Conteciosul Administrativ Roman Potrivit Legii Nr 554 2004

CUPRINS b#%l!^+a?

INTRODUCERE

Pentru realizarea lucrării mele de licență am ales tema "Contenciosul administrativ român potrivit Legii nr. 554/2004". Consider că este o temă de actualitate, cu o importanță deosebită în funcționarea normală a statului de drept. Importanța acestei lucrări este dată de importanța respectării principiului separării puterilor în stat, potrivit căruia se organizează și funcționează puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească într-un stat de drept. Cele trei puteri funcționează respectând principiul separării, însă buna funcționare a acestora implică colaborarea și controlul reciproc al activității lor.

Apararea și ocrotirea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor stipulate în Constituție și alte legi ale statului este o necesitate în menținerea ordini de drept în societate. În ajutorul apărării drepturilor și intereselor legale ale persoanelor vine Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ce dă dreptul persoanelor fizice și juridice să-și apere acele drepturi și să-și ocrotească acele interese legitime nesocotite sau încălcate de b#%l!^+a?o autoritate publică.

Dreptul administrativ este o parte a dreptului, studiului administrației publice fiindu-i alocat un rol primordial. Contenciosul administrativ oferă astfel exemplul concret în care instanțele judecătorești (ca organe ale puterii judecătorești), efectuează controlul asupra activității administrației publice (ca organe ale puterii executive). În țara noastră contenciosul administrativ a avut o evoluție istorică deosebită, determinată de schimbările care au intervenit în istoria patriei noastre. România, victimă a regimul totalitar, face ca din punct de vedere istoric, în țară să existe anumite consecințe asupra sistemului de drept, unele instituții de contencios administrativ anterioare fiind abandonate.

Instituția contenciosului administrativ, legiferată prin Legea privind înființarea Consiliului de Stat din 1864 și Legea contenciosului administrativ din 1925, a fost ignorată în perioada postbelică. Noțiunea de contencios administrativ a fost înlocuită în Legea 1/1967 cu un alt concept, mai greoi și mai inaccesibil.

După 1990 s-a încercat revitalizarea instituției de contencios administrativ prin Legea nr. 29/1990 și mai apoi prin Legea nr. 554/2004, lege ce va fi tratată pe larg în cadrul acestei lucrări.

Legiferarea insituției contenciosului administrativ în țara noastr, întâi prin Legea nr 29/1990 și mai apoi prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a dus la punerea la dispoziția persoanelor particulare a unui instrument juridic foarte folositor în apărarea drepturilor lor, vătămate de autoritățile publice.

Lucrarea mea, având ca temă "Contenciosul administrativ român potrivit b#%l!^+a?Legii nr. 554/2004" a pornit de la locul important al instituției de contencios administrativ în dreptul administrativ, fiind cea mai importantă dintre instituțiile dreptului administrativ și pilonul de bază al statului de drept. Instituția contenciosului administrativ este de o importanță deosebită, mai ales pentru democrațiile în formare, cum este și în cazul României.

Lucrarea mea, cu titlul "CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV ROMÂN POTRIVIT LEGII NR. 554/2004" este structurată pe capitole, după cum urmează:

Capitolul I. EVOLUȚIA ISTORICĂ A CONCEPTULUI

Capitolul II. CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV ROMÂN POTRIVIT LEGII NR. 554/2004

Capitolul III. SPEȚĂ DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ROMÂN POTRIVIT LEGII NR. 554/2004.

Primul capitol este destinat tratării delimitărilor conceptuale, fiind definită noțiunea și prezentată evoluția contenciosului administrativ de-a lungul timpului și până în prezent și reglementarea în dreptul român.

În al doilea capitol am tratat condițiile de admisibilitate a acțiunii potrivit Constituției României și Legii nr. 554/2004 a contenciosulului administrativ, categoriile de instanțe de contencios administrativ, precum și părțile litigiului de contencios administrativ.

În capitolul al treilea am prezentat o speță din practica judiciară a contenciosului administrativ, prin prisma reglementării actuale, Legea nr. 544/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Am încheiat această lucrare prin prezentarea unor concluzii personale desprinse din capitolele prezentate anterior în cadrul lucrării de licență.

Prin orele de studiu individual dedicate elaborării lucrării de licență am reușit să îmi actualizez cunoștintele dobândite pe parcursul anilor de facultate, cunoștințe pe care b#%l!^+a?le-am aprofundat cu ocazia elaborării acestei lucrări. Prin lucrarea aceasta, departe de a epuiza domeniul vast al contenciosului administrativ, am dorit să îmi aprofundez cunoștințele referitoare la această instituție.

Mulțumesc pe această cale pentru sprijinul oferit profesorului coordonator al acestei lucrări de licență, domnului Prof. Univ. Dr. Ion Popescu și tuturor celorlalte cadre didactice din cadrul Facultății de Științe Politice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, fără de care această lucrare nu ar fi completă.

b#%l!^+a?

CAPITOLUL I. EVOLUȚIA ISTORICĂ A CONCEPTULUI

1.1. Conceptul și formele contenciosului administrativ

Dreptul administrativ este ramura dreptului public ce reglementează relațiile din sfera administrației publice precum și relațiile de natură conflictuală dintre autoritățile publice sau persoanele juridice de drept privat ce exercită atribuții de putere publică. b#%l!^+a?Atribuțiile se exercită pentru realizarea unui interes public, asimilate autorităților publice, pe de-o parte și cei ce au fost vătămați prin acte administrative ale autorităților, pe de altă parte. În dreptul administrativ, ca ramură a dreptului public, noțiunea de administrație publică ocupă o poziție centrală. Cuvânt de originie latină, administrația desemna la origini activitățile subordonate puse în slujba cuiva.

Conceptul de contencios administrativ român a apărut pentru prima dată în anul 1864 prin Legea pentru înființarea Consiliului de Stat. De menționat este proveniența din franceză a conceputului, cuvântul "contentieux" (fr.) însemnând dispută, conflict, confruntare. Alți teoreticieni consideră că termenul este de origine mai veche, provenind din limba latină, din "contendo", "contendere", termen ce evocă ideea unei înfruntări prin luptă. Este vorba desigur de o luptă metaforică, o luptă între interese contradictorii din care doar una din cele două părți va ieși învingătoare.

Până la adoptarea actualei Legi a contenciosului administrativ, acesta era definit doar în doctrina administrativă. Definiția actuală a fost criticată de teoreticieni, invocându-se îndepărtarea de la concepția contenciosului administrativ în sens larg.

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările aduse de Legea nr. 262/2007, acordă o definiție acestei instituții, astfel contenciosul administrativ este definit ca fiind „activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.

În sens juridic, cuvântul contencios are doua accepțiuni, prima de activitate ce este destinată să soluționeze un conflict de interese de natură juridică și a doua, de organ competent să soluționeze astfel de conflicte judiciare. Prin urmare, organele de contencios se împart în organe de contencios judiciar competente să soluționeze conflictele judiciare existente în legi și organe de contencios administrativ competente să soluționze conflictele juridice în care cel puțin o parte este autoritate publică.

Din punct de vedere a interpretării etimologice a termenului, contenciosul administrativ cuprinde toate mijloacele juridice aflate la dispoziția cetățenilor statului, pentru a restabi ordinea de drept tulburată prin acte și fapte ale organelor administrației statului, datorate aplicării legilor și funcționării serviciilor publice.

Înțelegerea noțiunii de contencios administrativ pornește de la principiul separației puterilor în stat și o colaborare dar și un control reciproc, pentru a se realiza echilibrul atât de necesar unei bune funcționări a statului de drept. Asupra activității puterii executive se exercită atât un control parlamentar (control politic, de natură necontencioasă), cât și un control din partea autorității judecătorești (control referitor la legalitatea actelor administrative), urmărindu-se aplicarea corectă și unitară a legii de către autoritățiile administrației publice.

În doctrina românească actuală noțiunea de contencios administrativ este utilizată în sens larg, ca totalitatea litigiilor dintre administrația publică și cei administrați, sau în sens restrâns, cuprinzând doar acele litigii în care autoritățile administrației publice folosesc regimul juridic administrativ, în baza competenței b#%l!^+a?conferite de lege.

În ceea ce privește țara noastră, s-a susținut că pot fi identificate două tipuri de contencios administrativ: obiectiv și subiectiv. Contenciosul administrativ obiectiv consideră că situația litigioasă este declanșată de o problemă de drept obiectiv, rezultând dintr-o normă juridică interpretată fie diferit, fie abuziv. Contenciosul administrativ subiectiv apare atunci când este pusă în cauză existența și întinderea unor drepturi subiective ale persoanei.

Profesorul Tudor Drăganu, referindu-se la distincția dintre contenciosul subiectiv și cel obiectiv, susține că "prin contenciosul subiectiv se asigură respectarea unor drepturi ale unor persoane fizice sau juridice, punând în cauză interese individuale, pe când prin contenciosul obiectiv se apără respectarea legalității și apărarea ordinii de drept".

În practica juridică se mai utilizează și noțiunile următoare: contenciosul în anulare și contenciosul de plină jurisdicție. Aceste categorii au ca și criteriu de departajare hotărârea prin care se soluționează litigiul și prin care se ordonă măsurile ce decurg din constatarea făcută. Această distincție este dată de puterile judecătorului și b#%l!^+a?întinderea drepturilor pe care le are.

Contenciosul administrativ în anulare se caracterizează prin faptul că instanța de contencios administrativ poate hotărî anularea și modificarea actului administrativ nelegal, neputându-se pronunța asupra despăgubirilor. Contenciosul de plină jurisdicție este caracterizat prin faptul că instanța de contencios administrativ poate dispune anularea totală sau parțială a actului, recunoașterea dreptului pretins, obligarea la emiterea actului solicitat și repararea pagubei sub forma despăgubirilor materiale sau morale.

În doctrină se utilizează și noțiuni precum contencios administrativ de drept comun și contencios special, în funcție de sfera de cuprindere și temeiul legal al acțiunii în justiție.

1.2. Evoluția conceptului în România

b#%l!^+a?

Conceptul de contencios administrativ român a apărut în anul 1864 odată cu Legea pentru înființarea Consiliului de Stat. Din punct de vedere etimologic, contenciosul administrativ cuprinde toate mijloacele juridice aflate la dispoziția cetățenilor statului, pentru a restabi ordinea de drept tulburată prin acte și fapte ale organelor administrației statului, datorate aplicării legilor și funcționării serviciilor publice.

