Contacte Culturale Si Lingvistice Romano Polone In Moldova Intre Secolele AL Xvi Lea Si AL Xviii Lea
CONTACTE CULTURALE ȘI LINGVISTICE ROMÂNO-POLONE ÎN MOLDOVA
ÎNTRE SECOLELE AL XVI-LEA ȘI AL XVIII-LEA
CUPRINS
Abrevieri
Sigle
Cuvânt-înainte
1. Relații culturale româno-polone (XVI -XVIII
1.1 Cultura română în spațiul polonez
1.2 Primele semne ale culturii polono-latine în Moldova
1.3 Influența misionarilor catolici în Moldova
1.4 Rolul cultural al marilor familii moldovenești în politica vremii
1.5 Considerații finale
2. Figuri reprezentative ale secolului al XVII-lea în cultura moldovenească
2.1 Un mare istoriograf al culturii române, Miron Costin (1633-1691
2.2 Primul poet al limbii române culte, Dosoftei (1624 – 1693
2.3 Posibile influențe poloneze în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei
2.4 Nicolae Costin (1660- 1712
2.5 Particularitatea cronicii lui Ion Neculce (1672- 1745
2.6 Prolificitatea lui Dimitrie Cantemir (1673 – 1711
3. Efecte lingvistice ale contactelor româno-polone
3.1 Modelul ortografic polonez la Luca Stroici
3.2 Particularitățile ortografice ale textului rugăciunii Tatăl nostru
3.3 Însemnătatea a două scrieri, Cronica polonă (1677) și Poema polonă (1684), pentru literatura polonă și română
3.4 Modelul ortografic polonez în cuvintele din scrierile în limba polonă ale lui M. Costin
3.5 Concluzii privitoare la modelul ortografic polonez din textele lui Luca Stroici și Miron Costin
3.6 Analiză lexico- etimologică a cuvintelor românești provenite din limba polonă în Ceasornicul Domnilor în traducerea lui N. Costin
3.7 Modelul ortografic străin în scrierile lui Dimitrie Cantemir Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othmanicae (1716) și Descriptio Moldavie (1714-1716
3.8 Concluzii privitoare la modelul ortografic străin în textele lui Dimitrie Cantemir
3.9 Urmările acțiunilor realizate de istoriografii moldoveni cu impact asupra limbii române
4. Împrumuturile din limba polonă în limba română
4.1 Prezentare generală a împrumuturilor din limba polonă în limba română
4.2 Împărțirea împrumuturilor lexicale poloneze
4.3 Împrumuturile lexicale poloneze la cărturarii moldoveni și receptarea lor în limba română
4.4 Conceptul de polonisme „în serie
4.5 Aspectul fonetic al împrumuturilor lexicale
5. Glosar lexical
6. Concluzii generale
7. Bibliografie
8. Anexe
Abrevieri
adj. = adjectiv
bulg.= bulgară
cuv. = cuvânt
cf. = confer
dim.= diminutiv
ed. cit = ediția citată
gr. = greacă
ind. = indicativ
intr. = intranzitiv
it. = italiană
înv. = învechit
lat. = latină
let. = letopiseț
magh. = maghiară
ms. = manuscris
mss. = manuscrise
neogr. = neogreacă
op.cit. = opus citatum
pers. = persoană
prez. = prezent
p. = pagină
pl. = plural
pt. = pentru
pol. = polonă
reg.= regionalism
rom. = română
rus.= rusesc
s. = substantiv
sg. = singular
s.f = substantiv feminin
pop. = popular
r. = rând
s.m = substantiv masculin
s.n = substantiv neutru
suf. = sufix
tranz. = tranzitiv
v. = vezi
var. = variantă
vol. = volum
ucr. = ucraineană
SIGLE
CELS = Mihai Mitu, Cercetări etimologice și lexico-semantice, seria ,,Etymologica 24”, București, Editura Academiei Române, 2006.
C.P = Cronica polonă, Ioan, Bogdan, Cronice inedite atingătoare de istoria românilor adunate și publicate cu traduceri și adnotațiuni, Editura Librăriei Socecu & Comp, București, 1895.
P.P = Ilona Czamańska, Latopis ziemi moldawskiej i inne utwory historyczne. Tłumaczenie, wstęp i komentarze. Wydawnicstwo Naukowe Uniwersytetu im. Adama Mickiewicza w Poznaniu, Poznań, 1988.
DOS- PV= Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673, ediție critică de N.A. Ursu, cu un cuvânt înainte de Înalt Prea Sfințitul Iustin Moisescu, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Tipografia Centrului Mitropolitan, Iași, 1974.
DC = Dimitrie Cantemir, Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae; traducere după originalul latin de Gheorghe Guțu; introd. de Maria Holban; comentariu istoric de N. Stoicescu; studiu cartografic „Harta Moldovei” de Dimitrie Cantemir de Vintilă Mihăilescu; indice de Ioana Constantinescu; notă asupra ediției de D.M Pippidi, Editura Academiei Române, 1973.
DÎLR = Gheorghe Chivu, Emanuela Buză și Alexandra Roman Moraru, Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421-1760), Editura Științifică, București, 1992.
IDAO = Incrementorvm et decrementorovm avlae othman[n]icae sive aliothman[n]icae historiae a prima gentis origine ad nostra vsqve tempora dedvctate libri tres, praefatus est Virgil Cândea, critice edidit Dan Slușanschi, Editura Amarcord, Timișoara, 2002.
IN = Ion Neculce
MC = Miron Costin
NC = Nicolae Costin
PP = Poema polonă
SCL = Studii și cercetări lingvistice
Cuvânt-înainte
Lucrarea de față reprezintă o cercetare a contactelor culturale și lingvistice româno-polone, în epoca scrisului vechi românesc în Moldova (între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea). Aceste contacte conturează schimburile culturale, importul și exportul de cultură de carte și bineînțeles, efectele lingvistice ale relațiilor româno-polone în secolele amintite.
Cercetările asupra acestor contacte culturale și lingvistice au fost realizate atât de lingviști polonezi cât și de români. Cercetările poloneze sunt reprezentate de lexicografii Stanisław Wędkiewicz, în lucrarea filologică Z dziejów polonistyki w Rumunii, Tadeusz Gostyński în lucrarea Wyrazy polskie w języku rumuńskim, profesorul Henryk Misterski în studiul „Recepcja polskich zapożyczeń leksykalnych w dokumentach słowiańsko-moldawskich: W aspekcie superstratu słowiańskiego i reromanizacji języka rumuńskiego”, Albert Weinsberg, în articolul „Pożycki polskie wsród tzw. neologizmów rumuńskich”, Stanisław Łukasik, Pologne et Roumanie. Aux confins des deux peuples et des deux langues. Lingvistul german Herman Brüske a contribuit de asemenea cu „Die russischen und polnischen Elemente des Rumanischen” la cercetarea în acest domeniu.
Cercetările românești au fost întreprinse în primul rând de către ilustrul polonist Mihai Mitu, care a publicat numeroase articole de specialitate și studii de etimologie româno-slavă, grupate recent în volumul 24 al colecției Etymologica, studiul Etimologii românești în ,,Dicționarul limbii polone”, Romano-polonica I. Studii de istorie culturală, studiul despre polonismele limbii române, studiul „Termeni de origine polonă în documentele slavo-moldovenești (1388-1517)”, A.V. Gîdei, cu lucrarea Studiu asupra cronicarilor moldoveni, respectiv Elena Lința, cu lucrarea Wyrazy polskiego pochodzenia w języku rumuńskim publicată sub conducerea lui Al. Graur în Polonia, Elena Deboveanu cu studiul referitor la aspecte ale influenței exercitate de limba polonă în opera cronicarilor, N.A. Ursu, cu studiul despre Le Relationi universali al lui Giovani Botero, tradusă parțial în română la începutul secolului al XVIII-lea, și colectivul condus de Gheorghe Chivu, cu Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche.
Inventarul de cuvinte împrumutate din limba polonă în limba română consemnate de Elena Lința și Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche mi-au servit drept punct de plecare în stabilirea unui glosar de împrumuturi vechi provenite din limba polonă, bazate pe un corpus de texte aparținând secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. Glosarul cuprinde sensul cuvintelor împrumutate, contextele în care acestea apar, atestări și etimologia culeasă din Dicționarul limbii române, din recenta ediție a dicționarului lui Tiktin, din ediția recentă polonă a lexicografului A. Brückner și din cercetările etimologice anterioare. Am apelat la dicționarul de termeni regionali care înglobează lexicul literar regional în care am consemnat o parte dintre cuvintele înscrise ca împrumuturi din limba polonă.
Cercetarea de față se sprijină pe surse precum ediția P.P. Panaitescu, Opere – Miron Costin în care apare varianta românească a scrierilor Poema polonă și Cronica polonă. În textele acestor două opere Miron Costin transcrie, în ortografie poloneză, mai multe cuvinte românești. În acest sens am utilizat o variantă în limba polonă a operei Chronika Ziem Mołdawskich i Multańskich (1677), ,,Cronica țărilor Moldovei și Munteniei”, pe scurt ,,Cronica polonă”, care se găsește în manuscrisul consacrat cronicelor aparținând lui Ioan Bogdan, și pe cea de-a doua Historya polskimi rytmami o Wołoskiej Ziemi i Moltanskiej, (1684), ,,Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Românească”, pe scurt, ,,Poema polonă” care apare în ediția Latopis ziemskiej mołdawskiej i inne utwory realizată de Ilona Czamańska. Pentru comentariile legate de etimologia unor cuvinte poloneze adaptate la limba română de către N. Costin, am recurs la edițiile online ale Dicționarului limbii polone și ale Dicționarului limbii polone vechi. Am utilizat versiunea românească a unui celebru roman de circulație europeană, Ceasornicul domnilor(1480?-1545) al lui Antonio de Guevara, în traducerea din latină a cronicarului, ediție critică și studiu introductiv de G. Ștrempel. În vederea comparației dintre cele două psaltiri, am luat în considerare Psaltirea în versuri (1673) a lui Dosoftei, comparată de mulți exegeți cu Psalmii (1577) poetului polonez renascentist, Jan Kochanowski. În privința polonismelor întâlnite la Ion Neculce, preluate de la predecesorii săi, eventual noi atestări, am avut în vedere ediția Iorgu Iordan a operei Letopisețul Țării Moldovei. Am consultat istoriile de limbă română, epoca veche și istoriile de literatură română veche de Ion Gheție, Nicolae Iorga, Nicolae Cartojan, Ștefan Ciobanu, Dan Horia Mazilu, Al. Rosetti, George Călinescu, dar și istoriile de limbă polonă editate de Zenon Klemensiewicz și Elena Lința, istoria Poloniei, edițiile istoricilor P.P. Panaitescu și Ion Constantin, studiile slaviștilor B.P Hasdeu și Ion C. Chițimia.
Dimitrie Cantemir, continuând tradiția culturii românești a secolului al XVII-lea, este prezentat în raport cu influența exercitată de limba polonă în opera sa, dar și prin contactele sale cu nobilii polonezi. Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othoman[n]icae sive Aliothman[n]icae (1716) și Descriptio Moldaviae (1714-1716) sunt scrierile de care ne-am servit pentru identificarea ipotezelor referitoare la intervenția limbii polone în opera sa literară.
Cercetarea are drept punct de plecare secolul al XVI-lea, când apare lent și izolat scrierea cu alfabet latin, căci limba de cultură în cele trei provincii românești a fost slavona, și evident că alfabetul utilizat, cel chirilic. În opinia cercetătorilor care au dezbătut problema împrumutului alfabetului chirilic de către români, o tradiție grafică a existat înainte de secolul al XIII-lea. Prima aplicare a grafiei latine la un text românesc se află în Cartea de cântece (1570-1573), o culegere de imnuri cântate în timpul slujbei religioase, scrisă cu litere latine în manieră ortografică maghiară. Al doilea text românesc cunoscut din secolul al XVI-lea, scris cu caractere latine este Tatăl Nostru de la 1593 în manieră ortografică polonă și care aparține lui Luca Stroici. Acesta a înmânat textul scris de mână savantului slavofil Stanisław Sarnicki în timpul seimului de la Varșovia, care ulterior l-a publicat. Scrierea cu sistem ortografic polon este o dovadă a relațiilor existente între cele două popoare. Cronica polonă și Poema polonă ale lui Miron Costin sunt precedate de o expunere necesară a culturii polone din secolele XVI-XVII și a originii influenței ei în Moldova. Așadar, tema cercetată explică rolul jucat de izvoarele polone care au ajutat la nașterea operelor cronicarilor moldoveni și apoi influența mediului cultural polon asupra personalității și ideilor lor. În ceea ce privește analiza modelului ortografic polonez, am luat în considerare istoriile de limbă polonă pe care le-am consultat pentru a explica alegerea cronicarului de a utiliza anumite grafeme.
Lucrarea este structurată în patru capitole și se prezintă în felul următor:
Primul capitol, Relații culturale româno-polone (XVI-XVIII) prezintă cultura româ XVII-lea, este prezentat în raport cu influența exercitată de limba polonă în opera sa, dar și prin contactele sale cu nobilii polonezi. Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othoman[n]icae sive Aliothman[n]icae (1716) și Descriptio Moldaviae (1714-1716) sunt scrierile de care ne-am servit pentru identificarea ipotezelor referitoare la intervenția limbii polone în opera sa literară.
Cercetarea are drept punct de plecare secolul al XVI-lea, când apare lent și izolat scrierea cu alfabet latin, căci limba de cultură în cele trei provincii românești a fost slavona, și evident că alfabetul utilizat, cel chirilic. În opinia cercetătorilor care au dezbătut problema împrumutului alfabetului chirilic de către români, o tradiție grafică a existat înainte de secolul al XIII-lea. Prima aplicare a grafiei latine la un text românesc se află în Cartea de cântece (1570-1573), o culegere de imnuri cântate în timpul slujbei religioase, scrisă cu litere latine în manieră ortografică maghiară. Al doilea text românesc cunoscut din secolul al XVI-lea, scris cu caractere latine este Tatăl Nostru de la 1593 în manieră ortografică polonă și care aparține lui Luca Stroici. Acesta a înmânat textul scris de mână savantului slavofil Stanisław Sarnicki în timpul seimului de la Varșovia, care ulterior l-a publicat. Scrierea cu sistem ortografic polon este o dovadă a relațiilor existente între cele două popoare. Cronica polonă și Poema polonă ale lui Miron Costin sunt precedate de o expunere necesară a culturii polone din secolele XVI-XVII și a originii influenței ei în Moldova. Așadar, tema cercetată explică rolul jucat de izvoarele polone care au ajutat la nașterea operelor cronicarilor moldoveni și apoi influența mediului cultural polon asupra personalității și ideilor lor. În ceea ce privește analiza modelului ortografic polonez, am luat în considerare istoriile de limbă polonă pe care le-am consultat pentru a explica alegerea cronicarului de a utiliza anumite grafeme.
Lucrarea este structurată în patru capitole și se prezintă în felul următor:
Primul capitol, Relații culturale româno-polone (XVI-XVIII) prezintă cultura română în Polonia marcată prin prezența cărturarilor români la studii în Polonia unde deprind atât limba polonă, cât și instruirea în alte discipline umaniste. În paralel, în Moldova se remarcă o intenție din partea polonezilor aflați acolo cu scopul de a influența pe cărturarii români. Aceasta se manifestă prin introducerea unei culturi latinești în Moldova, în același timp trezindu-se interesul polonezilor, dar și al misionarilor catolici italieni pentru limba română. Influența polonă în Moldova este menținută atât de către cronicarii moldoveni prin legăturile acestora cu marii istorici polonezi care au exercitat efecte intense în operele create de ei, cât și de către marile familii de boieri care aveau legătură cu „șleachta‟ și monarhia poloneză.
Al doilea capitol, Figuri reprezentative ale secolului al XVII-lea în cultura românească, se concentrează asupra cronicarilor români: Miron Costin (1633-1691), Nicolae Costin (1660-1712) și Ion Neculce (1672- 1745). Miron Costin, un erudit al vremii sale, educat în școlile poloneze, apărător al catolicilor, a susținut cu tărie prin creațiile istorice ca limba română este de origine latină. A demonstrat acest lucru prin cele două scrieri Poema polonă și Cronica polonă, destinate polonezilor, create în Polonia în limba polonă. Poetul Dosoftei este portretizat succint însă raportat la poetul renascentist al polonezilor Jan Kochanowski. Vom încerca să explicăm o posibilă influență a modelului psalmilor polonezi, având în vedere izvoarele Psaltirii dezbătute de cercetători români și polonezi.
Al treilea capitol, Efecte lingvistice ale relațiilor româno-polone, descrie grafia influențată de modelul polonez. Mai întâi vom porni cu o scurtă incursiune în epoca scrisului românesc începând cu secolul al XVI-lea, accentuând faptul că limba de cultură a fost slavona, iar alfabetul utilizat în scriere, cel chirilic. Cum interesul nostru în expunerea acestui capitol este de a aduce în discuție primul text care ilustrează cuvinte de origine latină în sistem ortografic polonez, ne vom opri asupra textului rugăciunii Tatăl nostru scris de Luca Stroici. Apariția acestui text a fost determinată de interesul pe care umaniștii polonezi l-au manifestat pentru ideea originii latine a limbii române. Vom continua cu prezentarea textului cercetat și analiza grafemelor poloneze prezente în cuvintele românești. Am acordat atenție analizei ortografice polone în scrierile polone și latine ale lui Miron Costin și Dimitrie Cantemir. Vom încerca să aprofundăm observațiile cu privire la textul Tatăl nostru, la grafia din Poema polonă și Descriptio Moldaviae. În mod suplimentar, vom analiza pentru prima dată în detaliu grafia din Cronica polonă și Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othmanicae. Modelul ortografic polonez al limbii române a devenit cunoscut printre erudiții Europei ca urmare a eforturilor istoricului moldovean de a găsi un sistem de transliterare „suficient de fidel” pentru ca cititorii din Occident să poată citi și reproduce fonetic numele geografice, numele de persoane din Moldova etc. care apar în scrierile sale redactate în latină. Prin urmare, o ipoteză privește cuvintele românești care erau scrise obligatoriu cu grafie latină care se inspira din modelul polonez. În cazul analizei lui Dimitrie Cantemir, vom avea în vedere edițiile în limba latină ale operelor Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othmanicae (1716) respectiv, Descriptio Moldaviae (1714-1716). Am recurs la cele două scrieri pentru a discuta sistemul de ortografie la care a apelat savantul moldav. Am elaborat inventarul cuvintelor scrise după model ortografic străin pentru fiecare text în parte, urmat de clasificarea și analiza grafemelor străine, ulterior comentate. A doua ipoteză a constat în argumentarea alegerii lui Cantemir a unui sistem ortografic străin inspirat din alfabete străine pe care l-a utilizat în scrierea unora dintre cuvinte sale. În acest scop, am socotit utilă apelarea din nou la fonetica limbii polone vechi, pentru a motiva nenumăratele oscilații grafice dar am avut în vedere și modelul ortografic latin caracteristic epocii postmedievale.
Ultimul capitol cuprinde polonismele pe care operele cronicarilor la care se face trimitere le-au lăsat în limba română. Prin polonisme înțelegem în primul rând cuvinte românești de origine polonă extrase din scrierile care fac corpusul lucrării, prezentate în ordine alfabetică. Acestea constituie împrumuturi lexicale din limba polonă intrate în limba română, însoțite de contextele în care acestea apar, sensul din limba română, atestările lor, precum și etimonul polonez. În vederea explicării Glosarului se impune o prezentare generală a acestor polonisme în care am arătat clasificarea acestora pe baza ariilor semantice, periodizarea lor și repartizarea lor în funcție de scrierile autorilor care compun corpusul cercetării. Așadar, lucrarea se încheie cu un glosar care înregistrează un număr de o sută de cuvinte-titlu pornind de la cei mai vechi termeni din secolul al XVI-lea până la cei apăruți în texte la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Subliniem în acest punct al cercetării noastre că elaborarea glosarului a ridicat problema etimologiei făcând dificilă deosebirea între împrumuturile poloneze și cele ucrainene și câteodată chiar diferențierea de cele rusești (în cazurile în care semantica și originea limbilor polonă și ucraineană sunt similare).
Am selectat termenii cel mai des utilizați în cercul scrisului cronicăresc al celor trei cărturari moldoveni, Miron Costin, Nicolae Costin și Ion Neculce. I-am clasificat și, printre aceștia, am inclus și împrumuturile lexicale introduse de Dosoftei în limba română din limba polonă prin intermediul Psaltirii în versuri. Graiul bisericesc nu a fost suficient pentru exprimarea noțiunilor mai tehnice. Scopul inventarierii acestui material lexical aparținând epocii vechi este de a arăta bogăția lexicală a limbii române între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea prin împrumuturile din limba polonă intrate în graiul moldovenesc.
Cercetările efectuate asupra împrumuturilor poloneze receptate de limba română, care s-au desfășurat sistematic în ultimele cinci decenii au dus la o amplă cunoaștere a stadiului atins de limba română în epoca veche. Totuși era necesară o cercetare actualizată care să țină seama de recentele surse lexicografice, ne referim aici la ediții românești de dicționare de etimologie, Dicționarul limbii polone vechi și dicționarul de etimologie al polonei vechi, pentru ca aceasta să constituie ulterior un instrument de lucru ușor de consultat.
În opinia marelui savant român P.P. Panaitescu, istoria culturii române vechi nu poate fi înțeleasă fără o cunoaștere aprofundată a culturilor vecine, în special slave, și a relațiilor românilor cu acestea. În aceeași perspectivă considerăm că nu se pot înțelege influențele lingvistice și culturale polone asupra limbii române fără a cerceta istoriografia moldovenească din secolul al XVI-lea și până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Influența polonă cu caracter latin și occidental și-a pus amprenta asupra marilor personalități ale Moldovei, care sunt prezentate în această lucrare alături de operele lor create sub imboldul sau prin contactul cu limba și cultura polonă.
1. RELAȚII CULTURALE ROMÂNO-POLONE (XVI -XVIII)
1.1 Cultura română în spațiul polonez
Istoria culturii vechi românești are parte de unul dintre cele mai interesante începuturi care se datorează și contactului cu o cultură occidentală venită prin Polonia. Legătura cu Polonia care are prin medierea școlii polone, a misiunilor iezuite în Moldova alcătuite din călugări școliți și mai ales prin legăturile strânse de familie și de prietenie între nobilimea polonă și boierimea moldoveană, a marcat expresiv cultura românească veche. Cel mai însemnat efect al acestei influențe polono-occidentale se reflectă în istoriografia moldovenească a secolului al XVII-lea, reprezentată de Grigore Ureche, Miron și Nicolae Costin, Ion Neculce.
Influența culturii polone asupra operelor lui Miron Costin, Nicolae Costin și Ion Neculce, opere care vor face obiectul principal acestei lucrări, trebuie corelată cu izvoarele polone ale acestor cronicari. Existența izvoarelor polone care își fac simțită prezența în scrierile celor trei istoriografi își pune amprenta asupra personalității, dar și asupra ideilor lor. Pentru ca acest fapt să fie explicat corespunzător, se impune pornirea unei expuneri a culturii polone din secolele al XVI-lea și până la începutul secolului al XVIII-lea, dar și a originii influenței acesteia în Moldova.
1.2 Primele semne ale culturii polono-latine în Moldova
Începând din secolul al XV-lea, se dezvoltă în Polonia cultul pentru latinitatea clasică și ideile umaniștilor, mai ales ale celor italieni. În Italia au studiat cancelarul Jan Zamoyski (1542–1605) și poetul Jan Kochanowski (1530-1584). Sub influența Bisericii Catolice și a legăturilor culturale cu Italia, învățații polonezi își fac studiile în centrele de cultură italienești, Padova și Florența, iar în tot acest timp Polonia are o intensă activitate culturală, mai ales când începe să fie frecventată de către tinerii boieri din Moldova. Dintre toate disciplinele studiate, istoria le-a suscitat cel mai mult interesul. Informațiile pe care studenții le-au aflat despre români, din cronicile polone, redactate mai ales în limba latină, le-au stârnit atenția și curiozitatea pentru istoria propriului popor și au contribuit la deșteptarea conștiinței lor naționale. Primele date consemnate despre români în cronicile polone apar în opera istoricului Jan Długosz (1415-1480), contemporan și admirator al lui Ștefan cel Mare. Długosz este primul polonez care afirmă originea latină a românilor (quorum maiores et aboriginarii de Italiae pulsii). A inserat în Historia Polonica (1480) numeroase date despre români. Informațiile oferite de Długosz sunt preluate și dezvoltate de Marcin Kromer (1512-1589), autor al lucrării Polonia sive de origine et rebus gentis Polonorum (1551). Acesta, dar mai ales fiul său, Ioachim, oferă multe date despre Moldova secolului al XVI-lea. Kronika Polska, începută de Marcin Bielski (1495- 1575) și definitivată de fiul său, a fost una dintre sursele de bază ale cronicarului Grigore Ureche. Miron Costin a utilizat un alt izvor polon, Chronica gestorum in Europa singularium a lui Paweł Piasecki (1578-1669), în care sunt consemnate știri despre domnitorii Mihai Viteazul (1593-1601) și Ieremia Movilă (1595-1600), precum și despre expediția marelui hatman al Coroanei polone, Jan Zamoyski în Țara Românească (1595).
În istoriile lui Marcin Kromer și Paweł Piasecki se regăsește ideea originii noastre romane, pe care autorii polonezi au preluat-o de la umaniștii italieni. În asociere cu factorul latinității limbii române, cu excepția știrilor referitoare la istoria Moldovei, tineretul moldovean a descoperit în atmosfera universitară a Poloniei ideea romanității noastre care străbate operele scriitorilor moldoveni din secolele XVI-XVII: Grigore Ureche (student la Lemberg, actualul Lvov), Miron Costin (care a studiat la Bar și Camenița), fiul său Nicolae, care de asemenea a studiat și a trăit în Polonia și a cunoscut cronicile polone, pe care le-a compilat în letopisețul său, Dimitrie Cantemir care, deși nu a studiat în Polonia, cunoaște în profunzime operele cronicarilor polonezi, Stanislaus Orichovius (Annales, 1611) și Stanislaus Sarnicius (Annales, 1587). Totodată Cantemir traduce cartea a III-a a Divanului său, Stimuli virtutum, fraena peccatorum, tratatul de morală creștină al umanistului de origine lituaniană, Andrea Wissowatius (1608-1678), tipărită la Amsterdam în 1682. Așadar, prin intermediul studenților români din școlile polone, mai ales datorită lui Grigore Ureche, Miron și Nicolae Costin, sunt redescoperite originile latine ale limbii române și se răspândește conștiința apartenenței la romanitate a românilor. Miron Costin a făcut un prim pas în efortul de popularizare a culturii române în rândul polonezilor și a scris Poema polonă în 1677 pentru cititorii polonezi, în limba acestora. O continuare a efortului acestuia îi aparține lui Dimitrie Cantemir care a dorit trezirea interesului Europei pentru țara sa și cultura română prin Descrierea Moldovei, operă solicitată de Academia din Berlin.
Prin cele trei centre culturale înființate la Lemberg, Camenița (1608) și Bar (1636) se produce contactul între Moldova și cultura occidentală. Ortodoxia renăscută la Kiev se bazează pe cultura latină a Poloniei, și nu pe elementele vechi de cultură slavonă. Moldoveanul Petru Movilă (1596-1647) este cel care a creat Academia de la Kiev devenind astfel inițiatorul întregului curent religios de tip occidental. Își face studiile la iezuiții Academiei Zamojska și participă la numeroase dezbateri în seimurile varșoviene în timpul șederii în Polonia. Scriitorul polonez A. Jabłonowski (1829-1913) scrie o lucrare în spirit polon, intitulată Academia Movileană de la Kiev, în care vrea să demonstreze că religia catolică și cultura polonă l-au influențat pe Petru Movilă. Când acesta ajunge arhimandrit al Mănăstirii Lavra Pacerska din Kiev, organizează Academia după modelul colegiilor iezuite din Polonia. Aici, la Kiev se preocupă de tipografia cu litere latine și polone, tipărind cincisprezece cărți și broșuri. În paralel, Petru Movilă influențează cultura populației ucrainene ortodoxe ridicată pe pilonii culturii polono-latine. Rezultă de aici că, prin iezuiți în mod direct, dar și prin curentul ortodox de la Kiev în mod indirect, s-a produs primul contact între Moldova și cultura polonă.
1.3 Influența misionarilor catolici în Moldova
Primul colegiu iezuit se înființează în Moldova în timpul celei de-a doua domnii a lui Petru Șchiopul (1534-1594), prin 1588. Acesta îi acordă funcția de „postelnic” boierului de origine spaniolă, Bartolomeo Brutti, fost staroste de Soroca. Această poziție implică privilegiul de indigenat la 1590, datorată faptului că a condus o solie din partea polonă către sultan. Boierul Brutti a început să promoveze intens catolicismul în Moldova. În 1588, el obține, în urma adresării sale la Lvov, însărcinarea de a se preocupa de catolicii din Moldova. Prin colegiile înființate în Moldova care au rezistat până în secolul al XVIII-lea s-a exercitat și menținut o influență religioasă și implicit culturală asupra moldovenilor. Influența polonă crește în Moldova începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Devine puternică în timpul domniilor lui Petru Șchiopul (1574-1577), (1578-1579), (1582-1591) și Movileștilor (1595-1616).
Petru Șchiopul pune bazele unei partide boierești filo-polone care are drept scop continuitatea politicii polone în Polonia împotriva turcilor iar caracterul acestei facțiuni se schimbă și devine permanent. Astfel, sfârșitul secolului al XVI-lea aduce o partidă bine fondată formată din familii înrudite între ele: Movilă, Balica, Stroici, Ureche, Barnowski, Costin și alții care urmează aceeași politică de-a lungul întregului secol al XVII-lea.
Prima generație a boierilor partidei polone, familia Movileștilor, a stabilit contactul cultural. A doua generație care ajunge la un anumit grad de educație, joacă un rol cultural activ, ca Petru Movilă și Grigore Ureche. Ea dă naștere unei epoci de o mare strălucire culturală sub egida lui Vasile Lupu. În plus, înființarea Școlii Trei Ierarhi de către Vasile Lupu, chiar dacă în 1653 a trecut printr-un incendiu și s-a închis ulterior, a avut un rol important în viața culturală a Moldovei. În această epocă se manifestă influența polonă prin intermediul unor boieri care au studiat la iezuiții din Polonia, în timp ce o parte din aceștia ajung în Moldova și fondează o școală la Iași, în care fiul lui Vasile Lupu învață limba latină. O influență indirectă a culturii polono-latine este aceea a școlii de la Kiev întemeiată de același Petru Movilă unde se studiază retorica, filosofia, poetica, dialectica. Toate studiile se fac în latină, dar și polonă. Așadar, fondarea Academiei se întemeiază după modelul celor iezuite și a celei din Cracovia.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, influența culturii polone în Moldova continuă să se mențină la fel de puternic ca și înainte. Politica polonă reprezentată în continuare de partida polonă rămâne în contact cu nobilimea polonă, având drept exponenți pe Gheorghe Ștefan și Petriceicu Ștefan, apoi pe mitropolitul Dosoftei, Miron și Veliciko Costin, fiecare dintre ei întreținând o legătură proprie cu Polonia prin intermediul secretarilor poloni, care au jucat un rol politic, uneori și cultural important. Iezuiții poloni și în general misionarii catolici din Moldova au jucat și ei un rol cultural important în acea vreme. La Iași exista un colegiu iezuit, filială a celui din Camenița și este foarte probabil ca fiul boierului Miron Costin să fi studiat aici. În bibliotecile misionarilor catolici din Moldova se aflau multe cărți polone, iar la iezuiții din Iași pe lângă cronica lui Bielski se puteau găsi opere ale clasicilor latini, manuale de retorică, dicționare italienești. Boierii moldoveni puteau să frecventeze și școlile din Polonia, așa cum a făcut-o Miron Costin la Bar.
Familia Costinilor păstrează în mod tenace raporturile cu polonezii. Episcopul italian Vito Piluzio, alt reprezentant al catolicismului în Moldova unde rămâne douăzeci de ani, se împrietenește cu Miron Costin, învață românește, chiar tipărește la Roma, în 1677 o carte în limba noastră, un catehism, ,,Dottrina Christiana tradotta in lingua Valacha”. El era pe deplin conștient de înrudirea genetică dintre limba română, cea latină și cea italiană. Misiunea din Moldova, misiunea ,,primogenita”, după cum va fi înregistrată în arhivele Vaticanului, a fost reprezentată de italieni, pentru că se presupunea că aceștia învață ușor limba română. După cum se atestă în actele din arhivele romane, Congregația era convinsă de înrudirea limbii române cu cea italiană, bazându-se pe relatările anterioare ale misionarilor și pe lucrările redactate de către umaniștii care au avut strânse legături cu Vaticanul. Vito Piluzio și starețul Amelio Silvestro au purtat discuții cu M. Costin referitoare la asemănările dintre italieni și români. De la starețul din Faggia atragem atenția asupra unui manuscris voluminos cu traducere în românește și un vocabular de aproape o mie de cuvinte românești cu traducere în italiană, elaborat în 1719. Relațiile misionarilor cu voievozii au fost excelente de la bun început, răspândirea mișcărilor reformate i-a preocupat pe moldoveni, mai ales pe Petru Șchiopul. Pe lângă acest fapt, misionarii intermediau un contact important cu o putere occidentală, precum Vaticanul. În general, domnii din Moldova au acordat atenție maximă la multiculturalitatea existentă în țara lor, mai ales când era vorba de catolici, care erau în grija vecinului-prieten, Polonia.
