Contestatia In Anulare

Cuprins

Introducere 3

Capitolul I. Comparație între reglementarea anterioară și actuala reglementare 6

Capitolul II. Contestația în anulare în lumina NCPC 10

Noțiune și forme 10

Aplicarea în timp a legii de procedură 11

Capitolul III. Contestația în anulare obișnuită sau de drept comun 12

Obiectul contestației în anulare obișnuită de drept comun 12

Subiectele și motivul contestației în anulare de drept comun 14

Condițiile de exercitare 20

Capitolul IV. Contestația în anulare specială 26

Obiectul contestației în anulare specială 26

Subiectele contestației în anulare specială 26

Motivele contestației în anulare specială 27

Capitolul V. Judecata în contestația în anulare 35

Cererea 35

Instanța competentă 38

Termenul de exercitare 40

Judecata 41

Căile de atac 43

Concluzii 44

Bibliografie 46

Introducere

Sistemele de drept moderne nu pot fi concepute fără căile de atac, ideea de a conferi posibilitatea îndreptării unor erori de judecată, pentru ca în final hotărârea să reflecte adevărul obiectiv, reprezentând una dintre garanțiile unei justiții corecte, specifice statelor democratice.

Greșeala de judecată poate rezulta nu numai din interpretarea greșită a legii sau din neexercitarea rolului judecătorilor în procesul civil, ci și din faptul că părțile au uneori tendința să prezinte o situație de fapt diferită de realitate, cu scopul de a obține anumite avantaje oferite de procedura judiciară.

Primul judecător al cauzei are „privilegiul” de a nu spune dreptul în conformitate cu regulile aplicabile, iar conștiința lui este „apărată" prin aceea că hotărârea sa este susceptibilă de cenzurare în fața altei instanțe sau, în anumite cazuri, chiar a propriei instanțe.

Ca atare, scopul imaginării unui sistem al căilor de atac este acela de a asigura înlăturarea oricăror erori de judecată sau procedurale, care nu permit ca între dispozitivul hotărârii judecătorești și adevărul atât de necesar și de dorit de părțile în litigiu să existe identitate.

Căile de atac asigură și îndeplinirea principiilor procesului civil, în special a dreptului la apărare, partea interesată având la dispoziție un instrument procedural care să-i permită cenzurarea hotărârii, fie în fața instanței superioare, fie chiar a instanței emitente a actului vătămător.

Consacrarea căilor de atac în normele interne în statele democratice este totodată și o reflexie a recunoașterii regulilor impuse de normele supranaționale, aplicabile în materie civilă, care consacră accesul la justiție al fiecărui cetățean. Jurisprudența Curții de la Strasbourg arată cert legătura între prevederile art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și necesitatea reglementării căilor de atac în sistemele interne ale statelor membre, deși în materie civilă nu se regăsește obligativitatea dublului grad de jurisdicție precum în materie penală.

Noțiunea de control judiciar, prin care se înțelege posibilitatea instanțelor judecătorești superioare de a verifica legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești inferioare, nu epuizează sistemul căilor de atac, în condițiile în care unele dintre acestea sunt în competența instanțelor emitente a actelor atacate.

Noul Cod de procedură civilă nu aduce noutăți fundamentale în privința căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești, regăsindu-se ca și în Codul de procedură civilă din 1865, apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea, dar schimbă substanțial obiectul acestora, trasând o delimitare evidentă între căile de atac extraordinare și apel. Creată pe cale jurisprudențială în dreptul nostru procesual, contestația în anulare a fost acceptată inițial în aplicarea fostelor prevederi ale art. 735 C. pr. civ. din 1865, care nu făceau distincție între actele de procedură și hotărâri judecătorești.

Practic, instanțele soluționau cereri în anularea hotărârilor judecătorești, deși legea nu reglementa o atare posibilitate, de vreme ce nulitatea se putea constata numai prin intermediul căilor de atac recunoscute de lege.

Consacrarea sa legislativă a fost realizată abia prin Legea nr. 18/1948, modificările ulterioare păstrându-i trăsăturile specifice unei căi de atac extraordinare, de retractare, nesuspensivă de executare, deschisă părților din proces, care se află în ipotezele prevăzute de normă.

În aplicarea art. 317-321 C. pr. civ. anterior, contestația în anulare era și încă mai este exercitată frecvent, în special împotriva hotărârilor instanțelor de recurs, invocându-se nereguli procedurale care cu greu ar putea fi încadrate în ipotezele textelor în materie.

Tendința destinatarilor normei procedurale de a transforma o cale de atac extraordinară într-una deschisă unor situații care determină în final schimbarea soluției de fond este înfrântă în aplicarea legii de o interpretare restrictivă a prevederilor, reglementând căile extraordinare de atac, pe care noul Cod de procedură civilă le-a restrâns și mai mult, în special în materia recursului.

În materia contestației în anulare, pe temeiul jurisprudenței și a doctrinei care au sesizat lipsa dintre ipotezele textului art. 317 C. pr. civ. a celei care privește încălcarea unor norme de organizare judiciară, legiuitorul a adăugat această situație, fără însă ca prin atare extindere să se producă anumite consecințe asupra caracterului extraordinar al acestei căi de atac. Dimpotrivă, precizările aduse în materie prin intermediul termenilor utilizați determină restrângerea posibilității de exercitare a acestei căi de atac în cazurile deja consacrate, dar utilitatea contestației în anulare apare ca evidentă în contextul pronunțării unor hotărâri irevocabile, în noua accepțiune a codului definitive, care nu mai pot fi atacate cu recurs, pronunțate de o instanță neconstituită legal.

În consecință, posibilitatea instanței care a pronunțat hotărârea de a o retracta și a îndrepta greșeala săvârșită asigură părții o garanție eficientă pentru exercitarea dreptului său de a avea acces la o instanță, în sensul Convenției, respectiv, prevăzută de lege, independentă și imparțială și de a-și exercita toate drepturile procedurale cu respectarea contradictorialității și dreptului la apărare.

Aceste din urmă principii enunțate beneficiază de numeroase norme pe care le consacră și protejează contestația în anulare, cale de atac extraordinară, garantând în forma sa obișnuită, tocmai respectarea regulilor privind citarea și comunicarea actelor de procedură.

Utilitatea contestației în anulare, dovedită chiar de modul în care sunt reglementate și în noul Cod de procedură civilă, justifică și încercarea analizării acesteia în cele ce urmează.

Capitolul I. Comparație între reglementarea anterioară și actuala reglementare

Demersul comparării reglementării anterioare a art. 317-321 și art. 322-328 C. pr. civ. din 1865 cu noile prevederi în materia contestației în anulare – art. 503-508 NCPC, nu poate face abstracție de noutățile aduse de Legea nr. 134/2010 în cadrul regulilor generale și a principiilor aplicabile căilor de atac, dar nici de schimbarea de filosofie din materia apelului, care de altfel așează sistemul căilor de atac pe un făgaș normal.

Dincolo de distincția care trebuie realizată între căile de atac reglementate de Codul de procedură civilă și căile de atac speciale, prevăzute în alte acte normative, pentru care căile de atac prevăzute de cod reprezintă dreptul comun, în aplicarea art. 2 din NCPC, se constată că noul Cod păstrează aceeași clasificare care distinge între căile ordinare și cele extraordinare de atac, între căile de atac de reformare și cele de retractare, între căile de atac devolutive și cele nedevolutive.

Calea de atac ordinară la îndemâna părții interesate, care nu este ținută să-și încadreze cererea în anumite motive strict prevăzute de lege rămâne apelul, iar căile extraordinare de atac, care pot fi exercitate de către partea interesată numai în cazurile și condițiile reglementate expres de normele procesuale, reunesc: recursul, contestația în anulare, revizuirea.

Decurgând din principiile de exercitare a căilor de atac, ca regulă fundamentală în materie, se constată că noul Cod de procedură civilă reglementează expres ordinea de exercitare a căilor de atac, în sensul că, atâta vreme cât partea are deschisă o cale de atac ordinară, ea nu poate exercita o cale extraordinară de atac [art. 459 alin. (1) NCPC].

Astfel, dacă apelul nu este exercitat, deși este prevăzut de lege, contestația în anulare nu poate fi formulată, iar în privința raportului dintre apel și recurs, noul Cod de procedură civilă cuprinde reglementări speciale.

Între căile de atac extraordinare, care pot fi exercitate și concomitent, noul Cod de procedură civilă prevede că recursul se soluționează cu prioritate, astfel că în raportul dintre acesta și contestația în anulare, cea din urmă se analizează numai după ce se judecă recursul.

Noul Cod de procedură civilă menține și clasificarea care distinge în funcție de instanța care este competentă să le soluționeze între căi de atac de reformare, prin care se realizează controlul judiciar și care sunt soluționate de instanțele superioare și căi de atac de retractare, care se adresează chiar instanțelor care au pronunțat hotărârea respectivă și care vizează retragerea propriei hotărâri și pronunțarea alteia, legale.

De asemenea, se menține clasificarea căilor de atac devolutive și a celor nedevolutive, după cum provoacă o nouă judecată în fond a cauzei, căile extraordinare de atac încadrându-se în cea de-a doua categorie, deoarece judecata căii extraordinare de atac reprezintă numai o procedură specială în care se verifică îndeplinirea cerințelor legale, însă indirect, după admiterea căii de atac, se poate ajunge la rejudecarea în fond a cauzei.

Noutatea esențială în materie este dată de reglementarea expresă a principiilor de exercitare și soluționare a acestora, noul Cod de procedură civilă prevăzând expres legalitatea căii de atac, unicitatea căii de atac și o anumită ordine de soluționare a acestora.

Astfel, după ce enumeră căile de atac recunoscute în sistemul procesual român, noul Cod de procedură civilă prevede expres că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, calea de atac, cu toate trăsăturile acesteia, fiind dată de lege, indiferent de mențiunile făcute în hotărârea atacată, fie ca o consecință a unor texte susceptibile de interpretări diferite, fie chiar din eroare.

În privința contestației în anulare se constată, în primul rând, că aceasta nu poate fi menționată în partea finală a dispozitivului hotărârii, deoarece art. 425 alin. final NCPC cere să se arate numai căile de atac de reformare, în funcție de care hotărârea este sau nu definitivă, după distincțiile realizate de art. 634 NCPC. Contestația în anulare nu se menționează în dispozitiv, tocmai pentru că sunt căi de atac extraordinare de care nu depinde definitivarea hotărârii, neputând fi prevăzută exercitarea lor, oricum izvorul lor aflându-se în lege.

În al doilea rând, dacă totuși o asemenea mențiune ar fi făcută, aceasta nu are nicio consecință, noul Cod de procedură civilă arătând că nu produce niciun efect o mențiune inexactă din hotărâre, prin care se arată că partea are deschisă o anumită cale de atac împotriva acesteia, deși legea nu o prevede. Soluția a fost recunoscută și în jurisprudența pronunțată sub codul anterior, reținându-se că, dacă partea, cu nerespectarea mențiunilor greșite din dispozitivul hotărârii, dar cu respectarea prevederilor legii, exercită o altă cale de atac (cea legală), se va soluționa aceasta, deoarece instanța superioară este obligată să aplice legea, nu să soluționeze o cale de atac neprevăzută de normele în vigoare.

În aplicarea principiului legalității căii de atac, noul Cod de procedură civilă prevede soluții specifice în cazul căilor de atac de reformare, conservând calea de ataă, aceasta nu are nicio consecință, noul Cod de procedură civilă arătând că nu produce niciun efect o mențiune inexactă din hotărâre, prin care se arată că partea are deschisă o anumită cale de atac împotriva acesteia, deși legea nu o prevede. Soluția a fost recunoscută și în jurisprudența pronunțată sub codul anterior, reținându-se că, dacă partea, cu nerespectarea mențiunilor greșite din dispozitivul hotărârii, dar cu respectarea prevederilor legii, exercită o altă cale de atac (cea legală), se va soluționa aceasta, deoarece instanța superioară este obligată să aplice legea, nu să soluționeze o cale de atac neprevăzută de normele în vigoare.

În aplicarea principiului legalității căii de atac, noul Cod de procedură civilă prevede soluții specifice în cazul căilor de atac de reformare, conservând calea de atac pentru partea care s-a ghidat după mențiunea greșită din dispozitiv, respectiv obligativitatea instanței care respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată, deoarece a avut în vedere mențiunea din dispozitivul hotărârii atacate, de a comunica hotărârea tuturor părților care au luat parte la judecata în care s-a pronunțat hotărârea atacată, de la această comunicare urmând să curgă termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzută de lege. În context, se poate considera cu atât mai mult că, față de formularea art. 457 alin. (3) NCPC, este posibilă calificarea căii de atac, potrivit prevederilor legale, instanța învestită cu soluționarea căii de atac exercitată conform mențiunii greșite din dispozitiv putând califica corect calea de atac, potrivit legii, urmând să o soluționeze.

Spre deosebire de Codul anterior, noul Cod de procedură civilă arată expres și că o cale de atac poate fi exercitată numai o singură dată împotriva unei hotărâri, dacă legea prevede același termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac (principiul unicității căii de atac).

