Contenciosul Andministrativ Roman
CUPRINS
CAPITOLUL I
NOȚIUNEA DE CONTENCIOS……………………………………………………p. 1
CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV…………………………………………….p. 1
CAPITOLUL II
EVOLUȚIA ISTORICĂ A CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV…………..p. 6
Perioada 11 Februarie 1864 – 12 Iulie 1866…………………………………p. 6
Perioada 12 Iulie 1866 – 1 Iulie 1905………………………………………..p. 8
Perioada 1 Iulie 1905 – 25 Martie 1910…………………………………….p. 9
Perioada 25 Martie 1910 – 17 Februarie 1912…………………………….p. 12
Perioada 17 Februarie 1912 – 23 Decembrie 1925………………………..p. 13
Perioada 23 Decembrie 1925 – 9 Iulie 1948……………………………….p. 14
Perioada 9 Iulie 1948 – 1 Septembrie 1967………………………………..p. 24
Perioada 1 Septembrie 1967 – 8 Decembrie 1990…………………………p. 26
DEZVOLTAREA NOȚIUNII DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV………..p. 34
Procedura de contencios administrativ……………………………………p. 34
Căi de atac în contenciosul administrativ…………………………………p. 35
Executarea hotărârilor pronunțate de instanțele de contencios administrativ
……………………………………………………………………………….p. 39
CAPITOLUL III
AVANTAJELE CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV ÎN PROCESUL DE ÎNFĂPTUIRE A JUSTIȚIEI………………………………………………………p. 41
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………p. 46
=== l ===
CAPITOLUL 1
NOȚIUNEA DE CONTENCIOS
Cuvântul “contencios” vine de la cuvântul francez “contentieux”, care, la rândul lui, se trage din latinescul “contentiosus” (certăreț), adjectivul substantivului “contentio”, adică: conflict, dispută, confruntare.
În sens juridic, cuvântul contencios are doua accepțiuni: prima, de activitate menită să soluționeze un conflict de interese, un conflict juridic, si a doua, de organ competent să soluționeze asemenea conflicte juridice; în sens de organ, acest cuvânt mai desemnează și oficiile juridice încadrate cu juriști (jurisconsulți) cu atribuții de a acorda asistență juridică persoanelor juridice în care funcționează acestea.
Aici interesează noțiunea de contencios, atât în sens de activitate, cât și de organe competente ce desfășoară o asemenea activitate. La rândul lor, organele de contencios se împart în două categorii și anume: organe de contencios judiciar, competente să soluționeze toate conflictele juridice ce le-au fost date prin lege, și organe de contencios administrativ, competente să soluționeze, potrivit legii, confictele juridice în care cel puțin una din părți este un serviciu public administrativ. Activitatea desfășurată de aceste organe va fi o activitatede de contencios judiciar sau o activitate de contencios administrativ, după caz, adică, după cum această activitate se desfășoară de un organ de contencios judiciar sau de un organ de contencios administrativ.
CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV
După cum afirma profesorul Trăilescu, contenciosul administrativ reprezintă totalitatea litigiilor care iau naștere în sfera activității executive între administrație și particular sau între autoritățile publice, litigii care se soluționează de către instanțele judecătorești potrivit unor reguli speciale de drept public.
Dacă în țara noastră, ca de altfel și în alte țări, organele de contencios administrativ (instanțele judecătorești) sunt organizate într-un sistem de organe ce fac parte din organele puterii judecătorești, în Franța și în multe alte țări, organele de contencios adminstrativ alcătuiesc un sistem de organe paralel cu sistemul organelor judecătorești.
În prezent, în România, activitatea de contencios administrativ este realizată de secțiile de contencios administrativ, înființate în temeiul art. 17 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, așa cum a fost modificată prin Legea nr.59/1993 pentru modificarea codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi la tribunalele județene și al municipiului București, la curțile de apel și la Curtea Supremă de Justiție – organe ce fac parte din sistemul organelor puterii judecătorești.
Contenciosul administrativ reglementat de Legea nr. 29/1990 se caracterizează prin următoarele trăsături:
este un control de legalitate nu și de oportunitate, ceea ce înseamnă că instanța va respinge acțiunea ori de câte ori reclamantul pune în discuție oportunitatea unui act administrativ;
sunt supuse acestei forme de control numai actele administrative de autoritate, nu și cele de gestiune;
soluționarea litigiilor de contencios administrativ se desfășoară după o procedură jurisdicțională bazată pe contradictorialitate, iar hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat;
instanțele de contencios administrativ au o competență materială generală, ceea ce înseamnă cã ori de câte ori un litigiu referitor la legalitatea actelor administrative nu este dat prin lege în competența altor organe, soluționarea lui este de competența instanțelor prevãzute de legea contenciosului administrativ;
este un contencios în anulare în sensul cã judecãtorul constatând ilegalitatea actului de autoritate poate dispune anularea lui;
este un control de plinã jurisdicție, ceea ce înseamnã cã instanța este în mãsurã sã anuleze actul ilegal, sã oblige organul administrativ la anumite mãsuri administrative și sã acorde despãgubiri, dacã se pretind;
este un control cu caracter subiectiv, spre deosebire de controlul declanșat de cãtre prefect în temeiul art. 122. alin. 4 din Constituție și art. 111 din Legea nr. 69/1991, care are caracter obiectiv.
Caracterul subiectiv al contenciosului administrativ constã în aceea cã el poate fi declanșat numai de persoana al cãrui drept sau interes legitim a fost lezat prin activitatea ilicitã ilegalã a administrației publice.
Controlul judecãtoresc al legalitãții unor acte administrative de autoritate este reglementat prin legi speciale. Aceste acte sunt exceptate de la contenciosul administrativ reglementat de Legea nr. 29/1990.
Activitatea desfășurată de instanțele de contencios administrativ este aceea de a soluționa, cu putere de adevăr legal, un conflict juridic în care cel puțin una din părți este un serviciu public administrativ.
Organele care înfăptuiesc această activitate, special create, fac parte din sistemul organelor judecătorești, al puterii judecătorești.
Obiectul acțiunii de contencios administrativ îl constituie anularea ori modificarea unui act administrativ de autoritate, obligarea autorității administrative la rezolvarea unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege și repararea pagubei ce a fost cauzată prin emiterea actului administrativ de autoritate ori prin refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.
Având în vedere aceste considerente, se poate spune că prin contencios administrativ se înțelege activitatea de soluționare, cu putere de adevăr legal, de către instanțele de contencios administrativ, competente, potrivit legii, a conflictelor juridice în care cel puțin una din părti este un serviciu public administrativ, iar conflictul juridic s-a născut din adoptarea sau emiterea unui act administrativ de autoritate ori din refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.
În funcție de competența instanțelor de contencios administrativ, adică după cum instanța de contencios administrativ este competentă, potrivit legii, să anuleze ori să modifice un act administrativ de autoritate adoptat sau emis de un serviciu public administrativ, să oblige autoritatea administrativă să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege și să oblige serviciul public administrativ la repararea pagubelor cauzate, fie prin adoptarea sau emiterea unui act administrativ de autoritate, fie prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, se disting două categorii de contencios administrativ: contencios administrativ de anulare și contencios administrativ de plină jurisdicție.
Contenciosul administrativ de anulare este acela în care instanța de contencios administrativ este competentă să anuleze sau să modifice un act administrativ de autoritate acceptat ori emis cu nerespectarea legii sau să oblige serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.
În cadrul acestui contencios administrativ, instanța de contencios numește competența să rezolve și problema reparării daunelor. Această problemă se rezolvă în cadrul unui litigiu separat, de către instanțele de drept comun.
Această categorie de contencios administrativ a fost reglementată, în țara noastră, prin Legea pentru înființarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864, care, în art. 33, prevedea că, “în materie contencioasă, când se atinge interesul unui particular sau persoane juridice, hotărârea Consiliului de Stat nu închide drumul jurisdicțiunii tribunalelor ordinare, decât în cazurile care anume se vor determina de lege sau în cazul când părtile vor da înscrisă mulțumire de hotărârea Consiliului”. Tot un contencios de anulare a fost și cel instituit prin Legea pentru reorganizarea Înaltei Curți de Casație si Justiție din 1 iulie 1905.
Contenciosul administrativ de plină jurisdicție este acela în care instanța de contencios administrativ este competentă, potrivit legii, să anuleze ori să modifice actul administrtiv de autoritate atacat, să oblige serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. Cererea pentru despăgubiri se poate formula, fie în cadrul acțiunii inițiale, fie separat, după cum, la data introducerii acțiunii, îi era sau nu cunoscută paguba sau întinderea ei.
Ne aflăm în fața unui contencios de plină jurisdictie în cazurile în care instanța de contencios administrativ este competentă să:
anuleze actul administrativ de autoritate prin care un reclamant a fost vătămat într-un drept al său recunoscut de lege;
modifice un act administrativ de autoritate care, prin prevederile a căror modificare se cere, reclamantul a fost vătămat într-un drept al său recunoscut de lege;
oblige serviciul public administrativ la repararea prgubei ce i-a fost cauzată reclamantului prin actul administrativ de autoritate;
oblige serviciul public administrativ să rezolve cererea unui reclamant, referitoare la un drept al său recunoscut de lege.
Conținutul contenciosului administrativ de plină jurisdicție este desprins din prevederile art. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, potrivit căreia instanța, soluționând acțiunea, poate, după caz, să anuleze, în totalitate sau în parte – când îl anulează în parte înseamnă că îl modifică – actul administrativ, să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris. În cazul admiterii cererii – prevede alin. 2 al aceluiași articol – instanța va hotărâ și asupra daunelor materiale și morale cerute.
CAPITOLUL 2
EVOLUȚIA ISTORICĂ
A CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
Perioada 11 februarie 1864 –12 iulie 1866
Instituit, pentru prima dată în țara noastră prin Legea pentru înființarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864, contenciosul administrativ a avut o evoluție istorică deosebită, determinată de schimbările care au intervenit în istoria țării noastre.
În această perioadă, contenciosul administrativ a fost realizat de Consiliul de Stat care, după cum rezultă din art. 1 din legea sus menționată, “se află pe lângă puterea executivă, pentru a prepara proiectele de legi ce guvernul va avea să prezinte Adunării Elective și regulamentele administrative, relative la punerea în lucrare a legilor”. În alineatul 2 al aceluiași articol se prevede că: “El – Consiliul de Stat – exercită și atribuții contencioase, care i se dau de legi în materie administrativă și nu are atribuțiuni legislative”.
Din legea de organizare a Consiliului de Stat rezultă că acesta avea trei categorii de atribuții: în materie legislativă (de pregătire a proiectelor de legi); administrative și de contencios administrativ.
Atribuțiile de contencios administrativ ale Consiliului de Stat se exercitau, după cum rezultă din art. 51, în contra hotărârilor miniștrilor, date cu exces de putere sau cu călcarea legilor și regulamentelor în vigoare; în contra hotărârilor sau actelor de executare ale prefecților sau altor agenți administrativi, date cu călcare de legi și regulamente și, în contra hotărârilor comisiunilor de lucrări publice, precum și în toate cazurile de natură contencioasă administrativă ce i se vor atribui printr-o anume lege (art. 49). De asemenea, Consiliul de Stat mai era competent să soluționeze și alte cauze. În acest sens, în art. 26 se prevedea că “reclamațiile ridicate de particulari pentru apărarea intereselor lor, în cazurile anume determinate de legi, se pot adresa direct Consiliului de Stat, dacă acei particulari au reclamat înainte la ministerul respectiv și n-au dobândit îndestulare, în timp de 15 zile, cel mult, de la data primirii reclamației”.
Deliberările, atât în adunarea generală a Consiliului de Stat, cât și în ședințele comitetelor în materie de contencios administrativ erau, după cum prevede art. 36 alin. 2 din Legea pentru înființarea Consiliului de Stat, publice și fiecare din părți se putea apăra verbal sau scris, direct sau prin avocat. În aceste materii, prevede alin. 3 al aceluiași articol, comitetul putea chema părțile înaintea sa, spre a le lua interogatoriul sau a le cere orice informație.
Cu privire la avocații care apărau pe reclamanți, art. 37 din aceeași lege prevede că nu vor putea pleda înaintea Consiliului de Stat ca avocați, decât cei care pot pleda înaintea Curții de Casație.
Ținând seama de faptul că prin hotărârile Consiliului de Stat nu se anulau actele administrative ilegale – decât în cazul celor pronunțate în soluționarea conflictelor juridice date în competența acestuia prin legi speciale – și nici nu se acordau despăgubiri, putem considera că această activitate era un început de contencios administrativ, pentru că hotărârile sale erau considerate numai niște avize, hotărârea definitivă aparținând ministerului respectiv, căruia îi era supus avizul spre confirmare.
Din Legea pentru înființarea Consiliului de Stat rezultă că ea cuprinde norme ce reglementau: procedura prealabilă, repararea daunelor și înlăturarea actelor ilegale.
Astfel, în art. 26, se prevede că reclamațiile ridicate de particulari pentru apărarea intereselor lor, în cazurile anume determinate de lege, se pot adresa direct Consiliului de Stat, dacă acei particulari “au reclamat înainte la ministerul respectiv și n-au dobândit îndestulare în timp de 15 zile, cel mult, de la data primirii reclamației “.
Cu privire la repararea pagubelor prin acte administrative ilegale, art. 33 prevede că , în materie contencioasă, când se atinge interesul unui particular sau persoane juridice, hotărârea Consiliului de Stat nu închide drumul jurisdicțiunii tribunalelor ordinare, decât în cazurile în care părțile vor da în scris că sunt mulțumite de hotărârea Consiliului.
