. Contabilitatea Stocurilor de Produse Si Marfuri In Socetatile cu Profil Ceramic (s.c. Xyz S.a.)

INTRODUCERE

O caracteristică sintetică și deosebit de expresivă cu privire la valențele funcționale ale contabilității ne-a lăsat, cu aproape 80 de ani în urmă, cunoscutul om de știință J.Fr.Schar, notând un moto la lucrarea sa Buchhaltung und Bilanz : « contabilitatea este judecătorul nepărtinitor al trecutului, ghidul necesar al prezentului și consilierul nepărtinitor al viitorului, în fiecare întreprindere ».

Contabilitatea, « formându-și din ansamblul mișcărilor de valori exprimabile în bani și din raporturi economico-juridice generatoare de decontări bănești grupul de fapte și de fenomene de care se ocupă, este în măsură să descifreze atât ordinea economică, cât și ordinea de drept în acest univers, să călăuzească cu eficiență acțiunea managerială ». .

« Tehnica contabilă își depășește rolul său stabilit de secole, care era acela de a produce documente de închidere a unei perioade de gestiune, cu care a fost identificată timp îndelungat. Ea a devenit, actualmente, o tehnică largă de culegere și tratare a informației, care a știut să se detașeze de contemplarea simplă a trecutului și care se străduiește, datorită metodelor științifice, să cuprindă evoluția viitoare a activității economice ».

Contabilitatea « nu este un scop în sine » ;ea reprezintă un sistem informațional care cuantifică, prelucrează și comunică (transmite) informații financiare despre o entitate economică identificabilă. Astfel, contabilitatea reprezintă o activitate de prestare de servicii, făcând legătura dintre activitatea economică și factorii decizionali.

Noul sistem de contabilitate, de după 1989, gândit ca o componentă de bază a reformei de ansamblu a economiei românești, a fost elaborat pe baza prevederilor Directivei a IV-a a Comunității Economice Europene și a Standardelor de contabilitate internațională. Noile reglementări contabile au fost elaborate cu scopul de a permite agenților economici să utilizeze un sistem contabil și de gestiune, adaptat caracteristicilor economiei de piață.

Acest sistem cuprinde :

parte “standardizată” cuprinzând reguli de terminologie de evaluare și de prezentare, pentru a obține situații financiare, care « să dea o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor obținute »(contabilitatea financiară) ;

parte « nestandardizată » cu precizări practice pentru a permite fiecărei întreprinderi să-și elaboreze propriile evidențe și instrumente de gestiune, adaptate nevoilor și specificului acestora (contabilitatea de gestiune).

Acest cadru contabil corespunde cu ceea ce în literatura de de specialitate se numește « sistem contabil continental ». S-a optat pentru sistemul contabil continental, întrucât, s-a urmărit alinierea la Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene din 13.06.1978 păstrând tradiția contabilității românești.

Sistemul continental permite întreprinderilor să elaboreze propriul lor sistem de informare contabilă, doar la nivelul contabilității de gestiune, pentru contabilitatea financiară dispunându-se de reguli clare. Ele sunt prevăzute în Legea contabilității nr.82/24.12.1991, în Regulamentul privind aplicarea Legii contabilității aprobat prin H.G.nr.704/14.12.1993.

Republicarea Legii contabilității nr.82/1991 (în M.O. nr.20/20.01.2000), inclusiv Ordonanța nr.61/30.08.2001 pentru modificarea și completarea Legii contabilității, respectiv Legea 310/22.05.2002, privind aprobarea ordonanței anterior menționate, oferă cadrul legal de aplicare și organizare al contabilității.

Ordinul nr.94/29.01.2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, publicat în M.O. nr.85/20.02.2001 procedează la o prezentare explicită a modalităților și perioadelor de implementare a acestor prevederi.

Ordinul nr.306/26.02.2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene, publicat în M.O.nr.274 bis/25.04.2002 conține reglementările pertinente cu referire la : dispozițiile generale, forma și conținutul situațiilor financiare anuale simplificate, planul de conturi general, formatul situațiilor financiare anuale simplificate și exemple de prezentare a notelor explicative, norme metodologice de utilizare a conturilor contabile.

IAS 2 „Contabilitatea stocurilor” se ocupă de contabilitatea stocurilor în contextul sistemului costului istoric, prezentarea concentrându-se pe principalele arii de dificultate, sau pe cele unde există schimbări semnificative. Elementele esențiale ale acestui standard sunt: recunoașterea unui activ, inclusiv aplicarea principiului prevalenței economicului asupra juridicului ; definiția "costului"; conceptul de "valoare realizabilă netă"; evaluarea la cea mai mică valoare dintre cost și valoarea realizabilă netă și alte prezentări suplimentare.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND STOCURILE DE

PRODUSE ȘI MĂRFURI

În structura mijloacelor circulante materiale ale societăților comerciale care desfășoară activități productive, stocurile de produse ocupă un loc important.

Atunci când obiectivul activității societății comerciale îl constituie comercializarea bunurilor, stocurile de mărfuri ființează ca o componentă importantă în mijloacele circulante ale acestor societăți comerciale.

Conceptul de stocuri. Clasificarea stocurilor

Desfășurarea activității oricărui agent economic implică intervenția unei mari diversități de mijloace circulante materiale, de la un capăt la celalalt al lanțului productiv sau comercial, pe temeiul căreia se realizează obiectivul de activitate al societății comerciale. Conținutul economic al mijloacelor circulante materiale este foarte divers, în funcție de sursele și căile de procurare, destinație, activitățile deservite, regimul financiar etc.

Importanța deosebită manifestată de agenții economici față de procesele de stocaj este determinată de natura economică a stocurilor, rezultată chiar din definirea generică specifică, care arată că acestea reprezintă cantități de resurse materiale stocate într-un anumit volum și o anumită structură pe o perioadă de timp determinată, cu un anumit scop.

Stocurile mai pot fi definite ca fiind cantități fizice de materii prime, materiale consumabile, produse, etc., necesare fiecărui stadiu al ciclului de exploatare (aprovizionare, producție, desfacere) pentru a asigura desfășurarea continuă și ritmică a activității de exploatare. Pe acea perioadă de timp resursele materiale stocate nu participă efectiv la procesul de transformare a lor în bunuri utile, deci sunt resurse inactive, scoase din circuit, diminuând posibilitățile de sporire a realizărilor firmei și imobilizănd o parte din capitalul ei.

În concepția IAS 2, stocurile și comenzile în curs de execuție cuprind ansamblul bunurilor și serviciilor din cadrul unității patrimoniale, destinate :

fie a fi vândute în aceeași stare sau după prelucrarea lor în procesul de producție ;

fie a fi consumate la prima lor utilizare.

Stocurile propriu-zise cuprind următoarele bunuri :

materiile prime care participă direct la fabricarea produselor și se regăsesc în produsul finit integral sau parțial, fie în starea lor inițială, fie transformată ;

materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili, materiale pentru ambalat, piese de schimb, semințe și materiale de plantat, furaje și alte materiale consumabile), care participă sau ajută la procesul de fabricație sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă în produsul finit ;

produsele, respectiv :

semifabricatele, prin care se înțeleg produsele al căror proces tehnologic a fost determinat într-o secție (fază de fabricație) și care trec în continuare în procesul tehnologic al altei secții (faze de fabricație) sau se livrează terților ;

produsele finite, respectiv produsele care au parcurs în întregime fazele procesului de fabricație și nu mai au nevoie de prelucrări ulterioare în cadrul unității patrimoniale, putând fi depozitate în vederea livrării sau expediate direct clienților ;

produsele reziduale reprezentând rebuturile, materiale recuperabile sau deșeuri ;

animalele și păsările, respectiv animalele născute și cele tinere de orice fel, crescute și folosite pentru reproducție, animalele și pasările la îngrășat pentru a fi valorificate, coloniile de albine, precum și animalele pentru producție (lână, lapte și blană) ;

e) mărfurile, respectiv bunurile pe care unitatea patrimonială le cumpără în vederea revânzării ;

f) ambalaje.

O categorie distinctă în cadrul stocurilor o constituie obiectele de inventar, baracamentele și amenajările provizorii. Obiectele de inventar sunt bunuri cu o valoare mai mică decât limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata lor de serviciu sau cu o durată mai mică de un an, precum și bunuri asimilate acestora (echipamente de protecție, echipamente de lucru, îmbrăcăminte specială, scule, instrumente, mecanisme, dispozitive și verificatoarele cu destinație specială, modelele, ștanțele, matrițele și alte obiecte asimilate). Baracamentele și amenajările provizorii sunt achiziționate sau construite de unitatea patrimonială pentru executarea lucrărilor și prestațiilor de construcții (barăci, podețe etc.) din care, prin demontare sau demolare, se recuperează materialele.

În cadrul stocurilor se include și bunurile aflate în custodie, pentru prelucrare sau în consignație la terți, care se înregistrează distinct în contabilitate pe categorii de stocuri.

După natura lor, stocurile pot fi împărțite în următoarele categorii:

stocuri necesare fabricației sub formă de: materii prime, piese speciale subtratate, piese normalizate, piese intermediare fabricate de întreprindere;

piese de schimb, utilaje speciale, materiale consumabile, materiale și produse pentru întreținerea clădirilor ;

producția neterminată, adică stocurile aflate în diferite faze de elaborare a produsului ;

stocuri de produse finite.

După cauzele care le determină avem :

stocuri care se formează din cauza erorilor în previziunile cererii ;

stocurile constituite pentru că s-a produs mai mult decât este necesar ;

stocuri constituite datorită organizării fabricației pe loturi ;

stocări care se formează din cauza diferenței de ritm a mijloacelor de producție sau datorită factorilor aleatori care dereglează funcționarea normală a utilajelor ;

la nivelul procesului de producție avem :

constituirea de stocuri de producție anticipată din cauza duratei lungi care se scurge între comandă și producție ;

– constituirea de stocuri de producție anticipată cu scopul de a nivela fluctuațiile cererii ;

– constituirea de stocuri necesare pentru a compensa iregularitățile în gestiunea fabricației, a controlului și a transporturilor ;

stocuri între operații :

constituirea de stocuri prin producția unui lot de mare talie în previziunea pe termen lung de punere în mișcare a seriilor ;

constituirea de stocuri de precauție (securitate) pentru cazul penelor mașinilor sau produselor cu defecte (piese rebutate).

În cadrul stocului de producție, elementele componente sunt : stocul curent, stocul de siguranță, stocul de condiționare sau pregătire, stocul pentru transport intern și stocul de iarnă.

Stocul curent reprezintă cantitatea de materii prime noi și materiale folosibile, de combustibili și lubrifianți, piese de schimb și subansamble necesară continuității procesului de producție în intervalul dintre două aprovizionări succesive normale. Acesta este o mărime dinamică care înregistrează niveluri diferite pe parcursul evoluției lui, în funcție de ritmul și felul aprovizionării și al consumului, de cadența în care are loc eliberarea materialelor din stoc.

Stocul de siguranță reprezintă cantitatea de materiale necesară pentru asigurarea continuității alimentării fabricației în situația în care ve și verificatoarele cu destinație specială, modelele, ștanțele, matrițele și alte obiecte asimilate). Baracamentele și amenajările provizorii sunt achiziționate sau construite de unitatea patrimonială pentru executarea lucrărilor și prestațiilor de construcții (barăci, podețe etc.) din care, prin demontare sau demolare, se recuperează materialele.

În cadrul stocurilor se include și bunurile aflate în custodie, pentru prelucrare sau în consignație la terți, care se înregistrează distinct în contabilitate pe categorii de stocuri.

După natura lor, stocurile pot fi împărțite în următoarele categorii:

stocuri necesare fabricației sub formă de: materii prime, piese speciale subtratate, piese normalizate, piese intermediare fabricate de întreprindere;

piese de schimb, utilaje speciale, materiale consumabile, materiale și produse pentru întreținerea clădirilor ;

producția neterminată, adică stocurile aflate în diferite faze de elaborare a produsului ;

stocuri de produse finite.

După cauzele care le determină avem :

stocuri care se formează din cauza erorilor în previziunile cererii ;

stocurile constituite pentru că s-a produs mai mult decât este necesar ;

stocuri constituite datorită organizării fabricației pe loturi ;

stocări care se formează din cauza diferenței de ritm a mijloacelor de producție sau datorită factorilor aleatori care dereglează funcționarea normală a utilajelor ;

la nivelul procesului de producție avem :

constituirea de stocuri de producție anticipată din cauza duratei lungi care se scurge între comandă și producție ;

– constituirea de stocuri de producție anticipată cu scopul de a nivela fluctuațiile cererii ;

– constituirea de stocuri necesare pentru a compensa iregularitățile în gestiunea fabricației, a controlului și a transporturilor ;

stocuri între operații :

constituirea de stocuri prin producția unui lot de mare talie în previziunea pe termen lung de punere în mișcare a seriilor ;

constituirea de stocuri de precauție (securitate) pentru cazul penelor mașinilor sau produselor cu defecte (piese rebutate).

În cadrul stocului de producție, elementele componente sunt : stocul curent, stocul de siguranță, stocul de condiționare sau pregătire, stocul pentru transport intern și stocul de iarnă.

Stocul curent reprezintă cantitatea de materii prime noi și materiale folosibile, de combustibili și lubrifianți, piese de schimb și subansamble necesară continuității procesului de producție în intervalul dintre două aprovizionări succesive normale. Acesta este o mărime dinamică care înregistrează niveluri diferite pe parcursul evoluției lui, în funcție de ritmul și felul aprovizionării și al consumului, de cadența în care are loc eliberarea materialelor din stoc.

Stocul de siguranță reprezintă cantitatea de materiale necesară pentru asigurarea continuității alimentării fabricației în situația în care stocul curent a fost epuizat, iar livrarea sau sosirea loturilor a fost întreruptă un anumit timp din cauza unor perturbații ivite la producător (furnizor sau transportator). Condițiile de formare a stocului de siguranță sunt diferite de la o unitate la alta și nu de la un material la altul. În cazul consumului din stocul de siguranță, acesta urmează să fie reîntregit operativ din loturile de livrare următoare pentru a-și putea realiza funcția de realizare a continuității alimentării fabricației în cazul unor anomalii în procesul de asigurare materială.

Stocul de pregătire sau condiționare reprezintă cantitatea de materiale necesară pentru asigurarea continuității alimentării fabricației în cazurile în care, înainte de a fi introduse în procesele de producție, materialele trebuie să staționeze un timp în stoc ca urmare a necesității efectuării unor operații de condiționare impuse de procesul tehnologic și prevăzute ca atare în normele tehnice. De regulă, stocul de pregătire sau condiționare se constituie la furnizori, aceștia având obligația de a preda marfa la parametri calitativi prevăzuți în standarde de a fi utilizate, deci, cu procesul de condiționare efectuat. Totuși, în unele cazuri, condiționarea trebuie să se execute la beneficiar, deoarece în timpul transportului unii parametri nu pot fi menținuți la nivelul stabilit.

Stocul pentru transport intern reprezintă cantitatea de materiale necesară asigurării continuității procesului de producție, în cazul în care sunt necesare transporturi de la un depozit central până la punctele de consum.

Stocul de iarnă reprezintă cantitatea de material destinată asigurării continuității alimentării proceselor de producție în perioada în care, datorită condițiilor climatice, nu sunt posibile exploatarea și transportul unor materiale în mod normal.

În raport de locul de creare a gestiunilor, stocurile se pot grupa în :

stocuri aflate în depozitele întreprinderii ;

stocuri în curs de aprovizionare sau sosite și nerecepționate ;

stocuri sosite fără factură ;

stocuri livrate dar nefacturate ;

stocuri facturate dar nelivrate ;

stocuri aflate la terți .

Stocurile se pot exprima în diferite mărimi și unități de măsură, determinate de corelațiile în care aceste stocuri se găsesc cu indicatorii din cadrul programului unității și anume : în unități naturale ( kg, t,m,mc), unități valorice și în zile.

Factorii principali de influență a nivelului stocurilor sunt :

frecvența livrărilor este considerată ca un prim factor de influență asupra nivelului de formare a stocurilor, și care se stabilește ținând seama atât de condițiile furnizorilor, cât și de cele ale beneficiarilor (consumatorilor), adică de natura cererii, de momentul de consum. Modul cum furnizorul își organizează livrările către beneficiarii săi, atât în cazul fabricației cu caracter continuu, cât și a celei periodice, prezintă o importanță deosebită ;

norma minimă de livrare reprezintă un alt factor ce influențează nivelul stocului la consumatori, în special la cei de cantități mici. Norma minimă de livrare este o cantitate minimă dintr-un produs posibilă de comandat de către beneficiar la producător, care va asigura acestuia din urmă realizarea fabricației în condițiile de economicitate maximă ;

capacitatea de transport în corelație cu distanța de transport sunt doi factori strânși legați unul de altul pentru că, reliefând distanța de transport, nu poate fi neglijat tipul de mijloc de transport ce va fi folosit pentru deplasarea materialelor ;

amplasarea și apartenența stocurilor prezintă importanță asupra nivelului de constituire a stocurilor de materiale și asupra imobilizării totale prin stocaje. Având în vedere acest factor, pot exista mai multe alternative :

constituirea unor stocuri la unitatea consumatoare pentru toate materialele de care are nevoie (pentru un consum constant continuu) ;

constituirea unor stocuri într-un depozit specializat de tip en-gros de mare capacitate (consumul este variabil în cantități mici la un număr mare de unități ) ;

constituirea de stocuri prin unitatea en-gros de aprovizionare-desfacere, pe zone administrative, la care să aibă acces toți beneficiarii din acea zonă (pentru materialele la care consumul este variabil la un număr mic de unități și în cantități mici) ;

condițiile naturale de climă reprezintă un factor ce influențează procesele de stocaj. Când exploatarea și aprovizionarea nu se pot desfășura normal, devine necesar ca înaintea perioadei de întrerupere a transportului să se constituie stocuri mai mari la utilizatori ;

capacitatea de depozitare condiționează limita maximă a stocului și acționează cu deosebire în cazul suprastocărilor exagerate la care recurg unele unități sau în cazul livrărilor anticipate pentru materiile prime din import în cantități mai mari.

Diferitele funcții ale stocurilor pot fi grupate în trei mari familii:

funcția de reglare a producției pentru a permite o utilizare economică satisfăcătoare a resurselor în oameni și mașini, datorită necoincidenței în timp și spațiu a producției și a consumului;

funcția de reglare a producției și vânzărilor datorită incertitudinii cererii și duratelor;

funcția de decuplaj (separare) a problemelor de gestiune a producției.

Definiția produselor și a mărfurilor și locul acestora în structura stocurilor societății comerciale

Stocurile joacă un rol important în viața agenților economici, deoarece de nivelul și structura acestora depinde volumul vânzărilor și profitul ce va fi obținut. În structura extrem de variată a stocurilor unităților producătoare se regăsesc atât produsele, cât și mărfurile.

Produsele sunt elemente de activ stocabile care se împart în :

produse finite care cuprind produsele ce au parcurs în întregime fazele procesului de fabricație, fără alte prelucrări în cadrul aceleiași unități, și depozitate cu destinație de expediere către diverși terți, pentru consum intern ;

semifabricate care cuprind produse al căror proces tehnologic a fost terminat într-o serie, sau fază de fabricație și care trec fie într-o altă secție sau fază de fabricație în aceeași unitate fiind supuse probelor de recepție, fie că sunt destinate vânzării la terți ;

produse reziduale ce cuprind produsele reziduale din demolări, demontări de imobilizări corporale sub formă de materiale recuperabile, deșeuri, cât și produsele rezultate din procesul de fabricație care nu corespund standardelor produsului finit, inclusiv rebuturile.

Produsele finite reprezintă rezultatul material concret al activităților economice cu caracter productiv desfășurate pe parcursul unui exercițiu financiar lunar sau trimestrial, care înglobează, pe lângă produsele finite depozitabile, și :

producția finită nedepozitabilă prin natura ei (energie electrică, energie termică, abur, apă caldă, aer comprimat, gaze etc.);

prestările de servicii și alte lucrări asociate (telefonie, activități poștale, gama clasică a serviciilor);

lucrări executate la obiectivele sau sediile agenților economici, clienți (reparații, revizii și verificări tehnice, consulting și asistență de specialitate).

Caracteristica lor generică, cel puțin sub aspectul contabilizării, este aceea că nu pot fi depozitate și, implicit, momentul finalizării producției coincide cu momentul facturării și, deci, al vânzării, indiferent dacă încasarea se face pe loc sau ulterior.

Producția în curs de execuție (neterminată) prezintă o situație oarecum aparte, generată de respectarea principiului independenței exercițiului, care spune că „ se vor lua în considerare toate veniturile și cheltuielile corespunzătoare exercițiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ține seama de data încasării sumelor sau data efectuării plăților’’. Producția în curs de execuție se deosebește de semifabricate, deoarece semifabricatele au terminat procesul tehnologic aferent și au fost recepționate, supuse probelor, pe când producția în curs de execuție nu îndeplinește aceste criterii.

Din procesul de producție pot rezulta rebuturi și subproduse, respectiv produse semifabricate, piese, subansamble, care nu corespund calitativ și tehnic cu produsele principale. Rebuturile sunt produse cu defecte sau de o calitate insuficientă pentru a fi transmise în stadiul următor de fabricație (pentru produsele intermediare) sau pentru a fi revândute. După caracterul defectelor există rebuturi recondiționabile și definitive.

Rebuturile recondiționabile sunt acele produse pentru care se justifică atât din punct de vedere economic, cât și tehnic efectuarea unor operații de remaniere.

Rebuturile definitive sunt acele produse sau lucrări care nu pot fi folosite în starea în care sunt, pentru care nu se justifică nici din punct de vedere economic și nici tehnic efectuarea unor operații de remaniere. Pentru evidența acestora se va întocmi centralizatorul de rebuturi, pe baza lui aceste produse, la sfârșitul perioadei, vor fi transformate în sfera subproduselor.

Subprodusele sunt produse obținute în același timp cu produsele principale.

Principala sursă de venituri a companiilor de vânzări cu amănuntul și cu ridicata constă în vânzarea mărfurilor. Mărfurile reprezintă toate bunurile destinate vânzării în cursul normal al activității (inclusiv materiile prime, materialele, obiectele de inventar, produsele reziduale, semifabricatele, produsele finite trecute în categoria mărfurilor).

Deoarece stocul de mărfuri cuprinde toate articolele existente în patrimoniul societății comerciale și deținute pentru vânzare, trebuie să fie examinat statutul oricăror mărfuri aflate în tranzit, care au fost vândute sau cumpărate de unitate pentru a se determina dacă acestea ar trebui incluse în stocul de mărfuri.

Bunurile vândute și livrate în condițiile „FOB punct destinație” (furnizorul suportă costurile de transport până la destinație, iar dreptul de proprietate rămâne la furnizor până când marfa ajunge la destinație) vor trebui incluse în stocul de mărfuri, în timp ce bunurile vândute în condițiile „FOB punct încărcare” (furnizorul vinde marfa în punctul de origine, iar cumpărătorul suportă cheltuielile de transport din acel punct, iar în acel punct dreptul de proprietate asupra mărfii trece la cumpărător) nu vor fi cuprinse în valoarea stocului. Invers, bunurile cumpărate și expediate în condițiile „FOB punct încărcare” vor fi incluse în stocul de mărfuri, iar cele expediate în condițiile „FOB punct destinație” nu vor fi incluse în valoarea stocului de mărfuri.