La prima vedere, și acesta se referă la căile de atac de reformare, deoarece dezvoltarea principiului vine cu precizări numai în privința acestora.

În cazul contestației în anulare, față de obiectul și motivele acesteia, soluțiile din art. 460 alin. (2)-(4) NCPC nu sunt aplicabile, hotărârea fiind afectată în întregul său de greșita compunere, de necompetență sau de existența unei erori materiale. Nesoluționarea unui recurs care vizează numai anumite părți sau raporturi juridice substanțiale, poate atrage consecințe și asupra celorlalte recursuri, iar lipsa de citare sau citarea nelegală, care se poate referi numai la o parte dintr-un raport procesual caracterizat prin pluralitate, trebuie să fie luată în considerare cu asigurarea unei judecăți unitare.

Pentru contestația în anulare, noul Cod de procedură civilă prevede expres o regulă similară celei din art. 460 alin. (1) NCPC, fără a face însă vorbire despre termenul de exercitare, acesta fiind unul singur în toate cazurile – 15 zile de la comunicarea hotărârii și limitat obiectiv de termenul de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă.

Astfel, art. 504 alin. final NCPC arată că, dacă hotărârea a fost atacată cu contestația în anulare, ea nu mai poate fi atacată de aceeași parte cu o nouă contestație în anulare, chiar dacă se invocă alte motive. Prin urmare, nici contestația în anulare nu poate fi exercitată de mai multe ori, partea fiind obligată, potrivit regulii generale, să o exercite pentru toate motivele odată, așa cum, în dreptul comun „toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancțiunea decăderii părții din dreptul de a le mai invoca” – art. 178 alin. (5) NCPC. O noutate importantă în materia contestației în anulare este determinată de reașezarea motivelor pentru care aceasta poate fi exercitată.

Chiar dacă în noua reglementare nu se regăsesc noțiunile doctrinare consacrate anterior, tradițional și convențional, distincția între contestația în anulare de drept comun sau obișnuită și cea specială trebuie păstrată, deși legiuitorul a reconsiderat motivele.

Pornind de la schimbarea opticii în privința noțiunii de „definitiv", în materia obiectului contestației în anulare se vor regăsi modificări, art. 503 alin. final NCPC referindu-se și la hotărârile instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, categorie inexistentă anterior.

Față de fostul art. 317 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., care vorbea despre neîndeplinirea procedurii de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina, art. 503 alin. (1) pct. 1 NCPC vorbește despre nelegala citare, cumulativ cu lipsa părții contestatoare la data când s-a judecat cauza.

Așa cum deja s-a arătat, apare un motiv în plus legat de alcătuirea instanței, normele de organizare judiciară neputând fi protejate pe o altă cale dacă hotărârea este definitivă.

Mai clar decât fostul text, „greșeala materială” devine „eroare materială", iar nesoluționarea unui recurs se adaugă la motivele legate de omisiunea pronunțării asupra unor motive de casare. Termenul de exercitare a contestației în anulare este unul singur, fără distincție după cum hotărârea este sau nu susceptibilă de executare silită, schimbare determinată și de adoptarea regulii obligativității comunicării tuturor hotărârilor, chiar dacă sunt definitive și nu mai pot fi atacate cu nicio cale de atac de reformare.

Apare sancțiunea nemotivării contestației în anulare în termenul prevăzut de lege, similar recursului, soluție binevenită față de natura celor două căi de atac.

Noul Cod de procedură civilă face și câteva precizări cu privire la competență și la procedura de judecată, ținând de asemenea seama de întreaga jurisprudență dezvoltată în aplicarea Codului anterior.

Capitolul II. Contestația în anulare în lumina NCPC

Noțiune și forme

Inițial, concepută jurisprudențial ca o cale procedurală pentru anularea unor hotărâri judecătorești afectate de nulitate, în lipsa unei norme de drept pozitiv care să îi reglementeze regimul juridic, contestația în anulare introdusă în Codul de procedură civilă abia în anul 1948, a fost definită drept cale extraordinară de atac prin care partea interesată poate cere retractarea unei hotărâri definitive, în cazurile limitativ prevăzute de lege și numai dacă motivele nu au putut fi invocate pe calea recursului.

Trăsăturile specifice ale contestației în anulare, determinate de prevederile art. 317-321 C. pr. civ. din 1865, au determinat definirea acesteia în doctrină ca fiind o cale de atac extraordinară, de retractare, comună, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, care se poate exercita numai împotriva hotărârilor irevocabile pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementarea contestației în anulare din noul Cod de procedură civilă (art. 503-508 NCPC) nu schimbă definiția dată în literatura de specialitate elaborată pe temeiul codului anterior, cu excepția modificărilor determinate de dispariția termenului „irevocabil” în favoarea noțiunii „definitiv". În substanță, obiectul contestației în anulare este același, ea vizând hotărâri care nu se mai pot ataca cu recurs, fie că acesta a fost deja exercitat, fie pentru că legea îl exclude expres.

Potrivit noului Cod de procedură civilă, se poate reține că această cale de atac este una extraordinară, de retractare, la îndemâna părților din proces, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, care se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive, în cazurile și condițiile prevăzute de lege.

Deși nici noul Cod de procedură civilă, ca și antecesorul său, nu utilizează noțiuni specifice pentru cele două forme ale contestației în anulare reglementate, în literatura de specialitate s-a semnalat deja necesitatea menținerii noțiunilor consacrate: contestație în anulare obișnuită sau de drept comun și contestație în anulare specială.

Spre deosebire de Codul anterior însă, care reglementa două motive pentru exercitarea contestației în anulare obișnuită, determinate de necompetența instanței și de necitarea legală a părții la judecată, noul Cod de procedură civilă reduce la unul singur motivul contestației în anulare de drept comun și trece în categoria contestației în anulare specială necompetența instanței pe lângă alte motive, inclusiv noi.

Ținând seama de modul în care au fost tratate în doctrină, de obiectul lor și de motivele pentru care pot fi exercitate, se impune tratarea celor două categorii de contestație în anulare distinct.

Aplicarea în timp a legii de procedură

Codul de procedură civilă din 1865 va rămâne să se aplice în continuare pentru procesele începute anterior datei de 15 februarie 2013, după distincțiile realizate de art. 3 din Legea nr. 76/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și de art. 27 din NCPC.

Astfel, vechea reglementare se va aplica în continuare hotărârilor judecătorești pronunțate în procesele începute anterior datei de intrare în vigoare a noului Cod de procedură civilă, ceea ce înseamnă că o bună perioadă de timp, de câțiva ani, se vor aplica ambele coduri.

Cum noul Cod de procedură civilă reglementează diferit de noul Cod contestația în anulare obișnuită și pe cea specială, pe de o parte, deoarece împarte altfel ipotezele în care se poate exercita fiecare, iar, pe de altă parte, în ce privește obiectul contestației în anulare, legea nouă modifică noțiunile și, de altfel, întreaga filosofie a hotărârilor definitive. Pentru cei care aplică legea, acest proces va presupune un efort suplimentar și va necesita o atenție sporită.

Bunăoară, pe rolul aceleiași instanțe se vor regăsi contestații în anulare obișnuite, formulate potrivit Codului anterior, respectiv contestații în anulare de drept comun potrivit noului Cod de procedură civilă, care vor fi instrumentate diferit, o greșită aplicare a legii neputând fi invocată pe nicio cale procesuală, cel puțin în ceea ce privește hotărârile pronunțate de către instanțele de recurs.

Ca atare, instanța va fi chemată să verifice data la care a început procesul în care se formulează contestație în anulare, iar nu data pronunțării hotărârii atacate, pentru a cunoaște legea aplicabilă, în niciun caz neputându-se admite exercitarea căii de atac împotriva unei hotărâri pronunțate într-un proces anterior datei de 15 februarie 2013 potrivit dispozițiilor noului Cod de procedură civilă, printr-o aplicare eronată a art. 725 alin. (3) C. pr. civ. din 1865.

CAPITOLUL III. Contestația în anulare obișnuită sau de drept comun

Obiectul contestației în anulare obișnuită de drept comun

Contestația în anulare de drept comun se poate exercita împotriva unei hotărâri definitive atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Ca atare, obiectul acestei forme de contestație în anulare este reprezentat de o hotărâre definitivă, în accepțiunea noului Cod de procedură civilă, așa cum sunt acestea definite în art. 634.

Intră în această categorie hotărârile judecătorești care nu mai pot fi atacate cu recurs, textul referindu-se la: hotărâri care nu sunt supuse apelului și nici recursului, potrivit legii; hotărâri date în primă instanță, fără drept de apel, susceptibile potrivit legii de recurs, însă acesta nefiind exercitat; hotărâri date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel, aceasta fiind calea de atac prevăzută de lege; hotărâri date în apel, fără drept de recurs, precum și cele susceptibile de recurs conform legii, dar neatacate cu recurs; hotărâri date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii.

Dacă legea arată că hotărârea este definitivă, ea este susceptibilă de contestație în anulare, termenul menționat excluzând numai recursul.

Dacă însă legea arată expres că hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, atare prevedere poate fi interpretată ca excluzând și căile extraordinare de atac, inclusiv contestația în anulare, cum este cazul încheierii care constată administrarea probelor asigurate [art. 362 alin. (2) NCPC] sau a încheierii prin care este sesizată instanța supremă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept [art. 520 alin. (1) NCPC] ori a încheierii prin care se admite cererea de contestație privind tergiversarea procesului [art. 524 alin. (4) NCPC] etc. Aceeași situație se regăsește și în cazul deciziei prin care completul instanței supreme constată în unanimitate că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 NCPC sau că recursul este vădit nefondat, anulându-1 sau respingându-1, după caz [art. 493 alin. (5) NCPC], de asemenea, când legea exclude expres această cale de atac, ea nu poate fi exercitată, cum este cazul hotărârii de divorț dacă unul dintre soți s-a recăsătorit, potrivit art. 927 alin. (3) NCPC.

De vreme ce textul se referă la hotărâri definitive fără distincție, înseamnă, la prima vedere, că pot forma obiect al contestației în anulare de drept comun orice astfel de hotărâri, pronunțate fie în apel, fie în recurs, în contestație în anulare sau revizuire și indiferent dacă au soluționat sau nu fondul cauzei sau cuprind o soluție de anulare a cererii, de perimare ori se reține tardivitatea acesteia sau dacă instanța a luat act de învoiala părților.

Tot în categoria hotărârilor definitive se încadrează și încheierile prin care instanța soluționează anumite aspecte (excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase), neputând să revină asupra lor (încheieri interlocutorii) și care nu au fost criticate în calea de atac. Art. 234 NCPC vorbește despre apelul sau recursul care se pot exercita împotriva încheierilor, însă lipsa unei referiri la contestația în anulare nu o exclude, deoarece, pe de o parte, textul menționat are în vedere ipotezele particulare în care, în timpul judecății unele încheieri sunt supuse apelului sau recursului separat și independent de hotărârea finală, cum este cazul celor de respingere în principiu a cererilor de intrare sau atragere a terților în procesul civil (art. 64, art. 69, art. 74, art. 77 NCPC), iar, pe de altă parte, încheierile sunt și ele hotărâri, supunându-se regulilor generale în privința acestora [art. 424 alin. (5) NCPC], de asemenea după distincțiile realizate de art. 234 alin. (1) NCPC.

Deși art. 503 alin. (1) NCPC se referă la hotărâri definitive, părând că sfera acestei căi de atac este foarte extinsă față de definiția din art. 634 NCPC, condiția specială de exercitare a acestei căi de atac reglementată în art. 504 alin. (1) NCPC, restrânge esențial acest domeniu, cum se va arăta. Spre exemplu, sunt definitive și hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel, deși acesta e prevăzut de lege, dar potrivit Codului, contestația în anulare este inadmisibilă dacă motivul putea fi invocat pe calea apelului sau a recursului.

Subiectele și motivul contestației în anulare de drept comun

Cine poate exercita această contestație în anulare și pentru care motiv? Oricine a fost parte în proces, îndeplinește cerințele de capacitate, interes și se regăsește în ipoteza textului, respectiv nu a lost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Partea desemnează pe cel care a dobândit efectiv atare calitate, iar nu pe cel care tinde să o dobândească bunăoară printr-o cerere de intervenție principală, respinsă în principiu.

Poate avea calitate de contestator reclamantul, pârâtul, intervenientul principal a cărui cerere a fost admisă în principiu, respectiv cel accesoriu cu luarea în considerare și a condițiilor art. 67 alin. (4) NCPC, chematul în garanție, cel arătat ca titular al dreptului, cel chemat în judecată în condițiile art. 68 NCPC.

Dacă cererea de intervenție nu a fost admisă în principiu, fiind respinsă ca inadmisibilă, iar la soluționarea sa în această procedură sumară intervenientul nu a fost citat și nici prezent, soluția poate fi cenzurată în contestație în anulare, deoarece admiterea în principiu presupune ascultarea intervenientului și a părților, care trebuie să cunoască procedura și cererea formulată.