Potrivit art. 54, hotărârile Consiliului de Stat în materie contencioasă se citesc în public, se transpun într-un registru special și se vor înainta ministerului respectiv, iar potrivit art. 55, dacă hotărârea este definitivă, sau dacă se dă cu mulțumirea părților, conform cu cele prevăzute la art. 34, se va executa prin ministerul respectiv sau direct, prin decret domnesc – vor anula sau modifica, după caz, potrivit hotărârii Consiliului de Stat, actul administrativ atacat în contenciosul administrativ.
În art. 34 din lege este reglementată calea revizuirii hotărârilor definitive pronunțate de Consiliul de Stat; astfel, asupra unei hotărâri definitive, partea nemulțumită în materie contencioasă va putea cere, în termen de trei luni, de la comunicarea hotărârii sau încheierii, revizuirea acelei hotărâri sau încheieri, în următoarele cazuri:
când hotărârea este efectul unei erori de fapt, care rezultă din actele și documentele ce s-au prezentat;
când în urma dării (pronunțării) hotărârii s-au descoperit documente noi, care pot să schimbe starea chestiunii;
când prin hotărâre s-a dat mai mult decât s-a cerut;
când hotărârea s-a dat cu călcarea formelor cerute de legi și regulamente.
În sfârșit, în afară de soluționarea conflictelor juridice de natura contenciosului administrativ, reglementate de art. 26 și 51 din Legea pentru înființarea Consiliului de Stat, potrivit art. 52 din aceeași lege, particularii se puteau adresa direct Consiliului de Stat, spre a cere interpretarea unui decret, ordonanța sau regulament, dat în materie administrativă, dacă însă cererea se referea la unul sau mai multe puncte din acel decret, ordonanță sau regulament prin care s-ar atinge un interes al altor particulari și dacă acea cerere nu este relativă la o hotărâre a Consiliului de Stat, dată în materie contencioasă și sancționată odată de Domn. Guvernul va putea cere asemenea interpretări când el va fi în contact (conflict) de interese cu particularii.
În afara acestor competențe, prin unele legi, s-a atribuit Consiliului de Stat dreptul de a verifica legalitatea unor acte administrative de autoritate. Astfel, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 27 din Legea pentru regularea proprietății rurale din 15 august 1864, în contra hotărârilor consiliilor județene sau ale comitetelor permanente – organisme competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor comisiilor județene de stabilire a prețului pământurilor primite – Consiliul de Stat se pronunță în ultimă instanță asupra recursului. Tot astfel, potrivit art. 9 alin. 4 din Legea de expropriațiune pentru cauză de utilitate publică din 20 octombrie 1864, împotriva hotărârii consiliului județean – de aplicare a unor amenzi membrilor comisiilor județene pentru expropriere, care nu-și justifică absența de la lucrările acesteia –se putea face recurs la Consiliul de Stat.
Perioada 12 iulie 1866 – 1 iulie 1905
Consiliul de Stat a fost desființat prin Legea pentru împărțirea diferitelor atribuțiuni ale Consiliului de Stat din 12 iulie 1866. Această lege a fost adoptată în temeiul art. 131 din Constituția din 1 iulie 1866 potrivit căruia “ Consiliul de Stat va înceta de a exista îndată ce se va vota legea menită a prevedea autoritatea chemată de a înlocui atribuțiunile sale”.
Dintre atribuțiile Consiliului de Stat care au fost împărțite, ne interesează numai cele de contencios administrativ. Acestea au fost împărțite, după caz, între curțile de apel și instanțele judecătorești de drept comun. Astfel, potrivit art. 7 din Legea din 12 iulie 1866, toate cauzele deferite Consiliului de Stat, ca instanță superioară a consiliilor județene sau a comitelor permanente, din art. 27 al Legii rurale, se vor judeca de curțile de apel respective, cu recurs în casație pentru cauză de incompetență și de exces de putere, iar conform art. 8, celelalte afaceri de natură contencioasă, pe care Consiliul de Stat le judecă , sau pe temeiul legii sale constitutive, sau în temeiul unei legi speciale, se vor judeca de instanțele judecătorești, după regulile ordinare.
Caracterizând această perioadă cu prilejul motivării unei decizii, instanța noastră supremă a arătat că, de la 1866 și până în 1905, particularul nu putea cere decât despăgubiri pe care dreptului comun, iar actul administrativ continua să-și producă efectele.
In această perioadă, după cum menționa Prof. C. G. Rarincescu, în temeiul excepției de ilegalitate, instanțele judecătorești verificau legalitatea unor acte administrative și dacă le apreciau că sunt ilegale, la pronunțarea soluției nu țineau seama de cuprinsul acestora. Această practică instanțelor judecătorești se întemeia pe dispozițiile cuprinse în art.385 alin.9 din Codul penal român, potrivit cărora “se vor pedepsi cu amendă acei care vor călca regulamentele făcute după lege”. În baza acestui text, tribunalele erau împuternicite să cerceteze legalitatea acestor regulamente și să înlăture aplicarea lor în cazul dedus în instanță, admițând, cu alte cuvinte, excepția de ilegalitate invocată de reclamant.
Cu toate acestea, în numeroase acte normative, era prevăzut dreptul instanțelor judecătorești de a verifica, pe calea apelului sau a recursului în casație, legalitatea unor acte administrative. În acest sens, cu titlul de exemplu, ne vom referi la unele legi care conțineau asemenea dispoziții. Astfel, potrivit prevederilor art. 43 din Legea pentru constatarea și perceperea contribuțiunilor directe din 10 martie 1882, deciziile comisiilor județene de apel se pot ataca cu recurs în casație pentru exces de putere, necompetență și violare de lege. Tot astfel, potrivit art. 13 alin. 4 din Legea pentru monopolul chibritelor și a cărților de joc din 31 martie 1886, cei nemulțumiți – de cuantumul despăgubirilor acordate de comisiile județene pentru cumpărarea stocurilor de chibrite și cărți de joc – în contra deciziei acestei comisii pot face apel la tribunalul civil local, care va judeca de urgență, în ultimă instanță și fără recurs.
Această competență a durat până la 1 iulie 1905, când a fost adoptată Legea pentru reorganizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, cunoscută și sub denumirea de Legea Bădărău.
Perioada 1 Iulie 1905 – 25 Martie 1910
Prin legea menționată, Secțiunea a III-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție a devenit competentă să judece recursurile în contra unor categorii de acte administrative sau chiar de jurisdicție, enumerate în art. 4 alin.9 din această lege de la lit. a până la lit. j.
Astfel, la litera h se prevedea că, această secțiune judecă recursurile “în contra regulamentelor și ordonanțelor făcute cu călcarea legii de puterea centrală, județeană, comunală sau de alte autorități publice, în afară de actele de guvernământ”.
La lit. j se prevedea că tot Secțiunea a III-a judecă recursurile “în contra deciziunilor și ordonanțelor prefecților, primarilor și altor autorități publice, prin care s-ar viola un drept patrimonial, precum și în contra refuzului acestor autorități de a rezolva o cere relativă la un asemenea drept”.
Deși aparent largă, această competență era, însă, limitată la un număr de 6 genuri de acte administrative de autoritate. În acest scop, alineatul următor prevedea că “acest recurs este deschis numai în contra următoarelor acte” :
ordonanțele date conform art. 153 din Legea sanitară și art. 97 și 98 din Legea pentru organizarea comunelor urbane;
deciziunile date de prefect și de primarii comunelor urbane, de inspectorul comunal, încheierile consiliului de igienă, în cazurile prevăzute de art.143 si 147 din Legea sanitară;
deciziile date de consiliile județene sau comunale, de prefecți, primari, delegațiuni județene sau alte autorități administrative, prin care se respinge sau se admite numai în parte o cerere făcută de un particular, în cazurile prevăzute de art. 54 si 96 din Legea pentru organizarea comunelor urbane;
deciziile camerelor de comerț și industrie, în cazurile prevăzute de articolele 10, 52 si 60 din Legea pentru organizarea meseriilor din 5 martie 1902;
deciziile ministrului de domenii, date potrivit art. 7 și 16 din Codul silvic;
deciziile autorităților administrative, prin care s-ar retrage unui industriaș avantajele ce-i fuseseră acordate potrivit Legii pentru încurajarea industriei naționale.
Pe lângă faptul că acest contencios administrativ avea în vedere un număr relativ mic de categorii de acte administrative de autoritate, el era numai un contencios în anulare; în acest sens, în art. 62 se prevedea că “actul administrativ casat se socotește ca și cum nu ar fi fost și nu mai are nici o putere”. Caracterizând acest contencios, Prof. C.G. rasrincescu susținea că “este neîndoielnic că legiuitorul din 1905 a voit să înființeze în această formă un contencios de anulare, adică un mijloc judecătoresc de a cerceta legalitatea actelor administrative și de a hotărâ anularea lor”.
Contenciosiul administrativ reglementat de Legea din 1905 cuprindea și unele chestiuni de procedură:
potrivit art. 41 alin. 5, în cazurile date în competența Secțiunii a III-a și prevăzute de art. 4 lit. h, se putea face oricând recurs în casație, în timp ce, în cazurile prevăzute la lit. j, recursul se putea face în termen de 20 de zile de la comunicarea actului administrativ sau de la notificarea ordinului de de executare; în cazul în care particularul a adresat o cerere administrației, recursul se făcea după expirarea unui termen de 30 de zile de la înregistrarea ei de către autoritatea administrativă și în termen de 30 de zile de la această dată;
conform prevederilor art. 43 alin. 1, cererile în casație erau însoțite de copia hotărârii judecătorești, a actului administrativ sau, în caz de lipsa, numai de o copie de pe cererea adresată de reclamant autorității administrative și certificată de recurent pentru conformitate cu originalul;
în alin. 2 al aceluiași articol, se prevedea că cererile trebuiau să fie însoțite de taxele (dovada plății) prevăzute de legea timbrului sau de actul de sărăcie;
potrivit prevederilor alin. 3, Curtea de Casație (Secțiunea a III-a) putea acorda cheltuieli de judecată părții câștigătoare;
în continuare, în același articol, se prevedea că, în cazurile date în căderea Secțiunii a III-a și enumerate în art. 4 la lit. e și următoarele – inclusiv h și j – se citau recurentul și autoritatea administrativă a cărei decizie se ataca; în cazul în care această autoritate era un consiliu județean, o delegație județeană sau consiliu de igienă, era citat prefectul județului, ca reprezentantul lor legal; pentru consiliile comunale, urbane sau rurale, erau citați primarii;
potrivit art. 48 alin.8, Curtea de Casație (Secțiunea a III-a) judeca de urgență și cu precădere cauzele prevăzute la lit. h până la lit. j din art. 4;
în art. 52 alin.1 este consacrat dreptul de apărare; în acest sens textul citat prevede că, după citirea petiției de casare și a memoriului recurentului, părtile prigonitoare (pârâte) sau avocații lor puteau să ia cuvântul, cerând voie de la președintele Curții (completului);
potrivit prevederilor alin.2 al aceluiași articol, în recursurile formulate în materiile date în cădere Secțiunii a III-a și enumerate în art. 4 lit. h și următoarele, Curtea (completul) judecă recursul, chiar în lipsa recurentului;
conform alineatului ultim al art. 52, hotărârile pronunțate de Secțiunea a III-a erau fără drept de opoziție;
deoarece, potrivit prevederilor art. 62 alin.1 în cazul admiterii recursului, actul administrativ casat se socotește ca și cum nu ar fi fost și nu mai avea nici o putere, conform alin. 2 al aceluiași articol, orice act de asigurare sau de executare, ce s-ar fi făcut în puterea unui asemenea act administrativ se desființa cu totul;
în alineatul ultim al art. 62 este reglementată răspunderea funcționarilor publici pentru nerespectarea hotărârilor pronunțate de Secțiunea a III-a în cauzele de contencios administrativ, în sensul că administratorii care, după o noua cerere a părtii interesate, nu vor ține seama de decizia Curții de Casație, vor fi ei personal răspunzători cu daune către partea vătămată;
întrucât, așa cum rezultă din teza a II-a a textului cuprins la lit. j a art. 4, recursul în casație se putea formula și pentru refuzul unei autorități de a rezolva o cerere relativă la un drept patrimonial vătămat, potrivit prevederilor art. 35 alin.5 în cazurile date în căderea Secțiunii a III-a și enumerate în art.4 lit. j, Curtea admițând recursul, hotăra ca autoritatea competentă să satisfacă cererea;
pentru repararea daunelor cauzate – printr-un act ilegal sau prin refuzul de a rezolva o cerere – recurentul era în drept, potrivit alin. 2 al acestui text, ca cererea pentru daune interese să o ducă la judecata instanțelor ordinare;
în art. 74 erau reglementate actele administrative exceptate de la controlul exercitat de Secțiunea a III-a; în acest sens, articolul citat prevedea că toate dispozitile privitoare la exercitiul tutelei administrative sau la controlul ierarhic nu erau întru nimic atinse prin această lege.
Perioada 25 Martie 1910 – 17 Februarie 1912
Prin legea Curții de Casație si Justiție din 25 martie 1910 – cunoscută și sub denumirea de Legea Toma Stelian – sistemul contenciosului administrativ instituit prin legea din 1905 a fost desființat, iar cauzele de această natură se soluționau de către tribunalele de județ. În acest sens, art. 74 prevedea că “pricinile dintre particulari și stat, județe și comune sau alte autorități publice, pentru vătămarea drepturilor particularilor din acte administrative de autoritate, venite înaintea instanțelor judecătorești, conform principiiilor generale ale dreptului, se vor judeca de urgență și cu precădere asupra tuturor celorlalte afaceri”.
În continuare, același articol reglementează unele chestiuni de procedură specifice acestei categorii de litigii. Astfel:
potrivit alin. 2, tribunalele de județe judecau asemenea pricini în ședințe publice și în complete de cel puțin 2 judecători;
conform prevederilor alin. 3, termenul de apel în asemenea afaceri era de 15 zile de la pronunțarea hotărârii atacate;
în alin. 4 se prevedea că termenul de recurs era de 15 zile de la pronunțarea deciziei atacate; din aceste texte rezultă că pricinilor de natura contenciosului administrativ le erau consacrate trei grade de jurisdicție;
în temeiul prevederilor alin. 5, instanța de fond, care a pronunțat hotărârea atacată, era datoare să redacteze hotărârea cel mai târziu până la a 5-a zi de la pronunțare;
potrivit ulimului alineat al acestui articol – art.74 -, recursul în casație era de drept suspensiv de executare, fără nici o cauțiune.