O bază documentară extrem de bogată îi atestă pe misionari care confirmă sarcinile lor în Moldova, iar prin corespondența lor, ei ne-au lăsat, involuntar, știri despre istorie, geografie, viață socială, economie și politică. Aceștia au avut un rol foarte important în apropierea celor două biserici, mai ales prin contactul direct pe care le-au avut cu voievozii, boierii, savanții și călugării ortodocși. Misionarii italieni au scris cu scopul de a oficia în limba română anumite momente ale slujbei (evangheliile, rugăciunile sau diverse formule rituale), iar acestea s-au finalizat prin deprinderea limbii vorbite de către credincioșii moldoveni. Acest lucru s-a realizat prin glosare bilingve, formate din cuvinte aparținând fondului lexical principal și prin gramatici elementare, ghiduri de conversație. Aceste scrieri au fost redactate pentru a fi folosite în timpul slujbelor sau pentru a facilita învățarea limbii române, și sunt surprinzător de „unitare” în privința ortografiei. Există o diferență vizibilă între textele cu subiect religios și cele de tip lingvistic, destinate deprinderii limbii române de către misionari, toate scrierile ajunse pînă la noi, deopotrivă manuscrise și tipărituri utilizează o ortografie cu litere latine care în mod surprinzător este total diferită de cea italienească.
În secolul al XVIII-lea interesul Poloniei pentru Moldova scade. În urma păcii de la Karlovitz (semnată la 26 ianuarie 1699), polonezii pierd din influența politică asupra Moldovei iar acest fapt atrage în 1771, când Galiția este luată de către austrieci, încetarea misiunii iezuite în Moldova. La 1795, Polonia dispare de pe harta Europei.
1.4 Rolul cultural al marilor familii moldovenești în politica vremii
Cum am menționat mai sus, partida boierilor filo-poloni favorizează dezvoltarea influenței polone în Moldova. Cultura polonă are mult de câștigat de pe urma colegiilor înființate în Polonia și Moldova. Prin intermediul iezuiților, cultura din Polonia se extinde. În cele din urmă încep să se lege prietenii și să se stabilească legături de rudenie între păturile nobile ale celor două țări. Politica acestor boieri s-a transmis din tată în fiu, din aceeași familie. Miron Costin a făcut aceeași politică ca și tatăl său, Ioan Costin, familiile partizane polonilor erau înrudite între ele, fie prin sânge, fie prin căsătorie. Un fapt important care a legat definitiv pe boierii români de cei polonezi a fost sprijinul acordat de dieta polonă. Indigenatul era ca o cetățenie de onoare, corespunzând cu dreptul la nobilime. În felul acesta mulți dintre boierii moldoveni au purtat titlul de nobili polonezi, cum ar fi: Ioan Costin, Miron Costin, Vasile Lupu. Istoricul polonez Zygmunt Wdowiszewski consemnează în lucrarea sa ,,Regesty przywilejów indygenatu w Polsce (1519-1793). Opracował, wstępem i przypisami opatrzył (1519-1793)” un număr de 429 indigenate, din care 414 erau conferite de regii polonezi și 15 acordate de principii episcopi de Cracovia. Majoritatea posesorilor de indigenate poloneze erau germanii, italienii și francezii, după care urmau rușii, scoțienii, ungurii, românii, cehii, suedezii și grecii. Cel care primea indigenatul trebuia să jure credință Regelui și Republicii.
Familia care ajunge să joace un rol politic și cultural foarte important a fost cea a Movileștilor. Despre aceștia s-au publicat multe studii. În baza unor documente turcești din secolele al XVI-lea și al XVII-lea care încearcă să elucideze domnia ereditară acordată de Sublima Poartă familiei Movilă, aflăm că privilegiul pe care aceasta l-ar fi susținut asupra tronului Moldovei apare menționat și în Letopisețul lui Miron Costin. Putem împărtăși aici opinia istoricului Ștefan Gorovei conform căreia privilegiul lui Miron Costin are la bază tradiția familiei. Raportul solului polonez Stanisław Witowski la 1606 confirmă pe deplin știrea descoperită în documente de către istoricul Tahsin Gemil. Obținerea dreptului de succesiune ereditară în familia sa, de către Ieremia Movilă, drept recunoscut atât de regele Poloniei, cât și de sultan, reprezintă un eveniment important pentru domnia Moldovei și pentru istoria Moldovei însăși. Alături de Movilești merită amintită și familia Stroici, cu reprezentantul ei cel mai strălucit, Luca (Lupul) Stroici (1580-1591). El este primul care scrie la noi cu litere latine, fapt explicat prin legăturile cu Polonia. Însă despre acesta, vom reveni pe larg în partea a treia a lucrării dedicată modelului ortografic polonez care apare în scrierea multor cuvinte românești.
În Polonia umanismul se confruntă cu influența italiană, școlile italiene sunt un izvor de învățătură pentru tinerii polonezi. Grație educației primite din partea școlilor iezuite polone, catolicismul trebuie să-și fi exercitat influența asupra lui Miron Costin. Poema polonă se finalizează cu A.M.D.G, ,,ad maiorem dei gloriam”, care este cunoscută drept deviză a iezuiților. După moarte, Miron Costin este numit de catolici ,,marele protector al catolicilor din Moldova”. La sfârșitul secolului al XVII-lea marele cărturar reprezintă simultan și influența politică și cea culturală polonă. După el, influența polonă decade, după constatările anterioare, în context politic Polonia este înlocuită cu Rusia, iar în cel cultural, cultura polono-latină face loc celei grecești. Istoria națională înscrisă în letopisețele redactate la curțile voievozilor și în mănăstiri, prezintă un caracter exemplar pe care îl conferă gândirea umanistă prin cărturari.
1.5 Considerații finale
Începând cu secolul al XVI-lea, în viața socială și culturală a Moldovei încep să se contureze inovații venite din Occident. Cultura polono-latină reușește să clintească vechea mentalitate tradițională și să creeze un nou mediu cultural, favorabil pentru dezvoltarea unei culturi naționale. Literatura noastră istorică și religioasă se dezvoltă prin contactul religios cu lumea latino-catolică, Polonia cunoscând din secolul al XVI-lea ,,secolul de aur” în literatura poloneză. Petru Movilă și-a lăsat amprenta în această mișcare culturală, prin studiile sale în Polonia, prin contactele cu aristocrația poloneză, prin faptul că a fost tot timpul susținut de magnații polonezi. Vasile Lupu cunoștea opera de ,,mare regenerare” a culturii ortodoxe a lui Petru Movilă. El a pregătit terenul pentru o intensificare a unei mișcări culturale naționale. Încă din secolul al XVI-lea se manifestă în cultura românească un acut sentiment al istoriei care îi animă atât pe oamenii politici, cât și pe cei de știință. În această perioadă, scrisul cronicăresc devine unul dintre cele mai importante genuri ale literaturii române vechi, cu texte cercetate de istorici și cercetători ai începutului fenomenului literar. În secolul al XVI-lea începe să se scrie în cancelariile domnești și în limba polonă. Trecerea se face treptat. Dintre documentele păstrate până în zilele noastre, cea mai veche scrisoare emisă de cancelaria Moldovei în limba polonă datează din 1524 și este adresată de Ștefăniță, voievodul Moldovei, senatorilor Poloniei. Pătrunderea limbii polone favorizează stabilirea legăturilor de prietenie și de rudenie între boierii moldoveni și nobilii polonezi. Datorită înrudirilor, învață limba polonă și alți membri ai familiei. Personalitatea cea mai marcată pentru relațiile culturale româno-polone din această perioadă este Luca (Lupul) Stroici. Acesta a fost parte din istoria Moldovei o perioadă foarte lungă, de aproape 60 de ani, fiind mare logofăt sub șase domni (Despot vodă, Iancu Sasul, Petru Șchiopul, Ieremia Movilă, Simion Movilă, Constantin Movilă). Sub supravegherea sa, s-au scris și s-au tradus majoritatea documentelor de limbă polonă din această perioadă, deși puține sunt scrise personal de el. În secolul al XVI-lea și al XVII-lea în cancelariile din Moldova s-au elaborat incomparabil mai multe documente în limbă polonă decât în Țara Românească. În afară de scrisori, traduceri de documente, se mai scriau în limba polonă și acte de omagiu și privilegii. În baza acestor fapte enunțate în primul nostru capitol, vom parcurge mai departe șirul istoric al evenimentelor care marchează istoriografia moldovenească.
2. FIGURI REPREZENTATIVE ALE SECOLULUI AL XVII-LEA ÎN CULTURA MOLDOVENEASCĂ
În secolul al XVII-lea cultura moldovenească se clădește într-o perioadă dominată de războaiele turcilor cu polonii, de răscoale țărănești, de invadatori în Moldova, dar și de mulți călători străini, polonezi, italieni care s-au perindat în diverse scopuri. Pe fondul acestor tragedii se nasc oameni talentați, a căror activitate culturală se desfășoară de-a lungul întregii lor vieți. Primul este Petre Movilă, care în calitate de reformator depășește epoca căreia îi aparține. Același spirit nobil are Miron Costin, un admirator al lui Plutarh, un militant pentru respectarea ordinii, un ideolog al clasei sale. Fiul său, Nicolae Costin, devine la rându-i un excelent cărturar. Mitropolitul Dosoftei, primul poet național, aduce contribuții incontestabile la formarea limbii literare românești, iar alături de Ion Neculce, ultimul cronicar, amândoi sunt înrădăcinați în secolul al XVII-lea. Dimitrie Cantemir, sub influența literelor moldovenești, creează opere inegalabile într-un cadru cultural ruso-turc, la îndemnul Occidentului și sub imboldul demonstrării originii romane a limbii române, nu înainte de a recepta prin propriile metode, creațiile celor trei cronicari, reprezentativi pentru actualul capitol.
2.1 Un mare istoriograf al culturii române, Miron Costin (1633-1691)
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, curentul polon se consolidează. Miron Costin (1633-1691) apare ca exponent al timpurilor noi. Elev al iezuiților poloni, în 1647 studiază la colegiul iezuit din Bar, în Podolia – el devine un sprijinitor al curentului polon din Moldova, opus curentului grecesc susținut de Vasile Lupu. Studiul în Polonia aparține unei vechi tradiții, astfel la Universitatea din Cracovia, întemeiată în 1400, ajung să studieze mulți moldoveni între 1405 și 1503. Reprezentant al marii boierimi moldovene, ca și Grigore Ureche, Miron Costin susține partida polonă, a cărei implicare în conducerea țării trebuia amplificată. Datorită noțiunilor de limbă italiană, polonă, latină, Vasile Lupu îl trimite în 1653 la Camenița în calitate de sol, la starostele Potoțki, pentru a cere sprijin împotriva lui Gheorghe Ștefan (1653-1658) care la rândul său îl trimite în Muntenia. Fiind militar priceput și diplomat, Miron Costin, după ce trece prin diferite dregătorii mai mici, ajunge mare comis (1664), mare vornic de Țara de Sus (1667), mare vornic de Țara de Jos (1669-1675) și apoi, mare logofăt, până în 1683, când se refugiază în Polonia. La Daszów începe să trateze în proză și în versuri polone problema originilor noastre. Miron Costin va căuta de-a lungul vieții să stabilească în mod constant numeroase relații politice și culturale cu mediul polonez, preocupare întreținută mai ales de ideea unei alianțe politice între Moldova și Polonia împotriva turcilor. A avut legături apropiate cu Jan Gniński (?-1685), palatinul de la Kul, cu Marcu Matczynski, comisul Coroanei căruia îi va dedica Cronica polonă, cu hatmanul Stanisław Jabłonowski, cu regele Jan Sobieski, căruia îi va închina Poema polonă. Opera istorică a lui Miron Costin cuprinde patru lucrări: două în limba română și două în limba polonă. Ne vom opri atenția în special asupra celor două scrieri în polonă. Cronica țărilor Moldova și Munteniei (1677) sau Cronica polonă („Chronika Ziem Mołdawskich i Multańskich”) și Istorie în versuri polone despre Moldova și Țara Românească (1684) sau Poema polonă („Historyja polskimi rytmami o woloskiej ziemi i moltanskiej”) schițează ideile de bază despre începuturile neamului nostru cu izvoare bogate, pornite de la antici precum Titus Livius, Dio Cassius, Quintus Curtius, Plutarh, Eutropius, umaniștii E.S Piccolomini, A. Bonfini, L. Toppeltin, Kovacsoczy și St. Szamoskozy, cronicele polone ale lui M. Kromer, J. Bielski, P. Piasecki, M. Paszkowski și Al. Gwagnin.
Poema polonă cunoaște două versiuni: Historyja polskimi rytmami o Woloskiey ziemi i Moltanskiey – Istorie în versuri polone despre Moldova și Țara Românească – și Opisanie ziemi Mołdawskiey i Multańskiey przez Mirona Costyna – Descrierea Țării Moldovei și a Țării Românești. Miron Costin se ridică polemic împotriva celor care pun la îndoială originea romană a românilor, el vede în colonizarea Daciei cheia romanității românilor. În Cronica polonă, plecând de la fapte de limbă inserate într-un mic dicționar latin-român, autorul demonstrează din nou latinitatea românilor. Poema polonă este alcătuită din nouăsprezece capitole, dintre care primele cinci au caracter pur istoric, pe când celelalte – caracter lingvistic, etnografic și geografic. Cronicarul înfățișează în primele cinci capitole, istoria poporului român de la origine, până la al doilea „descălecat”, având drept idee centrală latinitatea neamului său. Apoi, un întreg capitol este destinat limbii, luată ca mărturie a descendenței romane. Merită consemnat faptul că despre această scriere a vorbit pentru prima dată profesorul de filosofie și istorie de la Universitatea Jagiellonă din Cracovia, D.M. Wiszniewski căruia îi datorăm descoperirea, respectiv publicarea multor documente pentru istoria românească. Prin cele două lucrări scrise în polonă, Miron Costin își asigură locul și în literatura polonă. Se cuvine deci să precizăm care este poziția lui în această literatură, lucru care, în literatura română, nu a fost expus destul de clar. De anul 1684, la Daszów se leagă o mică corespondență cu conținut istoric, formată din două scrisori între Miron Costin și Stanisław Szczuka, secretarul regelui polon Jan Sobieski.
Cronica Țării Moldovei și Munteniei ocupă un loc aparte în istoriografia polonă. Cronica polonă, cum a fost numită pe scurt, este, în opinia lui I.C. Chițimia ,,un vademecum” pentru străini, în care apar, în special, argumentele foarte bogate de limbă, și anume un număr de 87 de cuvinte românești din fondul de bază și etimologiile lor latine, date drept exemplu de latinitate a limbii și a poporului român.
Secolul al XVII-lea a suscitat curiozitatea pentru țările străine, iar în literatura barocă apar astfel, opere care descriu regate europene și regiuni îndepărtate în care apar informații istorice și detalii legate de obiceiuri locale. Șirul acestor poeme l-a început Stryjkowski (1547- 1593). Poema lui Miron Costin are drept scop, după precizările anterioare, să dea polonilor informații despre Moldova. Așadar, reprezintă una din acele poeme descriptive care apar în această epocă în Polonia, unde se scriu îndeosebi istorii în versuri, dintre care cea mai vestită este Wojna domowa (1681) a lui Twardowski (1600-1661). Miron Costin cunoaște această poemă care a avut o influență deosebită asupra operei sale. Cronicarul român se află în legătură strânsă și cu istoriografia care se dezvoltă în literatura Barocului polon. Tocmai în această vreme, în Polonia secolului al XVII-lea, când aceasta era cea mai mare putere militară din tot Estul Europei, Miron Costin compune Poema polonă. Scrisă în versuri de treisprezece silabe, genul cronicelor rimate era la modă în Polonia. Scopul lui Miron Costin a fost să facă, nu o operă de erudiție, ci una poetică și plăcută care să cucerească sufletul cititorului pentru originea interesantă a neamului românesc și frumusețea pământului moldovenesc. Istoricul literar Aleksander Brückner consideră versurile lui Miron Costin, scrise în limba polonă despre istoria Moldovei și a Țării Românești, ca numărându-se printre cele mai bune versuri de acest fel cu care se laudă literatura polonă a secolului al XVII-lea.
În Polonia secolelor al XVI-lea și al XVII-lea existau mulți scriitori de valoare, cu o activitate deosebit de bogată, iar locul lui Miron Costin printre aceștia este asigurat prin opera lui demnă de atenție pentru istoria literaturii ca document al stilului, al limbii, precum și al culturii polone. În ceea ce privește ideea unității de origine a românilor, Miron Costin rămâne un precursor al lui Dimitrie Cantemir. Ilona Czamańska, editoarea operei lui Miron Costin în limba polonă, conchide în documentatul studiu introductiv, Miron Costin – viața și activitatea, că savantul moldav este ,,unul dintre cele mai interesante fenomene în cultura română […] primul român care a simțit necesitatea căutării adevărului despre evenimentele istorice și eliminării din opera istorică a știrilor mincinoase sau îndoielnice […] o noutate esențială caracteristică pentru opera sa este atitudinea critică față de datele istorice, polemica sa cu informațiile false, progresul însemnat în domeniul formulării judecăților istorice”. M. Costin este ,,primus rerum Moldavicarum scriptor” (,,cel dintâi istoric modern al Moldovei”), care s-a format în spiritul clasic al antichității, cum îl numește polonezul E. Barwinski care i-a descoperit Letopisețul tradus din polonă în latină, ,,Chronicon Terrae Moldavicae”. Între 1658-1659, Miron Costin se împrietenește cu mitropolitul Moldovei, Dosoftei (1624 – 1693), care știe de asemenea limba polonă, având parte de două exiluri în Polonia. Secolul al XVII-lea fiind un secol al disputelor interconfesionale, întreaga activitate a strălucitului ierarh stă sub semnul apărării ortodoxiei împotriva intervențiilor reformate și catolice, prin introducerea limbii de cult, de care va fi vorba în cele ce urmează.
2.2 Primul poet al limbii române culte, Dosoftei (1624 – 1693)
Cărturar cu o pregătire excepțională, Dosoftei provine dintr-un neam bogat și influent din Lvov, dintr-o familie, care, după un stagiu istoric în Moldova, ajunge în Polonia, câștigând cu timpul o poziție însemnată, datorată prosperității, rangurilor și titlurilor nobiliare. Educația lui Dosoftei a avut loc într-o instituție aparținând unui mediu slav. Lvovul polonez avea o numeroasă populație ucraineană, era Lvovul așezămintelor de cultură și al afacerilor comerciale, cu alură de mică metropolă ,,eterogenă” și ,,poliglotă”. Eruditul s-a format în preajma mitropolitului Varlaam, tranzitând între ctitoria Mușatinilor refăcută de Vasile Lupu în anii 1645-1646 și Mitropolia din Iași, între arhiva Probotei unde căuta vechile hrisoave despre trecutul țării și marele depozit de carte al Mitropoliei Moldovei. N.A. Ursu consideră că în anii petrecuți la Mănăstirea Probota (din Suceava), Dosoftei s-ar fi ocupat de multe traduceri ce vor face carieră în vechile noastre scripturi, circulând într-o colecție de minuni ale Fecioarei Maria- Cerul nou de Joannikie Galeatovski.
Dosoftei avea o pregătire de istoric, trecutul Moldovei era parcurs din punct de vedere științific. Această ,,stare” a cunoștințelor de istorie ale lui Dosoftei ne ajută să ne creem o imagine în care posibilitățile de informare de care dispuneau cărturarii acelor vremuri duc la o extindere a capacității lor de analiză și sinteză, precum și a nivelului general atins de competențele și performanțele intelectuale. În perioada în care ajunge mitropolitul Moldovei, Dosoftei va pleca în refugiu în Polonia. Psaltirea în versuri a cunoscut o circulație manuscrisă de seamă care a persistat între izvoadele prescrise, în parte ori în întregime, până către mijlocul secolului al XIX-lea.
2.3 Posibile influențe poloneze în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei
În 1673, anul apariției Psăltirii sfântului proroc David, Dosoftei edita la Uniev în Polonia, un volum de dimensiuni reduse care cuprindea Acatistul și Paraclisul Precistei. Această psaltire, numită în mod frecvent ,,traducere în versuri”, se încadrează perfect în ampla mișcare a literaților Barocului est-european privind versificarea textelor religioase.
Psaltirea în versuri reprezintă o culegere de psalmi atribuiți regelui David, ,,o splendidă esențializare a poeziei ebraice”. Psaltirea versificată este o specie răspândită începând cu secolul Renașterii franceze care rămâne un instrument pentru scopurile pe care Biserica le-a urmărit întotdeauna în campaniile ei de consolidare și expansiune. Modelul francez reprezentat de Clément Marot, Jean Calvin, Jean Passerot, a fost imitat pe un spațiu vast care cuprinde Anglia, Danemarca, Suedia, Germania, Italia, Spania, Cehia, Ungaria și a fost adus în partea aceasta a Europei de către marele poet renascentist polonez Jan Kochanowski (1530-1589) cu al său text Psałterz Dawidów (editat în 1579) care a cunoscut 24 de reimprimări până în 1641.
Tot către sfârșitul secolului al XVII-lea, istoricul și poetul Wespazian Kochowski (1633-1700), abilitat în epica în versuri, termină și publică a sa ,,Psalmodia polska”. Opera lui Kochowski este exemplară pentru o altă manieră în care literații baroci și-au permis să abordeze acest capitol din ,,scrierea sacră”. Kochowski pare să prelucreze câteva zeci de psalmi davidieni din care nu lipsește sentimentul religios al bunului catolic – prelucrarea psalmului 35 se numește chiar ,,Testament Katolicki”. Însă perspectiva din care Kochowski s-a apropiat de „celebrele bijuterii poetice” este alta în comparație cu cea a predecesorului său, Jan Kochanowski. Sub acest aspect opera lui Dosoftei se află mai aproape de versurile lui Kochanowski decât de cele ale lui Kochowski. Dosoftei era un om al bisericii iar atitudinea sa nu putea să se păstreze decât în limitele unui respect total față de cuvântul sacru al credinței pe care o servea și o apăra.
Ipoteza traducerii sau imitării complete a operei similare cu care poetul renascentist Jan Kochanowski a înzestrat literatura polonă a fost abandonată. În opinia lui N.A. Ursu, Psałterz Dawidów s-a aflat, indiscutabil, printre instrumentele de lucru ale lui Dosoftei (chiar el menționează de un scriitor ,,leah”). De la marele poet din secolul precedent, Dosoftei a împrumutat ritmuri, măsuri, uneori calchiindu-le, alteori potrivindu-le printr-un proces de ,,autohtonizare”. Chiar dacă ni-l imaginăm lucrând cu cartea lui Kochanowski pe masă, Dosoftei a știut să rămână el însuși, a apelat la modelele poloneze – cel puțin așa au zis unii învățați, dar nu le-a folosit niciodată pentru psalmii în care ele apăreau în Psałterz Dawidów. Mitropolitul moldovean redă însă, conținutul psalmilor într-un mod cu totul original: nu urmează nici textul biblic, nici modelul, în versiunea sa, textul de bază al psaltirii este adesea amplificat sau modificat.
O teorie controversată referitoare la limba după care s-a realizat traducerea lucrării Psaltirea în versuri are drept punct de plecare o ediție în limba greacă a Vulgatei. Henryk Misterski a demonstrat folosirea Vulgatei pe care a comparat-o cu Psałterz Dawidów a lui Jan Kochanowski. Cercetătorul polonez a ajuns la concluzia că unele expresii din acest izvor comun pentru cele două traduceri, care nu apar la Kochanowski, se găsesc în traducerea românească care rămâne fidelă textului Vulgatei (v. pag. 253). Pe seama acestei largi ipoteze se pun cunoștințele vaste de limbă greacă ale lui Dosoftei, atestate din această limbă în română tipărite la Iași care fac posibile abordarea acestei traduceri. Părerea filologilor români referitoare la această posibilă influență este că autorul psalmilor în românește ar fi putut suferi influența opera lui Kochanowski, dar rămâne totuși o supoziție. Dosoftei nu amintește nicăieri numele poetului polonez. Informația care precedă psalmul 63, în care Dosoftei subliniază „Că așa am cetit la Psaltirea cea leșască, slavonească” poate fi pusă pe seama unei influențe nu numai în domeniul versificației. Jan Kochanowski dedică Psaltirea sa lui Piotr Myszkowski (1510-1591), episcop de Płock și Cracovia. Dosoftei face și el o dedicație domnitorului Ioan Duca-Vodă. În opinia noastră, acest lucru nu înseamnă neapărat imitație, trebuie să ținem cont că în acele vremuri, în cultura și scrisul românesc, dedicația medievală era prezentă, ea este un element paratextual. Astfel de dedicații laudative sunt un clișeu livresc de sursă slavonă. Henryk Misterski care a comparat minuțios asemănările dintre Psalmii lui J. Kochanowski și Psaltirea în versuri a lui Dosoftei relevă mijloacele de expresie, anumiți psalmi au aceleași toponime, aceștia sunt numerotați până la 146 cu o cifră mai mică și aparțin lui Dosoftei, căci începând cu Psalmul 147, numerotarea psalmilor lui Dosoftei este identică cu numerotarea psalmilor la Kochanowski. Tehnica versificării comportă și ea similitudini cu psalmii polonezului. Motto-urile folosite de Dosoftei la începutul psalmilor nu sunt de ignorat, el merge mai departe decât Kochanowski, rezumând tema psalmului respectiv. El aduce cititorului comentarii referitoare la conținutul psalmului. Ion Bianu demonstrează că Dosoftei a preluat de la Kochanowski ideea introducerii motto-urilor înaintea psalmilor, dar în același timp, el susține că Dosoftei nu-și însușește și conținutul. Slavistul dovedește acest lucru prin faptul că motto-urile lui Dosoftei sunt scrise și în slavă. Argumentul este considerat neplauzibil, pentru că mitropolitul ar fi putut transpune conținutul unora în slavă de la Kochanowski, faptul că nu a procedat așa ne arată că nu avea de ce să o facă. În timp ce textul lui Dosoftei are lucruri în comun cu textul Vulgatei, Kochanowski omite aceste expresii și cuvinte din această traducere a Sfintei Scripturi. De aici se deduce că versiunea în latina vulgară a exercitat o influență puternică asupra textului lui Dosoftei. Versiunea din Vulgata, așadar, este un izvor secundar care nu a fost luat în seamă. Misterski a analizat și mijloacele de expresie literară prin care cei doi poeți reușesc să obțină efecte asemănătoare, folosindu-se de Psaltirea slavo-română, Iași, 1680 și versiunea Vulgatei. Psalmii sunt considerați drept cea mai valoroasă poezie biblică. Dosoftei a dorit să creeze o operă pe măsura celei realizate de Kochanowski. Influența polonezului asupra lui Dosoftei este de luat în seamă însă reținem că și Kochanowski, fiind catolic, a cunoscut traducerea realizată de Eoban Koch din Hesia, a cărui traducere și-a lăsat efectul asupra psalmilor poetului polon. În traducerea sa Dosoftei s-a folosit indubitabil de mai multe izvoare. I-au stat la dispoziție diverse. Nu înseamnă că valoarea artistică a operei sale se diminuează. Mare personalitate a epocii sale, el nu putea să nu se folosească de unele versiuni anterioare care i-au stat la dispoziție. El a studiat psalmii catolici și a văzut în diverse versiuni o operă de artă. Textul lui Dosoftei a depins de opera lui Kochanowski și Vulgata, asta nu înseamnă că ar fi parafrazat Psalmii lui Kochanowski, cum este părerea unora.
În dezvoltarea limbii române literare din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, scrierile lui Dosoftei aduc o contribuție deosebită. Cărturarului îi revine meritul de a fi extins considerabil lexicul literar prin împrumuturi din greacă, latină și polonă. Deși foarte bun cunoscător al limbii române, dovadă o constituie numeroase particularități arhaice, regionale și populare din limba cărților sale, Dosoftei se lasă influențat de originalul după care traduce, de limbile străine pe care le cunoaște (neogreaca, latina, polona) la fel de bine ca româna. Prin compararea creației lui Dosoftei cu cea a lui Kochanowski, Dosoftei a urmărit să transpună în limba literară nu o adaptare versificată aparținând unui autor oarecare, ci însuși textul sacru al Bibliei canonice.
2.4 Nicolae Costin (1660- 1712)
În cele ce urmează vom prezenta pe Nicolae Costin, al doilea fiu al lui Miron Costin care, asemenea fraților săi, a fost trimis de Miron Costin în Polonia ca să învețe științele liberale și limba latină. Pe vremea aceea erau centre de cultură latină în Moldova, la Cotnari, Iași și Galați. Fiii lui Miron Costin primesc o educație în spirit catolic. Continuator al operei tatălui său, Nicolae Costin utilizează și el izvoare polone, în special cronica lui Stryjkowski (1547- l582). De Matei Stryjkowski a fost atras datorită faptului că acesta a călătorit în țara noastră de unde a adunat o mulțime de date privitoare la istoria românilor. Ambiția lui N. Costin a fost să imite un scriitor învățat ca Stryjkowski. Vastitatea cunoștințelor și caracterul umanist al operei cronicarului Nicolae Costin denotă faptul că și el a studiat într-un colegiu iezuit de tipul celui pe care 1-a terminat tatăl său. Accesul la izvoare i-a fost facilitat, desigur, de stăpânirea limbilor clasice ca slava veche, greaca, latina, și moderne, ca polona, – Nicolae Costin avea, după cum se știe, în biblioteca sa cărți și tratate de istoria Poloniei, – nefiind exclus să fi știut și franceza, italiana și, chiar, spaniolă. Cu un astfel de bagaj de cunoștințe – și veritabil poliglot – era firesc ca el să fi fost util nu numai pentru administrația țării, dar și diplomație. La fel ca tatăl său militează pentru o apropiere polono-română, urmărind să facă Polonia cunoscută printre moldoveni. Lui N. Costin îi datorăm prima descriere generală în românește a Poloniei, în care vorbește despre originea și crearea statului polon, a bisericii, despre apele și orașele polone, despre obiceiurile polonezilor. Printre operele care au circulat în copii manuscrise în secolul al XVIII-lea se numără și Ceasornicul Domnilor (1710-1712) a cărui traducere din latină a fost atribuită lui N. Costin. Nicolae Cartojan precizează că această operă depinde de originalul spaniol al lui Antonio de Guevara, cronicarul lui Carol Quintul. Nu numai influența școlilor iezuite s-a exercitat asupra lui N. Costin, ci și drumul exilului pe care l-a urmat împreună cu frații săi. Nu se mulțumește să scrie ca Ureche sau tatăl său fiindcă ,,nu scriseseră destul de pre larg”, și scrie în felul său prolix căruia N. Iorga îi atribuie slăbiciuni de caracter: „Nu se poate o deosebire mai mare decât aceea care există între tată și fiu. Miron e un poet, un pasionat, un ambițios, deschizător de cale în cultura neamului său și făuritor de teorii (…) N. Costin e un pedant (…) un compilator prin vocație, mândru că merge pe urme streine…”. Însă acest mod de a scrie, care reiese din scrierea sa filosofică, catalogată drept „un tratat rece, erudit, fără scânteieri artistice” era apreciat la vremea aceea.
În urma știrilor din anii 1674-1676 referitoare la cărțile lui N. Costin din școală putem deduce că erau și în limba polonă. Este vorba de patru discursuri ocazionale ale familiei Costin: ,,In cum modum salutati sunt Magnifici Costiny illustrissimum Principem Moldaviae, eidem que obtulerunt Labyrinthum in laudem nominis ejus adscriptum”. Al doilea și al treilea discurs ,,oratio” et ,,alia oratio ejusdem illustrissimi Principis filium”. Menționăm încă două cărți de învățătură din biblioteca lui Miron și Nicolae Costin, prima în traducerea lui Guagnini și Paszkowski, iar cea de-a doua constă într-un exemplar din Stryjkowski cu însemnările acestora. Fiind parte din cea mai însemnată generație de istoriografi moldoveni care marchează cultura românească, în cele ce urmează vom analiza pe ultimul cronicar în context polonez.
