa cum este descris ă în Maitland, Frederic William, The History of English Law
before the Time of Edward I, 2nd Volume , Indianapolis , Liberty Fund , 2010, p.185 ”Bracton‟s book is the crown
and flower of English medieval jurisprudence.”
36 Plucknett, Theodore F. T. , A Concis e History of the Common Law,5th Edition , Boston , Little
Brown&Company , 1956, p. 200 “the king has his court in his council in his parliaments, in the presence of
prelates, earls, barons, nobles and other experienced men, where doubts concerning j udgments are resolved, new
remedies are provided for newly arisen wrongs, and justice is done to everyone according to his deserts.”
37 Rotulis Parliamestorum, Pergamentul IV -169, Coloana A, Membrana 14, The Roll of the Parliament held at
Westminster on Mo nday before Martinmas, in the first year of the reign of King Henry the Sixth since the
conquest, 9 Nov 1942 : ”Whereupon my lord the archbishop of Canterbury, at the command of the said duke, the
king's commissary, opened the said parliament, and took as his theme, 'The princes of the people are gathered
together in the sight of God.'” De precizat semnificația Martinmas provine de la Sărbătoarea Sf. Martin,
sărbătorită pe 11 Noiembrie.
38 Pollard,A., The Evolution of Parliament, 2nd Edition , London , Longmans Green and Co., 1926; p. 264 ”On
the thirty -first day of parliament, in the twelfth year of his reign, the king " with his own hand delivered in a bill
of trade then read”

40
împotriva dușmanilor săi, pentru că așa a dorit, chiar dacă mulți dintre reprezentanții
Comu nelor au fost împotriva acestuia. Unsprezece ani mai târziu a prezentat în P arlament un
proiect de lege privitor la comerț cu mâna lui. În timpul acestui secol, R egele a păstrat o
adevărată putere de a acorda, refuza sau modifica petițiile. Episcopul Stubb s a crezut că
răspunsul lui Henric al V -lea la cererile Comunelor din 1414 ar fi luat angajamentul ca actele
întocmite în cele din urmă să corespundă exact cu petițiile. Actele ulterioare au ară tat totuși
că Regele a acordat mult mai puțin importanță și ni mic altceva decât o promisiune de a nu
adopta nimic contrar petițiilor Comunelor. S -ar părea că această viziune a relației dintre Rege
și Comune a fost invalidată de evenimentele din Parlamentele convocate în 1449 -1450. Apoi,
ca de obic ei, cancelarul, John Stafford, A rhiepiscop de Ca nterbury, a declarat în numele
Regelui , activitățile pe ordinea de zi dar activitățile guvernului au fost perturbate de o revoltă
a Comunelor. Guvernul a fost slab și discreditat de recentele înfrângeri din Franța și de
uciderea cu impunitate în timpul sesiunii parlamentare a unuia dintre consilierii ș efului
regelui, Adam Moleyns, E piscop de Chichester. Primul ministu al Regelui, William de la
Pole, conducătorul Suffolk -ului, a cerut Parlamentului un vot de încredere, dar răspuns ul
Comunelor era acela de a -l acuza. Cu toate acestea, Henric al VI-lea, fiind într -o poziție
dificilă, a fost capabil să obț ină anularea măsurii luată de P arlament, de a opri punerea sub
acuzare și să facă propriul său decret cu ajutorul consilierilor să i personali , fără
consimțământul Lorzilor, căci nu era locul potrivit pentru judecată . Sub Yorkiști și Henric al
VII-lea, dominația Regelui asupra Parlamentului a renăscut, iar R egele avea nevoie de el
pentru a -și susține cauzele. În Parlamentul din 1478 n imeni nu s -a aventurat să spună un
cuvânt când Suveranul l -a acuzat pe fratele său Clarence de trădare. Henric al VII -lea nu a
considerat niciodată că este neces ar să judece un proiect de lege, este puțin probabil că ar fi
ajuns în stadiul de prezentare da că ar fi fost respins. "Fiecare dintre faptele lui Henric,
indiferent de originea sa nominală, trebuie să fi început cel puțin cu toleranța regală și unele
dintre propunerile făcute de Comune au fost făcute cu siguranță pentru că se știa că vor fi
bineveni te la Rege"39 Edward al IV -lea a convocat un singur parlament, cu durata de cinci
săptămâni, în ultimii cinci ani ai domniei sale, iar Henric al VII -lea deține doar unul, cu
durata de nouă săptămâni, în ultimii doisprezece ani ai lui. Nu există dovezi ca ci neva să se fi
opus acestei infrecvențe, bărbații erau recunoscători în cazul în care regele nu solicita

39 Pickthorn, Kenneth, Early Tudor Government, Henry VII, Cambridge , University Press , 1934; p.130 ”Every
one of Henry‟s acts, whatever its nominal origin, must have begun with the royal tolerance at the very least, and
some of the proposals made by he commons were certainly made because it was known that they would be
welcome to the king.”

41
impozite, iar în cazul cererilor private, acestea puteau fi prezentate cancelarului sau
consiliului Coroanei, fără toate problemel e și cheltuielile unu i Parlament. Cu toate acestea,
chiar dacă sesiunile parlamentare erau mai rare, mai ales sub domnia lui Edward al IV -lea sau
Henric al VII -lea, Parlamentul a fost acum mai mult decât o ocazie. A fost o parte
recunoscută universal a l mecanismului de guverna re, cu puteri, compoziții și proceduri
definite, toate clarificate în perioa da 1422 -1509. Este adevărat că P arlamentul avea puterea
limitată . Înainte de Reformă, nu a putut interveni în chestiuni care se refereau clar la
autoritățile bisericești. Într -un caz audiat în 1506 în instanțele judecătorești, întrebarea era
dacă Regele putea deveni paroh prin actul parlamentului. Un avocat a susținut: "Se pare că
regele nu poate fi numit preot printr -un act al parlamentului, pentru că nici un act temporal nu
poate . . . face un om temporal să aibă jurisdicție ecleziastică.”40 Președintele reprezentant al
adunării Comunelor, Sir Thomas Frowicke, a rezumat la sfârșitul procesului, ca fiind de
acord. "N -am văzut niciodată ca vreun om temporal ar putea fi preot fără aco rdul
Conducătorului Suprem. . . Astfel, un act lumesc, fără consimțământul Conducătorului
Suprem, nu poate face un Rege preot”41 Până când Parlamentul Reformei a făcut acest lucru
în 1536, nici -un parlament nu a presupus să desființeze dreptul de jurisdicți e al unei întregi
categorii de instanțe, cum ar fi cele ale Marcheri -lor.42Bărbații a u făcut apel la alte legi decât
la hotărârile și actele parlamentului. Richard, Duce de York, a argumentat în 1460 că
jurămintele de loialitate depus de lorzi în fața lui H enric al VI -lea era invali d în fața legii și
lui Dumnezeu. A nul următor, fiul său, Edward, trebuia să pretindă tronul prin legea lui
Dumnezeu, legea naturii și legea omului. În 1467, Robert Stillington Episcop de Bath și
Wells, în calitate de cancelar, le -a transmis Lorzilor și Comunelor că justiția s -a întemeiat pe
legea lui Dumnezeu, legea naturii și legea raționamentului. Până în secolul al XV -lea, actele
emise de parlament deveniseră cu siguranță, superioare sistemului de Drep t Comun chiar
dacă judecăto rii agreaseră ceea ce făcuseră legiuitorii normelor de drept comun. Nimeni, deci
hotărârile care au fost luate în 1492, nu ar putea prescrie statutul, iar în 1505 judecătorii care

40 Elton, Geoffrey R.(ed.), The Tudor Constitutio n: Documents and Commentary 2nd Edition , Cambridge ,
University Press, 1982; p.237 ” A notorious case of 1506 led to the dictum that Parliament cannot make the king
a parson because no temporal act can . . . make a temporal man have spiritual jurisdiction.”
41 McIlwain, Charles, The High Court of Parliament and its Supremacy, Oxford , Univer sity Press , 1910 ; p.227
”Another case, somewhat later, which brought out strong expressions from the judges against the validity of an
act, was one reported in the Year Book of 21 Henry VII. " It seems that the King cannot be called parson by act
of Parliament, for no temporal act can cause a temporal act to make a temporal man have spiritual jurisdiction."
42 Un Lord Marcher (În lb. galeză: Barwn y Mers) era un nobil numit de Regele Angliei pentru a păzi granița
(cunoscută sub numele de Marșul Galez) între Anglia și Țara Galilor. Un Lord Marcher este echivalentul englez
al unui Margrave sau Comandant Militar în Imperiu l Roman sau cu al unui Marchiz în Franța)