În art.75 din lege erau cuprinse norme ce reglementau modul de executare a creanțelor particularilor de către autoritățile administrative obligate la plată. În acest sens, articolul citat prevedea ca plata creanțelor certe, lichide și exigibile, recunoscute în mod legal sau constatate prin titlu executor, în contra județelor, comunelor sau stabilimentelor publice și neînscrise în bugetul anului financiar, imediat următor epocii exigibilității lor, va putea fi urmărită asupra tuturor veniturilor județului, comunei sau stabilimentului public debitor.
Perioada 17 Februarie 1912 – 23 Decembrie 1925
Competența stabilită prin Legea Curții de Casație și Justiție din 25 martie 1910 nu a durat decât aproape doi ani, pentru că prin Legea de reorganizare a Curții de Casație si Justiție din 17 februarie 1912 – denumită și Legea Cantacuzino – cauzele de contencios administrativ au fost atribuite, din nou, Secțiunii a III-a. În acest sens, art. 5 lit. f prevedea că această Secție judecă “recursurile acelor care s-ar pretinde vătămați în drepturile lor, printr-un act administrativ de autoritate făcut cu călcarea legii, precum și recursurile în contra refuzului autorităților administrative de a rezolva o cerere relativă la un asemenea drept”.
Erau exceptate actele de guvernământ. Pentru prima dată în legislația noastră, este redat conținutul acestei categorii de acte administrative de autoritate, în sensul că actele de guvernământ, adică măsurile luate pentru ocrotirea unui interes general privitor la ordinea publică, la siguranța statului, internă sau externă, sau la alte cerințe de ordine superioară, cum ar fi: declararea stării de asediu, faptele de război, care ar rezulta dintr-o forță majoră sau din necesitățile imediate ale luptei, executarea și interpretarea tratatelor și convențiilor diplomatice cu statele străine, măsurile împotriva epidemiilor, epizootiilor, inundațiilor, foametei, tulburărilor interne, extrădarea străinilor, expulzarea și altele de aceeasi natură.
Cu toate acestea, deciziile de expulzare puteu fi atacate cu recurs, dar numai pentru eroare aspra calității de străin.
De asemenea, erau exceptate actele privitoare la exercitarea tutelei administrative și la controlul ierarhic.
Secțiunea a III-a a Curții de Casație si Justiție era competentă să judece și recursurile militarilor împotriva actelor autoritătilor militare superioare, însă numai în privința decretelor de punere la retragere și numai pentru cuantumul pensiei.
Admițând recursul, Curtea va acorda recurentului pensia gradului său, socotindu-l că ar fi îndeplinit maximum de ani de serviciu, fără ca prin aceasta să i se închidă și dreptul de daune, conform art. 33. Potrivit acestui din urmă text, daunele interese care ar putea izvorâ din asemenea acte sau fapte, se vor cere de către cei interesați de la curtea de apel în circumscripția căreia s-a îndeplinit actul administrativ atacat, oricare ar fi valoarea acestor daune. Aceste cereri se judecau de urgența și cu precădere.
Aceeași secțiune mai era competentă să judece recursurile în contra județelor, comunelor sau altor stabilimente publice de a înscrie în bugetele lor o datorie constatată prin titlu executor. Pentru a obține modificarea unui buget comunal sau județean, pentru exercitiul anului financiar imediat următor, cererea de recurs va trebui să fie introdusă cel mai târziu până la data de 1 februarie a anului în curs.
Prin lege era reglementat dreptul părții vătămate de a se adresa și organului ierarhic superior celui care a adoptat sau emis actul administrativ de autoritate vătămător. În acest sens, art. 31 alin. 2 prevedea că partea vătămată printr-un act adminidtrativ de autoritate sau prin refuzul administrației de a da curs unei cereri legale, se va putea adresa autorității administrative superioare, potrivit legilor speciale, ori de câte ori va avea interes.
În alin. 3 al aceluiași articol, se dispunea ca recursul pe cale contencioasă înaintea Curții de Casație se va putea face, fie înaintea, fie după exercitarea recursului ierarhic, iar potrivit alin. ultim, recursul în casație nu împiedica autoritățile administrative superioare de a statua asupra apelurilor și recursurilor în cazurile date prin lege în competența lor.
Recursurile făcute în conformitate cu art. 5&3 lit. f și g, prevedea art. 41 alin. 3, se făcea pe timbru și cu taxele cerute de art. 22, nr. 1 din Legea timbrului și înregistrării din 1906.
Potrivit prevederilor art. 63 alin. 5, Curtea de Casație – Secțiunea a III-a -, admițând recursul în contra unui act administrativ de autoritate, nu anulează acest act, arată numai că actul este ilegal față de recurent și invită autoritatea administrativă să satisfacă cererea, să desființeze sau să modifice actul.
În legatură cu aplicarea acestor dispoziții legale, în practică s-au ridicat două aspecte și anume: a) efectele comunicării deciziei instanței de contencios administrativ altei persoane decât capului administrației si b) caracterul termenului de 30 de zile, prevăzut de text.
Perioada 23 Decembrie 1925 – 9 Iulie 1948
Potrivit art. 1 din Legea pentru contencoiosul administrativ din 1925, oricine se pretinde vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ de autoritate făcut cu călcarea legilor și a regulamentelor, sau prin reaua-voință a autorităților administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere pentru recunoașterea dreptului său la instanțele judecătorești competente, arătate mai jos.
În legătură cu acest articol, instanța supremă a statuat că, din cuprinsul acestui text rezultă că cel care intentează o acțiune în contencios trebuie să dovedească că, în adevăr, a fost vătămat interesul sau prin actul administrativ pe care îl atacă, ceea ce înseamnă că, dacă nu se face această dovadă, nu are dreptul de a intenta asemenea acțiune împotriva unui act administrativ, chiar dacă acel act ar fi făcut cu călcarea legii și a regulamentelor.
Potrivit art. 2, puterea judecătorească nu are căderea de a judeca actele de guvernământ și actele de comandament cu caracter militar și, în continuare, alin. 2 al aceluiași articol enumera, exemplificativ, actele de guvernământ prevăzute și în art. 5&3 pct. 1 din Legea pentru Curtea de Casație și Justiție din 1912, între care, include și toate actele de comandament cu caracter militar, precizare pe care nu o găsim în textul citat din legea din 1912.
Caracterizând actele de guvernământ, instanța supremă a statuat că actele de guvernământ sunt în afară de prevederile legii, ele derivând din dreptul impus de o necesitate superioară și de împrejurările de forță majoră care periclitează existența statului, punându-l astfel în stare de legitimă apărare.
În conformitate cu prevederile art. 3, nu puteau fi atacate pe cale judecătorească:
actele privitoare la exercițiul tutelei administrative și controlul ierarhic. Caracterizând actele de tutela administrativă, instanțele de contencios administrativ au statuat că, prin act de tutelă administrativă se înțeleg: actele făcute de autoritatea inferioară, efectiv sau deliberativ, acte care nu devin valabile și nu produc efecte decât în momentul când au fost confirmate de autoritatea superioară; prin urmare, esența actului de tutelă administrativă este ca validarea lui să depindă de autorizarea, aprobarea sau confirmarea autorității superioare, iar Curtea de Casație și Justiție a statuat că, prin actul de tutelă administrativă se ințelege controlul pe care o autoritate administrativă superioară îl exercită asupra unei autorități sau instituții dependinte de acea autoritate; însă acest control trebuie înțeles în sensul că autoritatea superioară intervine în lucrările autorității dependinte, pentru a completa capacitatea de lucru a acesteia din urmă, ceea ce înseamnă că autoritatea dependintă poate lucra valabil numai prin completarea capacității sale sau cu intervenția și controlul exercitat de autoritatea superioară;
deciziile date de consiliile disciplinare și declarate de statutul functionarilor publici sau alte legi definitive și executorii. Caracterizând deciziile date de comisiile disciplinare declarate, de statutul functionarilor publici sau alte legi speciale, definitive și executorii, practica instanțelor judecătorești a reținut ca deciziile comisiilor disciplinare nu au putere executorie, ele constituie numai niște simple avize, pe baza cărora șeful autorității poate pronunța o pedeapsă disciplinară și dacă legea statutului funcționarilor publici prevede că sunt definitive și executorii, trebuie să se înțeleagă că ele nu sunt susceptibile de nici o cale de atac. Atunci când, în temeiul unei asemenea decizii, se dă o decizie ministerială prin care se aplică o pedeapsă disciplinară, ne găsim în fața unui act administrativ de autoritate și partea vătămată este îndreptățită să ceară, pe calea unei acțiuni în contencios, anularea acestui act, dacă el este abuziv, iar instanța judecătorească este datoare să constate abuzul, indiferent de colaborarea organelor de unde a izvorât actul abuziv; de altfel, nicăieri legea nu declară că deciziile comisiilor disciplinare nu pot fi atacate odată cu actul administrativ de autoritate;
actele autorităților militare nu vor putea fi atacate decât în privința decretelor de punere în retragare și numai pentru cuantumul pensiei. Se observă că în afară de faptele de război care ar rezulta dintr-o forță majoră sau din necesitățile imediate ale luptei și toate actele de comandament cu caracter militar, exceptate de la controlul instanțelor de contencios administrativ, potrivit alin. 2 al art. 2, al art. 3 mai exceptează o categorie de acte militare și anume actele autorităților militare care nu pot fi atacate decât în privința decretelor de punere în retragere, dar și în aceste cazuri numai pentru cuantumul pensiei. Aceasta nu înseamnă că cel vătămat este lipsit de dreptul de a cere daune interese. În acest sens, Curtea de Casație și Justiție a statuat că, dacă art. 3 din Legea pentru contenciosul administrativ din 1925 restrânge, în ce privește pe militari, dreptul instanței judecătorești numai la cercetarea ilegalității actului și fixarea cuantumului pensiei, această restricție nu se referă la dreptul părții de a cere daune interese, drept consacrat tuturor – civili și militari – prin art. 6 ci la principiul general din art. 1, după care oricine se pretinde vătămat prin actul unei autorități publice poate cere și obține nu numai declararea ilegalității, dar și anularea actului, precum și reintegrarea efectivă în drepturile din care a fost scos, reintegrare care nu a fost prevazută și pentru militari, din rațiuni care privesc interese superioare ale armatei.
ultima excepție este aceea prevăzută în alin. ultim al aceluiași articol – art. 3 -, potrivit căruia actele administrative de autoritate și actele de gestiune ale Președintelui Senatului și ale Președintelui Adunării Deputaților sunt supuse controlului exclusiv al adunării plenare, al corpului legislativ ce prezidează.
Prin Legea contenciosului administrativ din 1925 rezultă că, în temeiul Constituției din 1923, în țara noastră s-a instituit un contencios de plină jurisdictie, după cum observa Prof. Prisăcaru. Acest contencios de plină jurisdicție se caracterizează prin faptul că instanța de contencios administrativ, soluționând cererea particularului care se considera vătămat într-un drept al său recunoscut de lege printr-un act administrativ de autoritate ilegal sau prin refuzul autorităților administrative de a-i rezolva cererea privitoare la un drept recunoscut de lege, putea anula actul administrativ de autoritate ilegal, putea obliga autoritatea administrativă la rezolvarea cererii și acorda despăgubiri pentru acoperirea pagubelor produse prin actul administrativ ilegal ori prin refuzul de a rezolva o cerere pentru recunoașterea dreptului său.
Pentru a se ajunge la această formă de contencios administrativ a fost necesară o evoluție legislativă de cca 60 de ani de la Legea pentru înființarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864 și până la Legea pentru contenciosul administrativ din 23 decembrie 1925 – în care instanțele de contencios administrativ au avut competențe diferite. Astfel, Consiliul de Stat pronunță o hotărâre care avea caracterul unui aviz, ce se transmitea ministerului respectiv pentru a intra în legalitate (art. 54 din Legea din 11 februarie 1864), la considerarea ca inexistent a actului administrativ ilegal (art. 62 din Legea din 1 iulie 1905) ori la stabilirea ilegalității actului, în acest sens, art.63 alin. 5 din Legea din 17 februarie 1912 prevedea că instanța competentă – Secțiunea a III-a a Curții de Casație și Justiție – admițând recursul în contra unui act administrativ de autoritate, nu anulează acest act, arată numai că actul este ilegal față de recurent și invită autoritatea administrativă să satisfacă cererea, să desființeze sau să modifice actul.
Cât privește aspectele care fac ca legea din 1990 să se deosebească de aceea din 1925, singura instanță competentă să judece cererile celor vătămați într-un drept al lor, era Curtea de Apel, cu recurs la Curtea de Casație.
Ca o concluzie la această perioadă – 23 decembrie 1925 – 9 iulie 1948 – se poate afirma că a fost perioada în care instanțele judecătorești competente – organe ale puterii judecătorești – controlau legalitatea unor categorii de acte adminidtrative adoptate sau emise de organele administrației publice – organe ale puterii executive.
În această perioadă, în afară de contenciosul administrativ de competența instanțelor judecătorești mai sus menționate au fost înființate și unele instanțe jurisdicționale administrative, competente, în materia contenciosului administrativ, să verifice legalitatea unor categorii de acte adoptate sau emise de organele administrației publice locale.