2.5 Particularitatea cronicii lui Ion Neculce (1672- 1745)
Mihail Sadoveanu îl consideră pe Ion Neculce ,,cel dintâi povestitor artist” al nostru. Una dintre cele mai importante copii păstrate ale cronicii sale este cea elaborată de Ioasaf Luca, nepotul direct al cronicarului. Cronica lui Neculce continuă pe cea a lui Miron Costin, după cum și acesta a început să povestească evenimentele din istoria Moldovei. Cronica autorului se găsește de cele mai multe ori, în același manuscris din punct de vedere cronologic, alături de Ureche și Costin. Unul dintre aceste manuscrise, păstrate la Biblioteca Academiei i-a aparținut lui Neculce, care a făcut adăugiri și corecturi. Cronicarul a fost în majoritatea cazurilor, contemporan cu evenimentele povestite deși și-a redactat cronica foarte târziu, însă talentul de scriitor l-a ajutat să retrăiască evenimentele petrecute cu mulți ani în urmă și să le prelucreze artistic fără ca acestea să-și piardă veridicitatea. Autorul este conștient că opera sa nu va avea nicio valoare, dacă nu respectă adevărul. Neculce este și el animat de un puternic sentiment patriotic, varietatea conținutului cronicii explică măcar în parte caracterul oral al stilului expunerii. Cronica lui Neculce prezintă un interes deosebit din punct de vedere lingvistic. În evoluția limbii noastre literare ea croiește un drum nou. Ureche, Costin și Neculce au fost cei care au contribuit la această dezvoltare, iar după ei, Cantemir a căutat să creeze un stil savant. Neculce nu a avut parte de educație în școlile iezuite precum ceilalți cronicari, însă a fost influențat de limba lor. Relația directă pe care a avut-o cu polonezii a constat în venirea lui Rafael Leszczyński (1650-1703), generalul Poloniei mari („Wielka Polska”), șeful opoziției împotriva politicii ruso-file dusă de rege (el era tatăl regelui Poloniei, Stanisław Leszczyński). Acesta a sosit la Poartă împreună cu dieta poloneză pentru ratificarea păcii de la Karlowitz (1699). Ioan Neculce a fost martor ocular când acest eveniment s-a întâmplat, despre care scrie în Cronică. Descrierea acestei solii este făcută și de către Nicolae Costin. Destinul lui Neculce se întretaie cu cel al lui D. Cantemir care, ajuns pe scaunul Moldovei, îi oferă rangul de hatman, iar în urma politicii rusofile îl ia pe cronicar cu el în Rusia. Mai târziu cade în dizgrație, iar D. Cantemir nu îi permite să se întoarcă acasă. Ca urmare a acestui fapt, Neculce, care dintotdeauna a dorit să-și scrie cronica, găsește momentul de a o începe.
Din perspectivă lingvistică, scrierea lui Neculce se remarcă prin aspectul regional al limbii române, oglindit în subdialectul moldovenesc. Particularitățile sunt atât fonetice moldovenești cât și arhaice, populare, însă cele mai pregnante aparțin lexicului. Pentru că acestea sunt legate prin conținutul pe care îl exprimă, de condițiile social-economice ale epocii respective. În cronica lui se vorbește despre ranguri și funcții dispărute cu timpul (logofăt, vornic, agă), despre măsuri administrative și financiare, înlocuite mai târziu cu altele (dajdie, cislui, slobodzîe), despre meserii și obiceiuri (botcă, contăș, fuzîie, giurător, beilic). Interesant este faptul că folosește numeroase neologisme, împrumutate din alte limbi latino-romanice, cum ar fi: bombă, căpitan, danțu, filosof, menistru, parolă, prințip, testament etc. Din polonă reținem jac, jalobă, lascav, jăcui, joimir, obuz, pălancă, oltar etc. Asupra acestor împrumuturi vom reveni mai pe larg în ultimul capitol al prezentei lucrări. Textele lui Costin și Neculce constituie niște secvențe importante ale traseului povestirii culte românești. Ele au fost croite în genul istoriografic. Foarte multe din datele acestor narațiuni își au originea în talente scriitoricești dobândite prin mult studiu și lecturi prin exercițiu.
Conștiința originii romane are rolul de a clarifica rostul neamului românilor ca unitate etnică, în mijlocul atâtor popoare de rasă diferită, de a trezi vocația istorică după ce cronicarii moldoveni și-au trăit copilăria pe meleaguri străine și s-au format intelectual în stil occidental, motivându-i astfel să confrunte știrile culese din istoriografia polonă și cu mențiunile din vechile cronice slavone ale țării. Conceptul de romanitate a poporului și limbii române este purtat mai departe de precursorul celor trei cronicari, Dimitrie Cantemir care, după aprecierea lui N. Iorga, leagă lumea occidentală cunoscută prin cărți în același timp și de cea răsăriteană, sub aspect grecesc, turcesc, persan, întrucât a avut talentul și puterea de a domina amândouă lumi prin cunoștințele lui. Așadar, vom expune mai departe pe cel care rămâne unul dintre cele mai valoroase izvoare pentru cunoașterea vieții politice și sociale a moldovenilor și a Moldovei din acele timpuri.
2.6 Prolificitatea lui Dimitrie Cantemir (1673 – 1711)
Nicolae Iorga, cu prilejul unei Conferințe ținute la Iași în 1935, l-a numit pe D. Cantemir ,,una din cele mai luminate minți, din talentele cele mai puternice ale vremii sale, unul dintre enciclopediștii cu mai mare nume de la începutul secolului al XVIII-lea. Dimitrie Cantemir, ,,erudit de faimă european, voievod moldovean, academician berlinez, prinț rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, un Lorenzo de Medici al nostru”, după cum îl caracterizează și G. Călinescu, reprezintă figura celui mai mare umanist din perioada feudală a literaturii române. Născut în anul în care Dosoftei își tipărea la Uniev Psaltirea, 1673, influența polonă îl marchează și pe el, prin limbile latină și greacă care stabilesc un contact, mediat prin filieră polonă sau rusă cu această cultură apuseană. Acest sol polonez care face cunoștință cu D. Cantemir în 1699 mărturisește: ,,un bărbat erudit în limba latină și cu educație aleasă – ca și cum ar fi fost educat în Polonia!”. D. Cantemir dobândește ,,o autoritate a educației și erudiției” sale, mai ales prin impunătoarea operă pe care a publicat-o la Iași la 1698 în ediție bilingvă. Este vorba de Divanul sau Gâlceava Înțeleptului cu lumea sau Giudețul Sufletului cu trupul, formată din trei cărți. Această operă este o scriere care are nevoie de o sinteză riguros făcută, întrucât Cartea a III-a poate constitui o justificare asupra sistemului de scriere polonez de care istoricul a fost uz în opera sa. Această carte constituie traducerea lucrării lui Andreas Wissowatius: Stimuli virtutum ac fraena peccatorum [1682], în traducerea lui Cantemir ,,Legătura păcii”. În prefața cărții, A. Wissowatius scrie că aceasta reprezintă rezultatul unor lucrări, o culegere de citate de la diverși autori. Filosoful lituanian este foarte cunoscut pentru interpretarea Bibliei din punct de vedere raționalist în țările protestante și în Transilvania. Dimitrie Cantemir a ales să încorporeze scrierea lui Wissowatius în opera sa, întrucât îi împărtășea viziunea doctrinară și morală. Acolo unde observă divergențe el găsește soluții după propriile concepții. El nu critică, nu polemizează, ci are o mare libertate față de izvoare, ceea ce îl și face un umanist de seamă. Contribuția la Divanul, chiar și în mare parte străină, prezintă un stadiu propriu de formație filosofică, etică și literară. Petre Vaida numește teza lui A. Wissowatius o sursă ,,indirectă” a sintezei cantemiriene: ,,Așadar, izvoarele tratatului lui Wissowatius și indirect ale Cărții a III-a a Divanului lui Cantemir sunt cărțile stoicienilor târzii, Seneca, Epictet, Cicero, opera lui Erasm în genere și Enchiridion militis christiani în special, și, în sfârșit, tratatul umanist al lui Johannes Crellius, Ethices elementa”.
Grosso modo, istoria Cantemirilor are în general un aspect aventuros. Cronicarii moldoveni îl consideră pe Constantin ,,om de țeară, moldovean drept, pămîntean din părinții lui”. În 1714 Dimitrie Cantemir are parte de excepționala distincție de a fi ales membru al Academiei din Berlin și la îndemnul membrilor acesteia începe să scrie ,,Descriptio Moldaviae”. În limba sa el o numea „Cartea hotărârii Moldovei” sau „Geografia Moldovei”.
Prin această alegere a lui D. Cantemir, a avut loc realizarea ,,primului și celui mai victorios act de integrare a spiritualității românești în comunitatea științifică din apusul Europei”. Această lucrare este formată din trei părți: partea geografică, partea politică și cea intitulată ,,Despre cele bisericești și ale învățăturii în Moldova”, care cuprinde capitole despre religie și biserică, limba și literatura română. Niciuna dintre geografiile vremii, în Europa, nici cea folosită de Dimitrie Cantemir, ,,Geografia Universală” a lui Philippe Cluvier, nici cea grecească a lui Meletie de Arta, fostul profesor al lui Cantemir la Academia din Constantinopol, nu sunt alcătuite pe un plan atât de elaborat; ele privesc numai țara și organizarea statului, dar nu și obiceiurile stăpânirii, vorbesc de nobilime, clasa conducătoare, dar nu și despre popor. Istoricul și geograful polon din veacul al XVI-lea, Marcin Cromer se apropie de concepția descrierii unei țări, așa cum este înțeleasă în Descrierea Moldovei. Istoricii au încercat să găsească o explicație pentru cel care știa ab ovo istoria Imperiului Otoman, cunoscând toate obiceiurile religioase și etice ale turcilor. Tot la fel vom încerca și noi să dăm o explicație pentru modul în care D. Cantemir a ales să folosească un sistemul ortografic mai puțin obișnuit, posibil polonez, în cele două opere redactate în latină, ținând cont de faptul că nu a studiat în Polonia. D. Cantemir nu este un cronicar, ci un istoric. Cronicarii moldoveni și-au continuat unul opera celuilalt, Cantemir îi continuă în sensul că preia de la aceștia o serie de idei. Astfel ideea unității sau cea a originii latine a limbii române leagă opera sa de întreaga istoriografie moldovenească.
În ceea ce privește scrierea Istoria creșterilor și descreșterilor Curții Othman(n)ice. Historia incrementorum atque decrementorum aulae Othmanicae, manuscrisul a fost vândut și revândut, a rămas ascuns în biblioteci, a ajuns la Universitatea Harvard la începutul secolului trecut, unde a fost redescoperit în 1955 și cercetat de români, mai precis de Virgil Cândea, abia treizeci de ani mai târziu. Textul latin a fost difuzat prima oară într-o ediție facsimilată de Editura Roza Vânturilor, în 1999, apoi în 2001, de Editura Amacord. Virgil Cândea precizează: „Oricât ar părea de curios, magistrala operă a lui Cantemir asupra istoriei Împărăției Otomane nu a fost publicată niciodată până la ediția critică din 2001”.
După cum am afirmat anterior, ideea latinității poporului și a limbii române apare mai întâi în operele umaniștilor italieni, de la care trece apoi la cei polonezi. Mulți polonezi merg în Italia la studii. Unii umaniști italieni se stabilesc în Polonia. La rândul lor, cronicarii G. Ureche și M. Costin vor aprofunda în studiile lor din Polonia ideea latinității, care, de altfel, exista și mai înainte în conștiința romanilor. Axându-se pe conceptul de latinitate a limbii române, D. Cantemir combate teoria unor învățați, precum St. Sarnicki, conform căruia româna este de origine slavă, ,,amestecată” cu elemente latinești. După Sarnicki coloniile romane ar fi fost retrase din Dacia și duse, înapoi, în Italia. Românii sunt daci și vorbesc o limbă slavă. Limbile polonă și italiană aveau un lexic pe care puteau să-l înțeleagă toți din țările occidentale. Este vorba de terminologia științifică internațională ce lipsește limbii române în acel moment.
Opera sa se întemeiază pe gândirea a trei generații de străluciți cronicari moldoveni. D. Cantemir a continuat, pe un plan mult mai vast, să scoată din anonimat opera începută de M. Costin cu Cronica Polonă (1677). Pe de o parte putem deduce că a cunoscut scrisul lui M. Costin, iar pe de altă parte, în momentul în care a ajuns la Constantinopol, a luat contact simultan cu trei culturi: cea turcească, franceză și italiană. Implicată era evident cultura general latină. Această cultură latină și un alfabet latin care este fidel unui sistem de transliterare care să reproducă fonetic numele folosite în scrierile sale pot fi responsabile pentru uzul grafiei poloneze. Despre posibile ipoteze care să argumenteze utilizarea sistemului grafic polonez, vom discuta, printre altele, în următorul capitol consacrat ortografiei în cele două texte latinești ale lui D. Cantemir alese pentru analiza noastră.
3. EFECTE LINGVISTICE ALE CONTACTELOR ROMÂNO-POLONE
Se știe că secolul al XVI-lea a fost în Europa un secol al Renașterii. Se manifestă în Italia prin Sperone Speroni cu Dialogo del lingue (1542), după care în Franța, prin Du Bellay, cu Défense et illustration de la langue française (1549), în Polonia prin Jan Kochanowski (1580) care începe prin a scrie în limba latină. În sud estul Europei, problema se ridică acut doar pentru cultura românească, întrucât slava veche a fost foarte apropiată de oricare din celelalte limbi slave. Mulți dintre specialiștii care au cercetat subiectul cu referire la scrisul românesc în alfabet chirilic consideră că pătrunderea acestui alfabet s-a produs o dată cu adoptarea litughiei slave: cele două fenomene sunt inseparabile, oficierea slujbei presupune uzul limbii slavone în textele de cult. Dar pentru români, slavona nu era inteligibilă, de ea se serveau cărturarii, clerul și boierii în afacerile lor zilnice când scriau corespondență privată, zapise, testamente. La noi, scrisul cu litere latine apare sporadic în paralel cu literele chirilice, până târziu în secolul al XVIII-lea.
3.1 Modelul ortografic polonez la Luca Stroici
Prima știre despre folosirea alfabetului latin la români se datorează lui Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae (1714), unde în capitolul Despre literele moldovenilor putem citi: ,,înainte de Conciliul de la Florența, după exemplul celorlalte neamuri ale căror limbi provin din vorbirea romanilor, moldovenii se folosesc de litere latine”. Cadrul cultural în care apare cel de-al doilea text românesc redactat cu litere latine în secolul al XVI-lea este diferit de cel în care a apărut primul, Cartea de cântece (1570-1573) cunoscută și sub numele de „Fragmentul Todorescu”, cuprinzând o culegere de imnuri calvine traduse din limba maghiară. Acesta reprezintă rugăciunea Tatăl Nostru și aparține logofătului, Luca Stroici. (La început se chema Lupul însă și-a schimbat numele în momentul în care a devenit logofăt al Moldovei). Rugăciunea, provenind din varianta cuprinsă în Evanghelia după Matei (cap. VI, v. 9-13), reflectă o traducere cu circulație restrânsă în Moldova; o variantă a aceleiași traduceri va fi transcrisă, în 1669, de către Nicolae Milescu pentru Thomas Smith, capelanul bisericii anglicane din Constantinopol.
Luca Stroici descinde dintr-o familie considerată una dintre cele mai vechi și mai aristocratice. El a fost educat, se pare, în școlile din Germania împreună cu Ieremia Movilă, însă cel mai probabil, legătura sa cu școlile din Polonia este mai accentuată. Oricum, se știe că era poliglot, cunoștea latina, greaca, polona, germana, italiana, sârba. Scria în polonă, se semna în românește atât cu litere chirilice cât și latine în josul documentelor pentru care dădea mărturie. Despot-Vodă l-a numit în 1562 mare logofăt, prim funcționar al țării, deși Stroici nu avea nici 30 ani. În 1591, când Petru-vodă s-a retras din domnie, frații Stroici, familia Movileștilor și ceilalți boieri, cunoscuți prin trădările lor din timpul lui Despot contra familiei lăpușnene, au emigrat în Polonia, sub protecția lui Zamoyski. În calitatea sa de mare logofăt, Luca Stroici era conducătorul cancelariei domnești și avea obligația de a semna actele oficiale din acea cancelarie. În 1593 Stroici și Ieremia Movilă au asistat la Adunarea legislativă de la Varșovia, unde au fost recunoscuți drept nobili polonezi, având inclusiv dreptul de a deveni cetățeni ai statului respectiv. În timpul seimului de la Varșovia, Stroici s-a împrietenit cu celebrul enciclopedist polon Stanisław Sarnicki (1530 – 1593), căruia, dorind să-i ofere o mostră despre originea limbii române, i-a prezentat rugăciunea scrisă de mână cu litere latine, constituind ,,cel mai vechi monument al purismului limbistic în țările noastre!” La rândul său, cărturarul polonez a tipărit-o în 1594 în volumul de istorie Statuta y Metryka Przywilejów Koronnych. Scrierea a fost publicată de B. P. Hasdeu (1864), și a cunoscut mai multe ediții.
Parintele nostru ce iesti in ceriu, swinçaskese numele teu: se vie inpereçia ta, se fie voia ta, komu ie in ceru assa ssi pre pemintu. Penia noastre seçioase de noai astedei. Ssi iarte noae detoriile noastre, cum ssi noi lesem detorniczilor nosstri. Si nu aducze pre noi in ispite, ce ne mentuiaste de fitlanul. Ke ie a ta inpereçia ssi putara ssi cinstia in veczij vecilor, Amen.
3.2 Particularitățile ortografice ale textului rugăciunii Tatăl nostru
În textul rugăciunii Tatăl nostru în cele mai multe cazuri întâlnim o serie de alternanțe grafice, unele ilustrând ortografia poloneză, și altele, ortografia italiană, ceea ce nu este surprinzător, întrucât Stroici știa ambele limbi. În cele ce urmează, vom expune observații asupra modului în care a scris Luca Stroici acest text, nu înainte de a sublinia faptul că B.P.Hasdeu l-a comentat în 1864. Consonantismul ridică cele mai multe probleme. Textul lui Luca Stroici prezintă influențe ale sistemului ortografic italienesc, în cuvinte în care grafemele de genul astedei, komu, ke, sunt utilizate sub influența scrisului latinesc.
Vom expune inventarul de grafeme pentru notarea fonemelor românești.
Grafemul c latin (apare de trei ori) notează fonemul /ț/ ca în polonă, în cuvinte ca: swincaske-se, inperecia, secioase. Grafemul cz notează fonemul /č/, de trei ori, după model polon în cuvinte precum: cetorniczitor, aducze, neczij, respectiv după model italian, în cuvinte: ce (de două ori) cerin, cinstia, necitor. Grafemul w notează fonemul /v/ o singură dată, după model polonez, în cuvântul swincaske-se. Această formă grafică sugerează că editorul presupune asemănarea formei românești cu cea polonă swięć sie. Mai este notat și după modelul italienesc în cuvinte precum vie, voia, veczij, vecilor. Discutând ultimele două cuvinte, E. Coșeriu consideră că Sarnicki a făcut multe greșeli în momentul tipăririi textului, deoarece a avut la îndemână o sursă manuscrisă. O observație similară reflectă și cazul cuvintelor cerin pentru ceriu, detorniczitor pentru datorniczitor, no pentru ne. Grafemul k notează fonemul /k/ după model polonez, în cuvinte precum ke, komu, swincaske-se. Grafemul s notează fonemul /s/ după model italian, în verbul iesti.Atragem atenția asupra formei fitlanul care a fost înlocuită cu forma sitlanul, considerată „un fonetism dialectal” și căruia Gheorghe Chivu i-a consacrat amănunțit o cercetare în care a ridicat două ipoteze: prima se referă la o posibilă greșeală pentru vitlanul (= vicleanul), iar cea de-a doua se referă la o posibilă confuzie a literei f cu s. Putem accepta confuzia celor două litere în ciuda faptului că eroarea este greu de explicat în cazul unui tipograf polonez. Acesta a făcut multe confuzii între litere, după cum arată și formele mai sus amintite, neczij și neczitor, ceea ce denotă necunoașterea limbii române. În al doilea rând, pentru a demonstra confuzia literei f cu s, Gh. Chivu ia în considerare formele din scrieri vechi românești (arfimandrit, firovimi) care atestă încercarea de evitare a palatalizării lui /f/ în stadiul /h’/. Varianta hitlean a putut fi asociată rostirii de tipul hie sau hir frecvente în vorbirea locală. Fonemul inițial din hitlean a putut fi rostit /ŝ/. Cercetătorul român conchide că forma șitleanul poate indica existența în nordul Moldovei, a transformării labiodentalei /f/ în /h’/ la sfârșitul secolului al XVI- lea.
Așadar, la nivel consonantic, consemnăm o ortografie majoritar polonă, grafemele poloneze ss, cz, k, w, c având 16 ocurențe. În privința reduplicării lui s în cuvinte precum ssi, nosstri, assa, Hasdeu consideră că digraful este „un arhaism polonez”, obișnuit la începutul secolului al XV-lea, dar ieșit din uz pe vremea lui Sarnicki.
În continuare, în domeniul vocalelor înregistrăm inventarul de grafeme pentru notarea fonemelor. Grafemul a notează fonemul /ă/ în cuvinte precum: parintele prin e în poziție medială sau finală: teu, se, inperecia, pemintu, noastre, respectiv secioase, de, lesem, ispite. Grafemul e notează fonemul /â/ în: penia, mentuiaste. Grafemele ia și a notează diftongul /ea/ în cuvântul cinstia, respectiv /a/ în: putara, swincaske-se, sitlanul. Grafemul e corespunde următoarelor patru foneme: /e/ în parintele, numele; /ă/ în ispite (= sing. ispită) noastre, de (= verb la imperativ); /â/ în penia; /a/ în detoriile. Un caz special îl reprezintă introducerea grafemului polonez j care corespunde fonemului /i/ în:[n]eczij. Utilizarea lui o în komu, sub influența scrisului latinesc, grafia sci, de tip indiscutabil italienesc, este prezentă, de altfel și la Miron Costin: „sci noi lesem …”, și grafia astedei care este susceptibilă de transcriere greșită de către Sarnicki, este utilizată pentru redarea formei adverbiale astădzi, indicând relația cuvântului românesc zi cu latinescul dies.
Așa cum Sarnicki însuși consemnează în notița polonă atașată textului rugăciunii Luca Stroici pune la dispoziția istoricului polonez cuvinte „pur latine”: părinte, pîne, detorie, detornici, mîntuiește, pentru ca acesta și cititorii săi să-și formeze o idee despre originea poporului român.
Se pune întrebarea de ce a scris astfel Luca Stroici. Hasdeu consideră că a scris astfel din ,,imboldul conștiinței sale”, dorind ,, prin simpla expozițiune a rugăciunii dominicale române să scoată la lumină și să arate la iveală începuturile națiunii sale”. Pe de altă parte învățatul polonez Emil Kałużniacki consideră că Stroici a vrut să dea unor învățați străini care nu cunoșteau alfabetul chirilic posibilitatea de a-și forma o idee despre „spiritul și caracterul limbii române”. Răspunsul la întrebarea dacă Luca Stroici scria cu ortografie polonă din obișnuință ni-l poate da, probabil, modul în care acesta semna actele româno-slave. Am afirmat mai înainte că Stroici iscălea întotdeauna actele de cancelarie. S-a constatat că el scria rar în chirilică și folosea adesea alfabetul latin. În numele lui există o consoană care pune probleme în scrierea alfabetului latin și anume finalul ci (Stroici). El scria cu cz ca-n polonă Stroicz logofet, 19 anno 1580, deci cu mai bine de zece ani înainte de a-i transmite lui Sarnicki Tatăl nostru! Uneori, și când începea textul în slavă urma în latină iskal < a iscălit ˃ Stroicz, anno 1580.
Motivul pentru care s-a ales textul acestei rugăciuni constă în faptul că pe la jumătatea secolului al XVI-lea, în Europa exista o preocupare de a aduce mărturii de limbă de la diferite popoare. Astfel se puteau constata diferențele și apropierile dintre limbile respective. Ca probă de limbă se lua textul Tatăl nostru. Primul care a folosit acest text lingvistic a fost Joahnnes Shiltberger în timpul călătoriei sale întreprinse în Europa, Asia și Africa între anii 1394-1427. Urmează apoi Conrad Gessner (1515- 1564), care publică la Zürich în 1555 o lucrare cu același scop, adunând textele „apud diversae nationes in toto orbe terrarum”. Hyeronimus Megiser a publicat la Frankfurt în 1603 un alt ,,Tatăl Nostru” scris în română cu ortografie parțial polonă și parțial maghiară, în cartea Specimen Quinquanginta diversarum atque inter se differentium linguarum & dialectorum; videlicet, Oration Dominica .
Gânditorul francez J.P. Sartre consemnează în cartea sa Les mots, referindu-se la limba franceză evident, ,,scriem într-o limbă și vorbim o altă limbă”. Din această perspectivă, parafrazându-l, se poate afirma, fără teama de a exagera, că, dacă la noi s-a scris, în mai multe limbi, deci în mai multe sisteme ortografice, slave sau latine cu influențe maghiare, italiene sau polone, s-a vorbit o singură limbă, aceeași dintotdeauna, limba română transmisă prin viu grai, din moși strămoși, de la o generație la alta.
3.3 Însemnătatea a două scrieri, Cronica polonă (1677) și Poema polonă (1684), pentru literatura polonă și română
Aceste două scrieri ale lui Miron Costin trebuie privite în contextul poziției internaționale a Moldovei după căderea cetății Camenița, când Polonia caută să folosească Moldova drept scut de apărare împotriva otomanilor. Miron Costin dorește să ofere, prin aceste două opere, elitei poloneze un material informativ, practic și util despre Moldova. Având în vedere faptul că în mediul polonez s-a născut legenda exilaților romani ca fiind strămoșii românilor, această ,,basnă”, cum numește Miron Costin minciunile, invențiile, trebuia elucidată. Cele două scrieri polone ale lui Miron Costin sunt produsul unei reacții autohtone, românești, la o tendință a istoriografiei vremii care nu făcea altceva decât să fixeze definitiv o anumită concepție despre originile românilor. Cronicarul a cunoscut aproape întreaga literatură asupra romanității românilor, datorită operei fundamentale a eruditului sas Laurentius Toppeltinus, ,,Origines et occasus Transsylvanorum”, în care se menționează originea romană a poporului român și care cuprinde informațiile privind cucerirea Daciei și colonizarea ei, operă ce a studiat-o cu atenție și spirit critic. Prin studiul cronicilor polone, Miron Costin descoperă tendința unui curent important al istoriografiei secolului al XVII-lea, de a folosi în mod stereotip anumite informații despre romanitatea românilor, fără să se verifice veridicitatea lor. Putem, deci afirma că Miron Costin a răspuns prin scrierile sale polone tendinței menționate mai sus, exprimând punctul de vedere autohton, românesc, combătând cu vehemență și cu ironie toate teoriile greșite.
Prin ,,Cronica polonă” și ,,Poema polonă”, Miron Costin a urmărit încă un scop, relevat de P.P. Panaitescu, și anume dorința de a le dovedi polonezilor și occidentalilor în general, că românii sunt urmașii romanilor și de aceea trebuie sprijiniți și ajutați sa iasă de sub dominația turcilor. În esență, concepția lui Miron Costin despre originea românilor, așa cum reiese din cele două scrieri polone, este următoarea: istoria românilor începe cu cea a dacilor antici, cuceriți și supuși de romanii lui Traian, care devine, așadar, primul ,,descălecător” al românilor. La retragerea romanilor din Dacia, mulți dintre ei au hotărât să rămână, rezistând năvălirilor barbarilor. Din aceștia s-a născut poporul român. Originea romană este atestată atât de numele pe care și-l dau înșiși românii din toate ținuturile românești, cât și de numele dat românilor de către străini. Romanitatea românilor este dovedită, pe de o parte, de latinitatea limbii lor (cronicarul oferă o listă impresionantă de cuvinte românești și corespondentele lor latine), iar pe de altă parte de urmele lăsate de către romani în fosta Dacie: pietre sculptate sau inscripționate, ruine, poduri, monede etc. Originea neamului românesc l-a frământat permanent pe Miron Costin. Cronicarul a intenționat și a reușit să redacteze un tratat special consacrat originii tuturor românilor, scriere ce-l preocupase încă de la începutul carierei sale literare. Nu și-a realizat însă intenția de a scrie o istorie completă a românilor.
3.4 Modelul ortografic polonez în scrierile în limba polonă ale lui Miron Costin
În textele lui M. Costin, clasificăm următoarele cuvinte scrise în manieră ortografică polonă, după cum urmează:
1. Etnonime românești, astfel cronicarul a scris ołasz pentru cuvântul românesc olaș; włoch, pentru wloh „italian” referindu-se la denumirile pe care grecii le dădeau muntenilor, apoi a mai scris wołoszyn, respectiv bogdanowlach, raportându-se la denumiri pe care turcii le dădeau muntenilor de tipul: ifliak, karawłah, uhrowłach (rumyn); (P.P 6r), dak (P.P, 6r); turcy pentru „turci”, magier (P.P 92), dar węgry (în polonă) (C.P.161) pentru „ungur”; tatary pentru „tătari”, mołdowan pentru „moldovean” (P.P 156r).
2. Substantive care aparțin fondului de bază al limbii române pe care Costin le inserează în lucrările sale, scriindu-le cu grafie polonă și punându-le în paralel cu acele cuvinte în latină corespunzătoare: părți ale corpului, elemente din natură, culori, dar și verbe la indicativ prezent: piczior (=picior), nasuł (=nasul), omuł (=omul), cieruł (=cerul), faca (=fața), cara (=țara), sprinczene (=sprâncene), dincy (=dinți), myna (=mână), okiuł (=ochiul), kympuł (=câmpul), dedzietuł (=degetul), sedziata (=săgeata), syndzie (=sânge), roszyw (=roșiu), tak (=tac), fak (=fac), jarba (= iarbă), poftesk (=poftesc), dzuwa (=dziua), incieleg (=înțeleg), skryw (=scriu), puy (=pui), uczig (=ucig), budza (=budză), vedzu (=vădzu) (C.P 170-171). Unele dintre ele apar și în P.P tot în contrast cu limba latină: cieruł cf. coelum, omuł cf. homo, indzeruł cf. angelus, frunte cf. frons (P.P 82r,83r).
3. Derivate poloneze de la toponime românești: powiat Sorocki, powiat Chyrłowski (C.P 172) în traducere „ținutul [județului] Soroca”, „ținutul [județului] Hârlău”, biskup romański, huski, radiowski (C.P 297) în traducere „episcopul de Roman, „episcopul de Huși, „episcopul de Rădăuți”, pyrkałab soczawski, pyrkałab chociński, pyrkałab niemiecki (P.P 302), în traducere „pârcălabul [cetății] Suceava”, „pârcălabul [cetății] Hotin”, „pârcălabul [cetății] Neamț”.
4. Toponime și hidronime românești:
Soczawa (C.P 168) (P.P 200r) = Suceava; Sekuieny (C.P 173) = Săcuieni; Soroka (C.P 176)/Sorocka (C.P 176) = Soroca/ Sorocăi; Iłfeuł (C.P 173) = Ilfe(ul)(Ilfovul); Lepuszna (C.P 175)/ Łepuszna (P.P 303)/ Łopuszna (P.P.303) /Łapuszna (C.P 176) = Lăpușna; Musciełuł (C.P 173) = Muscel(ul); Felczii/Falczyj (C.P 173) = Fălcii; Buzew (C.P 173) = Buzău; Tekucz (C.P 176) (P.P 303) = Tecuci; Właszka (C.P 173)= Vlașca; (powiat) Dorohuński (C.P 172) = (ținutul) Dorohoiului; Romanacy (C.P 173) = Romanați; Chyrłow (C.P 176) = Hârlău; Kraiowa (C.P 173) = Craiova; Kyrligetura (C.P 172) = Cârligătura; Wyłcia (C.P 173)= Vâlcea; Niemiec (C.P 176) = Neamț; Stepanowce (C.P 176)/ Stefanowce (P.P 303) = Stefănești; Wasłuj (C.P 172) (P.P 303) = Vaslui; Botuszan (C.P 176) = Botoșani; Orheiow (C.P 176) = Orheieu; Totrusz (C.P 176) = Trotuș; Tutowa (C.P 172) (P.P 303) = Tutova; Bakowa (C.P 176)/Bakow (P.P 303) = Bacău; Kohorłuy (C.P 175) (P.P 303) = Covurlui; Szkieia (C.P 176) = Șcheia; Gałac (C.P 176) (P.P 125r) = Galați; Kotnar (C.P 176) = Cotnar; Kigiecz (C.P 172) (P.P 304) = Tighieci; Targ Piękny/Krasny (C.P 176) = Târgul Frumos; Ren (C.P 176)/Reny (C.P 172) = Ren(i); Kiszenew (C.P 176) = Chișănău; Ismaił (C.P 176)/ Ysmail (C.P 172) = Ismail; Braiła (C.P 174) (P.P 125r) = Brăila; Smiłuł (C.P 173) (P.P 304) = Smil(ul); Chusz (C.P 176) = Huși; Berład/Byrład (P.P 105r)(C.P 176) = Bârlad; Adziud (C.P 176)(P.P 303) = Agiud; Pisk/Piskuł (C.P 176) = Pisc(ul); Płoieszty (C.P 177) = Ploiești; Weleny (C.P 177) = Văleni; Kympuł Łungu (C.P 177) = Câmpul Lung; Maremorysz/Maramoresz (C.P 159) (P.P 25r) = Maramurăș/ Maramureș; Iassy (C.P 176)/Jassy= Iași; Rybnik/Rybnikuł (C.P 173) = Râbnic(ul); Wranczia (C.P 176) = Vrancea; Giergica (C.P 177) = Gherghița; Tyrgszoruł (C.P 177) = Târgușorul; Kempina (C.P 177) = Câmpina; Mehedy (C.P 177) = Mehadia; Dziurdziu/Giurgiew (C.P 177) (P.P 125r) = Giurgiu; Prawowa (C.P 173) = Pravova; Jałomica (C.P 176) = Ialomița; Ołt/Ołtuł (C.P 173) = Olt(ul); Dymbowica (C.P 173) = Dâmbovița; Ardzisz (C.P 173) = Argiș; Zyj (dolny) (C.P 172) = Jii de Jos; Syret/ Sereth (P.P 140r)(C.P 172) = Siret; Zyj (gurny) (C.P 173) = Jii de sus; Bystryca (C.P 174) = Bistrița; Fokszan/Fokszany (C.P 176) = Focșan(i); Miłkow (C.P 175) = Milcov; Czyk (C.P 174) (P.P 70r) = Ciuc; Negruł (P.P 5r) = Negrul; Herceg/ Herczeg (sic!) (P.P 25r) (C.P 150) = Hațeg; Moresz (P.P 25r) = Mureș; Chocin (C.P 176) (P.P 100r) = Hotin; Czeremusz (C.P 174) = Ceremuș, Mołdowa (P.P. 150r) = Moldova (> Mołda 55r); Transylwania (P.P 161r) = Transilvania; Kilia (C.P 176) = Chilia; Czerniowce (C.P 176) (P.P 303) = Cernăuți; Fagarasz (C.P 177)(P.P 45r)/Fogarasz (P.P 305r) = Făgăraș; Byrsa (C.P 177) = Bârsa; Tyrgowiszte (C.P 177) = Târgoviște; Strechaia (C.P 176) = Strehaia; Slatyna (C.P 177) = Slatina; Bukureszty (C.P 177) = București; Roszy de Vede (C.P 177) = Roși de Vede; Kornecełuł (C.P 177) = Cornățelul; Tyrguł Zyiuł (C.P 177)= Târgul Jiu; Karakał (C.P 176) = Caracal; Sarata (C.P 175) = Sărata; Kobolta (C.P 175) = Cobolta; Kogylnik (C.P 176) = Cogâlnic; Byk (C.P 175) = Bâc; Czachlew (P.P 289)= (Ceahlău); Tehynia (C.P 176) = Tighina; Miletyn (C.P 175) = Miletin, Reut (C.P 175) = Răut, Targ Serecki (C.P 176) = Târgul Siretului; Gradyszte (C.P 177) = Grădiștea; Odywoy (C.P 177) = Odăĭ.