În anii ce au urmat înființării Consiliului de stat și până la desființarea acestuia în 1986, contenciosul administrativ a fost realizat exclusiv de către Consiliul de Stat. Pe lângă contenciosul administrativ, Consiliul de Stat avea și alte atribuții administrative, dar și atribuții legislative, fiind cel ce pregătea proiectele de legi. După desființarea Consiliului de Stat și până în anul 1905, contenciosul administrativ se realiza de către Curțile de Apel sau de către instanțele judecătorești de drept comun.

La 1 iulie 1905 Legea de reorganizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost adoptată, aceasta devenind instituția capabilă să judece în cazurile de contencios administrativ. Timp de cinci ani, recursurile de contencios administrativ au fost judecate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Anul 1910 aduce în atenție Legea Curții de Casație și Justiție, cu principalele modificări în cazurile de contencios administrativ:

sistemul contenciosului administrativ instituit prin Legea de reorganizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 1905 a fost desființat b#%l!^+a?

cauzele de contencios administrativ se soluționau după 1910 de către tribunalele de județ.

Doi ani mai târziu, în 1912, printr-o nouă lege de reorganizare a Curții de Casație și Justiție, cauzele de contencios administrativ se atribuie din nou Curții, urmând ca aceasta să judece cazurile de contencios printr-o secțiune specială, Secțiunea a 3-a.

Secțiunea a 3-a a Curții de Casație și Justiție era abilitată să judece legalitatea actelor, însă nu putea să anuleze acte administrative, ci doar să le declare ilegale, urmând ca autoritatea administrativă să le desființeze sau să le modifice.

Odată cu promulgarea Constituției din 1923, se reglementează dreptul celor vătămați de a obține despăgubiri, precizându-se că "cel vătămat în drepturile sale, fie printr-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune făcut cu călcarea legilor și a regulamentelor, fie cu rea-voință a autorităților de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere la instanțele judecătorești pentru recunoașterea dreptului său" și "orice parte vatămată de un decret sau o dispozițiune semnată sau contrasemnată de un ministru care violează un text expres al Constituțiunii sau al unei legi, poate cere Statului, în conformitate cu dreptul comun, despăgubiri bănești pentru prejudiciul cauzat".

Pentru o bună aplicare a prevederilor Constituției, a fost adoptată în 1925 Legea pentru contenciosul administrativ. Prin această lege s-a instituit în România contenciosul administrativ de plină jurisdicție, caracterizat prin faptul că instanțele judecătorești puteau anula actul administrativ ilegal, putând obliga la rezolvarea cererii și b#%l!^+a?la acordarea de despăgubiri pentru acoperirea pagubelor.

În perioada interbelică contenciosul administrativ era definit ca "totalitatea litigiilor născute între particulari și administrație cu ocazia organizării și funcționării serviciilor publice și în care sunt puse în cauză reguli, principii și situații aparținând dreptului public".

În anul 1948, contenciosul administrativ a fost desființat, ca urmare a colectivizării și a dispariției proprietății private. În Constituția de la 1965 se menționează despre dreptul celui vătămat de a cere rezolvarea situației, anularea actului și acoperirea pagubelor. Aceste prevederi constituționale au stat la baza Legii nr. 1/ 1967 cu privire la judecata în tribunale a cererilor celor vătămați prin acte administrative. În prezent Legea 1/1967 este abrogată.

În materie de contencios administrativ, Legea 29/1990 a fost prima reglementare legala de după evenimentele ce au zguduit țara noastră la sfârșitul anului 1989. Legea 29/1990 specifică faptul că orice persoană ce "se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente".

Actualmente, contenciosul administrativ are ca baza legală Constituția, revizuită prin referendumul din 19 octombrie 2003 și Legea 554/2004, adoptată de Parlamentul României în data de 2 decembrie 2004 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154/7 decembrie 2004. Actuala reglementare în materie de contencios administrativ în România veghează la respectarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Constituția recunoaște accesul persoanelor la justiție, oricine putându-se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale. Conform Constituției, "persoana vătămată într-un drept al său ori intr-un interes legitim, de o autoritate publică, b#%l!^+a?printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei".

Legea nr 554/2004 prevede că persoana se poate adresa "instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat cât și public".

1.3. Contenciosul administrativ în dreptul comparat

Continutul și sfera contenciosului administrativ și implicit a noțiunii variază de la o țară la alta sau chiar în aceeași țară, de la o perioadă la alta. Aceste orientări diferite ale doctrinei sunt determinate de inter-relațiile care au fost fundamentate între sensul material și sensul formal-organic al contenciosului administrativ. Din punct de vedere formal-organic se cunosc trei mari sisteme de b#%l!^+a?contencios administrativ:

sistemul administratorului judecator. După cum se arată în literatura de specialitate, sistemul era dominant în majoritatea statelor până la revoluția burgheză din Franța, deoarece jurisdicția administrativă se identifica cu administrația activă.

sistemul francez al jurisdicției speciale administrative (tribunale administrative și Consiliul de Stat).

sistemul anglo-saxon al instantelor de drept comun, competente în cazurile de contencios administrativ.

În Franța, țara originară a conceptului, soluționarea litigiilor în legătură cu actele și contractele administrative, este de competența tribunalelor administrative. Acestea nu aparțin puterii judecătorești, ținând de administrația publică și puterea executivă. Tribunalele administrative sunt constituite dintr-un sistem jurisdicțional autonom cu o instanță supremă: Consiliul de Stat. În afara tribunalelor administrative funcționează și organe de jurisdicție administrativă specializate: Curtea de conturi, Curtea de disciplină bugetară și financiară, jurisdicții în materia educației naționale, jurisdicții profesionale sau comisii de control al băncilor.

Sistemul francez a fost preluat de majoritatea statelor europene, printre care și Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania sau Suedia. b#%l!^+a?

În alte țări europene, cum sunt Spania, Elveția și Belgia, activitatea de contencios administrativ se exercită de instanțe judecătorești obișnuite, care au secții speciale de contencios administrativ, cum este și cazul României.

În Belgia, contenciosul administrativ poartă numele de contencios pentru exces de putere și este de competența secției administrative a Consiliului de Stat.

În Germania jurisdicția administrativă este o jurisdicție de drept comun pentru recursurile exercitate de cetățean contra administrației, dar nu deține exclusivitatea contenciosului administrativ.

În Italia există un sistem dualist al contenciosului administrativ, litigiile dintre administrația publică și cetățeni fiind atribuite spre soluționare ordinelor de jurisdicție existente, egale în importanță și demnitate: unul de jurisdicție ordinară și altul jurisdicție administrativă.

În Spania sistemul instanțelor judecătorești este format din: tribunale civile, penale, administrative și sociale. Tribunalele administrative sunt organe jurisdicționale colegiale și poartă denumirea de Camere de contencios administrativ organizate teritorial.

  În sistemul anglo-saxon, dreptul de a controla legalitatea actelor adoptate sau emise de organele administratiei publice se exercită de instantele de drept comun. Sistemul anglo-saxon este adoptat și în unele tari europene, cum ar fi: Danemarca, Islanda, Norvegia. Ideea care stă la baza lor este aceea că justiția este detașată ca o putere separată și poate să soluționeze  conflicte de drept administrativ între persoane private și autoritatea administrativă.

În Statele Unite ale Americii, sistemul administrativ este subordonat sistemului judiciar. La nivelul fiecărei ierarhii, există structuri proprii în materie de jurisdicție  administrativă. Există o formulă de consiliu de contencios administrativ, în vârful ierarhiei fiind ministrul, șeful departamentului, șeful agenției sau al autorității. Personalul acestora, magistrații  administrativi, nu fac parte din corpul judiciar neputând soluționa b#%l!^+a?definitiv litigii. Orice decizie a unui consiliu de contencios administrativ și chiar a unui consiliu administrativ suprem este susceptibilă a fi revizuită de o Curte judiciară federală.

2. CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV ROMÂN

POTRIVIT LEGII 554/2004

2.1. Obiectul acțiunii în contenciosul administrativ

Obiectul acțiunii în contenciosul administrativ îl poate constitui anularea unui act administrativ sau obligarea unei autorități ce refuză să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, la respectarea acelui drept și repararea pagubei ce i-a fost cauzată reclamantului. Actul ce poate forma obiectul unei acțiuni în contenciosul adminstrativ trebuie să fie un act administrativ de autoritate, emis cu nesocotirea prevederilor legii în vigoare. b#%l!^+a?

Ilegalitatea actului este prezumată, devenind certă dacă este constatată în hotărâre judecătorească. Pentru a ataca în fața instanțelor judecătorești un act administrativ reclamantul trebuie să facă dovada că prin actul atacat i s-a vătămat un drept subiectiv. Pentru ca acțiunea reclamantului să fie admisă în justiție, acesta trebuie să dovedească faptul că i s-a vătămat un drept recunoscut și garantat de lege și că are și un interes legitim în susținerea acțiunii sale.

Acțiunea în contencios administrative trebuie să cuprindă cererea ca instanța de contencios să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ, ori să elibereze un certificate, o adeverință sau orice alt înscris la care reclamantul avea dreptul recunoscut de lege,precum și faptul de a nu rezolva aceste cereri în termen de 30 de zile de la înregistrarea lor.

Obiectul acțiunilor în contenciosul administrativ poate cuprinde și cererea de reparare a pagubelor materiale și morale cauzate reclamantului, fie printr-un act administrativ de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, precum și prin faptul de a nu răspunde petiționarului în termen de 30 de zile. Repararea pagubei poate fi solicitată, atât prin acțiunea în care se cere anularea unui act administrativ de autoritate emis illegal sau obligarea la rezolvarea unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege,cât și printr-o acțiune separată.

b#%l!^+a?

2.2. Caracteristicile contenciosului administrativ

Noua lege a contenciosului administrativ păstrează majoritatea trăsăturilor legii anterioare, însă se remarcă o serie de trasaturi ce s-au pastrat:

Controlul de plină jurisdicție. Instanța, soluționând acțiunea, poate anula total sau parțial actul administrativ și să oblige autoritatea administrativă să emita un act administrativ, certificat sau alt înscris nou. Instanța poate hotarî și asupra daunelor materiale și morale, astfel că Legea nr. 544/2004 păstrează contenciosul de plină jurisdicție instituit prin Legea nr. 29/1990.

Controlul direct pe cale de acțiune judiciară, atât față de actul administrativ propriu-zis cât și față de actul administrativ asimilat.

Acțiunea prealabilă (recursul administrativ gratios sau ierarhic). Înainte de a introduce acțiunea în instanță, trebuie oferită posibilitatea autorității administrative emitente sau autorității ierarhic superioare de a înlatura actul ilegal și a repara paguba.

Daunele cominatorii (amenda judiciară). Instanța poate obliga autoritatea administrativă care nu trimite lucrările cerute în termen sau nu pune în executare hotărârea la plata unor sume de bani pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.