Un tip de bunuri asupra cărora unitatea nu are drept de proprietate , deci nu pot fi trecute în categoria mărfurilor, sunt mărfurile vândute și care urmează să fie livrate către cumpărător în perioada următoare.

Depunerea în consignație reprezintă depozitarea unor bunuri de către proprietarul lor (consignator) în spațiul unei alte societăți (consignatar). Dreptul de proprietate asupra bunurilor depuse în consignație rămâne la consignator până când consignatarul vinde bunurile. Prin urmare, bunurile primite în consignație nu ar trebui incluse în stocul de mărfuri al consignatarului, deoarece ele încă aparțin consignatorului.

O parte din produsele și mărfurile unității patrimoniale se pot afla o anumită perioadă în afara unității respective la terți, fie pentru prelucrare, fie în custodie, fie în consignație, fie în păstrare, ele rămânând în proprietatea unității care le-a trimis la terți, fiind contabilizate separat.

În expresie bănească (mărime absolută), stocul bunurilor deținute pentru vânzare reprezintă unul dintre cele mai mari active ale unei societăți comerciale. Pentru ca stocurile puse la dispoziția desfășurării activității economice să se realizeze în mod optim și cu costuri minime, este necesară o colaborare strânsă între compartimentele de aprovizionare, producție, desfacere și financiar. Compartimentul de desfacere urmărește modificările ce au loc în nivelul cererilor, iar aceste schimbări trebuie introduse în planificarea aprovizionărilor și producției, iar compartimentul financiar trebuie să stabilească și să asigure modalitățile de finanțare.

Nivelul stocurilor variază de la o unitate la alta, de la o ramură la alta în funcție de obiectivul de activitate, de mărimea acesteia, de durata procesului de producție. Astfel, la unitățile cu ciclu lung de fabricație (industria de mașini) stocurile au un nivel ridicat, la unitățile sezoniere (industria conservelor) stocurile variază. În stabilirea nivelului stocurilor trebuie să se țină seama și de perisabilitatea acestora, de ușurința cu care un bun poate fi achiziționat sau înlocuit, de consecințele neasigurării la timp a unui anumit tip de stoc.

Principalele obiective urmărite în determinarea nivelului stocurilor sunt:

formarea unor stocuri minime care să asigure desfășurarea normală a activității;

prevenirea fenomenelor de lipsă de stoc, de suprastocare, de formare a stocurilor cu mișcare lentă sau fără mișcare;

asigurarea condițiilor de depozitare;

menținerea stocurilor în limite estimate.

În stabilirea nivelului optim al stocurilor, mai întâi se determină stocul de lucru care răspunde necesarului de moment, variind în funcție de nivelul producției și de volumul vânzărilor, iar apoi se stabilește nivelul stocului de siguranță impus de variația cererilor (cererea este mai mare decât cea estimată sau există întârzieri în livrare).

În unele situații este mult mai ieftin să se achiziționeze o cantitate mai mare de bunuri decât să se cumpere cantități mai mici (săptămânal, lunar), datorită costurilor suplimentare care pot apărea. Totuși, cumpărarea unor cantități mai mari decât sunt necesare în mod curent determină creșterea costurilor cu depozitarea, conservarea lor, amplificarea riscului de a nu mai putea fi valorificate. Ca urmare unitățile patrimoniale au de suferit când dețin prea multe sau prea puține stocuri.

În vederea stabilirii nivelului optim al stocurilor cel mai des model utilizat este modelul cantității optime de comandat: unele costuri cresc o dată cu creșterea stocurilor (costurile totale de deținere), iar altele descresc o dată cu creșterea stocurilor (costurile totale de comandă).

Un alt element de care trebuie să se țină seama în stabilirea nivelului stocurilor este inflația, deoareca o rată mai mare a inflației are ca efect creșterea dobânzilor și în consecință, se modifică nivelul stocurilor.

1.3 Evaluarea stocurilor

Evaluarea este definită în majoritatea dicționarelor ca fiind operațiunea de a aprecia, a stabili valoarea, prețul, numărul, a calcula, a socoti etc.

„Exprimarea în bani a faptelor și fenomenelor cercetate de contabilitate este cunoscută sub numele de evaluare contabilă”, ea permițând realizarea de sinteze asupra universului materiei contabile circumscrise unui perimetru contabil.

În operațiunea de evaluare intervin:

subiectul, cel care efectuează evaluarea, respectiv, specialistul evaluărilor, care poate avea pregătire economică, juridică, tehnică etc.;

obiectul supus evaluării reprezentat prin bunuri tangibile sau intangibile.

Valoarea, în principiu, „reflectă rezultatul unei judecăți, care se bazează pe o apreciere în funcție de anumite criterii de comparație, astfel ca prețul să exprime cât mai corect atât valoarea de întrebuințare, cât și cea de schimb, în contextul dat al pieței”.

Evaluarea stocurilor constituie una din cele mai interesante și dezbătute probleme în contabilitate. Valoarea atribuită stocului final poate avea o influență foarte mare asupra venitului net determinat pentru fiecare din doi ani consecutivi. Impozitele pe profit se calculează asupra sumei venitului net, astfel încât evaluarea stocurilor poate avea și un efect considerabil asupra nivelului impozitelor de plătit.

În baza H.G nr.945/1990 au fost inventariate și evaluate activele circulante la prețurile de aprovizionare, respectiv prețul de producție sau de livrare la care s-au adăugat cheltuielile de transport și aprovizionare. Prin H.G nr.776/1991 au fost reglementate modalitățile de stabilira a noilor prețuri și tarife ca urmare a unificării cursurilor de schimb ale leului, prin negociere și respectiv indexare cu indici maximi de modificare, prevăzuți de H.G nr.464/1991. De la această data, elementele de active circulante au fost înregistrate în contabilitate cu valori existente la data achiziționării.

IAS 2 „Contabilitatea stocurilor” afirmă că "stocurile trebuie evaluate la valoarea cea mai mică dintre cost și valoarea realizabilă netă".

Costul stocurilor trebuie să cuprindă toate costurile aferente achiziției și prelucrării, precum și alte costuri suportate pentru a aduce stocurile în forma și în locul în care se găsesc în prezent. El cuprinde costurile directe și alocarea regiei de producție.

În funcție de natura stocurilor intrate în patrimoniu (recepționate), costurile se clasifică în:

costuri de achiziție;

costuri de prelucrare;

alte costuri.

Costurile de achiziție cuprind prețul de cumpărare, taxe de import și alte taxe nerecuperabile, costuri de transport, manipulare și alte costuri care pot fi atribuite direct achiziției de bunuri și servicii, reducerile comerciale fiind deduse. Ele pot include diferențele de curs valutar care au apărut direct la achiziționarea curentă, diferențe rezultate dintr-o depreciere monetară accentuată împotriva căreia nu există nici un mijloc practic de acoperire și care afectează datorii care nu pot fi decontate, rezultate din achiziția recentă a stocurilor.

Costurile de prelucrare includ cheltuielile directe aferente unităților produse (manopera directă) și cheltuielile indirecte de producție (regia fixă și variabilă) generate de transformarea materiilor prime și materialelor în produse finite. Regia fixă de producție constă în acele costuri indirecte de producție care rămân relativ constante, indiferent de volumul producției, cum sunt: amortizarea, întreținerea secțiilor și utilajelor, precum și costurile cu conducerea și administrația secțiilor. Regia variabilă cuprinde acele costuri care variază direct proporțional sau aproape direct proporțional cu volumul producției, cum sunt: costurile indirecte cu materii prime, materiale și forță de muncă. Alocarea regiei fixe de producție asupra costurilor de prelucrare se face pe baza capacității normale de producție utilizându-se relația:

(1)

IAS 2 definește capacitatea normală de producție ca fiind producția ce se poate obține, în medie, pe mai multe perioade (exerciții) și în circumstanțe normale, ținând cont de pierderile ocazionate de lucrările de menținere (reparații și revizii) prevăzute. Pentru stabilirea nivelului de activitate pot fi luate în calcul: volumul producției, orele de funcționare ale utilajelor, gradul de utilizare al capacităților de producție sau alți factori.

Conform IAS 2 „Contabilitatea stocurilor" nu se includ în costul stocurilor cheltuielile excesive generate de ineficiența producției, cât și cheltuielile posterioare recepției stocurilor, cum sunt:

consumuri anormale de materii prime, manoperă și alte cheltuieli de producție;

costurile de stocaj, altele decât cele care separă două etape ale procesului de producție;

cheltuielile generale care nu contribuie la aducerea stocurilor în locul și în starea

în care se află;

costurile de distribuție.

Alte costuri cuprind costurile suportate pentru a aduce stocurile în forma și în locul în care se găsesc în prezent, cum sunt: regia generală sau costul proiectării produselor destinate anumitor clienți.

Valoarea realizabilă netă la care se face referire în IAS 2 nu este aceeași cu valoarea de piață la care s-a făcut referire în Sistemul contabil al agenților economici, aceasta din urmă fiind valoarea realizabilă.

Valoarea realizabila netă este definită ca "prețul de vânzare estimat ce ar putea fi obținut pe parcursul desfășurării normale a activității, mai puțin costurile estimate pentru finalizarea bunului și a costurilor necesare vânzării".

Costurile de cedare includ toate costurile care pot fi atribuite în mod direct elementului de stoc în cauză. Acesta poate include, de exemplu, costurile de transport, ambalare și costurile generate de comisioanele agenților de vânzări.

Prin urmare, diferența dintre IAS și reglementările contabile românești este acel termen "net" din VRN, care ține cont de toate cheltuielile suplimentare care vor fi suportate odată cu vânzarea elementului sau elementelor de stocuri în cauză. Există situații în care ar fi necesară o ajustare semnificativă a valorii prin reducerea costului la VRN. Acestea sunt atunci când:

stocul a fost avariat;

stocul s-a uzat moral, total sau parțial;

a fost scăzut prețul de vânzare.

În acest ultim caz, estimările valorii realizabile nete nu trebuie să fie bazate pe fluctuații temporare, scăderea prețului de vânzare trebuie considerată ca fiind permanentă.

Minimul dintre cost și VRN trebuie calculat element cu element, cu excepția situațiilor în care evaluarea individuală a elementelor nu poate fi făcută în practică, iar elementele stocului sunt similare sau înrudite. Elementele se consideră a fi similare sau înrudite dacă ele provin din aceeași linie de producție, au scop sau destinații finale similare și sunt produse și comercializate în aceeași arie geografică.

Reducerea valorii contabile până la VRN trebuie recunoscută în contul de profit și pierdere în perioada în care apare reducerea sau pierderea. Necesitatea acestui tip de ajustare se va aplica, în mod normal, produselor finite. Materiile prime destinate pentru utilizarea în producția stocurilor nu sunt reduse sub nivelul costului dacă produsele finite în care ele vor fi încorporate se așteaptă a fi vândute la sau peste valoarea de cost. În momentul în care o scădere a prețului la materiale indică o creștere a costului produselor finite peste valoarea realizabilă netă, valoarea materialelor va fi redusă la valoarea realizabilă netă.

Costul stocurilor este nerecuperabil dacă stocurile au suferit deteriorări, au fost uzate moral, integral sau parțial, sau prețurile lor de vânzare s-au diminuat. Costul este nerecuperabil și în situația în care au crescut costurile estimate pentru finalizare sau cele estimate pentru vânzare. TVA, fiind de regulă, recuperabilă, nu intră în costul de achiziție al stocurilor. În cazul întreprinderilor neplătitoare de TVA sau când taxa nu este deductibilă, evaluarea stocurilor se face la valoarea inclusiv TVA (în asemenea situații, TVA devine element al costului de achiziție al stocurilor).

Practica diminuării valorii stocurilor sub cost, până la valoarea realizabilă netă, este consecventă cu principiul conform căruia „activele nu trebuie reflectate în bilanț la o valoare mai mare decât valoarea care se poate obține prin utilizarea sau vânzarea lor”.

În cazul întreprinderilor de comerț (distribuție), norma contabilă internațională admite evaluarea stocurilor la prețul de vânzare, prin diminuarea acestui preț cu marja brută aferentă veniturilor respective.

Sunt patru momente importante în viața unității patrimoniale în care evaluarea stocurilor poate primi note specifice și anume: intrarea în patrimoniu, inventarierea, ieșirea din patrimoniu sau darea în consum și închiderea exercițiului.

La data intrării în patrimoniu, stocurile se evaluează pentru a fi înregistrate în contabilitate, astfel :

materiile prime, materialele consumabile, obiectele de inventar, animalele, mărfurile și alte bunuri procurate cu titlu oneros, la costul de achiziție (de cumpărare) alcătuit din : prețul de cumpărare, taxe nerecuperabile, cheltuieli de transport-aprovizionare, alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de utilitate sau intrarea în gestiune a bunului respectiv;

producția în curs de execuție, semifabricatele, produsele finite, obiecte de inventar și alte bunuri produse de unitatea patrimonială, la costul de producție alcătuit din: cheltuieli directe de producție, cota din cheltuieli indirecte de producție determinate rațional ca fiind legate de fabricația acestora. Pentru producția cu ciclu lung de fabricație, în costul de producție pot fi cuprinse și dobânzile la creditele bancare contractate pentru această producție, aferente perioadei. Cheltuielile generale de administrație, cheltuielile de desfacere și cele financiare, de regulă, nu sunt incluse în costurile de producție;

stocurile provenite din aport la capitalul social sau obținute cu titlu gratuit (plus în gestiune, donații primite), evaluarea se face la valoarea de utilitate (actuală) a stocului respectiv, stabilită în funcție de prețul pieței, utilitatea, starea stocului.

Evaluarea și înregistrarea în contabilitate a materiilor prime, materialelor, mărfurilor, și altor valori de natura stocurilor, are loc în două modalități :

Modalitatea de folosire a prețurilor de achiziție, sau de producție, după caz.

Modalitatea folosirii prețurilor standard sau prețurilor prestabilite. În acest caz se evidențiază distinct diferența de preț.

Diferența de preț se calculează prin compararea prețului prestabilit sau standard cu prețul de achiziție sau de producție. La rândul lor prețurile standard sau prestabilite au ca bază de calcul prețurile medii ale bunului respectiv, numite și prețuri de înregistrare. Diferența de înregistrare se stabilește la intrarea bunului în patrimoniu și se reflectă atât asupra stocurilor cât și asupra ieșirilor din patrimoniu. Prețurile standard, folosite la înregistrarea în contabilitate, se supun actualizării periodice de regulă anual, conform evoluției prețurilor pe piață, cât și conjuncturii economice. Diferența dintre prețul de achiziție și prețul standard apare în contabilitate într-un cont distinct de diferențe de preț.

Repartizarea diferențelor de preț asupra valorii bunurilor ieșite cât și asupra stocurilor are loc pe baza unui coeficient K.

(2)

unde :

K este coeficientul de repartizare ;

SI d.p. este soldul inițial al diferențelor de preț ;

d.p.i. reprezintă diferențe de preț aferente intrărilor în cursul perioadei;

Si s.p.i. este soldul inițial al stocurilor la preț de înregistrare;

I.p.i. reprezintă valoarea intrărilor în cursul perioadei la preț de înregistrare.

K se aplică la valoarea bunurilor ieșite din gestiune la preț de înregistrare, iar suma apare la conturile corespunzătoare bunurilor ieșite. K poale fi calculat la nivelul conturilor sintetice de grad 1, grad II pe grupe, pe categorii de stocuri. La finele perioadei (lunar), se cumulează soldurile conturilor de diferențe cu soldurile conturilor de stocuri la preț de înregistrare, astfel încât conturile vor reflecta valoarea stocurilor la preț de achiziție sau de producție, după caz.

Rechizitele de birou, imprimatele și alte materiale nestocabile apa, energia, gazul pe care unitatea, conform naturii activității, consideră că nu este nevoie să le stocheze se includ direct pe cheltuieli.

Regulamentul contabil prevede că, pentru a contabiliza valorile materiale este necesară operațiunea de inventariere a acestora.

Inventarierea este operațiunea prin care se pun de acord rezultatele constatării faptice cu cele ale constatării scriptice din contabilitate.

Cu ocazia inventarierii stocurile se evaluează la valoarea actuală sau de utilitate a fiecărui element, denumită valoare de inventar și stabilită în funcție de utilitatea bunului în unitate și prețul pieței.

În Planul Contabil General Francez valoarea de inventar este definită ca fiind „valoarea venală, respectiv prețul propus a fi acceptat să-l dea un cumpărător, în starea și locul unde se găsește bunul. Valoarea venală trebuie să fie apreciată în funcție de situația întreprinderii”.

Determinarea valorii actuale aferente stocurilor se face utilizând referințele și tehnicile cele mai adaptate naturii bunului, cum sunt: prețul pieței, prețul practicat la bursa de mărfuri, baremuri și indici specifici.

Astfel, pentru materii prime și materiale consumabile, valoarea de inventar corespunde costului de înlocuire, adică prețului de cumpărare a bunurilor similare la care se adaugă cheltuielile accesorii.

În cazul produselor finite și mărfurilor revândute în aceeași stare, valoarea actuală se stabilește în funcție de valoarea lor netă de realizat. Aceasta este formată din prețul de vânzare din care se deduc cheltuielile rămase de efectuat pentru vânzarea bunurilor respective. Astfel de cheltuieli sunt comisioanele pentru vânzare, costul garanției acordate după vânzare, cheltuieli accesorii, cheltuieli de transport și cheltuieli de desfacere.

Pentru semifabricate, valoarea de inventar este dată tot de valoarea netă de realizat. În situația în care semifabricatele nu pot fi vândute decât în forma finită, valoarea netă de realizat este prețul produsului finit diminuat cu cheltuielile fazelor neparcurse și cheltuieli de desfacere. Dacă semifabricatele se pot vinde în stadiul de prelucrare în care se află, valoarea netă de realizat se calculează ca diferență între prețul de vânzare al semifabricatelor și cheltuielile de desfacere aferente.

Producția în curs de execuție se evaluează, cu ocazia inventarierii, fie prin metoda directă, fie prin metoda contabilă.

Metoda directă ține cont de componentele consumate și de gradul de prelucrare a acestora, iar pentru materii prime și materiale consumabile se utilizează costul de înlocuire.

Aplicând metoda contabilă, valoarea produselor în curs de execuție se determină ca diferență între cheltuielile totale de producție și costul efectiv al produselor principale obținute. În cazul aplicării metodei contabile este obligatorie inventarierea producției.

Există situații exceoționale când stocurile pot fi evaluate la o mărime superioară costului de achiziție sau de producție. Un exemplu în acest sens îl reprezintă metalele prețioase care au o valoare monetară fixată fără un cost de comercializare semnificativ și care, la data inventarierii pot fi evaluate la valoarea lor monetară. Un alt exemplu se referă la situația când pentru un anumit bun fungibil este imposibil să se determine un cost aproximativ mic și când este posibil ca acel bun să se vândă imediat la o valoare de piața.

Atunci când stocurile sunt evaluate la o valoare mai mare decât prețul de vânzare, acest fapt trebuie să fie menționat în notele la conturile anuale.

Legislația contabilă prevede folosirea a două modalități de inventar :

inventar permanent.

inventar intermitent.

Metoda inventarului permanent constă în înregistrarea în contabilitate a tuturor operațiilor de intrare și de ieșire, fapt ce duce la stabilirea și cunoașterea în orice moment a stocurilor (cantitative și valorice).

Metoda inventarului intermitent se poate aplica la unitățile patrimoniale din categoria celor mijlocii sau mici și constă în stabilirea ieșirilor și înregistrarea lor în contabilitate pe baza inventarierii stocurilor la finele perioadei. Aceasta presupune folosirea mai multor metode (tehnici) de evaluare a mărimii stocurilor finale pentru a putea stabili valoarea ieșirilor.

Conform IAS 2 „Contabilitatea stocurilor”, anumite tehnici de determinare a costului stocurilor pot fi utilizate pentru simplificare dacă rezultatele aproximează costul actual.

Metoda cu amănuntul
Costul se calculează ca diferență între prețul de vânzare și procentajul marjei brute normale. Această metodă este utilizată pe scară largă în comerțul cu amănuntul. Pe baza acestei metode bunurile sunt evaluate la prețul de vânzare mai puțin profitul brut normal pe element. Această metodă este adecvată societăților care activează în comerțul cu amănuntul acolo unde există stocuri de articole numeroase și cu mișcare rapidă, care au marje similare și pentru care nu este practic să se folosească ală metodă de determinare a costului.

Metoda costului standard

Costul standard ia în considerare nivelul normal al consumului de materiale și consumabile, al eficienței manoperei, și al capacității de producție. Dacă se utilizează acest sistem este esențial să se facă revizuirea periodică a acestor costuri și, dacă este necesar, să se revizuiască în funcție de condițiile actuale. Altfel, s-ar utiliza date depășite pentru determinarea costului stocurilor.

Metoda elementului individual

Această metodă trebuie utilizată pentru produsele ale căror costuri pot fi ușor identificate (ex. un proiect care are o natura unică).

Utilizarea uneia dintre metodele elementelor grupate

Acestea sunt metode utilizate, de regulă, pentru evaluarea stocurilor care nu se înscriu în circumstanțele descrise mai sus. Acestea sunt utilizate acolo unde există un mare număr de elemente fungibile. Aceste metode includ:

Primul intrat, primul ieșit (FIFO)

Această metodă presupune ca primul stoc primit este și primul vândut. Pe baza acestei metode stocul va fi evaluat la cel mai recent preț de achiziție. Costurile înregistrate în contul de profit și pierdere vor fi, prin urmare, mai mici pe baza acestei metode. Evaluarea activelor bilanțiere va fi făcută la valoarea cea mai actuală dintre toate evaluările ce s-ar obține prin metodele elementelor grupate.

Costul mediu ponderat (CMP)

Costul fiecărui element este determinat pe baza mediei ponderate a costurilor elementelor similare aflate în stoc la începutul perioadei și a costului elementelor similare produse sau cumpărate în timpul perioadei. Media poate fi calculată pe o baza periodică sau odată cu recepția fiecărui transport, în funcție de circumstanțe.

Potrivit Legii contabilității nr.82/1991, costul unitar mediu ponderat se calculează fie după fiecare intrare, fie lunar, ca raport între valoarea totală a stocului inițial plus valoarea intrărilor și cantitatea existentă în stocul inițial plus cantitățile intrate.

Ultimul intrat, primul ieșit (LIFO)

Această metodă presupune ca ultimul stoc primit este și primul vândut. În cadrul acestei metode, bunurile ieșite din gestiune se evaluează la costul de achiziție (sau de producție) al ultimei intrări (lot). Pe măsura epuizării lotului, bunurile ieșite din gestiune se evaluează la costul de achiziție (sau de producție) al lotului anterior, în ordine cronologică. Costurile înregistrate în contul de profit și pierdere vor fi, prin urmare, mai mari pe baza acestei metode. Evaluarea bilanțului va fi bazată pe prețul stocurilor achiziționate în urmă cu ceva timp.

Trebuie menționat că în IAS 2 metodele FIFO și CMP sunt considerate tratamente contabile de bază, iar LIFO este considerat tratament contabil alternativ.