5. termeni de dregătorii (P.P 296-302): hetman (=hatman), pyrkałab (=pârcălab), postelnik (=postelnic), sapatar (=spătar), paharnik (=paharnic), wistiernik (=visternic), marszałek (=marșalâc), medelniczar (=medelnicer), sardar (=serdar), kluczar (=clucer), żytniczar (=jitnicer), szatrar (=șatrar), suldziar (=sulger), armasz (=armaș), janczar (=ianicer), łogofet (=logofăt), dwornik (=dvornic), kurtean (=curtean), komis (=comis).
6. Antroponime românești scrise cu litere poloneze: Trayan (=Traian) (C.P 153), Dragosz
(=Dragoș) (C.P 178), Adryan (=Adrian) (împărat roman), Konstantyn (=Constantin), Justynian
(=Iustinian) (P.P 102r, 103r); Topeltyn (=Topeltin) (P.P 27r), Atyla (=Atila) ( P.P 116r), Wład (=Vlad) (P.P 39r), Domicjan (=Domițian) (P.P 35r).
7. Nume de țări: Mołdawa (P.P 60r) (=Moldova), Dacyja (P.P 65r) (=Dacia), Transylwania (P.P, 161r) (=Transilvania).
Cuvintele și numele, toponimele românești comportă următorul inventar de grafeme pentru notarea fonemelor românești.
Grafemele a, e și o notează fonemul /ă/ în: Łapuszna, Braiła, Fagarasz, barba, pyrkałab, spatar; în: sedziata, łogofet, Buzew, Łepuszna, Kiszenew; în: Bakow, Chyrłow, Fogarasz.
Grafemul a notează fonemul /e/ în: medelniczar, kluczar, żytniczar.
Grafemul e notează fonemul /î/ în: Kempina; prin y în: Kyrlygetura, rumyn.
Grafemul y notează fonemul /i/ în myna, pyne, puy, fyn, menynku, wynd, mynte, Sekuieny, Ysmail, Trayan; j în: jarba, Jaski, Jałomica, janczar.
Grafemul i notează fonemul /i/ în: Kigiecz, paharnik, stolnik.
Grafemul y notează fonemul /iį/ în: Kympy, szty, Bystryca.
Grafemul iy notează fonemul /iį/ în: Felcziy.
Grafemul i notează fonemul /į/ în: Iassi.
Grafemul y notează fonemul /į/ în: indzeruł (î inițial).
Grafemul y notează fonemul /î/ în: rumyn,Tyrgu Sereth, Rybnik, Dymbowica, Wyłcia.
Grafemul o notează fonemul /u/ în: Soczawa; w: în sztiyw, bew, skryw, Orheiowski, Chyrłow.
Grafemul ch notează fonemul /h/ în: Chusz, Strechaia, Chocin ( > pl. Chocim), chan; h: în paharnik, Tehynia.
Grafemul cz notează fonemul /č/ în: piczior, uczig, sprinczene, priczep, medelniczar, kluczar, Soczawa; Czeremusz, /ci/ în: cieruł.
Grafemul ł notează fonemul /l/ în: capuł, omuł, okiuł, kympuł, pieptuł, nasuł, arkuł, cieruł, Ołtuł, całd, łaud, prymblu, Łapuszna, Kympuł Łungǔ, Musciełuł, Mołdawa, łogofet.
Grafemul c notează fonemul /ț/ în: cara, trimic, faca, dincy, incieleg, mustaca, Romanacy, Dacyja.
Grafemul k notează fonemul /c/ în: kympuł, tak, kad, skryw, poftesk, adziutoresk, fak, burik, priesk, kulku, Kraiowa, Kotnar, Bystryca, Pisk, Kohorłuy, Kympuł Łungǔ.
Grafemul g’ notează fonemul /g’/ în: Giergica.
Grafemul k’ notează fonemul /k’/ în: Kigiecz, Kilia, okiuł.
Grafemul dzi notează fonemul /ğ/ în: dedzietuł, sedziata, syndzie, indzeruł, adziutoresk, Adziud, Ardzisz, Dziurdziu, suldziar.
Grafemul ss fonemul /s/ în: passuł, Bassarabia.
Grafemul ż notează fonemul /j/ în: Żyi, żytniczar.
Grafemul sz notează fonemul /ș/ în: sztiyw, ołasz, szedzu, sztyinca, Właszka, Tyrgszor, Szkieia, Botuszan, Czeremusz, și ss în: iassi/ Jassy.
Grafemul dz notează fonemul /z/ în: budza, dzuwa, vedzǔ, suldziar.
Grafemul w notează fonemul /v/ în: wynd, moldoweneszte, dwornik, Weleny, Właszka, Stepanowce, wistiernik, Transylwania, Miłkow.
3.5 Concluzii privitoare la modelul ortografic polonez în textele lui Luca Stroici și Miron Costin
Analiza anterioară ne permite să facem următoarele observații. Miron Costin notează un fonem prin grafeme distincte: mai precis, fonemul /ă/ prin a, e, o; fonemele /i/ /î/ prin grafemul y; fonemul /h/ prin ch și h, fonemul /l/ prin ł și u; fonemul /ș/ prin sz și ss. Grafia sci, de tip indiscutabil italienesc, este prezentă atât la Luca Stroici cât și la Miron Costin care scrie szty rumyneszte? Scis romanice, nu moldoweneszte?. Luca Stroici și Miron Costin utilizează grafemele ss și sz care notează fonemul /ș/ astfel: ss este preluat după model latin, considerat arhaic și ieșit din uz pe vremea lui Sarnicki regăsit în secolul al XVI-lea în textul rugăciunii. Însă Miron Costin l-a utilizat în forma cuvântului passuł, deci și în secolul al XVII-lea tocmai ca o manieră grafică de a evidenția latinitatea limbii române, mai mult, el pune cuvântul polon în paralel cu cel latin, scris cu digraful ss. În ceea ce privește forma cuvintelor scrise în ortografie polonă, există o serie de elemente arhaice, precum myna, pyne, prymblu, kulku, trimic (C.P 170). Fonetismul regăsit în myna, respectiv pyne este caracteristic și textelor din Moldova. În aceste cuvinte [î] a fost diftongat, evoluând în [îi] mai târziu, prin anticiparea elementului palatal din silaba următoare.
În cuvintele dzuwa (dziua) și bew (beu) remarcăm un alt fonetism expus prin semivocala [ṷ] ˃ [v], în ultimul [e] nu apare velarizat după consoana b, deși consoana se găsește în poziție tare.
Regionalismele, specifice secolului al XVII-lea, desemnează dregătorii din realitatea românească precum postelnik, spatar, paharnik, wistiernik, marszałek, medelniczar, sardar, kluczar, żytniczar, szatrar, suldziar, armasz etc. Există variante grafice în cazul unor toponime: Felczii/Falczyj, Łapuszna/ Lepuszna, Tyrgu Syret/ Targul Seret, Maremorysz/ Maramoresz, forme mai puțin obișnuite de tipul Prawowa, Ilfeul, dar și forme traduse ad litteram în polonă, cum ar fi Długie pole/ Kympuł Łungu, Targ Piękny sau Targ Krasny pentru Târgul Frumos; Zyj dolny/ Zyj gurny cu echivalentul românesc Jii de sus/ Jii de jos; Niemiec cu echivalentul Neamț; Kamień cu corespondentul românesc Piatra, eventual Camena. Varianta hidronimului Syret/ Seret este explicată de însuși Miron Costin în text; după afirmația din text a cărturarului, aceasta se datorează originii ungurești a cuvântului (>seretem) ,,îmi place”; aceeași explicație se aplică și variantei Fagarasz/Fogarasz. Unele toponime apar articulate cu articol hotărât enclitic, notat prin grafemul polonez ł: Smiłuł, Kornecełuł, Tyrguł Zyiuł, Negruł, Piskuł, Iłfeuł etc. M. Costin folosește grafemul ch pentru a nota fonemul /h/ în toponime de genul Chusz, Chyrłow, Orcheiow, în poziție mediană același fonem este notat prin h, în toponime ca (ziemia) Mehedyska (derivat de la Mehedy plus sufixul adjectival -ski), în traducere ,,țara Mehedințiului” sau Mehedy în traducere Mehadia. B.P.Hasdeu consemnează o înrudire între „Mehadia” sau „Mehedia” și „Mehedinți”, încercând să explice finalul în „-inți” se raportează la un adjectiv slav „Mehedinski”, Dorohuń (C.P 176). În ceea ce privește dubletele toponimice Herceg/Herczeg și Chaczieg/ Cherczieg din C.P, ele par a fi urmarea unei confuzii a lui Miron Costin, care a înțeles greșit pe „herega” ca „Hațeg”, în loc de „herțeg, herțog” care înseamnă „duce, voievod”.
3.6 Analiză lexico- etimologică a cuvintelor românești provenite din limba polonă în Ceasornicul domnilor în traducerea lui N. Costin.
Istoricul Nicolae Iorga, în 1901 în volumul I din Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea consideră că Nicolae Costin ar fi avut din literatura polonă ideea traducerii lucrării Ceasornicul Domnilor, compilată după diverși scriitori clasici. În cazul acestui cronicar, lucrurile stau mai diferit decât la tatăl său, M. Costin. El a preluat cuvinte din polonă pe care le-a adaptat la ortografia românească, însă sensul lexical este asemănător cu cel din polonă. N. Costin avea cunoștințe foarte solide de limba latină, vorbind în același timp și foarte bine limba polonă. În sprijinul acestei contribuții de „românizare‟ a acestor cuvinte care nu apar în dicționarul limbii române, vom prezenta mai departe sugestiile etimologice pentru mai multe cuvinte de origine polonă din Ceasornicul Domnilor.
În opinia lui M. Mitu, forma chiuhăilani nu trebuie înțeleasă ca un plural, tradus prin împodobiri (conform Glosarului din ediție de la p. 683), ci ca un plural de la chiuhăilan.
Carii nu să să uite pre feriastră, ce să prăvască hotarăle țărilor; nu să gioace hîrjătăriile, ce să să bată în războîu; nu cu urșinic să se îmbrace, ce cu 30 arme să se îngreuîadze; nu cu chîuhăileni sau cal împodobit (pentru fala) să alerge împregîur, ce păzind vicleșugurile […] (ed. cit., p. 42). N. Costin semnalează în limba polonă lexemul kohejlan, dar nu ca apelativ, ci numai ca unul dintre numeroasele nume proprii pentru cal arab, așa cum apare în excelenta monografie a lui Jan Reichman, Orient w kulturze polskiego Oświecenia, Wrocław- Warszawa- Kraków, Ossolineum, 1964. De aici la paginile 110-111 aflăm că printre preferințele orientale ale marilor magnați polonezi erau și caii arabi de rasă, importați de un Sanguszko, Rzewuski sau Czartoryski, caii arabi fiind printre cele mai prețioase daruri primite de regii polonezi de la sultanii turci. Termenul nu apare în niciun dicționar polonez, nu a putut da, nici indirect, vreo explicație etimologică pentru românescul chiuhăilan. Termenul mai apare o singură dată la N. Costin, în traducerea sa din scrierea istoricului și geografului italian Giovanni Botero (1533-1617), Le Relazioni Universali efectuată pe baza unui intermediar polon (Theatrum świata wszystkiego, Cracovia, 1695). Autorul traducerii în polonă e călugărul bernardin Pawel Łęczycki (1572 – 1642) apărută la Cracovia, în 1609, sub titlul Relatiae powszechne. Cu același titlu, a apărut tot la Cracovia, ediția a doua în 1613. A treia și ultima ediție a acestei traduceri poloneze a apărut tot la Cracovia în 1659. Cosmografiile au fost traduse și răspândite relativ târziu în cultura românească veche, rămânând un tip de scriere cu un ecou mai redus decât cronicele. La Roma, în plin apogeu al Renașterii italiene, în 1591, apare această scriere, Le relazioni universali care se diferențiază strict de cosmografiile medievale. În cultura română au fost identificate fragmente traduse din lucrarea lui Botero în mss. 3515 la început de secol XVIII asupra căruia s-au emis opinii diverse. Lingvistul Gheorghe Chivu consideră ca ne aflăm în fața unui manuscris ardelenesc de secol al XVIII-lea, iar N.A.Ursu consideră ca acest text a fost tradus de N. Costin, după o versiune poloneză a lui Botero. Traducerea românească s-a făcut după această a treia ediție, așa cum rezultă de la începutul prefeței Meideanul lumii. Cuvântul theatrum a fost tradus prin meidean care în limba română veche însemna spectacol, priveliște.. Mărturii ale faptului că traducerea românească s-a realizat după versiunea polonă sunt și unele fraze care reprezintă intervenții ale traducătorului polon în textul lui Botero sau care explică cuvinte aflate numai în versiunea polonă a textului. Italia sau țara vloșilor, în ediția polonă Włoska ziemia abo Italia (p. 50).
Pentru respectivul citat din N. Costin: caii de acolo (din Egipt) își samană cu geneții sau cu chiuhillannii, N.A Ursu a găsit corespondentul în versiunea polonă konie tameczne maia podobienstwo z dzianetami, p. 215). Reproduce apoi și citatul din Ceasornicul Domnilor, pentru care dă și corespondentul din textul latin al lui de Guevara (non serico se involvendo, sed armis onerando; non mula nitida (animi gratia) circumequitando, sed exitiosas insidias detegendo).
În textul polonez apare dzianet pe care Nicolae Costin îl romanizează în genet. În polonă cuvântul dzianet, devine cunoscut încă din secolul al XVI-lea (1564) cu sensul de cal spaniol de rasă arabă, și provenind din italienescul giannetto, ginetto aici printre citate, unul tot din traducerea polonă a lui Botero Dzianet turecki daleko predszy jest nad polskie lub niemieckie konie- genetul turcesc este mult mai iute decît caii polonezi sau nemțești (Brückner). Varianta polonă dzienet (sec. XVI) este mai apropiată de genet de la N. Costin cu etimologia din ital. giannetto, pol. dzianet, precum și în DLR. Cea mai veche atestare pentru dzienet apare la S. Orzechowski (1564). Ca sinonim pentru dzianet apare aici bedewija (etimon arab-turc și pentru românescul bidiviu cf. Brückner cal arab). Noi îl consemnăm în Słownik języka polskiego cu sensul conferit de lexicograful Witold Doroszewski, «koń rasy hiszpańskiej do jazdy wierzchem; też: o każdym pięknym, rasowym koniu».
„Polonismele latino-romanice” apar pentru prima dată în traducerile lui N. Costin: Nu într-altu chip, ce ca în hausturi de apă doară de nu vor putîa cofele de la roate, înălțindu-să în sus, deșărți; și aciîa să sue carii gios, la pămîntu, sintu pline de apă. (7r, cap.II) În acest citat apare de două ori cuvântul haust care înseamnă rezervor, cisternă, traducătorul folosind cuvântul cystern din textul polonez. Cuvântul apare în Ceasornicul Domnilor în contextul: ,,Non aliter atque in haustris aquariis, nisi modlioli ad summu elati descendant vacui, qui in imo aqua pleni sunt”. N. Costin a tradus deci prin hausturi ablativul haustris, pl. haustra-orum, care înseamnă gălețile unei roți de scos apă. În limba polonă există cuvântul haust cu sensul de sorbire, înghițitură provenit din latinescul haustus cu aceeași semnificație. Îl consemnăm de asemenea la W. Doroszewski cu sensul de «duży łyk płynu lub powietrza».
Apare verbul a formui (< pol. formować) formă care e folosită prima dată de Dosoftei, consemnat și în Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche, iar în ediția citată din Ceasornicul Domnilor în următorul context: Că dară ascultă stihiile cele mai aliase, ascultă de stihiîa cea mai groasă, pentru să formuiască trup amestecat cu multu mai cu cale îaste să asculte toți de un om împodobit întru bunătate, pentru să să otcîrmuiască bine orașul. ( p.172, 5r)
Tot în ediția citată apar cuvântul pompa (< lat., pol. pompa) în următorul context, p.119, (…) acesta har, pentru acîaste pagube a tuturor, să ia pompa de triumfu în Rîm? și cuvântul tigris ( lat. tigris, pol. tygrys). Că nici a face războîu ca pilii, nice a să apăra ca tigrisul, nice a vîna ca leul, nice a ara ca boi <i> nu va putea, nice de o hrannă n-ar fi; ce așea viețuind ar fi hrană leilor și urșilor, precum mortu hrană viermilor. (p. 65, 10r)
Cuvântul sficliță cu varianta sfecliță este folosit de două ori în Ceasornicul domnilor, cu sensul de odaie încălzită, șemine, conform Glosarului:
Cu acîastea și de acestu felîu de lipsă, după ce grijăscu, ticăloșii voinici îș pierdu inima, ales cînd îș aduc aminte în foame, în răceală și în vînturi, în care mîncare cu dulceață și în căldură petrecîa și la sficlițile cele bune, unde petrecîa iarna, cu aducere aminte de desfătările trecute, multă mîhnire și lipsă adaog<ă>.( p. 48, 10r)
Cuvântul s-a format de la rădăcina cuvântului polonez świat (întâlnită și în verbul świecić, cu sensul a lumina care primește sufixul polonez –lica). Citatele din Ceasornicul domnilor ne arată că era vorba atât de cămin, șemineu (iarna înaintea sficliții să dzacă) cât și de cameră încălzită cu un șemineu. În palatele nobililor având multe încăperi, iarna erau încălzite numai una sau câteva (după nevoi) iar cele destinate oaspeților erau mai bine luminate. N. Costin ca și M. Costin, au primit și ei găzduire într-o asemenea sficliță. Tot N. Costin a folosit sficliță și în traducerea sa din opera lui G. Botero, Le Relationo Universali în contextul: Iară casile nu sânt pe grijite, că tot într-un loc este cuhnia, grajdiul, sficlițele, fără alte cahle, găsind în textul polonez corespondentul komin (echivalentul lui caminis din Horologicum principum al lui Guevara). După constatarea cercetătorului se poate considera etimologia polonă, din pol. świetlica, s.f. cu sensul de odaie, cameră de oaspeți, club, sală de reuniuni. Împărtășim opinia lui N.A. Ursu, după verificarea noastră la W. Doroszewski, în al cărui dicționar apar următoarele sensuri: «sala w szkole, w której dzieci pod opieką wychowawcy spędzają czas przed lekcjami lub po nich»; «placówka organizująca zajęcia doszkalające i rozrywkowe»; «pomieszczenie, w którym mieści się taka placówka».
Polonismul gonț este înregistrat de Elena Lința ca fiind provenit din pol. goniec cu sensul de curier. Termenul a fost folosit de N. Costin în Ceasornicul Domnilor, în descrierea soliei de pace a filosofului Hilon în Corint: După ce vini filosoful la cori<n>theni, unde aflînd într-aceia dzi, o sărbătoare sărba, pre toți dați după giocuri, că cei mai tineri alerga pre cîmpi, ce <i> mai 20 bătrîni cu rotile pre ulițe, femeili cu gonțuri în grădini, preoții cu zvîrlituri pre amînă pre lîngă beserici, sfetnicii cu pușculiță de oasă în casăle cele de taină…( conform ed. cit., p.384). Termenul nu are sensul de dans cu care explicat în Glosarul ediției citate. Cel mai probabil editorul a ajuns la această concluzie, întrucât într-una din copii apare danțuri în loc de gonțuri. Se crede a fi o greșeală a copistului, care întâlnind mai rar acest termen, l-a înlocuit cu danțuri (mai ales ca în context era vorba de femei care se distrau dănțuind). Și totuși din context rezultă că ar fi vorba de tot felul de obiecte, folosite pentru petrecerea plăcută a timpului de către corinteni. Termenul polonez goniec (care provine de la goniti, pol. gonić înseamnă a alerga), Gonțul în traducerea lui N. Costin cu pluralul gonțuri, dar si gonți, într-una din copii, conform ediției citate face parte din aceeași serie sinonimică a termenilor referitoare la jocurile de societate, în care se foloseau pietricelele (calculus). Doroszewski îl consemnează cu sensul dat de Elena Lința, adică curier (1), sensul lui de soldat care îndeplinește ordine (2) și sensul conferit de Linde (3) de figură pe tabla de șah.
Cuvântul criștal, -ă este consemnat în Ceasornicul domnilor ca fiind substantiv cu valoare adjectivală, în contextul: De multe ori suptu ghiața criștală dzace tina; în zidîul curat să naște 'balaur groznic; în lontrul dinților curați putregîunea roade (p.148, 15r). Apare înregistrat în Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche, atestat între 1736-1738 cu același sens și context, cu mențiunea că este un cuvânt care și-a schimbat valoarea gramaticală.
Cuvântul gigât apare la N. Costin în Ceasornicul Domnilor în următorul context: Sau mințu eu, sau a grăi poci, că acîa nevoință deșartă care o fac acei bătrîni ca să margă netedzi, isteți, împodobiți, curați și gigîți, nu pentru altă, ce ca să le pară că nu-s bătrîni, ce tineri.(p.132, 35r) În Glosarul de la sfârșitul ediției lui Ștrempel, cuvântul are semnificația de cochet, sprinten, zvelt, cu refacerea incorectă a unui singular în loc de gigât. H. Tiktin îl atestă pentru prima dată la 1730, la cronicarul Nicolae Muste. Tot N. Costin folosește de încă patru ori acest cuvânt în traducerea sa din Geografia lui Botero și anume: „locuitorii sunt veseli, isteți, gigâți la stat”; „oameni iuți, ciudnici și gigâți”; „caii gigâți și iscusiți sau mai isteți la arătare”; „oamenii acolo[în Africa]sunt la stat de mijloc, negri, iară gigâți și sănătoși”.
Confruntarea cu versiunea poloneză ne-a arătat că peste tot N. Costin a folosit gigât, cunoscut pe atunci (și mai târziu în Ceasornicul Domnilor, pentru adjectivul polonez kształtny cu sensul de bine făcut, arătos (bardziej kształtnego, p.16), wzrostu kształtnego, cudnej kształtne, (p.194), czarni ale kształtni (p. 235). În limba polonă există până astăzi cuvântul dżygit, cu sensul de călăreț caucazian, de origine djighită, maestru în călărie, cu derivatul dżygitówka ˃ acrobație sau exerciții de gimnastică, executate pe un cal în fugă. Îl găsim și la Doroszewski cu același sens «jeździec kaukaski».
După cum reiese din cele descrise mai sus, mediul polonez și-a pus amprenta asupra vocabularului lui N. Costin. În Polonia a ajuns să cunoască opera lui Antonio de Guevara. Cronicarul a împărtășit același destin turbulent la fel ca și tatăl său, trăind în exil la Daszów. Limba latină este limba care îl influențează în primul rând prin topica redată în traducere, iar în plan lexical, alege să creeze cuvinte românești pornind de la model polonez.
3.7 Modelul ortografic străin în scrierile lui Dimitrie Cantemir
Asemenea lui Luca Stroici în 1593 și lui Miron Costin în 1677, respectiv 1684, Dimitrie Cantemir a recurs, pentru redarea cuvintelor românești în lucrările sale latine, la un sistem ortografic străin. Pentru a arăta modul în care s-a folosit de ortografia, posibil polonă, ne vom ocupa mai întâi de textul operei Descriptio Moldaviae (1716). În acest scop, am folosit ediția latină a lui Dimitrie Cantemir, Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae. În vederea analizei am clasificat cuvintele găsite, după cum urmează (exemplele au paginile ediției din 1973).
1. antroponime: Dragosz (50)/ Dragoss (122) (=Dragoș), Petru Raress (=Petru Rareș) (124), Petreczeico (=Petriceicu) (142), Bogdan Mussat (=Bogdan Mușat) (134), Georgius Giga (= Gheorghe Ghica) (142), Demetraszco (=Dumitrașcu) (142).
2. patronime: Bohuszestii (=Bohușeștii), Balszestii (=Bălșeștii), Carabaczestii (=Cărăbaceștii), Cluczerestii (=Clucereștii), Czabaniestii (=Ceabaneștii), Czaurestii (=Ceaureștii), Czogolestii (= Ciogoleștii), Turculeczestii (=Turculeceștii), Tanskii (=Tanschii), Tamaszestii (=Tămășeștii) (280); Zorestii (= Joreștii) (284), Szerbanestii (= Șerbăneștii) (64).
3. hidronime: Colaczin (=Colacin) (60), Czirimusz, cf. lat. Czirimussum (=Cirimuș), Seraphinecz (= Serafineț), Totruss (=Trotuș), Milcow (=Milcov) (60); Barlad (=Bârlad), Ziziam (=Jijia), Molnitza (=Molnița), Czuczur (=Ciuciur), Gyrla mare (=Gârla mare), Lapuszna (=Lăpușna), Soczeviza (=Sucevița), Moszna (=Moșna), Kigiecz (=Tighina), Coglinik (=Cogâlnic), Bratesz (=Brateș), Racowa (=Racova), Szomuz (=Șomuz), Strimba (=Strâmba), Szubana (=Șubana), Bassev cf. Basseu (=Bașău), Rissca (=Rișca) (66); Bistriza (=Bistrița), Caldarussa (=Căldărușa), Calmaczui (=Călmățui) (66), Berhecz (=Berheci)(100), Tazlev (=Tazlău) (100), Reut (= Răut) (78), Vale Bratuleni (=Valea Bratului) (66).
4. toponime: Gallatz (58)/ Galacz cf. lat. Galacziorum (= Galați) (74), Chotinum (=Hotin), Czetate Alba (58) (=Cetatea Albă); Suczava (=Suceava)(60), Falczii, cf. lat. Falcziensis (=Fălcii), Husz (=Huși), Giergina (=Gherghina)(76); Sorocca cf. lat. Soroccensis (=Soroca) (78); Kilia, cf. lat. Ciliensis (=Chilia) (84); Causzen (=Căușani) (88); Iassi (=Iași), Bahluy (=Bahlui), Tyrgul frumos (=Târgul frumos), Wasluy (=Vaslui), Czara de dzios (=Țara de jos), Adziud (=Agiud), Cohurluy (=Covurlui), Sireth (=Siret), Focszanii (=Focșanii) (72); Czetate de Pamint (=Cetatea de Pământ) (74), Tecuczio cf. lat. Tecucziensis (=Tecuci) (74); Rissca (=Rișca), Dzerulu Sohului (=Gerul Sohului), Rebricze (=Rebricea), Vasluez (=Vasluieț), Topolica (=Topolița), Czuhr (=Ciuhur), Ilan (=Elan), Czorna (=Ciorna), Budziak (=Bugeac), Bratez (Brateș) (66); Kissnou (80)/ Kiszinowi (=Chișinău) (256); Kieile Bykului (=Cheile Bâcului), Botoszany (=Botoșani), Czernaucii (=Cernăuții) (78); Harlev (=Hârlău) (80); Dumbrevile Roszii (=Dumbrăvile Roșii) (100), Kympullung Moldavico (=Câmpulung Moldovenesc) (114), Kiegiecz (=Tighina) (302); Radeuz (=Rădăuți), Bacovium (=Bacău), Niamczen (184) / Nemczii (256) (=Neamț), Botoszany cf. lat. Bataszanorum (=Botoșani) (256); Maramorisz (=Maramureș) (295).
5. nume de munți: Czahlow (=Ceahlău) (100).
6. nume de ranguri boierești: vornik (=vornic), dziaki (de visterie)(=dieci) (200); stolnik (=stolnic), kluczier (=clucer), suldziar(o) (=sluger), zitniciar (=jitnicer), szetrar (=șătrar), armasz (=armaș) (202); uszar (=ușar), vamesz (=vameș), paharnik (=paharnic), visternik (=visternic) (204); camarasz de suldzerie (=cămăraș de sulgerie), (camarasz) de zitniza (=cămăraș de jitniță), czohodar (=ciohodar), medelniczier (=medelnicer), paharniczei (=paharnicei), stolniczei (=stolnicei) (206); (camarasz) de dulczeczi cf. lat. camaraszos (=cămăraș de dulceți) (256), aprodzi de tyrg (aprozi de târg), uszarei (=ușărei) (210); armasczei (=armășei) (211), calaraszi de Czarigrad (=călărași de Țarigrad) (220);
7. diverse: ierunka (=ieruncă) (118), dzimbr (=zimbru) (51); dancz (=danț) (312); peczitor (=pețitor) (320); kynt (=cânt), zele (=jale), viacza (=viață), szi (=și), ka (=că), atza (=ață) (323); caluczenii cf. lat. caluczanorum (=călușarii) (314); Dzina (=zână), Symdzene (=sânziene), Papaluga (=Papălugă), Deskyntek (=Descântec), Tricolicz (=tricolici), Stochia (=stahia), Dzoimarice (=joimărițe), Farmek (=farmec)(340), dzelep (=gelep) (296), veczin (=vecin) (298), staricza (=stareț) (314), pachar (=pahar) (324), szkiop (= șchiop) (362), kivernisire (=chivernisire) (364).
8. cuvinte de origine turcă: gluszka (=glușcă) (118); sandziak (=sangeac) (162); seraskier (=seraschier), ianiczar (=ianicer) (84), kapukiehaia (=capuchehaie)(142), czohadar (=ciohodar) (208).
În domeniul vocalelor, grafemele notează fonemele după cum urmează:
Grafemul e notează fonemul [a] în: zele (323);
Grafemul a notează fonemul [ă] în: Falczii (76), Lapuszna (66), Caldarussa (66), Balszestii(280), armasczei (211), camarasz (206); e în: Harlev (80), Bassev (65), Dumbrevile (100), Radeuz (184); o în: Czahlow (100), Kissnou (78);
Grafemul â medial notează fonemul [ɨ] în: Barlad (65); i în : Strimba (65); y în: Gyrla (65), Tyrgul frumos (72), kynt (323), Deskyntek (340), Byk (78), Kympullung (114);
Grafemul i notează fonemul [e] în: Petreczeico (142);
Diftongul ia notează fonemul [ḙa] în: Niamczen (184), e în: Rebricze (66);
Grafemul y notează fonemul [ḽ] în: Bahluy, Wasluy, Cohurluy (72);
Grafemul w notează fonemul [u] în: Czahlow (100); v în Harlev (76), Tazlev (100); u în Kissnou (78); o în Soczeviza (65).
În domeniul consoanelor, grafemele notează fonemele după cum urmează:
Grafemul c notează fonemul [k] în: Coglinik (66), Cohurluy (72), Camaraszul (206), Caldarussa (65); același grafem este notat prin cc în: Sorocca (78); k în: vornik, diaki, paharnik (200);
Grafemul ki notează fonemul [k’] în: Kiegiecz (302);
Grafemul cz notează fonemul [č] în: Suczava (58), Czaurestii, Czabaniestii (280), dulczeczi (210), kluczier (202), Tricolicz (340), Czirimusz (58), Rebricze (66);
Grafemul z notează fonemul [dz] în: symdzene (340), aprodzi (210), (camarasz de) suldzerie (206), sandziak (162);
Grafemul dz notează fonemul [ğ] în: Czara de Dzios (72);
Grafemul gi notează fonemul [g’] în: Giergina (76), Kiegiecz (302);
Grafemul h notează fonemul [h]: în Husz, Harlev (76), czohodar (206), paharnik (204), Bohuszestii (280); ch în: Chotinum (58), pachar (324), stochia (340);
Grafemul z notează fonemul [j] în: zitniciar (202), (camarasz de) zitniza (206), zele (323), Ziziam (65);
Digraful ss notează fonemul [s] în: Bassarabia (200), Caldarussa (100), Totruss (100);
Grafemul ss notează fonemul [ș] în: Kissinou (66), Rissca (66), Totruss (58), Caldarussa (100), Raress (123), Mussat (134), Iassi (72); sz în: Dragosz (51), Focszani (72), Szomuz (66), Bratesz (66), Moszna (66), Botoszany (78), armasz (202), szetrar (202), gluszka (118), vamesz (204), Czirimusz (58).