Faptul că art. 64 alin. (4) NCPC prevede expres calea de atac ce poate fi exercitată, arătând că aceasta „este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanță, respectiv numai recursul la instanța ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunțată în apel”, denotă intenția legiuitorului de a limita căile de atac împotriva încheierii chiar dacă hotărârea finală ar fi supusă tuturor căilor de atac de reformare, deoarece exercitarea tuturor acestora ar avea consecințe asupra duratei procesului, care se va întinde în timp datorită necesității lămuririi cadrului procesual subiectiv.

Pentru intervenientul accesoriu a cărui cerere a fost admisă în principiu, devenind astfel parte, trebuie considerate și dispozițiile art. 67 alin. final NCPC, și care arată că, dacă acesta exercită o cale de atac (oricare), aceasta se socotește neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat-o, a renunțat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond. Prin urmare, rezultă că, dacă intervenientul accesoriu formulează contestație în anulare fără ca partea pentru care a intervenit să o facă sau dacă dispune de aceasta în modul arătat de text, calea sa de atac se va respinge ca neavenită, chiar și când procedura de citare nu a fost îndeplinită cu acest intervenient, textul fiind foarte clar în acest sens. De altfel, necitarea sau citarea necorespunzătoare a intervenientului accesoriu care a și lipsit de la judecată, nu produce consecințe negative asupra acestuia decât prin prisma celui pentru care intervine și care pierde astfel posibilitatea de a beneficia de o apărare mai bună.

Ipoteza particulară – art. 1705 alin. (1) C. civ., deși nu se acoperă prin intervenția accesorie, poate fi influențată de aceasta. Astfel, textul obligă cumpărătorul chemat în judecată să cheme în judecată, la rândul său, pe vânzător, sub sancțiunea pierderii dreptului de a primi garanție dacă vânzătorul dovedește că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea. Ca atare, formularea de către vânzător a unei cereri de intervenție accesorie, în favoarea cumpărătorului pârât, nu scutește pe acesta de obligația de a formula o cerere de chemare în garanție împotriva propriului vânzător, intervenient accesoriu, pentru ipoteza pierderii procesului, astfel că, dacă se mulțumește numai cu o cerere de intervenție accesorie, deși vânzătorul cunoaște procesul putând formula apărarea în vederea respingerii cererii, el trebuia chemat să răspundă, pentru lămurirea tuturor raporturilor prin hotărârea respectivă, ceea ce nu era posibil din poziția de intervenient accesoriu. Însă, chiar dacă într-un proces ulterior vânzătorul va putea să se prevaleze de nechemarea sa în judecată, un atare aspect ar putea fi paralizat prin aceea că a fost totuși parte, ca intervenient accesoriu, și putea formula acele apărări necesare pentru respingerea cererii. În asemenea situație, vânzătorului îi va fi facil să dovedească faptul că putea determina respingerea cererii, dar nefiind citat și nefiind formulată contestație în anulare și de pârât, deși el o formulase, aceasta a fost respinsă ca neavenită, astfel că reclamantul cumpărător pierde dreptul de garanție.

Cei care au dobândit de la parte calitatea procesuală pot exercita această contestație în anulare, deoarece au stat în proces în calitate de parte.

Dacă însă după un transfer cu titlu particular prin acte între vii dobânditorul nu a înțeles să intervină în proces, deși era obligat dacă știa despre proces [art. 39 alin. (2) NCPC], oricum judecata continuă cu părțile inițiale [art. 39 alin. (1) NCPC], astfel că dobânditorul nu a devenit parte și nu este posibilă ipoteza necitării în privința sa.

Dacă transmiterea s-a făcut tot cu titlu particular, dar pentru cauză de moarte, legatarul nu mai e obligat să intervină, judecata continuând cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz, astfel că, neavând calitatea de parte, nu poate formula contestație în anulare.

Când decesul părții intervine pe parcursul procesului, până la finalizarea acestuia prin hotărâre definitivă, judecata cauzei se suspendă de drept, până la introducerea în cauză a moștenitorilor, în afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora. Ca atare, procesul poate continua numai cu moștenitorii părții, care, după introducerea lor în proces în cazul necitării lor corespunzătoare, vor putea exercita calea de atac extraordinară.

Soarta procesului este astfel determinată în aplicarea art. 39 raportat la art. 412 alin. (1) pct. 1 și art. 415 pct. 2 NCPC, intrarea în proces a succesorilor fiind singura variantă dacă nu se ajunge la perimarea cererii.

Decesul părții poate surveni după ce procedura de citare cu partea a fost îndeplinită conform legii, se poate produce anterior sau chiar în perioada necesară realizării procedurii.

Moștenitorii nu pot invoca însă neregularități cu privire la citarea autorului lor pe fondul intrării lor ulterioare în proces, interesând numai citarea față de aceștia.

Ce se întâmplă însă dacă nu se cunoaște decesul părții care anterior a fost legal citată și nu se constată, prin urmare, nici intervenirea suspendării de drept, procesul se derulează în continuare și „defunctul" pierde procesul?

De asemenea, ce posibilitate are moștenitorul acceptant, care nu a fost chemat la proces în această calitate alături de ceilalți care au fost introduși în cauză?

În primul caz, moștenitorii nu au intrat efectiv în proces, nu sunt părți, hotărârea fiind greșit pronunțată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosință, însă neavând calitatea de părți nu pot invoca dispozițiile art. 503 alin. (1) NCPC. Ar putea spune aceștia că ei trebuiau citați după suspendare, dar nu au fost respectate aceste prevederi privind citarea? Se poate considera că nu, de vreme ce nu s-a ajuns încă la aplicarea prevederilor privind citarea acestora, însă poate fi o eroare materială, nefiind aplicate prevederile relative la suspendare, care strămută temeiul pe tărâmul contestației în anulare specială, dacă instanța dispunea de o minimă informație cu privire la deces și nu a efectuat verificări pentru a constata intervenită suspendarea. Dacă instanței nu i s-a comunicat situația, nici celelalte părți neavând cunoștință despre deces, moștenitorii nu vor putea contesta hotărârea, punându-se in discuție, într-o interpretare forțată, o eventuală revizuire în temeiul art. 509 pct. 9 NCPC.

Similar, în a doua situație, moștenitorul care nu a devenit parte în proces, fiind omis, nu are deschisă contestația în anulare de drept comun, decât dacă a fost comunicată instanței calitatea acestuia și nu a fost citat1. Dacă omisiunea aparține celor care au cerut repunerea pe rol și care nu au făcut arătarea moștenitorilor, succesorul în discuție nu a devenit parte, astfel că nu poate exercita contestația întemeiată pe art. 503 alin. (1) NCPC.

Pentru contestația în anulare de drept comun se mai ridică și problema invocării neregulatei citări, respectiv a înțelesului acesteia.

Este cert, în primul rând, că numai partea care justifică un interes are deschisă contestația în anulare. Dacă soluția atacată îi este favorabilă, contestatorului i se va respinge contestația ca lipsită de interes.

Față de motivul de contestație în anulare, se pot ridica întrebări asupra titularului acesteia și în raport de aplicarea art. 160 alin. final NCPC, potrivit cu care, în lipsa părții nelegal citate, neregularitatea privind procedura de citare a acesteia poate fi invocată și de celelalte părți ori din oficiu. Răspunsul vine chiar din textul menționat care permite o atare invocare de către alte persoane numai la termenul la care neregularitatea s-a produs, astfel că nu va fi posibilă contestația în anulare formulată de o parte care invocă nelegala citare a altei părți. Și art. 503 alin. (1) NCPC condiționează admisibilitatea căii de atac de nelegala citare, cumulativ cu lipsa părții la judecată.

Ca atare, alte părți vor putea invoca neregularitatea numai în fața instanței care pronunță hotărârea atacată, iar nu și în contestația în anulare.

Și procurorul poate exercita calea de atac în discuție, cu respectarea limitelor impuse de art. 92 NCPC, respectiv „ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege" sau dacă a participat la judecată.

Codul permite procurorului să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în cazurile de mai sus și atunci când nu a pornit acțiunea civilă, tocmai pentru a se asigura protecția deplină a persoanelor enumerate în art. 92 alin. (1) NCPC.

Motivul – art. 503 alin. (1) NCPC cere cumulativ ca titularul cererii să nu fi fost legal citat și nici să nu fi fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Chiar dacă legea nu o arată expres, trebuie înțeles că nelegala citare se referă și la inexistența citării, din atare concluzie derivând întrebarea privind admisibilitatea contestației atunci când citarea nu este obligatorie potrivit legii. Cu alte cuvinte, dacă legea nu obliga la citare sau chiar prevedea că cererea se judecă fără citare, mai e posibilă contestația în anulare?

Este cert că în condițiile dreptului comun, care obligă la citare1, lipsa citării apare ca motiv de contestație în anulare.

În cazurile în care legea nu obligă la citare, excluzând-o prin prevederi exprese, motivul din art. 503 alin. (1) NCPC nu poate fi invocat.

Dacă însă legea permite judecătorului să aprecieze dacă dispune citarea în cadrul anumitor proceduri3 și acesta alege să citeze părțile, necitarea în contra rezoluției judecătorului poate constitui motiv de contestație în anulare.

Dacă potrivit legii sau dispoziției instanței s-a întocmit procedura, orice nereguli privind citarea, care totodată au împiedicat partea să participe la proces, afectând astfel contradictorialitatea, vor putea fi invocate în contestație în anulare.

Este astfel dacă: dovada de efectuare a procedurii, care se întoarce la dosar, nu cuprinde mențiunile obligatorii, pentru care legea prevede expres sancțiunea nulității sau lipsesc alte mențiuni care vatămă partea, ori citația nu cuprinde mențiuni care fie sunt prevăzute de lege sub sancțiunea nulității [art. 157 alin. (3) NCPC], fie lipsa lor vatămă partea. Asupra acestor din urmă mențiuni, pentru care legea nu prevede expres nulitatea, partea trebuie să dovedească vătămarea suferită, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului, fiind vorba astfel despre aspecte esențiale ale procedurii, care afectează contradictorialitatea și dreptul la apărare.

Ca atare, se pot invoca în contestația în anulare obișnuită faptul că lipsește sau este greșit menționat: numele părții sau denumirea sa, fiind imposibil de identificat, domiciliul ori sediul destinatarului, numele și calitatea primitorului actului în locul destinatarului, denumirea instanței emitente a actului de procedură, ori că pe dovada de efectuare a procedurii se arată o dată care reprezintă o zi liberă sau de sărbătoare legală, sau este depășit intervalul prevăzut de art. 171 NCPC (7,00-20,00), fără a exista dovada încuviințării președintelui instanței pentru derogare, justificat de urgența cauzei. De asemenea, se poate susține lipsa semnăturii celui care a primit actul de procedură și a laturii agentului de pe dovada de înmânare sau, în caz de lipsă sau refuz de primire, a funcționarului de la primărie care o certifică, a agentului, respectiv a funcționarului primăriei, de pe procesul-verbal.

Textul cere cumulativ, pe lângă nelegala citare, ca partea să nu fi fost prezentă la termenul când a avut loc judecata, deoarece prezența părții acoperă viciile de procedură, scopul citării fiind atins, partea având cunoștință despre proces.

Precizarea din art. 503 alin. (1) NCPC nu este inutilă, ea coroborându-se cu prevederile regulilor generale în materie de citare, care stabilesc cum anume se pot invoca neregulile cu privire la procedură. Prezența părții necitate sau nelegal citate în instanță atrage obligația acesteia de a invoca neregularitățile la acel termen, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai invoca nulitatea, atât în fața acelei instanțe, cât și în fața instanței superioare.

Dacă procedura nu este îndeplinită, iar partea nu se prezintă la niciun termen de judecată, dar cunoaște hotărârea astfel pronunțată, care i-a fost comunicată legal, nulitatea se poate invoca în calea de atac prevăzută de lege, apelul sau recursul, după caz, iar pentru deciziile instanței de recurs, contestația în anulare.

Dacă însă partea nelegal citată și lipsă la judecată nu a cunoscut nici soluția susceptibilă de apel sau recurs, deoarece procedura de comunicare nu a fost legal îndeplinită, termenul căii de atac nu curge, partea putând exercita apelul, contestația în anulare fiind inadmisibilă. Când se exercită recursul și contestație în anulare, față de regula soluționării prioritare a recursului, în condițiile exercitării concomitente a căilor de atac extraordinare, recursul se va soluționa înaintea contestației în anulare.

Art. 503 alin. (1) NCPC se referă la judecata cauzei, în sensul de fază finală a procesului în fața respectivei instanțe, anume dezbaterile în care se pun de regulă concluzii de fond, iar nu la orice termen de judecată, deși la prima vedere ar rezulta că legea nu distinge. Nu poate fi vorba despre oricare termen de judecată, ci de cel limită, la care legea permite invocarea neregularităților privind citarea, deoarece, dacă partea a fost prezentă la acest din urmă termen, ea era obligată să invoce orice neregularitate asupra citării anterioare, cu respectarea art. 160 NCPC, sub sancțiunea de a nu a o mai putea ridica. Dacă nici la acest termen de judecată partea nu se prezintă, nefiind legal citată, posibilitatea de a invoca neregularitățile trebuie să fie exercitată în calea de atac de reformare prevăzută de lege, față de condiția suplimentară impusă de art. 504 alin. (1) NCPC. Dacă partea nu invocă nici în căile de atac prevăzute de lege și deschise părții în urma unei corecte comunicări a sentinței, necitarea sau greșita citare în fața primei instanțe, ea nu mai poate să o invoce în contestația în anulare.