Astfel, prin Legea pentru organizarea Comitetului Central și comitetele locale de revizuire din 3 ianuarie 1930 s-au înființat, ca organe de jurisdicție administrativă, Comitetul Central de Revizuire, cu sediul în București, și 7 comitete locale de revizuire – câte unul pentru fiecare directorat minister local, înființate prin Legea pentru organizarea administratiunii locale din 1929 – cu reședința în următoarele orașe: București, Cernăuți, Chișinău, Cluj, Craiova, Iași și Timișoara.
Prin legea pentru modificarea Legii de organizare a Comitetului Central și comitetelor locale de revizuire din 20 aprilie 1933, reglementarea din 1930 a fost abrogată, iar această jurisdicție administrativă a fost organizată și a funcționat potrivit Legii din 20 aprilie 1933, care, cu modificările aduse prin Legea administrației locale din martie 1936, a fost în vigoare până la abrogarea ei prin Legea pentru înființarea curților administrative din 15 martie 1939.
Spre deosebire de Legea pentru contenciosul administrativ din 1925, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ, instanțele jurisdicționale administrative – comitetele locale de revizuire și Comitetul Central de Revizuire – înființate prin Legea din 3 Ianuarie 1930 erau competente sã controleze numai legalitatea actelor și faptelor administrative ale organelor administrației publice județene și locale (comune, orașe și municipii).
Comitetul Central de Revizuire se compunea, potrivit prevederilor art. 2 din Legea din 1933, dintr-un președinte și 10 membri, dintre care: 3 erau magistrați, cu grad de consilier la Inalta Curte de Casație și Justiție, delegați de ministrul justiției, cu consimțãmântul lor, conform avizului Consiliului Superior al Magistraturii; ceilalți 8 membri se numeau prin decret regal dintre funcționarii superiori ai diferitelor ramuri ale administrației publice, cu grad de director, având titlu de licențiat în drept, avocați definitivi, cu un stagiu efectiv de cel puțin 15 ani și membri ai comitetelor locale de revizie.
Comitetele locale de revizuire erau compuse dintr-un președinte și 6 membri, dintre care 3 erau magistrați, consilieri la curțile de apel, delegați de ministrul justiției, cu consimțãmântul lor, conform avizului Consiliului Superior al Magistraturii, ceilalți 4 membri se numeau prin decret regal, dintre funcționarii superiori ai diferitelor ramuri ale administrației publice, cu grad de cel puțin subdirector clasa I, având titlu de licențiat în drept și dintre avocați definitivi, cu un stagiu efectiv de cel puțin 10 ani.
Membri comitetelor de revizuire erau ajutați, în rezolvarea lucrãrilor lor, dupã cum prevedeau articolele 10-14, de referenți. Astfel, pe lângã Comitetul Central de Revizuire funcționa un prim referent și 4 referenți, iar pe lângã comitetele locale de revizuire, funcționa câte un prim-referent și 2 referenți. Referenții erau numiți prin decret regal dintre persoanele care erau licențiate în drept.
Comitetele de revizuire se compuneau din câte 2 secțiuni formate din 5 membri, la Comitetul Central de Revizuire, și din 3 membri, la comitetele locale de revizuire.
Potrivit revederilor art. 36, comitetele locale de revizuire, în circumscripțiile lor, decideau :
asupra tuturor acțiunilor îndreptate în contra actelor juridice ale organelor administrațiilor județene și comunale de orice fel, afarã de acelea ale municipiului București;
asupra tuturor acțiunilor îndreptate în contra actelor de control administrativ (tutelã) exercitate de primpretori și prefecți;
asupra contestațiilor fãcute în contra alegerilor administrative ale comunelor și județelor;
asupra propunerilor de dizolvare a consiliilor județelor și comunelor de orice fel, afarã de municipiul București, cu sectoarele și comunele lor suburbane.
Potrivit prevederilor art. 37, deciziile comitetului local de revizuire erau supuse apelului la Comitetul Central de Revizuire. Apelul se fãcea în termen de 10 zile de la comunicarea deciziei, iar dacã partea a fost prezentã, de la pronunțare.
Deciziile date asupra contestațiilor la alegerile administrative se pronunțau în prima și în ultima instanțã. Ele erau supuse recursului în fața Secțiunii a III-a a Inaltei Curți de Casație.
Comitetul Central de Revizuire, dupã cum prevedea art. 38, decidea:
In primã și ultimã instanțã:
asupra acțiunilor îndreptate contra actelor juridice ale administrației municipiului București cu sectoarele și comunele lor suburbane;
asupra tuturor acțiunilor îndreptate în contra actelor de control administrativ (tutelã) ale ministerelor;
asupra propunerilor de dizolvare a consiliului municipiului București, sectoarelor și comunele lor suburbane.
In ultimã instanțã:
asupra tuturor deciziilor pronunțate în rimã instanțã de comitetele locale de revizie.
In afarã de aceastã competențã Comitetul Central de Revizuire, mai era competent, potrivit art. 19, sã lucreze în ședințe plenare:
când trebuie sã rezolve o chestiune importantã de principiu; In acest caz, ședința plenarã este convocatã din inițiativa președintelui comitetului sau dupã avizul secțiunii înaintea cãreia a fost pusã chestiunea;
ori de câte ori Ministerul de Interne cere aceasta;
pentru întocmirea sau modificarea regulamentului interior al Comitetulu Central și al comitetelor locale.
In asemenea cazuri Comitetul Central de Revizuire rezolvã numai chestiunile de principiu deduse spre examinare și apoi restituie dosarul de fond, secțiunii de la care l-a primit, care, în lumina principiilor stabilite de secțiunile unite, va rezolva fondul pricinii.
Deși organizate într-un sistem paralel – de organe jurisdicționale – cu cel al instanțelor judecãtorești, din prevederile art. 39 rezultã cã actele jurisdicționale pronunțate, fie în primã instanțã, fie în ultimã instanțã, de Comitetul Central de Revizuire, erau supuse recursului la Inalta Curte de Casație, în termenul prevãzut de Legea pentru contenciosul administrativ și în conformitate cu aceastã lege.
In ceea ce privește procedura contecioasã, aceasta se fãcea potrivit prevederilor art. 49, prin cererile organelor de control (de tutelã) prin cererea administrației locale, precum și prin cererea pãrților interesate. In articolele 44 și 45 este mai bine reglementat dreptul de a sesiza aceste instanțe de contencios administrativ. Astfel, potrivit art. 44, actele juridice ale administrațiilor locale pot fi atacate înaintea instanțelor jurisdicționale administrative pentru anularea sau reformarea lor de cãtre organele de control administrativ și de cãtre particulari vãtãmați, iar conform art. 45, actele de control administrativ (de tutelã) pot fi atacate înaintea instanțelor jurisdicționale de cãtre administrațiile locale sau de cãtre particularii vãtãmați.
În afarã de aceste sesizãri, dupã cum rezultã din prevederile art. 31, când din raportul referentului sau din cercetarea dosarului rezultã fapte sau opiniuni de naturã sã determine comitetul sã se sesizeze din oficiu, se va incheia un jurnal care ținea loc de sesizare, urmându-se procedura stabilitã pentru cercetarea (judecarea) cauzelor deduse în fața comitetelor. Tot astfel, potrivt dispozițiilor art. 47 alin. 3, nulitatea actelor administrative putea fi pronunțatã, chiar din oficiu, de instanța jurisdicționalã administrativã, atunci când actul administrativ se gãsea adus înaintea ei prin orice cale de atac.
În afarã de activitatea jurisdicționalã, comitetele locale și Comitetul Central de Revizuire, desfãșura și o activitate de reconciliere, precum și una de consultare și interpretare. In acest sens, art. 40 prevedea cã litigiile dintre comunele rurale și urbane între ele și unele cu altele, înainte ca pãrțile sã se adreseze justiției, sunt supuse conciliațiuni comitetului local de revizuire competent, în litigiile dintre comune și județe și cele dintre județe, precum și litigiile dintre toate administrațiile locale și stat, înainte ca pãrțile sã se adreseze justiției, sunt supuse conciliațiunii Comitetului Central de Revizuire. Potrivit art. 41, ca organe de consultare și interpretare, comitetele locale de revizuire, dãdeau avize pentru comune, iar Comitetul Central de Revizuire dãdea avize pentru județe.
Prin Legea pentru organizarea curților administrative din 15 Martie 1939, Legea pentru organizarea Comitetulu Central și comitetelor locale de revizuire din 20 Aprilie 1933 – care, la rândul ei, a abrogat Legea de organizare a Comitetului Central și a comitetelor locale de revizuire din 1930 – a fost abrogatã, iar activitatea de contencios administrativ pentru actele adoptate / emise de organele administrației publice locale a fost încredințatã noilor organe de jurisdicție administrativã – Curtea Superioara Administrativa și curțile locale administrative. In timp ce Curtea Superioarã Administrativã, era una singurã, pentru întreaga țarã, curțile administrative locale erau în numãr de 10, câte una pentru fiecare ținut, cu reședința în capitala celor 10 ținuturi.
Curțile administrative – atât Curtea Superioarã Administrativã cât și curțile administrative locale – erau compuse din consilieri și referenți – și unii și alții licențiați în drept – și care erau considerați – cu drepturile și obligațiile corespunzãtoare – magistrați.
Curtea Superioarã Administrativã era formatã din 21 de magistrați care îndeplibeau urmãtoarele funcții: prim-președinte, președinte, consilieri (10), prim-referent și referenți (8), în timp ce curțile administrative erau formate dintr-un numãr de magistrați ce varia între 5 și 8 și care îndeplineau funcțiile de președinte, consilieri, prim-referent și referenți. Spre deosebire de Curtea Superioarã Administrativã care avea 2 secțiuni, curțile administrative aveau o singurã secțiune (art. 2 și 4 din Legea din 1939).
Potrivit prevederilor art. 37 din legea menționatã, curțile administrative decideau în primã instanțã :
asupra acțiunilor pornite în contra actelor administrative ilegale, sãvârșite de organele administrației locale;
asupra acțiunilor pornite de particularii lezați prin refuzul ilegal sau prin tãcerea nejustificatã a administrației locale de a face un act sau de a presta un serviciu datorat.
Particularii au deschisã calea acțiunii la curțile administrative atunci când au fost lezați într-un dreot sau interse personal, actual și legitim.
Soluționând cauzele de competența lor, curțile administrative puteau dupã cum prevedea alin. 3 al aceluiași articol:
sã anuleze actul de tot sau în parte;
sã ordone reintegrarea pãrților lezate în toate drepturile avute anterior actului anulat;
sã ordone prestrea serviciului datorat sau abținerea de la acțiunea hotãrâtã prin actul atacat;
sã ordone înscrierea creanțelor în bugetele administrației locale ale anului financiar urmãtor.
In afarã de aceste atribuții jurisdicționare, dupã cum rezultã din art. 38 din aceeași lege, curțile administrative mai erau competente sã avizeze aplicarea pedepselor disciplinare prevãzute de Statutul funcționarilor publici, în cazurile și în condițiile stabilite de Legea administrativã din 1938.
Curtea Superioarã Administrativã era competentã potrivt prevederilor art. 40, sã judece:
apelurile pornite în contra deciziilor curților administrative locale;
recursurile contra deciziilor curților administrative date în competențã prin art. 154 alin.2 din Legea administrativã din 1938
cererile de strãmutare a pricinilor de la o curte administrativã localã la alta, pentru bãnuiala legitimã;
conflictele de jurisdicție dintre 2 sau mai multe curți administrative sau între acestea și alte instanțe administrative;
acțiuniel în anularea autorizațiilor de construcție eliberate de Primãria Municipiului București, conform art. 154 alin.3 din Legea administrativã din 1938
în toate materiile atribuite prin lege;
în ședința plenarã judecã pricinile în care completul de judecatã sau de divergențã gãsește cã este cazul sã revinã asupra jurisdicției stabilite în ultimii 2 ani anteriori judecãrii recursului;
Dupã cum rezultã din prevederile art. 42 – 47, procedura în fața curților administrative era o procedurã contencioasã întemeiatã pe principiul egalitãții pãrților și al contradictorialitãții, care se asemãna cu procedura instanțelor de contencios administrativ regelementatã prin Legea pentru contenciosul administrativ din 1925. Și în cazul acestei proceduri, era admisã, dupã cum prevedea art. 49, suspendarea executãrii actului administrativ atacat. In acest sens, în alin. 1 al art. Citat se prevedea cã pãrțile interesate pot cere, odatã cu introducerea acțiunii în anulare sau prin cereri aparte, suspendarea actului administrativ atacat, pânã la ziua fixatã pentru judecarea fondului în caz de desfințare de construcții sau atunci când prin executarea actului s-ar cauza un prejudiciu ireparabil.
Pentru executarea deciziilor curților administrative, acestea se investesc cu formulã executorie și se executã prin intermediul Curții, care dã ordin de executare administrației respective, iar în cazul în care autoritatea administrativã executã în mod nejustificat o decizie definitivã, dupã cum prevedea art. 53 alin.1, administrația va fi condamnatã în condițiile art. 7 din Legea pentru contenciosul administrativ din 1925.
Cât privește procedura în fața Curții Superioare Administrative, potrivit prevederilor art. 54, dispozițiile referitoare la procedura în fața curților administrative, precum și cele referitoare la citarea pãrților se aplicau și Curții Superioare Administrative.
În perioada de la 3 Ianuarie 1930 – data adoptãrii Legii pentru organizarea Comitetului Central și a comitetelor locale de revizuire – și pânã la 9 Iunie 1948 – data emiterii Decretului nr. 128 pentru desființarea contenciosului administrativ și a curților administrative – în țara noastrã au funcționat 2 categorii de contencios administrativ și anume, unul – cel înființat prin legea pentru contenciosul administrativ din 1925 – realizat de instanțele judecãtorești (curțile de apel și Secțiunea a III-a a Curții de Casație și Justiție) și al doilea – cel înființat prin legea pentru organizarea Comitetului Central și a comitetelor locale de revizuire din 1930, precum și prin legea pentru organizarea curților administrative – înfãptuit de organe de jurisdicție administrativã (Comitetul Central și comitetele locale de revizuire, precum și, dupã desființarea acestora, de cãtre Curtea Superioarã Administrativã și curțile administrative).