O întreprindere trebuie să utilizeze aceeași metodă de determinare a costului stocurilor pentru toate stocurile care au natură și întrebuințare similară pentru întreprindere. Pentru stocurile care au natură și utilizare diferită, se justifică utilizarea diferitelor metode de determinare a costului stocurilor. Determinarea de către o anume întreprindere a acelor grupe de stocuri care au natură și utilizare diferită depinde de factori și circumstanțe specifice. Tratamentul contabil odată ales este aplicat consecvent și prezentat în conformitate cu cerințele de prezentare din IAS 2. O diferențiere în localizarea geografică nu este, în sine, suficientă pentru a justifica utilizarea metodelor diferite de determinare a costului stocurilor. Paragraful 39 din Cadrul general explică faptul că evaluarea unor tranzacții și a altor evenimente similare trebuie făcută într-un mod consecvent pentru toată întreprinderea și în cursul timpului, în situațiile financiare individuale și consolidate.

În literatura de specialitate este prezentată și metoda NIFO (următoarea intrare, prima ieșire). Conform acestei metode evaluarea ieșirilor de stocuri se face la un „preț anticipat” (cost de înlocuire), care poate fi prețul estimat al următoarei facturi, pentru bunurile cumpărate sau costul estimat al următorului lot care se fabrică, pentru stocurile din producția proprie.

Aplicarea uneia dintre metodele de evaluare a ieșirilor de stocuri trebuie analizată în funcție de modificarea prețurilor și politica contabilă a întreprinderii, deoarece aceleași ieșiri evaluate după metode diferite, conduc la valori diferite în bilanț și contul de rezultate.

Potrivit IAS 2 „Contabilitatea stocurilor”, la închiderea exercițiului financiar stocurile trebuie evaluate la costul lor sau valoarea netă de realizare, dacă aceasta este inferioară. Evaluarea stocurilor la închiderea exercițiului financiar este o cerință ce derivă din aplicarea în practică a principiului reprezentării fidele a patrimoniului și principiul prudenței. Principiul reprezentării fidele a patrimoniului impune ca documentele de sinteză să prezinte o imagine reală a situației patrimoniului, situației financiare și rezultatele obținute. Potrivit principiului prudenței, la închiderea exercițiului evaluarea se face prin compararea valorii de intrare înregistrată în contabilitate cu valoarea de inventar.

Pentru elementele de stocuri la care există diferențe în plus între valoarea de inventar și valoarea de intrare (valoarea de inventar > valoarea de intrare), evaluarea se face la valoarea de intrare. Plusul de valoare constatat cu acest prilej nu se înregistrează în contabilitate, conform principiului prudenței; materiile prime, materialele consumabile, mărfurile, ambalajele etc. se mențin evidențiate în contabilitate la valoarea de intrare.

În cazurile în care valoarea de utilitate (valoarea de inventar) stabilită la inventariere este mai mică decât valoare de intrare (valoarea contabilă) a stocurilor și producției în curs de execuție, diferențele constatate în minus reprezintă o depreciere reversibilă a materiilor prime, materialelor consumabile, mărfurilor etc.; valoarea acestor active circulante se menține, de asemenea, la valoarea de intrare în patrimoniu. Pe seama cheltuielilor exercițiului financiar în care se constată deprecierea reversibilă a stocurilor și producției în curs de execuție se constituie provizioane.

Valoarea netă de realizare trebuie determinată separat pentru fiecare stoc (articol).

Din procesul de producție pot rezulta rebuturi și subproduse, respectiv produse semifabricate, piese, subansamble, care nu corespund calitativ și tehnic cu produsele principale, de aceea se pune problema evaluării separate a rebuturilor și subproduselor.

Rebuturile recondiționabile sunt produse au valoare proprie și pot fi valorificate prin vânzare la un preț mai mic sau prin reutilizarea în producție. În cazul în care vor fi reutilizate în producție, acestea ar trebui reevaluate și tratate ca și producția neterminată, care se va încorpora în costul următoarelor produse finite obținute. Pentru a nu afecta costul celorlalte produse este necesar să se întocmească un document denumit centralizatorul cheltuielilor de remaniere, fiind tratate ca o cheltuială a perioadei.

Pentru evidența rebuturilor definitive se va întocmi centralizatorul de rebuturi, pe baza lui aceste produse, la sfârșitul perioadei, vor fi transformate în sfera subproduselor. Dacă este nevoie de cheltuieli suplimentare pentru evacuarea și distrugerea rebuturilor definitive, se consideră că ele măresc costul de producție al produselor principale din cauza cărora au fost produse.

Pentru a fi evaluate subprodusele, se urmăresc următoarele metode:

evaluarea forfetară presupune să se facă distincție între partea de cheltuieli (materiale și manoperă) ce revine produselor principale și subproduselor, stabilind un coeficient de echivalare (E) între cele două produse. Acest obiectiv nu poate fi atins decât în mod subiectiv;

evaluarea plecând de la valoarea de piață a subproduselor.

Subprodusele vor fi evaluate la preț de vânzare, iar costul produselor principale se obține scăzând din totalul cheltuielilor valoarea recuperată din vânzarea subproduselor și adăugând cheltuielile suplimentare de valorificare a lor. Cheltuielile suplimentare de valorificare a subproduselor pot fi: cheltuieli de transport, cheltuieli publicitare, cheltuieli de transformare. Subprodusele pot fi evaluate la prețul de piață și în cazul în care ele nu sunt livrate în exterior terților, ci sunt utilizate în procesul de producție (în cazul subproduselor din procesul de producție al cherestelei, ele pot fi folosite și la obținerea energiei termice).

Accentuarea fenomenului inflaționist în tot mai multe țări a condus la elaborarea și aplicarea unor metode, tehnici și proceduri de adaptare a contabilității la inflație. Impactul inflației asupra patrimoniului se manifestă diferit la nivelul fiecărui element patrimonial. Din acest motiv, elementele patrimoniale au fost împărțite în două categorii:

Elemente nemonetare care cuprind acele structuri patrimoniale care nu sunt exprimate la valoarea lor nominală la data închiderii exercițiului financiar. Din această categorie fac parte stocurile, imobilizările, capitalul.

Elemente monetare care cuprind acele elemente patrimoniale care sunt exprimate la valoarea lor nominală la data închiderii exercițiului financiar. Din această grupă fac parte creanțele, datoriile, lichiditățile.

În plan legislativ au fost elaborate o serie de norme care reglementează consecințele inflației asupra evaluării elementelor patrimoniale. În acest sens, Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene stabilește regulile de întocmire și prezentare a documentelor de sinteză precizând în articolul 33 că, evaluarea stocurilor în aceste documente, în condiție de inflație, se face la valoarea de înlocuire.

Comitetul Internațional de Standarde Contabile (IASC), analizând influiența inflației, a elaborat o serie de norme dintre care cele mai cunoscute sunt: norma IASC 15 „Informația privind efectele variației de preț” (1981); norma IASC 21 „Contabilitatea efectelor variației de preț” (1983); norma IASC 29 „Prezentarea conturilor în economiile hiperinflaționiste” (1989).

La nivel mondial se pot delimita trei zone în care se aplică în practică metode de contabilitate adaptate la inflație: Europa Centrală, țările anglo-saxone, America Latină.

În Europa Continentală, în special în Franța, se observă o armonizare a legislației contabile privind influiența inflației cu Directivele Comunității Economice Europene. Majoritatea normelor legislative care au fost elaborate se referă în special la măsurile cu caracter fiscal și mai puțin la îmbunătățirea imaginii financiar contabile.

Normele și standardele internaționale grupează metodele de contabilitate adaptată la inflație în trei categorii:

Metode bazate pe conversie sau contabilitatea în monedă constantă, se pot aplica și pentru evaluarea stocurilor care sunt considerate elemente monetare.

Pentru realizarea acestei metode se realizează o conversie de la costul istoric al stocurilor, din momentul intrării în patrimoniu, la un cost exprimat în puterea de cumpărare generală, din momentul încheierii exercițiului financiar. Principalele avantaje ale acestei metode asupra evaluării stocurilor sunt:

Cuantificarea obiectivă a influienței inflației;

Posibilitatea efectuării de comparații între informațiile contabile ale unor perioade diferite;

Ajustările realizate nu impun conceperea altor baze de evaluare;

Anularea ajustărilor parțiale efectuate prin aplicarea metodei LIFO la ieșirea stocurilor din patrimoniu.

Principalele dezavantaje ale acestei metode se referă la creșterea costului informației și la faptul că inflația nu acționează în mod uniform asupra tuturor unităților patrimoniale.

Metoda bazată pe evaluare este cea mai utilizată metodă de contabilitate adaptată la inflație, în cazul stocurilor.

Aceasta constă în reevaluarea periodică a elementelor stocabile în vederea minimizării efectelor negative ale inflației și se bazează pe trei concepte:

Valoarea de utilizare;

Valoarea de piață;

Costul de înlocuire.

Metoda de evaluare pe baza valorii de utilizare presupune ca pentru fiecare element stocabil să se determine fluxurile financiare viitoare ce se actualizează. Metoda presupune un volum mare de calcule și de aceea se aplică destul de rar.

Metoda de evaluare pe baza valorii de piață este de asemenea foarte puțin utilizată deoarece ea presupune că același bun material poate avea valori diferite în locuri și în conjuncturi economice diferite. R.J. Chambers, principalul susținător al acestei metode, propune realizarea unei retratări a soldurilor inițiale în valoarea de piață. În această situație, intrările de stocuri din cursul perioadei trebuie mereu actualizate la valoarea pieței în funcție de cel mai recent preț.

Metoda bazată pe costul de înlocuire este cea mai des utilizată pentru adaptarea contabilității la inflație. De asemenea, această metodă are o largă răspândire în contabilizarea influienței inflației asupra evaluării stocurilor la închiderea exercițiului financiar. Costul de înlocuire se determină plecând de la costul actual de achiziție al unui bun asemănător nou sau al unui bun cu o capacitate sau un potențial de producție sau de servire echivalentă. Diferența dintre costul istoric și costul de înlocuire este denumită în literatura de specialitate „economie de costuri”.

Practicarea metodei asigură o mai bună apreciere a calității gestionării stocurilor, rezultatele putându-se stabili în valori actuale. Singurul inconvenient al acestei metode este faptul că datorită progresului tehnic, costul pentru o înlocuire identică este dificil de determinat.

Metodele combinate de contabilitate adaptată la inflație se bazează atăt pe principiile metodei de conversie, cât și pe cele ale metodei de evaluare.

Obiectivul principal al metodei combinate este de a menține capitalul în putere de cumpărare și de a evalua bunurile materiale la costuri de înlocuire. Prin aplicarea metodei se obține cea mai bună bază de comparație și un conținut informațional mai bogat al documentelor de sinteză.

În modelul românesc de contabilitate adaptată la inflație propus pentru ajustarea valorii de înregistrare a stocurilor la închiderea exercițiului financiar, sunt utilizate două metode:

Metoda element cu element;

Metoda vitezei de rotație.

Metoda de ajustare element cu element se aplică numai în cazul în care se ține o evidență a stocurilor cantitativ-valorică sau operativ-contabilă, deoarece în aceste situații există o contabilitate analitică a stocurilor. Această metodă constă în evaluarea stocurilor la sfârșitul exercițiului financiar în funcție de vechimea fiecărui element din stoc. Valoarea fiecărui element de stoc este ponderată cu diferența indicelui de creștere a prețului între data închiderii exercițiului și cea a apariției stocului în patrimoniu.

Metoda vitezei de rotație se aplică în situația ținerii contabilității analitice după metoda global-valorică. Această metodă constă în corectarea soldului final al stocului de la închiderea exercițiului financiar cu un indice mediu de ajustare. Acest indice se determină prin raportarea stocului final la cumpărările din cursul anului. Rezultatul se înmulțește cu media indicelui de creștere a prețurilor.

Prin aplicarea metodelor de contabilitate adaptate la inflație se încearcă obținerea unei imagini clare, complete și fidele a rezultatului exercițiului și a patrimoniului prin intermediul situațiilor financiare anuale.

Recunoașterea drept cheltuială a stocurilor vândute

Un activ este "o resursă controlată de o întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare către întreprindere". Activele trebuie să fie recunoscute atunci când:

este probabil să genereze beneficii economice viitoare către sau dinspre întreprindere;

elementul are un cost sau o valoare care poate fi evaluată în mod credibil.

Costul bunurilor vândute reprezintă cea mai mare deducere din valoarea vânzărilor, deoarece mărfurile se cumpără și se vând în mod continuu. Acest cost este deseori mai mare decât suma tuturor celorlalte cheltuieli. Numeroase societăți comerciale, în special cele producătoare, încearcă să-și reducă stocurile prin trecerea la un mediu de operare în timp real (JIT – just in time). În acest mediu, în loc să acumuleze stocuri pentru utilizarea ulterioară, societățile colaborează îndeaproape cu furnizorii pentru a coordona și a programa aprovizionările astfel încât bunurile să sosească în timp util pentru a fi consumate. Astfel, mai puțin capital este imobilizat în stocuri, iar costurile sunt reduse considerabil.

Analiza marjei brute din vânzări și calculul costului bunurilor vândute urmărește să arate modul în care costul atribuit stocului afectează marja brută din vânzări și costul bunurilor vândute. Marja brută din vânzări este calculată ca diferență dintre vânzările nete ale exercițiului și costul bunurilor vândute. Costul bunurilor vândute se determină prin deducerea valorii stocului final din costul bunurilor disponibile pentru vânzare. Cu cât este mai mare valoarea stocului final, cu atât costul bunurilor vândute va fi mai mic și marja brută rezultată va fi mai mare. Invers cu cât este mai mică valoarea stocului final, cu atât costul bunurilor vândute va fi mai mare, iar marja brută va fi mai mică.

Valoarea atribuită stocului final va determina ce parte din costul bunurilor disponibile pentru vânzare va fi dedusă din vânzările nete, ca fiind costul bunurilor vândute și ce parte va fi reportată în exercițiul următor ca sold inițial. Valoarea bunurilor disponibile pentru vânzare include stocul inițial (costul neexpirat reportat din exercițiul anterior) plus cumpărările nete din exercițiul curent. Principala problemă legată de separarea bunurilor disponibile pentru vânzare în două componente- bunuri vândute și bunuri nevândute- constă în atribuirea unui cost bunurilor nevândute, care reprezintă stocul final.

Conform IAS 2 „Contabilitatea stocurilor”, atunci când stocurile sunt vândute, valoarea lor contabilă trebuie recunoscută ca o cheltuială în perioada în care a fost recunoscut venitul corespunzător. Valoarea oricărei diminuări a stocurilor până la valoarea realizabilă netă și toate pierderile de stocuri trebuie recunoscute drept cheltuială în perioada în care are loc diminuarea sau pierderea.

Valoarea oricărei reluări a diminuării valorii stocurilor ca urmare a unei creșteri a valorii realizabile nete trebuie recunoscută ca o reducere a cheltuielilor efectuate cu stocurile în perioada în care a avut loc. Această reluare se efectuează pe seama venitului din provizioane pentru depreciere.

Unele stocuri pot fi utilizate pentru realizarea altor active. Astfel de stocuri încorporate într-un alt activ sunt recunoscute drept cheltuieli pe parcursul duratei utile de viață a acelui activ.

O întreprindere trebuie să utilizeze aceleași metode de determinare a costului pentru toate stocurile cu natură și utilizare similară pentru întreprindere. Pentru stocurile cu natură și utilizare diferită poate fi justificată folosirea unor metode diferite de calcul, dar odată ales, tratamentul trebuie aplicat în mod consecvent.

1.5 Prezentarea informațiilor privind stocurile

Prezentarea informațiilor privind stocurile în situațiile financiare este aprobată prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr.94 din 29 ianuarie 2001.

În bilanț stocurile se regăsesc la capitolul „Active circulante”, rândurile 21 „Materii prime și materiale consumabile”, 22 „Producția în curs de execuție”, 23 „Produse finite și mărfuri”. Stocurile sunt grupate în funcție de natura fizică a bunurilor (sau de natura serviciilor) și ordinea cronologică a ciclului de producție.

Pentru deprecierea stocurilor de mărfuri, materii prime și materiale, obiecte de inventar, produse și alte bunuri materiale, precum și a producției în curs de execuție, de regulă la finele exercițiului , cu ocazia inventarierii, se constituie provizioane pe seama cheltuielilor. În perioada următoare, la finele exercițiului sau la ieșirea din patrimoniu a bunurilor respective, provizioanele se suplimentează, se diminuează sau se anulează (conform articolului nr.60 din Regulamentul pentru aplicarea Legii contabilității, prezentat la provizioanele pentru deprecierea imobilizărilor).

În contul de profit și pierdere sunt prezentate:

cheltuielile componente ale costului stocurilor, care sunt reflectate în funcție de natura lor. Costul bunurilor vândute este prezentat în Nota nr.4 la situațiile financiare, intitulată „Analiza rezultatului din exploatare”;

variația stocurilor este înscrisă la rândurile 05 și 06 – „Variația stocurilor”;

deprecierea este evidențiată ca o cheltuială (rândul 21), iar reluarea deprecierii ca un venit (rândul 22).

Situațiile financiare trebuie să prezinte următoarele informații:

politicile contabile adoptate la evaluarea stocurilor, inclusiv metodele folosite la determinarea costului, informații regăsite în Nota nr.6 la situațiile financiare, intitulată „Principii, politici și metode contabile”;

valoarea contabilă totală a stocurilor și valoarea contabilă a categoriilor de stocuri (mărfuri, materii prime, materiale, producția în curs, produse finite);

valoarea contabilă a acelor stocuri care au fost înregistrate la valoarea realizabilă netă;

valoarea oricăror stornări( reluări la venituri) ale diminuării valorii stocurilor ;

circumstanțele sau evenimentele care au dus la reluarea la venituri a provizioanelor pentru deprecierea stocurilor;

valoarea stocurilor depuse drept garanție în contul datoriilor.

Una din următoarele informații trebuie să se regăsească în situațiile financiare:

costul stocurilor, recunoscut ca o cheltuială în cursul perioadei;

costurile de exploatare aferente veniturilor, clasificate după natura lor și recunoscute ca o cheltuială în cursul perioadei.

În cazul în care costul stocurilor este determinat prin metoda LIFO, situațiile financiare trebuie să prezinte diferența dintre valoarea stocurilor prezentată în bilanț și una din următoarele valori:

cea mai mică valoare dintre valoarea calculată prin metoda FIFO sau a CMP și valoarea realizabilă netă;

cea mai mică valoarea dintre costul curent la data bilanțului și valoarea realizabilă

netă.

CAPITOLUL.2 PREZENTAREA SOCIETĂȚII COMERCIALE ROMANCERAM S.A

2.1 Scurt istoric

SC ROMANCERAM SA ROMAN, este amplasată în Roman, oraș cu 80.000 locuitori, la 350 Km N-E de București, cu excelent acces pe șosea și cale ferată (căi principale).

Societate pe acțiuni înființată în baza H.G 1176/02.11.1990 prin preluarea patrimoniului Întreprinderii de Produse Ceramice Roman, are un capital social de: 21.545,2 mil lei. Aceasta s-a înființat în anul 1952, luna august și a început să producă în luna martie 1955 – purtând denumirea de “Fabrica de Cărămizi Roman”. Obiectul de activitate stabilit a fost acela de a produce materiale de construcții în regim industrial prin folosirea ca materie primă, argila, existentă în zona de nord a orașului Roman.

Din anul 1959, Fabrica de Cărămizi Roman și-a diversificat producția prin punerea în funcțiune a unor noi linii tehnologice cum ar fi atelierul de producerea cahlelor de teracotă pentru sobe. După anul 1969 a început prima etapa de dezvoltare a fabricii prin construirea unor noi capacități de producție, cum ar fi:

secția pentru fabricarea cahlelor de teracotă pentru sobe;

secția de tuburi “PREMO” pentru irigații cu diametrele cuprinse între 1000-1200 mm;

secția de plăci ceramice pentru placare (placaje tip Bratca).

Din 1978 s-a impus ca o necesitate reprofilarea liniei de fabricare a cărămizilor și introducerea în fabricație a obiectelor sanitare din porțelan, produse solicitate din ce în ce mai mult (având în vedere ritmul mare de construcții de locuințe din acea perioadă). Din 1996 fluctuațiile pieții pe acest segment au impus transformarea secției de plăci ceramice în secție de producere a obiectelor sanitare din porțelan, obiectiv terminat la 01.11.1997, cu atingerea parametrilor proiectați în februarie 1998.

În 1997 secția de obiecte sanitare și-a mărit capacitatea de ardere și cea de turnare, prin cumpărarea unui cuptor cameră și a 3 linii de turnare mecanizată – import Anglia – urmărind atât satisfacerea cererilor de produse pe piața internă și externă, cât și îmbunătățirea calității produselor sale.

Produse principale sunt : lavoare, closete, accesorii de bare și plăci de teracotă pentru sobe, la prețuri scăzute și calitate medie. Principalele operațiuni sunt desfășurate pe trei domenii principale: producție, comerț (cu produse proprii, operații de import-export) și servicii. Producția se desfășoară într-un singur loc cu o suprafață de 265.000 mp, pentru care compania deține titlu de proprietate. Cele două secții de producție principale sunt:

Secția de Obiecte sanitare care are două ateliere cu o capacitate totală de 5.300 tone/an ;

Secția de Teracotă cu o capacitate de 7.200 miibc/an.

Capacitatea curentă utilizată e de 85% pentru obiecte sanitare și cu 50% pentru cahle de teracotă. Procesul de producție este bazat pe o schemă clasică:

prepararea barbotinei, glazurii și formelor;

turnare în forme;

uscare;

retușare;

glazurare;

ardere;

sortare;

ambalare și livrare.

În ceea ce privește controlul calității, compania a început în 1998 procedurile de atingere a standardului ISO 9000. Introducerea acestora e necesară, compania având un procent de rebuturi (25%-40% față de 10-15% în industrie) datorită echipamentului vechi (cuptor, uscătorie, mori) dar în principal datorită disciplinei tehnologice scăzute și supravegherii greoaie a producției.

În ceea ce privește angajații numărul lor a crescut de la 800 în 1995 la 997 în 2002 datorită măririi nivelului de producție. Vârsta medie a personalului este de 30 ani, 35 % au studii medii, iar 5% studii superioare.

Principalele firme concurente sunt: SANEX CLUJ cu 30-35% din piața de profil; CESAROM BUCUREȘTI cu 25-30% și MONDIAL LUGOJ cu 20-25%. Toți competitorii sunt privatizați, iar investitorii străini au acțiuni ca majoritari, fie ca investitori strategici (Laufen, Germania la Mondial, Hussan Holding UL la Cesarom) sau ca investitori financiari la Sanex.

În cursul anului 2001, procesul de privatizare al societății a parcurs următoarele etape: Asociația “Programul de Privatizare al S.C. Romanceram S.A.” – a adjudecat și cumpărat pachetul de acțiuni pe care A.P.A.P.S. îl deținea la S.C Romanceram S.A. la prețul de 4.022.430.000 lei, respectiv 15.000 lei /acțiune. Având în vedere că Asociația PAS a achitat garanția de 1.340.810.000 lei, care se consideră o parte din prețul menționat mai sus, diferența de 2.681.620.000 lei a urmat să fie achitată în termen de maxim 90 de zile de la încheierea și semnarea contractului (până la 28,03,2002). La plata acțiunilor s-au mai adaugat și alte obligații, care trebuie realizate în termen de 2 ani de la semnarea contractului. Contractul asigură garanția privind respectarea Contractului Colectiv de Muncă încheiat între reprezentanții salariaților și patronat. Dreptul de proprietate asupra acțiunilor se transferă de la vânzător la cumpărător, împreună cu toate drepturile și obligațiile permise acționarilor la data achitării integrale a acțiunilor. Pentru garantarea realizării investițiilor, Asociația PAS trebuie să garanteze cu un contract de garanție reală mobiliară asupra acțiunilor pe care le deține, respectiv 324.220 acțiuni, reprezentând 61,66% din total nr. de acțiuni.