Grafemul c notează fonemul [ț] în: Czernaucii (78), cz în: czara (72), viacza (323), Galacz (74), dulczeczi, dancz, peczitori; z în: Bistriza (66), Soczeviza (65), Radauz (184) zitniza (206); tz în: Gallatz (58), Molnitza (66), atza (323);
Grafemul v notează fonemul [v] în: Suczava (58); w în: Milcow (60), Racowa (66), Timarowa (86).
În continuare ne propunem să analizăm particularitățile sistemului de ortografie la care D. Cantemir a recurs în monumentala sa scriere Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othmanicae (1714-1716). Dată fiind natura operei sale referitoare la istoria otomanilor, savantul face uz de antroponime, patronime, toponime. Toate acestea desemnează realitatea turco-osmană pe care Cantemir alege să le transcrie cu ajutorul unui sistem ortografic străin potrivit să noteze cuvintele românești astfel încât comunitatea științifică din Occident să le perceapă corect. Vom analiza în continuare următoarele grupe de cuvinte:
1. toponime românești: Razboen (=Războieni) (38r), Neamz (=Neamț) (39r), Vasluy (=Vaslui)(39r), Girgiow (=Giurgiu) (61r), Giurdzistan (=Giurgiu) (170r), Timiszwar (=Timișoara) (180r), Suczav[i]am cf. lat. Soczaviensis (350r) (=Suceava) (163r), Chotin cf. lat. Chotinum respectiv, Chotino (252r) (=Hotin) (217r), Falczij (349r)/ Falczii (344r) cf. lat. Falczios (528r) (=Fălcii), Czoczoram (=Țuțora) (350r), Iassis(39r) cf. lat. Iassios (417r) respectiv, Iassiorum (194r) (=Iași); Bukowina (=Bucovina) (311r), Czirimusz cf. lat. Czeremissos (=Cirimuș) (344r), Valachia (=Valahia) (50r), Dumbrava Roszie (=Dumbrava Roșie) (34r), Galacz (=Galați) (115r), Budziak (126r) cf. lat. Budziaciensium (350r) (=Bugeac), Milkow (=Milcov), Bahluy (=Bahlui), Nemczis cf. lat. Nemczum (=Neamț) (405r), Bassarabia cf. lat. Baszarabiam (304r) (=Basarabia), Snyatin (=Sniatin), Czetate Alba (=Cetatea Albă), Obluczica (=Oblucița), Tulcza (=Tulcea), Babadagy (=Babadag), Carasu (=Carașu) (279r); Dobrudze (182r)/ Dobrudzia (251r) (=Dobrogea), Transsylvaniae (275r) cf. lat. Transsylvaniam (41r) (=Transilvania), Milkow (=Milcov) (195r), Cziczeu (=Zizin) (197r).
2. nume care se referă la realități românești: oinasz (=oinaș)(17r), cara vlach (=caravlah) (35r), postelnik (=postelnic), czauszi cf. lat. czauszios (=ceauș) (509r), woiwoda (=voievod) (204r), dzeneral (=general)(110r); logosz (=logoș) (455r).
3. patronime românești: Petreczeiko (305r) cf. lat. Petreczeicus (304r) (= Petriceicu), Eustathium Dabizam (52r) (= Eustatie Dabija), Dragosz (99r) (=Dragoș), Turkuleczio (353r) (=Turculeți);
4. funcții care aparțin realităților otomane cu utilizare în spațiul românesc: szah (=șah) (37r), szahin (=șahin) (484r), bachszisz (=bahșiș) (386r), szeitan (=șeitan) (112r), marasz (=maraș) (181r), seraskier cf. lat. seraskierium (=seraschier) (11r), janiczar (=ianicer) (507r), paszalyk (=pașalîc) (507r), padiszah (=padișah) (294r), sandziak/ sandziakium (=sangeac) (106r), szeich (=șeih) (29r), czohadar (=ciohodar) (122r), piszkiesz (=pișchieș) (526r), hodzia (=hogea) (41r).
În domeniul vocalelor, grafemele notează fonemele după cum urmează:
Grafemul a notează fonemul [ă] în: Razboen (38r), Falczij (349r); e în janiczar (507r); o în czohadar (122r);
Grafemul e notează fonemul [i] în: Petreczeicus (304r);
Grafemul y notează fonemul [î] în: paszalyk (507r), czalyk (450r), Babadagy (în turcă); i în Snyatin (194r);
Grafemul o notează fonemul [u] în: Girgiow (61r), Petreczeiko (305r);
În domeniul consoanelor, grafemele notează fonemele după cum urmează:
Grafemul k notează fonemul [c] în: Turkuleczio(353r), postelnik (349r), Petreczeiko(305r);
Grafemul cz notează fonemul [č] în: Suczava(163r) cf. lat. Soczavam(173r), Tulcza (279r), czoban, czausz (204r), Czeremissos/Czirimusz (344r), czohodar (122r), czetate, Obluczica (279r);
Grafemul ki notează fonemul [k’] în: seraskier (11r);
Grafemul dz notează fonemul [ğ] în: Budziak (126r), sandzacum (176r), dzeneral (110r), Dobrudze (182r);
Grafemul gi notează fonemul [g’] în: Girgiow (61r), Gierginam (195r);
Grafemul ch notează fonemul [h] în: Chotin (217r), Valachia (50r), bachszisz (386r), cara vlach (35r), szeich (29r);
Digraful ss notează fonemul [s] în: Bassarabia (194r), Transsylvaniam (41r), Iassi(o)s(194r);
Grafemul sz notează fonemul [ș] în: oinasz (17r), Dumbrava Roszie (34r), czausz(ios)(204r), padiszah (176r), szahin (484r), Timiszwar (180r), Doroszenco(241r)/ Doroszenscio(266r), bachszisz (386r);
Grafemul cz notează fonemul [ț] în: Czoczoram (350r), Nemczum (194r), Nemczis (405r), Galacz (115r), Obluczica (279r);
Grafemul z notează fonemul [j] în: Dabiza (279r); i în janiczar (244r); y (din turcă) jengiczer (29r);
Grafemul w notează fonemul [v] în: Bukowina (311r), dar o în Timiszwar(180r).
3.8 Concluzii privitoare la modelul ortografic străin în textele lui Dimitrie Cantemir
La prima vedere semnalăm că autorul celor două texte a folosit pentru scrierea cuvintelor românești următoarele grafeme care nu aparțin alfabetului românesc: ch, cz, dz, ki, ss, sz, ts, și tz. Cantemir atribuie o singură valoare grafemelor c/ cz /z/ tz/ pentru notarea fonemului românesc [ț] în cuvinte precum: dancz, czara, viacza. Primele trei grafeme se pot datora atât modelului polonez, cât și celui latin. Fonemul românesc [č] este notat prin grafemul polonez cz. Digraful ss pentru a nota fonemul românesc [ș] se explică prin influența exercitată de ortografia latină. În favoarea limbii latine, mai observăm ocurența grafemului polonez sz pentru notarea lui ș românesc, în poziție inițială, iar pe cea a grafemului ss numai în poziție medială și finală (în cuvintele: Kissnou, Bassarabia, Caldarussa etc). Dacă luăm în calcul ipoteza utilizării grafemelor din alfabetul limbii polone, ch, cz, dz, sz, în paralel cu restul grafemelor care nu aparțin limbii polone, generând așadar, multe alternanțe grafice, trebuie să luăm în considerare niște aspecte. Primul se referă la scrisul medieval din Polonia. Scrierea în limba polonă cu litere latine s-a făcut cu mare dificultate, din cauza lipsei grafemelor pentru multe foneme poloneze. De aceea, grafemelor poloneze le corespundeau un singur fonem latin, cum era cazul grafemelor s, ś, sz care notau fonemul [s]. Pe lângă acest fenomen, în epoca veche a scrisului polon ia naștere tendința de a nota anumite foneme ale limbii latine prin legarea a două sau chiar a trei grafeme. Această schimbare a ortografiei limbii polone vechi se numește „pisownia złożona‟, în traducere, „ortografie complexă”. Aceasta era foarte complicată cauzând multe incongruențe în scrierile vremii. Astfel, din acest motiv, scriitorii perioadei medievale și-au compus propriul sistem ortografic. În baza conceptului de „ortografie complexă” am conectat ipoteza apelării la grafemele poloneze de către Cantemir care a utilizat și grafemele c și č pentru a nota fonemul [ț]. Se ridică întrebarea dacă D. Cantemir știa polonă, ținând cont că nu a fost în Polonia, nu a scris în polonă precum M. Costin și nu a fost asociat niciodată contextului româno-polon. Încercând să răspundem la întrebare, putem reliefa următoarele fapte consemnate istoric: deși D. Cantemir nu a studiat în Polonia, precum Luca Stroici sau Miron și Nicolae Costin, este posibil, fie să-și fi însușit limba polonă de la tatăl său care a trăit printre polonezi timp de douăzeci de ani și care știa polonă, fie de la polonezii care au trecut prin Moldova. Pe lângă latina ca limbă de cultură în cercurile nobile în care se întrețineau conversații și în limba polonă, Dimitrie Cantemir a introdus uneori și câte o expresie polonă, știută de la tatăl său sau învățată de la polonezii din lumea diplomaților care se perindau la Istanbul. Apoi, reținem posibilitatea cunoașterii de către Cantemir a unei copii a manuscrisului polonez Poema polonă a lui Miron Costin, pe care a primit-o în Moldova în timpul expediției lui Wargalowski. Modelul ortografic polonez folosit de M. Costin poate constitui o sursă de inspirație a savantului pentru a ajunge la propriile soluții alfabetice, implicit recurgerea la grafeme duble polone.
Pentru grupurile consonantice chi, ghi care nu există în alte limbi romanice, reținem că grafemelor acestora le corespund fonemele [k’], [g’]. Velara [k] este notată după model latin prin c, cc și k. Grafemul cz corespunde africatei [ț]. Grafemul w notează fonemul v după model polon, iar v același fonem după model latin. O posibilă influență germană consemnăm în ceea ce privește grafemul tz pentru notarea fonemului [ț], dar poate fi și maghiară. Reținem că echivalentul latinesc al toponimului Iașii, Iassii (cu singularul Iassios din textul IDAO) apare frecvent sub această formă în texte medievale și neolatine din Moldova. Multe oscilații grafice sunt prezente în text cărora le notăm echivalentul latinesc, de genul: Chotin/Chotinum, Budziak/ Budziaciensium, Petreczeicus/ Petreczeiko, sandziak/sandziakium, Czerkassum/ Czerkasziam, Kiemelniscii/Kemielnicki, czausz/czauszios pentru ceauș. Notăm grafemul w care corespunde fonemului [u] în hidronime care se găsesc și în scrierea Descriptio Moldaviae, precum Milkow, Girgiow. Această consemnare se poate datora influenței latinei medievale al cărei alfabet nu utiliza semne diferite pentru notarea acestui fonem semiconsoană și u vocală. Grafemul v nota atât vocala cât și semiconsoana, funcția dublă era îndeplinită de semnul unic u. În opinia noastră, D. Cantemir a apelat la consoana w pentru a face diferența. Digraful ss din cuvinte precum: Transsylvaniam, Czerkassum, Bassarabia, Iassios reprezintă cu siguranță o marcă a sistemului ortografic latin medieval. Mai mult decât atât, marele istoric a fost continuatorul ideii de romanitate a limbii și poporului român, pe care a preluat-o de la Miron și Nicolae Costin. Grafia inspirată de modelul limbii latine era un reflex al conștientizării originii latine a limbii române.
Particularitatea sistemului ortografic al lui D. Cantemir nu ar trebui să fie surprinzătoare pentru nimeni. Aici introducem cea de-a doua ipoteză care se referă la posibilitatea inventării unui sistem grafic bazându-se pe cunoștințele sale de limbi străine care erau de origine latină (germană, polonă, maghiară, italiană). În mod similar, reținem complexitatea și varietatea inovațiilor lexicale pe care le-a creat pe baza limbilor străine și a culturilor însușite, de care nu s-a înstrăinat în ciuda celor 22 de ani petrecuți la Istanbul și alți 12 în Rusia. Pentru a susține această ipoteză, consemnăm prezența inconsecvențelor, oscilațiilor grafice de care dă dovadă în cele două scrieri. Utilizarea literelor cu multiple valori cât și a grafemelor simple și compuse pentru notarea aceluiași fonem, a dus, după cum se observă în exemplele de mai sus, la apariția alternanțelor ortografice. Gh. Chivu numește acest fenomen „grafii contaminate”. Putem deduce că sistemul de scriere latin se inspiră din limbile polonă, germană, italiană, maghiară iar cele două creații ale sale, scrise în aceeași perioadă 1714-1716 erau destinate lumii occidentale. Prin urmare, considerăm că savantul a dorit să facă cunoscută originea limbii române apelând la propriul sistem alfabetic constând în grafeme care să noteze foneme românești. Aceste grafeme fac parte din alfabete de origine străină pe fondul marii limbi de cultură, cu statut absolut privilegiat în epoca veche a scrisului, limba latină.
3.9 Urmările acțiunilor realizate de istoriografii moldoveni cu impact asupra limbii și culturii române
Infiltrarea culturii polone în Moldova a fost favorizată și de împrejurările politice și familiile de boieri. Influența culturală pe la mijlocul secolului al XVII-lea va găsi în Moldova un obstacol din partea lui Vasile Lupu. Acesta favoriza cultura grecească în Moldova. Toți cronicarii discutați militează pentru ideea unității poporului român și a originii comune romane. Toți trei trăiesc vremuri nesigure în care tribulațiile suferite dau naștere la scrieri esențiale pentru limba și literatura noastră veche. Toți luptă împotriva stăpânirii străine otomane. Ion Neculce își scrie cronica după moartea lui D. Cantemir. Acesta din urmă este legat de N. Costin prin faptul că are tendința cronicarului de a așeza istoria Moldovei în cadrul istoriei universale. Tot Cantemir este legat de M. Costin prin Poema polonă privința posibilei influențe poloneze asupra ortografiei cantemiriene, inclusiv descrierea geografică. Reținem că posibila inspirație a lui D. Cantemir din scrierea Poemei se aproprie foarte mult de conținutul și forma propriei scrieri Descriptio Moldaviae. Pentru ca latinitatea limbii române să poată fi mai ușor recunoscută, autorii au folosit în scrierea cuvintelor românești alfabetul latin. Dar limba română are foneme inexistente în latină pentru care, în mod normal, nu există litere în alfabetul latin. În această situație se creau semne noi pentru aceste foneme. În acest sens, Luca Stroici și Miron Costin au apelat la grafemele din alfabetul polonez. Limba polonă prin influența exercitată în Moldova reprezintă unul dintre cele mai bune instrumente de promovare a limbii române.
Trebuie subliniat că în Occident curentul umanist a modificat în mod radical cultura și gândirea tradițională iar în cultura românească continuitatea spirituală latină nu a încetat să se manifeste. Reținem studiile cu privire la contactele cărturarilor noștri care au contribuit la marele curent al cugetării și literelor latine în scrisul românesc. Miron Costin a cunoscut aproape întreaga literatură asupra latinității românilor scrisă în acea epocă, studiind-o cu atenție și spirit critic. Descoperind faptul că anumiți istorici, poloni și unguri, susțineau teorii denigratoare despre începuturile românilor, cronicarul moldovean a scris două lucrări în limba polonă asupra originii moldovenilor, muntenilor și ardelenilor: Cronica țărilor Moldovei și Munteniei (1677) și Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Ungurească (1684). Pe lângă faptul că erau menite să demonteze cu vehemență teoriile defăimătoare despre originea românilor scrierile prezentau dovezi concludente asupra latinității lor. Mai mult decât atât, aceste lucrări au atras atenția polonezilor și Europei întregi asupra amenințării din partea otomane și să ceară ajutorul Occidentului în această privință. Astfel, cărturarul umanist punea ideea originii „nobile” a poporului său în slujba luptei pentru independență. Despre Nicolae Costin, reținem că romanitatea și unitatea de neam a românilor sunt recunoscute în cronica sa drept un fapt incontestabil. Apogeul istoriografiei românești îl constituie creația lui Dimitrie Cantemir. Cronicarii umaniști au adus probe și au vorbit cu mult entuziasm despre latinitatea poporului și a limbii pentru „cei de acasă”. Dimitrie Cantemir, recunoscut ca unul dintre marii orientaliști ai timpului, competent în probleme de istorie otomană, principele erudit prin lucrările sale atrage atenția mediilor politice și științifice europene asupra țărilor române. Argumentarea latininității românilor, continuitatea și unitatea de neam, romanitatea limbii sunt demonstrate de Dimitrie Cantemir în câteva lucrări, însă am ales textele latinești în analiza noastră reprezentate prin Descrierea Moldovei și Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othmanicae.
4. Împrumuturile din limba polonă în limba română
4.1 Prezentare generală a împrumuturilor din limba polonă în limba română
Ultimul capitol își propune să analizeze influențele polone în lexicul românesc vechi. Polonismele și sensurile aferente acestora care apar consemnate în Glosar au circulat în Moldova. Prin polonisme înțelegem împrumuturi lexicale din limba polonă care au intrat în limba română fie direct din această limbă, fie dintr-o altă limbă prin filieră polonă.
Termenii selectați pentru Glosarul nostru s-au organizat în articole după principii lexicografice, astfel: 1. Au fost luate în considerare toate variantele care să reprezinte o singură unitate lexicală. 2. Titlul de articol îl constituie forma literară actuală. 3. Sensul s-a redus la strictul necesar, adică la sensul cu care s-a folosit în opera respectivă, precum și la sensul pe care îl are astăzi în limba română, în cazul cuvintelor care s-au păstrat. 4. Citatele sunt extrase direct din textele ale căror ediții sunt menționate după cum urmează pentru Letopisețul lui Miron Costin, pentru Letopisețul lui Nicolae Costin, respectiv pentru Letopisețul lui Ion Neculce și Psaltirea în versuri a lui Dosoftei. Extensiunea citatelor nu depășește, de regulă, întinderea necesară pentru evidențierea clară a sensurilor. Pasajele eliminate sunt marcate prin puncte de suspensie. 5. Formele gramaticale, precum și variantele fonetice și lexicale ale cuvântului titlu sunt inventariate alfabetic. 6. Etimologia cuvintelor este preluată din sursele lexicografice următoare: Dicționarul limbii române, Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche, dicționarul etimologic al limbii polone și dicționarul Tiktin. Am utilizat și comparat sensurile găsite ale acestor cuvinte cu cele care apar în Wyrazy… și Cercetările lexico-semantice. De asemenea, s-a avut în vedere, influența străină exercitată în perioada în care textele au fost scrise.
Unele împrumuturi lexicale se încadrează în aria termenilor sociali. Aceștia se referă la acele cuvinte care acoperă organizarea vieții sociale și au legătură cu realitățile poloneze. Puține dintre ele se aplică acelor demnități românești prezente. Acesta este cazul pentru: pan, staroste, șoltuz. Din sfera vieții sociale notăm: alector, alecție, colegat, corona, coronație, herb, recipospolita, seim, celednic, gvalt, jac, lască, lascav, pan, pozvolenie și derivatul acestuia, a rătui, rocoșean, zaslugă. Le consemnăm pe cele care denumesc titluri nobile, dregătorii, ranguri boierești: canțeler, comornic, gonț, inductor, malgrab, marșalîc, podciaș, podscarbi, staroste, șafar, șleachtă. Din termenii din domeniul juridicului înregistrăm auditor, comisar, corăspundenție, radă. Numele de monedă șalău și zlot alături de zlotaș și zlotărie, dar și altele carătă, contăș, criștal, drabină, dulău, janc, lanțuc, mamcă, morcoti, mușină, priviti, puhă, scatulcă, sclip, spijă, veselie aparțin altor domenii.
4.2 Împărțirea împrumuturilor lexicale
Utilizând clasificarea din edițiile de Istoria limbii române de la origini până la începutul secolului al XIX-lea și Istoria limbii române literare. Epoca veche vom stabili: elementul popular și elementul cult. Elementul popular este în general, reprezentat de acele împrumuturi care au intrat în limbă pe cale orală, însă nu prea sunt consemnate în legăturile româno-polone. Elementul cult este redat de împrumuturi livrești care aparțin vieții social-politice. Reținem, așadar: hatman (hetman), dărăban (cu variantele daraban, dărăbănț), auditor, armată, caporal, comendă, colegat, caștelean, comisar, corona, coronație, husar. Acestea au reprezentat doar împrumuturi savante, făcând parte numai din vocabularul specific al câte unui cronicar (cvarciana, zasluga, pospolita) sau al epocii respective (armata, comenda, lăduncă) și au puține atestări în limba română veche. Tot elemente culte sunt și termenii militari de origine poloneză care au pătruns în vocabularul limbii române și s-au păstrat o anumită perioadă de timp: baștă, daraban, dărăbană, dragun, ghenărar, harț, hatman, joimir, palancă, pavăză, părcan, spijă. Ele au dobândit o largă utilizare, intrând și în limba vorbită. Multe dintre ele se păstrează și astăzi în limba literară sau graiuri: bașcă, dărăbană, ghenărar, harț, parcan, pavăză, spijă, dar cel mai adesea nu mai reprezintă termeni militari. Au pătruns deci în graiuri devenind termeni cu caracter popular sau regional: porucinic (cu variantele porocinic, porușnic), reghimentariu, reimentar, rotmaistru (cu variantele rocmistru, rohmistru).
În prima fază a contactelor lexicale româno-polone, consemnăm împrumuturile de la începutul secolului al XV-lea până la 1600, iar în a doua fază, în doua jumătate a secolului al XVI-lea (1600) până la jumătatea secolului XVIII-lea (1780), reprezintă o perioadă caracterizată din plin de polonisme. Pentru prima fază reținem cuvinte de origine polonă cuprinse în actele de cancelarie scrise în slavonă mai ales în Moldova care la rândul lor provin din latină. Notăm trei cuvinte de acest fel: baștă (pol. baszta < it. bascia), canțiler (pol. kancelar < lat. cancellarius, corună (pol. korona < lat. corona). Pentru cea de-a doua perioadă, vom evidenția polonismele autohtone și de origine germană sau maghiară: povață (pol. powódca) fie în polonă de altă origine (maghiară), unele intrând în română și direct din aceste limbi, nu neapărat din limba polonă, cum este cazul cuvântului harț sau inicercă și polonisme provenind din latină medievală sau de origine romanică cu deosebire italiană, cum este cazul cuvântului castel. Considerăm că aceste împrumuturi au contribuit la procesul de „neologizare în sensul apusean” al limbii române.
4.2 Polonismele la cărturarii moldoveni și receptarea lor de limba română
Vom explica în cele ce urmează circumstanțele în care limba română a receptat aceste polonisme. În secolele amintite, pe lângă legături economice și culturale, existau și relații militare între armatele și conducătorii celor două țări. Pentru acest motiv, în limba cronicarilor o serie de cuvinte poloneze denumesc realitatea politică, administrativă și militară. După cum se arată în contextele ilustrate (v. Glosar), acestea denumesc titluri, funcții, ranguri. Cuvintele sunt folosite ocazional de către cronicari, iar dacă au intrat în limba română, au intrat pentru o scurtă perioadă. Tot în această a doua perioadă polonismele intrate în limba română cresc considerabil, așa cum se reflectă în materialul lexical adunat. Polonismele au multe derivate si variante, evoluții semantice. Așa cum am demonstrat în lucrarea noastră, prin contactele directe între oamenii de cultură români și polonezi, prin contactul cronicarilor moldoveni cu școlile poloneze, cu realitățile poloneze, prin prezența polonezilor în Moldova, atât soli cât și misionari, călători. Aceste polonisme intră pe cale livrescă în limba scrierilor românești cu caracter istoric, letopisețe, cronici. Cărturarii moldoveni care și-au însușit aceste polonisme, ca urmare a educației acestora din școlile poloneze și/sau a vieții lor petrecute în Polonia, au fost preluate din cronice aparținând cronicarilor polonezi cum ar fi cronica lui Piasecki de unde Miron Costin și Nicolae Costin le-au utilizat în letopisețele lor: băști, canțelar, cvarciană, hatman, husari, frijii, șanț. Termenii înglosariați întâlniți la Miron Costin în secolul al XVIII-lea fac referire la organizarea armatei, roată, ghenărar din fr. général primit prin intermediul limbii polone sau germane, care apare de altfel prima dată la cronicar, hatman consemnat în cele mai vechi texte românești, comisar, daraban cu diferitele variante la ceilalți cronicari, rohmistru, lăduncă înregistrate o singură dată, pavăză, introdus în limba română în secolul al XVI-lea și care se păstrează până azi în limba literară.
Elena Lința a inventariat o sută de termeni de origine polon[ la Ion Neculce, dar în comparație cu N. Costin care introduce multe cuvinte noi în limba română scrisă, Neculce recurge la împrumuturi care existau deja în polonă și rar folosește noi. În acest mod polonismele cunoscute din limba populară intră în lexicul lui Neculce (contăș, dulău, spije) sau termeni de război acceptați între timp (comenda, comendant, comisar, dărăban, flintă, harmată, hatman, husar, joimir, lăduncă, marșalăc). Printre primele atestări polonista enumeră: alector, celednic, colegat, corăspundenție, fuzîie, inicercă, pozvol, puhă, a rătui, zamcă, zaslugă. Neculce a introdus în textul cronicei sale sau chiar a compus derivate românești pornind de la aceste cuvinte: jăcaș, zămculiță, zlotărie.
4.3 Conceptul de polonisme „în serie”
Polonistul român Mihai Mitu, în studiile sale lexico-semantice utilizează conceptul de ,,împrumuturi în serie” explicând că trăsătură principală a polonismelor este motivarea ,,temporală” și folosirea ,,temporară”. Acestea pot fi latinisme: alecție, canțeler, caporal, caștel, comendă, a comendui, comisar, cornet, comornic, corona, coronație, gheneral (generalis), haust. Alte polonisme întâlnite tot la cronicari sunt folosite în românește până astăzi cu multe derivate cum ar fi: dulău, harță, jaf, pavăză, povață, șanț, șleachtă. Revenind asupra conceputului „în serie”, aceste polonisme au apărut și datorită faptului că în cadrul unui text relativ strâns denumeau realități de sorginte polonă. Dintre acestea fac parte cuvintele lui Nicolae Costin din Ceasornicul Domnilor, sficliță, gonț, haust. Acest concept are în vedere ,,cantitatea”, ,,totalitatea”, ,,finalitatea” unor împrumuturi și a fost definit ca fiind ,,totalitatea împrumuturilor (de o anumită origine), intrate în limba unui scriitor, a unei epoci, a unui teritoriu, într-un interval scurt, într-o succesiune rapidă”. Polonismele ,,în serie” sunt: armie, comendă, cornet, dărăban, gvalt, haslă, horonje, lască, lăduncă, malgrab, răiestrov, sămostrea, șicui, șpârcui, zamcă, zaslugă. Glosarul consemnează și polonismele utilizate de Dosoftei în Psaltirea în versuri: herb, sclip, mușină, poligni, sămostrea, morcoti, radă, verș și comendant. Acestea au fost introduse în română pentru prima dată de către mitropolit.
4.5 Aspectul fonetic al acestor împrumuturi lexicale
Din punct de vedere fonetic al împrumuturilor poloneze, acestea nu se îndepărtează prea mult de original, atunci când se produc modificări fonetice acestea decurg din legile generale ale limbii române. Multe dintre ele apar în textul românesc cu forma lor de bază. Unele se adaptează la fonetismul românesc, astfel consemnăm: vocala -a neaccentuat ˃ ă în dragan ˃ drăgan; parkan ˃ părcan; vocala o interconsonantic, în cuvintele plurisilabice ˃ oa, când în silaba următoare este a sau ă: rota ˃ roată; ł își pierde caracterul dur, conform consonantismului limbii române żołd ˃ jold, pałanka ˃ palancă, ładunek ˃ lăduncă. Dintre puținele procese fonetice dialectale românești întâlnite în evoluția împrumuturilor vechi poloneze, semnalăm palatalizarea: p’ ˃ k’ ca în exemplul: spiza ˃ schijă sau palatalizarea dentalei d’ ˃ g’: podjazd ˃ poghiaz; i după z ˃ î : fuza ˃ fuzîia; e , ie ˃ i chiar sub accent zoinierz ˃ zolnir, pancerz ˃panțir.
În concluzie, din analiza evoluției semantice a împrumuturilor discutate rezultă că multe dintre cuvintele monosemantice (armata, crijac, fuzîie, vartă) și-au păstrat în general sensul și în limba română (palancă, răimentar, parcan, zamcă).
În privința etimologiei acestor împrumuturi, dicționarele românești le atribuie o etimologie fie exclusiv polonă, fie ucraineană, fie latino-polonă, dat fiind faptul că autorii cunoșteau aceste limbi, de multe ori neputându-se face o distincție clară între ele. Limba latină, din care provine o mare parte din cuvintele consemnate în Glosar (alecție, canțeler, caștel, colegat, comendă, comisar, comornic) influențează direct, în varianta ei medievală, lexicul limbii române încă din secolul al XV-lea. Influența lexicală a limbii italiene este similară, din punctul de vedere al cronologiei și el evoluției, cu aceea exercitată de limba latină. Cuvintele împrumutate din această limbă și înregistrate în Glosar, cum ar fi armată, caporal, corona, își explică forma și sensul printr-un etimon latinesc. Numărul lor crește în secolul al XVII-lea când contactelor social-politice li se alătură relațiile culturale, autori care și-au făcut studiile în Italia sau care, în cazul nostru, Nicolae Costin și Miron Costin cunosc limba italiană. Limbile polonă, rusă și ucraineană mediază, începând cu secolul al XVII-lea pătrunderea unor termeni latino-romanici, în primul rând în textele moldovenești. Prin polonă au pătruns în română, cuvintele auditor, caștelean, harmată. Dată fiind prezentarea de mai sus, vom continua să expunem materialul lexical care formează Glosarul cu care am finalizat cercetarea.
5. Glosar lexical
Pentru a distinge împrumuturile lexicale din limba polonă, vom avea în vedere două mari categorii de termeni. Prima se referă la termenii pentru care s-a propus o etimologie exclusiv polonă: coronație, dulău, gonț, gvalt, harț, haslă, herb, jolnir, inductar, obuz, obuznic, mamcă, morcoti, podciaș, podcomor, podscarbi, pospolita, pozvolenie, priviti, ocop, radă, răiestrov, recipospolita, reimentar, roată, roșeală, rocoși, sămostrea, sclip, seim, spârcui, zacon, zlot, zlotaș.
Cea de-a doua se referă la termenii pentru care s-au propus mai multe soluții etimologice: alector, alecție, armată, armie, artilerie, auditor, bașcă, canțeler, caporal, carătă, caștelean, celednic, colegat, comendă, a comendui, comisar, cornet, contăș, corona, crijac, cvarciană, drabină, dărăban, dragan, flintă, fuzâie, gheneral, hatman, haust, horonje, jac, lacai, lăduncă, lanțuc, leah, malgrab, marșalâc, mușină, palancă, parcan, pavăză, pihotă, podan, poghiaz, poligni, povață, puhă, răitar, rotmistru, scatulcă, strajnic, șafar, șanț, șleahtă, staroste, verș, veselie, vartă.
ALECTOR s.m ,,alegător” ˂ pol. elektor: că se temea de neamț să nu dea agiutor lui Avgust craiu, fiindu-i neamțului alector. IN 160; DLR: Etimologie latină și franceză. Înregistrat cu forma de elector, alector fiind consemnat drept cuvânt înv.; WPPJR: În limba polonă acest cuvânt are o mare frecvență datorită numărului mare de derivate, în limba română este folosit numai în cronica lui Neculce. TDRW: nu este.
ALECȚIE s.f (1699) ,,alegere, elecțiune” ˂ pol. elekcja: să strâng crai și alectori la Târgu Amburhu, la alecție. IN 378; DÎLR: lat. electio ˂ pol. elekcja; DLR: etimologie latină, elecție cu var. înv. elecțiune; CELS: De la forma elecție cu e > a în română prin contaminare cu româna. WPPJR: Dicționarele românești nu-l consemnează. Variantă: elecțiie.
ARMATĂ s.f (1575) ,,tun” ˂ pol. armata, harmata; Au vinit toată pedestrimea lui Mihai vodă, cu toată armata pre minule lui Zamoyschii… MC 54; și la un tun punea cîte 80 de bivoli. Unele era și mai mici; feluri de feluri harmate. IN 42; și deodată trimite 1000 de oameni aleși călări și cîtăva armată, adecă tunuri. NC 405; WPPJR: cuvântul a fost introdus în limba româna scrisă de către MC, iar apoi acceptat de NC și IN. Dosoftei l-a preluat de la cronicarii moldoveni sau direct din limba polonă și l-a utilizat în scrieri bisericești; DÎLR: it. armata, armada, magh. armadia, pol. armata; DA: it. armata, cf. dublete armadie și harmata. Variantă: harmată. TDRW: Apare și varianta harmată cu etimologie polonă. Cf. neogr. Brückner: din lat. arma. Forma pop. harmata se folosea în secolul al XVI-lea.
ARMIE s.f (1710) ,,oaste, armată” ˂ pol. armia: Au trecut toată armia Moscului peste apa Vorscla și […] ca o milă mică de la armadia neprietenului au stătut. NC, LETII 60; DLR: cuvânt aproape ieșit din uz și întrebuințat odată numai în poezie. Etimologie polonă și rusă (armija) (pe timpul ocupației rusești) cf. armată, harmată, armadă. TDRW: Etimologie ruso-sârbă și polonă.