Comparând competențele celor 2 categorii de organe de contencios administrativ – instanțe judecãtorești și jurisdicții administrative – se observã cã, în timp ce instanțele judecãtorești de contencios administrativ aveau o competențã ce cuprinde, cu excepțiile prevãzute de art. 2 și 3 din Legea din 1925 pentru dreptul instanțelor judecãtorești de a verifica pe aceastã cale – a contenciosului administrativ – totalitatea actelor administrative adoptate / emise de autoritãțile administrative, organele de jurisdicție administrativã erau competente sã verifice numai legalitatea actelor administrative adoptate / emise de organele administrației publice locale.
Pentru a se evita o dublã soluționare a acelorași cauze – o datã de o instanțã judecãtoreascã (de contencios administrativ ) și a doua oarã de un organ de jurisdicție administrativã (sau invers) – în art. 52 alin. 3 din Legea pentru organizarea curților administrative din 1939 se prevedea cã, partea care a ales calea de judecatã, conform prezentei legi, nu se mai poate adresa alotor instanțe de contencios administrativ, dacã la prima instanțã a intervenit o decizie asupra fondului sau un jurnal interlocutoriu. Prin acest text s-a fãcut aplicațiunea principiului electa una via, în materia contenciosului administrativ.
Deși separate, cele 2 activitãți de contencios administrativ purtau girul Curții de Casație și Justiție care, în temeiul art. 11 din Legea pentru contenciosul administrativ din 1925, al art 39 din Legea pentru organizarea Comitetului Central și al comitetelor locale de revizuire din 1930, precum și al art. 41 alin.1 din Legea pentru organizarea Curților Administrative din 1939, deciziile curților de apel, ale Comitetului Central de Revizuire și ale Curții Superioare Administrative erau supuse recursului instanței supreme.
Perioada 9 Iulie 1948 – 1 Septembrie 1967
Perioada dintre 1948 și 1967 poate fi împãrțitã, la rândul ei în 2 subperioade și anume:
prima, de la 9 Iulie 1948, data emiterii Decretului nr. 128 pentru desființarea contenciosului administrativ și a curților administrative și pânã la data de 19 Iunie 1952, data emiterii Decretului nr 132 pentru modificarea codurilor de procedurã civilã, procedurã penalã și procedurã fiscalã, în legãturã cu restructurarea organizãrii judecãtorești;
a doua, de la 19 Iunie 1952 și pânã la 1 Septembrie 1967, data intrãrii în vigoare a legii nr. 1/1967 cu privire la judecrea de cãtre tribunale a cererilor celor vãtãmați în drepturile lor prin acte administrative ilegale.
În ceea ce privește prima perioadã, art. 2 din Decretul nr. 128/1948, potrivit cãruia acțiunile în contencios administrativ în curs de judecatã la data intrãrii în vigoare a prezentei legi se considerã stinse, iar hotãrârile judecãtorești date în aceastã materie și neduse la îndeplinire pânã la aceeași datã, se considerã nule.
În ceea ce privește cea de a doua subperioadã, care începe în August 1952, data intrãrii în vigoare a Decretului nr. 132/1952, se observã cã, prin introducerea în Codul de Procedurã Civilã, la Capitolul I din Titlul II al Cãrții a II-a, a unei noi secțiuni – secțiunea a cincea, intitulatã “Plângerea” – s-a deschis, totuși, o cale de atac împotriva unor acte administrative date de organele administrației publice, a persoanelor interesate. În acest sens, art. 120 prevedea cã : în cazurile în care legea prevede dreptul de a cere reformarea sau desființarea de cãtre instanțele judecãtorești a unei decizii sau dispoziții date de un organ al administrației de stat, persoanele interesate vor putea face plângere la tribunalele populare în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei sau a dispoziției.
Dupã cum s-a susținut în literatura de specialitate, plângerea este un mijloc procedural (o varietate de cerere), prin care persoanele interesate, în cazurile admise de lege, atacã unele acte date de un organ al administrației de stat, cerând instanțelor judecãtorești sau reformarea, sau desființarea lor.
Cu toate cã plângerea era calea de sesizare a unei instanțe judecãtorești pentru a efectua controlul asupra legalitãții unui act al organelor administrației de stat, trebuie subliniat cã aceastã cale putea fi folositã numai în cazurile expres prevãzute de lege.
Calea plângerii, ca mijloc de control al legalitãții actelor emise de organele administrației de stat, a fost prevãzutã într-un numãr restrãns de dispoziții normative, dintre care menționãm: Decretul nr. 387 / 1952 privitor la urmãrirea unor datorii pe cale notarialã, Decretul nr. 184 / 1954 pentru reglementarea sancționãrii contravenților, Decretul nr. 256 / 1958 cu privire la carnetul de muncã, astfel cum a fost modificatã prin decretul nr. 90 / 1960; Decretul nr. 278 / 1960 cu privire la actele de stare civilã, Decretul nr. 377 / 1960 pentru organizarea și funcționarea notariatelor de stat, Hotãrârea Consiliului de Miniștri nr. 1508 / 1953 privitoare la stabilirea și plata chiriei pentru locuințe, obligațiuni locative, precum și la schimbul de locuințe.
În legãturã cu aceastã hotãrâre a Consiliului de Miniștri, care de altfel, a determinat formularea celor mai multe plângeri, este de observat cã prin dispozițiile art. 37 alin. 1, potrivit cãrora persoanele îndreptãțite la schimb pot face plângere la instanța judecãtoreascã în raza cãreia se aflã una din locuințele ce urmeazã a fi schimbate, aceasta contravine prevederilor cuprinse în art. 120 din Codul de Procedurã Civilã, prin aceea cã potrivit acestui text, plângerile persoanelor inetersate, la instanțele judecãtorești, împotriva unei decizii sau dispoziții date de un organ al administrației de stat se pot face numai în cazurile în care legea prevede acest drept. Insã o hotãrâre a Consiliului de Miniștri nu poate fi o lege. Mai mult, deși în art. 120 alin. 1 din Codul de Procedurã Civilã se prevedea cã plângerea se poate pune la tribunalul popular din circumscripția pe raza cãreia domicilia reclamantul, potrivit dispozițiilor art. 37 alin.1 din Hotãrârea Consiliului de Miniștri nr. 1508/1953, plângerea se fãcea la instanța judecãtoreascã pe raza cãreia se afla una din locuințele ce urmau a fi schimbate, contravenindu-se, și prin aceasta, prevederilor legii – art. 120 din Codul de Procedurã Civilã.
În aliniatul 2 al art. 120 era reglementat cuprinsul plângerii, în timp ce, în aliniatul 4, era prevãzutã obligația pentru instanța de judecatã ca, odatã cu fixarea termenului, sã cearã, din oficiu, organului administrativ care a dat decizia sau dispoziția, înaintarea actelor necesare rezolvãrii plângerii.
În aliniatul 5 al aceluiași articol era prevãzut dreptul instanței ca, dupã primirea plângerii, sã dispunã suspendarea, cu sau fãrã cauțiune, a executãrii deciziei sau dispoziției. Potrivit prevederilor aliniatului 7, cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecatã, se vor comunica organului administrației de stat plângerea și actele anexate. In cazul acestor litigii, conform dispozițiilor cuprinse în aliniatul ultim, depunerea întâmpinãrii nu era obligatorie.
Judecarea plângerii se fãcea, potrivit aliniatului 6, cu citarea pãrților.
Potrivit dispozițiilor cuprinse în aliniatul 2 al art. 120, hotãrârile privitoare la plângeri erau supuse recursului. In legãturã cu aceastã prevedere, în doctrina juridicã s-a susținut cã aceste hotãrâri sunt susceptibile de recurs ori de câte ori normele speciale nu instituie derogãri de la aceastã regulã.
În afarã de aceastã cale directã de atacare la instanțele judecãtorești de cãtre partea interesatã a actelor administrative ilegale, mai era folositã o cale indirectã și anume, aceea a invocãrii excepției de ilegalitate a unui act administrativ într-un conflict juridic de competența instanțelor judecãtorești sau a altor organe de jurisdicție.
Perioada analizatã se caracterizeazã prin dreptul discreționar al organelor administrației de stat de a adopta sau a emite acte administrative dupã bunul lor plac, iar cele câteva categorii de acte a cãror legalitate putea fi controlatã de instanțele judecãtorești erau menite sã salveze aparențele cu privire la ilegalitatea activitãții desfãșurate de aceste organe de stat.
Sfera actelor organelor administrației de stat, supuse controlului instanțelor judecãtorești, s-a lãrgit odatã cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1 / 1967, moment de la care se poate spune cã a început o nouã perioadã în evoluția contenciosului administrativ în țara noastrã, perioadã care a durat pânã la 8 Decembrie 1990, data intrãrii în vigoare a Legii Contenciosului Administrativ nr. 29/1990.
Perioada 1 Septembrie 1967 – 8 Decembrie 1990
În aceastã perioadã, contenciosul administrativ în țara noastrã a fost înfãptuit în temeiul Legii nr. 1/1967 cu privire la judecarea de cãtre tribunale a cererilor celor vãtãmați în drepturile lor prin acte administrative ilegale. Aceastã lege a fost adoptatã la 26 Iulie 1967, dar a intrat în vigoare, potrivit prevederilor art. 19, la data de 1 Septembrie a aceluiași an.
De menționat cã aceastã lege a fost adoptatã în temeiul art. 35 din Constituția din 1965, potrivit cãreia cel vãtãmat într-un drept al sãu printr-un act ilegal al unui organ de stat poate cere organelor competente, în condițiile prevãzute de lege, anularea actului și repararea pagubei, precum și a dispozițiilor cuprinse în art. 96 alin.3 (devenit art. 103), care prevedea cã tribunalele și judecãtoriile judecã cererile celor vãtãmați în drepturile lor prin acte administrative, putând sã se pronunțe, în condițiile legii, și asupra legalitãții acestor acte.
Potrivit prevederilor art. 1 din lege, cel vãtãmat într-un drept al sãu printr-un act administrativ ilegal poate cere instanței judecãtorești competente, în condițiile prezentei legi, anularea actului sau obligarea organului administrativ chemat în judecatã sã ia mãsura corespunzãtoare pentru înlãturarea încãlcãrii dreptului sãu, precum și repararea pagubei.
De asemenea, prevede aliniatul 2 al aceluiaș articol, refuzul nejustificat de a satisface o cerere privitoare la un drept, cât și nerezolvarea unei astfel de cereri în termenul prevãzut de lege se socotește act administrativ ilegal.
Din textul citat rezultã cã:
aveau dreptul la acțiunea contencios administrativ cei care erau vãtãmați într-un drept al lor;
vãtãmarea trebuia sã fie cauzatã de un act administrativ ilegal;
cel vãtãmat putea cere instanței judecãtorești competente anularea actului administrativ ilegal sau obligarea organului administrativ, chemat în judecatã, sã ia mãsura corespunzãtoare pentru înlãturarea încãlcãrii dreptului sãu;
cel vãtãmat avea dreptul sã cearã și repararea pagubei cauzate prin actul administrativ ilegal;
cel vãtãmat într-un drept al sãu prin refuzul nejustificat al unui organ administrativ, de a satisface o cerere privitoare la un drept, cât și nerezolvarea unei astfel de cereri în termenul prevãzut de lege – potrivit prevederilor art. 4 din aceeași lege, termenul pentru seizarea instanțelor judecãtorești competente era de 30 zile de la comunicarea refuzului sau de la împlinirea termenului stabilit de lege pentru rezolvarea cererii – avea dreptul sã cearã instanței judecãtorești competente obligarea la satisfacerea cererii, pentru cã, potrivit aceluiași text, acest refuz era considerat act administrativ ilegal.
Reglementând competența instanțelor judecãtorești de soluționare a litigiilor de contencios administrativ , art. 2 al legii dispunea de: “Cererile prevãzute în art. 1 se judecã de instanța judecãtoreascã în circumscripția cãreia domiciliazã reclamantul, dupã cum urmeazã:
de judecãtorie, când cererea privește un act al unui organ local al administrației de stat sau al unei instituții subordonate unui asemenea organ;
de tribunalul județean sau de tribunalul Capitalei , dupã caz, când cererea privește un act al unu minister sau al unui alt organ central al administrației de stat, ori al unei instituții subordonate unuia din aceste organe centrale”.
Deoarece, în acea perioadã existau și organe cu dublã subordonare – ministerului de resort și comitetului executiv al consiliului popular local – în practicã s-a pus problema competenței de soluționare a litigiilor ce priveau actele administrative adoptate sau emise de astfel de organe. Fiind confundatã cu soluționarea acestei probleme, instanța supremã a statuat cã acțiunile prin care se solicitã anularea actelor administrative emise de cãtre organele de specialitate subordonate, atât ministerelor, cât și comitetelor executive, ale consiliilor populare sunt de competența judecãtorilor, și nu a tribunalelor.
În articolul 3 din lege era reglementatã procedura prealabilã sesizãrii instanțelor judecãtorești, în sensul cã, înainte de a cere instanței judecãtorești competente anularea actului, cel vãtãmat se va adresa, pentru apãrarea dreptului sãu, în termen de 30 de zile de la data când I s-a comunicat actul administrativ organului emitent, care este obligat sã rezolve reclamația în termenul prevãzut de lege.
În cazul în care cel vãtãmat nu este mulțumit de soluția datã reclamației sale, el poate sesiza instanța judecãtoreascã competentã în termen de 30 zile de la comunicarea soluției, iar dacã cel vãtãmat s-a adresat cu reclamație și la organul administrativ ierarhic superior, termenul de 30 de zile se calculeazã de la comunicarea de cãtre acel organ a soluției reclamației.