Obiectul de activitate al firmei îl constituie:

fabricarea obiectelor sanitare din porțelan, a pieselor ceramice termice (teracotă) și a cărămizilor subțiri din șamot, pentru sobe;

fabricarea de subansamble și piese de schimb pentru utilajele din dotare, confecții din lemn, metal, carton, cauciuc, mase plastice;

comercializarea cu ridicata și cu amănuntul a produselor proprii, a materialelor de construcții și instalații;

activități de import-export, directe sau prin intermediari;

efectuarea de prestări servicii, consulting și engineering în toate domeniile cuprinse mai sus;

tranzacții mobiliare și imobiliare;

activități cu caracter social umanitar.

Misiunea și angajarea firmei: “În această epocă a competitivității, ne-am îndreptat eforturile cu precădere pentru fabricarea unor produse la cele mai înalte standarde de asigurare a calității. Noi am înțeles că obținerea încrederii în produsele noastre, este condiționată de fabricarea acestora în deplină siguranță pentru societate, salariați, clienți și mediul înconjurător. Suntem convinși că viitorul cere de la noi realizarea unor produse de calități superioare în condiții de mare eficiență și competitivitate”. Pentru consolidarea poziției pe piață și pentru a satisface exigențele unor noi segmente, politica firmei se bazează pe creșterea ponderii produselor de performanță, competitive.

Deviza unității este: “Tot ceea ce facem reprezintă CALITATEA FĂRĂ COMPROMIS”.

2.2 Structura tehnico-organizatorică

Organizarea întreprinderii constă în stabilirea și delimitarea proceselor de muncă fizică și intelectuală, precum și a componentelor acestor mișcări, precum și gruparea lor pe posturi, formații de muncă, compartimente pe baza unor criterii manageriale, economice, tehnice, sociale, în vederea realizării obiectivelor întreprinderii.

În organizarea întreprinderii se pot determina două subdiviziuni:

organizarea ansamblului întreprinderii;

organizarea activităților componente (fabricație, aprovizionare, desfacere, marketing etc.).

Modul de abordare prezintă avantaje deoarece este orientat spre realizarea obiectivelor, care derivă din rațiunea funcționării întreprinderii, precum și faptul că abordează diferențiat activitățile, asigurând luarea în considerare a specificului fiecăreia și folosirea unor metode și tehnici corespunzătoare .

Organizarea întreprinderii poate avea două forme, în funcție de conținutul acesteia:

organizarea procesuală stabilește principalele categorii de muncă și procesele care contribuie la realizarea obiectivelor de ansamblu, rezultatul fiind concretizat în funcțiuni, activități, atribuții și sarcini;

organizarea structurală grupează funcțiile, activitățile, atribuțiile și sarcinile și le repartizează în subdiviziuni organizatorice, ale întreprinderii, pe grupuri și persoane, rezultatul fiind structura organizatorică .

Descrierea structurii se realizează prin intermediul organigramei. Aceasta poate fi de ansamblu, atunci când redă structura organizatorică a întregii întreprinderi, sau parțială, când se studiază secțiile sau serviciile.

O prezentare detaliată a structurii organizatorice a întreprinderii, se face prin Regulamentul de organizare și funcționare, alcătuit din două părți :

prima se referă la baza legală a constituirii și funcționării întreprinderii, la obiectivul de activitate, la organigrama generală și parțială, la detalierea caracteristicilor organizatorice ;

a doua parte cuprinde elemente de detaliere a compartimentelor întreprinderii, a funcțiilor și posturilor încorporate în fiecare funcție.

Unitatea Romanceram S.A are o structură organizatorică funcțională după cum se poate observa din organigrama ( Anexa A) desfășurată pe trei nivele ierarhice.

Avantajele sunt următoarele:

permite realizarea unei legături strânse cu strategia prin desemnarea activităților “cheie” ca departamente funcționale;

permite centralizarea controlului strategic al rezultatelor;

permite dezvoltarea controlului strategic al rezultatelor;

permite folosirea învățării, a experienței asociate cu specializarea funcțională;

este eficientă acolo unde activitățile, scopurile sunt de rutină și cu gradul mare de rentabilitate;

simplifică procesul de recrutare, perfecționare și conducere a personalului din fiecare compartiment.

Printre dezavantaje se numără:

pune probleme de coordonare funcțională;

poate duce la conflicte și rivalități între funcții;

poate provoca superspecializarea și managementul limitat îngust;

blochează dezvoltarea managerilor cu experiență transfuncțională;

pentru că scara promovării este limitată la câteva domenii funcționale transmite responsabilitatea profitului / pierderilor către vârful structurii organizatorice;

pentru specialiștii funcționali, importanța problemelor pentru aria lor funcțională este prioritară față de importanța problemelor pentru firmă;

miopia funcțională lucrează adesea împotriva relațiilor de conducere, a cooperării și a adoptării prin schimbare;

favorizează centralizarea excesivă.

Nivelurile ierarhice sunt determinate de pozițiile succesive pe care le au față de șeful executiv al S.C. ROANCERAM S.A. Roman și sunt ordonate conform organigramei. Toate aceste linii ierarhice, stabilite între organisme plasate pe niveluri ierarhice, formează o piramidă ierarhică.

În cazul S.C. ROMANCERAM S.A Roman piramida ierarhică este alungită și prezintă efecte pozitive și negative.

Efectele pozitive sunt:

cunoștințe profunde pe zone mai restrânse;

fundamentarea mai riguroasă a deciziilor de către fiecare manager;

posibilitatea aprofundării problemelor;

existența unor posturi specializate.

Efectele negative sunt:

apariția fenomenului de “scurt-circuitare” a informațiilor;

creșterea costului cu managementul;

creșterea birocrației;

alungirea circuitelor informaționale;

întârzierea procesului de adoptare a deciziilor datorită timpului de vehiculare a informațiilor;

distorsionarea informațiilor în vehicularea lor spre și dinspre vârful piramidei ierarhice.

Modul de organizare la S.C ROMANCERAM S.A redat prin Organigrama de Conducere și Coordonare este structurat pe următoarele module:

A. Managerul unității – are în directa subordonare și coordonare directorii de resort:

Director Tehnic;

Director Comercial;

Director Economic și compartimentele funcționale:

A1. Consilieri manageriali -AQ și Juridic

A2. Biroul CTC – Laborator IIC

A3. Biroul Resurse Umane

A4. Biroul Administrativ-Ordine-Pază-Securitate-PMM

B. Directorul Tehnic – are în directa subordonare și coordonare compartimentele:

B1. Secția Produse Ceramice Sanitare

B2. Secția Produse Ceramice Termice (Teracotă)

B3. Secția Confecții Prestări Utilități

B4. Biroul Pregătirea Programarea Normarea și Urmărirea Producției

B5. Biroul Mecano-Energetic Automatizări și Investiții

B6. Biroul Biroul Cercetare Dezvoltare și Produse Noi

C. Directorul Comercial – are în directa subordonare și coordonare următoarele compartimente:

C1. Biroul Import-Export

C2. Biroul Marketing-Vânzări

C3. Biroul Aprovizionare

C4. Biroul Transporturi

D. Directorul Economic – are în directa subordonare și coordonare compartimentele:

D1. Biroul Financiar-Prețuri

D2. Biroul Contabilitate-Costuri

D3. Biroul Proiectarea-Implementarea și Exploatarea Sistemelor Informatice.

2.3 Caracterizarea economico-financiară a întreprinderii

Pentru a caracteriza situația întreprinderii S.C Romanceram S.A din punct de vedere economico-financiar, am ales perioada cuprinsă între anii 1999 – 2002.

Principalii indicatori economico-financiari analizați se prezintă în tabelul de mai jos: Tabelul 1

PRINCIPALII INDICATORI ECONOMICO-FINANCIARI mil.lei

Pentru a se asigura compararea datelor, avându-se în vedere inflația, mărimile din tabelul nr.1 trebuie ajustate cu un coeficient de ajustare. În tabelul nr.2 se prezintă modul de determinare al coeficientului mediu de ajustare:

Tabelul 2

DETERMINAREA COEFICIENTULUI MEDIU DE AJUSTARE

Se are în vedere faptul că structurile: capital permanent, capital propriu, capital social, imobilizări totale, mărimile odată ajustate rămân ajustate și în perioada următoare și că acestea vor fi influiențate doar cu sporurile, reducerile intervenite în anul de referință.

Elementele care se ajustează prin înmulțirea mărimilor din tabel cu coeficientul mediu de ajustare sunt: cifra de afaceri, datoriile pe termen scurt, rezultatul din exploatare, rezultatul financiar, rezultatul extraordinar, fondul de amortizare.

Activul total, fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, capacitatea de autofinanțare, coeficientul de solvabilitate, coeficientul de lichiditate se obțin prin calcule pe baza datelor din tabel.

Tabelul 3

PRINCIPALII INDICATORI ECONOMICO-FINANCIARI ACTUALIZAȚI

Din tabelul nr.3 se constată:

un fond de rulment negativ, care arată atragerea unor datorii pe termen scurt (resurse) pentru finanțarea activului imobilizat (nevoi permanente), mărimea capitalurilor nefiind suficient de mare pentru acoperirea activului imobilizat, căt și pentru asigurarea unei marje de securitate pentru finanțarea activelor curente;

un necesar de fond de rulment negativ, care semnifică un surplus de capitaluri pe termen scurt în raport cu activele corespunzătoare, ceea ce înseamnă că există un surplus de resurse temporare față de nevoile existente în perioada respectivă; un necesar de fond de rulment pozitiv, exprimă un surplus de nevoi de finanțare în raport cu resursele temporare;

o trezorerie netă negativă rezultată dintr-un fond de rulment mai mic decât necesarul de fond de rulment, societatea având un deficit monetar care s-a acoperit prin credite pe termen scurt, provocând un dezechilibru și o dependență de resursele externe, ceea ce îi limitează autonomia pe termen scurt; o trezorerie netă pozitivă este rezultanta echilibrului financiar al societății, materializându-se în lichidități, o autonomie pe termen scurt. Existența unei trezorerii nete pozitive pe mai mulți ani în șir, demonstrează succesul firmei și posibilitatea plasării ei în mod rentabil pentru întărirea poziției ei pe piață;

un coeficient de solvabilitate globală mai mare decât 1,5, societatea având capacitatea de a-și achita datoriile imediate și îndepărtate;

un coeficient de lichiditate generală supraunitar dovedește că cel puțin pe termen scurt, societatea își plătește datoriile, cu cât raportul este mai mare ca 1, întreprinderea este ferită de insuficiența trezoreriei. Coeficientul subunitar arată că pe termen scurt societatea întâmpină greutăți în plata datoriilor;

potențialul financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii la sfârșitul perioadelor de gestiune, destinat să finanțeze investițiile următoare pe care societatea dorește să le realizeze.

2.4 Organizarea compartimentului financiar contabil

Schematic relațiile compartimentului contabilitate cu mediul intern și extern al SC Romanceram S.A se prezintă ca în figura de mai jos:

7

3

5 4

6 2 1

Fig. 1 Relațiile compartimentului contabilitate cu mediul intern și extern.

de la utilizatori la mediul intern circulă deciziile;

de la compartimentele contabile la utilizatori circulă variante decizionale;

din mediul extern spre compartimentele contabile circulă documente;

de la mediul intern spre compartimentele contabile circulă documentele de evidență tehnico-operativă;

de la compartimentele contabile spre centrul de calcul circulă informații diverse;

tot informații diverse circulă și de la centrul de calcul la utilizatori;

din mediul extern spre centrul de calcul circulă facturile.

Datorită introducerii tehnicii moderne de calcul, contabilitatea a devenit mai accesibilă și a creat premise pentru o conducere corectă a procesului de producție și se pot lua măsuri în scopul revederii unor disproporții și a folosirii resurselor proprii.

SC Romanceram SA își organizează contabilitatea în conformitate cu Legea Contabilității și Regulamentul de aplicare a Legii contabilității nr.82/1991. Contabilitatea este condusă în unitate de Directorul Economic, care are în subordine birourile: Contabilitate, Financiar, Facturare, compartimentele C.F.I., Secretariat, Dactilografie și Stația de calcul.

Serviciul Contabilitate are o serie de atribuții de serviciu pe care le îndeplinește în conformitate cu actele normative în rigoare și anume: organizarea contabilității sintetice și analitice a patrimoniului unității. Această activitate presupune organizarea evidenței contabile a mijloacelor fixe pe gestiuni, secții, ateliere, gestionarea acestora precum și calculul amortizării mijloacelor fixe. Totodată contabilitatea evidențiază intrările și ieșirile de materiale, combustibil, reparații, ține evidența decontărilor cu furnizorii, colectarea conturilor pe conturi sintetice și analitice precum și organizarea contabilității cheltuielilor pentru investiții.

Responsabilitățile serviciului contabilitate sunt concretizate în:

asigurarea și verificarea concordanței între evidențele analitice și cele sintetice;

organizarea evidenței contabile și tehnico-operative pe gestiuni;

verificarea situațiilor centralizatoare privind consumurile de bunuri materiale în

cadrul unității și înregistrarea în costuri;

confruntarea lunară a fișelor de magazie cu situația stocurilor și cu evidența valorică pe fiecare gestiune precum și evidența contabilă și verificare facturilor pe vânzări;

înregistrarea amortizării mijloacelor fixe în evidența contabilă și urmărirea uzurii pe fiecare obiect de evidență;

întocmirea graficelor de inventariere a patrimoniului;

emiterea deciziilor privind predarea-primirea gestiunilor;

luarea măsurilor de integrare a patrimoniului în cazul în care acesta a fost păgubit, stabilirea vinovaților și reglementărilor ce se impun;

întocmirea lunară a balanțelor de verificare pentru conturile sintetice și analitice și urmărirea concordanței dintre acestea;

întocmirea situației principalilor indicatori economico-financiari lunari, bilanțurile trimestriale și anuale și coordonarea întocmirii raportului explicativ la acestea;

prezentarea spre adoptare Consiliului de Administrație a bilanțului și raportului explicativ, participarea la analiza rezultatelor economice și financiare pe baza datelor din bilanț și urmărirea modului de aducere la îndeplinire a sarcinilor ce-i revin din procesul verbal de analiză;

prezentarea spre adoptare Consiliului de Administrație a bilanțului și raportului explicativ, participarea la analiza rezultatelor economice și financiare pe baza datelor din bilanț și urmărirea modului de aducere la îndeplinire a sarcinilor ce-i revin din procesul verbal de analiză;

participarea la organizarea și perfecționarea sistemului informațional în vederea raționalizării și simplificării lucrărilor, de evidență contabilă, de mecanizare și automatizare a prelucrării datelor.

În ce privește inventarul, contabilitatea întocmește și predă către comisia de inventariere listele de inventariere privind mijloacele fixe completate până la stocul scriptic, iar în domeniul stocurilor face liste de inventar.

În ce privește documentele, contabilitatea efectuează operațiunile Cartea Mare, întocmește balanța de verificare și bilanțul contabil.

Contabilitatea are în sarcină să colecteze costurile sintetice și analitice din centralizatoarele privind consumurile de materii prime și materiale, obiecte de inventar, prestări de servicii, amortizări, salarii și alte documente primite de la serviciul Financiar. Totodată cooperează la stabilirea planului de costuri și realizarea încadrării în costurile planificate.

Serviciul Contabilitate stabilește relații cu celelalte compartimente conform figurii următoare:

Fig. 2 Relațiile compartimentului contabilitate cu celelalte compartimente.

De la Director primește avize, aprobări sau respingeri ale documentelor trimise da la compartimentul contabilitate Directorului spre aprobare sau avizare, tot de la Director se primesc indicații și dispoziții;

La Director merg documentele spre aprobare sau avizare precum și o serie de propuneri pentru rezolvarea unor probleme ce pot apărea în desfășurarea activității compartimentului;

La Serviciul Financiar transmite situații privind contabilitatea de gestiune, decontări între conturi, jurnale balanțele de verificare, state de plată, liste de avans chenzinal, liste cu indemnizațiile pentru concediu de odihnă etc.

De la Serviciul Financiar primește balanțe de verificare, bilanțul, statele de salarii, listele de avans chenzinal și alte documente trimise în prealabil, vizate de serviciul financiar, jurnale pentru conturi de furnizori, salarii, TVA;

De la stația de calcul primește listinguri cu rezultate ale prelucrării datelor transmise de compartiment spre prelucrare;

La stația de calcul transmite documente de evidență pentru activitatea proprie;

De la Biroul Facturare primește recepțiile de materii prime, materiale, mijloace fixe, obiecte de inventar precum și produsele livrate spre clienți;

La Biroul Facturare trimite valoarea materialelor, materiilor prime, mijloacelor fixe, obiectelor de inventar achiziționate, precum și a produselor livrate clienților;

De la Compartimentul Secretariat și Dactilografie primește o serie de informații cerute anterior cu privire la angajați sau mediul extern (furnizori, clienți, concurenți), precum și diverse cereri sau reclamații ale angajaților, deci din interiorul unității, precum și din exterior;

La Compartimentul Secretariat și Dactilografie sunt trimise răspunsurile la cererile și reclamațiile promise anterior, precum și cererea de diverse informații cu privire la angajați sau mediul exterior;

La Secții transmite liste de inventar a mijloacelor fixe;

De la Cabinetul Medical primește situații privind concediile medicale acordate în vederea stabilirii indemnizațiilor de concediu ce se cuvin salariaților;

De la Secții primește bonuri de mișcare a mijloacelor fixe, bonuri de consum și altele;

De la Serviciul Investiții primește documente cu privire la achiziționarea de mijloace fixe, punerea în funcțiune a lor, procese verbale de montare a utilajelor;

La Serviciul Investiții transmite situații privind necesarul de utilaje, primite de la secții, în vederea efectuării de noi investiții, precum și situația posibilităților de finanțare;

De la Serviciul Marketing Resurse Umane primește situația cu noile angajări efectuate în vederea salarizării acestora, precum și date privind salariații existenți în unitate;

De la Serviciul Marketing Resurse Umane transmite cereri de personal în vederea recrutării de personal nou;

De la Compartimentul Transporturi primește situații privind transporturile efectuate – borderouri de transport;

De la Biroul Protecția Muncii – Toxicologie primește situații privind necesarul de materiale pentru asigurarea protecției angajaților precum și informații privind gradul de toxicitate ce trebuie luat în calcul în acordarea sporului de toxicitate;

De la Compartimentul C.F.I. primește situații cu privire la controalele efectuate;

De la Compartimentul Juridic primește informații privind reglementările în domeniu;

La Compartimentul C.F.I. transmite toate documentele și situațiile cerute de cei care realizează controlul financiar.

La SC Romanceram SA se folosește metoda de tehnică contabilă Jurnal-Cartea mare. Acesta este redată în figura de mai jos.

Fig. 3 Prelucrarea datelor contabile folosind metoda de tehnică contabilă Jurnal-Cartea mare

Serviciul financiar asigură îndeplinirea sarcinilor ce revin unității în domeniul financiar, costurile de producție și prețurile și în ce privește încasările și plățile la nivelul firmei.

Subordonat Directorului Economic, serviciul financiar planifică aproximativ costurile de producție pe elemente primare de cheltuieli, articole de calculație, cheltuieli directe, indirecte și administrativ gospodărești, potrivit regulilor de bază; totodată colectează costurile pe elemente de cheltuieli, pe secții și pe produse, făcând situații centralizate privind consumurile de materii prime și materiale, obiecte de inventar, prestări servicii, amortizări primite de la Biroul Contabilitate. Alături de acesta, el efectuează o serie de operațiuni economice cum ar fi:

fundamentează, în elaborare cu celelalte compartimente și susține propunerea de buget și venituri de cheltuieli pe baza programului de reparații, a cheltuielilor materiale cu munca vie și a celorlalte elemente de costuri;

defalcă bugetul obținut prin contractul de management pe elemente de costuri și resurse, structuri organizatorice și perioade de timp;

efectuează calcule de fundamentare a indicatorilor economici corelați cu indicatorii financiari privind producția marfă vândută și încasată, veniturile, mijloacele circulante și alți indicatori economici și financiari;

estimează imobilizările financiare;

verifică bilanțurile financiar-contabile și costurile de profituri și cheltuieli ale societății;

stabilește beneficiul și destinația acestuia;

determină beneficiul net după scăderea datoriilor;

repartizează beneficiul pe destinații;

analizează cauzele și ia măsuri pentru reglaje în cazul înregistrării de pierderi;

realizează controlul operațiunilor de încasare și plăți la termen care constituie obligația societății față de stat și de alte obligații față de terți;

realizează salarizarea la nivelul societății, pentru personalul care nu intră în evidența unității;

coordonează stabilirea bugetului de venituri și cheltuieli ale societății;

repartizează fondurile încasate, pe module, secții și destinații;

urmărește realizarea corectă și la timp a calculelor privind drepturile salariale ale personalului;

întocmește proiectul planului de finanțare creditare a investițiilor și urmărire a celorlalte operațiuni financiare în derularea investițiilor;

întocmește împreună cu compartimentele de specialitate planul de finanțare pentru cercetare de produse noi, tehnologii moderne, dezvoltări în condiții de eficiență maximă;

asigură finanțarea valutară pentru operațiuni de export-import și cooperare.

Serviciul financiar întocmește raportările indicatorilor economico-financiari, participă la redactarea raportului explicativ, anexa la bilanțul contabil, completează formularele de profit și pierderi, venituri, cheltuieli, rezultate financiare, fonduri, impozite și taxe.

În domeniul clienților, serviciul financiar primește facturile cu documentele de livrare anexă și urmărește încasarea contravalorii acestora.

În domeniul decontărilor, în cadrul compartimentului se efectuează operațiuni de depunere la bancă spre decontare a documentelor de plată, urmărirea decontărilor prin extrasul de cont, organizarea operațiunilor de casă precum și urmărirea gestiunii acestora.

Legătura serviciului financiar cu celelalte compartimente este redată în figura de mai jos:

Fig. 4 Relațiile compartimentului financiar cu celelalte compartimente.

La Serviciul Contabilitate transmite jurnale privind conturile financiare, precum și o serie de documente avizate;

De la Serviciul Contabilitate primește situații privind colectarea cheltuielilor și documente cumulative pentru avizare;

De la Biroul Facturare primește facturi de la furnizori (acceptate);

De la Biroul Facturare trimite acceptarea plății facturii;

De la Bănci primește documente privind încasările și plățile;

La Bănci trimite documente privind plățile;

De la stația de calcul primește listinguri cu rezultatul prelucrării datelor;

La stația de calcul trimite documente de evidență spre prelucrare;

De la Serviciul Marketing Resurse Umane primește pontaje pentru plata salariilor și documente pentru plata altor drepturi salariale precum și situația noilor angajări efectuate în cursul perioadei;

Transmite conducerii informații privind situația financiară a filialei și situația facturilor neacceptate;

De la Conducere primește decizii, dispoziții, ordine;

De la Serviciul Exploatare primește procesul verbal și facturile cu produsele livrate.