ARTILERIE s.f (1710) ,,pușcărie” ˂ pol. artyleria: artilerie, adecă pușcărie. NC, LETII 65; cu artilerie și cu alte ce au fost de a pușcăriei. NC 62; WPPJR: Numai la NC se găsește; DLR îl consemnează cu etimologie polonă și rusă prin filieră franceză. TDRW: rusă prin intermediul limbii franceze.
AUDITOR s.m (1715) ,,judecător militar” ˂ pol. audytor, sędzia wojskowa; A polcurilor auditori (adecă judecatori) și comisari. NC LET II65; DÎLR: Etimologie polonă, a intrat în limba polonă prin latină (auditor); DLR: la cronicari provine din pol. audytor, iar azi la românii din Austro-Ungaria, din germ. Auditor (în germană intrând prin intermediul limbii latine); TDRW: consemnat la Neculce ca neologism. Etimologie lat.
BAȘTĂ s.f (1688) ,,bastion, redută” ˂ pol. baszta: … și au făcut cu socoteala lui Zamoyschii hatmanul și denafară de șanțuri băști de pământ. MC LET 27; Făcut-au (leșii) și băști de pămîntu […] și au pus în băști și de acolo da den tunuri. NC 20r; D.Î.L.R: Etimologie maghiară bastya și pol. baszta (prin filieră italiană bastia); DLR: Etimologie polonă baszta (prin intermediul limbii italiane bastia, cf. germ. Bastei); Variante: baște, bașcă. La Neculce apare varianta bașcă; TDRW: Apare forma bașcă atestată în 1600; Brückner: apare în secolul al XV-lea, din germ. Bastei, din lat. bastia, ceh. baszta, rus. basznia.
CANȚELER s.m (1599) ,,cancelar, înalt dregător, prim-ministru” ˂ pol. kanclerz: îmblam la școală, la carte, când au trecut pe la Bar canțelierul cel mare, anume Osolinschii. MC 126; Zamoschii, canțileriul și episcopul Chiiavului … NC 287; CELS: Funcția de „kanclerz” a existat în Polonia în secolul al XV-lea, iar termenul a ajuns în Moldova în secolul al XVI-lea fiind introdus la început în textele de redactare românească a slavonei vechi; DÎLR: Etimologie multiplă polonă, germană, maghiară (germ. Kanzler, magh. kancellar, pol. kancelarzyusz). A intrat în aceste limbi prin intermediul latinei cancellarius; DLR: Etimologie latină (cancellarius); Variante: canțelear, canțiler, canțeliar; TDRW: etimologie lat. med; Brückner: etimologie lat.
CAPORAL s.m (1715) ,,căpral” ˂ pol. kapral: Din cavalerie uciși […]571 căprali și de cei de rând. MC LET II74; DLR: etimologie italiană (caporale), cf. căprar. DÎLR: Etimologie dublă, rusă și polonă, (rus < pol. < lat. med. caporalis, it. caporale) ; TDRW: Neologism ˂ căprar. Etimologie italiană; Brückner: etimologie lat.
CARĂTĂ s.f (1682) ,,caretă” ˂ pol. kareta: l-au pus cu manca în carătă lucie de aur. MC 297;
D.Î.L.R: ucr. karyta, pol. kareta ( ucr ˂ pol. ˂ it carretta); DLR: înv. și pop. din pol. karyta, (˂ it. carretta); Variante: carâtă, carătă; TDRW: Apare sub forma carâtă. Etimologie italiană.
CAȘTELEAN s.m (1710), ,,comandant al unui castel, proprietar al unui castel” ˂ pol. kasztelan.
Acestea toate deplin le-au scris caștelianul la craiul și îndată, înțălegând craiul, au trimis la hatmanul…NC, LET545; Joravinschii cașteleanul de Bâlza. MC 83; D.Î.L.R: Etimologie polonă, intrând în limba polonă prin lat. castellanus; DLR: intrat de mult în limba română pe mai multe căi. (˂ lat. castellanus, pol. kasztellan, germ. Kastellan); WPPJR: Consemnat sub forma caștejean și variantele caștalan și caștelian. În limba română este atestat în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Cel mai des a fost utilizat în cronicele moldovenești. Variante: caștalean, caștalian, caștelan, caștelian, căștelian; TDRW: etimologie polonă prin intermediul latinei.
CELEDNIC s.m (1743) ,,servitor” ˂ pol. czeladnik: au ieșit de au prins limbă pe un celednic leav. IN 79; WPPJR consemnează faptul că, în sprijinul etimologiei polone, există o singură atestare în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea care se referă la polonezi; DLR: etimologie ucraineană și rusească; TDRW: Etimologie rusă.
COLEGAT s.m (1693) ,,tovarăș de arme” ˂ pol. koligat: săninatul domn al Țării Moldovii samoderjeț și colegat (prietin) Țării Moschicești. IN 212; Ești colegatur neamțului. (ibid. 330)
DLR: nu este; DÎLR: îi conferă sensul de aliat, confederat. Etimologie italiană și polonă. (< lat. colligatus); DA: v. colegator. Atestat la IN. Îi atribuie etimologie polonă. Variantă: colegatur; WPPJR: Prin lat. med. colligatus a intrat în polonă; Formele gramaticale: colegat, colegatur, coligat, colegație; Variante: colegatur, coligat, culegat; TDRW: Apare sub varianta colegator. Etimologie latină medievală și polonă (koligat).
COMENDĂ s.f. (1715) ,,comandă” ˂ pol. komenda. Au poroncit […]celor ce se afla subt a lui comendie. NC LET II 62; DÎLR: ˂ lat. med. comanda, commenda, ˂ pol. komenda; DA: Atestat la NC. Din ger. Kommando, iar în timpurile și mai vechi din pol. komenda; WPPJR consemnează faptul că a fost folosit de către toți cronicarii moldoveni. Varianta: comendie; TDRW: Etimologie rusă; Brückner: etimologie it. ( de la vb. commandare).
A COMENDUI vb. IV, (1715), tranz., a comanda” ˂ pol. komendować : cîteva metereze au făcut cu oameni și cu pușci aședzate asupra cărora au comenduit pe unu Brigadiru August. NC LET II 59; D.Î.L.R: subst. comendă + suf.- ui; DLR: v. comandă; WPPJR îi atribuie o posibilă etimologie polonă. O singura dată a fost consemnat; TDRW: Din lat. commandare; Brückner:
etimologie latină.
COMISAR s.m (1675) ,,comisar” ˂ pol. komisarz : Pănă văzîndu leșii nectineală cu dînșii[…]le trimite cîte doi domni comisari mai mari și aceia comisari le făcea giudeață și-i cîrmuia. MC 125 Orînduit-au criaul comisari pre la târguri, să să facă cercare acelui lucru. NC 551; DLR: neologism intrat în română prin diverse căi din lat.-med. commissarius derivat din commitere, rus. commisari, germ. Komissar, fr. commissaire; DÎLR: „trimis al unui guvern, având o misiune diplomatică sau o însărcinare temporară”. Din lat. med. commissarius, germ. Kommissar, magh. komis(s)zarius, komiszaros; CELS îl înregistrează cu două sensuri 1. ,,administrator al unei unități militare”; 2. ,,reprezentant polonez în tribunalul militar cu rol de judecător în litigii de frontieră”; TDRW: etimologie multiplă lat., fr., rus., germ; Brückner: etimologie lat. (commissum).
CONTĂȘ s.m (1572) ,,haină bărbătească îmblănită lungă după moda poloneză, purtată de domni și boieri” ˂ pol. kontusz: l-au îmbrăcat după trei dzile, pre Gavriliță vornicul, cu un conteșu cu soboli. NC LET II20; contăș cu soboli n-au îmbrăcat trii ani, ci numai cu hulpi. IN 17; WPPJR îl atestă în majoritatea cronicelor începând cu ultimele decenii ale secolului al XVII-lea. Candrea explică cuvântul ca fiind ,,manta poloneză” purtată de boieri și domni. DLR consemnează mai multe etimologii din limbile tc. kontos, magh. kőntős, bulg. kontos, rus. kuntuš, v. sârbă kontušu, n.sârbă kuntaš. TDRW: Etimologie it. (conte) și fr. (comte).
CORNET s.m (1715) ,, ofițer de cavalerie ” ˂ pol. kornet: 19 podporucinici și corneți. N.C LET II 67; D.Î.L.R: ˂ rus. ˂ pol. ˂ it. cornetto, fr. cornette. Apare înregistrat numai la plural cu variantele corneți și corneturi. DLR: Etimologie dublă rusă și polonă, amândouă prin intermediul limbii franceze. WPPJR: acest cuvânt este folosit numai de către N.C, de două ori cu referire la războiul suedez și o dată cu referire la cel rusesc. TDRW: Etimologie polonă și rusă; Brückner: etimologie germ.
CORONA s.f (1682) ,,monarhie poloneză” ˂ pol. korona: Hatmanul cel mare a coronei leșeșci. NC LET II 35; slujind coruniei leșești. MC 177; CELS: apare numai în limbajul bisericesc iar mai târziu în limba română din secolul al XVII-lea până în al XVIII-lea inclusiv, în special în Moldova; DÎLR: Etimologie multiplă lat. corona, it. corona, magh. korona, pol. korona; DLR: la M.C apare varianta corunit cu sensul de încoronat. După obiceiu pomăzuit și corunit. Din lat. med. corona intrat în limbă prin intermediul limbii maghiare (korona) sau slavă (pol., bg, rus, ucr.). Cf. cunună; TDRW: nu este; Brückner: etimologie lat.
CORONAȚIE s.f (1714-1716) ,,încoronare” ˂ pol. koronacja: Înțelegând Iagelo, marele cneaz a Litvei de venierea și corunația Edvigei. NC LET I 381; WPPJR: Termen atestat de izvoarele istorice românești de la sfârșitul secolului al XVII- lea și prima jumătate a secolului al XVIII- lea; D.Î.L.R: atestat coronație, etimologie polonă; MDA: atestat la G. Ureche – v. încoronare; DA: v. coroana; Variantă: corunație. TDRW: Etimologie polonă; Brückner: etimologie lat., gr. (korone).
CRIJAC s.m (1640) ,,cruciat” ˂ pol. krzyżak: pornindu-se craiul Vladislav asupra crijaților (cruciaților), i-au trămis și Alexandru Vodă 400 de moldoveni. NC 197; CELS: Dicționarele îi stabilesc etimologie ucraineană sau polono-ucraineană; DLR: etimologie ucr. și polonă; TDRW: etimologie polonă; Brückner: etimologie cehă și rusă.
CVARCIANĂ s.f ˂ pol. kwarta : însă oastea leșască tot aleasă, în leafă, ca și lefecii cei vechi, ce le dzic ei, leșii, cvarciana. MC 52; WPPJR: Varianta cvartană e posibil să fi apărut în limba româna sub influența directă a cuvântului atestat din ˂ lat. quartus, dar prin asociere semantică cu cuvântul polonez. Întâlnit sub forma cvartani în Letopiseț. La râmleni primani, secundani, terțiani, cvartani, tot pre numere bulucurile, adecă cei dintâi, cei ai doilea, cei ai treilea, cei ai patrulea, pre număr și știia bulucurile. MC 252; Dimitrie Cantemir îl folosește ca neologism latin în Istoria ieroglifică (=quartana); Dicționarele românești nu îl înregistrează; Variantă: cvartana; Observație: Apare în Glosarul ediției P.P. Panaitescu, Miron Costin. Opere Vol. I-II, unde este consemnat cu sensul de „oaste grea, în zale” (în limba polonă); TDRW: apare forma cvartă din it. quartus.
DRABINĂ s.f ,,loitră de lemn” ˂ pol. drabina: iară drabinile scării-ruda dumnedzăiască și ruda omenească, ce s-au împreunat. DOS PV291; WPPJR: Acest termen a fost cunoscut numai în Moldova și s-a păstrat dialectal cu înțelesul de scară la camion; DLR: înv. treaptă; iară drabinile scării, ruda dumnezăiască și ruda omenească, ce s-au împreunat de este unul Domnul Isus Hristos. DOS, PV 607; Variante regionale: drabin, draben, drabină, drăbină. Etimologie ucraineană; TDRW: etimologie polonă.
DĂRĂBAN s.m ,,soldat” ˂ pol. darabaniec: au strînsu dărăbanii, carii tot pe un cuvînt era cu ceilalți slujitori. MC 61; Dumitrașco – vodă, văzând că nu sa gasește nime, să ispitie el singur să margă și cu Braha, capitan de darabani. IN Let 242; WPPJR: cuvântul dărăban s-a păstrat în dialecte, în literatura secolului al XIX-lea și în folclor. Etimologie polonă; DLR: etimologie magh. darabont, darabonc, darabanc; Variante: daraban, dărăbănț; TDRW: etimologie magh. darabant.
DRAGAN s.m ,,soldat călare” ˂ pol. dragon, dragan: În Cameniță era numai vro 6000 de drăgani, de paza porților. IN 44; WPPJR îl consemnează la cronicarii moldoveni începând cu prima jumătate a secolului al XVIII-lea și numai cu referire la războiul moldovean sau polonez. Mai târziu a fost direct luat din fr. dragon cu alte sensuri. DLR îl înregistrează cu forma dragon și sensul secundar de ,,om voinic călare pe cal” (în Moldova și Bucovina). Etimologie franceză și polonă; Variante: dragan, dragun; TDRW: apare sub forma drăgan. Etimologie polonă, germană, cf. franceză adragant; Brückner: apare pe lângă forma dragon. Atestat în secolul al XVII-lea. Etimologie lat. (dragatum)
DULĂU s.m (1646) ,,câine de vânătoare, om rău” ˂ pol. dołów: gonind […] fiara cu dulăii pînă la apa Moldova. NC 172 cu sensul 2. Aha, de mi l-ar da Dumnedzău pre mîna mea pre acel dulău scurtu. MC 177; DLR: Precum este hire mai ales de lup decât de dulău, așe și el nu era lup, decât să pricepe mai mult dulău decât de lup. IN,Let. 335; Etimologie pol. [pies] dolowu, [câine] de vânătoare; Atestat în Pravilă; WPPJR: La Linde dołów însemna nu numai încheierea vânătorii ci și câine de vânătoare; Termenul de dulău este folosit în prima jumătate a secolului al XVII-lea în textele moldovenești; TDRW: etimologie polonă.
FLINTĂ s.f (1710) ,,armă” ˂ pol. flinta: Apoi au început a slobodi drăgănimea flintele. IN 232; că avea cîtăva somă în care cu flinte și de haine și de tot felul de măestrii. NC LET II 109; DLR: ˂ ger. Flinte, ˂ pol. flinta sau magh. flinta. WPPJR îl consemnează cu etimologie polonă și maghiară, prin filieră germană. TDRW: etimologie polonă, cehă, magh. prin intermediul limbii germane. Brückner: etimologie germ. Mai des apare forma fuzja.
FUZÂIE s.f ,,flintă”˂ pol. fuzja : Turcii ce vin, tot belacoasă, ceasornici di aur, fuzîi […] mii de unghi le dau. IN 324-325; WPPJR: doar în acest context a fost folosit în secolul al XVIII-lea, după care, în textele mai târzii a dispărut complet; DLR: etimologie polonă și rusă, din fr. fusil. Brückner: etimologie franceză.
GHENERAL s.m (1600) ,,general” < pol. generał : …cum este craiul leșesc ales să hie la toată creștinătatea gheneral, adecă purtătoriul de oaste împrotiva Turcului. MC, LET. 131; WPPJR: Atestat la M.C; Forme compuse: gheneral-adiutant, gheneral- auditor, gheneral- feldmareșal, gheneral- maior, general-marșal, general- porutcic; DÎLR: ˂ germ. General, magh. general, generalis, pol. generał, rus. (rus. ˂ pol. ˂ germ. ˂ fr. général, ˂ lat. generalis, magh. ˂ lat. generalis); Variante: ghenăral, ghenaral, ghenăraliu, ghenărar(iu), gheneraleș, ghenerar(iu), gheneralu(m), ghinaral, ghinărai, ghinărar(eș),ghinărari(u), ghineral(eș), ghinerali, ghinerariu.
DA: folosit și azi, înv. întâlnit la I.N; TDRW: apare forma ghenărar. Etimologie rusă.
GONȚ s.m ,,gonaș, urmăritor” ˂ pol. goniec: După ce vini filosoful la cori<n>theni, unde aflînd într-aceia dzi, o sărbătoare sărba, pre toți dați după giocuri, că cei mai tineri alerga pre cîmpi, ce<i> mai 20 bătrîni cu rotile pre ulițe, femeili cu gonțuri în grădini…NC CD 20r; WPPJR îl înregistrează ca provenind din pol. goniec; CELS: N. Costin îl folosește la plural gonțuri și are alt sens decât cel de curier. Este posibil să fie o greșeală și să fie înlocuit danțuri/ goniec în pol. însemna alături de „curier (a alerga, a goni), alergător pe tabla de șah”; Dicționarele românești nu-l consemnează. TDRW: nu este.
GVALT s.n (1683) ,,putere, forță” ˂ pol. gwalt: Acela luînd-o de la mănăstire cu gvalt o sili de mearse la Țarigrad. DOS PV; DLR: etimologie polonă. TDRW: etimologie polonă. Brückner: etimologie germ.
HARȚ s.n ,,ceartă, încăierare” ˂ pol. harc: și au fost harțuri între oști pănă sară. MC 78; WPPJR: În textele românești apare numai la cronicarii moldovenești din prima jumătate a secolului al XVII- lea; TDRW: Etimologie polonă; Brückner: Etimologie germ.
HASLĂ s.f (1673) ,,rezolvare, soluție” ˂ pol. hasło: Ferice de acea breaslă/ Ce țe-au știutu-ți de haslă. DOS PV88; DLR: Sensul de strigăt de bucurie, etimologie polonă; cf. TDRG; TDRW: etimologie polonă.
HATMAN s.m (1527) ,,comandant” ˂ pol. hetman: Scos-au atunce și pe Velicico din hătmănie. IN, Let. II 259. Vilhelm, baron de Roghedorf, hetmanul pre nemti. MC 293; WPPJR consemnează și derivate hătmăneasă cu sensul de ,,soție de hatman”. Adam Sinavschii hatman și cu hătmăneasa lui. IN254; Derivatul hătmănie, funcția de hatman: subt hătmănia lui Flac MC248; DLR: deriv. hătmănie cu sensul de funcție, rang. Cf. dubletele ataman și vătăman. Etimologie polonă, prin filieră germană (Hauptmann). Varianta: hetman; TDRW: Etimologie rusă și polonă; Brückner: Hetman este atestat din 1410. Etimologie germ.
HAUST s.n ,,înghițitură” < pol. haust; Nu într-altu chip, ce ca în hausturi de apă doară de nu vor putîa cofele de la roate, înălțindu-să în sus, deșărți. NC 179; WPPJR îl întâlnim la N.C în expresia jednym haustem – dintr-o înghițitură. Din lat. haustus; DLR: nu este. TDRW: nu este.
HERB s.n (1644) ,,stema unei țări” < pol. herb: Leah turcit din herbul Odrowoz. NC 494; WPPR consemnează că a fost împrumutat de limba română pe la sfârșitul sec al XVII-lea de către D. Cantemir în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor cu referire la stema Moldovei. O singură dată apare la N.C cu înțelesul de semn din naștere; Variante: gherb, hierb. TDRW: etimologie polonă.
HORONJE s.f ,,subofițer” ˂ pol. chorąże, chorąży: Și starostia Ceahrinului fiind pre sama lui Conețpolskii horunjii, feciorul lui Conețpolski hatestat manul. MC 127; Nu există în dicționarele românești; WPPJR este posibil să fie imprumutat din rus. chorunzij, chorazy; DLR: nu este; Variante: horunje, horonjii, horunjii; TDRW: nu este.
JAC s.n (1621) ,,jaf, prădare” ˂ pol. żak: Și lăcomia cea nesățioasă răspunde răutății cei ascunsă și răutatia cîa ascunsă deschide feriastra jacurilor de obște. NC15r; Dacă i s-au închinat, toate odoarale, veșmintele în jac au dat. MC; În expresii frazeologice la NC și MC întâlnim ,,a da jac” în „au dat jac în tabără”; DLR: jaf s. a. 1°. „Pillage, sac; butin”. 2°. „Gaspillage”; WPPJR: Jaf a înlocuit în parte pe vechiul «pradă», fiind mai expresiv decât acesta. Se găsește adesea alături de cuvinte înrudite, precum «pradă», «dobândă», «măcel», etc. Forma jac provine în limba română din maghiară (zsâc «sac», care însă numai în derivatele zsâkolni «a jefui» și zsălcmăny «jăcmăneală» are un sens analog) sau din polonă (zak «jaf», care e însă un cuvânt dialectal și rar întrebuințat și poate fi împrumutat de la noi); Derivat: jăcaș, jecui (întâlnite la NC în CD). TDRW: etimologie polonă.
JOLNIR s.m (1653), ,,soldat” ˂ pol. żołnierz, żojmierz: Așijdere și lepcanii din Camenița și cu turcii ieșie și lovie pe joimiri, pe unde era așădzați, fără veste, și de bogate ori îi strâca.IN LET 101; WPPJR: Cuvântul apare numai în texte românești bisericești, atestat din secolul al XV-lea, în textele literare românești apare abia în prima jumătate a secolului al XVII-lea la G.Ureche și anume, în documentele moldovenești; DLR: Apare forma joimir, s.m. 1°. „mercenaire”. 2°. „vaurien”. — 1°. t „Mercenar polonez”. Variante: joimir. TDRW: etimologie polonă.
INDUCTAR s.m (1710) ,,vameș” ˂ pol. induktar : Cazacii de la Ucraina, carii erau sub ascultarea Ducăi Vodă[…]îndată și-au rădicat un hatman dintre dînșii anume Cunițkie, ce era inductor, pus[…]despre Nipru la graniță. NC Let II 27; DLR: Se întâlnește o singură dată la NC cu sensul de vameș. Derivat din pol. indukt, care înseamnă vamă de import; TDRW: etimologie pol. indukt.
LACAI s.m ,,slujitor” ˂ pol. lakaj : Trâmbițași și lacai, și cuceri, și de tot felul de muzicanți. NC Let.II 64; CELS: În ultimă instanță este vorba de turcescul ulak cu sensul de alergător, poștaș de unde a rezultat cuv. germ. Lakai și prin neogr. oulakes a pătruns și în limbile romanice. Turcescul ulak a intrat în rom. olac-curier călare , sol, mesager; DLR: înv. lacheu. Din magh. lakaj, germ. Lakai; TDRW: nu este.
LĂDUNCĂ s.f (1631) ,,cartușieră” ˂ pol. ładunek, ładownica; manierka: În pilda haiducilor de Țara Leșească, cu pene de argint la cumănace și cu table de argint la șoldure, pe ladunce. MC 63; Le-au făcut la grumadzi lădunci de hier albu, la tot săldațul câte de o ocă de apă, ca să aibă hiecare săldaț apă gata la războiu. IN 259; WPPJR folosit pentru prima dată atestată de M. Costin în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în română a rămas în folclorul din partea de nord a Moldovei; DLR: înv. și pop., sensul de ,,cartușieră”; Etimologie rusă și polonă. Cf. germ. Ladung; Variantă regională: leduncă ; TDRW: etimologie rusă.
LANȚUC s.n (1643),, lănțișor, bijuterie ; bușteni, stocuri” ˂ pol. lańcuch; i-au dăruit împărăteasa un left de aur, cu lanțuh și cu petre scumpe, de i-au pus în grumazi./ înșelăciune l-ai nudit și cu lanțuje de ntuniarec l-ai legat. NC Let II 102; DLR: înv. și reg. mai ales la plural. Etimologie ucr, pol. și ru.; Variante: lănțug, lanțuh, lanțuv; TDRW: apare sub forma lanțug. Etimologie slavă; Brückner: etimologie germ. (Lanzzug)
MALGRAB s.m ,,margrab” ˂ pol. margrab: avea Cazimir 2 fete Mariia și Iadviga. Maria au fost măritată după Jicmont malgrabul Bradenburcului. NC 182; WPPJR: se întâlnește numai la NC. Se referă la titlul înaltei nobilimi din Germania; DLR: nu este; TDRW: nu este.
MAMCĂ s.f. ,,doică” ˂ pol. mamka : au îmbrăcat pre prun cu lucitoare și crăiești fașuri și l-au pus cu manca în carătă. MC 297; vorovindu prea tălmăciu cu mamca. NC 398; DLR îl etichetează drept moldovenism având etimologie ucraineană; WPPJR: dicționarele românești îi conferă etimologie polonă, ucraineană și rusă. Acest cuvânt a fost împrumutat de cronicarii moldoveni din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, a avut o mare frecventată în scrierile juridice, religioase în romanele medievale; Varianta: mancă. TDRW: apare sub forma mancă. Etimologie pol.
MARȘALĂC s.m ,,mareșal” ˂ pol. marszałek: pre carele îl numește cronica leșească marșalăcul cel mare. NC 298; WPPJR: Doar la cronicarul I. Neculce acest termen se întâlnește în compuse de genul cifert-marșalăc, fert-marșalih, fercu-marșalîc; CELS: Acest termen a fost introdus în documentele slavo-moldovenești și în textele românești apare abia în prima jumătate a secolului al XVIII-lea; DLR: înv. mareșal, îi atribuie etimologie polonă. TDRW: etimologie fr. (maréchal), germ. Marschall, pol. marszalek. Brückner: etimologie germ.
MORCOTI vb. IV tranz., ind. prez. pers. I morcotesc, ,,a-și exprima nemulțumirea murmurând, cârtind” ˂ pol. markotać, belkotać, mruczeć, burczeć: Și morcotiră în sălașele lor, n-ascultară glasul domnului. DOS PV105; A fost atestat doar la Dosoftei; DLR: etimologie ucr.; TDRW: etimologie polonă.
MUȘINĂ s.f (1673) ,,țânțar, muscă” ˂ pol. muszyna, rój muszek : Muște cîinești le-au trimis cu ace/ Și de mușini n-avia-ncătro face. DOS PV364; A fost atestat doar la Dosoftei; DLR: cuv. înv. cu etimologie polonă; TDRW: etimologie slavă.
OBUZ s.n (1710) ,,tabără militară” ˂ pol. obóz: să întoarseră cu izbîndă la obuz, unde era craiul Vladislav. NC 198; Apoi s-au despărțit, și-au trecut obuzul leșescu în gios. IN LET.54; DLR: 1.înv.- ,,lagăr, tabără închisă de obicei pentru apărare” 2. înv. ,,corp de oaste, oștire”; TDRW: Etimologie pol.; Brückner: Etimologie slavonă.
OBUZNIC s.n (1710) ,,comandant de tabără” ˂ pol. obóznik, komendant obozu: Lamiscovschi (obuznicul) […] fugise din Tighina de frica moscalilor, pînă la Chilia. NC LET II 99; WPPJR: Tiktin consideră că provine din adjectivul polonez obózny căruia i s-a adăugat sufix românesc de origine slavă –nic; DLR: etimologie polonă; TDRW: etimologie polonă.
OCOP s.n ,,șanț de apărare” ˂ pol. okop: Făcut-au leșii la Zvancea ocop, din sus de Zvancea , de-au aședzat oaste. IN LET101; DLR: etimologie polonă. TDRW: etimologie polonă
PALANCĂ s.f (1645) ,,fortăreață” ˂ pol. palanka, fortyfikacja: Pre unde am întratestat în Țara Ardealului, în mijlocul munților era o palancă de zid…; au luat unceși în Țara Brașeuțului, care să chiană cu altu nume Bîrsa, trei pălănci, den care pălănci bieții oameni închiși, toți în robie au mărs. MC 184; WPPJR: În limba turcă există cuvântul palangă, palancă cu sensul de „fortificație” care a fost împrumutat de limba română sub forma palangă. Cuvântul palancă este atestat numai la cronicarii moldoveni începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, palangă fiind folosit numai în textele italienești de la sfârșitul secolului al XVII –lea; DLR: Îi atribuie etimologie turcă, polonă și maghiară; Variante: pălancă, palangă, palan, palanc, palang, pălangă, pălant, pălănc, balancă. TDRW: etimologie dublă polono-turcă.
PARCAN s.m (1710) ,,fortificație de război din grinzi sau plăci, baraj” ˂ pol. parkan ; Eară tătarii au și lovit fără veste la tabăra lui Seremet și pînă la părcane au mers. NC LET II 103; Variante: părcan, parcam; TDRW: etimologie polonă și magh. Brückner: etimologie magh.
PAVĂZĂ s.f (1578) ,,scut” ˂ pol. pawęża: Să învață bine cum purta sulița, cum va muta pavăța/ pavăza cu pietre scumpe împodobite cu litere mici. MC 259; WPPJR Consemnat în limba polonă din secolul al XVI-lea și a fost folosit fie în forma literară pawęża, fie în forma dialectală paweza, caracteristică regiunilor nord-vestice poloneze cu care romanii au luat contact cel mai des; DLR: etimologie polonă, cf. it. pavese; Variante: pavăță, paveză, plavăză, plaveză, povază; TDRW: polonă prin intermediul limbii italiene.
PIHOTĂ s.f (1710) ,,pedestrime” ˂ pol. piechota: au avut craiul optzăci de mii de oaste (…) și altă pihotă. NC 291; N. Mustea a folosit în prima jumătate a secolului al XVIII-lea derivatul pihotaș; MDA: Atestat la NC; DLR: etimologie pol., ucr. și rusă. Variante: piotă, pihodă, piotă. TDRW: etimologie polonă, rusă și ucr. Brückner: etimologie rus și bulg.
PODAN s.m (1614) ,,persoană supusă unui bir” ˂ pol. poddany, poddany bojarowi lub hospodarow: despre toate ale noastre birui toate oști, cu toți podanii de la noi cu cinstiți slujitori, nice de un fel de protivire să nu se facă. NC LET II 96; Toți să încalece, să vie la oaste cu plată, iar care n-a veni va rămâne podan și lipsit de moșiile sale. IN, LET222; DLR: etimologie polonă și rusă. TDRW: etimologie polonă.
PODCIAȘ s.m ,,paharnicul adjunct care se găsea la curtea polonă începând cu secolul al XIII-lea”˂ pol. podczaszy:Blolec Ogrocenschii, podciaș a Cracăului. NC185; Nu există în dicționarele românești. TDRW: nu este.
PODCOMOR s.m (1640) ,,șambelan, demnitar care are grijă de camerele monarhului în Polonia medievală” ˂ podkomorzy, szambelan w Polsce: Odoarăle și alte lucruri scumpe le-au lăsat la Gnevoș Dalevici, podcomori a Cracăului. NC 185, 186; WPPJR: a fost introdus prima dată de G. Ureche în scrierile românești însă utilizat de cronicarul N. Costin în cronica sa în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. DLR îi conferă etimologie polonă; TDRW: etimologie polonă.
PODSCARB s.m (1640) ,,vistiernic, cămăraș, trezorier la curtea polonă” ˂ pol. podskarbi : Și îndată au trimis craiul prea podscarbul lui de i-au luate toată averea Iancului vodă. NC 271; DLR: etimologie polonă; Variantă: podskarb. TDRW: etimologie polonă.
POGHIAZ s.n (1718) ,, incursiune cu scopul de prădare” ˂ pol. podjazd: că n-avea odihnă de poghiazuri leșești și de moldoveni ce era pribegi în Țara Leșească. NC LET II36; Or lovi podghiazuri din ceea parte astădzi într-un sat, mîne într-altul. IN LET46; DLR: înv. reg. etimologie polonă; Variante: podghiaz, poghiz, potghiaz; TDRW: etimologie germană, prin intermediul limbii polone și maghiare.
POLIGNIT (1673) vb. IV, tranz. ind. prez.1 sg polignesc: ,,a pune, a alinia, a doborî” ˂ pol. polegnąc: și lăncile tale sînt bine călite,/că dzac înainte-ți trupuri polignite. DOS PV148; DLR: (înv.)- a trânti, a doborî, a pune la pământ. Înregistrează polignit – (înv.) despre oameni: care este doborât, trântit la pământ. Etimologie bulgară; WPPJR: atestat la DOS; TDRW: etimologie slavă, cf. bulgară.
POSPOLITA s.f (1675) ,,unitate de armată poloneză (nobilime)” ˂ pol. wojsko pospolite: Și singur craiul cu toată pospolita să încalece. MC 76; DLR: Sensul de „numele unei unități militare”. Etimologie polonă; TDRW: etimologie polonă.
POVAȚĂ s.f (1551) ,,îndrumător, călăuză” ˂ pol. powodca, powodcza, przewodnik: S-au vorovit cu hanul să povățuiască pe turci pentr-acei campi. NC 502; Alexandru Costin fiind povață dată den Iași acelor nemți. MC 148; DLR: înv. poviață, povoață (reg.) povăț; Etimologie polonă powódca; Forme gramaticale: (derivate) a povățui, povăț, povățuială, povățuit, povățuitor, povățuire, povățuitură. TDRW: cf. polonă, rusă.
POZVOLENIE s.f (1675) ,,permisiune” ˂ pol. pozwolenie : Avea Vasilie Vodă pozvolenie de la turci, însă era acea pozvolenie din bani, nu din inima turcilor. MC 121; Iar Iane Olbrecht, după cum îl așăzase fratestat e-său sau Vladislav, cu pozvolenia sfetnicilor(…) să rămîie. NC 283; DLR: înv. și reg. în Moldova și Transilvania. Etimologie pol., ucr. și rusă; WPPJR: acest cuvânt apare numai la MC, NC, DC. TDRW: etimologie polonă.