Contenciosul administrativ are doua grade de jurisdictie: fondul si recursul, ambele date in competenta sectiilor de contencios administrativ si fiscal.

Acțiunea în justiție poate fi formulată și personal împotriva funcționarului, care poate fi obligat la plata daunelor în mod solidar cu autoritatea administrativă.

La aceste trăsături se adaugă și următoarele, cu caracter de noutate: b#%l!^+a?

Se lărgește materia reglementata prin lege, cuprinzându-se întreaga sferă a materiei de contencios administrativ: tutela administrativă exercitată de prefect cu privire la actele emise de autoritățile administrației publice locale, excepția de ilegalitate, contractele administrative, actele administrativ-jurisdicționale și ordonanțele Guvernului.

Avocatul Poporului și Ministerul Public sunt subiecte de sezină ce au capacitatea de a introduce acțiuni la instanța de contencios administrativ în locul persoanelor vătămate, ultimele având calitatea de reclamant.

Autoritatea publică ce a emis un act administrativ ilegal care a produs deja efecte juridice poate solicita constatarea nulității acestuia.

Dezinvestirea instanței de contencios administrativ, renunțarea voluntară la acțiune, nu mai este posibilă în anumite cazuri.

2.3. Părțile litigiului

Contenciosul administrativ român introdus de Legea nr. 554/2004 reprezintă continuarea contenciosului introdus prin Legea nr. 29/1990. Noua lege a contenciosului administrativ a fost adoptată și publicată în Monitorul Oficial nr. 1154 din 7 decembrie 2004 și a intrat în vigoare la 6 ianuarie 2005.

Legislația actuală este mult mai complexă în definirea noțiunilor, fiind aliniată b#%l!^+a?la prevederile constituționale ale Constituției din 1991 cu modificările aduse în octombrie 2003. Pe de altă parte, această lege ține cont de practica instanțelor judecătorești, dar și de nenumăratele opinii apărute în doctrina de specialitate fiind aliniată la standardele impuse de integrarea României în structurile europene, având ca efect lărgirea palierului democratic al respectării drepturilor cetățenilor.

Un act administrativ emis cu respectarea legii poate produce totuși vătămarea unui drept subiectiv, însă în acest caz se pot cere doar despăgubiri, nu și anularea actului. În ceea ce privește caracterul ilegal al unui act administrativ, este de precizat nerespectarea unor dispoziții legale, dar și comiterea unui exces de putere de către autoritatea publică emitentă. Potrivit art. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege un act unilateral cu caracter individual sau normativ.

În condițiile actualei Legi, instanței de contencios administrativ i se poate adresa orice persoană vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act de natură administrativă. Părțile litigiului de contencios administrativ sunt pârâtul și reclamantul.

Pârâtul este autoritatea publică ce acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. Sunt asimilate autoritatilor publice persoanele juridice de drept privat cu statut de utilitate publica sau autorizate să presteze un serviciu public. Reclamantul sau persoana vătămată este în sensul legii "orice persoană titulara a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri". b#%l!^+a?

În regula contenciosului subiectiv reclamantul este persoana vătămată iar pârâtul este o autoritate publică. În cazul contenciosului obiectiv, respectiv acțiunea prefectului în exercitarea tutelei administrative, a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, atunci când își exercită prerogative ca urmare a gestiunii funcției publice, aceste autorități publice sunt reclamanți în litigiul de contencios deoarece își realizează competențele expres prevăzute de lege.

În spiritul legii, trebuie menționate două concepte foarte importante: dreptul de sezină și capacitatea reclamantului de a sta în justiție. Capacitatea reclamantului de a sta în justiție se referă la faptul că reclamantul, pentru a putea intenta o astfel de acțiune trebuie să aibă capacitatea generală de a sta în justiție. După dispozițiile Codului civil, Codului de procedură civilă, Codului comercial și a Decretului 31/1954 au capacitatea de a sta injustiție două categorii de persoane: persoanele fizice și persoanele juridice, fie că sunt de drept privat sau public, cu personalitate juridică proprie și distinctă de a statului.

Dreptul de sezină. Înainte de a analiza reclamantul în litigiul de contencios administrativ, este absolut necesară o analiză a subiectului de sezină, introdus de Legea nr. 554/2004. Spre deosebire de fosta Lege nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, noua lege introduce explicit dreptul de a sesiza instanța de contencios pentru mai mulți subiecți, cum ar fi: Orice persoană vătămată într-un drept subiectiv sau interes legitim, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Autoritatea publică emitentă, Agenția Națională a Funcționarilor Publici și Prefectul.

Dacă Avocatul Poporului apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorității administrative de a-și realiza atribuțiile legale poate fi înlăturat doar prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiționarul dobândește calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. b#%l!^+a?

Dacă Ministerul Public apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanța de contencios administrativ de la domiciliul sau sediul persoanei vătămate. Petiționarul dobândește calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.

Când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ se vatămă un interes public, sesizează instanța de contencios administrativ de la sediul autorității publice emitente.

La soluționarea cererilor reprezentantul Ministerului Public poate participa ori de câte ori apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor.

Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate solicita instanței anularea actului, în situația în care acesta nu mai poate fi revocat, deoarece a produs deja efecte juridice. Acțiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului.

Prefectul poate introduce acțiuni în contencios administrativ împotriva actelor administrative emise sau adoptate de autoritățile administrației publice locale pe care le b#%l!^+a?consideră nelegale, iar Agenția Națională a Funcționarilor Publici poate introduce acțiune în contencios administrativ împotriva actelor autorităților publice centrale și locale prin care se încalcă legislația referitoare la funcția publică.

2.4. Cauzele ce determină acțiunea în contencios administrativ

Atunci când acțiunea în contencios administrativ obiectiv sau subiectiv este admisibilă judecătorul trebuie să analizeze dacă aceasta este fondată. Cauzele ce impun formularea unei acțiuni în contenciosul administrativ obiectiv sau subiectiv reprezintă motivele pe care reclamantul le invocă în susținerea acțiunii.

Analiza cauzelor pe care se întemeiază acțiunile în contencios administrativ trebuie să pornească de la exigențele principiului legalității, exigențe care impun ca actele administrative să îndeplinească anumite condiții:

actul administrativ trebuie emis de către organul competent în limitele competenței sale legale, în forma și cu procedura prevăzută de lege

conținutul actului administrativ să fie conform cu Constituția, legile și celelalte acte normative în vigoare

actul administrativ să fie conform scopului logic si al interesului public urmărit de lege.

Pornind de la exigențele impuse de principiul legalității actului administrativ, b#%l!^+a?cauzele ce pot fi invocate într-o acțiune în contencios administrativ prin care se solicită anularea actului administrativ sau acordarea de despăgubiri, pot fi grupate în două categorii: incompetența și viciul de formă.

2.3.1. Incompetența

Prin această cauză actul administrativ emis nu intră în competența autorității publice care l-a emis, ci în competența altei autorități.

Dacă un act administrativ este adoptat sau emis de un alt organ decât cel competent, se pune problema unor sancțiuni generate din nerespectarea principiului legalității, și anume inexistența actului. În cazul în care actele normative sunt neclare și nu stabilesc limitele dintre competențele a două organe administrative este dificil ca orice persoană interesată să-și poată da seama despre existența acestui viciu de ilegalitate.

2.3.2. Viciul de formă

Această cerință impune ca actul administrativ să fie emis în forma și cu procedura prevăzută de lege. Pentru organul emitent actul administrativ produce efecte din momentul adoptării sale. Efectele privind actul administrativ sunt următoarele: obligația organului emitent a de a face cunoscut actul administrativ prin publicare sau comunicare, obligația de a nu modifica sau abroga actul administrativ decât după procedura îngăduită de lege.

Actul normativ intră în vigoare la data publicării. Actele individuale intră în vigoare de la data comunicării, exceptând cazurile în care se prevede în conținutul actului că intră în vigoare la o dată ulterioară. Actele administrative recognitive sau declarative produc efecte juridice de la o data anterioară emiterii lor.

2.5. Condiții de admisibilitate ale acțiunii în contenciosul administrativ

Litigiul în contenciosul administrativ este generat de reguli, principii și situații juridice speciale, cum ar fi:

sarcina probei este răsturnată, aparținând pârâtului

competența instanței de judecată este atrasă de domiciliul sau reședința reclamantului

cheltuielile de judecată sunt modice

procedurile simplificate (două grade de jurisdicție – fond și recurs)

se aplică principiul celerității (operativității).

Legislația românească în forma sa actuală stabilește următoarele condiții de admisibilitate a unei acțiuni în contenciosul administrativ. Aceste condiții se referă la:

Condiția ca actul atacat să fie un act administrativ în formă tipică (act sau contract administrativ) sau asimilată (tăcerea administrativă sau refuzul de a rezolva o cerere). Legea nu condiționează exercitarea acțiunii în contencios administrativ de b#%l!^+a?caracterul ilegal al actului administrativ, acest aspect urmând a fi stabilit de instanța de judecată cu prilejul soluționării acțiunii. Un act administrativ emis cu respectarea legii poate aduce vătămare unui drept subiectiv, însă în acest caz nu se poate cere anularea actului, ci doar acordarea de despăgubiri.

Actul administrativ atacat are de regulă caracter individual, numai printr-un astfel de act putând fi vătămat un drept sau un interes legitim. În mod excepțional astfel de drepturi și interes pot fi lezate printr-un act normativ. Instanța de contencios administrativ verifică legalitatea actului atacat, nu și oportunitatea acestuia. O acțiune în anulare întemeiată pe considerente de oportunitate a actului atacat va fi respinsă ca inadmisibilă.

Condiția ca actul atacat să provină de la o autoritate publică. Prin această condiție autoritatea publică emitentă a actului administrativ sau a refuzului nejustificat va avea calitatea de pârât în această acțiune. Noțiunea de autoritate administrativă include următoarele categorii de autorități publice: autoritați ale administrației de stat centrale și teritoriale, autorități autonome locale, instituții publice și regii autonome de interes public; alte structuri neguvernamentale, denumite ONG-uri.

Structurile nestatale, asociațiile, persoanele juridice cu scop nelucrativ împuternicite de lege să desfășoare o activitate de interes public trebuie asimilate b#%l!^+a?autorităților administrative, actele acestora fiind numite în doctrină acte administrative prin delegație. În practică s-a decis că sunt acte administrative și actele juridice efectuate de autoritățile care au calitatea de organe administrative, chiar dacă nu sunt întotdeauna de stat, dacă acestea sunt învestite prin lege să îndeplinească funcțiuni administrative, în cadrul cărora îndeplinesc și săvârșesc acte juridice, în scopul aplicării legilor.