CAPITOLUL 3 CONTABILITATEA STOCURILOR DE PRODUSE ȘI MĂRFURI ÎN S.C ROMANCERAM S.A

3.1 Organizarea gestiunii stocurilor de produse și mărfuri

În cadrul societății comerciale Romanceram S.A, salariații desfășoară activități din cele mai diverse, având specializări, calificări și atribuții de serviciu diferite, „astfel încât răspunderea lor față de patrimoniu unității este fragmentată și distribuită în mod neuniform”. În cadrul unității sunt desemnate anumite persoane care să se ocupe exclusiv cu gestionarea valorilor materiale și bănești, persoane care au un regim distinct, deosebindu-se de restul personalului, atât prin prisma condițiilor legale pe care trebuie să le îndeplinească, cât și prin prisma activității pe care o desfășoară.

Calitatea de gestionar este nemijlocit legată de existența unor gestiuni.Gestiunea reprezintă totalitatea valorilor (materiale sau bănești) încredințate unei persoane, care are obligația primirii, păstrării, eliberării lor, în conformitate cu sarcinile unității în care funcționează și cu legislația economică în vigoare.

Gestiunea mai poate fi definită ca fiind un compartiment specializat, o subdiviziune a unității patrimoniale.

Sub accepțiune juridică, gestiunea reprezintă „totalitatea operațiunilor de primire, păstrare și eliberare a bunurilor materiale sau a valorilor bănești, îndeplinite de angajatul unei organizații, în cadrul atribuțiilor sale principale de serviciu”.

Gestiunile pot fi: bănești, de bunuri, mixte, cu evidență valorică, cu evidență cantitativă, cât și individuale sau colective.

În S.C Romanceram S.A sunt organizate următoarele gestiuni: de materiale și materii prime, de produse finite- teracotă, de produse finite- obiecte sanitare, de ambalaje, magazin alimentar, magazin Titan și magazin de prezentarea a produselor în orașul Roman (ultimele două nefiind alimentare).

Organizarea sistemului de gestiuni este influențată de mai mulți factori, între care un loc primordial îl ocupă volumul mijloacelor administrate și frecvența operațiunilor de predare-primire, natura și destinația bunurilor, dispersarea teritorială a subunităților de producție etc.

Actul operațional care îl efectuează gestionarul trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiții prevăzute de lege:

Primirea;

Păstrarea;

„Eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosirea sau deținerea, chiar temporară a unei unități, indiferent de modul de dobândire și de locul unde se află bunurile”.

Gestionarii dintr-o unitate patrimonială pot fi de două feluri: gestionarii de drept și gestionarii de fapt. Gestionarii de drept sunt cei încadrați ca atare și care efectuează actele de gestiune ca atribuții principale de serviciu. Gestionarii de fapt sunt alți salariați ai unității care efectuează acte de gestiune numai temporar sau ocazional și în contextul altor atribuții de bază. Gestionarii și salariații asimilați functiei de gestionari, au obligația de:

a depune garanția materială în baza contractului încheiat cu conducerea unității;

a prezenta cazierul judiciar eliberat de organele de poliție;

a aduce dovada eliberată de la ultimul loc de muncă, din care să rezulte dacă au produs pagube avutului public sau privat.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi gestionar sunt:

să aibă vârsta de 21 de ani împliniți;

să fi absolvit școala generală sau o școală echivalentă;

să aibă cunoștințe necesare pentru administrarea bunurilor încredințate;

să prezinte suficiente garanții de moralitate.

În funcție de complexitatea gestiunilor, de natura și valoarea bunurilor, precum și de nivelul cunoștințelor necesare pentru gestionarea lor, se stabilesc o serie de excepții de la regula de drept comun, cum sunt:

în cazul unor gestiuni mai mici, de o complexitate redusă, gestionarii pot avea 18 ani împliniți;

pentru gestiunile complexe, se pot stabili condiții suplimentare: absolvirea unei școli profesionale de specialitate, a liceului sau a unei școli echivalente cu aceasta;

la gestiunile foarte complexe, de o importanță sporită, poate fi instituită și condiția unui stagiu sau vechime în munca de gestionar.

Consiliile de administrație a societăților comerciale particulare care nu sunt subordonate, au dreptul de a stabili condiții suplimentare de vârstă, studiu și stagiu.

Aceeași lege stabilește interdicția încadrării pe posturi de gestionari a persoanelor care au suferit condamnări penale sau se află în curs de urmărire penală sau de judecată, cât și a celor judecați și obligați la trecerea în proprietatea statului a bunurilor dobândite ilicit. În cazul gestiunilor colective, încadrarea unui nou gestionar nu se poate face fără avizul scris al celorlalți cogestionari. Încadrarea, trecerea sau menținerea în funcție a gestionarilor, mai este condiționată de evitarea unor incompatibilități de funcții, cât și de constituirea garanțiilor materiale.

Garanțiile materiale folosesc pentru acoperirea eventualelor prejudicii pe care le-ar putea produce gestionarul și sunt: garanții bănești sau garanții suplimentare.

Garanțiile în numerar sunt obligatorii și se constituie din depunerea unei sume de bani sau din reținerea acesteia în rate lunare de 1/10 din retribuția tarifară sau din câștigul mediu lunar. Aceasta se consemnează la CEC sau la bancă pe umele gestionarului, libretul sau alte documente păstrându-se la unitatea patrimonială. Cuantumul garanției este de minimum una și maximum trei remunerații de bază lunare, fără a putea depăși valoarea bunurilor gestionate. Contractul de garanție stă la baza constituirii garanției în numerar, prin acesta gestionarul consimte reținerea lunară a ratelor, folosirea sumelor pentru recuperarea pagubelor în gestiune rămase neacoperite în termen de o lună de la data emiterii titlurilor executorii și reîntregirea garanțiilor consumate prin reținerea unor sume reprezentând 1/3 din retribuția lunară, operații realizate de compartimentul financiar-contabil.

Garanția suplimentară se constituie doar pentru anumite categorii de gestiuni și gestionari, putând îmbrăca forme diverse:

afectarea unor bunuri mobile sau imobile sau ale familiei sale;

consemnarea la CEC sau la bancă a unor sume de bani egale cu valoarea stabilită drept garanție suplimentară;

asumarea obligației de a acoperi, integral sau numai într-un cuantum limitat, eventualele lipsuri de inventar ale gestionarului de către terțe persoane garante.

Aceste garanții au și ele la bază contracte de garanții autentificate sau convenționale. În cazul garanțiilor materiale ale gestionarilor (deoarece este necesară obținerea unui titlu executoriu definitiv împotriva gestionarului pentru recuperarea pagubelor) nu este obligatoriu ca respectivele contracte de garanții să fie autentificate notarial, nici chiar în cazul imobilelor.

Așa cum prevede Legea nr.54/08.07.1994, care modifică Legea nr.22/1969, pentru garanțiile depuse în numerar se acordă o dobândă anuală stabilită de depozitul garanției, care nu poate fi mai mică decât dobânda acordată pentru depozitele în termen de un an.

În unele lucrări cu caracter preponderent juridic, gestionarii trebuie să constituie garanții reale mobiliare legate de ideea de gaj și garanții suplimentare în imobile. Noțiunea de garanții reale mobiliare include atât afectarea unor bunuri mobile de uz curent și de folosire îndelungată, cât și garanții în numerar concretizate în consemnarea unor sume la CEC sau la bancă. Bunurile sau valorile gajate sau ipotecate prin contractele de garanție nu implică o deposedare a proprietarului, ci numai o indisponibilizare (nu pot fi înstrăinate fără consimțământul unității în favoarea căreia a fost constituită garanția).

Primirea în gestiune a formularelor cu regim special aprovizionate de unități se face pe baza documentelor de livrare însoțitoare, cu respectarea dispozițiilor legale privind recepția valorilor materiale.

Primirea și eliberarea bunurilor din gestiune se face de către gestionar, potrivit sarcinilor de serviciu și normelor legale din domeniu gestionării bunurilor. Sunt și situații când, din diverse motive, gestionarea bunurilor se face temporar de altă persoană, cu acordul conducătorului unității, din cauza unor situații intervenite fortuit, care nu permit amânarea operațiunilor de primire și eliberare a bunurilor din gestiune, cum sunt:

dacă gestionarul lipsește din orice cauză, iar operațiile legate de gestiune nu pot fi întrerupte, primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri se va face de persoana delegată de gestionar, cu acordul conducătorului unității, fără a depăși 60 de zile.

La expirarea termenului se procedează la predarea-primirea gestiunii.

Acesta are aceleeași obligații ca și titularul și anume:

la primirea bunurilor, să controleze dacă acestea corespund datelor înscrise în actele însoțitoare, să identifice viciile aparente și să semneze de primirea bunurilor;

să elibereze bunurile în cantitatea, calitatea și sortimentele specificate în actele de eliberare;

să completeze actele cu privire la operațiile din gestiunea sa și să înregistreze în evidența tehnico-operativă a locului de depozitare, operațiile de primire și cele de eliberare a bunurilor. Actele de primire sau eliberare a bunurilor se trimit sau se predau și de gestionarul suplinitor compartimentului de resort, la termenele și în condițiile stabilite de dispozițiile legale în vigoare. Primirea și eliberarea bunurilor de către gestionarul suplinitor, se face ca și de către titular, numai pe baza documentelor și în condițiile prevăzute de reglementările în vigoare.

gestionarul înlocuitor este obligat să prevină sustragerea bunurilor și orice formă de risipă, să le ferească de degradare și să le păstreze potrivit prescripțiilor tehnice și celor igenico-sanitare. La luarea în primire, precum și în timpul gestionării bunurilor, titularul, cât și gestionarul înlocuitor, au obligația să ceară în scris conducătorului unității să ia măsuri de dotare, de pază și pentru orice alte măsuri necesare pentru păstrarea corespunzătoare și pentru efectuarea în bune condiții a operațiilor de primire și de eliberare a bunurilor.

Deoarece pe perioada gestionării, indiferent de termenul pe care se întinde, se vor ivi nereguli care conduc la deprecieri sau prejudicii, gestionarului suplinitor îi revin unele responsabilități, ca și gestionarului titular, în sensul că este obligat să comunice în scris conducătorului unității, următoarele situații ivite:

plusurile și lipsurile din gestiune, de care are cunoștință;

cazurile în care constată că bunurile din gestiune sunt depreciate, degradate, distruse sau sustrase, ori există pericolul de a ajunge în asemenea situații;

cazurile în care stocurile de bunuri aflate în gestiunea sa au atins limitele cantitative maxime sau minime;

stocurile de bunuri fără mișcare, cu mișcare lentă sau greu vandabile.

Angajatul care îndeplinește în fapt sarcinile unui gestionar pe perioada determinată, răspunde integral pentru pagubele produse, pe perioada în care a gestionat.

Răspunderea poate fi disciplinară, materială, contravențională sau penală, după caz. Articolul 379 din Codul de procedură civilă prevede faptul că nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc, decăt în virtutea unui titlu executoriu. Prin decizia de imputare se urmărește recuperarea sumelor care au prejudiciat avutul public sau privat de către persoane cu care unitatea a fost în raporturi juridice de muncă, în baza unui contract de muncă încheiat, prin care se enumeră:

lipsuri de numerar sau valori materiale constatate în gestiune prin proces verbal încheiat de comisia de inventariere, organul de control, stabilite după efectuarea compensărilor legale și acordarea coeficienților de perisabilități;

daune produse prin efectuarea unor plăți nelegale de salarii, ajutoare materiale, premii etc.;

pagube produse prin îndeplinirea necorespunzătoare a sarcinilor de serviciu.

Este cu desăvârșire interzisă schimbarea gestionarilor, prin operațiunea de predare-primire a unei gestiuni, fără a avea la bază un inventar efectuat și un proces verbal întocmit, semnate atât de gestionarul care predă, cât și de gestionarul care preia gestiunea.

Inventarierea se mai poate realiza și atunci când sunt indicii că într-o gestiune există lipsuri sau plusuri de inventar, a căror mărime efectivă nu poate fi determinată cu exactitate decât prin inventariere.

La gestiunile nou înființate sau care au gestionar nou, indiferent de natura acestora, se recomandă o primă inventariere de control la cel mult 4 luni de la intrarea acestuia în funcție. O asemenea măsură poate contribui la evitarea sau limitarea unor importante pagube în avutul unității.

Spre deosebire de inventarierile de sfârșit de an și mai ales față de inventarul de control, inventarierile de predare-primire a gestiunilor prezintă unele particularități, atăt sub aspectul organizării, cât și sub aspectul tehnicii de realizare, baza juridică a acestor inventarieri fiind diferită.

Predarea-primirea unei gestiuni se face între gestionarul care predă și cel care primește, cât și în prezența unui reprezentant al compartimentului de care ține gestiunea și un delegat al serviciului financiar-contabil. Aceștia, cât și alte persoane (specialiști, cunoscători) formează comisia de inventariare, al cărui rol principal este de a da îndrumările necesare, de a controla și certifica exactitatea datelor înscrise în actele oficiale de predare-primire a gestiunii.

Această operațiune se face prin invemtarierea totală a bunurilor și a celorlalte valori din gestiune, iar documentele întocmite (listele și procesul verbal) se semnează obligatoriu de cei doi gestionari și de persoanele delegate să participe la lucrări.

În cazurile în care nu se execută o inventariere efectivă și nu se întocmește proces verbal, cei doi gestionari sunt obligați prin lege să refuze predarea și preluarea acelei gestiuni. Principalii răspunzători de mersul operației de predare-primire sunt gestionarii în cauză, aceștia fiind primii interesați să preia și să predea o gestiune reală, iar un asemenea inventar nu se va mai putea reconstitui niciodată.

Listele de inventar se completează în 5 exemplare, din care 3 de comisie și câte unul de fiecare gestionar. Originalul comisiei și cele două liste ale gestionarilor vor rămâne la dosarul de predare-primire a gestiunii (care se păstrează în arhiva unității), iar cele două copii ale comisiei se distribuie celor doi gestionari imediat după terminarea inventarierii faptice și efectuarea confruntării periodice.

3.2 Structura și circuitul purtătorilor primari de informați privind produsele și mărfurile

Potrivit prevederilor Legii contabilității nr.82/1991, documentele justificative trebuie să cuprindă următoarele elemente principale, prevăzute în structura formularelor aprobate :

denumirea documentului;

denumirea și sediul unității patrimoniale care întocmește documentele;

numărul documentului și data întocmirii acestuia;

menționarea părților care participă la efectuarea operațiunilor economice și financiare;

conținutul operațiunilor economice și financiare, iar atunci când este necesar și temeiul legal al efectuării ei;

datele conținute și valoarea, precum și semnăturile persoanelor care răspund de efectuarea operațiilor economice și financiare patrimoniale , ale persoanelor cu atribuții de control financiar preventiv și ale persoanelor în drept să aprobe operațiunile respective;

alte elemente menite să asigure consemnarea completă a operațiunilor în documentele justificative.

Documentele contabile: jurnale, fișe etc. care servesc la prelucrarea, centralizarea și înregistrarea în contabilitate a operațiunilor consemnate în documente justificative, întocmite manual sau în condițiile utilizării tehnicii de calcul, trebuie să cuprindă elemente cu privire la:

felul, numărul și data documentului justificativ;

sumele corespunzătoare operațiilor efectuate;

conturile sintetice și analitice debitoare și creditoare;

semnăturile pentru întocmire și verificare.

Pentru asigurarea circulației raționale și unitare a documentelor justificative, care stau la baza înregistrărilor în contabilitate, precum și ținerea la zi a contabilității, se recomandă ca directorul financiar-contabil, contabilul șef sau o altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcție, să întocmească graficul de circulație a documentelor justificative, care se aprobă de administrator sau persoana care are obligațiile gestionării patrimoniului.

Graficul de circulație a documentelor justificative, la întocmirea căruia trebuie să se țină seama de normele de utilizare a formularelor, este necesar sa conțină :

denumirea documentelor;

persoanele care poartă răspunderea întocmirii lor;

data întocmirii și termenul stabilit pentru predarea documentelor;

numărul de exemplare și destinația acestora;

alte elemente care se apreciază ca necesare.

Nota de recepție și constatare de diferențe servește ca:

– document pentru recepția bunurilor aprovizionate;

document justificativ pentru încărcare în gestiune;

act de probă în litigiile cu cărăușii și furnizorii, pentru diferențele constatate la recepție;

– document justificativ de înregistrare în contabilitate.

Se folosește ca document distinct de recepție în cazul:

bunurilor materiale cuprinse într-o factură sau aviz de însoțire a mărfii, care fac parte din gestiuni diferite;

bunurilor materiale primite spre prelucrare, în custodie sau în păstrare;

bunurilor materiale procurate de la persoane fizice;

bunurilor materiale care sosesc neînsoțite de documente de livrare;

bunurilor materiale care prezintă diferențe la recepție;

mărfurilor intrate în gestiunile la care evidența se ține la preț de vânzare cu amănuntul sau en-gros .

În cazurile menționate mai sus, precum și pentru materialele nestocate a căror valoare se înregistrează direct pe cheltuieli, recepția și încărcarea în gestiune se fac pe baza documentului de livrare care însoțește transportul (factura, avizul de însoțire a mărfii etc.). Se întocmește în două exemplare, potrivit prevederilor legale, la locul de depozitare sau în unitatea cu amănuntul, după caz, pe măsura efectuării recepției.

În situația în care la recepție se constata diferențe, Nota de recepție și constatare de diferențe se întocmește în trei exemplare de către comisia de recepție legal constituită.

În cazul când bunurile materiale sosesc în tranșe, se întocmește câte un formular pentru fiecare tranșă, care se anexează apoi la factura sau la avizul de însoțire a mărfii. Datele de pe verso formularului nu se completează decât atunci când se constată diferențe la recepție. Acest document circulă:

la gestiune, pentru încărcarea în gestiune a bunurilor materiale recepționate (toate exemplarele);

la compartimentul financiar-contabil, pentru întocmirea formelor privind lichidarea diferențelor constatate (toate exemplarele), precum și pentru înregistrarea în contabilitatea sintetică și analitică, atașată la documentele de livrare (factura sau avizul de însoțire a mărfii);

la unitatea furnizoare (exemplarul 2) și la unitatea de transport (exemplarul 3), pentru comunicarea lipsurilor stabilite. Se arhivează la compartimentul financiar-contabil.

1,2 1,2 2

1,2 3

Fig. 1 Circulația între compartimente a Notei de recepție și constatare de diferențe.

Avizul de însoțire a mărfii servește ca document de însoțire a mărfii pe timpul transportului; ca document de primire în gestiunea cumpărătorului sau în gestiunea primitoare din cadrul aceleiași unități în cazul transferului; ca dispoziție de transfer al valorilor materiale de la o gestiune la alta, dispersate teritorial, ale aceleiași unități.

Se întocmește în trei exemplare de către unitățile care nu au posibilitatea întocmirii facturii în momentul livrării bunurilor datorită unor condiții obiective și cu totul excepționale, făcând mențiunea “Urmează factura”. În cazul transferului de bunuri între gestiunile aceleiași unități patrimoniale dispersate teritorial, avizul de însoțire a mărfii va purta mențiunea “Fără factură”. Se emite pe măsura livrării, de către compartimentul desfacere, care semnează pentru întocmire. În toate situațiile se face mențiunea cauzei pentru care s-a întocmit avizul de însoțire a mărfii și nu factura. Circulă astfel:

la magazie pentru încărcarea în gestiune a valorilor materiale primite, după efectuarea recepției, de către comisia de recepție și după consemnarea rezultatului (exemplarul-2);

la compartimentul aprovizionare, pentru înregistrarea cantităților aprovizionate în evidența acestuia (exemplarul-1);

la furnizor (exemplarul-3);

Avizul de însoțire a mărfii se arhivează la compartimentul financiar-contabil al unității cumpărătoare (exemplarul 3), atașat la exemplarul 3 al facturii, iar exemplarul 2 și 3 se arhivează la unitatea furnizoare (la compartimentul desfacere și respectiv la compartimentul financiar-contabil al acesteia).

1,2 1,2 2,3

1,2

1 2,3

Fig. 2 Circulația între compartimente a Avizului de însoțire a mărfii.

Factura servește ca document pe baza căruia se întocmește instrumentul de decontare a valorilor materiale, ca document de însoțire a mărfii pe timpul transportului, ca document de încărcare în gestiunea primitorului și ca document de înregistrare în contabilitatea furnizorului și a cumpărătorului.

Se întocmește manual și cu ajutorul tehnicii de calcul, în trei exemplare, la livrarea valorilor materiale de către compartimentul desfacere sau alt compartiment desemnat pe baza dispoziției de livrare, a avizului de însoțire a mărfii sau a altor documente tipizate care atestă livrarea bunurilor, și se semnează de compartimentul emitent.

Circulă astfel:

la compartimentul aprovizionare, pentru confirmarea operațiunii, având atașat avizul de însoțire a mărfii care a însoțit produsul sau marfa, dacă este cazul, inclusiv nota de recepție și constatare de diferențe în cazul în care bunul nu a fost însoțit pe timpul transportului (exemplarul-1);

la compartimentul care efectuează operațiile de control financiar preventiv pentru acordarea vizei (exemplarul-1 împreună cu avizul de însoțire a mărfii și nota de recepție și constatare de diferențe, după caz);

la compartimentul financiar-contabil pentru acceptarea plății, precum și pentru înregistrarea în contabilitate (exemplarul 1, împreună cu avizul de însoțire a mărfii și nota de recepție și constatare de diferențe, după caz);

la furnizor (toate exemplarele);

1 1

2,3

1 1 2,3

Fig. 3 Circulația între compartimente a Facturii.

Bon de predare, transfer, restituire

În cazul utilizării ca bon de predare a produselor finite la depozit, servește ca:

document de predare la magazie a produselor finite;

document justificativ pentru încărcare în gestiune;

document justificativ de înregistrare în evidența magaziei și în contabilitate;

sursă de date pentru urmărirea realizării producției;

sursă de date pentru calculul și plata salariilor.

Se întocmește în două exemplare, pe măsura predării la magazie a produselor, de către secție, atelier etc.

Dacă operațiile de predare-primire a produselor nu pot fi suspendate în timpul inventarierii magaziei de produse finite, comisia de inventariere trebuie să înscrie pe documentul respectiv mențiunea „primit în timpul inventarierii". Bonul circulă:

la inginerul-șef, directorul tehnic sau conducătorul societății respective, pentru certificarea executării efective a produselor de natura mașinilor, utilajelor, instalațiilor sau altor mijloace fixe de aceeași natură, semnându-se pentru realitate în caseta „Vizat C.T.C.";

la magazia de produse finite, semnându-se de predare de către secție (atelier) și de primire în gestiune de către gestionar (ambele exemplare);

la compartimentul C.T.C. pentru efectuarea controlului tehnic de calitate, semnându-se pentru certificarea acestui control (ambele exemplare);

la compartimentul financiar-contabil pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitatea sintetică și analitica (exemplarul 1);

la compartimentul care urmărește realizarea producției (exemplarul 2).

Se arhivează:

la compartimentul financiar-contabil sau persoana care conduce evidența (exemplarul 1);

la compartimentul care urmărește realizarea producției (exemplarul 2).

În cazul utilizării ca bon de predare a semifabricatelor la magazie servește ca:

document de predare la magazie sau între secții a semifabricatelor rezultate din producție;

document justificativ pentru încărcare în gestiune;

document justificativ de înregistrare în evidența magaziei și în contabilitate;

sursa de date pentru calculul și plata salariilor.