Condițiile de exercitare

Sfera hotărârilor definitive la care se referă art. 503 alin. (1) NCPC este mult restrânsă de condiția cerută de art. 504 alin. (1) NCPC. Pe lângă cerința ca hotărârea să fie definitivă, legea arată că această cale de atac nu poate fi primită atunci când nelegala citare se putea invoca pe calea apelului sau a recursului.

În cazul sentințelor susceptibile de apel, ori a celor atacabile cu recurs sau a deciziilor susceptibile de recurs, pronunțate cu aplicarea prevederilor relative la citare, Codul prevede invocarea neregulilor din fața instanței inferioare prin intermediul căii de atac ordinare a apelului, respectiv extraordinare a recursului, ambele având prioritate față de contestația în anulare.

Căilea de atac trebuie să se afle la îndemâna părții potrivit unei prevcderi a legii, faptul că hotărârea este definitivă, dar instanța a menționat în dispozitiv că aceasta este susceptibilă de recurs neavând nicio relevanță, chiar dacă partea exercită această cale [art. 457 alin. (1) și (2) NCPC]. Codul vorbește despre posibilitatea de a invoca motivul pe calea apelului sau recursului, ceea ce atrage concluzia că atare posibilitate derivă din lege, iar nu din mențiunile făcute de instanță în dispozitiv, pentru respectarea principiului legalității căii de atac.

În acest context, partea se poate regăsi în mai multe situații. Ea poate avea deschisă, potrivit legii, calea de atac ordinară a apelului, astfel că neregularitatea privind citarea sa în fața primei instanțe trebuie ridicată pe această cale. Similar este și cazul hotărârilor susceptibile de recurs, fie acestea sentințe sau decizii ale instanței de apel.

Dacă partea, deși are la îndemână apelul sau recursul, nu le exercită, nu va putea formula contestație în anulare, aceasta nefiind alternativă căilor de atac de reformare, care au prioritate.

Dacă a exercitat apelul sau recursul și a invocat lipsa citării, în principiu nu mai are deschisă contestația în anulare, deoarece motivul respectiv a fost analizat în calea de atac, soluția dată intrând în autoritatea de lucru judecat. Când instanța învestită cu calea de atac a constatat respectarea prevederilor legale în materie de citare, chiar dacă greșit, contestația în anulare de drept comun nu mai poate fi exercitată pentru a se reitera ipoteza greșitei citări la instanța inferioară.

Dacă însă instanța învestită cu soluționarea căii de atac nu se pronunță asupra chestiunii citării, contestația în anulare devine admisibilă dacă recursul, fără vina părții, a fost respins fără a fi cercetat în fond și fără a se analiza, în consecință, chestiunea nelegalei citări în instanța inferioară.

Textul art. 504 alin. (2) NCPC nu se referă și la respingerea apelului fără a fi cercetat în fond fără vina părții, deoarece decizia de apel poate fi atacată, în principiu, cu recurs, în această cale urmând să se tindă la reformarea deciziei, cu consecința reluării discuției asupra legalei citări în fața primei instanțe.

Dacă însă decizia din apel este definitivă, art. 483 alin. (2) NCPC excluzând recursul, soluția ar trebui să fie aceeași ca și în cazul deciziilor de recurs, dar textul nu asimilează cele două situații, deoarece se referă expres la cererea de recurs, iar art. 503 alin. (3) NCPC are în vedere numai contestația în anulare specială.

Ipoteza reglementată de art. 504 alin. (2) teza a II-a NCPC este greu de identificat, în general cazurile de respingere a recursului, fără a fi cercetat în fond, fiind legate de culpa părții. Astfel, este cert că, dacă partea exercită un recurs tardiv pentru a invoca nelegala sa citare la instanța inferioară, contestația în anulare nu este admisibilă, similară fiind în ipoteza unui recurs anulat ca netimbrat, după ce instanța a pus în vedere părții să timbreze corespunzător sau a unui recurs constatat perimat.

Deși nu se poate vorbi despre vina părții, ci despre un act de dispoziție al acesteia, dacă a renunțat la recurs, nu trebuie recunoscută posibilitatea de a exercita contestație în anulare împotriva aceleiași hotărâri, de vreme ce partea, din proprie voință, și-a epuizat calea de atac prin care putea invoca neregularitatea citării în instanța inferioară, astfel că, deși putea să discute aspectul invocat în recurs, a renunțat să o mai facă.

Vina părții în determinarea unei soluții care evită fondul recursului se regăsește și în ipoteza în care instanța de recurs îl constată nul, deoarece nu este redactat și semnat de avocat sau consilier juridic, cererea fiind incompletă în privința mențiunilor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a) și e) NCPC ori lipsind împuternicirea avocațială sau, după caz, delegația consilierului juridic și nefiind complinite aceste lipsuri conform art. XV din Legea nr. 2/2013, la solicitarea instanței de recurs.

Chiar dacă în atare situație s-ar putea argumenta că partea a fost lipsită de dreptul la un proces echitabil, soluția de anulare a recursului fiind prea gravă pentru aceasta, nu poate fi admisă în replică o altă cale de atac, deoarece partea a avut la îndemână un recurs, pe care trebuia să îl exercite în condițiile de regularitate prevăzute de lege, ceea ce însă nu a înțeles să facă. Și nulitatea recursului determinată de nemotivare, în condițiile art. 489 NCPC, fie pentru lipsa totală a motivelor, fie datorită neîncadrării celor invocate în motivele de casare prevăzute la art. 488 NCPC, atrage aceeași concluzie a culpei părții în exercitarea unui recurs neregulat, astfel că nu poate fi admisă contestația în anulare.

Prin recunoașterea posibilității de exercitare a contestației în anulare în atare situații s-ar încălca regulile privind ordinea de exercitare a căii de atac și prioritatea recursului față de contestația în anulare, astfel că, identificând situațiile în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, fără vina părții, rezultă că ipoteza art. 504 alin. (2) teza a II-a NCPC se poate suprapune pe cea a contestației în anulare specială, reglementată de art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC, mai întâi fiind incidentă eroarea instanței de recurs care nu observă un element esențial la dosar și îl anulează sau îl respinge greșit, iar mai apoi, desființându-se soluția din recurs, se trece la rejudecarea acestuia, analizându-se și regularitatea citării în fața instanței inferioare.

Diferența este însă dată de faptul că, în acest caz, obiectul contestației în anulare nu este reprezentat de soluția instanței inferioare, ci de cea a instanței de recurs, astfel că, după o asemenea soluție de desființare a deciziei de recurs, partea beneficiază de rejudecarea acestuia, în timp ce textul art. 504 alin. (2) teza a II-a NCPC se referă la soluția împotriva căreia s-a dispus respingerea recursului, împotriva căreia partea ar avea deschisă și contestația în anulare, respectiv soluția instanței de fond, chiar dacă decizia de recurs nu a fost desființată. Practic, în atare situație, s-ar ajunge ca în contestația în anulare exercitată împotriva soluției instanței inferioare să se analizeze legalitatea deciziei de recurs, să se constate că recursul a fost respins fără vina părții, fără a fi cercetat în fond, iar prin admiterea contestației să se determine o nouă judecată, cu respectarea procedurii de citare a părții și cu consecința ineficienței hotărârii din recurs. Ar fi însă mai clar dacă s-ar apela la contestația în anulare specială, desființându-se decizia de recurs, iar la rejudecarea acestuia să se analizeze și regularitatea citării la instanța inferioară, motiv de altfel invocat în recurs art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC, pentru a nu se ajunge la înlăturarea unei decizii de recurs printr-o soluție a instanței inferioare.

Noul Cod de procedură civilă prevede admisibilitatea contestației într-un caz similar, respectiv dacă motivul a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanța l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul.

Și aici lipsește vina părții în pronunțarea soluției, instanța de recurs neputând audia martori pentru a analiza dacă dovezile atestând îndeplinirea procedurii de citare sunt întocmite sau nu conform legii, art. 492 NCPC limitând probele la înscrisuri, iar cele depuse de parte odată cu cererea de recurs nu au fost în măsură să formeze convingerea instanței în acest sens. Ca atare, neputând să verifice aspectele invocate, instanța de recurs îl respinge, deoarece avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul. Dacă se invocă faptul săvârșit de agentul procedural la întocmirea dovezii de citare1, acesta ar putea fi lămurit într-o procedură penală, cauza putând fi suspendată până la pronunțarea unei hotărâri definitive, prin aplicarea analogică a art. 307 NCPC, iar în cazul în care nu se pune în mișcare acțiunea penală, instanța de recurs poate cerceta falsul. În acest context, se poate reține că probele pe care legea le permite în recurs nu pot determina o concluzie, alte verificări de fapt fiind incompatibile cu recursul.

În acest caz, contestația în anulare de drept comun împotriva deciziei de apel este singurul remediu pentru înlăturarea vătămării invocate de parte care va reitera motivul privind neregularitatea citării, situația sa fiind simplificată față de cea anterioară, deoarece imposibilitatea instanței de recurs de a analiza motivul invocat, datorită necesității unor verificări de fapt incompatibile cu recursul, rezultă chiar din decizia de recurs.

Termenul pentru exercitarea contestației în anulare în acest caz, de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, nu poate curge, de vreme ce admisibilitatea contestației este legată de dezlegările instanței de recurs. Ca atare, după soluționarea recursului se deschide părții posibilitatea de a ataca decizia de apel în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei de recurs. Exercitarea concomitentă sau la momente apropiate a celor două căi de atac ar putea atrage suspendarea contestației, de vreme ce art. 459 alin. (3) NCPC prevede soluționarea prioritară a recursului.

Față de cerința din art. 504 alin. (1) NCPC, este necesar să se constate că apelul sau recursul puteau fi exercitate, deoarece erau prevăzute de Cod împotriva hotărârii, iar contestatorul a cunoscut soluția, fiindu-i comunicată.

Dimpotrivă, dacă partea interesată nu a cunoscut soluția susceptibilă de apel sau recurs, nefiind îndeplinită procedura de comunicare, partea nu a putut exercita aceste căi de atac, termenul nu a curs, astfel că, după o comunicare efectuată potrivit legii, partea trebuie să exercite aceste căi de atac, hotărârea nefiind definitivă în sensul textului art. 503 alin. (1) NCPC.

Dacă partea ar exercita însă și apelul și contestația în anulare, față de regula imposibilității exercitării căilor extraordinare de atac, atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului, acesta se va soluționa, iar contestația în anulare se va respinge ca inadmisibilă, iar dacă se exercită recursul și contestație în anulare, față de regula soluționării prioritare a recursului, în condițiile exercitării concomitente a căilor de atac extraordinare, recursul se va soluționa înaintea contestației în anulare.

O altă ipoteză care deschide calea contestației în anulare este aceea în care partea nu are la îndemână nici apelul, nici recursul, hotărârea fiind definitivă, fie pentru că este pronunțată în recurs, fie pentru că legea nu permite atare cale de atac împotriva sa.

Ca atare, rămân supuse acestei căi de atac hotărârile date în primă și ultimă instanță, deoarece în cazul lor legea nu prevede nici calea de atac ordinară, nici pe cea extraordinară a recursului.

Nu va fi admisibilă contestația în anulare dacă recursul a fost exercitat ca urmare a convenției părților, în sensul de a declara direct recurs împotriva unei sentințe susceptibilă de apel, deoarece prin atare convenție, partea care ar fi putut invoca pe calea apelului necitarea, a renunțat la această posibilitate, deși putea să o invoce.

Faptul că în acest recurs, potrivit legii, părțile pot invoca numai aspecte legate de încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 459 NCPC), nu mai lasă părții calea contestației în anulare, pentru că trebuie observat mai întâi actul de dispoziție pe care a înțeles să-l facă asupra căii de atac a apelului.

O altă cerință de admisibilitate vizează obligativitatea de a invoca toate motivele de contestație odată. Astfel, dacă împotriva hotărârii s-a exercitat contestația în anulare, nu se va mai putea exercita o alta, chiar pentru alte motive, rezultând astfel că, de la cunoașterea hotărârii, partea este datoare să identifice toate motivele de contestație și să le invoce.

Soluția nu diferă substanțial de cea din Codul anterior, chiar dacă acesta vorbea despre motivele existente la data exercitării primei contestații, putând determina concluzia că, pentru motive ivite ulterior, se poate exercita o nouă contestație, deoarece motivele de contestație există și se relevă cel mai târziu la meniul la care partea a luat cunoștință de hotărâre, față de conținutul acestora nefiind posibilă apariția lor ulterioară.

CAPITOLUL IV. Contestația în anulare specială

Obiectul contestației în anulare specială

Contestația în anulare specială poate fi exercitată numai împotriva unei hotărâri a instanței de recurs sau împotriva unei hotărâri a instanței de apel care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu recurs.