Condiția ca actul administrativ atacat să vatăme un interes legitim sau un drept recunoscut de lege. Legea condiționează admisibilitatea acțiunii în contenciosul administrativ de vătămarea unui drept sau interes legitim al reclamantului.

Acesta trebuie să invoce un interes legitim sau un drept dobândit prin lege sau constituit prin acte emise pe baza legii, pe care autoritatea publică avea obligația să-l respecte și realizeze.

Condiția îndeplinirii procedurii administrative prealabile. Legea nr. 554/2004 cere persoanei vătămate să se adreseze autorității emitente în 30 de zile de la comunicarea actului administrativ vătămător. Această procedură administrativă mai poartă denumirea b#%l!^+a?de recurs grațios și este obligatorie. Autoritatea emitentă are obligația de a rezolva plângerea depusă în termen de 30 de zile. Cel vătămat poate sesiza, în același termen, și organul ierarhic superior celui care a emis actul. Această procedură administrativă poartă denumirea de recurs ierarhic și are caracter facultativ. Abia apoi, partea vătămată se poate adresa instanței de judecată competente. Procedura administrativă prealabilă este obligatorie și în cazul în care se contestă actele administrativ-jurisdicționale, fiind aplicabil termenul de 30 de zile de la data comunicării acestor acte.

Procedura prealabilă nu este obligatorie în cazul acțiunilor în contencios administrativ promovate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici, în cazul acțiunilor celor vătămați în drepturile lor prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe neconstituționale sau în cazul controlului legalității actelor administrative de autoritate pe cale indirectă, adică pe calea excepției de nelegalitate.

2.6. Instanțele de contencios administrativ

Sintagma "instanțe de contencios administrativ" în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 desemnează Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Curților de Apel și a Tribunalelor județene și a b#%l!^+a?municipiului București.

2.6.1. Înalta Curte de Casație și Justiție

Această denumire a instanței supreme în România a fost introdusă de modificarea Constituției din 1991, făcută în 2003 prin referendum. Până se folosea denumirea de Curte Supremă de Justiție.

În temeiul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte de Casație și Justiție este organizată în: Secția I civilă, Secția a II-a civilă, Secția penală, Secția de contencios administrativ și fiscal și Secțiile Unite.

Secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Tribunalelor județene și al municipiului București sunt numai instanțe de fond. Secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Curților de Apel sunt atât instanțe de fond, cât și de recurs. Înalta Curte de Casație și Justiție este, însă, numai instanță de recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție judecă prin secțiile de contencios administrativ și fiscal recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios ale Curților de Apel.

2.6.2. Curțile de apel

Secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Curților de apel judecă în primă instanță "litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și pe cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și b#%l!^+a?accesorii ale acestora, mai mult de 1 milion de lei".

În această accepțiune se au în vedere toate autoritățile publice, reprezentate la nivel național, începând cu autoritatea executivă (Guvern, ministere, alte autorități publice centrale), autoritatea legislativă (cele două camere ale Parlamentului), autoritatea judecătorească (Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Suprem al Magistraturii, Curțile de Apel) precum și alte autorități publice centrale (Curtea de Conturi, Curtea Constituțională, Avocatul Poporului).

Temeiul juridic al unor astfel de pârâți îl constituie Constituția care susține dreptul subiectiv la petiționare împotriva oricărei autorități publice.

Competența teritorială a curților de apel este atrasă, ca și în cazul Tribunalelor, de domiciliul reclamantului sau al pârâtului. Secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Curților de Apel sunt și instanțe de recurs, spre deosebire de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Tribunalelor județene și ale municipiului București care sunt numai instanțe de fond în litigiile de contencios administrativ.

Hotărârile pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Tribunalelor județene și ale municipiului București prin pot fi atacate cu recurs la secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Curților de Apel, în termen de 15 zile de la pronunțare sau comunicare.

2.6.3. Tribunalele

Tribunalele județene și ale municipiului București prin secțiile de contencios administrativ și fiscal judecă în prima instanță "litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora de până la 1 milion lei".

Din acest enunț rezultă competența materială a instanței de contencios, fiind b#%l!^+a?valabilă numai pentru cele cuantificabile în bani, adică acțiunile patrimoniale sau cu efecte patrimoniale. În cazul acțiunilor nepatrimoniale, competența materială este atrasă exclusiv de calitatea pârâtului.

La nivel teritorial există Autoritatea judecătorească, organizație publică ce poate fi pârâtă într-o instanță de contencios administrativ, ducând la exercitarea competenței Tribunalului județean, secția contencios administrativ, care are competența de a soluționa o plângere împotriva tribunalului județean sau a oricărei alte instanțe. Tot tribunalele județene judecă, în primă instanță, cererile împotriva serviciilor publice descentralizate atunci când se constată încălcări ale drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor în situațiile prevăzute de actuala lege nr. 554/2004.

2.7. Formularea acțiunii în contenciosul administrativ

În acțiunea introdusă reclamantul poate cere anularea actului administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei. Nu este însă obligatoriu ca prin aceeași acțiune reclamantul să ceară și anularea actului și repararea pagubei, deoarece este posibil ca la data introducerii acțiunii reclamantul să nu cunoască valoarea pagubei. Astfel, reclamantul poate formula separat acțiunea în repararea pagubei.

Termenul pentru introducerea acțiunii pentru repararea pagubei este de un an de la data la care reclamantul a cunoscut întinderea pagubei. Cererile pentru despăgubiri b#%l!^+a?se adresează intanțelor de contencios administrativ competente.

Reclamantul trebuie să anexeze la acțiune copia actului administrativ atacat sau răspunsul autorității publice prin care i se refuză rezolvarea cererii. Dacă reclamantul nu a primit răspuns la cererea sa, va depune copia cererii și orice înscris ce dovedește îndeplinirea procedurii prealabile.

În cazul în care reclamantul nu are actul administrativ sau acest act a fost dat în formă orală se pune problema dacă împotriva acestor acte se poate formula acțiune în contencios administrativ.

Cu privire la modalitatea verbală de existență a actului administrativ, în practica judecătorească interbelică s-a consemnat actul administrativ sub formă telefonică. Este de preferatca persoana ce a primit un refuz telefonic să insiste la autoritatea respectivă pentru nota telefonică scrisă. În cazul actelor verbale instanța va cere pârâtului să comunice actul atacat și orice alte lucrări și lămuriri necesare pentru soluționarea cauzei.

Dacă un reclamant este o persoană vătămată printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept sau când acțiunea este introdusă de Avocatul Poporului ori de Ministerul Public, instanța va cere autorității publice emitente să comunice actul atacat, documentația ce a stat la baza emiterii luiși orice lucrări necesare.

Dacă autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit lucrările cerute, conducătorul acesteia va fi obligatsă plătească statului, cu titlu de amendă judiciară 10% b#%l!^+a?din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere.

Pentru acțiunile în contencios administrativ se percep taxe de timbru prevăzute de Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, pentru cauzele neevaluabile în bani, cu excepția acțiunilor care au ca obiect contractele administrative și care se vor taxa la valoare.

Introducerea acțiunii nu suspendă executarea actului administrativ contestat. Conform legii în cazuri justificate și pentru prevenirea unei pagube persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. Dacă persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.

Cazurile justificate reprezintă împrejurările legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze îndoieli în privința legalității actului administrativ, iar pagubă iminentă înseamnă prejudiciul material viitor și previzibil sau perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități sau a unui serviciu public.

Când în cauză este un interes public major ce ar putea perturba funcționarea unui serviciu public cererea de suspendare a actului administrativ normativ poate fi introdusă de Ministerul Public, judecata cererii având loc de urgență si cu citarea părților.

Hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept și poate fi atacată în termen de 5 zile de la comunicare. Dacă se emite un act administrativ cu același conținut ca și cel suspendat, acesta este suspendat de drept, nefiind obligatorie plângerea prealabilă.

Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea actului atacat. Instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea cauzei. Cererea de suspendare se poate formula cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată. b#%l!^+a?

Acțiunea în contencios administrativ trebuie motivată în fapt și în drept. Motivarea în fapt cuprinde împrejurările pe care reclamantul își întemeiază acțiunea, iar motivarea în drept a acțiunii, invocarea temeiului legal al acțiunii, cu referire la Legea nr. 554/2004. În acțiune se menționează și mijloacele de probă de care se folosește reclamantul în susținerea acțiunii sale.

2.8. Hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ

După introducerea acțiunii în contenciosul administrativ, instanța trebuie să cerceteze existența dreptului subiectiv sau interesului legitim și ilegalitatea actului administrativ prin care s-a încalcat dreptul sau interesul legitim al reclamantului.

Soluțiile pe care le adoptă instanțele judecătorești rezolvă două aspecte: anularea totală sau parțială a actului administrativ și recunoașterea dreptului sau interesului legitim. Din nelegalitatea actului și încălcarea dreptului sau interesului legitim al reclamantului rezultă și paguba materială sau morală de care răspunde pârâtul.

Pe lângă anularea actului administrativ, instanța poate obliga autoritatea pârâtă să emită un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

În cazul acțiunii împotriva unui act administrativ normativ nu se va proceda la anularea întregului act, ci doar a dispoziției din el care a stat la baza actului administrativ individual contestat. b#%l!^+a?

Instanța este competentă să se pronunțe inclusiv asupra legalității operațiunilor administrative ce au stat la baza emiterii actului supus judecății. Instanța se pronunță și asupra validității actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, dar și a efectelor juridice produse de acestea.

Constatarea ilegalității actelor administrative normative sau individuale supuse judecății echivalează cu constatarea nulității lor. La fel se analizează legalitatea unor operațiuni administrative care nu sunt acte administrative pentru că nu produc efecte juridice prin ele însele. Dacă aceste operațiuni au influențat nelegalitatea actele administrative supuse judecății, vor fi și ele desființate.

Altă modalitate de restabilire a legalității prin hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ poate fi obligarea autorității publice la plata daunelor materiale și morale, dacă reclamantul solicita acest lucru. Cererile în justiție pot fi formulate și personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică.

Persoana acționată în justiție îl poate chema în garanție pe superiorul ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau nu actul, și dacă susținerea este întemeiată, cererea de chemare în garanție va fi admisă. b#%l!^+a?

Toate măsurile amintite se iau pentru că Legea nr. 554/2004 a prevăzut calitatea de control de plină jurisdicție a contenciosului administrativ (restabilirea întregii situații a persoanei vătămate).