POZVOLI (1645), vb. IV, tranz., ind. prez.1 sg pozvolesc ,,a permite, a îngădui” ˂ pol. pozwolić: Pre un păr au stătut atuncea viața lui Constantin-vodă că solii amu pozvoliia, ales Stamatenco, carele era mai mare pre cazaci. MC Let. 220; Ce-ndată au pozvolit hanului, să hie voinic a prăda țara Moldovei pentru fapta aceia. MC Let.138; Siliia pre leși la acela săim numai să pozvolească să facă oști împotriva lui Gustav. NC Let. 595; Triimisără cărțo, cu rugăminte la craiu și la hatmani, să nu pozvolească să sloboadză poghiazuri în țară să o strîce. IN Let. 134; DLR: înv. și reg. în Moldova și Bucovina. Etimologie pol., ucr. și rusă.; WPPJR consemnează următoarele: 1) a fost cunoscut numai în Moldova, în cronice și documente iar posibilitatea ca acest cuvânt să fie de origine bulgară iese din discuție. 2) din cele zece atestări, șase sunt cunoscute în operele lui MC; 3) din cele zece atestări existente, șase se referă numai la polonezi. Este clar, deci că acest termen a fost împrumutat de MC din limba polonă. Forme derivate: pozvolire, pozvol. TDRW: etimologie rus., bulg., pol. Brückner: etimologie pol.
A PRIVITI vb.IV, tranz., ind. prez. privitesc; ,,a saluta (închinându-se și manifestându-și bucuria)” ˂ pol. przywitać: Vornicul Lupul i-au ieșit înainte și l-au privitat cu căzută inchinăciune. NC LET II 125; WPPJR: Atestat numai în Moldova; DLR: îi atribuie etimologie polonă; TDRW: etimologie polonă.
PUHĂ s.f (1683) ,,bici, biciușcă, crăvașă” ˂ pol. puha: și punea pe calo de-i bătea cu puha, cât nu putea merge boierii la curte de țipetele lor. IN 299; DLR: Azi cuv. reg. în Moldova. Etimologie polonă; Variantă: buhă; TDRW: cf. pol, ucr.
RADĂ s.f (1673) ,,adunare” ˂ pol. rada: Și ție făgada să va da-să/ In Ierusalim, sfânta casă/ Să mi-audzi și mie de făgadă/ Când vei strange tot omul la radă. DOS PV 206; DLR: etimologie polonă. Tiktin 3: etimologie pol.
RĂIESTROV s.m ,,soldat polonez înscris în evidența militară care primește salariu fix din trezorerie” ˂ pol. rejestrowy: Și le-au pozvolit și i-au întărit să facă cazaci raiestrowni, adică de catastiv, pănă la 40.000 de oameni. MC 124; DLR: etimologie polonă. TDRW: etimologie pol.
RĂITAR s.m (1675) ,,soldat călare” ˂ pol. rajtar: Oastea Jolcovschii hatestat manul avea (…) 200 de răitari nemți călări. MC 69; S-au auzit dînd din sinete răitarii lui Laschii, carii aflase pre țărani tăind pădurea.NC 478; WPPJR: cuvântul a fost împrumutat în epoca slavonă (documentele slavo-moldovenești) și a ieșit din uz în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea; DLR: etimologie polonă, rusă, germană; Variante: răitariu, reitariu, raităr, reiter, raitier. TDRW: etimologie germ., pol.
RECIPOSPOLITA s.f (1710) ,,republică” ˂ pol. rzeczpospolita: Pentru carea și despre Măria Sa craiul și a recispospolitei leșeșci pozvolire. NC 184-185; și după ce l-au coronit, statut-au cu toată recipospolita de au ales pe un domn mare leșesc, de l-au trimis sol la poartă. NC LET II 97; Are trei sensuri 1: państwo polskie (stat polon); sens 2: seijm polski (parlament polonez); sens 3: wojskowa siła państwa polskiego (puterea militară a statului polon); WPPJR: Etimologie polonă, calc după lat. respublica; DLR: etimologie polonă; Variantă: recepospolita. TDRW: etimologie polonă.
REIMENTAR s.m (1728) ,,înlocuitorul hatmanului în chestiuni de război” ˂ pol. regimentarz: Moisei Sărdarul, carele era reimentar la cetatea Neamțului. NC LET II 41; WPPJR: Toate atestările din cronicele moldovenești și italienești se referă la războiul polon. În a doua jumătate a secolului al XVIII- lea cuvântul reimentar și variantele sale ies din uz; Variante: răimentar, rămentar, reghimentar, rementar; DLR: etimologie polonă. Tiktin 3: etimologie polonă.
ROATĂ s.f „diviziune de război” ˂ pol. rota : înfrînseră o roată de leși, ce le-a ieșit alte roate în sprejăneală. MC 106; DLR: etimologie polonă prin intermediul germ. Rotte; Variantă: (reg.) rotă ; TDRW: etimologie polonă. Brückner: etimologie germ.
ROCOȘEAN s.m (1645) ,,luptător, insurgent, răsculat” ˂ pol. rokoszanin: Acolo ostenind craiul după așezarea și potolitul acelor rocoșeni să bolnăvește în oraș. NC 393; WPPJR: Este foarte folosit în Moldova de către toți cronicarii. Are un număr mare de derivate. Rocoș, rocoșenie, rocoșire, rocoșitură, rocoșitoriu, rocoșelnic; DLR: etimologie polonă. TDRW: etimologie polonă.
ROCOȘEALĂ s.f (înv., rar) ,,răzvrătire, răscoală” ˂ pol. rokoszanie: După aședzarea și potolitul rocoșelii în Ardeal. MC LET43; DLR: pol. rocoși+ suf. eală; TDRW: apare forma „rocoșire”. Etimologie polonă. Brückner: apare forma „rokosz” cu etimologie magh. (rakosz).
A SE ROCOȘI (1640) vb.IV intr. refl. ind. prez. pers.I, mă rocoșesc adică a se răscula/ răzvrăti împotriva cuiva ˂ pol. rokoszyć się: Cu alt războiu ce-au făcut asupra seimenilor celor rocoșiți în Țara Muntenească. MC 311; TDRW: etimologie polonă.
ROTMISTRU s.m (1640) ,,capitan” ˂ pol. rotmistrz: Leșii …fiind…fără orînduială, nice hatmani, nici rohmistri, nici stegari. NC Let.296; Din partea leșilor au perit Zavișa și Endriiovschii, amîndoi rohmistri. MC 30; WPPJR: Întâlnit la MC. Regăsit în mai multe limbi slave; aparține celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea; Variante: rohmistru, rocmistru; DLR îl consemnează cu sensul de „căpitan de cavalerie”. Provine din polonă; Variante: rohmistru, rogmistru, rotmaistru, rocmistru; TDRW: etimologie polonă, rusă. Brückner: etimologie slavă.
SĂMOSTREA s.f (1673) ,,armă de aruncat săgeți, arbaletă” ˂ pol. samostrzal, strzal; Bietul suflet deșsert mi-l mustrară/ Saltă să-i apuce ce-și uitară /Și capcana încă să-i găsască / Și pre sămostria să-și nemerească. DOS PV115; WPPJR: Se întâlnește numai la Dosoftei. Numai în textele moldovenești din prima jumătate e a secolului al XVIII- lea. Se păstrează în graiul moldovenesc. TDRW: etimologie polonă.
SCATULCĂ s.f ,,raclă, lădiță, cufăraș, cutie în care se țin proviziuni sau documente, obiecte de preț” ˂ pol. szkatulka: o scatulcă ce avea cu odoarele sale de-au trimis prin taină la un mitropolitu…..socotind că fiind chip duhovnicesc, nu o va vădi acea scatulcă. NC LET II 83; Se întâlnește în actele comerciale din Moldova în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Forma -ulcă la N.C. Prima atestare în Letopisețul Țării Moldovei al lui N.C; WPPJR consideră că în cazul primei atestări, din Letopisețul lui N. Costin, trebuie avut în vedere numai etimonul polonez szkatulka cu același sens ca în DLR cu ș la inițială. Din polonă termenul a intrat în ucraineană și rusă, după Witowski. Cum însă în polonă este de origine italiană scatola, cu suf -ka (dim.), se întâlnește de mai multe ori la N.C. În Transilvania, fără terminația -că , sub forma șcătulă este de origine maghiară și sârbă; DLR: v. scaturcă cu variante scatolcă, scătulcă, șcatulcă (reg.), scatulșcă. Etimologie rusă și ucraineană. TDRW: apare forma scatoalcă. Etimologie polonă, greacă, italiană.
SCLIP s.n (1645) ,,boltă, arcadă, cupolă” ˂ pl. sklep , sklepienie, arkada: Puind trupul Ducăi Vodă așa în sclipul gropniței lui Alexa Balaban. NC LET II 33; DLR: din pol. dialectal sklip; TDRW: Etimologie polonă. Brückner: etimologie ceh. și rus.
SEIM s.n (1640) ,,parlamentul polonez” ˂ pol. sejm: La Saim au statestat ut leșii împotriva craiului. MC 126; să află atestat unce în Țara Leșească den alesul saimului svatului (…) la tabăra în Podolia. NC 595-596; DLR: etimologie pol.; TDRW: etimologie pol. Brückner: etimologie pol.
A SPÂRCUI (1675) vb.IV, tranz/ ind. prez. pers. I, spârcuiesc ,,a distruge, a sfâșia în bucăți” ˂ pol. szpyrtać: Unii de lalți fugind, s-au spărcuit toată tabăra. MC 74; WPPJR: Aproape toate cronicele moldovenești îl conțin în prima jumătate a secolului al XVII-lea; DLR: nu este; TDRW: nu este.
STRAJNIC s.m ,,demnitar de război” ˂ pol. strażnik: Stefan Potoțchi strajnic corunii. IN 144;
DLR îi conferă sensul de „sergent major polonez”. Etimologie sl. veche, de unde a pătruns în pol.; WPPJR: Etimologie polonă prin intermediul slavei vechi. Termen rar folosit în cronicele moldovenești din prima jumătate a secolului al XVIII-lea și nu apare în niciun dicționar românesc. TDRW: etimologie gr.
ȘAFAR s.m (1550) ,,stolnic” ˂ pol. szafar, szafarz: Cîrjă și Homelnicul , amîndoi stolnici, ori medelniceri, că cronicarii leșești îi numescu șafari. NC 336; DLR: din pol. szafar, magh. safar, germ. Schaffer; Variante: șafari, șifari, șofar. Tiktin 3: etimologie germ., cf. pol. magh, ucr.
ȘANȚ s.n (1640) ,,rând, tranșee” ˂ pol. szańc: Leșii grijise șanțurile bine cu pușci și cu pedestrime. MC 106; DLR: etimologie germană Schanze, magh. sanc; WPPJR consemnează faptul că a intrat în polonă prin intermediul limbii germane. TDRW: etimologie germ.
ȘLEAH s.m. (1635) ,,rută, itinerariu” ˂ pol. szlak : Trupurile dzăcea polog pre șleah. MC 172; să să întoarcă craiul cu oastea sa de la Suceavă, pre șliavul pre unde au vinit. NC 293; Acest termen este întâlnit numai în Moldova. Cea mai timpurie atestare în jurul anului 1635 s-a păstrat în dialectele moldovenești; Variante: șliah, șliav, șlev, șlah, șleau; DLR: șleau înseamnă drum bătătorit, (înv. în Moldova) itinerar, traseu. Etimologie polonă și ucraineană; TDRW: nu este.
ȘLEAHTĂ s.f ,,nobilime poloneză” ˂ pol. szlachta: fost-au cu Jicmont craiu multă șliahtă leșască. NC 209: pustiind satestat ele șlechticilor și omorînd pre șlechtici. NC 191; Variante: șleahtici, șlechtici (˂ pol. szlachcic). TDRW: cf. pol, magh.
STAROSTE s.m (1473) ,,conducător administrator al ținutului administrate în Moldova” ˂ pol. starosta: Și au început a veni de la starostii cei leșăști de la margine pîră la hatmani;craiul leșesc….să ia tot vinitul stărosteilor și starostiia Ceahrinului fiind pra sama lui Conețposchii. MC 127; DLR: Etimologie dublă polonă și ucraineană. TDRW: etimologie germ.
VARTĂ s.f (1643) ,,strajă, pază, santinelă” ˂ pol. warta: Au poroncit de au schimbat toate vărțile pre la toate porțile. Au trimis de i-au luat cu vartă, de i-au dus la Harcov. IN, LET385; DLR: din germ. Warte, ucr., pol. warta; TDRW: etimologie pol, magh, germană.
VERȘ s.n ,,poezie” ˂ pol. wiersz: Cântați domnului în strune/ În cobuzu de viersuri bune. DOS PV336. Are sensul de „text versificat care se cântă la înmormântări, bocete”; WPPJR: aparține limbii păturilor intelectuale moldovenești și se întâlnește în operele istorice cu caracter beletristic, mai departe apare la DOS care îl atestă în PV; TDRW: etimologie lat. med.cf. magh., pol; Brückner: etimologie rus.
VESELIE s.f ,,nuntă” ˂ pol. wesele: Și într-acesta an au căutatu a face Vasilie vodă și veselia fiei sale, Roxandei, după Timuș feciorul lui Hmil, hatmanul căzăcesc. MC 134; WPPJR: Termenul apare în scris în prima jumătate a secolului a XVII- lea. Până în ziua de azi se păstrează în dialectele moldovenești cu sensul de nuntă; Variante: visalie,visaliie, vesaliie, veseliia; TDRW: etimologie sl. veche.
.
ZACON s.f (1646) ,, ordin militar de călugări” ˂ pol. zakon: La acest zacon, pre urmă foarte mulți den cnezi, den domni și nemiși nemțăști să adăogea. și pe saci umplutu cu paie, după zaconul lor dormiau. NC 201; WPPJR: numai la NC este folosit și se referă la instaurarea ordinului cavaleresc; TDRW: etimologie pol. Brückner: etimologie pol.
ZASLUGĂ s.f ,,serviciu pentru care se primește remunerație” ˂ pol. zasługa: și le giuruiești mulțime de bani domnilor și mulțime di lefi slujitorilor de cîțva ani trecuți, carili să cheamă zaslugă. IN 327; DLR: nu este. TDRW: nu este.
ZLOT s.m (1581) ,,monedă poloneză” ˂ pol. złoty: „tot câte un zlot au dat căzacilor pre vită MC146; oca de unt câte doi orți bătuți și un zlot‟ IN 84; DLR: Monedă poloneză (de aur sau de argint) care a circulat, mai ales, în centrul și estul Europei și în Țările Române; unitatea monetară de bază a Poloniei. TDRW: etimologie pol. Brückner: etimologie pol.
ZLOTAȘ s.m (1571) ,,cel care strângea impozitele în zloți” ˂ pol. złoto: și unde era pustiiu făce pe zlotaș de plătie de la casăle lor. IN LET69; DLR consemnează că era folosit în Moldova, în organizarea feudală. Persoană care era însărcinată cu strângerea impozitelor în zloți. Fără etimologie. TDRW: etimologie pol.
6. Concluzii generale
Considerăm că argumentele expuse în cercetarea noastră despre contactele culturale și lingvistice româno-polone în Moldova secolelor al XVI-lea și al XVIII-lea confirmă, în primul rând, influența puternică a culturii polono-occidentale asupra societății medievale românești.
Tema prezentă nu putea fi tratată fără a expune societatea și educația timpului, perioada scrisului vechi, literatura și în general știința de atunci, precum și oamenii care s-au creat în epoca veche ca istorici, savanți, erudiți. Fără a ști noțiuni despre evenimentele istorice de la curtea Moldovei și Poloniei, nu se poate reconstitui atmosfera secolului al XVI-lea când perioada Renașterii s-a manifestat și la noi. Fără limba latină ca formă de cultură pregnantă în Europa medievală, niciunul dintre cele două popoare nu și-a putut crea limba și identitatea națională. Fără schimbul de cultură și de carte, manifestat între poporul polonez și român, nu ar fi existat o epocă de creație. Fiecare cronică, fiecare traducere în latină, fiecare text care stă drept mărturie a principiului latinității limbii române susținut vehement de către toți cărturarii au fost mecanismele acestei revoluții culturale.
Polonia a reprezentat una dintre căile de acces la cultura antichității latine, punând laolaltă influențele în gândire și stil. Fără a cunoaște istoriografia medievală sub contactul polonez care a trezit conștiința oamenilor de litere români care căutau să-și aprofundeze educația în Occident, nu se poate înțelege cum poporul român a devenit conștient de latinitatea sa.
Am demonstrat cum Miron Costin, prin scrierile sale în limba polonă, Cronica țărilor Moldova și Munteniei (1677) și Istorie în versuri polone despre Moldova și Țara Românească (1684) a depășit limitele culturii românești, plasându-se printre scriitorii Poloniei din secolul al XVII-lea. Pregătirea sa excepțională ca om de știință a oferit polonezilor două opere scrise în limba lor, în care a arătat latinitatea limbii române. Am analizat cuvintele pe care le-a scris după model ortografic polonez, compunând inventarul grafemelor cu fonemele corespunzătoare. În mod similar a acționat și demnitarul Luca Stroici care, prin poziția privilegiată dobândită în mijlocul nobililor polonezi a fost primul care a scris un text românesc cu grafie latină utilizând grafeme poloneze. Nicolae Costin a continuat opera tatălui său, de la care a moștenit talentul de povestitor și de cronicar, a susținut ideea originii latine a limbii române, nu a preluat modelul ortografic polonez, însă „a românizat” cuvintele împrumutate din polonă. El le-a adaptat limbii române urmând regulile ei fonetice. Ion Neculce, ultimul cronicar cu care se încheie istoriografia noastră română a făcut apel la împrumuturi poloneze folosite de predecesorii săi, creând derivate de la acestea. A contribuit la îmbogățirea lexicului popular din limba română. A fost martor la evenimente însemnate din viața politică și istorică a Moldovei iar acestea l-au ajutat să-și scrie cronica.
Mitropolitul Moldovei, poetul Dosoftei, exilat în Polonia, a oferit culturii românești traducerile și tipăririle unor cărți de slujbă în românește. Acestea nu au făcut obiectul subcapitolului nostru, însă am considerat că, pe lângă Psaltirea în versuri, comparată cu Psalmii lui Jan Kochanowski, Dosoftei a avut rolul lui important dat fiind faptul că a realizat strălucite realizări tipografice și liturgice.
Cercetând modelul ortografic străin în scrierile DM și IDAO am adus noi ipoteze referitoare la cele două texte. Am arătat cum această grafie utilizată de D. Cantemir se bazează pe un sistem grafic propriu în care combină grafeme străine din polonă, italiană, germană, întrucât era un poliglot desăvârșit. Deși modelul ortografic polonez a mai fost discutat în 2013 pentru textul Poemei polone și pentru cel din Descriptio Moldaviae, am putut ameliora observații cu privire la grafia folosită. În plus, am considerat că o nouă expunere se cuvine a fi etalată și explicată din punctul de vedere al cunoscătorului de limbă polonă. Am consemnat, așadar, cuvintele selectate din versiuni în limbă polonă și am recurs la istoria limbii polone în limba polonă, neexistând ediții în limba română, pentru a afla și a înțelege normele grafice ca să putem înțelege modul în care se scria în Polonia la începutul secolului al XVII-lea, când Miron Costin și-a scris operele. În analiza celor patru texte care au făcut obiectul modelului ortografic străin, am inventariat forme noi.
Utilizând cronicele cronicarilor Miron Costin, Nicolae Costin și Ion Neculce, dar și Psalmii lui Dosoftei am selectat acele împrumuturi din limba polonă intrate în limba română. Am căutat să oferim o atestare pentru fiecare cuvânt consemnat și adăugat la Glosar, însă nu am reușit pentru toate. Am oferit o clasificare a acestor termeni încadrându-i în anumite domenii. Am redat, pentru majoritatea cuvintelor împrumutate din limba polonă etimologia recurgând la cele mai recent dicționare de etimologie, polon și român, ultima ediție a lui H. Tiktin și a lui A. Brückner. Cronicarii au făcut apel la multe variante ale aceluiași cuvânt, scris câteodată cu grafii diferite, forme gramaticale multiple, au utilizat derivate, introducând polonismul respectiv pentru prima dată în limba română.
După un periplu prin istoria Moldovei și a Poloniei în care cele două culturi s-au influențat reciproc, pe fondul cărora iau naștere opere incontestabile pentru literatura română, perioada noastră cercetată se încheie aici la sfârșitul secolului al XVIII-lea, după ce am demonstrat locul binemeritat al istoriografiei române în cultura românească. Asta nu înseamnă că legăturile dintre polonezi și români vor înceta. În secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, Tadeu Hasdeu ( predecesorul lui B.P. Hasdeu) continuă legătura spirituală lăsând creații în limba polonă. Un alt moment istoric care atestă continuitatea relațiilor se înregistrează în 1848, marele an revoluționar când Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C.A. Rosetti et al. mențin contactul cu emigrația poloneză. Aceste fapte nu au făcut obiectul cercetării însă merită menționate întrucât relațiile noastre cu polonezii nu au stagnat acolo, la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Am ales să dezbat această teză cu privire la relațiile culturale și lingvistice româno-polone întrucât considerăm că, în ciuda contactului de un mileniu pe care poporul român l-a avut cu slavii, din punct de vedere științific, relațiile actuale ale românilor cu polonezii și în general cu lumea slavă, merită să fie restabilite în lumină, mai ales în secolul al XXI-lea. Având în vedere că limba româna va fi din totdeauna o limbă romanică constituită pe un fond slav, tot la fel de stabilă va rămâne și influența polonă prezentă în graiul moldovenesc. Prin urmare, suntem de părere că o continuare în perspectivă contemporană merită să fie stabilită și cercetată mai departe.
Bibliografie
Izvoare
Bianu, Ioan, Psaltirea în versuri, de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei, publicată de pe manuscrisul original și de pe ediția de la 1673, Bucuresci, Editura Academiei Române, 1887.
Bogdan, Ioan, Cronice inedite atingătoare de istoria românilor adunate și publicate cu traduceri și adnotațiuni, Editura Librăriei Socecu & Comp, București, 1895.
Cantemirii, Demetrii Principis, Incrementorvm et decrementorovm avlae othman[n]icae sive aliothman[n]icae historiae a prima gentis origine ad nostra vsqve tempora dedvctate libri tres, praefatus est Virgil Cândea, critice edidit Dan Slușanschi, Editura Amarcord, Timișoara, 2002.
Cantemir, Dimitrie, Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae; traducere după originalul latin de Gheorghe Guțu; introd. de Maria Holban; comentariu istoric de N. Stoicescu; studiu cartografic „Harta Moldovei” de Dimitrie Cantemir de Vintilă Mihăilescu; indice de Ioana Constantinescu; notă asupra ediției de D.M Pippidi, Editura Academiei Române, 1973.
Costin, Nicolae, Letopisețul Țării Moldovei dela zidirea lumii până la 1601, ediție îngrijită de Ioan Șt. Petre, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1942.
Czamańska, Ilona, Latopis ziemi moldawskiej i inne utwory historyczne. Tłumaczenie, wstęp i komentarze. Wydawnicstwo Naukowe Uniwersytetu im. Adama Mickiewicza w Poznaniu, Poznań, 1988.
Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673, ediție critică de N.A. Ursu, cu un cuvânt înainte de Înalt Prea Sfințitul Iustin Moisescu, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Tipografia Centrului Mitropolitan, Iași, 1974.
Guevara, Antonio, Horologium principum, tradus din latină de Nicolae Costin, probabil după o ediție apărută la Leipzig, în 1615. Ediție critică și studiu introductiv de G. Ștrempel, Editura Minerva, București, 1976.
Kochanowski, Jan, Psałterz Dawidów, Tower Press, Gdańsk, 2000, www.literatura.net.pl
Neculce, Ion, Letopisețul Țării Moldovei, București-Chișinău, Editura Litera Internațional, 2001.
Neculce, Ion, Cronica lui Ion Neculce copiată de Ioasaf Luca, manuscrisul Mihail, București, Editura Litera, 1980.
Neculce, Ion, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte. Texte stabilite, introducere, note și glosar de Iorgu Iordan, Editura Științifică, București, 1968.
Panaitescu, P.P., Miron Costin – Opere, ediție critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, indice și glosar, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958.
Panaitescu, P.P., Letopisețul Țării Moldovei dela Aron vodă încoace, Fundația Regală pentru Literatură și Artă , București, 1944.
Sarnicki, Stanisław, Statuta i metryka przywilejów koronnych, Kraków, w drukarni lazarzowey, Roku pańskiego, 1594, p. 1224. Ref. și publ.: B.P. Hasdeu, „Rugăciunea Domnului” scrisă românește cu litere latine în 1593 de către logofătul moldovean Luca Stroici, adnotată și publicată la 1594 în Cracovia de către Stanisław Sarnicki („Din Moldova”, Iași, 1862, nr. 4, p. 49-59).
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
STUDII LINGVISTICE
Brüske, Herman, Die russischen und polnischen Elemente des Rumanischen, XXVI, Jahresbericht des Instituts für rum. Sprache zu ”, 1921, p. 1-69.
Bădară, Doru, O ediție necunoscută a ediției lui Dosoftei, ,,Revista de istorie”, tom 41, nr. 3, 1988, p. 285.
Chiriac, Vlad, Ipostaze ale literaturii române vechi și premoderne. Studii, cercetări și texte, Chișinău, Editura Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Filologie, 2007, p.17-19.
Coșeriu, Eugen, Limba română în fața Occidentului, București, Editura Dacia, 1994.
Chivu, Gheorghe, Texte scrise cu litere latine în epoca veche a culturii românești, ,,Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică și traductologie”, Iași, Editura Universității ,,Al. Ioan-Cuza”, 2011, p. 89-90.
Chivu, Gheorghe, Dictionarium valachico-latinum: primul dicționar al limbii române, studiu introductiv, ed, indici și glosar, București, Editura Academiei Române, 2008.
Chivu, Gheorghe, Activitatea misionarilor catolici italieni în Moldova (sec. XVII-XIX), București, Editura Academiei Române, 2004.
Chivu, Gheorghe, Luca Stroici și posibila consemnare a unui fonetism dialectal [h’]>[ŝ], ,,Limba română”, LIII, nr. 1-2, București, 2004, p. 3-19.
Deboveanu, Elena, Unele aspecte ale influenței polone în limba letopisețului lui N. Costin, ,,Romanoslavica”, VI, București, 1962.
Ferro, Teresa, I missionari cattolici in Moldavia, studi storici e linguistici, Cluj, Editura Clusium, 2003.
Gaster, Moses, Chrestomație română, vol. I, Leipzig-București, 1891, p. 39.
Gheție, Ion și Mareș, Alexandru, De când se scrie românește?, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
Gheție, Ion (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532 – 1780), București, Editura Academiei Române, 1997.
Gheție, Ion, Baza dialectală a românei literare, București, Editura Academiei Române, 1975.
Gheție, Ion, Contribuții filologice și lingvistice, ,,Începuturile scrisului în limba română”, Editura Academiei Române, București, 1974.
Giosu, Ștefan, Dimitrie Cantemir. Studiu lingvistic, Editura Științifică, București, 1973.
Gîdei, A.V. , Studiu asupra cronicarilor moldoveni, Paris, Tipografia E. Miulescu, 1898.
Gostyński, Tadeusz, Wyrazy polskie w języku rumuńskim, ,,Poradnik Językowy”, Warszawa, Wydawnicstwo Uniwersytetu Warszawskiego, 1954, p. 8-18.
Halichias, Ana -Cristina, Mărturii privind limba română înainte de primele ei atestări scrise, ,,SCL”, 3, 1989, p. 239-246.
Hasdeu, B.P., Studii de lingvistică și filologie, I, București, Editura București, 1988.
Hasdeu, B.P., Cuvente den bătrâni, vol. II, București, Typografia Societății Academice Române, 1879.
Klemensiewicz, Zenon, Historia języka polskiego, Warszawa, Wydawnictwo Naukowe PWN, 2006.
Klein, Samuel Micu și Șincai, Gheorghe, Elementa linguae Daco-romanae sive valachicae, Viena, [1780], studiu introductiv, traducere și note de Mircea Zdrenghea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980, p. IX.
Iordan, Iorgu (coord.); Mioara Avram; Florica Dimitrescu, Chrestomație romanică, vol. I, București, 1962.
Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești de la 1688 la 1780, vol. 2, București, Editura librăriei Pavel Suru, Calea Victoriei 73, 1926.
Iorga, Nicolae, Istoria literaturii române vechi în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. III, București, Editura Institutul de arte grafice ,,Viața românească”, 1922.
Ivănescu, George, Istoria limbii române [1980], Iași, Editura Junimea, 2000.
Lința, Elena, Wyrazy polskiego pochodzenia w języku rumuńskim, Zakład Narodowy im Ossolińskich, Wrocław-Warszawa-Kraków-Gdańsk, Wydawnicstwo Polskiej Akademii Nauk, Wrocław, 1974.
Lința, Elena, Istoria limbii polone. Introducere în fonetică istorică, vol.I, București, Universitatea din București, Facultatea de Limbi Slave, 1972-1974.
Lința, Elena, Documente în limba polonă emise de cancelariile domnilor români în secolul al XVI-lea și al XVII-lea, ,,Romanoslavica’’ XIII, 1966, p. 171, p. 173.
Lința, Elena, Termeni militari de origine polonă în limba cronicarilor români, ,,Romano-slavica” X, 1964, p. 195.
Lința, Elena, Două scrisori inedite ale lui Miron Costin, ,,Studii. Revistă de istorie”, an XI, nr. 5, 1958, p. 79-80.
Łukasik, Stanisław, Pologne et Roumanie aux confins des deux peuples et des deux langues, cap. X, ,,Elements polonais dans la langue roumaine”, Paris-Cracovie [u.a.]: Gebethner et Wolff, 1938.
Misterski, Henryk, Recepcja polskich zapożyczeń leksykalnych w dokumentach słowiańsko-moldawskich w aspekcie superstratu słowiańskiego i reromanizacji języka rumuńskiego, Poznań, Uniwersytet im Adam Mickiewicza, 1976.
Mitu, Mihai, Romano-polonica I. Studii de istorie culturală, București, Editura Universității din București, 2007.
Mitu, Mihai, Cercetări etimologice și lexico-semantice, seria ,,Etymologica 24”, București, Editura Academiei Române, 2006.
Mitu, Mihai, Etimologii românești în ,,Dicționarul limbii polone”, ,,Romanoslavica”, XII, 1965, p. 67-92.
Mitu, Mihai, Termeni de origine polonă în documentele slavo-moldovenești (1388-1517), ,,Romanoslavica”, XII, 1963, p. 155-224.
Palade, Theodor, Când s-a scris întâi românește?, Extras din Arhivă, anul XXVI, București, 1917.
Pantaleoni, Daniele, Observații asupra textelor românești vechi cu alfabet latin (1570-1703), „Philologica Jassyensia”, An III, Nr. 1, 2007, p. 39-56.
Petrovici, Emil, Istoria poporului român oglindită în toponimie, seria Litere, Universitatea din București, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1964.
Pușcariu, Sextil, Limba română: privire generală, vol. I, București, Fundația Regală pentru Artă și Literatură „Carol I”, 1940.
Pușcariu, Sextil, Istoria literaturii române. Epoca veche, Sibiu, Editura Krafft& Drotleff , 1930.
Rosetti, Alexandru, Studii lingvistice, București, Editura Academiei Române, 1955.
Rosetti, Alexandru, Boris Cazacu și Liviu Onu, Istoria limbii române literare de la origini până la începutul secolului al XIX-lea, vol. I, București, Editura Minerva, 1971.
Stănculescu, Ileana, Europa, ,,podoaba lumii”, Texte uitate și texte regăsite (izvoare ale culturii române), Academia Română, Institutul de Istorie și Teorie Literară ,,George Călinescu”, București, Editura Națională pentru Știință și Artă, 2004.
Tazbir, Janusz, Polski Słownik Biograficzny, XVIII, Warszawa, 1973.
Șăineanu, Lazăr, Istoria filologiei române, București, 1895.
Vârtosu, Emil, Paleografia româno-chirilică, București, Editura Științifică, 1968.
Zgraon, Florentina, Chrestomația limbii vechi, vol.I, (1521-1639), București, Editura Academiei Române, 1994.
Wędkiewicz, Stanisław, Z dziejów polonistyki w Rumunii, ,,Prace Filologiczne” 12, Warszawa,1927.
Weinsberg, Albert, Pożycki polskie wsród tzw. neologizmów rumuńskich, ,,Studia z filologii polskiej i słowiańskiej”, Warszawa, VII, 1967, p. 47-53.
Weintraub, Wiktor, Pamiętnik literacki, Warszawa, LVI, 1965, nr. 2, p. 581.
Dicționare
Dragoș Moldovanu (coord.), Tezaurul toponimic al României, vol 1, part. 1-3, București, Editura Academiei Române, 1991- 1992.
Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, ediția a II-a, București, Editura Academiei Române și Chișinău, Editura Gunivas, 2002.
Chivu, Gheorghe, Emanuela Buză și Alexandra Roman Moraru, Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421-1760), Editura Științifică, București, 1992.