Caracterizând efectele reclamației formulate la organul ierarhic superior, instanța supremã a statuat sesizarea organului administrativ superior, atunci când are loc, determinã numai o prorogare a termenului în care poate fi sesizatã instanța de judecatã.
Fãrã deosebire de faptul cã cel vãtãmat s-a adresat sau nu cu reclamație și la organul administrativ superior, acțiunea în fața instanțelor judecãtorești competente se va formula împotriva organului administrativ competent sã rezolve cererea. In aceste sens, instanța supremã a statuta cã în sistemul Legii nr. 1/1967, procesul se poate porni în mod valabil, numai împotriva organului administrativ competent sã rezolve petiția reclamantului, iar nu împotriva organului ierarhic superior și cã aceastã consecințã rezultã din caracterul facultativ al sesizãrii organului administrativ ierarhic superior de cãtre cel vãtãmat într-un drept al sãu de cãtre organul administrativ inferior.
Potrivit prevederilor aliniatului ultim al art. 3 , în toate cazurile, introducerea cererii la instanța judecãtoreascã competentã nu se putea face mai târziu de 6 luni de la data comunicãrii actului administrativ a cãrui anulare se cere.
Pentru prevenirea unei pagube datorate actului administrativ emis ilegal, în art. 5 din lege era reglementat dreptul și condițiile în care instanțele judecãtorești de contencios administrativ erau competente sã dispunã suspendarea executãrii actului administrativ. In acest sens, articolul citat prevedea cã, în cazuri grabnice, pentru prevenirea unei pagube iminente, cel vãtãmat poate odatã cu sesizarea organului administrativ care a emis actul, sã cearã instanței judecãtorești competente sã dispunã suspendarea executãrii actului administrativ, pânã la rezolvarea reclamației adresate organului administrativ. Instanța judecãtoreascã va rezolva cererea de suspendare, de urgențã cu citarea pãrților, hotãrârea de suspendare fiind executorie de drept. In aliniatul ultim al aceluiași articol se prevedea cã, pânã la judecarea cererii de suspendare, instanța judecãtoreascã competentã va putea dispune suspendarea executãrii și fãrã citarea pãrților.
Din textul citat rezultã cã cererea de suspendare a executãrii actului administrativ se putea introduce la instanța judecãtoreascã competentã odatã cu reclamația la organul administrativ care a emis actul.
Potrivit opiniei profesorului Prisãcaru, soluția adoptatã de legiuitorul din 1967 – în legãturã cu momentul în care se poate introduce la instanța judecãtoreascã competentã cererea de suspendare a executãrii actului administrativ – este mai bunã decât aceea adoptatã de legiuitorul din 1990 care în art. 9 din Legea nr. 29/1990 prevede cã în cazuri bine justificate și pentru a se preveni producerea unor pagube iminente, reclamantul poate cere instanței judecãtorești competente sã dispunã suspendarea executãrii actului administrativ pânã la soluționarea acțiunii. Este consideratã mai bunã aceastã soluție pentru cã în timp ce legiuitorul din 1967 leagã dreptul de a cere instanței judecãtorești competente suspendarea executãrii actului administrativ emis ilegal de momentul introducerii reclamației la organul administrativ emitent, legiuitorul din 1990 leagã acest moment de cel al introducerii acțiunii la instanța judecãtoreascã competentã, moment care intervine, cel mai devreme, la 30 zile de la data publicãrii sau comunicãrii actului administrativ emis ilegal, o perioadã de timp în care se pot produce pagubele cauzate de aplicarea actului administrativ pe care partea vãtãmatã îl considerã ilegal.
Însã nu este mai puțin adevãrat cã legiuitorul din 1967 nu a fost consecvent în reglementarea suspendãrii actului administrativ , instituind, pe lângã reglementarea cuprinsã în art. 5 citat, și o alta, cea cuprinsã în alin. 4 al art. 6 potrivit cãreia, dacã reclamantul cere, condițiile art. 5 alin. 1 fiind întrunite – prevenirea unei pagube iminente – instanța de judecatã competentã, care urmeazã a se pronunța asupra anulãrii actului administrativ poate, cu citarea pãrților sã dispunã suspendarea executãrii actului administrativ pe tot timpul cât dureazã judecata. Pânã la judecarea cererii de suspendare, instanța judecãtoreascã competenta va putea dispune suspendarea executãrii și fãrã citarea pãrților. Cu alte cuvinte, cel vãtãmat poate cere suspendarea executãrii actului administrativ pe care îl considerã ilegal și dupã introducerea acțiunii în contenciosul administrativ la instanța judecãtoreascã competentã. Aceastã cale putea fi folositã, numai în mãsura în care, pânã la introducerea acțiunii în contenciosul administrativ , actul administrativ considerat ilegal nu a cauzat pagube celui vãtãmat, pentru cã, dacã aceste pagube s-au produs, reglementarea din alin. 4 al art. 6 nu-și mai avea rostul.
Fațã de acestea, cea mai bunã soluție este acea reglementatã de art. 5 din Legea nr. 1 / 1967.
În articolul 6 este reglementat dreptul instanțelor judecãtorești competente de a solicita organului administrativ pârât sã-I comunice actul administrativ la care se referã cererea (dacã acesta nu a fost depus de reclamant) lucrãrile pe care se întemeiazã actul, precum și orice alte lucrãri necesare pentru rezolvarea cererii. Totodatã, în același articol, este reglementatã obligația pentru organul administrativ de a se conforma cererilor instanțelor judecãtorești competente, precum și sancțiunea nerespectãrii termenelor stabilite pentru conformare – amendã în favoarea statului de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificatã.
O reglementare deosebitã, în ceea ce privește introducerea în cauzã a funcționarului care poartã rãspunderea pentru actul administrativ la care se referã cererea, cuprinde art. 8, potrivit cãruia, la cererea organului administrativ , instanța judecãtoreascã competentã poate dispune introducerea în cauzã a funcționarului care poartã rãspunderea pentru actul administrativ la care se referã cererea, spre a-I fi opozabile prbele administrate și constatãrile rezultate din hotãrârea ce se va pronunța.
În art. 9-11 sunt reglementate soluțiile pe care le puteau adopta instanțele judecãtorești competente în soluționarea cauzelor de contencios administrativ. Din cuprinsul acestor articole și, în mod deosebit, din prevederile aliniatului ultim al art. 9 și din art. 10, rezultã cã în concepția legiuitorului din 1967 puteau fi cenzurate în cadrul controlului de legalitate exercitat de instanțele judecãtorești, numai actele administrative individuale, nu și cele normative. În acest sens, aliniatul ultim al art. 9 prevede cã examinând, cu ocazia judecãții, legalitatea dispoziției actului cu caracter normativ pe care s-a întemeiat actul administrativ individual la care se referã cererea și constatând cã aceastã dispoziție este în neconcordanțã cu legea, instanța judecãtoreascã în fața cãreia hotãrârea a rãmas definitivã o va comunica în copie organului administrativ local sau ministerului ori altui organ central al administrației de stat care a emis actul normativ.
Potrivit art. 10, organul administrativ, în termen de 15 zile de la primirea copiei de pe hotãrârea definitivã, comunicatã în condițiile aliniatului ultim al art. 9, va revoca actul sãu normativ ori, dacã socotește cã actul este legal, va sesiza organul ierarhic superior, dupã cum urmeazã:
ministerele și celelalte organe centrale ale administrației de stat vor sesiza Consiliului de Miniștri;
comitetele executive ale consiliilor populare județene și al Capitalei vor sesiza Consiliului de Miniștri, atât pentru actele normative ce au emis, cât și pentru cele ale comitetelor executive ale consiliilor populare care le sunt subordonate și pe care le considerã legale.
Potrivit prevederilor aliniatului 1 al art. 9, instanța judecãtoreascã competentã, judecând cererea, poate, dupã caz, sã anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ la care se referã cererea, sã oblige pe pârât sã emitã un act administrativ ori sã elibereze un certificat, o adeverințã sau orice alt înscris.
În cazul admiterii cererii – prevede alin. 2 al aceluiași articol, instanța judecãtoreascã competentã va hotãrâ și asupra despãgubirilor cerute.
Pentru executarea celor dispuse prin hotãrârea judecãtoreascã, cu privire la obligarea organului administrativ de a emite un act administrativ, ori sã elibereze un certificat, o adeverințã sau orice alt înscris, în art. 11 se prevedea cã executarea se va face în termenul stabilit în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, nu mai târziu de 30 zile de la comunicarea hotãrârii.
Nerespectarea acestor termene, prevedea în continuare același articol, atrage sancțiunea prevãzutã de art. 6 alin. 3 – plata unei amenzi în favoarea statului de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificatã – deosebit de drepturile reclamantului la despãgubiri.
În celelate cazuri – dispune aliniatul ultim al aceluiași articol – executarea hotãrârii se face potrivit dreptului comun.
În art. 14 sunt cuprinse excepțiile de la controlul judecãtoresc al instanțelor competente sã verifice legalitatea unor acte administrative. In acest sens, articolul citat prevedea cã dispozițiile prezentei legi nu sunt aplicabile:
actelor administrative în legãturã cu apãrarea țãrii, securitatea statului sau ordinea publicã;
actelor administrative de planificare;
actelor administrative de juridicție și actelor administrative pentru controulul legalitãții cãrora legea prevede o altã procedurã jurisdicționalã decât aceea prevãzutã de prezenta lege;
actelor în care organul administrativ participã ca persoanã juridicã de drept civil;
de asemenea – prevede aliniatul ultim al aceluiași articol – dispozițiile prezentei legi nu sunt aplicabile cererilor organizațiilor de stat privitoare la acte administrative.
În art. 15 și 16 erau prevãzute alte categorii de acte administrative exceptate de la controlul de legalitate al instanțelor judecãtorestiști. Astfel, potrivit prevederilor art. 15, actele privitoare la mãsurile urgente, luate pentru prevenirea și combaterea epidemiilor, epizootiilor și epifiziilor sau, în alte cazuri de calamitate și orice mãsuri luate în situații excepționale de aceeași naturã, nu sunt supuse, cât privește legalitatea, controlului instanțelor judecãtorești. Potrivit art. 16, cererile privitoare la stabilirea și scãderea impozitelor și a taxelor, a primelor de asigurare prin efectul legii, precum și a amenzilor prevãzute în legile de impozite și taxe, se rezolvã de cãtre organele prevãzute de legea specialã și în condițiile stabilite de acestea.
Dispozițiile acestei legi – prvede art. 17 – sunt aplicabile, în mod corespunzãtor, și în cazurile în care cel vãtãmat într-un drept al sãu pretinde numai înlãturarea vãtãmãrii, fãrã a cere și anularea actului administrativ, precum și în cazurile în care cel vãtãmat a cerut anularea actului, fãrã a cere în același timp, și despãgubiri, întinderea pagubei nefiindu-I cunoscutã la data judecãrii cererii în anulare. Termenul de prescripție, în asemenea cazuri, este cel prevãzut de dreptul comun.
Cererile introduse în temeiul prezentei legi – prevede art. 13 – sunt supuse unei taxe de timbru de 25 lei, când nu sunt evaluabile în bani. Pentru celelalte cereri, taxa de timbru se va plãti conform legii speciale, fãrã a putea depãși 300 lei.
Potrivit prevederilor art. 12, prezenta lege se întregește cu dispozițiile Codului de Procedurã Civilã în ce privește cuprinsul cererii, procedura de judectã și cãile de atac.
Dupã cum rezultã din dispozițiile art. 7, participarea procurorului la judecatã este obligatorie.
Din prezentarea legii nr. 1/1967 se pot trage câteva concluzii în legãturã cu dreptul instanțelor judecãtorești de a verifica în temeiul acestei legi, legalitatea unor acte administrative emise de organele administrației de stat. Astfel:
cu privire la calitatea de reclamantã, aceasta o putea avea orice persoanã fizicã și persoanele juridice de drept privat;
în legãturã cu calitatea de pârât, din art. 2 rezultã cã puteau avea calitatea de pârât numai organele locale ale administrației de stat și instituțiile de stat subordonate acestor organe, precum și ministerele și celelalte organe centrale ale administrației de stat ori instituții de stat subordonate unora din aceste organe;
referitor la obiectul acțiunii, acesta putea fi: anularea în tot sau în parte a unui acr administrativ individual, obligarea la emiterea unui act administrativ, ori la eliberarea unui certificat, a unei adeverințe sau orice alt înscris, precum și la repararea pagubei cauzate;
cu privire la sfera actelor administrative supuse controlului instanțelor judecãtorești în temeiul legii 11967 este de precizat cã aceasta privea numai actele administrative individuale emise sau adoptate de organele locale ale administrației de stat, de ministere și de celelalte organe centrale ale administrației de stat, precum și de instituțiile de stat subordonate acestor organe; de asemenea, instanțele judecãtorești aveau competența sã examineze legalitatea actelor administrative cu caracter normativ, pe care s-au întemeiat actele administrative individuale, la care se referã cererea pãrții vãtãmate; și în cazul acestor acte dreptul instanțelor judecãtorești competente de a le examina legalitatea se limita tot numai la actele administrative cu caracter normativ, adoptate sau emise de aceleași organe – organele locale ale administrației de stat, ministere și celelate organe centrale ale administrației de stat;
privitor la natura contenciosului administrativ instituit prin aceastã lege, este de menționat cã acesta era un contencios de plinã jurisdicție (anuleazã actul, obligã la eliberarea unui act și la repararea pagubelor cauzate reclamantului prin actul ilegal emis sau prin refuzul de a elibera un act).