Art. 503 alin. (2) NCPC se referă expres la hotărârile instanțelor de recurs, rezultând astfel că legiuitorul nu are în vedere decât soluțiile din recurs. Bunăoară, dacă după admiterea recursului s-a stabilit termen pentru rejudecarea fondului, numai decizia de casare se încadrează în text, iar nu și cea prin care, după casare, se soluționează fondul cauzei, deși aceasta din urmă va fi pronunțată tot în completul de 3 judecători, care însă nu se manifestă ca o instanță de recurs, ci ca una de fond.

Însă, dacă este găsită întemeiată contestația, urmând să se rejudece recursul/recursurile, fiind posibilă chiar o altă soluție asupra fondului decât cea pronunțată, se impune și anularea hotărârii de fond.

Subiectele contestației în anulare specială

Numai părțile din recurs pot formula contestație în anulare specială, unele dintre motivele prevăzute de lege neputând fi suprapuse pe situația altor participanți la proces.

De asemenea, trebuie subliniat interesul părții de a formula contestație în anulare specială, recurentul fiind singurul care o poate exercita pentru motivele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 și 4 NCPC, iar dacă recursul acestuia a fost admis sub toate aspectele, lipsește interesul său în depunerea contestației.

În condițiile legii și procurorul poate exercita calea de atac în discuție, dacă este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, ori dacă a participat la judecată, fie în temeiul unei dispoziții care obligă la atare participare, fie pentru că a considerat necesar, în condițiile art. 92 alin. (2) NCPC.

Motivele contestației în anulare specială

Art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC

Contestația în anulare specială poate fi exercitată împotriva hotărârilor instanțelor de recurs sau a hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, dacă hotărârea dată în recurs (sau apel, dacă potrivit legii nu pot fi atacate cu recurs) a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia.

Textul reglementează două ipoteze distincte: încălcarea normelor de competență absolută, respectiv încălcarea normelor de organizare judiciară, privind alcătuirea instanței de recurs (de apel).

În ambele cazuri, noul Cod de procedură civilă prevede condiția ca excepția respectivă să fi fost invocată, dar instanța să fi omis să se pronunțe asupra acesteia.

Prima situație, în care se invocă faptul că hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut, poate reprezenta motiv de contestație dacă excepția de necompetență a fost invocată, în condițiile legii, dar instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra ei.

Neinvocarea excepției acoperă cauza de nelegalitate, astfel că nu este admisibilă contestația în anulare specială.

De asemenea, invocarea excepției de necompetență absolută în condițiile legii, urmată de greșita sa soluționare în instanța de recurs, nu mai permite o nouă discuție în contestația în anulare specială.

Numai nepronunțarea instanței de recurs asupra excepției deschide calea de atac în discuție, fiind necesar ca excepția să fi fost invocată în fața instanței de recurs, în condițiile legii. Legea se referă la invocarea excepției în fața instanței de recurs, iar nu la invocarea necompetenței ca motiv de recurs, astfel că nu se încadrează aici situația invocării necompetenței și în fazele anterioare.

Încălcarea normelor de competență absolută poate fi invocată de părți sau de instanță din oficiu, după distincțiile art. 130 alin. (1) și (2) NCPC. Numai necompetență generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii, deci inclusiv în recurs, necompetență materială și teritorială de ordine publică putând fi invocate de părți ori de către instanță doar la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Este posibil ca hotărârea să fie dată de o instanță necompetentă absolut, ca urmare a faptului că întregul proces era demarat în fața unei instanțe necompetente. Dacă excepția de necompetență, materială sau teritorială exclusivă, a fost invocată cu respectarea art. 130 NCPC, în fața primei instanțe la primul termen de judecată cu părțile legal citate, iar instanța a omis să se pronunțe asupra acesteia, soluționând cauza, excepția poate fi reiterată în calea de atac a apelului, astfel că, dacă și această instanță omite să se pronunțe asupra sa, soluționând apelul, este posibil ca în fața instanței de recurs să se invoce din nou, ca motiv de recurs, excepția în discuție, omisiunea instanței de recurs de a se i pronunța deschizând însă contestația în anulare specială în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 NCPC, deoarece instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unui motiv de recurs.

Prin urmare, singura excepție care poate fi ridicată, în condițiile legii, direct în fața instanței de recurs este cea de necompetență generală a instanțelor de judecată. În atare situație, instanța de recurs omite să se pronunțe asupra acesteia, soluționând calea de atac, deși trebuia să analizeze mai întâi excepția, cu posibilitatea ca, dacă o găsea întemeiată, să admită recursul, să caseze hotărârea atacată și să trimită cauza organului cu activitate jurisdicțională competent din afara sistemului judecătoresc sau să respingă cererea ca inadmisibilă.

Necompetența absolută, determinată de încălcarea normelor de competență materială sau teritorială exclusivă, invocată direct în fața instanței de recurs împotriva prevederilor art. 130 NCPC, după ce a intervenit decăderea din dreptul de a o mai invoca, nu va avea nicio eficiență pentru contestația în anulare, cerința de admisibilitate a căii extraordinare de atac nefiind îndeplinită. Admițând contestația în anulare specială într-o asemenea situație, deoarece instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra excepției, soluția ar fi strict formală, deoarece instanța nu poate constata decât decăderea din dreptul de a mai invoca necompetența.

Greșita alcătuire a instanței, determinată de nerespectarea normelor de organizare judecătorească, adăugată între cazurile de contestație în anulare, alături de încălcarea normelor de competență, complinește un gol din reglementarea anterioară, când deciziile instanțelor de recurs nu mai puteau fi contestate din lipsa unei căi procedurale, deși se încălcau prevederi imperative șl de ordine publică, poate mai importante decât cele relative la competență.

Legea se referă la alcătuirea instanței, fără distincție între constituirea instanței și compunerea acesteia, dar față de termenul utilizat se pare că se raportează la întreaga sa componență, cu judecător, grefier, magistrat asistent, asistenți judiciari și procuror, dacă este cazul, iar nu strict la compunerea completului de judecată (a instanței), respectiv numai la judecători.

Noul Cod de procedură civilă utilizează noțiunea de: compunere a completului de judecată, cu referire exclusivă la judecători (de exemplu art. 50, deși sunt asimilați și ceilalți participanți, conform art. 54 NCPC sau art. 395 NCPC); alcătuire a instanței [ex. art. 488 alin. (1) pct. 1], când aceasta nu a fost compusă potrivit dispozițiilor legale, fără distincție între cei care o alcătuiesc, fiind astfel vorba despre judecători, grefier, magistrat-asistent, asistenți judiciari sau procuror; compunere a completului [art. 488 alin. (1) pct. 2 teza finală], de asemenea fără distincție între cei care o alcătuiesc.

Prin urmare, termenul de alcătuire a instanței desemnează în cazul art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC atât compunerea, cât și constituirea instanței, în sensul dat acestora în doctrină.

Alcătuirea nu va viza însă numai numărul de judecători, ci se va raporta la toate incidentele procedurale privind compunerea și constituirea instanței, respectiv la respectarea dispozițiilor legale privind incompatibilitatea.

Este vorba despre alcătuirea instanței de recurs, iar nu a instanțelor inferioare, chestiunea compunerii și alcătuirii instanței anterioare neavând efect asupra celei superioare.

Cu alte cuvinte, neregularitățile privind compunerea instanței de apel nu iradiază asupra instanței de recurs, în cazul în care aceasta din urmă constată o nelegalitate în privința compunerii instanței inferioare a cărei hotărâre se atacă, fiind în măsură să caseze cu trimitere (art. 53 alin. final NCPC).

Cazul de contestație în anulare specială în discuție trebuie analizat prin coroborare și cu prevederile generale în materie de incompatibilitate, care cuprind norme speciale în privința căilor de atac ce pot fi formulate împotriva soluției din cererea de recuzare. Astfel, conform art. 53 alin. (1) NCPC, încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza, iar dacă această hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri. Nu pot fi atacate cu nicio cale de atac încheierea prin care s-a încuviințat sau s-a respins abținerea, cea prin care s-a încuviințat recuzarea, precum și încheierea prin care s-a respins recuzarea ca rămasă fără obiect, în cazul prevăzut la art. 48 alin. (3) NCPC. Ca atare, dacă partea este nemulțumită de soluția de respingere a cererii de recuzare, are la îndemână recursul, chiar dacă hotărârea care se va pronunța este definitivă, respectiv dacă recuzarea s-a formulat în fața instanței de recurs.

Aceste situații au ca premisă însă pronunțarea instanței de recurs asupra recuzării, în timp ce art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC se referă la invocarea excepției (de recuzare) și nepronunțarea instanței asupra acesteia, astfel că nu se ridică problema unui conflict între recurs și contestația în anulare specială.

Ca atare, fiind recuzat completul de recurs sau formulându-se cerere de abținere, acestea nu sunt soluționate în fața instanței de recurs, decizia fiind pronunțată fără să se verifice legalitatea compunerii completului sau constituirea instanței.

Art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC

O altă ipoteză în care poate fi exercitată contestația în anulare specială este cea în care dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. Codul anterior folosea noțiunea de „greșeală materială", însă noua reglementare evită acest termen, utilizând „eroare materială’’ pentru a sublinia neobservarea unor aspecte procedurale care se relevau din datele dosarului.

Eroarea materială la care se referă art. 503 NCPC nu este eroarea materială din art. 442 NCPC, raportată expres de text la numele, calitatea și susținerile părților, la calculele realizate sau la alte elemente și care nu poate atrage în nicio situație modificarea hotărârii sau a soluției pronunțate.

Procedura de îndreptare a hotărârii are ca premisă mențiunile greșite făcute de instanță în „corpul” hotărârii sau încheierii, fără a se ajunge la o modificare a soluției. Eroarea de calcul, în sensul legii, înseamnă că raționamentul acestuia rezultă cu certitudine din soluție, dar rezultatul este greșit, eroarea privind astfel mențiunile din hotărâre, iar nu soluția în sine.

Eroarea materială, ca motiv de contestație în anulare specială, deși intitulată identic, privește greșeli procedurale evidente, rezultate din confundarea unor elemente importante ori a unor date materiale regăsite la dosar, de natură să schimbe soluția pronunțată.

Dacă instanța ar fi observat aspectele în discuție, existente la dosar și în consecință evidente, ar fi pronunțat o altă soluție, în timp ce în procedura prevăzută de art. 442 NCPC soluția nu se schimbă. Cele două proceduri distincte vor putea fi utilizate fiecare pentru ipoteza proprie regăsită în speță, fără a putea fi combinate sau invocându-se motivele din art. 442 NCPC în procedura specifică a contestației în anulare reglementată de art. 503 alin. (2) NCPC.

Deși legiuitorul nu enunță expres că erorile materiale sunt de natură procedurală, întreaga jurisprudență anterioară noului Cod de procedură civilă, elaborată în virtutea fostului art. 318 C. pr. civ. din 1865, a reținut că nu poate fi vorba despre greșeli de judecată, deoarece admițându-se o atare soluție s-ar ajunge la rejudecarea recursului, ceea ce este inadmisibil.

Pentru incidența textului s-a reținut în jurisprudență că dispoziția normativă trebuie interpretată restrictiv, datorită caracterului de excepție al acesteia, statuându-se că se încadrează în normă numai erorile materiale evidente în legătură cu aspecte formale ale judecății, nu greșeli de interpretare a legii, de apreciere a probelor, de motivare.

Aspectele procedurale neluate în seamă rezultă cu evidență din dosarul cauzei, iar instanța de recurs a omis să le ia în considerare, pronunțând o soluție greșită.

Eroarea materială trebuie să fi fost determinantă în soluționarea recursului, astfel că trebuie să se demonstreze legătura cauzală între aceasta și soluția instanței de recurs.

Art. 503 alin. (2) pct. 3 NCPC

Al treilea caz de contestație în anulare specială este acela în care instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Ipoteza nu poate avea ca premisă situația unei casări totale a hotărârii atacate cu recurs, aspect de natură să determine rediscutarea tuturor motivelor invocate în fața instanței a cărei hotărâre a fost casată potrivit art. 501 alin. (3) NCPC.

Cel puțin unul din motivele de recurs invocate de recurent trebuie să fi fost omise de către instanță, deoarece dacă aceasta a realizat o analiză coroborată a tuturor motivelor invocate, răspunzând prin argumente comune acestora, chiar fără a prezenta considerente distinct pentru fiecare motiv, contestația în anulare specială nu poate fi primită.

Nu trebuie să existe culpa părții în neexaminarea motivelor de casare de către instanță, ci această omisiune să fie numai rezultatul activității instanței de judecată.

Astfel, dacă partea nu a înțeles să formuleze motivul de recurs în cerere, nu se va putea prevala de faptul că acesta este de ordine publică și că ar fi trebuit invocat de către instanță din oficiu. Faptul că art. 489 alin. (3) NCPC permite instanței de recurs să ridice din oficiu motivele de casare, care sunt de ordine publică și după împlinirea termenului de motivare a recursului, nu transferă această obligație asupra instanței și cu atât mai mult nu poate fi invocată în contestația în anulare, de vreme ce art. 503 alin. (2) pct. 3 NCPC se referă expres la „motivele de casare invocate de recurent”.