Se întocmește în două exemplare, pe măsura predării la magazie a semifabricatelor de către secție, atelier etc. Dacă operațiile de predare-primire a semifabricatelor nu pot fi suspendate în timpul inventarierii magaziei de semifabricate, comisia de inventariere trebuie să înscrie pe documentul respectiv mențiunea „primit în timpul inventarierii". Acesta circulă:

la magazia de semifabricate pentru predarea cantităților prevăzute, semnându-se de predare de către delegatul secției care face predarea și de primire în gestiune de către gestionar (ambele exemplare);

la compartimentul C.T.C. pentru efectuarea controlului tehnic de calitate, semnându-se pentru certificarea acestui control (ambele exemplare);

la compartimentul financiar-contabil pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitatea sintetică și analitică (exemplarul 1, direct de la magazie);

la compartimentul care urmărește realizarea producției (exemplarul 2). Se arhivează la compartimentul financiar-contabil (ambele exemplare)

1,2

1,2 1,2

Fig. 4 Circulația între compartimente a bonului de predare.

În cazul utilizării ca bon de transfer între două gestiuni aflate în incinta unității, servește ca:

dispoziție de transfer a valorilor materiale de la o gestiune la alta în incinta unității;

document justificativ pentru scădere din gestiunea predătorului și de încărcare în gestiunea primitorului.

Se întocmește în două exemplare, pe măsură ce se efectuează transferuri, de către organul care dispune transferul, care semnează la rubrica corespunzătoare. Transferul se efectuează numai între gestiuni din incinta aceleiași unități. În cazul gestiunilor dispersate teritorial se întocmește Avizul de însoțire a mărfii . Acesta circulă:

la magazia predătoare pentru eliberarea cantităților prevăzute, semnându-se de predare de către gestionar (ambele exemplare);

la delegatul magaziei primitoare care semnează de primire pe exemplarul 1 și reține exemplarul 2;

la compartimentul financiar-contabil, ambele exemplare, care, după confruntarea lor, stau la baza efectuării înregistrărilor în evidența magaziilor.

Se arhivează la compartimentul financiar-contabil.

1,2 1,2

1,2 1,2

Fig. 5 Circulația între compartimente a Bonului de transfer.

În cazul utilizării ca bon de restituire servește ca:

dispoziție de restituire la magazie a valorilor materiale nefolosite (materiale și semifabricate) de secțiile de fabricație principale și auxiliare;

document justificativ de încărcare în gestiunea primitorului;

document justificativ de înregistrare în evidența magaziei și în contabilitate.

Se întocmește în două exemplare, pe măsura restituirii la magazie a valorilor materiale, de organul care efectuează restituirea (secții, ateliere etc.) și care semnează la rubrica corespunzătoare. Nu se completează rubrica „Unitatea". Acesta circulă:

la magazie, pentru primirea cantităților restituite, semnându-se de predare de către delegatul secției (atelierului etc.) care face restituirea și de primire de către gestionar (ambele exemplare);

la compartimentul financiar-contabil, pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitatea sintetică și analitică (exemplarul 1 pentru evidența materialelor, exemplarul 2 pentru evidența costurilor).

Se arhivează la compartimentul financiar-contabil (ambele exemplare).

1,2

1,2

1,2

Fig. 6 Circulația între compartimente a Bonului de restituire.

Dispoziția de livrare servește ca:

document pentru eliberarea din magazie a produselor, mărfurilor sau altor valori materiale destinate vânzării;

document justificativ de scădere din gestiunea magaziei predătoare;

document de bază pentru întocmirea avizului de însoțire a mărfii sau a facturii, după caz.

Se întocmește în două exemplare de către serviciul desfacere, și circulă:

la magazie, pentru eliberarea produselor, mărfurilor sau altor valori materiale și pentru înregistrarea în evidența magaziei, semnându-se de către gestionarul predător pentru cantitățile livrate (ambele exemplare);

la compartimentul desfacere, pentru înregistrarea cantităților livrate în evidențele acestuia și pentru întocmirea avizului de însoțire a mărfii sau facturii, după caz (exemplarul 2).

Se arhivează:

la magazie (exemplarul 1);

la compartimentul desfacere (exemplarul 2).

2

1,2 1

2

Fig. 7 Circulația între compartimente a Dispoziției de livrare.

Fișa de magazie servește ca:

– document de evidența la locul de depozitare a intrărilor, ieșirilor și stocurilor de valori materiale, cu una sau cu două unități de măsură, după caz;

document de contabilitate analitică în cadrul metodei operativ-contabile (pe solduri);

sursă de informații pentru controlul operativ curent și contabil al stocurilor de valori materiale.

Se întocmește într-un exemplar, separat pentru fiecare fel de material și se completează de către:

compartimentul financiar-contabil la deschiderea fișei (datele din antet) și la verificarea înregistrărilor (data și semnătura de control). În coloana „Data și semnătura de control" semnează și organele de control financiar cu ocazia verificării gestiunii.

gestionar sau persoana desemnată, care completează coloanele privitoare la intrări, ieșiri și stoc.

Fișele de magazie se țin la fiecare loc de depozitare a valorilor materiale, pe feluri de materiale ordonate pe conturi, grupe, eventual subgrupe sau în ordine alfabetică. Pentru valori materiale primite spre prelucrare de la terți sau în custodie se întocmesc fișe distincte care se țin separat de cele ale valorilor materiale proprii. În scopul ținerii corecte a evidenței la magazie, persoanele desemnate de la compartimentul financiar-contabil verifică inopinat, cel puțin o dată pe lună, modul cum se fac înregistrările în fișele de magazie. Înregistrările în fișele de magazie se fac document cu document. Stocul se poate stabili după fiecare operație înregistrată și obligatoriu zilnic.

Nu circulă, fiind document de înregistrare și se arhivează la compartimentul financiar-contabil.

Lista de inventariere servește ca:

document pentru inventarierea valorilor materiale aflate în gestiunile unității;

document de bază pentru stabilirea lipsurilor și plusurilor de valori materiale (imobilizări, stocuri materiale) și a altor valori (elemente de trezorerie etc.);

document justificativ de înregistrare în evidența magaziilor (depozitelor) și în contabilitate a plusurilor și minusurilor constatate;

document pentru întocmirea registrului-inventar;

document pentru stabilirea provizioanelor pentru deprecieri;

document centralizator al operațiunilor de inventariere.

Se întocmește într-un exemplar, la locurile de depozitare, de regulă anual sau în situațiile prevăzute de dispozițiile legale, de comisia de inventariere, pe gestiuni, conturi de valori materiale, eventual grupe sau subgrupe, separat pentru valorile materiale și mijloacele fixe ale unității și separat pentru cele în custodie, aflate asupra personalului unității la data inventarierii, primite pentru prelucrare etc. și se semnează de membrii comisiei de inventariere și de gestionar.

Toate bunurile inventariate, grupate pe gestiuni și categorii de bunuri se înscriu în listele de inventariere, care se semnează de către persoanele împuternicite să efectueze inventarierea. Valoarea de inventar se stabilește de comisie, cu respectarea prevederilor legale. Acesta circulă:

la gestionar, prin semnarea fiecărei file, menționând pe ultima filă a listei că toate cantitățile au fost stabilite în prezența sa, ca bunurile respective se află în păstrarea și răspunderea sa;

la comisia de inventariere pentru stabilirea minusurilor, plusurilor și a deprecierilor constatate la inventar, precum și pentru consemnarea în procesul-verbal a rezultatelor inventarierii;

la compartimentul financiar-contabil, pentru calcularea diferențelor valorice și semnarea listei privind exactitatea soldului scriptic, precum și pentru verificarea calculelor efectuate;

la conducătorul compartimentului financiar-contabil și la oficiul juridic, împreună cu procesele-verbale cuprinzând cauzele degradării sau deteriorării bunurilor, inclusiv persoanele vinovate, precum și procesul-verbal al rezultatelor inventarierii pentru avizarea propunerilor făcute de comisia de inventariere;

la conducătorul unității, împreună cu procesul-verbal al rezultatelor inventarierii, pentru a decide asupra soluționării propunerilor făcute;

la unitatea căreia îi aparțin valorile materiale primite în custodie, pentru prelucrare etc. în scopul comunicării eventualelor nepotriviri (exemplarul 2). Se arhivează la compartimentul financiar-contabil.

1 1 1 1

1 1 1

Fig. 8 Circulația între compartimente a Listei de inventariere.

Fișa de cont analitic pentru cheltuieli efective servește ca:

document de înregistrare în contabilitatea de gestiune a costurilor efective pe comenzi, produse sau semifabricate, obiect ( sau parte din obiect) de construcții, lucrări de întreținere și reparații și altele;

document pentru determinarea costurilor efective pe unitatea de calculație.

Se întocmește într-un exemplar, de compartimentul financiar-contabil, pentru fiecare comanda, produs sau semifabricat, obiect (sau parte de obiect) de construcții, lucrare de întreținere și reparații.

Se completează la începutul anului pe baza soldurilor de la sfârșitul anului precedent, iar în cursul anului, pe baza documentelor justificative referitoare la consumul de materiale, plata salariilor pentru munca prestată, a cheltuielilor indirecte și alte cheltuieli efectuate potrivit dispozițiilor legale. La sfârșitul fiecărei luni se totalizează sumele înregistrate, în vederea întocmirii balanței de verificare a operațiilor înregistrate. Nu circulă, fiind document de înregistrare contabilă și se arhivează la compartimentul financiar-contabil.

Fișa de cont analitic pentru cheltuieli indirecte de producție servește ca document de înregistrare în contabilitatea de gestiune a cheltuielilor comune ale secției, cheltuielilor generale de administrație, pe secții și feluri de cheltuieli, după natura lor, conform prevederilor legale, a cheltuielilor de desfacere (la intern); cheltuielilor de circulație (cheltuieli de desfacere a produselor la export); cheltuielilor cu activitatea de „service" în perioada de garanție, după caz.

Se întocmește într-un exemplar, separat pentru fiecare cont sintetic de cheltuieli. În cazul când numărul coloanelor fișei este insuficient pentru reflectarea tuturor conturilor analitice ale contului de cheltuieli respectiv, se deschid două sau mai multe fișe, după caz.

Se completează pe baza documentelor justificative referitoare la operațiile intervenite. La sfârșitul fiecărei luni, se totalizează rulajele, în vederea întocmirii balanței analitice de verificare a operațiilor înregistrate în contabilitatea de gestiune. Nu circulă, fiind document de înregistrare contabilă și se arhivează la compartimentul financiar-contabil.

3.3 Organizarea contabilității stocurilor de produse și mărfuri

Contabilitatea stocurilor cuprinde ansamblul bunurilor și serviciilor din cadrul unității patrimoniale destinate fie a fi vândute în aceeași stare sau după prelucrarea lor în procesul de producție fie pentru a fi consumate la prima lor utilizare.

Potrivit art. 13 alin. (2) din Legea contabilității nr.82/1991, republicată, modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr.61 din 2001, contabilitatea stocurilor se ține cantitativ și valoric sau numai valoric prin folosirea inventarului permanent sau a inventarului intermitent.

3.3.1 Prezentarea metodei de organizare a contabilității stocurilor

Conținutul și funcția contabilă a conturilor de stocuri se diferențiază în raport de metoda inventarului permanent sau intermitent, folosită pentru evidența mișcării stocurilor.

În cadrul S.C. ROMANCERAM S.A., contabilitatea sintetică a stocurilor se ține conform metodei inventarului permanent.

În condițiile folosirii inventarului permanent, în contabilitate se înregistrează toate operațiunile de intrare sau ieșire, ceea ce permite stabilirea și cunoașterea în orice moment a stocurilor atât cantitativ, cât și valoric, conturile de stocuri debitându-se cu intrările de valori materiale și creditându-se cu ieșirile de valori materiale. Înregistrările se fac la nivelul costului de achiziție, costului de producție sau a prețului prestabilit (standard), după caz.

La sfârșitul perioadei de gestiune valoarea stocurilor se stabilește folosind relația :

Sf = Si + I – E (3)

în care :

Sf reprezintă valoarea stocurilor finale, stabilite prin inventariere;

Si – valoarea stocurilor inițiale;

I – valoarea intrărilor;

E – valoarea ieșirilor.

La sfârșitul exercțiului financiar soldurile conturilor de stocuri sunt comparate cu stocurile faptice stabilite prin inventariere. Dacă există diferențe (plusuri sau minusuri de inventar) acestea se vor regulariza, aducându-se stocurile la nivelul lor real.

De regulă, sistemul inventarului permanent se aplică la unitățile patrimoniale mari, ceea ce generează costuri ridicate (deoarece presupune numeroase înregistrări contabile și calcule iterative). Utilizarea din ce în ce mai frecventă a tehnicilor moderne de calcul a condus la diminuarea efectelor acestui inconvenient. Sistemul inventarului permanent nu poate fi, deci, eficace decât în condițiile unei proceduri administrative extrem de riguroase (precise) și a utilizării echipamentelor informatice pentru întocmirea documentelor justificative, a prelucrării și înregistrării datelor în contabilitatea financiară și analitică.

Normele contabile românești precizează că  „în cazul folosirii inventarului permanent, contabilitatea analitică a stocurilor se poate organiza după una din următoarele metode” :

metoda operativ-contabilă;

metoda cantitativ valorică;

metoda global valorică.

În societatea comercială Romanceram S.A, contabilitatea analitică a stocurilor se ține folosind metoda cantitativ-valorică.

Metoda cantitativ valorică (pe fișe de cont analitic) constă în ținerea evidenței cantitative pe feluri de bunuri la locul de depozitare, iar în contabilitate a evidentei cantitativ valorice. Metoda presupune contabilizarea stocurilor pe gestiuni, iar în cadrul gestiunilor pe feluri de bunuri. Controlul calității și cantității înregistrărilor din evidența de la locurile de depozitare și în contabilitate se face prin punctajul periodic dintre cantitățile înregistrate în fișele de depozit și cele din fișele de cont analitic de la contabilitate

Unii autori susțin: „contabilitatea internă nu poate adopta decât metoda inventarului permanent, în condițiile în care prin sistemul de conturi analitice se realizează evidența cantitativ-valorică pe feluri de bunuri stocate și pe gestiuni”. Această opțiune este generată de necesitatea organizării unei gestiuni moderne a stocurilor care să permită eliminarea cheltuielilor suplimentare inutile ce pot rezulta atât din stocuri insuficiente, cât și din stocuri excesive.

Există și păreri opuse potrivit cărora „în cazul organizării și conducerii contabilității de gestiune în sistem integrat cu contabilitatea financiară evidența stocurilor prin inventar permanent se realizează în contabilitatea financiară, iar în cazul organizării contabilității de gestiune în circuit autonom, evidența stocurilor prin inventar permanent se realizează în contabilitatea de gestiune urmând ca în contabilitatea financiară să se conducă evidența stocurilor numai pe bază de inventar intermitent”.

3.3.2 Prezentarea metodelor de evaluare a ieșirilor din gestiune a stocurilor de produse și mărfuri

Potrivit reglementărilor contabile românești „pentru a da o imagine fidelă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor obținute trebuie respectate, cu bună-credință, regulile privind evaluarea patrimoniului și celelalte norme și principii contabile”.

Metodele de evaluare adoptate de unitatea patrimonială trebuie să fie aceleași în tot cursul exercițiului, precum și de la un exercițiu la altul. În cazuri justificate și în condițiile prevăzute de lege, unitatea patrimonială poate schimbă metodele de evaluare, făcând în acest sens mențiuni în anexa la bilanț, prezentând influențele asupra situație patrimoniale și financiare, precum și asupra rezultatului exercițiului”.

Evaluarea stocurilor de produse și de mărfuri la data ieșirii din patrimoniu sau la darea în consum se face la valoarea lor de intrare.

Deoarece în practica unităților patrimoniale nu toate elementele de stocuri pot fi urmărite individual se disting două categorii ale acestora:

elemente de stocuri identificabile, adică bunuri ce sunt individualizate pentru fiecare articol sau categorie de bunuri, atât în momontul intrării în patrimoniu cât și cele ale gestionării, stocării și ieșirii din stoc;

elemente de stocuri interschimbabile (sau interșarjabile), adică bunuri care în interiorul unei categorii nu pot fi identificabile pe fiecare unitate după intrarea lor în gestiune.

Ca urmare, reglementărilor contabile românești și standardele internaționale de contabilitate recomandă următoarele metode de evaluare a elementelor de stocuri de produse și mărfuri la ieșirea din patrimoniu:

metoda costului mediu ponderat” (CMP);

metoda „primei intrări – primei ieșiri” (FIFO);

metoda „ultimei intrări – primei ieșiri” (LIFO);

metoda „costului sau prețului standard” (prestabilit);

metoda „costului de înlocuire” sau „următorul intrat – primul ieșit” (NIFO);

metoda „prețului de vânzare”.

Potrivit reglementărilor contabile românești, la ieșirea din patrimoniu bunurile materiale se evaluează și se înregistrează în contabilitate prin aplicarea primelor patru metode din clasificarea prezentată anterior.

În literatura de specialitate aceste metode sunt grupate în trei mari categorii, și anume:

metode ale costului mediu unitar ponderat;

metode bazate pe epuizarea stocurilor (loturilor);

metode bazate pe costuri convenționale (estimate) sau metode ale costurilor teoretice.

0 schemă a clasificării acestor metode de evaluare a elementelor de stocuri la ieșirea din patrimoniu este prezentată în figura următoare:

Elemente de stocuri

Bunuri identificabile Bunuri interschimbabile

Costuri reale Costuri convenționale

(estimate)

Metode ale costului Metode bazate Cost prestabilit NIFO Preț de

mediu unitar ponderat pe epuizarea vânzare

(CMP) loturilor (stocurilor)

CMUPt CMUPui FIFO LIFO

Fig. 8 Schema clasificării metodelor de evaluare a stocurilor

Metoda „costului mediu ponderat" (CMP)

Costul unitar mediu ponderat se calculează fie după fiecare intrare, fie lunar, ca raport între valoarea totală a stocului inițial plus valoarea intrărilor și cantitatea existentă în stocul inițial plus cantitățile intrate, conform relației:

, (4)

în care:

Si reprezintă valoarea totală a stocului inițial;

I – valoarea intrărilor;

Sti – stocul inițial;

Qi – cantitățile intrate.

Metoda costului mediu ponderat poate fi aplicată în două variante:

metoda costului mediu unitar ponderat calculat la sfârșitul perioadei (CMUPf);

metoda costului mediu unitar ponderat calculat după fiecare intrare în stoc (CMUPui).

Metoda costului mediu unitar ponderat calculat la sfârșitul perioadei (sau metoda costului mediu unitar ponderat global sau total), presupune o singură evaluare a stocurilor la sfârșitul perioadei de gestiune, conform relației:

(5)

notațiile având aceeași semnificație ca în relația anterioară.

În cursul perioadei de gestiune se înregistrează cantitativ și valoric doar intrările, în timp ce ieșirile din stoc se înregistrează numai cantitativ. La sfârșitul perioadei de gestiune se calculează CMUPt și se evaluează toate ieșirile din stoc.

Această variantă a metodei costului mediu unitar ponderat are avantajul:

de a nivela variațiile de cost (preț) în cazul fluctuațiilor de curs;

de a simplifica calculele de evaluare a stocurilor.

Dezavantajele acestei variante sunt următoarele:

nu permite evaluarea fiecărei ieșiri din stoc, ci numai evaluarea lor globală la sfârșitul perioadei de gestiune, ceea ce este în contradicție cu principiul de bază al inventarului permanent: posibilitatea de a determina în orice moment valoarea stocului final;

mijloc de netezire a evaluărilor: valoarea stocurilor finale va fi minimizată în perioada de creștere a prețurilor și supraevaluată în perioadele de scădere a prețurilor.

Metoda costului mediu unitar ponderat calculat după fiecare intrare permite evaluarea ieșirilor, în funcție de recepționarea unui nou lot, relația de calcul fiind următoarea:

(6)

în care:

Iui și Qiui reprezintă valoarea, respectiv cantitatea ultimei intrări pentru care se calculează CMUPui.

Avantajele acestei variante sunt următoarele:

valoarea stocului și a ieșirilor din stoc sunt cunoscute în permanență;

valoarea ieșirilor calculate astfel sunt mai aproape realității economice din acel moment.

Datorită complexității sale, utilizarea acestei variante de calcul a costului mediu unitar ponderat este dificilă, mai ales pentru ciclurile de exploatare în care mișcările de stocuri sunt foarte numeroase. Ea poate fi, însă, ușor adaptată în cazul unor gestiuni automatizate, cum sunt cele din cadrul S.C Romanceram S.A.

Metoda FIFO (first in, first out)

Potrivit acesteia, bunurile ieșite din gestiune se evaluează la costul de achiziție (sau de producție) al primei intrări (lot). Pe măsura epuizării acestuia, bunurile ieșite din gestiune se evaluează la costul de achiziție sau de producție al lotului următor, în ordine cronologică.

Avantajele acestei metode sunt:

este simplă și ușor de aplicat;

stocurile finale sunt evaluate la valorile cele mai recente și sunt, deci, mai apropiate de realitatea economică.

Dezavantajele metodei FIFO sunt:

ieșirile din stoc sunt subevaluate în perioada de inflație ceea ce conduce la o minimizare a cheltuielilor și la o supraevaluare a rezultatului final;

invers, ieșirile din stoc sunt supraevaluate într-o perioadă de scădere a prețurilor, deci, costurile se corelează cu întârziere cu variațiile de preț.

Metoda LIFO (last in, first out). Conform acestei metode, bunurile ieșite din gestiune se evaluează la costul de achiziție (sau de producție) al ultimei intrări (lot). Pe măsura epuizării lotului, bunurile ieșite din gestiune se evaluează la costul de achiziție (sau de producție) al lotului anterior, în ordine cronologică.

Avantajele metodei LIFO sunt:

ieșirile din stoc sunt evaluate la costurile cele mai recente;

în perioadele de inflație consumurile sunt supraevaluate, în comparație cu metoda FIFO, ceea ce conduce la o majorare a cheltuielilor și la o diminuare a rezultatului final, deci o micșorare a impozitului pe profit;

fenomenul invers se produce într-o perioadă de scădere a prețurilor.

Dezavantajele metode LIFO sunt:

costurile se corelează cu variațiile de preț, dar stocul este subevaluat în caz de depreciere monetară;

în perioada de creștere puternică a prețurilor, unitatea patrimonială, poate fixa prețurile sale de vânzare după costurile complete, este interesată să urmărească ca, prețurile de vânzare să urmeze imediat prețurilor sale de cumpărare, astfel încât prețurile de vânzare să genereze o rezervă suficientă pentru a face față cumpărărilor.

Această argumentare nu este valabilă, decât, atunci când întârzierile de lichidare sunt mai scurte decât duratele de viață ale stocurilor.

Metoda costului standard sau prestabilit

Evaluarea și înregistrarea în contabilitate a produselor, mărfurilor și a altor bunuri de natura stocurilor se poate face și la costuri (prețuri) standard pe baza prețurilor medii ale bunurilor respective, denumite prețuri de înregistrare, cu condiția evidențierii distincte a diferențelor de preț față de costul de achiziție sau costul de producție, după caz. Diferențele de preț astfel stabilite, la intrarea bunurilor respective în patrimoniu, se înregistrează proporțional, atât asupra valorilor bunurilor ieșite, cât și asupra stocurilor.