Deși, în general, aceastã lege – și ea inspiratã din legea din 1925 – era bine redactatã, partea negativã a acesteia rezulta din faptul cã, de regulã, cererile celor vãtãmați în drepturile lor, prin acte administrative ilegale erau respinse pentru ccã judecãtorii care soluționau aceste conflicte juridice erau “aleși” de cãtre consiliile populare, ale caror comiteta executive adoptau sau emiteau acte administrative ce vãtãmau drepturile celor care cereau instanțelor judecãtorești anularea unor asemenea acte. Fațã de acesatã practicã, cei vãtãmați în drpturile lor prin acte administrative ilegale, renunța la introducerea unor cereri la instanțele judecãtorești, în temeiul acestei legi. Aceasta a dus la reducerea an de an, a numãrului cauzelor soluționate de istanțele judecãtorești de contencios administrativ. Astfel, în ultimii ani, numãrul cauzelor 227 în anul 1987, 264 în anul 1988 și 216 în anul 1989. Este rolul legii contenciosului administrativ. Numãrul 29 din 7 noiembrie 1990 de a face din contenciosul administrativ un mijloc efectiv de control al legalitãții activitãții organelor administrației publice – organe ale puterii executive – de cãtre instanțele judecãtorești – organe ale puterii judecãtorești.
Fãrã deosebire de faptul cã acțiunile în contenciosul administrativ sunt de competența insanțelor judecãtorești specializate – secțiile de contencios administrativ de la tribunale, curți de apel și Curtea Supremã de Justiție – de instanțele judecãtorești de drept comun sau de organele de juridicție specialã administrative, acțiunile privesc controulul legalitãții actelor și faptelor administrative adoptate/emise ori sãvârșite sau nesãvârșite de organele administrației publice.
DEZVOLTAREA NOȚIUNII DE
CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Procedura de contencios administrativ
Procedura contenciosului administrativ trebuie privită sub forma a două faze și anume:
procedura prealabilă sesizării instanței de contencios administrativ competența
procedura în fața instanței de contencios administrativ.
Procedura prealabilă se caracterizează prin faptul că art. 5 din Legea nr. 29/1990 cere ca, înainte de a sesiza instanța de contencios competentă, reclamantul va trebui, mai întâi, să se adreseze în termen de 30 de zile, de la data la care i s-a comunicat actul administrativ prin care se considera vătămat, autoritații administrative emitente care este obligata sa rezolve reclamatia in termen de 30 de zile de la aceasta. Aceeași condiție se cere și în cazurile în care autoritățile administrative au refuzat să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege și faptul de a nu răspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen – mai mic sau mai mare.
Potrivit prevederilor alin. 2 al aceluiași articol, “în cazul în care cel care se consideră vătămat nu este mulțumit de soluția dată reclamației sale, el poate sesiza instanța în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției”, iar, conform alin. 3, dacă cel care se consideră vătămat în dreptul său s-a adresat cu reclamație și autorității administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile, prevăzut în alineatul precedent, se calculează de la comunicarea de către acea autoritate a soluției date reclamatiei. În sfârșit, potrivit alin. 4 al aceluiași articol, sesizarea instanței se va putea face și în cazul în care autoritatea administrativă emitentă sau autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă reclamația în termenul prevăzut la alin. 1.
Din textele citate, rezultă că reclamantul care se consideră vătămat în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ de autoritate sau prin refuzul nejustificat al unei autoritați administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, inainte de a cere instanței anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, se va adresa autoritații administrative, în termen de 30 de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului de 30 de zile – prevăzut în art. 1 alin. 2 – să emită actul solicitat. Instanța poate fi sesizată – după cum rezultă din aceleași texte – într-o perioadă de 30 de zile de la data la care i s-a comunicat soluția sau de la data la care s-a împlinit termenul de 30 de zile, în care autoritatea administrativă emitentă sau cea ierarhic superioară, trebuia să răspundă la cererea ori la reclamația formulată.
Textele citate ridică problema dacă această sesizare este obligatorie, precum și dacă nerespectarea prevederilor alin. 1 – de a sesiza autoritatea administrativă – constituie un fine de neprimire, adică instanța de contencios administrativ va putea să respingă acțiunea ca fiind prematur introdusă, pentru că reclamantul nu a îndeplinit cerința legii, prevăzută în alin. 1, de a sesiza, mai întâi autoritatea administrativă emitentă sau care trebuia să emită, și numai după aceea să sesizeze instanța competentă.
Procedura în fața instanței de contencios administrativ începe cu introducerea acțiunii de contencios administrativ. Înainte de expirarea termenului de 30 de zile, prevăzut de alin. 2 al aceluiași articol, dar cu respectarea prevederilor alin. ultim al aceluiași art. 5, potrivit căruia “ în toate cazurile, introducerea cererii la instanță nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărei anulare se cere”. Din coroborarea celor două texte, rezultă că, în timp de un an – termen de decădere prevăzut în alin. ultim. după expirarea căruia nu se mai poate cere anularea unui act administrativ ilegal și nici obligarea unei autorități administrative de a-i rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege – nu are aceeași sancțiune, în caz de nerespectare, pentru că, din interpretarea întregului art. 5 rezultă că este un termen de prescripție, după cum afirma prof. Prisăcaru.
Căi de atac în contenciosul administrativ
Potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 29/1990, judecarea acțiunilor de contencios administrativ este de competența tribunalului sau a Curții de Apel în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul, potrivit competenței prevăzută în art. 2 și 3 din Codul de procedură civilă.
În art. 2, pct. 1, lit. c din același cod se prevede că tribunalele judecă în prima instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ, în afara celor date în competența altor organe.
Potrivit art. 3 al aceluiași cod, Curțile de Apel judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele de competența autorităților administrației publice centrale, ale prefecturilor, ale serviciilor publice județene ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale ale administrației publice, precum și ale autorităților publice județene și ale Municipiului București.
Din coroborarea acestor texte legale rezultă că tribunalele judecă, în prima instanță, actele adoptate sau emise de autoritățile publice locale, iar Curțile de Apel judecă, ca instanțe de fond, litigiile privind actele autorităților publice județene și centrale.
În materia contenciosului administrativ există o singura cale de atac și anume recursul. Astfel, art. 14 alin.1 din Legea nr. 29/1990, modificată, prevede că, sentințele instanței prin care s-a soluționat acțiunea prevăzută în prezenta lege poate fi atacată cu recurs în termen de 15 de zile de la comunicare.
În temeiul acestui art. și potrivit prevederilor art. 3 pct. 3 din Codul de procedură civilă modificat, curțile de apel judecă recursurile declarate împotriva setințelor pronunțate de tribunalele județene și al Municipiului București în materie de contencios administrativ, iar conform dispozițiilor art. 4 pct. 1 din același Cod, Curtea Supremă de Justiție judecă recursurile declarate împotriva sentintelor curților de apel, pronunțate în litigiile de contencios administrativ.
Cererea de recurs, după cum prevede art.302 din Codul de procedură civilă, se depune, de către partea interesată, la instanța a cărei hotarare se atacă, sub pedeapsa nulitătții, care o înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței de recurs competente – Curții de Apel sau Curții Supreme de Justiție, după caz.
Potrvit art. 303 din același Cod, recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar dacă nu este motivat în termenul legal, după cum prevede art. 306, recursul este nul cu excepția cazurilor prevăzute în alin. 2 al aceluiași articol (motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care, însă, este obligată să le pună în dezbaterea părților).
Art. 313 – 315, așa cum au fost modificate prin legea nr. 59/1993, conțin reglementări menite, printre altele, să determine locul acestei instanțe judecătorești, în sistemul organelor judecătorești. Astfel, potrivit art.313, Curtea Supremă de Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată, instanței care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, altei instanțe de același grad, cu excepția cazurilor casării pentru lipsa de competența, când trimite cauza instanței competente sau altui organ cu activitățile jurisdicționale competent, potrivit legii.
Referitor la cuprinsul acestui articol, din care rezultă că, în cazul recursurilor de competența Curții Supreme de Justiție, aceasta trimite cauza spre o nouă judecată, observăm că, în cazul admiterii recursului, Curtea Supremă de Justiție, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond.
Deși Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 reglementează recursul ca fiind singura cale de atac se observă că potrivit art. 18 din aceeași lege, dispozițiile acesteia se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, situație în care și hotărârilor pronunțate în litigiile de contencios administrativ le sunt aplicabile prevederile cuprinse în acest cod, în Cartea a 2-a, Titlul 5, intitulat “Căile extraordinare de atac”. Astfel, împotriva hotărârilor de contencios administrativ rămase definitive se pot folosi în condițiile legii, următoarele căi extraordinare de atac: contestația în anulare, reglementată de art. 317-321 din Codul de procedură civilă; revizuirea hotărârii, prevazută în art. 322-328 din același cod; recursul în interesul legii – art. 329 și recursul în anulare, reglementat de art. 330.
Potrivit art. 317, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe căile ordinare de atac:
când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerintele legii;
când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Cu toate acestea, prevede alin. ultim al aceluiași articol, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificările de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
Contestația în anulare se poate formula, după cum prevede art. 318 din Codul de procedură civilă, și împotriva hotărârilor instanței de recurs când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis, din greșeală ,să cerceteze vreunul din motivele de casare. Astfel, într-o contestație de anulare, introdusă pentru retractarea unei decizii a Secției de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, contestatorul a susținut că hotărârea a cărei retractare o solicită, este rezultatul unor greșeli materiale evidente.
Printr-un alineat nou (alin. 2) al art. 319, se prevede ca această cale extraordinară de atac se poate face înainte de începerea executării și în tot timpul ei, până la săvârșirea ultlmului act de executare. Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe calea executării silite, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile da la data la care contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. Hotărârea dată în contestație, prevede art. 320 alin.3, este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată.
Potrivit art. 322 revizuirea unei hotărâri ramase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanța de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:
dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire;
dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
dacă obiectul pricinii nu se află în ființă;
dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat irevocabil pentru o infracțiune privitoare la o pricină sau dacă hotărârea s-a dat in temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății, sau dacă partea care a jurat a fost condamnată irevocabil pentru fals;
dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfațișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a revizuit hotărârea unei instanțe penale sau administrative pe care ea s-a întemeiat;
dacă statul sau alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii sau cei puși sub curatelă, sau consiliu judiciar nu au fost apărați deloc sau au fost apărati cu viclenie de cei însărcinați să-i apere;
dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate; aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs; în cazul când una dintre instanțe este Curtea Supremă de Justiție, cererea de revizuire se va judeca de această instanță;
dacă partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa.
Termenul de revizuire este de o lună, cu unele excepții, dintre care menționăm cazul de revizuire de la pct.8 al art. 322, în care termenul este de 15 zile și se socotește de la încetarea împiedicării.
Reglementând recursul în interesul legii, art. 329 din Codul de procedură civilă, prevede ca procurorul general direct sau ministrul justiției, prin intermediul procurorului general, are dreptul, pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul țării, să ceară Curții Supreme de Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești.
Deciziile prin care se soluționează sesizările, prevede alin. 2 al aceluiași articol, se pronunță de secțiile unite și se aduc la cunoștința instantelor de către Ministerul Justiției, iar, potrivit alin. 3, soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
În art. 330 din Codul de procedură civilă se prevede ca, procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca un recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiție, hotărârile judecatorești irevocabile pentru următoarele motive: 1) când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; 2) când s-au săvârșit infracțiuni de către judecători în legatură cu hotărârea pronunțată.
Recursul în anulare, prevede art. 330, poate fi declarat oricând.
Potrivit prevederilor art. 330 alin. 1, procurorul general poate dispune, pe termen limitat, suspendarea executării hotărârilor judecătorești, înainte de introducerea recursului în anulare, iar, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, după introducerea recursului în anulare, instanța poate să dispună suspendarea executării hotărârilor sau să revină asupra suspendării acordate.
Executarea hotărârilor pronunțate de instanțele
de contencios administrativ
Executarea hotãrârilor se efectueazã prin aplicarea prevederilor art. 16 alin. 1, potrivit cãrora, dacã, în urma admiterii acțiunii, autoritatea administrativã este obligatã sã înlocuiascã sau sã modifice actul administrativ, sã elibereze un certificat, o adeverințã sau orice alt înscris, executarea hotãrârii irevocabile se va face în termenul prevãzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data la care hotãrârea a devenit irevocabilã.
Pentru asigurarea executãrii celor dispuse prin hotãrârile pronunțate în alin. 2 al aceluiași articol se prevede cã, în cazul în care termenul nu este respectat, se va aplica conducãtorului autoritãții administrative sacțiunile prevãzute la art. 10 alin. 3 – amendã de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere – iar reclamantului i se vor putea acorda daune pentru întârziere.
La cererea reclamantului, privind aplicarea amenzii și acordarea de daune, instanța hotãrãște în camera de consiliu, de urgențã, cu citarea pãrților, fãrã plata vreunei taxe de timbru. Hotãrârile pronunțate în aceste cazuri sunt definitive și executorii.
Pentru cazurile în care hotãrârea instanței de contencios administrativ nu este executatã din cauza altor funcționari și nu a conducãtorului autoritãții administrative, acesta poate, dupã cum prevede alin. 3 al aceluiași articol, sã se îndrepte cu acțiunea împotriva celor vinovați de neexecutarea hotãrârii de contencios administrativ, potrivit dreptului comun.
Dacã acestea sunt dispozițiile legale care asigurã executarea la termen a prevederilor hotãrârilor instanțelor de contencios administrativ referitoare la obligarea autoritãții administrative de a înlocui sau modifica un act administrativ, la eliberarea unui certificat, a unei adeverințe ori a oricãrui alt înscris, executarea acestor hotãrâri mai ridcã încã un aspect și anume, acela al executãrii hotãrârilor instanțelor de contencios administrativ prin care autoritatea administrativã este obligatã sã suporte daunele materiale și morale pe care le-a cauzat celui vãtãmat în drepturile sale, recunoscute de lege , printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autoritãți administrative de a-I rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.
Deoarece dispozițiile Legii nr 29/1990 se completeazã cu cele ale Codului de Procedurã Civilã, aceastã parte a hotãrârilor instanțelor de contencios administrativ se vor executa potrivit reglementãrilor cuprinse în codul de procedurã civilã, urmându-se regulile de procedurã a executãrii silite, prevãzute în aceastã parte a codului de procedurã civilã.