De asemenea, dacă recursul a fost respins ca tardiv, această soluție este consecința atitudinii părții, astfel că nu este admisibilă contestația în anulare.

Art. 503 alin. (2) pct. 4 NCPC

Un motiv nou-introdus de noul Cod de procedură civilă, față de Codul anterior, este acela în care instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

În situația unui raport juridic procesual fără pluralitate de părți este dificil de imaginat că instanța poate lăsa nesoluționat un recurs, însă depunerea acestuia ulterior expirării termenului pentru toate părțile la instanța a cărei hotărâre se atacă [art. XVII alin. (3) coroborat la art. XIV alin. (3) din Legea nr. 2/2013], va atrage înaintarea lui ulterior la instanța competentă să îl soluționeze, fiind atașat la dosar și putând rămâne neobservat.

Ipoteza se poate regăsi în special în cazul coparticipării procesuale sau a cazurilor de participare a terților în procesul civil, când mai multe părți formulează recurs împotriva aceleiași hotărâri, tinzând să obțină o altă soluție decât cea atacată.

Referitor la recurs, anterior adoptării Legii nr. 76/2012 de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă, particulară era situația recursurilor exercitate în ipoteza procedurii concursuale a insolvenței reglementată de Legea nr. 85/2006, în care, pe temeiul unor raporturi juridice total distincte, care susțineau creanța fiecărui creditor, aceștia se declarau nemulțumiți de modul în care le erau recunoscute creanțele în tabel, formulând contestație, iar soluția judecătorului sindic care răspundea tuturor acestora era atacată cu recurs de fiecare creditor, multitudinea acestora putând determina lăsarea unora nesoluționate. În prezent, față de modificarea legii insolvenței, împotriva hotărârii judecătorului sindic se poate exercita numai apelul, însă față de asimilarea acestei ipoteze cu cea a recursului, conform art. 503 alin. (3) NCPC, aspectul rămâne actual. Prin urmare, nesoluționarea unuia dintre apelurile declarate de un creditor va putea constitui motiv de contestație în anulare împotriva deciziei de apel, definitivă potrivit prevederilor speciale.

De asemenea, acest motiv poate complini unele situații de declarare a unor recursuri incidente sau provocate, lăsate nesoluționate de către instanța de recurs. Nepronunțarea instanței asupra recursului incident sau provocat rămas fără efect, constatându-se greșit retragerea recursului principal, ori dispunându-se respingerea acestuia ca tardiv, deși termenul nu era depășit, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, fără însă ca ipoteza respectivă să fie incidentă, poate fi complinită prin intermediul contestației în anulare specială. Decizia privind recursul principal se desființează în contestația în anulare întemeiată pe pct. 2, și în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 4 NCPC se soluționează și recursul incident sau provocat, aceeași soluție fiind posibilă și în cazul deciziilor de apel definitive.

În cazul admiterii acestei contestații în anulare, cu atât mai mult în cazul raporturilor juridice obișnuite, se anulează hotărârea atacată, recursurile aflându-se în legătură, soluția unuia influențând soluția altuia, astfel că se impune o judecată unitară.

CAPITOLUL V. Judecata în contestația în anulare

Cererea

Noul Cod de procedură civilă nu prevede ce cuprinde cererea de contestație în anulare, însă, spre deosebire de Codul din 1865, care nu făcea nicio referire la acest aspect, arată că se motivează în termenul de 15 zile prevăzut de lege, sub sancțiunea nulității. Cerere se va formula conform prevederilor generale, respectiv art. 148 NCPC, însă sancțiunea nemotivării sale va fi cea prevăzută de art. 506 alin. (2) NCPC, text special. O chestiune care poate ridica întrebări este posibilitatea instanței învestită cu contestația în anulare de a dispune regularizarea cererii care nu cuprinde elementele esențiale într-o procedură prealabilă fixării termenului de judecată. Cum noul Cod de procedură civilă nu se referă expres la acest aspect, soluția care se impune, dată de simetrie, este de a admite posibilitatea regularizării, ținând seama de prevederile aplicabile fazei procedurale în care a fost pronunțată hotărârea atacată, la fiecare nivel legea prevăzând o anumită modalitate de regularizare a unei cereri imperfecte, fără a se referi în toate cazurile la sancțiunile care intervin.

Chiar dacă argumentului de text rezultat din art. 508 alin. (1) NCPC, potrivit cu care contestația în anulare se soluționează conform dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată, i s-ar putea riposta că se referă numai la faza ulterioară celei în discuție, anume judecata, ulterioară sesizării instanței, sau că noul Cod de procedură civilă cuprinde dispoziții speciale în materia regularizării cererilor din căilor de atac de reformare, rațiunea instituirii acestei proceduri nu se pierde în cazul contestației în anulare. Și această cerere poate avea lipsuri esențiale, ca de pildă identificarea hotărârii care se atacă și a dosarului, fără de care nu este posibilă punerea pe rol a cererii. Procedura regularizării nu este obligatorie pentru instanță dacă cererea cuprinde elementele esențiale, dar este utilă și pusă la dispoziția acesteia tocmai pentru a evita acordarea unor termene de judecată, deoarece lipsesc elemente care nu permit soluționarea cererii. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să evite atare procedură în materie, ar fi spus-o expres, așa cum face în privința comunicării întâmpinării, care este tot un aspect prealabil judecății. De asemenea, caracterul urgent al contestației în anulare nu se poate opune necesității regularizării acesteia, cel puțin asupra elementelor esențiale, cele care pot fi identificate din dosar putând fi considerate complinite.

Ca atare, ar fi rațională aplicarea dispozițiilor care permit regularizarea cererii în primă instanță, apel și recurs, după obiectul contestației în anulare, prin grija instanței învestită cu soluționarea căii de atac, care va solicita titularului cererii întregirea acesteia cu elementele esențiale lipsă, ținând seama și de dispozițiile speciale în materia motivării contestației în anulare [art. 200 NCPC, art. XV alin. (2) și art. XVII alin. (3) din Legea nr. 2/2013].

Atare soluție este susținută și în dispozițiile secțiunii a V2-a din Hotărârea CSM nr. 387/2005, potrivit cu care dosarele având ca obiect contestațiile în anulare sau revizuire, introduse după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, se transmit persoanei desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor, în vederea repartizării pe complete și sunt transmise apoi completului corespunzător, pentru îndeplinirea procedurilor premergătoare fixării primului termen de judecată, la data fixată pentru verificarea cererii.

Atunci când contestația în anulare este îndreptată împotriva unei decizii pronunțată de instanța supremă, după parcurgerea procedurii de filtru, nu mai este necesară urmarea acestei proceduri, deoarece a fost deja urmată de instanța de recurs, recursul fiind declarat admisibil.

Faza ulterioară a comunicării întâmpinării este reglementată special, făcând excepție de la regulile generale, deoarece noul Cod de procedură civilă arată că, deși întâmpinarea este obligatorie, ea se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, contestatorul urmând să ia cunoștință de conținutul acesteia de la dosarul cauzei.

Un aspect particular îl reprezintă motivarea cererii, care trebuie făcută în termenul prevăzut de Cod pentru exercitarea căii de atac, respectiv 15 zile de la comunicare, dar nu mai mult de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă.

Este posibil ca motivarea să nu poată fi îndeplinită, dacă cererea de contestație în anulare a fost depusă anterior comunicării hotărârii atacate.

De aceea, deși de regulă contestația în anulare trebuie motivată în termenul de exercitare a acesteia, ceea ce are ca premisă comunicarea hotărârii, în cazul formulării acestei căi de atac anterior acestui moment va curge și un termen de motivare de la data comunicării hotărârii similar art. 470 alin. (5) raportat la art. 468 alin. (3) NCPC.

Nu se poate reține că pentru formularea contestației în anulare partea nu are nevoie să cunoască argumentele instanței, încadrarea în motivele prevăzute de lege rezultând din chiar dispozitivul hotărârii atacate, deoarece, pe de o parte, regula generală este aceea a comunicării hotărârii chiar dacă ea este definitivă, iar, pe de altă parte, contestația în anulare specială întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 NCPC nu poate fi exercitată fără a cunoaște căror motive de casare le-a răspuns instanța.

Sancțiunea care intervine aici potrivit art. 506 alin. (2) NCPC în lipsa motivării înlătură posibilitatea instanței învestită cu soluționarea contestației de a cere complinirea acesteia în procedura regularizării dincolo de termenul prevăzut de lege, motivele depuse după împlinirea acestuia rămânând fără efect.

De asemenea, potrivit art. 83 alin. (4) NCPC, în cazul formulării contestației în anulare de către o persoană fizică, aceasta trebuie să aibă în vedere obligația asigurării asistenței prin avocat, cu excepția cazurilor prevăzute de art. 13 alin. (2) NCPC, dacă se îndreaptă împotriva unei decizii de recurs. Textul nu cere expres aceleași restricții ca și în cazul recursului, însă arată că dispozițiile sale se aplică în mod corespunzător și în cazul contestației în anulare, trimițând practic la aceeași soluție, de vreme ce instanța învestită va fi chemată să soluționeze după aceleași reguli procedurale ca și cele aplicabile hotărârii atacate [art. 508 alin. (1) NCPC].

Contestația în anulare se timbrează cu taxă judiciară de timbru în valoare de 100 de lei, indiferent de numărul motivelor invocate potrivit art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Interpretarea rezultă din art. 26 alin. (2) din lege, aplicabil revizuirii și care distinge în funcție de numărul motivelor invocate, fără a aplica aceeași regulă și la contestația în anulare, deși, dacă se invocă motive care atrag competențe diferite și pentru care nu operează prorogarea de competență, cererile fiind distincte ar trebui timbrate distinct.

Instanța competentă

Contestația în anulare se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, care va și soluționa această cale de atac prin care își poate retracta propria hotărâre.

Spre deosebire de soluția reținută în aplicarea Codului de procedură civilă din 1865, potrivit deciziei de recurs în interesul legii, în care s-a statuat că judecătorul care soluționează fondul cauzei nu devine incompatibil să soluționeze cererea de revizuire sau contestație în anulare, noul Cod de procedură civilă reglementează diferit. Astfel, potrivit art. 41 alin. (1) NCPC, este incompatibil absolut și nu poate lua parte la judecata cererii în apel, recurs, în contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare, judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza. Soluția se impune mult mai categoric decât nuanțările din considerentele dec. nr. II din 2007, în care instanța supremă a reținut totuși că, în anumite situații, pentru protecția imparțialității este necesară formularea cererii de abținere.

Prin urmare, dacă judecătorul (judecătorii) desemnat să soluționeze contestația în anulare a pronunțat hotărârea atacată sau s-a manifestat numai printr-o încheiere interlocutorie, el este incompatibil absolut să soluționeze contestația, vigoarea acestei incompatibilități rezultând și din dispozițiile privitoare la invocarea acesteia (art. 45 NCPC).

O chestiune importantă în legătură cu competența instanței învestită cu soluționarea contestației în anulare este dată de situația în care se formulează mai multe motive de contestație. Astfel, potrivit art. 505 alin. (2) NCPC, dacă se invocă motive care atrag competențe diferite, nu operează prorogarea competenței.

Dacă partea contestă faptul că nu a fost citată și nici prezentă la judecată în apel, recursul exercitat fiind respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul și totodată critică decizia de recurs, deoarece dezlegarea acestuia este rezultatul unei erori materiale, fiecare motiv atrage o competență diferită, a instanței de apel, respectiv a celei de recurs.

Dacă se atacă decizia de recurs pentru motivele de la art. 503 alin. (2) pct. 1-3 NCPC, instanța de recurs va trebui să le soluționeze pe toate, textul în discuție nefiind aplicabil.

Legat de motivele care se pot invoca în contestația în anulare, noul Cod de procedură civilă mai cuprinde o dispoziție, care ține mai degrabă de condițiile de admisibilitate a acesteia. Art. 504 alin. (3) NCPC limitează posibilitatea de a ataca cu o nouă contestație în anulare o hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestația în anulare.

În primul rând, este vorba despre contestații exercitate de către aceeași parte, fiecăreia fiindu-i comunicată hotărârea, cu consecința curgerii unor termene distincte, astfel că altă parte poate exercita propria contestație în anulare, evident în aceleași condiții, respectiv indicând toate motivele de care înțelege să se prevaleze. Fiind vorba despre aceeași hotărâre, dacă prima contestație nu a fost soluționată se va impune conexarea celor două cereri.

În al doilea rând, textul se referă la aceeași hotărâre fie că se invocă unul sau mai multe motive de contestație în anulare. Dacă se formulează contestație de către aceeași parte, atât împotriva deciziei de apel, cât și a celei de recurs, fiecare cerere având obiect diferit, va fi soluționată de instanța competentă, fără a se discuta admisibilitatea celei de-a doua în raport cu prima. În acest context art. 504 alin. (3) NCPC impune ca partea care exercită contestație împotriva aceleiași hotărâri să arate toate motivele pe care se sprijină, fără a putea depune ulterior o nouă contestație pentru cele neindicate, a doua cerere fiind inadmisibilă.