42
au susținut actele parlametare nu numai că au ruinat obiceiul regatului, ci și obiceiul unui
departament administrativ, cum ar fi trezoreria. Până în secolul al XV -lea s-a hotărât ca actele
parlamentului ar putea suprascrie legea comercială. În ceea ce privește legea canonică,
întrucât în secolul al XV -lea, așa cum am văzut, părea imposibil ca un laic să primească
drepturi de jurisdicție spirituală printr -un act al parlamentului sau prin uzurparea puterilor
papei, parlamentul putea și a trecut actele care, din punctul de vedere al înalților biserici, au
încălcat jurisdicția biseric ii, în beneficiul clerului, sanctuarului și ereziei. Parlamentul a
rezistat, de asemenea, în 1428, încercării determinate a papei Martin al V -lea de a asigura,
punând presiune pe William Chichele arhiepiscop de Canterbury, abrogarea Statutului
Provisorilo r și Praemunire, pe care Papa a considerat această încercare drept încălcări
flagrante ale drepturilor papalității. În ceea ce privește impozitarea, controlul parlamentar a
fost în pr incipiu stabilit. În practică, R egele, dacă ar fi fost suficient de puter nic, ar putea să
se sustragă acestui control într -o oarecare măsură, cerând bunăvoință, așa cum au făcu t-o și
Edward al IV -lea și Henric al VII -lea. Dar însăși ficțiunea potrivit căreia bunăvoința trebuia
să fie un favor voluntar, primit de la persoane apr opiate, menite să -l ajute pe conducătorul lor
în situația sa financiară, era în sine o mărturie a controlului parlamentar asupra impozitării.
Acest control putea să fi fost oarecum slăbit de tendința crescândă din secolul al XV -lea de a
acorda scutiri de p lata taxelor vamale pe viață, în loc de doar un an sau chiar așa, cum s -a
practicat în secolul al XIV -lea. În anul 1415, în urma euforiei după bătă lia de la Agincourt,
Comunele au aprobat scutiri de la taxele vamale lui Henric al V -lea pe viață,43Henric al VI-
lea a trebuit să aștepte până în 1453 înainte de a -i fi acordat un avantaj similar,44 iar Edward

43 Rotuli Parliamestorum, pergamentul nr. Iv -64, membrana 7, coloana B, The Roll of the Parliament held at
Westminster on Monday after the Feast of All Saints, in the third year of King Henry the 5th since the Conq uest
”…..by the assent of the lords spiritual and temporal who are assembled at the parliament held at Westminster
on Monday after the feast of All Saints, in the third year of the reign of our said sovereign lord the king, grant to
our same sovereign lor d the king, on the twelfth day of November, in the same parliament, for the defence of the
realm, the subsidy on wool, hides and woolfells, to be levied from native merchants… to be taken and received
from the feast of Michaelmas next [29 September 1416] f or the lifetime of our said lord the king, to be disposed
of and spent at his most gracious will and discretion, for the aforesaid defence; provided always that no grant is
made by our said sovereign lord the king to anyone by his letters patent, for term of life or years.”
44 Rotulis Parliamestorum, Pergamentul V -227, membrana 17,coloana B: The Roll of the Parliament for the
Thirty -First and Thirty -Second Years of the Reign of King Henry The Sixth, 1453 ” The grant of tunnage and
poundage: For the honour of God, we your poor commons who have come by your high command to this your
present parliament for the counties, cities and boroughs of this your noble realm, by the assent of all the lords
spiritual and temporal assembled in this your present parliament, g rant by this present indenture to you our
sovereign lord…….. to have and to receive the said subsidy of poundage each year from the said 3 April
onwards during your natural life.”

43
al IV -lea a primit privilegiul după patru ani de guvernare, în 1465.45 Richard al III -lea a fost
scutit pentru toată viața în 1484 în primul său (și singurul) parlament46 și acest precedent a
fost urmat în primul parlament al lui Henric al VII -lea, "pentru apărarea regat ului și pentru
protejarea și apărarea mării".47 Dar dacă controlul parlamentar ar fi fost slăbit de această
hotărâre, acesta ar fi fost afectat. Efort urile mari și variate ale unor Suverani puternici precum
Edward al IV -lea și Henric al VII -lea pentru a -și spori veniturile din alte surse decât cele cu
ajutorul parlamentelor sunt o mărturie a respectului față de tradiție și de sentimentul actual al
controlului parlamentar al impozitelor.
Mai mult, au considerat necesar să se respecte tradiția cum că R egele avea dreptul de a
cere subiecților săi ajutor numai în caz de nevoi naționale, în special pentru apărarea
regatului . Prin urmare, a fost politică limitarea cererii de subvenție la pregătirea pentru război
și apoi numai dacă ar putea fi reprezentată în mod plauzibil ca defensiv dacă nu pentru
apărare împotriva invaziei, apoi împotriva atacurilor asupra drepturilor regelui. La fel c a și
cance larul, Henry Beaufort E piscop de Winchester, a cerut parlamentului ajutor financiar în
1414, pentru că regele intenționa să se exercite "pentru recuperarea moștenirii și a dreptului

45 Rotulis Parliamestorum, pergamentul V -496, membrana 9, coloana B, The Rol l of the Parliament summoned
at Westminster on 29th April in the third year of the Reign of Edward IV, and continued until the fourth year : ”
To the worship of God, we your poor commons, by your high command come to this your present parliament
for the cou nties, cities and boroughs of this your noble realm, by the assent of all the lords spiritual and temporal
assembled in this your present parliament, grant by this present indenture to you our sovereign lord, for the
defence of this your said realm and in particular for the safeguard and keeping of the sea, a subsidy called
tonnage…… to have and receive the said subsidy of poundage yearly, from the said 1 March onwards, during
your natural life, except on those things previously excepted .”
46 Rotulis Parliam estorum, pergamentul VII -239, membrana 2, coloana B; The roll of the parliament held in the
first year of the Reign of King Richard The Third: ” To the honour of God; we your poor commons who have
come to this your present parliament by your high commandme nt for the counties, cities and boroughs of this
your noble realm, by the assent of all the lords spiritual and temporal assembled in this your present parliament,
grant you, our sovereign lord, by this present indenture, for the defence of this your said realm and in particular
for the safeguard and keeping of the sea, a subsidy called tonnage, to be taken. And that the said subsidies, and
every part of them, be used and applied to the safeguard and keeping of the sea, and for the defence of this your
said realm, in the manner and form described above.”
47 Rotulis Parliamestorum, pergamentul VI -269, membrana 2, coloana A; The roll of the parliament held at
Westminster on 7 November in the first year of the Reign of King Henry The Seventh : ” To the honour of God;
we your poor commons who have come to this your presentparliament by your high commandment for the
counties, cities and boroughs of this yournoble realm, by the assent of all the lords spiritual and temporal
assembled in this your present parliament, grant you, our sovereign lord, by this present indenture, for the
defence of this your said realm, and in particular for the safeguard and keeping of the sea, a subsidy called
tonnage, to be taken the said subsidy of poundage yearly from the first day of y our most noble r eign during your
natural life.”

44
coroanei sale care a fost reținut de mult"48, astfel încât în 1472 Ioan Alc ock E piscop de
Rochester, a anunțat că R egele intenționa să continue războiul în Franța, cu scopul de a
recupera toată vechea moștenire a C oroanei dar și o întindere cât mai mare a Franței, a
ducatelor din Normandia, Gasconia și Guyan și pentru apărarea ac estui domeniu al Angliei .
Este adevărat că, ocazional, R egele ar fi putut profita de o astfel de subvenție parlamentară,
așa cum a făcut -o Henric al VII -lea din subvențiile obținute în 1491 pentru războiul cu Franța
și din cele acordate în 1497 pentru răzb oi în Scoția. Dar aceasta a fost doar pentru că ambel e
campanii au fost scurte, iar R egele a beneficiat de o bunăvoință și un împrumut forțat. Mai
mult, acest lucru a fost în general considerată o practiă potrivită și cu puțin noroc, campaniile
s-au dovedi t a fi scurte. Experiența R egilor din Lancastrian a fost că atunci când războiul a
început cu adevărat, mai ales în Franța, cheltuielile au devenit rapid incontrolabile ș i că, în
ciuda împrumuturilor, R egele a devenit din ce în ce mai dependent de P arlamen t. În secolul al
XV-lea, modul în care a fost exercitat controlul a devenit mai definit. În anul 1407 a fost
recunoscut faptul că reprezentanții Comunelor puteau să delibereze singuri asupra stării
regatului și asupra căilor de atac necesare iar lorzii put eau dezbate același subiect fără
prezența R egelui iar orice subvenție care ar fi trebuit acordată să fie anunțată de către
purtătorul de cuvânt (speaker ) al Comunelor. Acest lucru nu i-a împiedicat, în cele din urmă,
pe lorzi să t reacă peste condițiile pe care C omunele le -au acordat. În 1426, Ducele de
Bedford a declarat în sesiunea parlamentară ținută la Leicester că, la îndrumarea judecătorilor
și al altor consilieri juridici, subvențiile acordate în 1425 de către Comune, în baza anumitor
condiții, ar fi percepute fără aceste prevederi. Până la mijlocul secolului, procedura s -a
înăsprit. Într -un caz audiat în 1455 în camera de trezorerie, inculpatul, John Pilkington,
intemnițat pentru răpire,49 contestă validitatea unui act parlamentar care i se ordonă apar iția
lui în fața lorzilor pentru a răspunde acuzațiilor împotriva lui, astfel încât Thomas Kirkby,
grefierul parlamentar (official clerk ), a fost chemat să explice ceea ce era necesar pentru a
asigura validitatea unui act parlamentar. El a p resupus că era necesar consimțământul regelui,
al lorzilor și al com unelor pentru trecerea unui proiect de lege. A mai adăugat că, dacă lorzii