Costurile standard, folosite pentru înregistrarea în contabilitate a bunurilor de natura stocurilor, este necesar să fie actualizate periodic, de regulă cel puțin o dată pe an, în funcție de evoluția prețurilor și de alți factori. În cazul în care evaluarea bunurilor materiale se face la costuri standard diferențele stabilite între prețul de înregistrare și costul de achiziție, respectiv costul de producție efectiv, se înregistrează distinct în contabilitate. Repartizarea diferențelor de preț asupra bunurilor ieșite și asupra stocurilor se efectuează cu ajutorul unui coeficient care se calculează astfel:

(7)

unde:

Sidp reprezintă soldul inițial al diferențelor de preț;

Dp – diferențele de preț aferente intrărilor în cursul perioadei cumulat de la începutul anului;

Sis – soldul inițial al stocurilor la preț de înregistrare;

Vi – valoarea intrărilor în cursul perioadei la preț de înregistrare cumulat de la începutul anului.

Acest coeficient de repartizare se înmulțește cu valoarea bunurilor ieșite din gestiune la preț de înregistrare, iar suma rezultată se înregistrează în conturile corespunzătoare în care au fost înregistrate bunurile ieșite. La finele perioadei, soldurile conturilor de diferențe se cumulează cu soldurile conturilor de stocuri, la preț de înregistrare, astfel încât aceste conturi să reflecte valoarea stocurilor la costul de achiziție, respectiv de producție, după caz.

Scopul acestei metode este, deci, de a obține simplu și rapid o evaluare în timp real a ieșirilor din stocuri. Costul prestabilit, utilizat în acest caz, este fix pentru perioada de gestiune în curs. De asemenea, el este determinat integrând, în același timp, rezultatele trecute (anterioare), dar și obiectivele pe care și le fixează unitatea patrimonială în perspectivă.

Acest cost poate fi:

fie costul mediu unitar ponderat rotunjit;

fie costul mediu unitar ponderat al perioadei precedente;

fie un cost standard (prestabilit).

Avantajele metodei costurilor standard (prestabilite) sunt:

costurite prestabilite servesc atât la înregistrarea ieșirilor cât și a intrărilor în stoc, ceea ce simplifică calculația și reduce volumul de muncă;

costurile sunt cunoscute pe durata unui exercițiu;

valoarea stocurilor la sfârșitul perioadei de gestiune va fi cunoscută foarte repede;

costurile prestabilite sunt și baza controlului gestionar și a evaluării (măsurării) rezultatelor.

Dezavantajele metodei costurilor standard (prestabilite) sunt:

costurile utilizate nu sunt costuri reale;

la sfârșitul exercițiului trebuie să se procedeze la o apropiere între rezultatele analitice și cele ale contabilității financiare cu scopul de a corecta diferențele de evaluare a costurilor.

Toate metodele de evaluare a elementelor de stocuri prezentate mai sus au același obiectiv: evaluarea ieșirilor de stocuri. Nici una dintre acestea nu este „perfectă”, valoarea stocului final modificându-se de fiecare dată, ceea ce determină și o variație a rezultatului obținut. Rezultatul exercițiului nu depinde numai de performanțele economice și financiare ale unității patrimoniale, ci și de opțiunile sale metodologice pe linie de evaluare a stocurilor la ieșirea din patrimoniu, și anume:

variantele metodei epuizării succesive a stocurilor (FIFO și LIFO) sunt complexe și implică necesitatea cunoașterii permanente a compoziției stocului de bunuri;

metodele de evaluare analizate sunt excelente din punct de vedere principal, însă este deosebit de important de a ști până la ce punct pot prezenta date exacte;

metodele FIFO și LIFO dau rezultate extreme, prima ajungând la stocul final cu valoarea cea mai ridicată, iar a doua la valoarea cea mai scăzută;

în cazul metodei CMP evaluările se situează ca mărime între valorile obținute prin metodele FIFO și LIFO.

Dacă, din contra, costurile sunt în scădere, prin aplicarea metodei FIFO ieșirile sunt evaluate la costurile cele mai ridicate, stocurile finale la costurile cele mai scăzute, iar profitul este minimal. Minimizarea profitului este dată de marja cea mai scăzută (datorită costului ieșirilor cel mai ridicat) cât și a profitului potențial (minim) rezultat din soldului final.

Dacă se aplică metoda LIFO efectele sunt opuse, adică ieșirile sunt evaluate la costurile cele mai scăzute, stocurile finale la costurile cele mai ridicate, iar profitul este majorat.

Metoda NIFO (Next- in, First- out) Potrivit acestei metode, ieșirile sunt evaluate la costul ultimei intrări (eventual la costul estimat al următoarei intrări) sau al ultimului lot produs (eventual la costul estimat al următorului lot ce se va fabrica).

Ieșirile sunt estimate la valoarea de înlocuire și este, deci, necesar, pentru a nu se obține un sold negativ, să se reevalueze stocul final. Stocul necesar („stock-outil") este, deci, reevaluat permanent (diferența din reevaluare fiind neutralizată).

Avantajele metodei NIFO sunt:

valoarea ieșirilor este cunoscută pe întreaga perioadă de gestiune;

costul estimat sau costul de înlocuire reprezintă un adevărat cost economic, motiv pentru care este recomandată în perioadele de inflație puternică (hiperinflație) sau pentru unități patrimoniale care folosesc bunuri ce devin foarte repede perisabile.

Dezavantajele metodei NIFO sunt:

costurile utilizate sunt costuri aproximative;

la sfârșitul perioadei de gestiune se procedează la o apropiere între rezultatele analitice și rezultatele contabilității financiare cu scopul de a corecta evaluarea costului;

metoda nu este autorizată din punct de vedere contabil și fiscal în practica unităților patrimoniale din țara noastră.

Metoda prețului de vânzare

Potrivit acestei metode ieșirile din stoc, precum și intrările, sunt evaluate sistematic la preț de vânzare. Această metodă poate fi utilizată (practicată) atunci când se urmărește simplificarea evidenței operative și analitice a gestiunilor de bunuri destinate vânzării.

Avantajele metode prețului de vânzare sunt:

valoarea ieșirilor este cunoscută pe întreaga perioadă de gestiune;

permite simplificarea calculelor (sarcinilor), mai ales în gestiunile în care produsele sunt numeroase și viteza de rotație a stocurilor mare.

Dezavantajele metodei prețului de vânzare sunt:

metoda nu este autorizată de normele contabile românești;

regularizarea valorilor stocurilor se poate efectua doar la sfârșitul perioadei de gestiune.

În concluzie, Ministerul Finanțelor, prin Regulamentul de aplicare a Legii contabilității, nu a reținut posibilitatea oferită de cea de-a IV-a Directivă a Comunității Economice Europene, de a autoriza sau de a impune pentru toate societățile comerciale sau anumite categorii de societăți evaluarea stocurilor pe baza metodelor NIFO sau a altor metode destinate să țină cont de inflație (de exemplu: metoda costurilor istorice indexate). Se remarcă faptul că cea mai bună evaluare a stocurilor nu este dată totdeauna de metoda CMP sau de metoda FIFO. De altfel, în perioadele de inflație metodele LIFO și NIFO sunt considerate mai adecvate determinării rezultatului decât metodele CMP și FIFO.

Din analiza acestor metode se degajă ideea că unitățile patrimoniale dispun de o anumită flexibilitate pentru evaluarea stocurilor lor și, indirect, a rezultatului exercițiului. În cazul în care contabilitatea analitică evaluează stocurile folosind o metodă nerecunoscută (neavizată) de Regulamentul de aplicare a Legii contabilității va fi nevoie să se retrateze valoarea stocului final ca să se ajungă la o concordanță cu valoarea stocului reținută de contabilitatea financiară și care trebuie să figureze în bilanț. Practica inventarului permanent permite cunoașterea în orice moment a existentului teoretic în stoc.

Potrivit reglementărilor contabile românești se impune efectuarea a cel puțin o dată pe an a inventarierii faptice a existentului real, la finele exercițiului. Neconcordanța între existentul teoretic și existentul real face să apară diferențe cantitative, numite „diferențe de inventar".

Acestea pot avea diferite cauze, între care:

măsurări aproximative;

erori de urmărire administrativă;

sustrageri sau deteriorări din cauza manipulării etc.

Unitatea patrimonială trebuie să facă să apară stocul final corespunzător cantităților reale constatate și să ajusteze stocul teoretic, dar nu corectează costurile calculate.

Diferențele de inventar sunt de două feluri:

stoc real < stoc teoretic, rezultând o lipsă de inventar, tratată ca o ieșire fictivă;

stoc real > stoc teoretic, rezultând un plus de inventar, tratată ca o intrare fictivă.

Analiza producției în curs de execuție cuprinde:

pe de o parte producția în curs de execuție la sfârșitul perioadei, aferente perioadei M-1;

pe de altă parte producția în curs de execuție la începutul perioadei (sau inițială), aferentă perioadei M.

Producția în curs de execuție dintr-o perioadă de gestiune constituie, deci, producția în curs de execuție inițială aferentă perioadei viitoare (următoare).

Determinarea valorii producției în curs de execuție ridică două probleme:

influența asupra costului produselor terminate;

evaluarea producției în curs de execuție la finele perioadei de gestiune.

Pentru o perioadă de gestiune dată M, costul produselor obținute cuprinde:

totalul cheltuielilor directe și indirecte angajate pentru producția începută și terminată în timpul acestei perioade de gestiune;

ansamblul cheltuielilor directe și indirecte aferente producției începute în M-1 și terminate în M.

Cheltuielile ce privesc producția în curs de execuție la finele lunii M nu vor fi încorporate decât costurilor perioadei de gestiune următoare, adică M+1. Decalajul dintre costul de producție al perioadei (cheltuielile lunii) și costul de producție al produselor finite obținute în perioada de gestiune respectivă impune o regulă de calcul, astfel:

Costul de producție al produselor terminate în perioada M = cheltuieli directe de producție ale perioadei M + cheltuieli indirecte de producție ale perioadei M + valoarea producției în curs de execuție la începutul perioadei M – valoarea producției în curs de execuție la sfârșitul perioadei M.

Rezultă că producția în curs de execuție este luată în calculul costului producției din perioada în care aceasta a fost terminată. Ca urmare, la sfârșitul fiecărei perioade de gestiune trebuie să evaluăm producția în curs de execuție din secții (ateliere).

Metodele de evaluare a producției în curs de execuție pot fi mai mult sau mai puțin precise, în funcție de specificul activității fiecărei unități patrimoniale.

0 schemă a clasificării acestor metode de evaluare a producției în curs de execuție este prezentată în figura de mai jos.

Evaluarea producției în curs de execuție

Unitățile patrimoniale cu ciclu Unitățile patrimoniale ce nu pot

de exploatare ce permite urmări producția în curs de

urmărirea operativă a valorii execuție, decât în mod global

producției în curs de execuție

datorită fișelor de calculație a

comenzilor

Evaluarea prin metoda Evaluarea în funcție de gradul

cumulării cheluielilor de avansare al producției în

curs de execuție (în produse

„echivalente terminate”)

Evaluarea divizată Evaluarea la un

(forfetară) cost prestabilit

Fig. 9 Metode de evaluare a producției în curs de execuție

Urmărirea operativă a comenzilor în curs de execuție, când este posibilă, oferă rezultatele cele mai fiabile datorită unei organizări simple și riguroase.

Evaluarea producției în curs de execuție prin metoda cumulării cheltuielilor este posibilă atunci când informația cercetată este disponibilă. Aceasta presupune însumarea tuturor cheltuielilor angajate în producția în curs de realizare.

Evaluarea în funcție de gradul de avansare al producției în curs de execuție este utilizată atunci când unitatea patrimonială nu este în măsură să estimeze cu precizie materiile prime consumate sau un alt element de cheltuială. Ca urmare, fiecare element de cheltuială încorporat în producția în curs de execuție este evaluat global.

În această situație, criteriile de evaluare pot fi în funcție de:

timpul de fabricație ce corespunde numărului de ore manoperă care a fost necesar pentru a aduce producția în curs de execuție la stadiul în care se găsește în momentul evaluării;

momentul în care fiecare element de cheltuială intervine în procesul de producție.

Trebuie puse în evidență două cazuri:

producția continuă (neîntreruptă), în acest caz, diferitele elemente de cheltuieli (materii prime, manoperă etc.) se eșalonează pe durata întregului proces de producție. Valoarea producției în curs de execuție este stabilită aleatoriu la 50% din suma cheltuielilor încorporate în produsele finite (materii prime, manoperă etc.). Producția în curs de execuție este considerată terminată doar pe jumătate, costul ei reprezentând jumătate din costul producției terminate.

producția întreruptă (discontinuă), în acest caz, consumurile de valori (materiile prime, de exemplu) sunt încorporate în totalitate la începutul procesului de producție. Evaluarea producției în curs de execuție ține cont de costul total al materiilor prime încorporate (100%), precum și de o estimare medie pentru celelalte cheltuieli (manoperă, cheltuieli indirecte etc.).

Aceste aspecte pot fi redate schematic astfel:

Cheltuieli indirecte de producție

100% Materii prime Manoperă brută

PRODUS FINIT

Ciclu de producție în curs

Fig. 10 Evaluarea divizată (forfetară)

Se observă, din figura de mai sus că producția în curs de execuție care a parcurs deja 50% din ciclul de fabricație va primi 100% consumuri de materii prime și o parte din cheltuielile indirecte de producție. Dacă, evaluarea se face la costuri prestabilite schema va rămâne aceeași, diferența constând în modul de evaluare a componentelor costurilor de producție (care poate fi realizată la cost prestabilit).

În funcție de gradul de avansare a producției, o evaluare a producției în curs de execuție se efectuează în termeni de echivalență a producției terminate.

Evaluarea producției în curs de execuție este destul de dificilă, ea depinzând atât de specificul activității din fiecare unitate patrimonială, cât și de calitatea sistemului informațional al contabilității de gestiune existent în unitate.

3.4 Contabilitatea sintetică a produselor

Contabilitatea produselor cuprinde: contabilitatea producției în curs de execuție (grupa 33 „Producția în curs de execuție”), contabilitatea produselor (grupa 34 „Produse”), cât și contabilitatea produselor aflate la terți ( contul 354 „Produse aflate la terți” din grupa 35 „Stocuri aflate la terți”).

Grupele amintite mai sus fac parte din clasa 3 „Conturi de stocuri și producție în curs de execuție” din Planul de conturi general.

Din grupa 33 „Producția în curs de execuție” face parte și contul 331 „Produse în curs de execuție”.

Din grupa 34 „Produse” fac parte conturile:

contul 341 „Semifabricate”;

contul 345 „Produse finite”;

contul 346 „Produse reziduale”;

contul 348 „Diferențe de preț la produse”.

Din grupa 35 „Stocuri aflate la terți”, contul care ne interesează este contul 354 „Produse aflate la terți”.

Contul 331 „Produse în curs de execuție", cu ajutorul acestui cont se ține evidența stocurilor de produse în curs de execuție (care nu au trecut prin toate fazele de prelucrare prevăzute de procesul tehnologic, respectiv producția neterminată) existente la sfârșitul perioadei. Contul 331 „Produse în curs de execuție" este un cont de activ.

În debitul contului 331 „Produse în curs de execuție" se înregistrează valoarea la cost de producție a stocului de produse în curs de execuție la sfârșitul perioadei, stabilită pe bază de inventar (711).

În creditul contului 331 „Produse în curs de execuție" se înregistrează scăderea din gestiune a valorii producției în curs de execuție la începutul perioadei următoare (711).

Soldul contului reprezintă valoarea la cost de producție a produselor aflate în curs de execuție la sfârșitul perioadei.

Contul 341 „Semifabricate", cu ajutorul acestui cont se ține evidența existenței și mișcării stocurilor de semifabricate. Acesta este un cont de activ.

În debitul contului 341 „Semifabricate" se înregistrează:

valoarea la preț de înregistrare sau preț de producție a semifabricatelor intrate în gestiune din activitatea proprie și plusurile constatate la inventariere (711);

valoarea semifabricatelor aduse de la terți (354, 401);

valoarea la preț de înregistrare a semifabricatelor primite de la societățile din grup, alte societăți legate prin participații, unitate sau subunități (451, 452, 481, 482).

În creditul contului 341 „Semifabricate" se înregistrează:

valoarea la preț de înregistrare a semifabricatelor vândute și lipsurile constatate la inventariere (711);

valoarea la preț de înregistrare a semifabricatelor consumate în aceeași unitate (301, 302);

valoarea la preț de înregistrare a semifabricatelor trimise la terți (354);

valoarea la preț de înregistrare a semifabricatelor livrate societăților din grup, altor unități legate prin participații, unitate sau subunități (451, 452, 481, 482);

valoarea pierderilor din calamități (671).

Soldul contului reprezintă valoarea la preț de înregistrare a semifabricatelor existente în stoc la sfârșitul perioadei.

Contul 345 „Produse finite", cu ajutorul acestui cont se ține evidența existenței și mișcării stocurilor de produse finite. Contul este un cont de activ.

În debitul contului 345 „Produse finite" se înregistrează:

valoarea la preț de înregistrare sau cost de producție a produselor finite intrate în gestiune și plusurile de inventar (711);

valoarea la preț de înregistrare a produselor finite aduse de la terți (354, 401).

În creditul contului 345 „Produse finite" se înregistrează:

valoarea la preț de înregistrare sau cost de producție a produselor finite vândute și lipsurile de inventar (711);

valoarea la preț de înregistrare a produselor acordate salariaților, ca plată în natură potrivit legii (421);

valoarea la preț de înregistrare a produselor cuvenite acționarilor, asociaților și unităților prestatoare, ca plată în natură, potrivit prevederilor contractuale (462, 401);

valoarea la preț de înregistrare a produselor finite transferate în magazinele de vânzare proprii (371);

valoarea la preț de înregistrare a produselor reținute și consumate în aceeași unitate (301, 302, 303);

valoarea la preț de înregistrare a produselor finite trimise la terți (354);

valoarea donațiilor de produse finite și pierderilor din calamități (658, 671).

Soldul contului reprezintă valoarea la preț de înregistrare a produselor finite existente în stoc la sfârșitul perioadei.

Contul 346 „Produse reziduale", cu ajutorul acestui cont se ține evidența existenței și mișcării stocurilor de produse reziduale (rebuturi, materiale recuperabile sau deșeuri).Acesta este un cont de activ.

În debitul contului 346 „Produse reziduale" se înregistrează:

valoarea la preț de înregistrare sau cost de producție a produselor reziduale intrate în gestiune din producție proprie (711);

valoarea produselor reziduale aduse de la terți (354. 401).

În creditul contului 346 „Produse reziduale" se înregistrează:

valoarea la preț de înregistrare sau cost de producție a produselor reziduale ieșite din gestiune (711);

valoarea produselor reziduale trimise la terți (354).

Soldul contului reprezintă valoarea la preț de înregistrare a produselor reziduale existente în stoc la sfârșitul perioadei.

Contul 348 „Diferențe de preț la produse", cu ajutorul acestui cont se ține evidența diferențelor între prețul standard (prestabilit) și costul de producție la produse. Contul 348 „Diferențe de preț la produse" este un cont rectificativ al valorii de înregistrare a produselor.

În debitul contului 348 „Diferențe de preț la produse" se înregistrează:

diferențele de preț în plus (costul de producție este mai mare decât prețul standard) aferente produselor intrate în gestiune din producție proprie (711);

diferențele de preț în minus repartizate asupra produselor ieșite din gestiune prin vânzare (711).

În creditul contului 348 „Diferențe de preț la produse" se înregistrează:

diferențele de preț în minus (costul de producție este mai mic decât prețul standard) aferente produselor intrate în gestiune din producție proprie (711);

diferențele de preț în plus repartizate asupra produselor ieșite din gestiune prin vânzare (711).

Soldul contului reprezintă diferențele de preț aferente produselor existente în stoc.

Contul 354 „Produse aflate la terți”, cu ajutorul acestui cont se ține evidența stocurilor de produse trimise la terți. Contul este un cont de activ.

În debitul contului 354 „Produse aflate la terți” se înregistrează valoarea la preț de înregistrare a produselor (semifabricatelor, produselor finite sau produselor reziduale) trimise la terți (341, 345, 346).

În creditul contului 354 „Produse aflate la terți” se înregistrează:

valoarea produselor intrate în gestiune, aduse de la terți (341, 345, 346, 401);

scăderea din gestiune a produselor aflate la terți pentru care s-au întocmit documente de livrare (607).

Soldul contului reprezintă valoarea la preț de înregistrare a produselor aflate la terți.

Înregistrările care evidențiază funcțiunea acestor conturi sunt redate în tabelul următor:

Tabelul 4

ÎNREGISTRĂRI PRIVIND STOCURILE DE PRODUSE ȘI MĂRFURI mii lei

3.5 Contabilitatea sintetică a mărfurilor

Din grupa 37 „Mărfuri" fac parte:

contul 371 „Mărfuri”;

contul 378 „Diferențe de preț la mărfuri”.

Contul 371 „Mărfuri", cu ajutorul acestui cont se ține evidența existenței și mișcării stocurilor de mărfuri. Contul este un cont de activ.

În debitul contului 371 „Mărfuri" se înregistrează:

valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor achiziționate (401, 408, 446, 542);

valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor reprezentând aportul în natură al acționarilor și asociaților (456);

valoarea mărfurilor aduse de la terți (357, 401);

valoarea la preț de înregistrare a materiilor prime, materialelor consumabile, materialelor de natura obiectelor de inventar, animalelor și pasărilor, vândute ca atare (301, 302, 303, 361);

valoarea la preț de înregistrare a produselor finite transferate magazinelor proprii de desfacere (345);

valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor primite de la societățile din grup, alte societăți legate prin participații, unitate sau subunități (451, 452, 481, 482);

valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor constatate plus la inventar și a celor primite cu titlu gratuit (607, 758);

valoarea adaosului comercial și taxa pe valoarea adăugată neexigibilă, în situația în care evidența mărfurilor se ține la preț cu amănuntul (378, 4428).

În creditul contului 371 „Mărfuri" se înregistrează:

valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor ieșite din gestiune prin vânzare și lipsurile de inventar (607);

valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor trimise la terți (357);

valoarea adaosului comercial și a taxei pe valoarea adăugată neexigibilă aferentă mărfurilor ieșite din gestiune (378, 4428);

valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor livrate societăților din grup, alte societăți legate prin participații, unitate sau subunități (451, 452, 481, 482);

valoarea donațiilor și pierderilor din calamități (658, 671).

Soldul contului reprezintă valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor existente în stoc la sfârșitul perioadei.

Contul 378 „Diferențe de preț la mărfuri", cu ajutorul acestui cont se ține evidența adaosului comercial (marja comerciantului) aferent mărfurilor din unitățile comerciale. Contul este un cont rectificativ al valorii de înregistrare a mărfurilor.

În creditul contului 378 „Diferențe de preț la mărfuri" se înregistrează valoarea adaosului comercial aferent mărfurilor intrate în gestiune (371).

În debitul contului 378 „Diferențe de preț la mărfuri" se înregistrează valoarea adaosului comercial aferent mărfurilor ieșite din gestiune (371).

Soldul contului reprezintă valoarea adaosului comercial aferent mărfurilor existente în stoc la sfârșitul perioadei.

Conceptul de provizion poate fi interpretat atât din punct de vedere contabil, cât și din punct de vedere economic. Interpretarea contabilă presupune stabilirea provizionului și contabilizarea acestuia. Din punct de vedere economic, provizionul este considerat o cheltuială în momentul constituirii și un venit în momentul anulării lui. Se poate afirma că provizioanele se constituie și se majorează pe seama cheltuielilor și se consumă și se anulează pe seama veniturilor.