Particulară este ipoteza în care, anterior soluționării contestației întemeiată pe art. 503 alin. (2) NCPC, invocându-se numai unul din motive, partea solicită să-și completeze cererea și cu alte motive. Chiar dacă această a doua cerere nu este practic o nouă contestație în anulare, la analizarea motivelor noi invocate se va avea în vedere termenul în care au fost depuse, în raport de momentul comunicării hotărârii atacate.

Termenul de exercitare

Contestația în anulare se poate face în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă, motivele arătându-se în același termen, sub sancțiunea nulității contestației în anulare.

Spre deosebire de Codul de procedură civilă de la 1865, noul Cod de procedură civilă nu mai distinge între hotărâri susceptibile de executare silită și hotărâri care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, reglementând o regulă unică pentru toate cazurile.

Caracterul urgent al acestei proceduri se reflectă și în lungimea termenului de exercitare, care, spre deosebire de termenul general de apel sau de recurs, de 30 de zile, este redus la jumătate, ce-i drept, fiind același ca și în reglementarea anterioară.

Termenul de 15 zile curge de la data comunicării hotărârii, momentul de început fiind marcat de un termen limită de un an de la data rămânerii acesteia definitivă.

Comunicarea obligatorie a hotărârilor judecătorești, chiar dacă acestea sunt definitive potrivit art. 427 NCPC, simplifică modul de calcul al termenului legal. Astfel, chiar dacă decizia de recurs nu a fost comunicată cu respectarea art. 427 NCPC, contestația în anulare nu se va putea depune dincolo de termenul de un an și 15 zile de la data la care a fost pronunțată decizia, deoarece, potrivit art. 634 alin. (2) NCPC, hotărârea dată în recurs este definitivă la data pronunțării sale. Și hotărârea de apel este definitivă la momentul pronunțării dacă legea exclude recursul în privința sa, aceeași soluție fiind valabilă și pentru hotărârile de primă și ultimă instanță, care nu sunt supuse apelului și nici recursului.

În ce privește deciziile de apel, care devin definitive la expirarea termenului de recurs, moment determinat de comunicarea hotărârii, chestiunea tardivității contestației va fi prioritară aspectului de admisibilitate dat de neexercitarea recursului. Dacă însă decizia de apel nu a fost comunicată, pentru a se deschide posibilitatea exercitării recursului, nu se pune nici problema curgerii termenului de contestație, nici a caracterului definitiv al hotărârii.

Prin urmare, dacă întârzie comunicarea hotărârii, termenul de contestație în anulare nu curge, el urmând a se raporta însă, în cazul hotărârilor definitive la pronunțare, la limita de un an de la acest moment.

Împlinirea termenului de 15 zile de la comunicare nu exclude însă posibilitatea repunerii în termen, în cazul în care partea interesată dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, formulând cererea în condițiile art. 186 NCPC, în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. Este astfel posibil ca redactarea hotărârii judecătorești să întârzie dincolo de termenul de un an, aspect care este în mod cert independent de voința părții și care poate justifica repunerea în termen.

Nerespectarea termenului de formulare a contestației va atrage respingerea acesteia ca tardivă, în realitate sancțiunea ce afectează actul de procedură fiind nulitatea, deoarece a fost efectuat după ce a intervenit decăderea din dreptul de a mai depune cererea (art. 185 NCPC).

În ce privește nemotivarea cererii în același termen de exercitare a căii de atac, legea reglementează sancțiunea nulității cererii, similar ca în cazul recursului, indiferent care este obiectul contestației în anulare.

Dacă pe perioada termenului de 15 zile se produce un eveniment nedorit, ca moartea părții sau a reprezentantului acesteia, termenul se întrerupe, începând să curgă unul nou de la data noii comunicări, care se face la ultimul domiciliu al părții decedate, pe numele moștenirii, fără să se arate numele și calitatea fiecărui moștenitor, iar în caz de deces al reprezentantului părții, comunicarea se face acesteia [art. 184 alin. (4) NCPC]. În primul caz, dacă moștenitorul părții decedate este lipsit de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, termenul procedural nu începe să curgă până când nu a fost desemnată o persoană care să îl reprezinte sau să îl asiste.

Judecata contestației în anulare

Contestația în anulare se judecă de urgență și cu precădere, după aceleași reguli ca și cele aplicabile la instanța care a pronunțat hotărârea atacată, care poate fi o instanță de fond sau de recurs.

Reluând regula generală, noul Cod de procedură civilă arată că întâmpinarea este obligatorie, însă derogând de la obligativitatea comunicării acesteia în fazele procedurale cenzurate în contestație [art. 206 NCPC, art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013], Codul arată că ea se depune la dosar cu cel puțin cinci zile anterior termenului fixat pentru judecată, contestatorul luând cunoștință despre conținutul său de la dosar.

Atare excepție nu poate conduce la concluzia că cererea de contestație nu se comunică intimatului, pentru identitate de tratament, contradictorialitatea trebuind să fie apărată și aici, intimatul neputând fi obligat să vină la instanță pentru a studia cererea în vederea formulării întâmpinării obligatorii. Dimpotrivă, prevăzând atare excepție în materia întâmpinării, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze expres și aspectul comunicării contestației, însă tocmai această lipsă întărește concluzia comunicării sale pentru asigurarea contradictorialității.

Într-adevăr, aceeași normă de trimitere, art. 508 alin. (1) NCPC se referă la regulile procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată, fără referire expresă la faza anterioară a pregătirii dosarului, însă în apelul sau recursul finalizat cu hotărârea contestată, cererile au fost comunicate obligatoriu. Pregătirea judecății este esențială pentru asigurarea principiilor procesului civil în cadrul acesteia și nu se poate disocia esențial de judecata în sine, imposibilă, de altfel, în cazul în care pașii procedurali din faza anterioară nu au fost parcurși corespunzător [art. 14 alin. (2), art. 154 alin. (7) NCPC].

Ca atare, cererea se va comunica intimatului potrivit regulilor generale aplicabile fazei procesuale în care a fost pronunțată hotărârea atacată, însă întâmpinarea nu se comunică, principiul contradictorialității fiind asigurat prin cunoașterea conținutului acesteia direct de la dosar.

Instanța învestită cu soluționarea contestației poate dispune motivat suspendarea executării hotărârii a cărei anulare se cere, dar numai după plata unei cauțiuni stabilite de instanță, în condițiile art. 718 NCPC. Asupra cererii de suspendare instanța se pronunță după citarea părților, prin încheiere definitivă, în maxim 48 de ore de la data când a avut loc judecata cererii de suspendare, care nu poate depăși 10 zile de la primirea cererii de suspendare.

Instanța poate admite sau respinge cererea de contestație în anulare. Noul Cod de procedură civilă prevede că, dacă motivul de contestație este întemeiat, instanța pronunță o singură hotărâre prin care anulează hotărârea atacată și soluționează cauza, iar dacă soluționarea cauzei la același termen nu este posibilă, instanța anulează hotărârea atacată și fixează termen în vederea judecății, printr-o nouă hotărâre. Ca atare, legea permite soluționarea cauzei în două etape, dacă este necesar, situație întâlnită atunci când se impune administrarea unor probe diferite de cele din contestație.

Dacă partea nu a fost legal citată la judecarea cauzei sau dacă se constată greșita alcătuire a instanței, se va anula hotărârea și se va rejudeca pricina, iar dacă se constată necompetența absolută a instanței care a pronunțat hotărârea, se va trimite cauza în favoarea organului cu activitate jurisdicțională competent ori se va respinge cererea ca inadmisibilă sau ca nefiind de competența instanței române. Ipoteza erorii materiale determină necesitatea anulării hotărârii atacate și rejudecarea cauzei, pronunțându-se o singură hotărâre, dacă este posibil, soluționarea fiind realizată de regulă la același termen.

În cazul nesoluționării unui recurs sau dacă instanța a omis să cerceteze un motiv de casare, este posibilă anularea hotărârii în tot, dacă motivul sau recursul neanalizat atrag o casare totală.

Căile de atac

Ca și art. 320 alin. (3) C. pr. civ. din 1865, noul Cod de procedură civilă arată că împotriva hotărârii date în contestație se pot exercita aceleași căi de atac ca și cele care se puteau exercita împotriva hotărârii atacate.

În cazul contestației în anulare speciale, hotărârea nu mai poate fi atacată cu nicio cale de atac de reformare, iar hotărârea dată în contestația în anulare de drept comun se va putea ataca cu recurs dacă a vizat o hotărâre susceptibilă de recurs, iar acesta a fost respins fără vina părții, fără a fi cercetat în fond.

La rândul său, hotărârea dată în contestație în anulare poate fi revizuită sau contestată în temeiul art. 503 NCPC, dacă sunt îndeplinite condițiile legii. De asemenea, hotărârea este supusă procedurilor de completare și îndreptare, în condițiile legii. Nu este susceptibilă de atacare în mod separat hotărârea intermediară de anulare, pronunțată în conformitate cu art. 508 alin. (3) teza finală NCPC, de vreme ce textul prevede expres aceasta.

Concluzii

Sintetizând, contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, comună și, în principiu, nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal. Ea se poate exercita numai în cazurile expres prevăzute de lege.

Acestă cale de atac a fost instaurată și cristalizată prin practica instanțelor judecătorești, care, pornind de la fostele prevederi ale art. 725 C. pr. civ. privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească actele de procedură și viciile sau neregularitățile pentru care ele puteau fi anulate, nedeosebind hotărârile judecătorești de celelalte acte de procedură, au procedat la anularea acestora, întocmai cum anulau orice acte de procedură.

Se proceda astfel în urma exercitării unei „acțiuni în anulare”, soluție evident contrară principiului potrivit căruia hotărârile judecătorești, deși acte de procedură, nu pot fi desființate decât pin mijloacele procedurale calificate de lege ca fiind „căi de atac”, soluție însă neîndoielnic utilă.

Cu ocazia modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 18 din 12 februarie 1948, contestația în anulare a fost consacrată legal ca o cale extraordinar de atac, fiind reglementată prin dispozițiile art. 317-321 C. pr. civ., în vigoare până la actuala reglementare. Decretul nr. 649/1967 a adus unele îmbunătățiri reglementării contestației în anulare, precizând termenul ei de exercitare împotriva hotărârilor judecătorești nesusceptibile de executare silită. În fine, prin O.U.G. nr. 138/2000 s-au adus unele modificări și în această materie: au fost abrogate prevederile art. 318 alin. (2) C. pr. civ., potrivit cărora puteau face obiect al contestației în anulare speciale și acele hotărâri ale judecătoriilor care, în sensul prevederilor unor legi speciale, judecau în ultimă instanță; prin dispozițiile art. 320 alin. (2) C. pr. civ. s-a stabilit că întâmpinarea este obligatorie și ea se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată.

Prin O.U.G. nr. 59/2001, textul art. 318 alin. (1) C. pr. civ. a fost corelat cu motivele recursului, cu motive de modificare, nu numai de casare, corespunzător celor prevăzute de art. 304 C. pr. civ., ia printr-un articol nou introdus (art. 3191 C. pr. civ.) s-a consacrat ceea ce doctrina și jurisprudența au admis chiar în lipsa unei reglementări: posibilitatea suspendării executării hotărârii.

Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 a reluat dispozițiile art. 318 alin. (1) C. pr. civ., cu privire la contestația în anulare specială, precum și ale art. 3191 C. pr. civ., cu privire la posibilitatea suspendării hotărârii a cărei anulare se cere. Prin această lege, în cuprinsul art. 319 alin. (2) C. pr. civ. s-au făcut precizări cu privire la termenul în care se poate introduce contestația în anulare.

Așadar, în ambianța noilor reglementări, contestația în anulare face obiectul prevederilor art. 503 și urm. C. pr. civ.

Bibliografie

Legislație

Legea nr. 429/2003, Legea de revizuire a Constituției României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, astfel că, textul Constituției României a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003;

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011;

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012;

Legea nr. 2/2013 pentru degrevarea instanțelor judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013.

Tratate, cursuri, monografii:

Bîrsan, C., Convenția europeană a drepturilor omului, Ed. C.H. Beck, București, 2010.

Boroi, G., Rădescu, D., Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. All, București, 1996.

Boroi, G. și alții, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2013.

Briciu, Tr.C., Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, art. 1-526, Ed. Universul Juridic, 2013, coordonatori Ciobanu, V.M., Nicolae, M.

Ciobanu, V.M., Boroi, G., Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. III, Ed. All Beck, București, 2005.

Ciobanu, V.M., Briciu, Tr.C., Dinu, Cl.C., Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial. Curs de bază pentru licență și masterat, seminare și examene, Ed. Național, București, 2013.

Ciobanu, V.M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București, 1997.

Deleanu, I., Tratat de procedură civilă, Noul Cod de procedură civilă, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

Deleanu, I., Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2007.

Frențiu, G., Bâldea, D., Noul Cod de procedură civilă comentat, Ed. Hamangiu, București, 2013.

Leș, I., Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, 1-1133, Ed. C.H. Beck, București, 2013.