48 Rotuli Parliamestorum, pergamentul nr. IV -34, membrana 14, coloana A, The Roll of the Parliament held at
Westminster on Monday after the Octaves of Saint Martin, in the second year of King Henry the fifth since the
Conquest: ” our most sovereign lord the king desires especially that good and wise action should be taken
against his enemies outside the realm, and furthermore how he will strive for the recovery of the inheritance and
right of his crown outsid e the realm, which has for a long time been withheld and wrongfully retained, since the
time of his progenitors and predecessors kings of England, in accordance with the authorities who wish that
'unto death shalt thou strive for justice.”
49 Lieut -Colonel Pilkington, John, The History of Pilkington Family of Lancashire and its b ranches, from 1066
to 1600, 3rd Edition , C. Tinling & Co., Ltd., Liverpool 1912, p.232;

45
ar fi dorit să modifice un proiect de lege a C omunelor și dacă schimbarea ar fi în conformitate
cu propunerea C omunelor, proiect ul nu va fi trimis înapoi pentru reexaminare. Dar dacă lorzii
urmau să facă un amendament care să extindă domeniul de aplicare al proiectului de lege,
acesta va fi trimis înapoi la C omune pentru aprobarea lor. Astfel, în cazul în care C omunele,
a mai adăug at el, ar trebui să acorde o subvenție timp de doi ani, și lorzii doreau să o
modifice la patru ani, aceștia din urmă trebuiau să aprobe proiectul de lege cu cuvintele: "Les
seigneurs sont assentus a painter pour quatre ans ". În cazul în care C omunele nu ar fi fost de
acord, acest proiect de lege nu era aprobat. Această descriere este susținută de tot ceea ce știm
despre practica contemporană. Întreaga tendință a dezvoltării în secolului al XV -lea a f ost cu
participarea necesară a R egelui, a lorzilor și a comunelor la dezbaterea actelo r parlamentare.
Câteva comentarii contemporane despre acest fenomen au atras atenția, atribuindu -l originii
parlamentului ca instanță înaltă a R egelui. În schița predicii pe care cancelarul Ioan Russell,
episcopul de Lin coln a pregătit -o pentru sesiunea parlamentară programată al lui Edward al
V-lea în 1483, a spus: "A se vedea pasajul fiecărui act făcut într -un parlament, pe care le -au
făcut Romaynes (romanii) în vremea lor, și că noi facem acum în aceste momente cele mai
multe binefaceri în instanțele noastre de judecată.”50 În a doua schiță a predicii sale, pregătită
pentru sesiunea parlamentară a lui Richard al III -lea, care s -a întrunit în anul următor, el a
fost mai mult clar: "În acest corp grecesc al Angliei avem mulți me mbri pe care îi întîmpinăm
cu căldură. Acum să fiți atenți la ei și la principiile lor, să faceți instituția mare și puternică,
să vă bucurați de lorzii spiritu ali, de lorzii temporali și de C omune.” Nu este surprinzător că
avocații au trebuit să facă anal ogia mai departe.51 Parlamentul este Curtea R egelui și cea mai
înaltă instanță pe care a avut -o [a spus Baronul Fray în 1441]. Prin autoritatea sa și prin
jurământul său, grupurile reprezentante trebuie să fie chemate în instanță pentru a răspunde,
la fel c um sunt și lorzii prin ma ndatul său, chemați să vină în P arlament și de asemenea,
cavaleri i și nobilimea , să fie aleși prin mandat . Dezmoștenirile și confiscările ca re sunt
adjudecate, în același P arlament reprezintă o sursă de venituri ale acestei instanț e, la fel și a
cincisprezecea parte din venituri. (taxa de impozit fiind un sfert din încasări)52

50 Chrimes, Stanley, English Constitutional Ideas in the XV Century , Cambridge , University Pres s, 2013, p.174;
” See the passynge of every act made in a parliament, and alle is oo thynge, that that the Romaynes did in ther
tyme, and that that we do nowe in in thys the kynges most hyghe and souerayne courte .”
51 Ibidem, p.187; ” In thys grete body of Englonde we have many diuerse membres vndre oone hede. Howe be
hyt they may alle be reduced to iij chyef and principalle, whyche make thys hyghe and grete courte at thys tyme,
that ys to seye the lordes spiritualle, the lordes temporalle, and the commens.”
52 Ibidem, p. 74: ” The parliament is the king‟s court and the highest court he has [said Chief Baron Fray in
1441]. By his authority and his writ, parties are to be called into his court to respond, so are the lords by his writ

46
Alți judecători au considerat actele parlamentului ca hotărâri ale instanței. Această
perspectivă a parlamentului a influențat unele evoluții ale perio adei. Cei care au participat la
o curte regală prin porunca R egelui fuseseră protejați în vremea Anglo -Saxonă; au fost luate
măsuri de protecție pentru membri și ceilalți funcționari of iciali în drum spre și dinspre
Parlament, mai întâi prin porunca regală iar apoi consfințite în lege. Secolul al XV -lea a
reprezentat, de asemenea, o perioadă importantă în dezvoltarea procedurii de modificare a
proiectelor de lege. Deoarece legislația a avansat în precizie și importanță, era mult mai
probabil ca formularea p roiectului de lege original să nu răspundă dorințelor tuturor părților
interesate, dintre care unele s -ar fi dorit ca regele să -și dea acceptul, dacă nu, numai după ce
au fost făcute amendamente în fav oarea lor. În anii 1430 și 1440 poziția financiară a
guvernului a devenit din ce în ce mai precară printr -o combinație de generozitate regală
imprudentă, o gestionare financiară incorectă a veniturilor Coroanei pre cum și costurile
pentru ocupație ale unui război nereușit în Franța. Deja până în 1449 a existat atât de multă
nemulțumire încât C omunele au protestat în mod repetat pentru reînoirea actelor
parlametului. Dar, deoarece cei care au susținut guvernul au beneficiat cel mai mult de
subvenții regale, au încurajat R egele să se opună și Parlamentul din 1449 a fost dizolvat
pentru a evita un colaps. În 1450 presiunea a devenit prea mare pentru o astfel de manevră
pentru a reuși. Comunele nu numai că l -au pus sub acuzare pe Ducele de Suffolk, dar a
prezentat o petiție pentru recuperarea tuturor subvențiilor aco rdate de la începutul domniei.
Încă din peroada timpurie, s -au adăugat cincisprezece clauze, scutirea unor persoane și
interese importante cum ar fi Coroana , bazele întemeirii regale ale Colegiilor ( Eton and
King‟s Colle ge) , dispozițiile testamentelor Re gelui și așa mai departe. Cu toate acestea, de –
alungul secolului al XV -lea au avut loc schimbări de substanță în procesul legislativ, pentru
că în a ceastă perioadă consimțământul C omunelor pentru adoptarea actelor parlamentare a
devenit esențial. Doar din cauza acestei dezvoltări a devenit din ce în ce mai de d orit, din
punctul de vedere al R egelui, ca proiectele guvernamentale importante să fie prezentate
parlamentului într -un text care, din punct de vedere al corectitudinii, să fie cel final. Iar apoi
în cazul în care C omunele ar fi avut îndrăzneala de a încerca să modifice proiectul de lege
prin redactare, prin dispoziții sau altfel, să fie practic imposibil. Este probabil semnificativ
faptul că primul exemplu cunoscut când a fost prezentat un proiect de lege ”formam actus in

called to come to his parli ament, and likewise knights and burgesses, to be elected by his writ. And attainders
and forfeitures which are adjudged in the same parliament are revenues of this court, and so are the fifteen ths by
this grant of revenues.”

47
se continents”53 a fost în 146154 când Edward al IV -lea a prezentat P arlamentului un proiect
de lege pentru dezmoștenirea lui Henric al VI -lea și a urmașilor săi. Pentru el era de o
importanță vitală să controleze de la început formular ea exactă a acestui act normativ. Dar
astfel de acte normative au fost înaintate comunelor, care astfel au devenit foarte familiarizați
cu mecanismul. Și actele lor erau de asemenea pentru toți, ca și Regele. Așadar, a fost o
dezvoltare naturală a C omunelo r să urmeze exemplul și prin domnia lui Henric al VIII -lea să
înceapă să modifice o parte din statute sub formă de acte. Acest lucru l -a determinat în cele
din urmă pe Rege să se limiteze la acceptarea sau respingerea proiectelor lor de lege, în loc să
le modifice sau să le modeleze în alt mod după bunul plac înainte de legiferare. În acest fel, în
multe alte feluri, secolul al XV -lea a văzut evoluții importante în istoria parlamentului. Este
clar că în timpul domniei Lancastrienilor și Yorkiștilor , Comunel e au crescut în prestigiu și
putere și s -au dezvoltat în cadrul coeziunii și al organizării. Dar ei încă nu erau în poziția de a
controla Regele dacă era competent și ferm și nici nu puteau lua inițiativa dacă nu mai avea
autoritate, așa cum urmau să facă Edward al IV -lea și Henric al VII -lea. Unele dintre
modalitățile în care aceștia au dominat parlament ele lor au fost deja menționate mai sus,
controlul acestora asupra convocăr ilor, prorogării și dizolvării P arlamentului, influența pe
ordinea de zi, iniția tiva lor de prezentare a legilor, puterea de a crea noi orașe ș i de a influența
alegerile, acț iunea de a -și trimite consilierii în comune și să influențeze desfășurarea
activităților de acolo. Există, de asemenea, posibilitatea de a folosi purtătorul de cu vânt
(speaker -ul) pentru a favoriza obiectivele regelui. Henric al VII -lea a reușit să continue
această tradiție de influențare a C omunelor prin vorbitorul lor. În 1485, Thomas Betanson i -a
transmis lui Robert Plu mpton că, deși mulți membri ai C omunelor s -au opus proiectului de
lege condamnat a lui Richard al III -lea și susținătorilor săi de la Bosworth Field, proiectul de
lege a trecut pentru că așa a fost plăcerea regelui. Fără îndoială, vorbitorul și -a folosit toată
influența pentru a vedea că proiectul de lege a trecut, în pofida opoziției, pentru că vorbitorul
din acest P arlament a fost Thomas Lovell. El însuși a avut un interes puternic pentru a asigura
condamnarea lui Richard al III -lea și a urmașilor săi precum și actele lui Richard al III -lea,
din m oment ce el a suferit o pierdere a proprietăților sale pentru susținerea lui Henric Tudor
în răscoala condusă de Marchizul de Dorset în 1483. În câteva luni de la bătalia de la