Dispozițiile Legii nr. 554/2004 sunt deosebite de cele ale Legii nr. 1/1967 întrucât reclamantul are dreptul să fie despăgubit nu numai pentru daunele materiale, cum prevedea Legea nr. 1/1967, ci și pentru daunele morale cauzate ca urmare a încălcării dreptului sau interesului legitim prin actul administrativ, ori a refuzului de a satisface reclamantului pretenția juridică privitoare la un drept sau interes legitim.

Sub alt aspect, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 1/1967 acțiunea în daune nu putea fi formulată decât împotriva autorității administrative pârâte nu și împotriva funcționarului cum prevăd dispozițiile art. 16 din Legea nr. 554/2004.

Acțiunea în daune se poate folosi și separat de acțiunea în anularea actului administrativ atunci când întinderea prejudiciului nu este cunoscută reclamantului la data judecării acțiunii în anulare. Termenul de un an în acest caz curge de la data la care cel vătămat a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Dispozițiile vizând posibilitatea introducerii acțiunii în despăgubiri, după soluționarea acțiunii în anularea actului administrativ, în termenul de un an de la data când reclamatul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei se aplică în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, în mod corespunzător și contractelor administrative. Acțiunea în despăgubiri formulată după soluționarea acțiunii în anularea actului administrativ se supune normelor legii în ceea ce privește procedura de judecată și taxa de timbru.

Temeiul hotărârii judecătorești pentru desdăunarea reclamantului, constă în culpa administrației pârâte, exprimată în ilegalitatea actului administrativ emis, sau a refuzului de a satisface pretenția juridică a reclamantului, în legătură cu dreptul acestuia sau cu interesul legitim, iar în legătură cu funcționarul public, temeiul îl constituie b#%l!^+a?vinovăția acestuia cu privire la elaborarea, emiterea sau încheierea actului sau la refuzul nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim.

Prin obligarea, în solidar, a autorității administrative cu funcționarul vinovat se dă posibilitatea reclamantului de a cere executarea hotărârii față de oricare din cei doi pârâți. În practică s-a constatat că reclamantul preferă să-și recupereze paguba de la autoritatea publică, pentru că este solvabilă și el intră mai repede în posesia sumelor pretinse.

Autoritatea pârâtă care a fost obligată să plătească daune prin acțiunea în contencios administrativ are acțiune în regres contra funcționarului care se face vinovat de elaborarea, emiterea sau încheierea actului ilegal sau de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim.

Dacă obiectul acțiunii în contencios administrativ este un contract administrativ instanța poate:

să dispună anularea totală sau parțială a acestuia

să oblige autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndreptățit

să impună uneia dintre părți îndeplinirea unei anumite obligații

să suplinească consimțământul unei părți, când interesul public o cere

să oblige la plata unor despăgubiri pentru daune materiale și morale.

Soluțiile de anulare a actului administrativ, de obligare la emiterea unui act administrativ nou, alt înscris sau o anumită operațiune administrativă, precum și b#%l!^+a?obligarea autorității publice de a încheia contractul la care reclamantul este îndreptățit, sau de a impune uneia dintre părți îndeplinirea unei obligații pot fi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pe fiecare zi de întârziere.

Instanța poate stabili la cererea părții interesate un termen de executare, precum și amenda de 20% din salariu minim brut pe economie pe zi de întârziere aplicată conducătorului autorității publice sau persoanei obligate. Conform Legii nr. 554/2004 hotărârile instanțelor de contencios administrativ pot fi atacate cu recurs în 15 zile de la comunicare. Recursul suspendă executarea hotărârii de fond și se judecă de urgență.

În cazul admiterii recursului instanța de recurs va rejudeca litigiul în fond dacă nu sunt motive de casare cu trimitere. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul, cauza se va trimite o singură dată la această instanță.

Împotriva soluțiilor definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios administrativ se pot exercita căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură civilă. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare și se soluționează de urgență într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare.

2.9. Procedura de executare în materia contenciosului administrativ

Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au admis acțiunile formulate potrivit dispozițiilor acestei legi, constituie titluri executorii. Nu poate fi vorba b#%l!^+a?de existența unui titlu executoriu atunci când s-au pronunțat hotărâri rămase definitive și irevocabile prin care s-au respins acțiunile formulate, respectiv nu poate fi vorba de titluri executorii în cazul hotărârilor ce nu au caracter definitiv și irevocabil.

Cât privește obligația publicării, este pentru prima dată când într-o lege a contenciosului administrativ în România se reglementează efectele erga omnes ale hotărârilor judecătorești, atunci când au ca obiect acte administrative normative. Curtea Constituțională a reținut că atât actele individuale, cât și cele normative ale Guvernului, ministerelor și celorlalte organe administrative de stat, centrale sau locale, sunt controlate sub aspectul legalității de instanțele de contencios administrativ, chiar și atunci când

Caracterul de ordine publică al litigiilor de contencios administrativ care au ca obiect acte administrative normative duce la efecte față de toți (erga omnes), deci față de toate subiectele de drept, a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat un act administrativ normativ.

Această formulare ar fi fost lipsită de eficiență practică dacă n-ar fi fost întregită de regimul juridic al publicării hotărârilor în cauză. Aceste hotărâri se publică fie în Monitorul Oficial al României, fie în monitorul Oficial al județului.

În Monitorul Oficial se publică hotărârile care vizează acte administrative ale guvernului, și celorlalte organe centrale ale administrației de stat, iar în Monitorul Oficial al județului se publică hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care au fost anulate acte ale administrației publice de la nivelul județelor, municipiilor, orașelor și comunelor.

Legea menționează că publicarea se face la cererea instanței de executare ori a reclamantului, fiind scutită de taxe.

2.10. Excepția de nelegalitate

b#%l!^+a?

Întodeauna doctrina a recunoscut ca legalitatea unui act administrativ poate fi controlată fie pe cale directă, printr-o acțiune introdusă la instanța competentă prin care să se urmărească desființarea actului, cât și în mod indirect, prin evocarea unei excepții de nelegalitate.

Invocarea excepției trebuie să prezinte interes în solutionarea cauzei, astefel încât instanța de judecată să hotărască dacă actul trebuie luat în considerare la soluționarea cauzei. Ca orice excepție și aceasta poate fi ridicată din oficiu sau la cererea părții interesate, iar instanța care judecă litigiul va trebui să verifice mai întâi în ce măsură soluționarea cauzei depinde de actul administrativ ce face obiectul excepției, iar dacă constată că astfel stau lucrurile, va suspenda cauza și va sesiza prin încheiere, instanța de contencios administrativ competentă.

Din punct de vedere al instanței competente, dacă excepția vizează un act emis de autoritățile locale sau județene, competența va reveni secției de contencios administrativ a Tribunalului, dacă exceptia vizează un act emis de o autoritate centrală, competența va reveni secțiilor de contencios administrativ a Curților de apel.

O problemă nelămurită de Legea 554/2004 este ce se întamplă în situația în care excepția este invocată chiar în fața unei instanțe judecătorești de contencios adminsitrativ. În situatiile în care actul administrativ nu mai poate fi atacat prin acțiune directă, deoarece s-au scurs temenele în interiorul cărora se putea realiza acest lucru, instanța care solutionează fondul problemei va soluționa și excepția, indiferent de organul de la care emană actul ce face obiectul excepției,

Efectul admiterii unei excepții de nelegalitate nu este acela al anulării, în tot b#%l!^+a?sau în parte a actului administrativ, ca și în cazul unei acțiuni directe, efectul produs este acela al înlăturării actului în cauză, litigiul urmând a fi judecat în continuare ca și când actul administrativ nu ar fi existat.

%l!^+a?

3. SPEȚĂ DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ROMÂN

POTRIVIT LEGII NR. 554/2004

Speța în materie de contencios administrativ ce va prezentată în cadrul acestei lucrări are ca obiect acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 12 aprilie 2011.

Părțile acțiunii în contencios administrativ sunt societatea comercială reclamantă și pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P. Mureș.

Obiectul acțiunii îl constituie cererea de anulare parțială a Deciziei nr. 360 din 15 decembrie 2010 privind soluționarea contestației din 06 iulie 2010 emisă de A.N.A.F., și admiterea parțială a contestației în sensul anulării prevederilor corespunzătoare din Decizia nr. 687 din 10 iunie 2010 de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală emisă de pârâta de rând II, pentru o sumă totală de 626924 lei, astfel:

cap. 3/A – Impozitul pe profit lit. a) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, referitor la suma de 324746 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar;

cap. 3/A – Impozitul pe profit lit. b) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, referitor la suma de 99324 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar;

cap. 3/A – Impozitul pe profit lit. c) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, referitor la suma de 104247 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar;

cap. 3/A – Impozitul pe profit lit. d) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, referitor la suma de 777 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar;

cap. 3/B – taxa pe valoarea adăugată lit. b) lit. a) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, referitor la suma de 65149 lei reprezentând taxă pe valoarea b#%l!^+a?adăugată stabilită suplimentar;

cap. 3/B – Taxa pe valoarea adăugată lit. d) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, referitor la suma de 32681 lei reprezentând majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată stabilită suplimentar.

Societatea comercială reclamantă solicită obligarea pârâtelor în solidar, la restituirea sumei menționate, achitată.

În motivarea cererii reclamanta arată că se îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 21 din Codul fiscal, respectiv pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal în ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor reprezentând contravaloarea prestărilor de servicii încheiate cu cele 8 societăți.

În privința cheltuielilor aferente ratelor unui credit bancar acordat de Raiffeisen Bank, în sumă de 620747 lei, s-a arătat că scopul urmărit de părți a fost de a permite societății să achite o parte a obligațiilor de plată asumate ca garant, obiectiv nerealizabil dacă reclamanta și-ar fi păstrat calitatea de garant fidejusor în cadrul contractului de facilitate de credit din 22 iulie 2002.

S-au adus argumente în sensul admiterii cererii cu privire la suma de 104247 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar, sumă stabilită în urma redimensionării bazei impozabile prin corecția unor mențiuni ce rezultu din diferențe de curs.

Reclamanta a arătat că se impune defalcarea costurilor ce reprezintă contravaloarea licențelor, acestea supunându-se amortizării, de cheltuielile ce b#%l!^+a?reprezintă prestări de servicii, fiind supuse regimului de deducere.

Pârâtele au formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată. Curtea de Apel Târgu Mureș, prin sentința nr. 60 din 23 martie 2012 a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța hotărârea, prima instanță a reținut situația potrivit căreia prin raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 09 iunie 2010 de D.G.F.P. Mureș s-a reținut faptul că în perioada 01 mai 2004 – 31 august 2009 reclamanta a înregistrat în evidența contabilă în contul 628 „Alte cheltuieli cu serviciile executate de terți” facturi fiscale emise de un număr de 8 societăți. În perioada menționată societatea verificată a avut persoane specializate angajate atât în vânzarea autovehiculelor, cât și în servicii post vânzare.