Leș, I., Codul de procedură civilă, Comentariu pe articole, ed. a II-a, Ed. All Beck, București, 2005.

Leș, I., Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București 2012.

Leș, I., Tratat de drept procesual civil, Ed. C.H. Beck, București, 2010.

Mocanu, M.C., Căile de atac de retractare în dreptul procesual civil, Teză de doctorat, Universitatea „Lucian Blaga" Sibiu, Facultatea de Drept „Simion Bărnuțiu”, nepublicată.

Nicolae, A., Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, art. 1-526, coordonatori Ciobanu, V.M., Nicolae, M.

Nicolae, A., Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

Oprina, E., Gârbuleț, I., Tratat de executare silită, vol. I, Teoria generală și procedurile execuționale, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

Porumb, Gr., Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. II, Ed. Științifică, București, 1962.

Roșu, Cl., Drept procesual civil, ed. a V-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014.

Spineanu-Matei, O., Noul Cod de procedură civilă, comentariu pe articole, vol. I, art. 1-526, coordonator Boroi, G.

Spinei, S., Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual civil – drept român și drept comparat, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

Ștefan, T., Andreșan-Grigoriu, B., Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, 2007.

Tabacu, A., Citarea și comunicarea actelor de procedură civilă, Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

Tabacu, A., Drept procesual civil, conform Noului Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

Tabacu, A., Contestația în anulare și revizuirea, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Tăbârcă, M., Drept procesual civil, vol. II, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

Tăbârcă, M., Drept procesual civil, vol. II, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

Tăbârcă, M., Excepțiile procesuale în procesul civil, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2006.

Tăbârcă, M., Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, art. 1-526, coordonatori Ciobanu, V.M., Nicolae, M.

Tudorică, A., în Baias, Fl.A, Chelaru, E., Constantinovici, R., Macovei, I., Noul Cod civil, comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012.

Volonciu, N., Tratat de procedură penală, vol. II, Ed. Paideia, București, 1996.

Articole de specialitate

Ciobanu, V.M., Boroi, G., Nicolae, M., Modificări aduse Codului de procedură civilă prin ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000, în Dreptul nr. 2/2001.

Deleanu, I., Adnotări la unele soluții jurisprudențiale în materie de revizuire, pe temeiul prevederilor art. 322 pct. 9 C. pr. civ., în Pandectele Române nr. 2/2011.

Leș, I., Spinei, S., Reprezentarea și asistarea părților prin avocat sau consilier juridic în lumina Noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 5/2013.

Spinei, S., Reglementarea contestației în anulare în Noul Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 1/2013.

Tabacu, A., Soare, A., Considerații asupra dreptului la apărare în Noul Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 3/2013.

Literatură juridică străină

Garconnet, Traite theorique et pratique de procedure civile et commerciale, ed. 3, vol. 9, Paris, 1912-1925.

Foyer, J., De l’autorite de la chose jugee en matiere civile. Essai d’une definition, Paris, 1954.

Satta, S., Diritto processuale civile, Padova, 1967.

Vincent, J.; Guinchard, S., Procedure civile, 21 ed., Dalloz, Paris, 1987.

Heron, J., Droit judiciaire prive, coll. Precis Domat, Montchrestien, 1991.

Cadiet, L., Droit judicaire prive, Editions Litec, 1992.

Vincent, J., Guinchard, S., Procedure civile, 23 ed., Dalloz, 1994.

Cadiet, L., Droit judicaire prive, deuxieme edition, Litec, 1998.

Cadiet, L., Droit judicaire prive, 3 ed., Litec, 2000, nr. 445.

Frigero, N., Le jugment. La regularite du jugement, în vol. Droit et pratique de la procedure civile, Litec, 2004.

Cadiet, L., Jeuland, E., Droit judiciaire prive, Litec, 6 ed., sept. 2008.

Cornu et Foyer, Procedure civile, coll. Themis, PUF, 3 ed., sept. 2008.

Jurisprudență

ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 31 din 10 ianuarie 2012.

ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 2930 din 2 mai 2012.

ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 3818 din 28 mai 2012.

ÎCCJ, s. com., dec. nr. 133 din 13 ianuarie 2011.

ÎCCJ, s. com., dec. nr. 461 din 2 februarie 2011.

ÎCCJ, s. com., dec. nr. 2832 din 27 septembrie 2011.

ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 8039 din 11 noiembrie 2011.

ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 963 din 16 februarie 2010.

ÎCCJ, s. com., dec. nr. 782 din 10 martie 2009.

ÎCCJ, Secțiile unite, dec. nr. II din 15 ianuarie 2007.

ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 5033 din 19 iunie 2007.

ÎCCJ, s. com., dec. nr. 3290 din 31 octombrie 2006.

ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 532 din 27 ianuarie 2005.

ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 555 din 27 ianuarie 2005.

ÎCCJ, s. cont. adm. fisc., dec. nr. 1519 din 8 martie 2005.

ÎCCJ, s. com., dec. nr. 4748 din 17 noiembrie 2004.

ÎCCJ, s. com., dec. nr. 5189 din 2 decembrie 2004.

C. Ap. București, s. a III-a civ., dec. nr. 13 din 7 ianuarie 2003.

C. Ap. București, s. a V-a com., dec. nr. 1307 din 17 octombrie 2002.

Trib. Giurgiu, dec. nr. 46 din ianuarie 2010.

Pagini de internet

http://portal.just.ro/ – Ministerul Justiției – Portalul instanțelor de judecată

http://www.just.ro/ – Ministerul Justiției

http://www.ccr.ro/ – Curtea Constituțională a României

http://www.scj.ro/ – Înalta Curte de Casație și Justiție a României

http://www.mpublic.ro/ – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

http://www.csm1909.ro/ – Consiliul Superior al Magistraturii

http://www.inm-lex.ro/ – Institutul Național al Magistraturii

http://www.unbr.ro/ – Uniunea Națională a Barourilor din România

http://www.inppa.ro/ – Institutul Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților

http://www.luju.ro/ – Lumea Justiției

Bibliografie

Legislație

Legea nr. 429/2003, Legea de revizuire a Constituției României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, astfel că, textul Constituției României a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003;

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011;

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012;

Legea nr. 2/2013 pentru degrevarea instanțelor judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013.

Tratate, cursuri, monografii:

Bîrsan, C., Convenția europeană a drepturilor omului, Ed. C.H. Beck, București, 2010.

Boroi, G., Rădescu, D., Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. All, București, 1996.

Boroi, G. și alții, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2013.

Briciu, Tr.C., Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, art. 1-526, Ed. Universul Juridic, 2013, coordonatori Ciobanu, V.M., Nicolae, M.

Ciobanu, V.M., Boroi, G., Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. III, Ed. All Beck, București, 2005.

Ciobanu, V.M., Briciu, Tr.C., Dinu, Cl.C., Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial. Curs de bază pentru licență și masterat, seminare și examene, Ed. Național, București, 2013.

Ciobanu, V.M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București, 1997.

Deleanu, I., Tratat de procedură civilă, Noul Cod de procedură civilă, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

Deleanu, I., Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2007.

Frențiu, G., Bâldea, D., Noul Cod de procedură civilă comentat, Ed. Hamangiu, București, 2013.

Leș, I., Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, 1-1133, Ed. C.H. Beck, București, 2013.

Leș, I., Codul de procedură civilă, Comentariu pe articole, ed. a II-a, Ed. All Beck, București, 2005.

Leș, I., Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București 2012.

Leș, I., Tratat de drept procesual civil, Ed. C.H. Beck, București, 2010.

Mocanu, M.C., Căile de atac de retractare în dreptul procesual civil, Teză de doctorat, Universitatea „Lucian Blaga" Sibiu, Facultatea de Drept „Simion Bărnuțiu”, nepublicată.

Nicolae, A., Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, art. 1-526, coordonatori Ciobanu, V.M., Nicolae, M.

Nicolae, A., Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

Oprina, E., Gârbuleț, I., Tratat de executare silită, vol. I, Teoria generală și procedurile execuționale, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

Porumb, Gr., Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. II, Ed. Științifică, București, 1962.

Roșu, Cl., Drept procesual civil, ed. a V-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014.

Spineanu-Matei, O., Noul Cod de procedură civilă, comentariu pe articole, vol. I, art. 1-526, coordonator Boroi, G.

Spinei, S., Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual civil – drept român și drept comparat, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

Ștefan, T., Andreșan-Grigoriu, B., Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, 2007.

Tabacu, A., Citarea și comunicarea actelor de procedură civilă, Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

Tabacu, A., Drept procesual civil, conform Noului Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

Tabacu, A., Contestația în anulare și revizuirea, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Tăbârcă, M., Drept procesual civil, vol. II, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

Tăbârcă, M., Drept procesual civil, vol. II, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

Tăbârcă, M., Excepțiile procesuale în procesul civil, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2006.

Tăbârcă, M., Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, art. 1-526, coordonatori Ciobanu, V.M., Nicolae, M.

Tudorică, A., în Baias, Fl.A, Chelaru, E., Constantinovici, R., Macovei, I., Noul Cod civil, comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012.

Volonciu, N., Tratat de procedură penală, vol. II, Ed. Paideia, București, 1996.

Articole de specialitate

Ciobanu, V.M., Boroi, G., Nicolae, M., Modificări aduse Codului de procedură civilă prin ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000, în Dreptul nr. 2/2001.

Deleanu, I., Adnotări la unele soluții jurisprudențiale în materie de revizuire, pe temeiul prevederilor art. 322 pct. 9 C. pr. civ., în Pandectele Române nr. 2/2011.

Leș, I., Spinei, S., Reprezentarea și asistarea părților prin avocat sau consilier juridic în lumina Noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 5/2013.

Spinei, S., Reglementarea contestației în anulare în Noul Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 1/2013.

Tabacu, A., Soare, A., Considerații asupra dreptului la apărare în Noul Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 3/2013.

Literatură juridică străină

Garconnet, Traite theorique et pratique de procedure civile et commerciale, ed. 3, vol. 9, Paris, 1912-1925.

Foyer, J., De l’autorite de la chose jugee en matiere civile. Essai d’une definition, Paris, 1954.

Satta, S., Diritto processuale civile, Padova, 1967.

Vincent, J.; Guinchard, S., Procedure civile, 21 ed., Dalloz, Paris, 1987.

Heron, J., Droit judiciaire prive, coll. Precis Domat, Montchrestien, 1991.

Cadiet, L., Droit judicaire prive, Editions Litec, 1992.

Vincent, J., Guinchard, S., Procedure civile, 23 ed., Dalloz, 1994.

Cadiet, L., Droit judicaire prive, deuxieme edition, Litec, 1998.

Cadiet, L., Droit judicaire prive, 3 ed., Litec, 2000, nr. 445.

Frigero, N., Le jugment. La regularite du jugement, în vol. Droit et pratique de la procedure civile, Litec, 2004.

Cadiet, L., Jeuland, E., Droit judiciaire prive, Litec, 6 ed., sept. 2008.

Cornu et Foyer, Procedure civile, coll. Themis, PUF, 3 ed., sept. 2008.

Jurisprudență

ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 31 din 10 ianuarie 2012.

ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 2930 din 2 mai 2012.

ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 3818 din 28 mai 2012.

ÎCCJ, s. com., dec. nr. 133 din 13 ianuarie 2011.

ÎCCJ, s. com., dec. nr. 461 din 2 februarie 2011.

ÎCCJ, s. com., dec. nr. 2832 din 27 septembrie 2011.

ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 8039 din 11 noiembrie 2011.

ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 963 din 16 februarie 2010.

ÎCCJ, s. com., dec. nr. 782 din 10 martie 2009.

ÎCCJ, Secțiile unite, dec. nr. II din 15 ianuarie 2007.

ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 5033 din 19 iunie 2007.

ÎCCJ, s. com., dec. nr. 3290 din 31 octombrie 2006.

ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 532 din 27 ianuarie 2005.

ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 555 din 27 ianuarie 2005.

ÎCCJ, s. cont. adm. fisc., dec. nr. 1519 din 8 martie 2005.

ÎCCJ, s. com., dec. nr. 4748 din 17 noiembrie 2004.

ÎCCJ, s. com., dec. nr. 5189 din 2 decembrie 2004.

C. Ap. București, s. a III-a civ., dec. nr. 13 din 7 ianuarie 2003.

C. Ap. București, s. a V-a com., dec. nr. 1307 din 17 octombrie 2002.

Trib. Giurgiu, dec. nr. 46 din ianuarie 2010.

Pagini de internet

http://portal.just.ro/ – Ministerul Justiției – Portalul instanțelor de judecată

http://www.just.ro/ – Ministerul Justiției

http://www.ccr.ro/ – Curtea Constituțională a României

http://www.scj.ro/ – Înalta Curte de Casație și Justiție a României

http://www.mpublic.ro/ – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

http://www.csm1909.ro/ – Consiliul Superior al Magistraturii

http://www.inm-lex.ro/ – Institutul Național al Magistraturii

http://www.unbr.ro/ – Uniunea Națională a Barourilor din România

http://www.inppa.ro/ – Institutul Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților

http://www.luju.ro/ – Lumea Justiției