53 Petiția este descrisă ca ” formam actus in se continents ” aproape la fel de des ca proiectele de legi și și cum
acestea sunt transformate în așa -numitele "acte publice" sunt întotdeauna introduse pe rol ca petiții ale
comunelor;
54 Pollard,A., The Evolution of Parliament, 2nd Edition , Longmans Green and Co., London 1926 p.439; ”
petitio is described as formam actus in se continens almost as often as a bills, and the bills which are turned into
so-called ' public acts ‟ are always entered on the roll as communes petitiones .”

48
Bosworth, Henric al VII -lea îl făcuse deja trezorier al camerei, cancelar al tr ezoreriei, și
membru al consiliului Regelui. Purtătorul de cuvânt care a făcut deja obiectul unor acțiuni în
Comune, este evidențiat și prin discursul pe care episco pul Russell l -a pregătit pentru
Parlamentul planificat al lui Edward al V -lea. "În casa inf erioară" , a declarat cancelarul,
"toate sunt dirijate de vorbitor". nu pur și simplu slujitorul și suporterul regelui.55
El a fost obligat să reprezinte C omunele, iar în 1523 Sir Thomas More ar fi îndrăznit să -l
enerveze pe Cardinalul Wolsey prin robusteț ea sa în a face acest lucru. Acest lucru este
semnificativ mai mult ca orice în dezvoltarea P arlamentului de la începutul secolului al XVI –
lea. Era încă o adunare ocazională. Guvernarea ar putea continua luni și chiar ani fără ea, iar
miniștrii reg elui se așteptau să folosească P arlamentul ca instrument de guvernare atunci când
era convocat. Cu toate acestea, în sfera sa adecvată, avea o poziție din ce în ce mai asigurată,
care nu putea fi ignorată sau ocolită. Secolul al XV -lea a avut o definiție în crește re în
compoziția și puterile lorzilor. Este semnificativ faptul că în această per ioadă au început să
fie denumite "camera înaltă" sau "casa superioară", la fel cum C omunele au ajuns să fie
considerate ca fiind "casa inferioară" sau "casa comunelor"; arată o conștientizare sporită a
identității și coeziunii corporative a fiecărui organism. În această perioadă a existat o
conștientizare tot mai mare a naturii și supremației statutului și a rolului necesar atât al
lorzilor, cât și al comunelor în aprobarea lor . Până la sfârșitul secolului al XV -lea, opinia
judecătorească a stabilit că statutele pot d epăși regulile dreptului comun și că erau superioare
ordinelor, iar legile puteau lega toate domeniile chestiunile Suveranului , că statutele ar fi
acceptate chiar dacă s -ar fi confruntat cu prerogative regale putând modifica Legea
Comerțului și chiar amenda limitele dreptului canonic. Pentru crearea unui statut valid,
consimțământul comunelor, ca și cel al lo rzilor, a devenit necesar, iar C omunele care luau
parte ac um la legiferare, reprezentau toată comunitatea regatului. Mai mult, nici o taxă
valabilă nu ar p utea fi percepută fără acordul celor două Camere, comunelor și lorzilor. Toate
acestea au transferat din controlul guvernului spre P arlament, și mai departe d e controlul
guvernării de către C omune. Dar nu a însemnat că Suveranul nu putea guverna fără
cooperarea P arlamentului pentru elaborarea legilor, legalizarea acțiunilor sale și perceperea
impozitelor, așa cum toți monarhii Tudorilor știau foarte bine. Este adevărat că acest lucru nu
a asigurat, în sine, o victorie inevitabilă pentru P arlament pe termen lung. Multe dintre aceste
adunări, de la Aragon până -n Polonia, aveau puteri la fel de mari ca și cele ale P arlamentului
englez, uneori mai mari, dar între se colele XVI și XVII, unele dintre aceste instituții urmau să

55Chrimes, S tanley, English Constitutional Ideas in the XV Century , Cambridge , University Press, 2013 ; p.129 ”
„Yn the lower house,‟ declared the chancellor, „a lle ys directed by the speker.”

49
se restrângă, să fie diminuate încet până la neputință sau să fie suspendat e. Este de înțeles că,
dacă regn ul timpuriu al lui Stuarzilor ar fi fost mai priceput și circumstanțele le -ar fi f ost mai
îngăduitoare, P arlamentul englez s -ar fi putut restrânge într -un simplu instrument docil al
autorității regale și al guvernului, așa cum multe adunări de pe continent au și făcut , în
Spania, Franța, Germania și Austria. Evenimentele, forțele și personalit ățile secolelor al XVI –
lea și al XVII -lea au fost cruciale pentru victoria P arlamentului englez dar asta nu înseamnă
că evoluțiile din secolul al XV -lea au fost irelevante sau fără semnificație. În special, acestea
au întărit bazele pentru dominarea finală a Comunelor în guvern. Coeziunea lor mai strânsă,
prestigiul lor în creștere, îmbunătățirea procedurilor, ponderea lor tot mai mare în legiferare,
cooperarea lor strânsă, dar nu subordonarea față de lorzi, creșterea demnității vorbitorului lor,
toți aceșt i factori au contribuit la victoria ulterioară a Comunelor. Fără îndoială, nimic din
acest lucru nu ar fi avut nici un efect dacă parlamentarii secolului al XVII -lea ar fi fost
ineficienți provocărilor timpului l or și nu ar fi învins, atât în C amere le Parlamentare, cât și pe
câmpurile de luptă, încercările repetate ale Regilor Stuarzilor de a stabili un guvern
autocratic. Dar, fără progresele realizate în secolul al XV -lea, succesul final ar fi fost, fără
îndoială, mai dificil și poate chiar imposibil.

Parlamentul Englez în sec.XVI
S-a spus adesea că schimbările Reforme i din anii 1530 au alcătuit un Act de S tat (Act of
State). Fără îndoială, schimbările aduse de Parlamentul Refo rmei au reflectat determinarea
Coroanei, a guvernului și a nobilimii de a reduce atât puterea politică, cât și mica nobilime a
Bisericii în perioada Evului M ediu târziu. Această hotărâre a fost acordată de urgență datorită
incapacității R egelui de a asigura sprijinul Bisericii Romano -Cotolice pentru anularea
căsătoriei sale cu Catherine de Aragon, căsătorie care nu a reușit să dea naștere unui
moștenitor de sex masculin necesar lui Henric al VIII -lea pentru a asigura continuitatea
dinastiei Tudorilor. Dificultățile Bisericii și aparenta voință a conducerii sale de a întreprinde
o reformă majoră au condus la un impas în afacerile ecleziastice. Unii episcopi, cum ar fi
John Fisher de la Rochester și Robert Shereburne de la Chichester, au început într -adevăr
procesul de reformare a instituțiilor diecezane, î nsă lucrarea a încetat în cet și așa cum s -a
dovedit, a fost depășită de evenimente. Regele dorea un divorț, dar Papa, influențat de
împăratul Carol al V -lea, era incapabil cît și neputincios să -i îndeplinească doința lui Henric.
În vara lui 1529 a devenit clar faptul că Wolsey, ca re deținea controlul asupra puterii politice
regale timp de un deceniu și mai mult, nu a reușit să asigure acest lucru, iar Regele s -a hotărât

50
să-l înlăture. Cu toate acestea, nu avea un înlocuitor acceptabil, iar într -o situație politică
confuză și incert ă, Henric a convocat Parlamentul la 9 august 1529. În următorii șapte ani
acest organism trebuia să adopte legislația care urma să modifice pentru totdeauna poziția
constituțională și economică a Bisericii Anglicane. Nimeni nu a considerat această
posibili tate în 1529, iar titlul "Parlamentul Reformei" nu a fost inventat până la începutul
acestui secol, dar contemporanii au fost clari că unul dintre obiectivele sale era de a reforma
Biserica și abuzurile acesteia, fapt menționat și în Cronica lui Fabyan în 1529, "Parlamentul
pentru enormitățile clerului"56, existând și precedente pentru acțiunea parlamentară în acest
domeniu. Într -adevăr, după Parlamentul din 1504, episcopul Nykke din Norwich a scris lui
Warham din Canterbury că laicii sunt mai îndrăzneți împ otriva bisericii decât oricând.57 Atât
Nykke, cât și Warham erau încă în funcție când Parlamentul a fost convocat în toamna anului
1529. Lucrarea Parlamentului Reformei poate fi împărțită în două etape. Între 1529 și 1531 a
existat o direcție relativ redus ă de lucruri, deoarece Parlamentul și -a îndreptat atenția asupra
abuzurilor din Biserică, cum ar fi taxarea exagerată de către oficiali ai curților bisericești.
Inițiativa regală a devenit mai evidentă în cursul anului 1531, în special în cazul grațierii
clericilor, prin care clerul a fost obligat să plătească sume mari pentru presupusele încălcări
ale Statutului de la Praemunire (Staute of Praemunire). Din 1532 până în 1534, când
problema divorțului a devenit mai urgentă, politica guvernamentală, deseori d ictată de figura
dominantă a lui Thomas Cromwell, a fost în mod constant în dreptată să asigure supremația
Coroanei, de fapt și în cele din urmă în drept, asupra afacerilor Bisericii din Anglia.58 Îndată
ce s-a înfăptuit , politica a fost îndreptată spre desf iințarea Bisericii, o politică care a început