Potrivit informațiilor extrase din baza de date furnizată de Oficiul Registrului Comerțului Mureș, precum și a celor transmise de I.T.M. Mureș a rezultat că persoanele ce au fost administratori la firmele ce au emis facturi de prestări de servicii, au avut în perioada respectivă calitatea de salariați ai reclamantei, cu excepția unei persoane.

Cu privire la serviciile de consultanță și management prestate unității verificate de reclamantă, instanța a constatat că aceasta nu a avut angajată nicio persoană în iulie 2007 – august 2009 care să fi putut realiza lucrările respective. Singurul angajat a fost contabila pe perioada 01 noiembrie 2004 – 01 ianuarie 2009.

În perioada ianuarie 2005 – martie 2007, reclamanta a înregistrat pe cheltuieli suma de 620774 lei. Prima instanță a reținut că societățile emitente ale facturilor de prestări servicii puteau din punct de vedere al personalului să presteze serviciile respective, însă pe de altă parte administratorii societăților respective, aveau obligația în calitate de angajați, să găsească clienți, nejustificându-se încheierea unor contracte de consultanță cu aceștia pentru suma de 1984025 lei.

Curtea de Apel a reținut din analiza fișei postului pentru agent vânzări auto show-room și consultant vânzări prezentate de reclamantă că este prevăzută expres întocmirea dosarului intern al clientului aferent fiecărei tranzacții finalizate, precum și urmărirea și rezolvarea problemelor post-vânzare. Documentele prezentate în justificarea serviciilor de intermediere vânzări de autovehicule au fost întocmite de salariați ai reclamantei și reflectă comisioanele pentru vânzările realizate de persoane angajate, dar nu cuprind denumirea societăților prestatoare de servicii de intermediere. b#%l!^+a?

Fără a pune la îndoială realitatea serviciilor de intermediere și valoarea sau modalitatea de plată a comisioanelor, judecătorul a constatat că nu se îndeplinesc condițiile privind necesitatea prestării de servicii de intermediere și că nu s-a dovedit modul în care aceste cheltuieli contribuiau la realizarea veniturilor.

Referitor la serviciile de consultanță pentru afaceri și management în domeniul auto-servicii post vânzare, organele de inspecție fiscală au constatat că societatea nu a avut angajat personal care să fi realizat lucrările în perioada iulie 2007 – august 2009, singurul angajat în acea perioadă fiind contabila.

Cu privire la serviciile de consultanță pentru afaceri și management, servicii de documentare și analiză facturate de un terț, reclamanta a prezentat, în justificarea înregistrării la cheltuieli deductibile fiscal amintite, Procesul Verbal de predare-primire din 29 decembrie 2006 prin care firma prestatoare preda sinteze cu activitatea prestată. Procesul Verbal de predare-primire prezentat a fost însoțit de trei tabele și trei scheme, despre care organele de inspecție fiscală au constatat că nu conțin data încheierii și nu au fost înregistrate ca material documentar intrat la unitatea verificată, precum și un material listat în data de 20 mai 2010 de pe paginile de internet. Materialul listat cuprindea informații generale referitoare la programul informatic Automaster, materiale ce nu pot proba participarea firmei la vânzarea autovehiculelor și nici realizarea efectivă a serviciilor de consultanță.

În cauză sunt incidente prevederile art. 21 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal potrivit cărora pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile acele cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri impozabile. În Codul fiscal se specifică faptul că cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile sunt cheltuielile înregistrate cu realizarea și comercializarea bunurilor, prestarea serviciilor sau executarea lucrărilor.

Având în vedere prevederile legale, instanța de fond a reținut că reclamanta a majorat nejustificat cheltuielile deductibile fiscal din perioada ianuarie 2005 – martie 2007 cu suma de 620774 lei, pentru care nu a prezentat prin contestație și nici pe parcursul căii administrative de atac, argumente și documente justificative prin care să probeze în ce mod respectivele cheltuieli financiare au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile la nivelul societății contestatoare.

Din probele administrate în cauză nu rezultă cum prin asumarea de către garant a riscurilor ce decurg din nerespectarea obligațiilor contractuale față de bancă, s-ar fi ajuns la încheierea de noi contracte generatoare de venituri la nivelul societății contestatoare.

S-a apreciat că înregistrarea la cheltuieli deductibile a sumei de 416988 lei aferente anului 2004 contravine prevederilor art. 19 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Astfel a fost redimensionată baza impozabilă a impozitului pe profit prin majorarea cu respectiva sumă, impozitul pe profit suplimentar ce cade în sarcina societății fiind de 104247 lei.

Având în vedere dispozițiile art. 105 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, inspecția fiscală se efectuează o dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție și alte sume datorate bugetului general și pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Societatea și-a însușit rezultatul inspecției fiscale materializate prin procesul verbal din 21 iunie 2004, s-a apreciat că demersul de stornare a unui venit ce a fost luat în considerare la depunerea declarației fiscale aferente perioadei în care s-a efectuat operațiunea, perioadă ce a fost supusă inspecției fiscale ar presupune o reluare a verificării operațiunii inițiale înregistrate în decembrie 2002, fapt ce ar contravine prevederilor legale anterioare.

Referitor la invocarea de expertul contabil a prevederilor art. 21 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, s-a reținut că aceasta nu are relevanță în soluționarea cauzei, prevederile acelea definind mai multe feluri de cheltuieli care concură la realizarea de venituri impozabile.

Dreptul de deducere la calculul profitului impozabil a cheltuielilor ocazionate de implementarea soluției informatice integrate O.A. și sistemului software Socrate, precum și achiziția softului A.M. este expres reglementată de art. 24 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, temeiuri legale în baza cărora organul de soluționare a respins contestația societății.

În ceea ce privește accesoriile în sumă de 659152 lei, au fost calculate pentru întregul impozit pe profit în sumă de 537187 lei, fără ca suma accesoriilor să fie defalcată pentru fiecare categorie de impozit în parte.

Prin Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010 s-a desființat decizia de impunere pentru obligațiile fiscale suplimentare de plată din 10 iunie 2010 pentru suma totală de 659152 lei reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit. Nemaiexistând un titlu de creanță fiscală pentru această sumă, ea nu face obiectul unei acțiuni în instanță, putând fi contestată după emiterea unui nou titlu.

Referitor la TVA aferentă serviciilor de intermediere în vânzări auto și consultanță pentru afaceri și management în domeniul auto în sumă de 65149 lei, s-a reținut că în perioada 01 august 2008 – 31 octombrie 2009, societatea a dedus TVA în sumă de 65149 lei, înscrisă în facturi ce vizează operațiuni a căror realitate nu a putut fi dovedită.

Din dispozițiile art. 145 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal rezultă că dreptul de deducere a TVA aferentă achizițiilor de bunuri este condiționat de destinația bunurilor, în sensul că acestea trebuie utilizate în folosul operațiunilor taxabile.

Pentru aceleași argumente avute în vedere la verificarea legalității stabilirii impozitului pe profit cu privire la aceleași operațiuni, instanța de fond a apreciat că utilizarea serviciilor de intermediere în vânzări auto și consultanță pentru afaceri și management nu a avut ca efect realizarea de operațiuni taxabile.

Referitor la majorările de întârziere în cuantum de 32681 lei prima instanță a reținut că reprezintă o măsură accesorie în raport cu debitul stabilit suplimentar, majorările de întârziere urmând soarta acestuia.

Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 și art. 3041 Codul de procedură civilă.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 din Codul de procedură civilă, recurenta-reclamantă a criticat sentința atacată apreciind că aceasta nu respectă exigențele impuse de legislația română precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Consideră recurenta că prin raportarea la criteriile jurisprudențiale invocate, sentința primei instanțe este criticabilă, neexistând dovezi că în soluționare judecătorul fondului a cercetat susținerile privind nelegalitatea actelor administrative atacate.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentă, aceasta a susținut că în mod eronat a fost respins de către instanța de fond capătul de cerere privind impozitul pe profit suplimentar în cuantum de 324746 lei prevăzut în Cap. 3 A lit. a) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, suma reprezentând cheltuieli efectuate de societate care reprezentau contravaloarea serviciilor efectuate în perioada 1 mai 2004 – 30 septembrie 2009 de către șase societăți comerciale.

Recurenta susține că în mod greșit s-a reținut de către organul de control fiscal și de către instanța de fond că aceste cheltuieli nu ar fi deductibile întrucât societățile de intermediere nu dispuneau de personal pentru desfășurarea acestei activități de intermediere fără a analiza și posibilitatea prestării activității respective de către administratorii respectivelor societăți, care până la 29 iunie 2007 nu puteau avea calitatea de salariat.

Recurenta-reclamantă apreciază că printr-o interpretare greșită a legii de către instanța de fond s-a reținut că necesitatea prestării serviciilor pentru desfășurarea activității nu a fost dovedită iar din cifra de afaceri a societății care a înregistrat creșteri, rezultă eficiența acestei măsuri, respectiv contribuția cheltuielilor de intermediere la realizarea veniturilor societății.

Prin raportare la prevederile art. 304 din Codul de procedură civilă, recurenta a criticat sentința recurată în ceea ce privește respingerea capătului de cerere având ca obiect impozitul pe profitul suplimentar în cuantum de 99324 lei, cuprins în cap. 3/A lit. b) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, susținând că în mod greșit s-a reținut caracterul nedeductibil al cheltuielilor în sumă de 620774 lei, reprezentând contravaloarea ratelor aferente unui credit acordat de către Raiffeisen Bank prin Convenția din 30 iulie 2004.

Recurenta a susținut că motivarea instanței de fond este lacunară și succintă, fără a analiza argumentele invocate de către aceasta, potrivit cărora asumarea calității de garant al terțului a determinat obținerea de către societate de venituri impozabile, prin emiterea de scrisori de garanție ce i-au permis participarea la licitații ce s-au finalizat prin încheierea unor anumite contracte.

Recurenta a criticat în temeiul dispozițiilor art. 304 din Codul de procedură civilă, respingerea capătului de cerere privind anularea impozitului pe profit suplimentar în cuantum de 104247 lei cuprins în cap. 3/A lit. c) din Decizia nr. 360 din 15 noiembrie 2010, susținând că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale întrucât prin operațiunea de rectificare înregistrate în contul cheltuieli din diferențe de curs valutar a sumei de 416988 lei a fost efectuată o corecție a veniturilor impozabile înregistrate în mod eronat în anul 2002, rectificare care nu contravine dispozițiilor art. 19 din Codul fiscal și art. 105 din Codul de procedură fiscală întrucât prevederile pct. 6. 9. din Ol.M.F., nr. 306/2002 aplicabil la data efectuării operațiunii permitea corectarea unei erori contabile cu afectarea rezultatului financiar.