In practica instanțelor judecãtorești de contencios administrativ, în legãturã cu executarea hotãrârilor pronunțate de aceste instanțe, a apãrut un aspect care necesitã o abordare distinctã deoarece:
– potrivit art. 107 (4) din Constituție, hotãrârile Guvernului se publicã în Monitorul Oficial al României, iar nepublicarea lor atrage inexistența hotãrârii. Astfel se constatã cã hotãrârea guvernului, de demitere a unui primar, de exemplu, pentru a putea produce efecte trebuie sã fie publicatã în Monitorul Oficial al României.
CAPITOLUL 3
AVANTAJELE CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
ÎN PROCESUL
DE ÎNFĂPTUIRE A JUSTIȚIEI
Așa cum am arãtat, controlul legalitãții actelor administrative de autoritate se exercitã, în condițiile legii, adicã atunci când prevede legea, și de alte instanțe judecãtorești decât cele de contencios administrativ. In acest scop, în diferite legi se prevede cã particularii (persoane fizice sau juridice) nemulțumiți de modul în care a fost soluționatã sau nu o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, de cãtre serviciile publice administrative, se pot adresa cu plângeri sau contestații la jedecãtoria sau tribunalul în a cãrei razã de activitate își are sediul serviciul public administrativ care a emis sau nu actul administrativ de autoritate, potrivit legii. Cu alte cuvinte, este vorba despre dreptul judecãtoriilor și al tribunalelor – organe ale puterii judecãtorești – de a verifica legalitatea actelor administrative de autoritate emise de serviciile publice administrative – organele puterii executive – atunci cãnd legea le recunoaște acest drept.
O primã categorie de conflicte juridice, de competența judecãtoriilor, o constituie cele ce apar din nerespectarea regimului juridic al actelor de stare civilã, așa cum acesta este stabilit prin Decretul nr. 278/1960 cu privire la actele de stare civilã.
Potrivit prevederilor art. 2 alin.1 din acest decret, actele și faptele de stare civilã se înregistreazã în registrele de stare civilã ținute de primãriile comunale, orãșenești, municipale și ale sectoarelor municipiului București.
Astfel, potrivit art. 8 alin. 1, primãria care refuzã sã efectueze o înregistrare privitoare la actele sau faptele de stare civilã ce intrã în atribuțiile sale, la cererea pãrții, va înainta de îndatã lucrãrile judecãtoriei care va hotãrî de urgențã. Dupã cum se poate observa, textul reglementeazã refuzul autoritãții de stare civilã de a efectua o înregisrare, de a întocmi un act de stare civilã – un act administrativ de autoritate – refuz echivalat cu un fapt administrativ. Acest refuz poate fi nu numai expres, dar și tacit, prin lãsarea în nelucrare a declarației celui care solicitã înregitrarea.
Privind dosarul, judecãtoria, prin hotãrârea pe care o pronunțã, obligã autoritatea de stare civilã sã efectueze înregsitrarea efectuatã dacã aceasta este legalã. Nerespectarea de cãtre autoritatea de stare civilã, a prevedrilor hotãrârii judecãtorești de obligare la înregistrare, atrage consecințele juridice ale neexecutãrii hotãrârilor judecãtorești.
Prin acțiunea în rectificare a actelor de stare civilã, introdusã în temeiul art. 10 din decretul nr. 278/1960, cum a stabilit instanța supremã, se poate cere fie corectarea unei greșeli materiale strecurate în act, fie completarea sau suprimarea unei enunțãri pentru ca actul de stare civilã sã corespundã adevãratului statut civil al persoanei.
Aceeași competențã o au judecãtoriile și în cazul în care în cauzã este vorba despre un act de stare civilã reconstituit.
Potrivit prevederilor art. 14 alin.1, înregistrãrile efectuate în registrele de stare civilã, hotãrârile judecãtoreaști și deciziile organelor administrative, care modificã, în tot sau în parte, o stare civilã sau o înregistrare anterioarã, referitoare la o stare civilã se comunicã în termen de 10 zile, atât cãtre consiliul local care pãstreazã registrul în care s-a fãcut înregsitrarea anterioarã, cât și consiliului local la care s-a înregistrat nașterea persoanei la care aceastã înregsitrare se referã.
Potrivit prevederilor textului menționat, când declarația de naștere a unui copil se face dupã trecerea unui an de la naștere, înregistrarea se face numai în baza unei hotãrâri judecãtorești rãmasã definitivã. Instanța judecãtoreascã, în toate cazurile va cere poliției sã facã cercetãri și va lua avizul medicului judiciar cu privire la vârsta celui a cãrui naștere a fost omisã de la înregsitrare.
Tot în legãtura cu actele de stare civilã, judecãtoriile mai sunt competente așa cum prevede art. 19 alin.6 din Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume, sã soluționeze plângerile formulate împotriva organului administrației publice locale care refuzã sã rezolve o cerere ce are ca obiect înscrierea, prin mențiunea pe actul de stare civilã, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile privind pe titular cât și la cele privind pe pãrinții sãi. In acest sens, alin.6 menționat, prevede cã, în caz de respingere a cererii, petiționarul poate face plângere la judecãtoria locului sãu de domiciliu, în termen de 30 zile de la comunicarea deciziei.
Sunt supuse controlului judecãtoriilor și actele emise sau refuzate de cãtre notariatele de stat. In acest sens, art. 6 din Decretul nr. 377/1960 pentru organizarea și funcționarea Notariatului de Stat, prevede cã, actele notariale se pot anula prin hotãrâre judecãtoreascã, iar acțiunea de anulare se rezolvã de judecãtoria competentã conform regulilor de competențã teritorialã privind introducerea acțiunilor prevãzute de Codul de Procedurã Civilã. Potrivit prevederilor alin.3 al aceluiași articol, în temeiul acțiunii în anulare introdusã de debitor, instanța judecãtoreascã va putea suspenda executarea silitã a actului notarial.
Tot judecãtoria este competentã, dupã cum rezultã din prevederile aliniatului 2 al art. 7 din același decret, sã soluționeze și plângerile formulate împotriva încheierii de respingere a îndeplinirii unui act notarial. Instanța judecãtoreascã în circumscripția cãreia își are sediul notariatul de stat care a refuzat îndeplinirea actului, printr-o încheiere de respingere datã de notarul de stat, va putea fi sesizatã în termen de 10 zile de la data la care, cel interesat a luat cunoștințã de aceastã încheiere.
Potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 8 din același decret, refacerea înscrisurilor notariale, care au dispãrut în orice mod fãrã a mai fi rãmas vreun exemplar original, se face de cãtre judecãtoria din circumscripția cãreia își are sediul organul care a întocmit acele înscrisuri, dispozițiile Codului de Procedurã Civilã care reglementeazã refacerea înscrisurilor și hotãrârile dispãrute fiind aplicate în mod corespunzãtor.
In cazul actelor notariale, pentru a controla legalitatea acestora, judecãtoria trebuie sã fie sesizatã cu o acțiune, în cazul anulãrii unui act notarial sau cu o plângere, în cazul refuzului de a face un act notarial. Judecând aceste cereri, instanțele judecãtorești exercitã controlul judiciar asupra activitãții notariale și apãrã respectarea legalitãții și interesele legitime ale pãrților.
O altã categorie de acte administrative de autoritate supusã controlului legalitãții de cãtre judecãtorii o constituie – deși numãrul lor este în scãdere – cele referitoare la repartizarea spațiului locativ al statului, în legãturã cu care art. 67 din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fonsului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași, prevede cã “orice litigii în legãturã cu aplicarea prevederilor prezentei legi se soluționeazã de instanțele judecãtorești, cu excepția celor date în mod expres în competența altor organe”. Aici intereseazã numai litigiile în legãturã cu repartițiile emise de organele de specialitate ale administrației publice locale pentru repartizarea spațiului locativ proprietatea statului, județului sau comunei.
In legãturã cu aceastã categorie de litigii observãm cã ele pot privi atât refuzul de a emite o asemenea repartiție, cât și modificarea sau anularea acesteia.
Sunt, de asemenea, de competența judecãtoriilor, potrivit prevederilor Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncã, litigiile nãscute din rectificarea din oficiu a înscrierilor efectuate, refuzul de a înscrie în carnetul de muncã unele date rezultând din acte, sau de a efectua rectificãrile unor înscrisuri, neeliberarea carnetului la încetarea activitãții, precum și cele în legãturã cu reconstituirea de cãtre comisiile competente sã evalueze vechimea în muncã pe baza declarațiilor unor persoane care au lucrat împreunã cu solicitantul sunt de competența judecãtoriilor și nu a instanțelor de contencios administrativ.
În domeniul eliberãrii pașapoartelor, potrivit prevederilor art. 18(1) din Decretul-Lege nr. 10/1990 privind regimul pașapoartelor și al cãlãtoriilor în strãinãtate, refuzul eliberãrii, retragerea sau anularea pașaportului trebuie sã fie motivate și communicate în scris solicitantului în termen de 15 zile de la data luãrii acestei mãsuri. Neeliberarea pașaportului în termenul prevãzut de aceste Decret-Lege echivaleazã cu refuzul eliberãrii. Conform alin. 2 al aceluiași articol, persoana nemulțumitã de mãsura luatã poate face contestație la organul ierarhic superior celui care a luat hotãrârea. Contestația trebuie rezolvatã în termen de 15 zile de la înregistrarea ei.
Potrivit prevederilor aliniatului 3 al aceluiași articol, dacã soicitantul nu este mulțumit de soluția datã sau contestația nu este rezolvatã în termenul prevãzut la alin. Precedent, solicitantul se poate adresa instanțelor judecãtorești locale.
Sunt de competența judecãtoriilor litigiile nãscute din modul de stabilire și încasare a impozitului agricol. In aceste sens, art. 16 alin. 9 din Legea nr. 34/1994 privind impozitul pe venitul agricol se prevede cã împotriva soluției date de Ministerul Finanțelor se poate face plângere la judecãtoria în a cãrei razã teritorialã își are contribuabilul domiciliul sau, dupã caz, sediul principal.
Verificarea, de cãtre judecãtorii, pe aceastã cale de atac a legalitãții actelor administrative emise de cãtre un minister, respectiv ministerul finațelor, este precedatã de un control administrativ efectuat de organele ierarhic superioare asupra actelor administrativede stabilire a impozitelor pe venitul agricol. In acest sens, potrivit prevedrilor lain. 1 al art. 16 din aceeași lege, contribuabilii din comune pot face contestații privind stabilirea și încasarea impozitului pe venitul agricol, în termen de 30 zile de la data primirii înștiințãrii de platã la direcția generalã a finanțelor publice si controlul financiar de stat județene sau la Administrația Financiarã a sectorului agricol Ilfov, dupã caz, la care s-a calculat impozitul pe venitul agricol.
Organul financiar sesizat – prevede alin. 2 al aceluiași articol – are obligația sã rezolve contestația în termen de 30 zile. Impotriva deciziilor date de organele sesizate, potrivit alin. 1, contribuabilii pot face plângere în termen de 30 zile de la primirea deciziei, la Ministerul Finanțelor, acre în termen de 40 zile are obligația sã o soluționeze.
Potrivit prevederilor alin. 9 al aceluiași articol, împotriva rezoluției date de Ministerul Finanțelor, se poate face plângere la judecãtoria în a cãrei razã teritorialã își are domiciliul contribuabilul sau, dupã caz, sediul principal.
Prin Legea nr. 34/1994 s-a instituit plata unor taxe de timbru pentru verificarea, pe calea recursului ierarhic administrativ, a actelor administrative de stabilire a impozitului pe venitul agricol. In acest sens, potrivit dispozițiilor alin. 1 al art. 17, contestațiile cu privire la stabilirea și încasarea impozitului pe venitul agricol și a majorãrilor de întârziere sunt supuse unor taxe de timbru de 2% calculatã la suma contestatã. Aceastã taxã nu poate fi mai micã de 1000 lei. Conform prevederilor alin. 2 al aceluiași articol, plângerea împotriva deciziei date, timbratã cu jumãtate din taxa plãtitã la contestație sau plângere, cu același obiect, înregistratã și rezolvatã anterior, a fost taxatã.
Judecãtoriile sunt competente sã verifice și legalitatea unor acte administrative de autoritate emise în baza legilor electorale. Astfel, potrivit art. 17 alin.1 din Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale, cetãțenii au dreptul sã verifice înscrierile fãcute în listele electorale, iar împotriva omisiunilor, înscrierile greșite sau a oricãror erori se poate face întâmpinare la primarul care a întocmit lista. Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, primarul este obligat sã soluționeze întâmpinarea, în termen de 3 zile de la înregistrarea acesteia, prin dispoziție.
Potrivit prevederilor art. 45 alin. 1 din Legea Administrației Publice Locale nr 69/1991, în exercitarea atribuțiunilor sale, primarul emite dispoziții care sunt acte administrative de autoritate emise de primar.
În alin. 3 al art. 17 din Legea nr. 70 / 1991, se prevede cã împotriva dispoziției emise de primar se poate face contestație în termen de 24 de ore de la comunicare. Contestația se soluționeazã în cel mult 3 zile de cãtre judecãtoria în a cãrei razã teritorialã se aflã secția de votare. Hotãrârea judecãtoreascã este definitivã, executorie și se comunicã celor interesați în 24 de ore de la pronunțare.
BIBLIOGRAFIE
ANTONIE IORGOVAN, Drept administrativ român și știința administrației, București, 1989
VALENTIN I. PRISĂCARU, Contenciosul administrativ român,Editura All, București, s.a.
ANTON TRĂILESCU, Drept adminnistrativ român, Editura “Alma Mater”, Timișoara, 2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contenciosul Andministrativ Roman (ID: 125245)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.