56 Ellis, Henry , The new chronicles of England and France, In Two Parts , Lond on, Printed for F.C. & J.
Rivington, 1811; p.699 ”A Parliament for ennormities of the cleargye. The emperoure was crowed at Bonony
this yere in Februarie”;
57 Bernard, G.,W., The Late Medieval English Church: Vitality and Vulnerability Before the Break wit h Rome,
Conneticut , Yale University Press, 2012, p.157 ”In 1504 he lamented to Archbishop Warham that „the laymen
be more bolder against the church than ever they were‟ and said that if the archbishop would support him I
would curse all such promoters and maintainers of the practimunire in such cases as heretics and not believers in
Christ‟s Church.”
58 Submission of the Clergy Act 1533, Acknowledgment and Petition by the Clergy with respect to ecclesiastical
Constitutions , http://www.legislation.gov.uk/aep/Hen8/25/19/section/I , 20 Martie 2019 , ” They ne any of theym
from hensforth shall presume to attempte allege clayme or put in ure any constitucions or ordynancis
provynciall or Synodall es or any other canons, nor shall enacte promulge or execute any suche canons
constitucions or ordynance provynciall, by what soo ever name or names they may be called in theire
convocacions in tyme commyng, which alway shalbe assembled by auctorytie of th e Kynges wrytte, onles the
same Clergie may have the Kynges most Royal assent and lycence to make promulge and execute suche canons
constitucions and ordynaunces provynciall or Synodall; uppon payne of every one of the seid Clergie doing
contrary to this a cte and being therof convyctte to suffer imprysonement and make fyne at the Kynges wyll.”

51
numai după dizolvarea Parlamentului. Astfel, lucrările acestui Parlament au identificat
problemele care urmau să domine istoria instituțională, deși nu doctrinală, a Bisericii până la
sfârșitul perioadei noastr e. Așa -numitul Statut de Praemunire ( Statute of Preamunire )59 se
numără prin tre cele mai faimoase legi din I storia dreptului englez și din cele mai importante
acte cărora li se aplică în mod obișnuit titlul, ca fiin d cel cel mai mare dintre acte the greate
statue of Preamunire din 1393, parțial pentru că a fost în general considerat ca o hotărâre
îndrăzneață anti -papală,60 și pentru că i-a oferit lui Henric al VIII -lea, probabil, una dintre
cele mai formidabile arme folosite de el pentru a -l distruge pe Wolse y și pentru a intimida
clerul. Marele statut al praemunire a impus confiscarea bunurilor ca pedeapsă pentru
obținerea bovinelor sau a altor foloase la Roma, restrânge efectul asupra celor care au
achiziționat tauri, instrumente sau a lte lucruri care aduc a tingere Regelui, C oroanei sau
regatului. Statutul Praemunire a fost cel mai antipapal a ct al Parlamentului adoptat înainte de
domnia lui Henric al VIII -lea,legea care a adus declinul rapid al autorității papale în Anglia,
marele bastion al independenței Bi sericii Angliei. A fost remarcată și erudiția renașterii,
printre altele, pentru revigorarea dezbaterii asupra drepturilor și respons abilităților atât
guvernantului cât și guvernatului, iar atâ t biserica , cât și avocații s -au concentrat mai mult în
astfel de chestiuni. Conceptul medieval al societății ca un întreg organic s -a menținut, dar o
atenție sporită a fost acordată rolului de Rege, sau guvernatorului, în menținerea unității și
păcii societății și a bunăstării membrilor săi. Cu toate acestea, este im portant ca aceste

59 Rotulis Parliamestorum, Pergamentul II -284, Coloana A, Membrana 1, The Roll of Parliament held at
Westminster in the Octave of Saint Hilary in the Thirty -Eight ye ar of Edward The Third : The Statute of
Praemunire ” And on the same day, the commons of the counties, cities and boroughs waiting peacefully in the
said chamber at the king's command, the king took the prelates, dukes, earls and barons summoned to the
parliament with him into the White Chamber, and there the causes which had been declared in general to them
and the commons were explained to them in detail; that is to say, how from day to day personal citations were
made by false and feigned accusations to t he pope against all sorts of people of the realm, 'In order to nourish
love, peace and concord between the Church and the realm, and to impede and put a stop to the great evils,
perils and unbearable damages and grievances which have been done and have occ urred in times past, and
which will occur hereafter if the matter shall be tolerated, because of personal citations and other things which
have passed before this time, and commonly pass from day to day, out of the court of Rome by feigned
or false accusat ions and propositions, deceiving the holy father, against all sorts of people of the said realm,
upon causes whose cognisance and final discussion pertains to our lord the king and otherwise to his royal court;
and also of claims and provisions made in the same court of Rome of benefices and offices of the Church,
pertaining to the donation, presentation or disposal of our said lord the king and other lay patrons of his realm,
and of churches, chapels and other benefices appropriated to cathedral churches, collegiate churches, abbeys,
priories, chantries, hospitals and other poor houses, and of other dignities, offices and benefices occupied in
times past and present by various and notable people of the said realm.”
60 Maitland, Frederik, The Constitutional H istory Of England , Cambridge , The University Press, 1919, p.218;
”This we may see in several different quarters. In I 351 parliament began its course of anti -Roman legislation;
we have those statutes of Provisors and of Praemunire, which play a large part in the history of our church,
statutes directed to excluding the interference of the Pope with English benefices.”)

52
chestiuni, care se referă la natura suveranității și l a relațiile dintre Biserică și S tat, să fie
discutate în locurile juridice deprinse în primele zile ale Parlamentului Reformei și chiar
înainte. Aproape nici unul dintre acei deputați care au sosit la Westminster în N oiembrie
1529 nu au fost conștienți de această dezbatere și niciunul nu a prevăzut rezultatul.
Preocupările lor mai imediate erau legate de abuzurile Bisericii. Poziția deputaților poate să fi
fost exprimată într -un proiect de lege prezentat de Comune și modificat ulterior, probabil de
Thomas Cromwell. Legislația care a trecut în această primă sesiune din 1529 a fost îndreptată
împotriva abuzurilor: actele care reglementează taxele plătibile pentru funeralii și prelați.
Clerul din Casa Lorzilor a încercat să blocheze trecerea acestor proiecte, dar nu a reușit.
Odată ce au fost trecute, au condus la aproximativ două sute de condamnări împotriva
clerului care au încalcat aceste legi. Acest tip de legislație era ceva tradițional și nu aducea
ceva nou, deși era evidentă atitudinea anti -clerică a deputaților. Cu toate acestea, au existat
câteva indicații pentru viitor la aceste etape ti mpurii ale politicii. La convocări circulau
zvonuri vagi despre o reformă propusă și o însușire a unor proprietăți monahale. Acest e
zvon uri au fost extrem de tulburi cu privire la natura propunerilor, însă ideile de acest gen
fuseseră deja în circulație înainte de acea dată, iar Wolsey însuși a suprimat treizeci de case
monahale între 1525 și 1528. La sfârșitul primei sale sesiuni, Parlamentul s -a pronunțat
asupra reformei a abuzurilor bisericești într -o manieră viguroasă, dar în mod tradițional.
Regele nu avea nici -o intenție de a permite adunării să deschidă subiectul, nici nu a fost
permisă discutar ea divorțului. În ochii lui Henric, Parlamentul nu devenise încă aliatul și
instrumentul politicii regale, iar incertitudinea acestei politici însemna că următoarea ședință
a Parlamentului nu a avut loc decât la începutul anului 1531. În intervalul din 153 0
negocierile asupra divorțului s -au agravat iar Thomas Cromwell a început să devină un
consilier influent în politica regală, devenind membru al Consiliului până la sfârșitul acelui
an. Venirea lui Cromwell a fost cu scopul , în cele din urmă, de a oferi o direcție mai
consistentă politicii regale, dar acest lucru nu sa întâmplat peste noapte, iar incertitudinea
urma să continue cel puțin încă un an sau doi. Cu toate acestea, istoria ulterioară a
programului legislativ nu poate fi înțeleasă fără o analiză a ideilor pe care se bazează. Cadrul
teoretic pentru politica lui Cromwell este greu de descifrat, pentru că era în esență un om
practic. Pragmatismul sau arta de a realiza ceea ce este posibil este în sine o poziție politică
legitimă de adoptat, dar ar fi neloial să sugerăm că Cromwell s -a oprit acolo. Celălalt indiciu
pentru opiniile sale îl reprezintă pregătirea juridică și respectul față de lege și, în special, de
legea statutului. Este vorba despre legea lumească, Cromwell era diferit de celălalt mare
respectător al legii, adversarul său politic, Sir Thomas More. În cazul în care More era