Au fost formulate critici în temeiul art. 304 din Codul de procedură civilă de către recurenta-reclamantă și cu privire la respingerea capătului de cerere privind anularea impozitului pe profit suplimentar în sumă de 777 lei, cuprins în Cap. 3/A lit. d) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, susținându-se în esență că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Recurenta a susținut că a înregistrat parțial pe cheltuieli sumele plătite în baza a patru contracte privind implementarea O.A., Sistemului S.A.M.S. și sistemul Socrates și pentru furnizarea de suport tehnic privind sistemul de software automatic iar intimatele cât și instanța de judecată au calificat aceste cheltuieli aferente achiziționării de programe informatice, conform art. 24 din Codul fiscal, deși societatea a achiziționat în fapt un drept de utilizare neexclusiv, acordat în baza unei licențe, ceea ce impune defalcarea costurilor reprezentând contravaloarea licențelor de celelalte cheltuieli care reprezintă prestări de servicii și care sunt supuse regimului de deducere.

Recurenta-reclamantă a criticat în temeiul art. 3041 din Codul de procedură civilă și modul de soluționare a capetelor de cerere privind anularea sumei de 65149 lei (Cap. 3/B lit. a) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010), reprezentând taxă pe valoare adăugată stabilită suplimentar și a majorărilor de întârziere aferente în sumă de 32681 lei (Cap. 3/B lit. d) considerând că în mod greșit s-a reținut atât de către organele fiscale cât și de către instanță că acest sume sunt datorate deși din probatoriul administrat în cauză a rezultat realitatea serviciilor de intermediere efectuate cât și a comisionului plătit către cele 6 societăți.

Recurenta-reclamantă a solicitat ca urmare a admiterii recursului promovat și a anulării actelor administrative atacate, restituirea sumei de 626924 lei în baza art. 21 raportat la prevederile art. 117 din Codul de procedură fiscală.

D.G.F.P. Mureș a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat ca nefondat și menținerea sentinței criticate ca legală și temeinică, susținând că criticile formulate sunt nepertinente, nefiind de natură a determina modificarea sau casarea acesteia.

Examinând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, dispozițiile legale incidente, cât și în temeiul art. 3041 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Instanța de control judiciar constată că nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau 3041 din Codul de procedură civilă în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță reținând corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și realizând încadrarea juridică adecvată.

În speță, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 din Codul de procedură civilă, care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 și 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune că o instanță ce a motivat pe scurt hotărârea sa, să fi examinat în mod real problemele esențiale expuse, nu doar să reia concluziile instanței superioare. Dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului are ca scop garantarea unor drepturi drepturi concrete și efective și nu a unora teoretice sau iluzorii, dreptul aflat în discuție poate fi considerat efectiv doar dacă observațiile respective sunt în mod corect examinate de instanța sesizată. Cu alte cuvinte Convenția Europeană a Drepturilor Omului lasă în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Conform art. 261 din Codul de procedură civilă hotărârea se dă în numele legii și cuprinde motivele ce au format convingerea instanței, dar și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Instanța are obligația de a demonstra în scris motivele pentru care a adoptat soluția pronunțată și pentru care a admis ori respins susținerile părților, obligație prevăzută de lege și în vederea posibilității exercitării controlului judecătoresc în căile de atac.

În speța prezentată, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 din Codul de procedură civilă dar și cele impuse de jurisprudența C.E.D.O. privind respectarea dreptului părții la un proces echitabil prevăzut de art. 6 și 1 din Convenție, întrucât prima instanță a expus corespunzător argumentele ce au determinat formarea convingerii sale referitoare la legalitatea actelor administrativ fiscale contestate.

În ceea ce privește criticile recurentei-reclamante prin raportare la prevederile art. 3041 din Codul de procedură civilă privind respingerea capătului de cerere având ca obiect anularea impozitului pe profit suplimentar în cuantum de 324746 lei cuprinse în Cap. 3/A lit. a) din Decizia nr. 360 15 decembrie 2010, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

După cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, suma stabilită cu titlu de impozit pe profit suplimentar a fost determinată de includerea nejustificată și înregistrarea în categoria cheltuielilor deductibile a facturilor fiscale emise de către 8 societăți.

Potrivit dispozițiilor art. 21 din Codul fiscal, raportat la pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/203 privind Codul fiscal, pentru a fi considerate deductibile cheltuielile cu serviciile trebuie să îndeplinească condițiile legale. Pe lângă dovada existenței contractelor și prestarea efectivă a serviciilor trebuie dovedită și necesitatea efectuării respectivului serviciu pentru desfășurarea activității, dar și modul efectiv în care cheltuielile au contribuit la realizarea veniturilor.

Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada prin documentele prezentate cu ocazia inspecției fiscale și nici în fața instanței de fond, a prestării efective a serviciilor facturate către cele opt societăți comerciale și a necesității serviciilor, cât și a modului în care acestea au contribuit la realizarea de venituri.

După cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, și cum în mod corect s-a reținut de către instanța de fond, societățile emitente ale facturilor de prestări servicii nu aveau capacitatea de a presta serviciile respective din punct de vedere al personalului angajat.

Cum administratorii societăților respective aveau în același timp și calitatea de angajați ai recurentei care aveau obligația de a furniza clienți acesteia nu se justifică încheierea contractelor de consultanță cu aceste societăți în baza cărora a fost achitată suma totală de 1984025 lei.

Astfel fiind, instanța de control judiciar constată că în mod corect și cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 21 din Legea nr. 571/2003, raportat la pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 din Normele metodologice, s-a reținut prin sentința atacată că nu sunt îndeplinite condițiile legale privind necesitatea prestării acestor servicii de intermediere pentru desfășurarea activității și nici nu s-a dovedit modul în care aceste cheltuieli au contribuit la realizarea veniturilor societății, condiții pentru acordarea deductibilității acestora la calculul profitului impozabil.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și nu pot fi reținute nici criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la respingerea capătului de cerere având ca obiect anularea impozitului pe profit suplimentar în cuantum de 99324 lei cuprins în Cap. 3/A lit. b) din decizia contestată.

Suma contestată reprezintă impozitul suplimentar stabilit prin actul de control ca urmare a constatării caracterului nedeductibil al cheltuielilor în sumă de 620774 lei, reprezentând contravaloarea ratelor achitate de către recurenta-reclamantă către Raiffeisen Bank, în calitate de garant al terțului.

Recurenta-reclamantă a susținut că garantarea terțului a fost asumată în condițiile în care ambele societăți erau parte a unui grup de firme, ce își acordau sprijin prin emiterea de scrisori de garanție bancară ce le-au permis participarea la licitații.

Aceste susțineri nu pot fi primite întrucât după cum recurenta-reclamantă recunoaște și cum în mod corect s-a reținut și prin sentința criticată, nu poate fi stabilită o legătură între plata obligațiilor acesteia în calitate de fidejusor și încheierea contractelor invocate.

În ceea ce privește impozitul pe profit suplimentar în sumă de 107247 lei, prevăzut la Cap.3/A lit. c) din Decizia 360 din 15 decembrie 2010, recurenta-reclamantă a criticat în temeiul art. 304 considerând că în mod greșit, s-a reținut atât de către organul fiscal cât și de către instanța de fond, că rectificarea efectuată prin înregistrarea sumei de 416988 lei în contul „Cheltuieli din diferențe de curs valutar” ar încălca prevederile art. 19 din Codul fiscal și art. 105 din Codul de procedură fiscală. Potrivit susținerilor recurentei-reclamante suma a fost înregistrată în contul respectiv, reprezentând corecția unor venituri impozabile înregistrate eronat în anul 2002.

Întrucât luna decembrie 2002 în care s-a produs înregistrarea eronată a fost supusă unei inspecții fiscale ale cărei rezultate au fost consemnate în Procesul Verbal din 21 iunie 2004, fără ca acesta să fie contestat, iar stornarea acestui venit a fost avută în vedere la depunerea declarației fiscale aferente perioadei în care s-a efectuat operațiunea, verificarea susținerilor recurentei-reclamante ar presupune o reluare a verificării operațiunii inițiale, ceea ce contravine dispozițiilor art. 105 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum în mod corect s-a reținut de către instanța de fond prin sentința atacată.

Recurenta-reclamantă a formulat critici cu privire la suma de 777 lei reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar potrivit Cap. 3/A lit. d) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, susținând că instanța de fond nu și-a motivat soluția privind menținerea acestei sume.

Verificând susținerile recurentei, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut prin sentința criticată că suma este datorată, întrucât societatea recurentă nu a respectat prevederile pct. 64, pct. 86, pct. 79 și pct. 81 din Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene precum și dispozițiile art. 21 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Potrivit acestor dispoziții legale și a clauzelor contractuale studiile de evaluare, condiții și parametri de hard și soft ai clientului, vizând implementarea programelor informatice achiziționate de la terți pentru uzul propriu precum și analiza finală a rezultatelor implementării fostului A.M., fac parte din categoria imobilizărilor necorporale care se recuperează pe calea amortizării și nu prin majorarea cheltuielilor de exploatare, astfel cum în mod eronat a procedat recurenta-reclamantă.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentă în temeiul dispozițiilor art. 3041 din Codul de procedură civilă cu privire la respingerea capătului de cerere având ca obiect taxa pe valoare adăugată stabilită suplimentar în sumă de 65149 lei (cap. 3/B lit. a) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010), instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, TVA aferentă serviciilor de intermediere în vânzări auto și consecință pentru afaceri și management în domeniul auto nefiind deductibile întrucât recurenta-reclamantă nu se regăsește în situația unor achiziții de servicii destinate operațiunilor taxabile prevăzute astfel că nu sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de dispozițiile art. 145 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal pentru aplicarea dreptului de deducere.

Întrucât suma stabilită suplimentar drept taxă pe valoare adăugată în cuantum de 65149 lei nu este deductibilă nefiind îndeplinite condițiile legale pentru acordarea acesteia recurenta-reclamantă datorează și majorările aferente în cuantum de 32681 lei, aceasta fiind o măsură accesorie în raport cu debitul stabilit suplimentar.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 din Codul de procedură civilă, reținând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, nefiind întrunite motivele de modificare sau de casare prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă și nici alte aspecte în sensul art. 3041 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

Pentru aceste motive în numele legii Înalta Curte de Casație și Justiție decide respingerea recursului declarat de societatea comercială reclamantă împotriva sentinței nr. 60 din 23 martie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Decizia nr. 78/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este în cazul acestei spețe definitivă și irevocabilă.