Costinescu Mariana, Georgescu Magdalena și Zgraon Florentina, Dicționarul limbii române literare vechi 1640-1780: termeni regionali, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987.
DA = (Academia Română) Dicționarul limbii române. Sub conducerea lui Sextil Pușcariu. Tomul I. Partea I: A–B. București, Librăriile Socec & Comp. și C. Sfetea, 1913; Tomul I. Partea II: C. București, Tipografia Ziarului „Universul”, 1940; Tomul I. Partea III. Fascicula I: D – de. București, Universul, Intreprindere Industrială a Statului, 1949; [Fascicula II: de–desțina; șpalt, 1948]; Tomul II. Partea I: F–I. București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului. Imprimeria Națională, 1934; Tomul II. Partea II. Fascicula I: J – lacustru. București, Tipografia Ziarului „Universul” S. A., 1937; Tomul II. Partea II. Fascicula II: Ladă–lepăda. București, Tipografia Ziarului „Universul” S. A., 1940; Tomul II. Partea II. Fascicula III: Lepăda–lojniță. București, Tipografia Ziarului „Universul” S. A., 1948.
DLR = (Academia Română) Dicționarul limbii române. Serie nouă. Redactori responsabili: acad. Iorgu Iordan, acad. Alexandru Graur și acad. Ion Coteanu. Din anul 2000, redactori responsabili: acad. Marius Sala și acad. Gheorghe Mihăilă. București, Editura Academiei. Tomul VI. Litera M: 1965–1968; Tomul VII. Partea 1. Litera N: 1971; Tomul VII. Partea a 2-a. Litera O: 1969; Tomul VIII. Litera P: 1972–1984; Tomul IX. Litera R: 1975; Tomul X. Litera S: 1986–1994; Tomul XI. Partea 1. Litera Ș: 1978; Tomul XI. Partea a 2-a și a 3-a. Litera T: 1982–1983; Tomul XII. Partea I. Litera Ț: 1994 ; Tomul XII. Partea a 2-a. Litera U: 2002; Tomul XIII. Partea I și a 2-a și a 3-a. Litera V și literele W, X, Y: 1997–2005; Tomul XIV. Litera Z: 2000.
Linde, Samuel, Słownik języka polskiego, przez M. Samuela Bogumiła Linde, tom I, część I, w Warszawie w drukarni XX.piarów 1807, Idem, tom I, część II, 1808, Idem, część III 1809, tom II, Idem, część II, 1811, Idem, część III, 1812.
Stoicescu, N., Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, sec. XIV-XVII, Editura Enciclopedică Română, București, 1971.
Tiktin, Heinmann, Rumänisch-Deutsches Wörterbuch, 3. überarbeitete und erganzte Auflage von Paul Miron und Elsa Luder, Band III P-Z, Clusium, Cluj-Napoca, 2005.
Tiktin, Heinmann, Rumänisch-Deutsches Wörterbuch, 3. überarbeitete und erganzte Auflage von Paul Miron und Elsa Luder, Band II D-O, Clusium, Cluj-Napoca, 2003.
BIBLIOGRAFIE SECUNDARĂ
STUDII CULTURALE & ISTORICE
Armbruster, Adolf, Romanitatea românilor: istoria unei idei, ediția a doua, revăzută și adăugită, București, Editura Enciclopedică, 1993.
Bianu, Ioan, Psaltirea în versuri, de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei, publicată de pe manuscrisul original și de pe ediția de la 1673, Bucuresci, Editura Academiei Române, 1887.
Bobicescu, Cristian A., „Din nou despre originea lui Ieremia Movilă”, vol. I, Lumea relațiilor polono-române/Swiąt relacji polsko-rumuńskich, Suceava, 2012.
Cantemir, Dimitrie, Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul, ediție îngrijită, studiu introductiv si comentarii de Virgil Cândea, în Opere complete, I, București, Editura pentru Literatură, 1974.
Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, vol. II, București, Editura Minerva, 1980.
Cartojan, Nicolae, Ceasornicul Domnilor de Nicolae Costin și originalul spaniol al lui Antonio de Guevara, Editura Minerva, București, 1941.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediția a doua, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, București, Editura Minerva, 1986.
Cândea, Virgil, Life story of a Manuscript: Dimitrie Cantemir’s History of the Othman Empire, „Revue des études sud-est européenes”, tom XXIII, no. 4, 1985, p. 297- 313.
Chițimia, I.C, Scrieri alese, ediție îngrijită, prefață și note de Mihai Mitu, București, Editura Universității din București, 2008.
Chițimia, I.C, Probleme de bază ale literaturii române vechi, București, Editura Academiei Române,1972.
Ciobanu, Ștefan, Istoria literaturii române vechi, Chișinău, Editura Hyperion, 1992.
Constantin, Ion, Cronica lui Ion Neculce copiată de Ioasaf Luca. Manuscrisul ,,Mihail”, București, Editura Litera, 1980, p. 7.
Constantin, Ion, Istoria Poloniei și a relațiilor româno-polone, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 1994.
Densușianu, Ovid, Istoria literaturii române, vol. I, București, Editura Științifică, 1961.
Densușianu, Ovid, Histoire de la langue roumaine, II, Paris, Leroux, 1938.
Dimitrescu, Florica, Dinamica lexicului românesc- ieri și azi, București- Cluj, Editura Logos și Clusium, 1992.
Dinu, Mihai, „Bătrânul poet dintâi”: incursiune în poezia și poetica dosofteiană, București, Editura Academiei Române, 2007.
Dragnev, Emil, O capodoperă a miniaturii din Moldova medievală, Chișinău, Editura Civitas, 2004.
Gemil, Tahsil, O colecție de documente otomane importante pentru istoria României (1597-1607), ,,Anuarul Institutului de Istorie și Arhaeologie «A. D. Xenopol»”, Iași, XI, 1974, p. 237-243.
Giurescu, C. și Giurescu, D., Istoria românilor (1352-1606), vol. II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.
Gorovei, Ștefan, O lămurire domnia ereditară a familiei Movilă, ,,Revista de istorie”, tom 28, nr. 7, 1975, p. 1091-1094.
Gostyński, Tadeusz, În jurul unui poem al lui Miron Costin, ,,Revista istorică”, XXXI, publicată de N. Iorga, 1945, p. 131-153.
Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente XII, p. 99, p. 375.
Iorga, Nicolae, Originalitatea lui Dimitrie Cantemir, conferință ținută în Aula Universității din Iași, Vălenii de Munte, Editura Datina Românească, 1935.
Kogălniceanu, Mihail, Cronicele României seu Letopisețele Moldaviei și Valachiei, a doua edițiune, Tablele istorice ale României de la 1766 până la 11 februarie 1806, tomu III, Bucuresci, Imprimeria Națională, C.N. Rădulescu, Str. Academiei, 24, 1874.
Lecca, Octavian, Genealogia a 100 case din Țara Românească și Moldova, București, Editura Minerva, 1911.
Lecca, Octavian, Familiile boerești române. Istoric și genealogie (dupe izvoare autentice), București, Institutul de Arte Grafice și Editura Minerva, 1899.
Lupaș, Ioan, Miron Costin și concepția lui filosofică- religioasă asupra istoriei 1633-1691, ,,Studii, conferințe și comunicări istorice”, vol. II, Cluj, Tipografia «Cartea românească», 1940, p. 284, p. 293.
Mazilu, Dan Horia, Cronicarii moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce/ Antologie, introducere, comentarii, dosare critice, glosar și bibliografie de Dr. Dan Horia Mazilu, București, Editura Humanitas,1997.
Mazilu, Dan Horia Introducere în opera lui Dosoftei, București, Editura Minerva, 1997.
Mihăilă, Gheorghe, Cuvinte românești cu litere latine în „Descriptio Moldaviae”, ,,SCL”, LIX, 2008, nr. 2, București, p. 465-470.
Mihăilă, Gheorghe, Contribuții la istoria culturii și literaturii românești vechi, București, Editura Minerva, 1972.
Mihăilescu, Gabriel, Un apologet paradoxal al ortodoxiei: D. Cantemir în ,,Loca obscura”, ,,Tabor”, nr. 2, 2012, p. 68-74.
Mitu, Mihai, Romano-polonica. I. Studii de istorie culturală, București, Editura Universității din București, 2007.
Panaitescu, P.P., Contribuții la istoria culturii românești, București, Editura Minerva, 1971.
Panaitescu, P.P, Începuturile și biruința scrisului la români, București, Editura Academiei Române,1965.
Panaitescu, P.P., Dimitrie Cantemir- viața și opera, București, Editura Academiei Române, 1958.
Panaitescu, P.P., Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, București, Fundația Regelui Carol I, 1936.
Panaitescu, P.P., Influența polonă și rusă în vechea cultură românească, București, Editura N. Zamfirescu, 1935-1936.
Panaitescu, P.P., Călători poloni în Țările Române, București, Editura Cultura Națională, 1930.
Panaitescu, P.P., Influența polonă în opera și personalitatea cronicarilor Grigore Ureche și Miron Costin, București, Editura Cultura Națională, 1925.
Petre, Ioan Ștefan, Nicolae Costin-vieața și opera, București, Tiparul românesc, 1925.
Pop, Emil, Dimitrie Cantemir și Academia din Berlin, ,,Studii. Revistă de istorie”, tom XXII, nr. 5, 1969, p. 826.
Rezachevici, Constantin, Privilegii de indigenat polon acordate locuitorilor din Țara Românească, ,,Revista de istorie”, tom 28, nr. 7, 1975, p. 1095-1098.
Ursu, N.A și Dascălu N., Mărturii documentare privitoare la viața și activitatea mitropolitului Dosoftei, Iași, Editura Trinitas, 2003.
Ursu, N. A, Nicolae Costin, traducător al Geografiei universale a lui Giovanni Botero, ,,Revista de istorie și teorie literară”, XXXIX, 1991, nr. 3-4, p. 369.
Xenopol, A.D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol.III, ed. a IV-a, publicată sub îngrijirea lui Al. Zub, București, Editura Științifică, 1985-1988.
Surse online
Chițimia, I.C, Începuturile scrisului în limba română, ,,Revistă de studii și cercetări despre literatura străromână”, https://dacoromanica.wordpress.com/studii-clasice/profdrdoc-ic-chitimia-inceputurile-scrisului-in-limba-romana/.
Słownik języka polskiego, Wydawnictwo Naukowe PWN, http://sjp.pwn.pl/:
Słownik staropolski, red. S. Urbańczyk, red. naukowa F. Wysocka, Krakówa, 2003.
Słownik staro-polski, http://www.staropolska.pl/slownik
Słownik staropolskich nazw osobowych, red W. Taszycki, t. 1-6, Wrocław 1965-1983, t. 7: Suplement, red. M. Malec, Wrocław 1984-1987.
Słownik polszczyny XVI wieku, red. M. R. Mayenowa i in., t. I-XXX, Wrocław- Warszawa, 1966-2002.
Słownik języka polskiego XVII i l. połowy XVIII wieku, Kraków, Polska Akademia Nauk- Instytut Języka Polskiego, 1996.
Bibliografie
Izvoare
Bianu, Ioan, Psaltirea în versuri, de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei, publicată de pe manuscrisul original și de pe ediția de la 1673, Bucuresci, Editura Academiei Române, 1887.
Bogdan, Ioan, Cronice inedite atingătoare de istoria românilor adunate și publicate cu traduceri și adnotațiuni, Editura Librăriei Socecu & Comp, București, 1895.
Cantemirii, Demetrii Principis, Incrementorvm et decrementorovm avlae othman[n]icae sive aliothman[n]icae historiae a prima gentis origine ad nostra vsqve tempora dedvctate libri tres, praefatus est Virgil Cândea, critice edidit Dan Slușanschi, Editura Amarcord, Timișoara, 2002.
Cantemir, Dimitrie, Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae; traducere după originalul latin de Gheorghe Guțu; introd. de Maria Holban; comentariu istoric de N. Stoicescu; studiu cartografic „Harta Moldovei” de Dimitrie Cantemir de Vintilă Mihăilescu; indice de Ioana Constantinescu; notă asupra ediției de D.M Pippidi, Editura Academiei Române, 1973.
Costin, Nicolae, Letopisețul Țării Moldovei dela zidirea lumii până la 1601, ediție îngrijită de Ioan Șt. Petre, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1942.
Czamańska, Ilona, Latopis ziemi moldawskiej i inne utwory historyczne. Tłumaczenie, wstęp i komentarze. Wydawnicstwo Naukowe Uniwersytetu im. Adama Mickiewicza w Poznaniu, Poznań, 1988.
Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673, ediție critică de N.A. Ursu, cu un cuvânt înainte de Înalt Prea Sfințitul Iustin Moisescu, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Tipografia Centrului Mitropolitan, Iași, 1974.
Guevara, Antonio, Horologium principum, tradus din latină de Nicolae Costin, probabil după o ediție apărută la Leipzig, în 1615. Ediție critică și studiu introductiv de G. Ștrempel, Editura Minerva, București, 1976.
Kochanowski, Jan, Psałterz Dawidów, Tower Press, Gdańsk, 2000, www.literatura.net.pl
Neculce, Ion, Letopisețul Țării Moldovei, București-Chișinău, Editura Litera Internațional, 2001.
Neculce, Ion, Cronica lui Ion Neculce copiată de Ioasaf Luca, manuscrisul Mihail, București, Editura Litera, 1980.
Neculce, Ion, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte. Texte stabilite, introducere, note și glosar de Iorgu Iordan, Editura Științifică, București, 1968.
Panaitescu, P.P., Miron Costin – Opere, ediție critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, indice și glosar, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958.
Panaitescu, P.P., Letopisețul Țării Moldovei dela Aron vodă încoace, Fundația Regală pentru Literatură și Artă , București, 1944.
Sarnicki, Stanisław, Statuta i metryka przywilejów koronnych, Kraków, w drukarni lazarzowey, Roku pańskiego, 1594, p. 1224. Ref. și publ.: B.P. Hasdeu, „Rugăciunea Domnului” scrisă românește cu litere latine în 1593 de către logofătul moldovean Luca Stroici, adnotată și publicată la 1594 în Cracovia de către Stanisław Sarnicki („Din Moldova”, Iași, 1862, nr. 4, p. 49-59).
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
STUDII LINGVISTICE
Brüske, Herman, Die russischen und polnischen Elemente des Rumanischen, XXVI, Jahresbericht des Instituts für rum. Sprache zu ”, 1921, p. 1-69.
Bădară, Doru, O ediție necunoscută a ediției lui Dosoftei, ,,Revista de istorie”, tom 41, nr. 3, 1988, p. 285.
Chiriac, Vlad, Ipostaze ale literaturii române vechi și premoderne. Studii, cercetări și texte, Chișinău, Editura Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Filologie, 2007, p.17-19.
Coșeriu, Eugen, Limba română în fața Occidentului, București, Editura Dacia, 1994.
Chivu, Gheorghe, Texte scrise cu litere latine în epoca veche a culturii românești, ,,Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică și traductologie”, Iași, Editura Universității ,,Al. Ioan-Cuza”, 2011, p. 89-90.
Chivu, Gheorghe, Dictionarium valachico-latinum: primul dicționar al limbii române, studiu introductiv, ed, indici și glosar, București, Editura Academiei Române, 2008.
Chivu, Gheorghe, Activitatea misionarilor catolici italieni în Moldova (sec. XVII-XIX), București, Editura Academiei Române, 2004.
Chivu, Gheorghe, Luca Stroici și posibila consemnare a unui fonetism dialectal [h’]>[ŝ], ,,Limba română”, LIII, nr. 1-2, București, 2004, p. 3-19.
Deboveanu, Elena, Unele aspecte ale influenței polone în limba letopisețului lui N. Costin, ,,Romanoslavica”, VI, București, 1962.
Ferro, Teresa, I missionari cattolici in Moldavia, studi storici e linguistici, Cluj, Editura Clusium, 2003.
Gaster, Moses, Chrestomație română, vol. I, Leipzig-București, 1891, p. 39.
Gheție, Ion și Mareș, Alexandru, De când se scrie românește?, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
Gheție, Ion (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532 – 1780), București, Editura Academiei Române, 1997.
Gheție, Ion, Baza dialectală a românei literare, București, Editura Academiei Române, 1975.
Gheție, Ion, Contribuții filologice și lingvistice, ,,Începuturile scrisului în limba română”, Editura Academiei Române, București, 1974.
Giosu, Ștefan, Dimitrie Cantemir. Studiu lingvistic, Editura Științifică, București, 1973.
Gîdei, A.V. , Studiu asupra cronicarilor moldoveni, Paris, Tipografia E. Miulescu, 1898.
Gostyński, Tadeusz, Wyrazy polskie w języku rumuńskim, ,,Poradnik Językowy”, Warszawa, Wydawnicstwo Uniwersytetu Warszawskiego, 1954, p. 8-18.
Halichias, Ana -Cristina, Mărturii privind limba română înainte de primele ei atestări scrise, ,,SCL”, 3, 1989, p. 239-246.
Hasdeu, B.P., Studii de lingvistică și filologie, I, București, Editura București, 1988.
Hasdeu, B.P., Cuvente den bătrâni, vol. II, București, Typografia Societății Academice Române, 1879.
Klemensiewicz, Zenon, Historia języka polskiego, Warszawa, Wydawnictwo Naukowe PWN, 2006.
Klein, Samuel Micu și Șincai, Gheorghe, Elementa linguae Daco-romanae sive valachicae, Viena, [1780], studiu introductiv, traducere și note de Mircea Zdrenghea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980, p. IX.
Iordan, Iorgu (coord.); Mioara Avram; Florica Dimitrescu, Chrestomație romanică, vol. I, București, 1962.
Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești de la 1688 la 1780, vol. 2, București, Editura librăriei Pavel Suru, Calea Victoriei 73, 1926.
Iorga, Nicolae, Istoria literaturii române vechi în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. III, București, Editura Institutul de arte grafice ,,Viața românească”, 1922.
Ivănescu, George, Istoria limbii române [1980], Iași, Editura Junimea, 2000.
Lința, Elena, Wyrazy polskiego pochodzenia w języku rumuńskim, Zakład Narodowy im Ossolińskich, Wrocław-Warszawa-Kraków-Gdańsk, Wydawnicstwo Polskiej Akademii Nauk, Wrocław, 1974.
Lința, Elena, Istoria limbii polone. Introducere în fonetică istorică, vol.I, București, Universitatea din București, Facultatea de Limbi Slave, 1972-1974.
Lința, Elena, Documente în limba polonă emise de cancelariile domnilor români în secolul al XVI-lea și al XVII-lea, ,,Romanoslavica’’ XIII, 1966, p. 171, p. 173.
Lința, Elena, Termeni militari de origine polonă în limba cronicarilor români, ,,Romano-slavica” X, 1964, p. 195.
Lința, Elena, Două scrisori inedite ale lui Miron Costin, ,,Studii. Revistă de istorie”, an XI, nr. 5, 1958, p. 79-80.
Łukasik, Stanisław, Pologne et Roumanie aux confins des deux peuples et des deux langues, cap. X, ,,Elements polonais dans la langue roumaine”, Paris-Cracovie [u.a.]: Gebethner et Wolff, 1938.
Misterski, Henryk, Recepcja polskich zapożyczeń leksykalnych w dokumentach słowiańsko-moldawskich w aspekcie superstratu słowiańskiego i reromanizacji języka rumuńskiego, Poznań, Uniwersytet im Adam Mickiewicza, 1976.
Mitu, Mihai, Romano-polonica I. Studii de istorie culturală, București, Editura Universității din București, 2007.
Mitu, Mihai, Cercetări etimologice și lexico-semantice, seria ,,Etymologica 24”, București, Editura Academiei Române, 2006.
Mitu, Mihai, Etimologii românești în ,,Dicționarul limbii polone”, ,,Romanoslavica”, XII, 1965, p. 67-92.
Mitu, Mihai, Termeni de origine polonă în documentele slavo-moldovenești (1388-1517), ,,Romanoslavica”, XII, 1963, p. 155-224.
Palade, Theodor, Când s-a scris întâi românește?, Extras din Arhivă, anul XXVI, București, 1917.
Pantaleoni, Daniele, Observații asupra textelor românești vechi cu alfabet latin (1570-1703), „Philologica Jassyensia”, An III, Nr. 1, 2007, p. 39-56.
Petrovici, Emil, Istoria poporului român oglindită în toponimie, seria Litere, Universitatea din București, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1964.
Pușcariu, Sextil, Limba română: privire generală, vol. I, București, Fundația Regală pentru Artă și Literatură „Carol I”, 1940.
Pușcariu, Sextil, Istoria literaturii române. Epoca veche, Sibiu, Editura Krafft& Drotleff , 1930.
Rosetti, Alexandru, Studii lingvistice, București, Editura Academiei Române, 1955.
Rosetti, Alexandru, Boris Cazacu și Liviu Onu, Istoria limbii române literare de la origini până la începutul secolului al XIX-lea, vol. I, București, Editura Minerva, 1971.
Stănculescu, Ileana, Europa, ,,podoaba lumii”, Texte uitate și texte regăsite (izvoare ale culturii române), Academia Română, Institutul de Istorie și Teorie Literară ,,George Călinescu”, București, Editura Națională pentru Știință și Artă, 2004.
Tazbir, Janusz, Polski Słownik Biograficzny, XVIII, Warszawa, 1973.
Șăineanu, Lazăr, Istoria filologiei române, București, 1895.
Vârtosu, Emil, Paleografia româno-chirilică, București, Editura Științifică, 1968.
Zgraon, Florentina, Chrestomația limbii vechi, vol.I, (1521-1639), București, Editura Academiei Române, 1994.
Wędkiewicz, Stanisław, Z dziejów polonistyki w Rumunii, ,,Prace Filologiczne” 12, Warszawa,1927.
Weinsberg, Albert, Pożycki polskie wsród tzw. neologizmów rumuńskich, ,,Studia z filologii polskiej i słowiańskiej”, Warszawa, VII, 1967, p. 47-53.
Weintraub, Wiktor, Pamiętnik literacki, Warszawa, LVI, 1965, nr. 2, p. 581.
Dicționare
Dragoș Moldovanu (coord.), Tezaurul toponimic al României, vol 1, part. 1-3, București, Editura Academiei Române, 1991- 1992.
Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, ediția a II-a, București, Editura Academiei Române și Chișinău, Editura Gunivas, 2002.
Chivu, Gheorghe, Emanuela Buză și Alexandra Roman Moraru, Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421-1760), Editura Științifică, București, 1992.
Costinescu Mariana, Georgescu Magdalena și Zgraon Florentina, Dicționarul limbii române literare vechi 1640-1780: termeni regionali, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987.
DA = (Academia Română) Dicționarul limbii române. Sub conducerea lui Sextil Pușcariu. Tomul I. Partea I: A–B. București, Librăriile Socec & Comp. și C. Sfetea, 1913; Tomul I. Partea II: C. București, Tipografia Ziarului „Universul”, 1940; Tomul I. Partea III. Fascicula I: D – de. București, Universul, Intreprindere Industrială a Statului, 1949; [Fascicula II: de–desțina; șpalt, 1948]; Tomul II. Partea I: F–I. București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului. Imprimeria Națională, 1934; Tomul II. Partea II. Fascicula I: J – lacustru. București, Tipografia Ziarului „Universul” S. A., 1937; Tomul II. Partea II. Fascicula II: Ladă–lepăda. București, Tipografia Ziarului „Universul” S. A., 1940; Tomul II. Partea II. Fascicula III: Lepăda–lojniță. București, Tipografia Ziarului „Universul” S. A., 1948.
DLR = (Academia Română) Dicționarul limbii române. Serie nouă. Redactori responsabili: acad. Iorgu Iordan, acad. Alexandru Graur și acad. Ion Coteanu. Din anul 2000, redactori responsabili: acad. Marius Sala și acad. Gheorghe Mihăilă. București, Editura Academiei. Tomul VI. Litera M: 1965–1968; Tomul VII. Partea 1. Litera N: 1971; Tomul VII. Partea a 2-a. Litera O: 1969; Tomul VIII. Litera P: 1972–1984; Tomul IX. Litera R: 1975; Tomul X. Litera S: 1986–1994; Tomul XI. Partea 1. Litera Ș: 1978; Tomul XI. Partea a 2-a și a 3-a. Litera T: 1982–1983; Tomul XII. Partea I. Litera Ț: 1994 ; Tomul XII. Partea a 2-a. Litera U: 2002; Tomul XIII. Partea I și a 2-a și a 3-a. Litera V și literele W, X, Y: 1997–2005; Tomul XIV. Litera Z: 2000.
Linde, Samuel, Słownik języka polskiego, przez M. Samuela Bogumiła Linde, tom I, część I, w Warszawie w drukarni XX.piarów 1807, Idem, tom I, część II, 1808, Idem, część III 1809, tom II, Idem, część II, 1811, Idem, część III, 1812.
Stoicescu, N., Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, sec. XIV-XVII, Editura Enciclopedică Română, București, 1971.
Tiktin, Heinmann, Rumänisch-Deutsches Wörterbuch, 3. überarbeitete und erganzte Auflage von Paul Miron und Elsa Luder, Band III P-Z, Clusium, Cluj-Napoca, 2005.
Tiktin, Heinmann, Rumänisch-Deutsches Wörterbuch, 3. überarbeitete und erganzte Auflage von Paul Miron und Elsa Luder, Band II D-O, Clusium, Cluj-Napoca, 2003.
BIBLIOGRAFIE SECUNDARĂ
STUDII CULTURALE & ISTORICE
Armbruster, Adolf, Romanitatea românilor: istoria unei idei, ediția a doua, revăzută și adăugită, București, Editura Enciclopedică, 1993.
Bianu, Ioan, Psaltirea în versuri, de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei, publicată de pe manuscrisul original și de pe ediția de la 1673, Bucuresci, Editura Academiei Române, 1887.
Bobicescu, Cristian A., „Din nou despre originea lui Ieremia Movilă”, vol. I, Lumea relațiilor polono-române/Swiąt relacji polsko-rumuńskich, Suceava, 2012.
Cantemir, Dimitrie, Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul, ediție îngrijită, studiu introductiv si comentarii de Virgil Cândea, în Opere complete, I, București, Editura pentru Literatură, 1974.
Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, vol. II, București, Editura Minerva, 1980.
Cartojan, Nicolae, Ceasornicul Domnilor de Nicolae Costin și originalul spaniol al lui Antonio de Guevara, Editura Minerva, București, 1941.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediția a doua, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, București, Editura Minerva, 1986.
Cândea, Virgil, Life story of a Manuscript: Dimitrie Cantemir’s History of the Othman Empire, „Revue des études sud-est européenes”, tom XXIII, no. 4, 1985, p. 297- 313.
Chițimia, I.C, Scrieri alese, ediție îngrijită, prefață și note de Mihai Mitu, București, Editura Universității din București, 2008.
Chițimia, I.C, Probleme de bază ale literaturii române vechi, București, Editura Academiei Române,1972.
Ciobanu, Ștefan, Istoria literaturii române vechi, Chișinău, Editura Hyperion, 1992.
Constantin, Ion, Cronica lui Ion Neculce copiată de Ioasaf Luca. Manuscrisul ,,Mihail”, București, Editura Litera, 1980, p. 7.
Constantin, Ion, Istoria Poloniei și a relațiilor româno-polone, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 1994.
Densușianu, Ovid, Istoria literaturii române, vol. I, București, Editura Științifică, 1961.
Densușianu, Ovid, Histoire de la langue roumaine, II, Paris, Leroux, 1938.
Dimitrescu, Florica, Dinamica lexicului românesc- ieri și azi, București- Cluj, Editura Logos și Clusium, 1992.
Dinu, Mihai, „Bătrânul poet dintâi”: incursiune în poezia și poetica dosofteiană, București, Editura Academiei Române, 2007.
Dragnev, Emil, O capodoperă a miniaturii din Moldova medievală, Chișinău, Editura Civitas, 2004.
Gemil, Tahsil, O colecție de documente otomane importante pentru istoria României (1597-1607), ,,Anuarul Institutului de Istorie și Arhaeologie «A. D. Xenopol»”, Iași, XI, 1974, p. 237-243.
Giurescu, C. și Giurescu, D., Istoria românilor (1352-1606), vol. II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.
Gorovei, Ștefan, O lămurire domnia ereditară a familiei Movilă, ,,Revista de istorie”, tom 28, nr. 7, 1975, p. 1091-1094.
Gostyński, Tadeusz, În jurul unui poem al lui Miron Costin, ,,Revista istorică”, XXXI, publicată de N. Iorga, 1945, p. 131-153.
Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente XII, p. 99, p. 375.
Iorga, Nicolae, Originalitatea lui Dimitrie Cantemir, conferință ținută în Aula Universității din Iași, Vălenii de Munte, Editura Datina Românească, 1935.
Kogălniceanu, Mihail, Cronicele României seu Letopisețele Moldaviei și Valachiei, a doua edițiune, Tablele istorice ale României de la 1766 până la 11 februarie 1806, tomu III, Bucuresci, Imprimeria Națională, C.N. Rădulescu, Str. Academiei, 24, 1874.
Lecca, Octavian, Genealogia a 100 case din Țara Românească și Moldova, București, Editura Minerva, 1911.
Lecca, Octavian, Familiile boerești române. Istoric și genealogie (dupe izvoare autentice), București, Institutul de Arte Grafice și Editura Minerva, 1899.
Lupaș, Ioan, Miron Costin și concepția lui filosofică- religioasă asupra istoriei 1633-1691, ,,Studii, conferințe și comunicări istorice”, vol. II, Cluj, Tipografia «Cartea românească», 1940, p. 284, p. 293.
Mazilu, Dan Horia, Cronicarii moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce/ Antologie, introducere, comentarii, dosare critice, glosar și bibliografie de Dr. Dan Horia Mazilu, București, Editura Humanitas,1997.
Mazilu, Dan Horia Introducere în opera lui Dosoftei, București, Editura Minerva, 1997.
Mihăilă, Gheorghe, Cuvinte românești cu litere latine în „Descriptio Moldaviae”, ,,SCL”, LIX, 2008, nr. 2, București, p. 465-470.
Mihăilă, Gheorghe, Contribuții la istoria culturii și literaturii românești vechi, București, Editura Minerva, 1972.
Mihăilescu, Gabriel, Un apologet paradoxal al ortodoxiei: D. Cantemir în ,,Loca obscura”, ,,Tabor”, nr. 2, 2012, p. 68-74.
Mitu, Mihai, Romano-polonica. I. Studii de istorie culturală, București, Editura Universității din București, 2007.
Panaitescu, P.P., Contribuții la istoria culturii românești, București, Editura Minerva, 1971.
Panaitescu, P.P, Începuturile și biruința scrisului la români, București, Editura Academiei Române,1965.
Panaitescu, P.P., Dimitrie Cantemir- viața și opera, București, Editura Academiei Române, 1958.
Panaitescu, P.P., Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, București, Fundația Regelui Carol I, 1936.
Panaitescu, P.P., Influența polonă și rusă în vechea cultură românească, București, Editura N. Zamfirescu, 1935-1936.
Panaitescu, P.P., Călători poloni în Țările Române, București, Editura Cultura Națională, 1930.
Panaitescu, P.P., Influența polonă în opera și personalitatea cronicarilor Grigore Ureche și Miron Costin, București, Editura Cultura Națională, 1925.
Petre, Ioan Ștefan, Nicolae Costin-vieața și opera, București, Tiparul românesc, 1925.
Pop, Emil, Dimitrie Cantemir și Academia din Berlin, ,,Studii. Revistă de istorie”, tom XXII, nr. 5, 1969, p. 826.
Rezachevici, Constantin, Privilegii de indigenat polon acordate locuitorilor din Țara Românească, ,,Revista de istorie”, tom 28, nr. 7, 1975, p. 1095-1098.
Ursu, N.A și Dascălu N., Mărturii documentare privitoare la viața și activitatea mitropolitului Dosoftei, Iași, Editura Trinitas, 2003.
Ursu, N. A, Nicolae Costin, traducător al Geografiei universale a lui Giovanni Botero, ,,Revista de istorie și teorie literară”, XXXIX, 1991, nr. 3-4, p. 369.
Xenopol, A.D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol.III, ed. a IV-a, publicată sub îngrijirea lui Al. Zub, București, Editura Științifică, 1985-1988.
Surse online
Chițimia, I.C, Începuturile scrisului în limba română, ,,Revistă de studii și cercetări despre literatura străromână”, https://dacoromanica.wordpress.com/studii-clasice/profdrdoc-ic-chitimia-inceputurile-scrisului-in-limba-romana/.
Słownik języka polskiego, Wydawnictwo Naukowe PWN, http://sjp.pwn.pl/:
Słownik staropolski, red. S. Urbańczyk, red. naukowa F. Wysocka, Krakówa, 2003.
Słownik staro-polski, http://www.staropolska.pl/slownik
Słownik staropolskich nazw osobowych, red W. Taszycki, t. 1-6, Wrocław 1965-1983, t. 7: Suplement, red. M. Malec, Wrocław 1984-1987.
Słownik polszczyny XVI wieku, red. M. R. Mayenowa i in., t. I-XXX, Wrocław- Warszawa, 1966-2002.
Słownik języka polskiego XVII i l. połowy XVIII wieku, Kraków, Polska Akademia Nauk- Instytut Języka Polskiego, 1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contacte Culturale Si Lingvistice Romano Polone In Moldova Intre Secolele AL Xvi Lea Si AL Xviii Lea (ID: 138359)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.