53
înclinat să privească legea într -un sens esențial teologic și ca o restrângere a păcatului inerent
al omului, Cromwell a văzut rolul legii din punctul de vedere al filo sofiei practice, ca un
ajutor pentru prosperitatea comună. El însuși nu a scris nici o lucrare teoretică, iar opiniile
sale sunt consacrate cel mai bine în legislația pe care a promovat -o și mai ales în
preambulurile statutelor (statues). A doua sesiune a Parlamentului a ocupat primele luni ale
anului 1531 și a marcat o etapă de tranziție în dezvoltarea politicii. Afacerile centrale, deși nu
strict parlamentare, s -au referit la acuzația făcută de praemunire împotriva întregului cler din
regat. Esența acuzaț iei a fost că, acceptând autoritatea legatină a lui Wolsey, clerul a sprijinit
o jurisd icție externă în regat . Nu a fost nicio intenție de a aduce întregul cler în fața
instanțelor. Într -adevăr, planul inițial de a incrimina cincisprezece conducători ai cl ericilor în
tribunale a fost abandonat și se pare că acuzația era doar un dispozitiv care să aducă
chestiunea jurisdicției papale în aer liber și să ridice o sumă substanțială de bani – 100 000 de
lire sterline – de la cler în schimbul grațierii. Este adev ărat că "conducerea supremă" a fost
formulată pentru prima dată în prologul acuzației; dar, în timp ce aceasta ar putea reprezenta
acceptarea regală a conceptului de caesaropapism al lui Cromwell (care unește puterea
spirituală și temporală în monarh), imp licațiile sale au fost anulate de cler, care a cerut
introducerea expresiei "în măsura în care legea lui Dumnezeu permite" . Se pare clar că, în
acest stadiu, Henric era mulțumit de amenințarea clerului și de a -i stoarce de bani. În
Parlament însuși, membr ii au început acolo unde au rămas în 1529 și au fost în c irculație o
serie de dispoziții pentru reformarea Bisericii. Dintre acestea, două merită menționate: una a
ridicat problema traducerii Bibliei în engleză pentru a asigura un rival ortodox față de tex tul
interzis al lui Tyndale; celălalt a propus ca procesul ereticilor să fie transferat din jurisdicția
episcopilor într -un consiliu permanent numit de guvern. Până când Parlamentul a fost
convocat din nou la începutul anului 1532, afacerile în instanță s -au mutat decisiv în favoarea
lui Thomas Cromwell. Supremația regală a fost elaborată mai detali at în legislația din 1534.
Actel e de Restricție de la Annates (Acts in Restraint of Annates ) a confirmat legislația din
1532. Dreptul de a acorda dispensii din legea canonică a fost transferat de la Papă la
Arhiepiscopul de Canterbury, a cărui autoritate în acest sens a fost, totuși, supus recursului.
Parlamentul a eliminat, de asemenea, impozitul anual pe gospodărie plătit în mod tradițio nal
de către Biserica en gleză la Roma. A fost de asemenea realizată intenția timpurie a lui
Cromwell de a obține aprobarea prin lege a prezentării clerului61 în timpul sesiunii de

61 Submission of the Clergy Act 1533, Acknowledgment and Petition by the Clergy with respect to ecclesiastical
Constitutions, http://www.legi slation.gov.uk/aep/Hen8/25/19/section/I. (20 Martie 2019), ” They ne any of
theym from hensforth shall presume to attempte allege clayme or put in ure any constitucions or ordynancis

54
primăvară care s -a încheiat cu o lege a succesiunii, stabilind succesiunea la tron
moștenitorilor lui Henric și Anne Boleyn. În toa mna anului 1534 a fost adoptat Actul de
Supremație (Act of Supremacy). Acest lucru nu numai că a confirmat conducerea supremă a
Coroanei, pe care le -au exprimat statutele anterioare, dar a oferit Regelui puteri deosebite în
cadrul Bisericii. Henric al VIII -lea nu era doar capul și protectorul lumesc al clerului, dar a
anexat și dreptul de a inspecta, dreptul de a disciplina clerul și de a corecta opiniile
predicatorilor, supravegherea dreptului canonic și a doctrinei și dreptul de a judeca erezia.
Deși el nu a pretins niciodată o funcție preotească sau sacerdotală pentru el însuși, în materie
de jurisdicție, Henric a dobândit statutul cvasi -episcopal prin acordarea acestor puteri. În
1535, Thomas Cromwell a fost numit Viceguvern ator sau Vicar -General, având astfel puteri
largi în cadrul B isericii. În această calitate i -a pemis vizitarea mănăstirilor care a servit drept
preludiu la dizolvarea caselor mai mici. În timpul domniei lui Henric al VIII -lea supremația
regală a însemnat e xact acest lucru și nu mai mult, dar o modificare minoră a schimbat
echilibrul relației dintre Rege și Parlament pe această temă. Înființarea protestantismului sub
Edward al VI -lea a fost realizată prin statut, iar Actele de Uniformitate ( Acts of Uniformit y)
au făcut un drum lung pentru a susține că dinivitatea Bisericii și, implicit, doctrina exprimată
de liturghie se bazează pe autoritatea Parlamentului. Astfel, supremația regală a ajuns să fie
exercitată de Rege în Parlament, mai degrabă decât de Rege în felul său. Când Maria dorea să
reunească poporul cu Roma, ea n u putea să facă acest lucru decâ t prin intermediul
Parlamentului, singurul care avea autoritatea de a înlătura legislația legală anterioară. Astfel,
odată cu ascensiunea lui Elizabeth, supremaț ia esențială personală a lui Henric al VIII -lea a
dobândit o nouă dimensiune, implicând Parlamentul nu numai în materie de jurisdicție, ci și
în materie de doctrină. Când Maria dorea să renunțe la autoritatea învestită ca Șef Suprem al
Bisericii, ea putea face acest lucru numai cu cooperarea Parlamentului. Parlamentul a devenit
dintr -un instrument al supremației un partener al acesteia. O mare parte din legislația timpurie
a Parlamentului Reformei, culminând cu cererea împotriva ordonanțelor , a fost îndrep tată
împotriva acelor abuzuri din Biserica menționată mai sus. Ar fi greșit, totuși, să sugerăm că
Biserica nu a făcut nimic pentru a corecta chestiunile și există o ironie în faptul că, la
ședințele Parlamentului, adunarea parlamentară se ocupa tot cu ace leași probleme.

provynciall or Synodalles or any other canons, nor shall enacte promulge or execute any suche canons
constitucions or ordynance provynciall, by what soo ever name or names they may be called in theire
convocacions in tyme commyng, which alway shalbe assembled by auctorytie of the Kynges wrytte, onles the
same Clergie may have t he Kynges most Royal assent and lycence to make promulge and execute suche canons
constitucions and ordynaunces provynciall or Synodall; uppon payne of every one of the seid Clergie doing
contrary to this acte and being therof convyctte to suffer imprysone ment and make fyne at the Kynges wyll.”

55
Evenimentele din anii 1530 au atât o consecință negativă, cât și o consecință pozitivă pentru
administrația B isericii. Scăderea statutului și respectului pe care instanțele bisericești le -au
suferit au făcut ca sarcina de a impune dreptului bisericesc și uniformitatea religioasă să fie
mai dificilă pentru episcopi. Pe de altă parte, episcopii înșiși erau mult mai preocupați de
obligațiile lor pastorale, locuiau în epicospiile lor și erau mai puțin implicați în activități le
lumești. În 1560 a veau, în general, o stare mai puțin bună decât cum au fost predecesorii lor
în 1520. Dacă situația politică până la sfârșitul domniei era complicată, situația religioasă era
ambiguă. Protestanții, care se aflau în retragere de la căderea lui Cromwell, ave au acum un
guvern simpatic, dar și un edificiu eclesiastic ortodox. Deși erau într -o poziție puternică
pentru a prelua conducerea Bisericii și a efectua schimbările pe care le considerau necesare,
rămâne o întrebare serioasă cu privire la puterea sprijinul ui pe care protestanții l -au avut la
nivel local. Nu există un răspuns clar. Este dificil de evaluat măsura în care ideile protestante
au făcut progrese în Anglia în timpul domniei lui Henric al VIII -lea. Unele dintre dovezile pe
care le avem sunt fragment are, adesea anecdotice, în timp ce alte dovezi trebuie tratate cu
prudență. Modul în care bărbații și femeile și -au făcut voia lor, de exemplu, pot indica,
uneori, sentimentele lor religioase, însă voința supraviețuitoare de la sfârșitul domniei lui
Henric al VIII -lea nu oferă o imagine fără echivoc asupra modului în c are protestantismul era
influent printre cei care le -au scris . Este foarte dificil în a concluziona din astfel de dovezi
problematice. Dacă aruncăm o privire asupra domniei lui Edward, consta tăm că unele aspecte
ale reformelor protestante în timpul domniei lui Henric al VIII -lea au avut un impact asupra
vieții oamenilor obișnuiți. Un bărbat din Gloucester a fost suficient de familiarizat cu Biblia
pentru a -și apăra căsătoriile multiple cu text ele din Vechiul Testament, în timp ce numărul
bărbaților și al femeilor umili capabili să citeze cu exactitate Scriptura examinatorilor lor în
timpul persecuțiilor marianice arată că traducerea în limba engleză a Bibliei a fost citită și au
învățat mai mul t decât cei au reușit cei educați și clerul. Pe de altă parte, constatăm că unele
aspecte ale programului protestant pentru reformă nu au fost atât de reușite. Pluralismul a
continuat să fie o problemă (la fel ca în cazul nerezidenței), iar ignoranța cleru lui a continuat
să fie remarcat. Episcopul reformator John Hooper care a vizitat eparhia din Gloucester în
1551 a dezvăluit un număr de pluraliști și nerezidenți, cel puțin un caz de simonie și zece
clerici care nu știau nici măcar să recitească rugăciunea Domnului – cu siguranță cea mai
esențială dintre cerințele unei preot. La aproape douăzeci de ani de la dezbaterile anticlerice
din Parlamentul Reformei, aceste probleme încă existau. Se pare însă clar că, până la sfârșitul
domniei lui Henric al VIII -lea, protestantismul a căpătat o întindere vastă. Unele zone din
Anglia au fost mai receptive la ideile protestante decât altele: Protestantismul pare să fi fost