CONCLUZII

Contenciosul administrativ român este guvernat de Legea nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1154 din 07.12.2004. Conform Legii contenciosului administrati acesta reprezintă activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una din părți este o autoritate publică. Conflictul apărut trebuie să fie născut fie din emiterea sau încheierea unui act administrativ, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Actul administrativ din a cărui emitere sau încheiere se naște conflictul dedus instanței de contencios administrativ este definit de aceeași lege ca reprezentând actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

În litigiile de contencios administrativ, calitatea de pârât o poate avea, așa cum rezultă din prevederile art. 2, orice autoritate publică. Autoritatea publică, în condițiile Legii, este orice organ de stat sau al unităților administrativ teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. Sunt asimilate autorităților publice persoanele juridice de drept privat care au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.

Față de vechea reglementare, care folosea expresia „autoritate administrativă” pentru a desemna emitentul actelor ce pot face obiectul unor acțiuni de contencios, Legea nr. 554/2004 folosește expresia autoritate publică, lărgind câmpul de aplicare al legii. Acest lucru îl reprezintă o evoluție firească a sistemului de drept administrativ, în tendința de a asigura protecția drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor și societății împotriva oricărui abuz, atât din partea autorităților statului sau a administrației locale cât și din partea organismelor autorizate să presteze un serviciu public sau recunoscute ca fiind de utilitate publică.

Legea nr. 554/2004 introduce ca element de noutate față de vechea reglementare, competența exclusivă a instanțelor de contencios administrativ cu privire la litigiile ce apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și litigiile legate de aplicarea și executarea contractului administrativ.

În aceste cazuri instanțele vor ține cont de regula conform căreia principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public. Fiind vorba despre ramura dreptului administrativ, fapta prin intermediul căreia s-a comis o formă de ilicit, poartă denumirea generică de ilicit administrativ.

În funcție de fapta comisă, identificăm trei mari forme de răspundere specifice dreptului administrativ și anume :

Săvârșirea ilicitului administrativ poartă denumirea de abatere disciplinară și determină intervenția răspunderii disciplinare.

A doua formă de ilicit administrativ poartă denumirea de contravenție și determină intervenția răspunderii contravenționale.

A treia formă de ilicit este ilicitul cauzator de prejudicii materiale sau morale a cărui săvârșire atrage răspunderea administrativ-patrimonială.

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prevede posibilitatea ca acțiunea reclamantului să poată viza solicitarea unor despăgubiri pentru prejudiciile materiale suferite, dar și asupra prejudiciilor de ordin moral.

Contenciosul administrativ este un element esențial și indispensabil în statul de drept, care reprezintă o concretizare a principiului separației puterilor și controlului reciproc al acestora, o modalitate de exercitare a controlului judecătoresc, asupra activității desfășurate de autoritățile unei alte puteri statale, respectiv ale puterii executive.

Prin definiție, contenciosul administrativ regrupează totalitatea regulilor aplicabile soluționării juridice a litigiilor apărute în urma activității autorităților administrației publice, ce sunt îndreptate atât spre impunerea unui comportament legal al autorităților administrației publice în activitatea lor, cât și repararea prejudiciilor morale și materiale apărute în legătură cu lezarea unor drepturi ale persoanelor fizice și juridice. Prin urmare, contenciosul administrativ reprezintă o instituție juridică fundamentală a statului de drept și reprezintă ansamblul de reguli juridice privind soluționarea pe cale jurisdicțională a litigiilor administrative.

În general, în cadrul oricărui proces, condițiile de admisibilitate sunt acele cerințe pe care acțiunile intentate trebuie să le îndeplinească, în prealabil, pentru ca instanța sesizată să poată proceda la judecarea fondului litigiului. Verificarea îndeplinirii condițiilor trebuie să preceadă judecata fondului, iar când una sau mai multe condiții cerute de lege nu sunt îndeplinite, acțiunea urmează a fi respinsă.

Pentru a se putea promova o acțiune directă la instanța de contencios administrativ trebuiesc îndeplinite următoarele condiții: condiția referitoare la calitatea reclamantului; condiția vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim; condiția atacării unui act administrativ, a nesoluționării în termenul legal a unei cereri ori a refuzului nejustificat de a soluționa o cerere; condiția ca actul administrativ să provină de la o autoritate publică; condiția privitoare la îndeplinirea procedurii administrative prealabile și condiția introducerii acțiunii în termenul prevăzut de lege.

Și în materia contenciosului administrativ, în lipsa unei condiții de admisibilitate, acțiunea va fi respinsă ca inadmisibilă sau competența va fi declinată unei alte instanțe. Dacă actul este legal sau refuzul justificat, acțiunea va fi respinsă ca nefondată. În momentul introducerii acțiunii de contencios administrativ, reclamantul afirmă doar existența unui drept subiectiv sau interes legitim și vătămarea sa prin actul atacat, urmând ca existența dreptului sau a interesului și legătura de cauzalitate între actul administrativ și vătămare să fie dovedite cu prilejul judecării pe fond a litigiului.

Legea impune condiția inexistenței unei alte căi de atac, cel ce se consideră vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ se poate adresa, potrivit dreptului comun, adică judecătorilor sau altor organe ale administrației publice ierarhic superioare și nu instanțelor de contencios administrativ. Dacă autoritatea publică vatămă un drept printr-un act administrativ emis dreptul subiectiv ori un interes recunoscut de lege sau nu soluționează în termenul legal, persoana vătămată este îndreptățită să participe și să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei. Pentru apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor legitime, persoanele se pot adresa justiției.

Potrivit legii, obiectul atacului în contencios administrativ trebuie să fie un act adoptat sau emis de o autoritate administrativă. Sfera actelor supuse contenciosului administrativ sunt: organe ale administrației de stat (Președintele României, Guvernul, ministerele, prefecturile), organe ale autonomiei locale (Consiliul Județean, Consiliul Local și structuri subordonate acestora) și organisme nonguvernamentale (barouri, asociații, societăți, institute, academii) autorizate prin lege să presteze servicii publice,în regim de putere publică (stabilimente de utilitate publică).

Pentru motive temeinice, plângerea prealabila poate fi introdusă și peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Se precizează expres că termenul de 6 luni este un termen de prescripție.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru, I., Popescu-Slăniceanu, I., Cărăușan, M., Enescu, C.I., Dincă, D., Drept administrativ, Ed. Economică, București, 2003.

Bogasiu, G., Legea contenciosului administrativ, comentată și adnotată cu legislație, jurisprudență și doctrină, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

Brezoianu, D., Oprican, M., Contenciosul administrativ, Ed. Univeristății Titu Maiorescu, București, 2001.

Corbeanu, I., Drept administrativ – Curs universitar, Ediția a II-a revăzută și completată, Ed. Lumina Lex, 2010.

Dragoș, D.C., Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

Drăganu, T., Liberul acces la justiție, Editura Lumina Lex, București, 2003.

Grigoraș, C., Contenciosul administrativ – potrivit noului Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2014.

Grigore, M., Ivanoff, I.V., Contenciosul administrativ – Suport de curs, Valahia University Press, 2011.

Iorgovan, A., Vișan, L., Pasăre, D.I., Ciobanu, A.S., Legea Contenciosului administrativ, Ed. Universul Juridic, 2008

Ivanoff, I.V., Contenciosul administrativ conform Legii nr. 554/2004, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2011.

Popescu, I., Contencios administrativ – Suport de curs, SNSPA, București, 2014.

Prisăcaru, V.I., Contenciosul administrativ român, Ed. Național București, 2003.

Prisăcaru V.I., Tratat de drept administrativ român. Partea generală, Ed. All, București, 1996.

Puie, O., Contenciosul administrativ, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

Rărincescu, C. G., Contenciosul administrativ român, Ed. Universală Alcalay and Co. București, 1936.

Vedinaș, V., Drept administrativ, Ediția a 4-a, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

Prevederi legislative:

Constituția României din 1923.

Constituția României din 1965.

Constituția României din 1991, modificată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 423/2003.

Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990.

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 actualizată.

Legea nr. 262 din 19 iulie 2007 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Legea privind judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale nr. 1/1967

Reviste de specialitate:

Revista drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, nr. 1/2013

Revista drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, nr. 2/2013

Internet:

http://www.scj.ro/

http://legeaz.net/

BIBLIOGRAFIE

Alexandru, I., Popescu-Slăniceanu, I., Cărăușan, M., Enescu, C.I., Dincă, D., Drept administrativ, Ed. Economică, București, 2003.

Bogasiu, G., Legea contenciosului administrativ, comentată și adnotată cu legislație, jurisprudență și doctrină, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

Brezoianu, D., Oprican, M., Contenciosul administrativ, Ed. Univeristății Titu Maiorescu, București, 2001.

Corbeanu, I., Drept administrativ – Curs universitar, Ediția a II-a revăzută și completată, Ed. Lumina Lex, 2010.

Dragoș, D.C., Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

Drăganu, T., Liberul acces la justiție, Editura Lumina Lex, București, 2003.

Grigoraș, C., Contenciosul administrativ – potrivit noului Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2014.

Grigore, M., Ivanoff, I.V., Contenciosul administrativ – Suport de curs, Valahia University Press, 2011.

Iorgovan, A., Vișan, L., Pasăre, D.I., Ciobanu, A.S., Legea Contenciosului administrativ, Ed. Universul Juridic, 2008

Ivanoff, I.V., Contenciosul administrativ conform Legii nr. 554/2004, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2011.

Popescu, I., Contencios administrativ – Suport de curs, SNSPA, București, 2014.

Prisăcaru, V.I., Contenciosul administrativ român, Ed. Național București, 2003.

Prisăcaru V.I., Tratat de drept administrativ român. Partea generală, Ed. All, București, 1996.

Puie, O., Contenciosul administrativ, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

Rărincescu, C. G., Contenciosul administrativ român, Ed. Universală Alcalay and Co. București, 1936.

Vedinaș, V., Drept administrativ, Ediția a 4-a, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

Prevederi legislative:

Constituția României din 1923.

Constituția României din 1965.

Constituția României din 1991, modificată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 423/2003.

Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990.

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 actualizată.

Legea nr. 262 din 19 iulie 2007 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Legea privind judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale nr. 1/1967

Reviste de specialitate:

Revista drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, nr. 1/2013

Revista drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, nr. 2/2013

Internet:

http://www.scj.ro/

http://legeaz.net/

=== СUРRINS ===

CUPRINS b#%l!^+a?