56
puternic în sud și est, în timp ce nordul și vestul erau conservatoare. Această generalizare
largă ține cont de contactele mai strânse cu sudul și estul cu continentul, dar este utilă numai
dacă luăm în considerare excepțiile notabile. În timp ce județele din Essex și Kent erau
receptive la protestantism, Sussex și Hampshire erau foarte conservatoare. Lancashire a fost
în general conservator, dar orașele nordice, cum ar fi Hull și Leeds, sunt acum cunoscute ca
având comunități protestante importante. Chiar și aici trebuie să vorbim în termeni generali,
pentru că toate comunitățile, fie ele județe sau sa te, au fost împărțite pe probleme religioase
într-un anumit grad sau altul. Imaginea este și mai complicată atunci când se consideră că
există adesea o corelație între convingerile religioase și divizările sociale și economice și
disputele – după cum am vă zut, pelerinajul harului nu a fost doar o revoltă religioasă ci a
implicat și alți factori.
Progresul protestantismului în Anglia, în timpul domniei lui Henric al VIII -lea, a fost atunci
neuniform. Unele zone au l -au acceptat, în timp ce altele au opus rez istență. Acest model a
continuat și de -alungul domniei lui Edward al VI -lea, când eforturile de a recupera terenul
pierdut de conservatori în ultimii ani ai domniei lui Henric și de a extinde amploarea reformei
au întâmpinat o rezistență rigidă pe teren în unele zone. În 1547, Biserica a văzut câteva
reforme, dar a fost departe d e a fi "reformată" în vreun fel în sensul protestanților. Ideile
protestante erau încă deplasate, dar și așa reprezentau doar o opinie minoritară. Dar, când
Henric al VIII -lea a mur it, cei care l -au dirijat pe Edward al VI -lea erau fie protestanți, fie
simpatizați ai protestantismul, și au controlat destinul Bisericii engleze.
Concluzi e
Când privim înapoi, vedem anul 1327 ca fiind cel definitoriu P arlamentului englez, o
linie de divizare. Motivul care stătea în spatele tuturor schi mbărilor a fost unul politic și
având în vedere că Parlamentul a contribuit tot mai mult la obiectivele politice și rezistând la
presiunile politice, echilibrul activităților aduse în fața parlamen tului precum și procedurile
legislative au fost inevitabil modificate. Caracterul juridic al parlamentului nu a dispărut
niciodată, fiind încă prezent în jurisdicția Camerei Lorzilor ca instanță a recursului definitiv,
dar care a început să dispară din pri m-plan. Procedurile vechi stabilite au rămas, dar au fost
folosite în scopuri diferite. Oficiali ai parlamentului, au continuat să fie desemnați din grupul
de grefieri (official clerks ), însă funcțiile lor au fost treptat restrânse la obligații cu carater
inferior. Aceștia au păstrat forma actului care a început sub formă de petiție ale consiliului
devenită baza actului de lege parlamentar, din păcate dezorganizat și inconstant în ceea ce au

57
consemnat. Le poate fi cerut să citească proclamațiile din parlam ent și să trasmită mai departe
mesajul Regelui. Datoria lor, totuși, era să pri mească petițiile prezentate de C omune, să
organizeze o expediție promptă a acestora de către consiliu și să citească răspunsurile
ulterioare către comune. Majoritatea deputațilo r au fost recrutați ad hoc, aproape invariabil
din anii 1330, dintre aceiași funcționari ai camerei, dar este de remarcat faptul că judecătorii
(chancery clerk) au fost excluși din consiliu. Caracterul esențial al sesiunilor parlamentare în
perioada domni ei lui Edward I, care era, distribuirea totală a dreptății pentru toți cei care -o
căutau, a dispărut. Nu se știe care a fost motivul exact. O explicație poate fi găsită în apariția
unui cabinet ca instanță de judecată, care, necondiționată de regulile stri cte ale instanțelor de
drept comun, putea organiza petiții individuale, prezentate anteri or în P arlament. Ceea ce
ținea Parlamentul activ nu prez enta o obligație legală pentru R ege să îl convoace,
recomandările precum care convocările trebuiau să aibe loc de cel puțin trei ori pe an, cum au
fost în 1258 sau cel puțin una, cum ar fi în 1311, 1330 și 1362, nu aveau să fie obligatorii
pentru mult timp. A devenit un obicei uzitat faptul că adoptarea unor legi cu privire la pragul
de impozitare, a subvențiilor pentru lână sau vin ori în circumstanțe excepționale prin
adoptarea unor regulamente (statues) cu caracter judiciar cum ar fi de exemplu grațierea
condamnaților, erau chestiuni ce priveau excl usiv Parlamentul. Dar ideea că P arlamentul era
exclusiv competen t să îndeplinească anumite funcții a prezentat o dezvoltare lentă din
momentul care tot ce se putea face în P arlament ar putea fi făcut fără concursul acestuia
atunci când era hotârârea Regelui și nimeni nu îl putea împiedica în mod legal dacă refuza să
nu respecte cu sfințenie rânduiala. Așa a fost în cazul lui Henric al VII -lea, când a domnit
timp de câțiva ani fără convocarea parlamentului, dar continuând să convoace marele consiliu
pentru a discuta problemele importante și chiar de a rezolva autorizarea măsurilor de taxare .
Parlamentul a fost un expedient al guver nării, care a fost convocat când R egele dorea un
consiliu deosebit, complet și reprezentativ. Dar fără a încălca niciun drept și fără a cauza o
nedreptate, regele putea negocia activitățile în adunările consiliilor, convocat e într -un mod
mai puțin oficial , fără a avea o definiție tehnică și cu mai puțină importanță decât ar fi fost
nevoie la convocarea unui parlament. Astfel de mari consilii au fost dominate de nobili, iar
cei de rang inferior c are putea u fi chemați nu erau aleși de comitate sau de orașe. În alegerea
sa între aceste opțiuni , regele era împiedicat d oar de acordul care a conferit P arlamentului un
statut mai înalt, o poziț ie formală și stabilită precum și în limitele a ceea ce era n ecesar și
politic să facă prin c onsimțământul general. Altfel, R egele nu avea nevoie să convoace
parlamen tul sau să consulte C omunele. În timp, intervalele dintre convocările parlamentare
aveau o frecvență de doi sau trei ani, ca în 1456 -1458 și 1478 -1483. Aproape de sfârșitul

58
Evului Mediu, Henric al VII -lea a convocat numai șapte parlamente de -alungul domnie sale,
între anii 1485 -1509, în ultimii doisprezece ani a convocat doar unul, în schimb a convocat
marile consilii și le -a angajat în colaborare cu Pa rlamentul, nu în opoziție cu acesta. Linia de
demarcație dintre funcțiile parlamentului și cele ale consiliului era neclară. O neglijare
similară sau indiferență față de parlament a fost demonstrată de fiul său, Henric al VIII -lea,
demonstrate cu strictețe de faptele inevitabile în 1488, 1493, 1494, 1496, 1498 -1503, 1505 –
1509, 1511, 1513, 1516 -1522, 1524 -1529 nu a avut loc nici o sesiune a parlamentului, adică
în douăzeci și opt din cei patruzeci și cinci de ani, având loc puține protestări în legătură cu
abuzul de drepturi constituționale și doar 17 din 114 acte publice sub domnia lui Henric al
VII-lea au fost create cu sprijinul C omunelor. De vreme ce P arlamentul se lupta pentru
supraviețuire, ar fi trebuit, în mod logic, să se preocupe, mai presus de to ate, de a se proteja
împotriva dizolvării nedorite și să se asigure că va fi convocat în mod regulat. În acest sens,
precedentul a fost nefolositor. Parlamentele medievale, din câte se pare, nu aveau motive de
îngrijorare. Până în ultimul trim estru al seco lului al XIV -lea, P arlamentul era o adunare
recunoscută, iar până în secolul al XV -lea, s -a dezvoltat în tr-o instituție. Funcția de legiferare
a Parlamentului a încetat să se extindă: devenise imprevizibilă. Abundența redactărilor a
actelor parlamentare ( statute) din 1624 a fost un eveniment ca urmare a alegilor de natură
politică și regală și nu datorită progresului constituțional. Avantajele aduse prin imprimerie,
facilitarea sistemului de informații, definirea un sistem legal funcțional al muncii, a unu i stat
protector, nu au dus la progresul unei nevoi publice irezistibile pentru o guvernare
parlamentară constantă. Lipsa organizării alegerilor și a ședințelor regulate nu au împiedicat
această evoluție care să poată fi revendicată ca un progres aproape i neluctabil din secolul al
XIV-lea până în secolul XX -lea, la care au participat tot mai mulți oameni, atât în calitate de
alegători sau membri, contribuind la organizarea unui sistem parlamentar funcțional. Și aici
înșelăciunile sunt tentante. Presiunea s poradică din anii 1290 de a avea cavaleri ai comitatelor
aleși la Înalta Curte a Regelui, nu reprezintă începutul unui progres spre acele afirmații din
anii 1640 pe care toți englezii, într -o singură voce și-au strigat nemulțumirea, de a alunga
guvernul su b care au fost conduși. Reprezentarea este un concept care produce și mai multă
fantezie dar și eschivă de la caracterul politic al guvernării. A fost chiar mai puțin justificat să
se vorbească, în anii 1620, de R egii medievali care au apelat la "poporul l or adunat în
parlament".62 Cu toate acestea, impactul alegerilor și al evenimentelor din parlament a fost în
ansamblu tot mai dezvoltat cu fiecare seco l comparativ celui precedent. Dacă instituțiile

62 Hart, James, The Rule of Law, 1603 -1660: Crowns, Courts and Judges, Routledge, Oxon 2014, p.118:
”Kings then ever having resort upon such like occasions to their people assembled in parliament. ”

59
medievale în apariția și dezvoltarea lor par a fi confuze, aceasta se datorează faptului că
acestea nu sunt corpuri neînsuflețite întinse pentru disecție, ci sunt organisme vii, care se
adaptează mereu în funcție de nevoi și scopuri noi. Ca și viața însăși, procesul este unul
neîngrijit, dezordonat, aparent incon secvent. De aceea trebuie evitat sofismul, rătăcit în
pânzele sudate ale istoriei, deoarece continuitatea istorică conferă identitate, în ciuda nevoilor
de schimbare ale societății. Cei obișnuiți să gândească în termenii unei constituții scrise și a
unei l egi fundamentale nu pot aprecia cu ușurință modul în care Parlamentul s -a modificat, pe
măsură ce s -a dezvoltat. Întreaga obligație a istoricului este de a stabili ce era important
pentru societatea din acea vreme, pentru oamenii care planificau pentru ziu a în curs și nu
pentru posteritate. Pentru a -i judeca atât pe ei cât și faptele lor în lumina a ceea ce se va
întâmpla în viitor, poate face subiectul sociologiei pentru unii dar cu siguranță nu este Istorie.

60

Bibliografie

Amt, E milie (ed.), Katherine Allen Smith (ed.), Medieval England, 500 -1500: A Reader,
Second Edition (Readings in Medieval Civilizatio ns and Cultures) 2nd Edition , Toronto ,
University of Toronto Press, Higher Education Division, 2011;
Butt, Ronald, A Hist ory of Parliament: The Middle Ages , Brown Book Group, London 1991;
Bates, David, (ed.), Regesta Regum Anglo -Normannorum: The Acta of William I (1066 –
1087) , Cambridge , Clarendon Press, 1998,
Bernard, G.,W., The Late Medieval English Church: Vitality and Vu lnerability Before the
Break with Rome , Conneticut , Yale University Press, 2012 ;
Cavill, Paul, The English Parliaments of Henry VII 1485 -1504 (Ox ford Historical
Monographs) 1st Edition , Oxford , University Press, 2009;
Clark, Linda, (ed.), Parliament and People: Parliament in the Middle Ages (Parliamentary
History) , Edinburgh , University Press, 2004;
Chrimes, Stanley, English Constitutional Ideas in the XV Century , Cambridge , University
Press, 2013 ;
Curry, Anne, The Parliament Rolls of Medieval England, 1275 -1504: XI: Henry VI. 1432 –
1445 , Suffolk , Boydell Press, 2012;
Elton, Geoffrey R.(ed.), The Tudor Constitutio n: Documents and Commentary 2nd Edition ,
Cambridge , University Press, 1982;
Ellis, Henry , The new chronicles of England and France, In Two Parts , London , Printed for
F.C. & J. Rivington, 1811;
Fildes, E. Keith, The baronage in the Reign of Richard II, 1377 –1399 , Department of
History, Sheffield, University of Sheffield 2009 ;
Given -Wilson, Chris (ed.), The Parliament Rolls of Medieval England, 1275 -1504: IX: Henry
V. 1413 -1422 , Suffolk , Boydell Press, 16 August 2012;
Gautier, Leron, La Chanson de Roland 5th Edition , Alfred Mame et Fils Editeurs , Tours 1875 ;
Hargrave, John, Commentaries on the Laws of England in Four Books, Vol.I , London , Law
Booksellers & Publisers, , 1844;
Hart, James, The Rule of Law, 1603 -1660: Crowns, Courts and Judges , Oxon, Routledge,
2014 ;

61
Hill, David, The Burghal Hidage : The Establishment of a Text, Southampton, University of
Southampton, , 1969;
Huges, Paul, (ed.), Robert F. Fries, (ed.), Crown and Parliament in Tudor Stuart England: A
Documentary Constitutional History, 1485 -1714 , New York , C. P. Putnams & Sons, 201 2;
Johnson, Charles (ed.), Chrone, H., (ed.) Regesta Regum Anglo -Normannorum 1066 -1154 ,
Oxford , Clarendon Press, 1956;
Jones, Clyve (ed.), A Short History of Parliament: England, Great Britain, the Unite d
Kingdom, Ireland and Scotland , Suffolk , Boydell Press, 2012;
Jones, Dan, Magna Carta: The Birth of Liberty , Penguin Books, London 2016;
Key, Newton (ed.), Robert Bucholz (ed.), Sources and Debates in English History, 1485 –
1714 2nd Edition , New Jersey , Wiley -Blackwell Editor, 2009;
Lieut -Colonel Pilkington, John, The History of Pilkington Family of Lancashire and its
branches, from 1066 to 1600, 3rd Edition , Liverpool , C. Tinling & Co., Ltd., 1912 ;
Maddicott, Robert J., The Origins of the English P arliament, 924 -1327 1st Edition , Oxford ,
University Press, 2012;
Maitland, Frederik, The Constitutional History Of England , Cambridge , The University
Press, 1919 ;
Maitland, William, Domesday Book and Beyond, Cambridge , University Press, 1897;
Maurois, Andre, Istoria Angliei, vol.I și II București , Editura Politică, 1970;
McIlwain, Charles, The High Court of Parliament and its Supremacy , Oxford , University
Press, , 1910 ;
Miller, Edward, E. B. Fryde , Historical Studies of the English Parlia ment. 1st Volume ,
Origins to 1399 , Cambridge , University Pre ss, 1970;
Idem, Historical Studies of the English Parliament: Volume 2, 1399 –1603 , Cambridge ,
University Press, 1970;
Ormrod, Mark W ., Political Life in Medieval England 1300 -1450 (British History in
Perspective) , Basingstoke , Palgrave Macmillan, 1995;
Phillips, Seymour, The Parliament Rolls of Medieval England, 1275 -1504: III: Edward II.
1307 -1327, Suffolk, Boydell Press, 2012;
Platon, Alexandru -Florin, Rădvan, Laurențiu, Bogdan -Petru Maleon, O istorie a Europei de
Apus în Evul Mediu, De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geograf ice (secolele
V-XVI), Iași, Editura Polirom, 2010 ;
Pickthorn, Kenneth, Early Tudor Government, Henry VII , Cambridge, University Press,
,1934;

62
Plucknett, Theodore , A Conci se History of the Common Law,5th Edition , Boston, Little
Brown&Company, 1956 ;
Pollard,A., The Evolution of Parliament 2nd Edition , London, Longmans Green and Co.,
1926 ;
R. H. C. Davis, The English Historical Review Vol. 95, No. 376 , Oxford , University Press,
1980;
Richardson, G, G.O. Sayles, The English Parliament in the Middle Ages , London,
Hambledon Press, 1981 ;
Roberts, Clayton, F. David Roberts, Douglas Bisson, A History of England, V olume 1:
Prehistory to 1714 6th Edition , London, Pearson Education Inc., 2014, 2009, 2009;
Stubbs, William, (ed.), Davies, C.,(ed.), Select Charters and Other Illustrations of English
Constitutional History from the Earliest Times to the Reign of Edward the First, IXth Edition ,
Cambrige , Clarendon Press, 1913 ;

Webliografie
Baza de date juridice a legislației Marii Britanii, site oficial guvernamental, administrat de
Arhivele Naționale , http://www.legislation.gov.uk/aep/Edw1cc1929/25/9/contents , 07
Octombrie 2018 ;
Istoria Parlamentului Englez,
http://www.british -history.ac.uk/using -bho/parliamentaryguide , 25 Iunie 2018;
Originea si Dezvoltarea Parlamentului Englez:
https://www.parliament.uk/about/livingheritage/evolutionofparliament/originsofparliament/bi
rthofparliament , 22 Iunie 2018;
Originea și Dezvoltarea Parlamentului Englez, The National Archives:
http://www.nationalarchiv es.gov.uk/pathways/citizenship/citizen_subject/origins.htm ,
24 Iunie 2018;