În sistemul contabil anglo-saxon există o particularitate tehnică față de cele prezentate mai sus , în sensul că diminuarea și anularea provizioanelor se înregistrează printr-o formulă contabilă inversă celei de constituire și majorare. În acest sistem, diminuarea și anularea provizioanelor nu generează venituri, ci diminuează cheltuielile.

Atât problemele legate de definirea provizioanelor, cât și cele legate de constituirea și utilizarea acestora trebuie privite în contextul aplicării principiului prudenței. Respectarea acestui principiu, enunțat de I.A.S.1 « Prezentarea situației financiare » reprezintă una din condițiile asigurării credibilității informației oferite de către situațiile financiare. Prudență înseamnă includerea unui grad de precauție în exercitarea raționamentelor necesare pentru a face estimările cerute în condiții de incertitudine, astfel încât activele și veniturile să nu fie supraevaluate, iar datoriile și cheltuielile să nu fie subevaluate.

Cu ocazia închiderii situației financiare se compară, pentru fiecare element component de activ, valoarea actualăsau de utilitate (numită și valoare de inventar), stabilită în funcție de utilitatea bunului, starea lui și prețul pieței (valoarea justă, care reprezintă în conformitate cu Standardele Internaționale de Contabilitate suma pentru care un activ ar putea fi schimbat de bună voie între două părți aflate în cunoștință de cauză, în cadrul unei tranzacții, cu prețul determinat obiectiv) cu valoarea de intrare (valoarea contabilă).Ca urmare a acestei comparații pot apărea situații:

valoarea actuală este mai mare decât valoarea de intrare, rezultând un plus de valoare (repreciere) care, în principiu nu este contabilizat ;

valoarea actuală este mai mică decât valoarea din contabilitate, rezultând un minus de valoare (depreciere), care se contabilizează prin constituirea de provizioane.

Ordinul 1784 pentru aprobarea Precizărilor privind unele măsuri referitoare la închiderea exercițiului financiar pe anul 2002 la persoanele juridice care potrivit Legii 82/1991, republicată, au obligația să întocmească situații financiare anuale, menționează la punctul 23, faptul că pentru asigurarea imaginii fidele a poziției financiare a unității în cazul constatării unor deprecieri, acestea vor fi evidențiate prin constituirea de provizioane pentru depreciere, astfel încât să reflecte realitatea existentă, indiferent de situația economică a persoanei juridice respective sau de tratamentul fiscal al acestora.

În conformitate cu I.A.S. 36 « Deprecierea activelor », paragraful 8, o întreprindere trebuie să stabilească, la data întocmirii situației financiare, dacă dacă există vre-un indiciu potrivit căruia un activ poate fi depreciat. Dacă orice astfel de indiciu există, întreprinderea trebuie să estimeze valoarea contabilă a activului. Prin valoarea recuperabilă se înțelege, în conformitate cu aceleași Standarde Internaționale de Contabilitate, maximul dintre prețul net de vânzare al unui activ și valoarea lui de utilitate. Prețul net de vănzare reprezintă valoarea ce se poate obține din vânzarea unui activ de bunăvoie, între părțile aflate în cunoștință de cauză în cadrul unei tranzacții în care prețul este determinat obiectiv.

Valoarea de utilitate reprezintă valoarea prezentă a fluxurilor viitoare de numerar estimate, ce se așteaptă să fie generate prin utilizarea continuă a unui activ și prin prin vânzarea lui la sfârșitul perioadei sale de viață utilă. Atunci când se constată că valoarea contabilă a unui element de activ este mai mare decât valoarea lui recuperabilă, activul este considerat a fi deteriorat, impunăndu-se recunoașterea unei pierderi din depreciere.

Din grupa 39 „Provizioane pentru deprecierea stocurilor și producției în curs de execuție" fac parte și conturile:

„Provizioane pentru deprecierea producției în curs de execuție";

„Provizioane pentru deprecierea produselor";

„Provizioane pentru deprecierea stocurilor aflate la terți";

397 „Provizioane pentru deprecierea mărfurilor";

398 „Provizioane pentru deprecierea ambalajelor".

Cu ajutorul conturilor din această grupă se ține evidența constituirii, de regulă, la sfârșitul exercițiului financiar, a provizioanelor pentru deprecierea stocurilor de producție în curs de execuție, produse, mărfuri și ambalaje, precum și a suplimentării, diminuării sau anulării acestora, potrivit legii. Conturile din această grupă sunt conturi de pasiv.

În creditul conturilor din grupa 39 „Provizioane pentru deprecierea stocurilor și producției în curs de execuție" se înregistrează valoarea provizioanelor pentru deprecierea stocurilor și a producției în curs, constituite sau suplimentate, potrivit legii, pe feluri de provizioane (681).

În debitul conturilor din grupa 39 „Provizioane pentru deprecierea stocurilor și a producției în curs de execuție" se înregistrează sumele reprezentând diminuarea sau anularea provizioanelor pentru deprecierea stocurilor și a producției în curs (781).

Soldul conturilor reprezintă valoarea provizioanelor constituite la sfârșitul perioadei.

Tabelul 5

ÎNREGISTRĂRI AFERENTE STOCURILOR DE PRODUSE ȘI MĂRFURI mii lei

3.6 Contabilitatea analitică a produselor

Contabilitatea analitică a stocurilor trebuie astfel organizată încât să permită urmărirea existenței și mișcării acestora cantitativ și valoric pe fiecare loc de depozitare în parte, pe feluri de materiale, produse, mărfuri etc., precum și pe gestiuni.

Prevederile Legii contabilității nr. 82/1991, și anume: „contabilitatea valorilor materiale se ține cantitativ și valoric", lasă la latitudinea fiecărei unități patrimoniale, în funcție de specificul activității și necesitățile proprii ale acesteia, modul de organizare a contabilității analitice a stocurilor.

Organizarea contabilității interne a stocurilor presupune un ansamblu de activități desfășurate de o unitate patrimonială în vederea realizării unui sistem informațional eficient privind:

ținerea evidenței tehnico-operative a diferitelor categorii de stocuri;

stabilirea metodelor de evaluare și de contabilitate analitică a stocurilor;

organizarea controlului de gestiune prin inventarierea stocurilor;

analiza eficienței activității desfășurate privind gestiunea internă și contabilitatea stocurilor.

O serie de probleme se pot pune în acest sens:

precizarea organelor cărora li se încredințează executarea lucrărilor contabilității interne a stocurilor;

alegerea metodei (sau procedeului), în funcție de specificul activității și necesitățile proprii ale unității patrimoniale, de organizare a contabilității analitice a stocurilor.

În țara noastră, în funcție de complexitatea activității și mărimea unității patrimoniale, prima problemă se poate rezolva în două moduri:

primă soluție presupune concentrarea executării lucrărilor contabilitătii interne a stocurilor în cadrul „compartimentului contabilitatea stocurilor", subordonat „biroului contabilitate financiară". Aceasta înseamnă realizarea în cadrul unui singur compartiment atât a contabilității sintetice, cât și a celei analitice a stocurilor;

a doua soluție presupune structurarea „biroului contabilității de gestiune" în mai multe compartimente, dintre care unul destinat contabilității interne a stocurilor.

Contabilitatea analitică a stocurilor este influențată de o serie de factori, cum ar fi: mărimea, posibilitățile și necesitățile unității patrimoniale. Aceasta impune o evidență complexă, întrucât se folosește atât etalonul bănesc, cât și etalonul natural, spre deosebire de evidența tehnico-operativă a depozitelor, care utilizează numai etalonul natural (fizic).

Evidența tehnico-operativă se ține la magazie (depozit) pe feluri de materiale, obiecte de inventar etc. cu ajutorul fișei de magazie în care se înregistrează, document cu document, toate operațiile de intrare sau ieșire și se stabilește stocul zilnic existent în magazie. Lunar, aceste stocuri trebuie confruntate cu datele înregistrate în contabilitatea financiară. Pentru anumite materiale care se consumă în cantități mai mici sau cu mișcări reduse se poate organiza contabilitatea analitică numai în etalon bănesc, cum sunt: rechizitele de birou, imprimatele, medicamentele din trusele sanitare, cărțile din biblioteca tehnică etc., precum și la gestiunea mărfurilor în unitățile cu amănuntul.

Unitățile patrimoniale, din țara noastră, pot să-și organizeze contabilitabilitea stocurilor utilizând fie metoda inventarului permanent, fie metoda inventarului intermitent.

Potrivit reglementărilor contabile românești, în cazul folosirii inventarului permanent, contabilitatea analitică a stocurilor se poate organiza după una din următoarele metode, în funcție de specificul activității și necesitățile proprii ale unității patrimoniale:

metoda operativ-contabilă (pe solduri);

metoda cantitativ-valorică (pe fișe de cont analitic);

metoda global-valorică.

Metoda cantitativ-valorică (pe fișe de cont analitic), folosită de societatea Romanceram S.A, constă în ținerea evidenței cantitative pe feluri de stocuri în cadrul fiecărei gestiuni, iar în contabilitate a celei cantitativ-valorice.

Contabilitatea stocurilor se desfășoară pe gestiuni, iar în cadrul acestora pe categorii de bunuri. Controlul exactității și concordanței înregistrărilor din evidența de la locurile de depozitare și contabilitate se face prin punctajul periodic dintre cantitățile înregistrate în Fișele de magazie și cele din Fișele de cont analitic din contabilitate.

Evidența cantitativă a bunurilor se ține la gestiune cu ajutorul fișelor de magazie care se aranjează în ordinea fișelor de cont analitic din contabilitate.

În fișele de magazie, înregistrările se fac zilnic de gestionar sau persoana desemnată, pe baza documentelor de intrare și ieșire a bunurilor materiale. După înregistrare, documentele respective se predau la contabilitate pe bază de borderou.

În contabilitate, documentele primite se înregistrează în Fișele de cont analitic pentru valori materiale și se stabilesc stocurile și soldurile, după ce în prealabil s-a verificat modul de emitere și completare a documentelor privind mișcarea bunurilor. De asemenea, pe baza acelorași documente se întocmesc Situațiile centralizatoare privind intrările și ieșirile de bunuri pentru înregistrarea în contabilitatea sintetică. Controlul înregistrărilor din contabilitatea analitică și cea sintetică a bunurilor materiale se asigură lunar cu ajutorul Balanței analitice a valorilor materiale, întocmită separat pentru fiecare cont de stocuri. În vederea întocmirii balanțelor analitice a valorilor materiale este necesar ca, lunar, să se efectueze controlul asupra concordanței stocurilor scriptice din fișele de magazie cu cele din fișele de cont analitic pentru valori materiale.

Schematic, modul de aplicare a metodei cantitativ-valorice (pe fișe de cont analitic) se prezintă în figura următoare:

Fig. 11 Metoda cantitativ- valorică (pe fișe de conturi analitice)

Metoda cantitativ-valorică (pe fișe de cont analitic) este simplă și prezintă avantajul că poate furniza în orice moment date cu privire la existența și mișcarea bunurilor materiale. Dezavantajul îl constituie volumul mare de muncă, deoarece înregistrarea mișcărilor cantitative de bunuri se face atât în fișele de magazie cât și în fișele de conturi analitice de la contabilitatea stocurilor.

Privită pe ansamblu, problematica organizării contabilității interne a stocurilor în concordanță cu datele din contabilitatea financiară , are rolul de a răspunde unor cerințe de mare importanță în economia unităților patrimoniale, cum ar fi:

îndeplinirea obligațiilor contractuale de aprovizionare și desfacere;

existența în cantități suficiente a sortimentelor de materiale necesare întreținerii continuității producției sau a mărfurilor solicitate de clienți;

depistarea imobilizărilor în stocuri fără mișcare, cu mișcare lentă, excedentare, nesolicitate de clienți, asezoniere, degradate sau cu termene de garanție expirate;

respectarea regulilor generale de consemnare în documente a intrărilor și ieșirilor, de gestionare a elementelor patrimoniale;

inventarierea periodică și controlul faptic al stocurilor, asigurându-se astfel încadrarea într-o disciplină economică strict necesară funcționării agenților economici în condiții de rentabilitate și eficiență

La unitatea Romanceram S.A Roman se folosește ca metodă de determinare a cheltuielilor de producție: metoda pe faze.

Metoda pe faze se utilizează în producția de masă, unde produsul finit își datorează forma sa definitivă unei serii de operațiuni și manipulații conexe.

Faza de fabricație este definită ca fiind acea diviziune a procesului tehnologic, delimitată și din punct de vedere organizatoric, în care se execută o anumită operație din lanțul operațiilor succesive de prelucrare a materiei prime, în vederea obținerii uneia sau mai multor produse finite de masă sau de serie mare. Aplicarea metodei pe faze la condițiile concrete din unitățile patrimoniale cu producție de masă implică parcurgerea următoarelor etape de lucru, și anume:

stabilirea și delimitarea fazelor de calculație a costurilor;

colectarea cheltuielilor directe pe faze de calculație și a celor indirecte pe secțiuni omogene;

repartizarea cheltuielilor indirecte între două sau mai multe produse finite obținute în aceeași fază de calculație;

calculul costului unitar al semifabricatelor interne pe faze de calculație;

determinarea cheltuielilor aferente producției în curs de execuție;

calculul costului pe unitatea de produs.

Stabilirea și delimitarea fazelor de calculație a costurilor se face prin secționarea procesului tehnologic în punctele sale importante, utilizându-se unul din următoarele procedee:

fie prin comparație sau analogie cu alte unități patrimoniale care obțin același produs finit și utilizează aceeași tehnologie de producție;

fie pe calea observației ținând seama de următoarele principii:

fazele de calculație a costurilor să aibă la bază doar fazele de fabricație cu caracter

succesiv sau independente, iar la finele perioadei de gestiune producția obținută să poată fi măsurată și exprimată cantitativ;

costul unitar al produselor finite să fie determinat de un număr redus de faze de calculație pentru a evita lucrări de centralizare voluminoase și inutile;

în interiorul secțiilor, liniile tehnologice sau instalațiile complexe de fabricație pot constitui baza unor faze de calculație distincte, dacă fiecare dintre acestea au ca obiect obținerea unor semifabricate sau produse finite ce se deosebesc între ele prin destinație, mărime, formă etc. și determină cheltuieli de producție diferite ca volum;

în cazul fazelor de fabricație care se desfășoară pe mașini și utilaje cu ajutorul cărora se execută operațiuni de finisare superioară pentru semifabricate sau produsul principal se constituie faze de calculație distincte;

dacă o parte din fazele de fabricație se desfășoară cu aparatură montată în aer liber, iar celelalte faze în clădiri închise, este necesar să se constituie pe baza lor faze de calculație distincte;

se creează, de asemenea, faze de calculație distincte și în cazul fazelor de fabricație care au ca rezultat un semifabricat ce se utilizează în continuare în procesul tehnologic;.

fazele de fabricație în cadrul cărora se finisează semifabricatele sau produsele secundare, obținute concomitent cu produsul principal, sunt grupate în faze de calculație;

faza de fabricație în care deșeurile și rebuturile sunt recuperate și transformate în produse finite poate constitui, de asemenea, o fază de calculație.

Secționarea procesului de urmărire analitică a cheltuielilor de producție și de calculatie a costulul pe faze, iar în cadrul acestora pe purtătorul de valoare, se face astfel încât, la nivelul fiecărei secțiuni, să dispunem de un obiect al calculației de natura semifabricatului sau produsului, cu fluxuri de prelucrare distincte încheiate. În vederea evitării amplificării inutile a evidenței cheltuielilor de producție și calculației costurilor, fazele de fabricație la nivelul cărora se organizează reflectarea reprezintă, de regulă, mai multe faze tehnologice.

La nivelul fiecărei faze, se deschid conturi de calculație pe fiecare purtător de valoare în parte, cu desfășurarea acestora pe articole de calculație. Cheltuielile directe se colectează, pe măsură ce apar, în debitul acestor conturi la articolul de calculație corespunzător. Cheltuielile indirecte din secție care nu sunt comune tuturor fazelor din secție, ci numai unora, se vor reflecta distinct de cele ce privesc întreaga producție din secție urmând ca la repartizarea lor pe purtătorii de valoare să se țină seama de aceasta.

Cînd în aceeași fază și din aceeași materie primă se fabrică simultan mai multe produse, repartizarea cheltuielilor asupra produselor se face astfel:

în cazul în care rezultă numai produse principale, pe baza coeficienților de echivalență stabiliți;

în cazul în care rezultă atât produse principale cât și secundare, acestea din urmă se evaluează la prețuri prestabilite și se deduc din cheltuielile de producție totale.

Costul de producție al produsului finit poate fi determinat în două variante: (a) "cu semifabricate" și (b) "fară semifabricate”. În prima variantă, după fiecare fază de fabricație (f) se determină costul semifabricatului (Csf) prin însumarea cheltuielilor totale cu materia primă, respectiv cu semifabricatul din faza precedsentă (ChMf-1), cu cheltuielile grupate pe articole de calculație (Cha) aferente semifabricatului, ocazionate în faza respectivă.

(4)

În ultima fază costul semifabricatului este, în fapt, costul produsului finit. Dezavantajul acestei variante constă în faptul că atunci când sunt faze de calculație numeroase și producție neterminată la finele perioadei de gestiune se mărește volumul lucrărilor de centralizare a datelor privind calculul costului de producție.

În varianta „fără semifabricate” se stabilește costul unitar doar pentru produsul finit. În acest sens, după însumarea cheltuielilor de producție pe articole de calculație (cha) din fiecare fază de fabricație (f) se raportează totalul acestora la cantitatea de produse, exprimată în unități naturale, ce formează obiectul calculației. Dezavantajul acestei variante constă în faptul că impune, pe lângă calculațiile intermediare pe faze, și o centralizare a cheltuielilor de producție din toate fazele de prelucrare, pentru fiecare produs finit obținut.

Aplicarea metodei pe faze presupune găsirea unor soluții de rezolvare pentru o serie de probleme:

stabilirea fazelor de calculație a costurilor;

reflectarea costului semifabricatului pe faze de calculație;

repartizarea cheltuielilor de producție între două sau mai multe produse obținute în aceeași fază.

Stabilirea numărului și nomenclaturii fazelor de calculație pentru fiecare produs fabricat constituie o problemă care trebuie rezolvată atât de specialiștii tehnici cât și de economiști. Numărul optim al fazelor de calculație este rezultatul corelării necesităților de informare privind aspectul valoric al desfășurării procesului de producție cu cheltuieli pe care le comportă această informare.

3.7 Contabilitatea analitică a mărfurilor

În cadrul societății comerciale Romanceram S.A contabilitatea analitică a mărfurilor se ține conform metodei de evidență global-valorică.

Metoda global-valorică constă în ținerea evidenței bunurilor materiale numai valoric, atât la nivelul gestiunii, cât și în contabilitate. Controlul concordanței înregistrărilor din evidența gestiunii și din contabilitate se efectuează numai valoric, la perioade stabilite de unitate (decadal, chenzinal sau lunar).

Această metodă se aplică, în principiu, pentru evidența mărfurilor și ambalajelor aflate în unitățile de desfacere cu amănuntul și pentru alte bunuri, în cazul unităților care nu au dotarea tehnică corespunzătoare. Pe măsura dotării cu tehnică de calcul, unitățile vor trece la utilizarea metodei cantitativ-valorice.

Potrivit acestei metode, la evidența operativă a fiecărei gestiuni nu se mai întocmește și înregistrează mișcările de stocuri în fișa de magazie. Aceasta este înlocuită cu Raportul de gestiune (formular tipizat specific din activitatea de comerț), în care zilnic sunt înregistrate valoric intrările și ieșirile, pe baza documentelor justificative și se stabilește soldul la sfârșitul zilei.

Raportul de gestiune se întocmește în două exemplare, din care exemplarul 1, împreună cu documentele justificative, este transmis la compartimentul de contabilitate. Aici se verifică legalitatea și realitatea documentelor înscrise în raportul de gestiune, prețurile, precum și evaluarea împreună cu celelalte calcule, astfel că după ce se constată corecta și legala lor alcătuire se vizează și se înregistrează în Fișa de cont pentru operații diverse, ținută pentru fiecare gestiune în parte.

Soldurile valorice ale mărfurilor și ambalajelor aflate în gestiune sau unitățile de desfacere cu amănuntul se verifică pe baza raportului de gestiune predat de unitate (un exemplar) și cu ocazia inventarierilor.

Schematic, modul de aplicare a metodei global-valorică se prezintă în figura următoare:

Fig. 12 Metoda global-valorică.

Deși are o sferă de cuprindere mai redusă (se poate aplica numai la cazurile amintite mai sus) această metodă prezintă mai multe avantaje, dintre care cel mai semnificativ este eliminarea fișelor de cont analitic de la contabilitate, ceea ce are ca rezultat reducerea volumului de muncă la acest compartiment.

Posibilități de informatizare a contabilității stocurilor de produse și mărfuri

Contabilitatea ca știință și practică, pe plan mondial a evoluat și și-a perfecționat continuu atât baza sa teoretică cât și maniera de realizare practică a obiectului de studiu. Era calculatoarelor electronice a deschis și contabilității posibilități nesăbuite de perfecționare.

Prelucrarea electronică a datelor și-a făcut tot mai mult loc în domeniul contabilității, datorită pe de o parte volumului mare de muncă, iar pe de altă parte necesităților de informare rapidă și precisă a conducătorilor unității în procesul de luare a deciziilor. Aceasta nu se limitează numai la efectuarea calculelor pentru înregistrări în conturi, ci a pătruns și în domeniul calculului costurilor și a analizei comparative. Calculatorul execută operațiile programate, calculează, stabilește abaterile, prelucrează rezultatele etc. Schematic succesiunea operațiilor este prezentată în figura următoare:

Fig. 13 Prelucrarea electronică a datelor contabile

Utilizarea calculatoarelor electronice în prelucrarea datelor contabile are implicații majore constând în înlăturarea fișelor contabile. Datele care erau altădată înregistrate în fișe manual, acum sunt înmagazinate automat, în benzi sau discuri magnetice sau alte suporturi de informatică accesate de către calculatorul electronic. Acest fapt a dus la reducerea timpului de acces aleatoriu la datele stocate pe suport magnetic, ajungând la ordinul milisecundelor. Sistemele contabile se caracterizează printr-o viteză de răspuns mult mai mare decât sistemele clasice, de exemplu situația unui cont se poate obține într-un timp extrem de scurt și fără greșeli.

De asemenea, viteza de răspuns este accelerată și de utilizarea tehnologiei rețelelor de calculatoare. Astfel, utilizând tehnologia rețelelor de calculatoare, în plină ascensiune în prezent, se poate realiza transmiterea la distanță a informațiilor contabile cu costuri substanțial diminuate. Unitatea dispune de mai multe calculatoare personale, câte unul pentru fiecare compartiment, de la și la care compartimentul contabilitate primește și transmite date. Aceste calculatoare sunt cuplate între ele prin cabluri, formând astfel o rețea de calculatoare.Datele din rețea sunt păstrate pe unul sau mai multe servere de fișiere partajate. În acest model utilizatorii – adică compartimentele sunt numiți clienți, iar întregul aranjament poartă numele de client-server. Acest model este prezentat în figura următoare:

Procesul Procesul

Client Server

Rețea

cerere

răspuns

Fig.14 Modelul client-server în prelucrarea datelor în rețea

Calculatorul are posibilitatea de a reprezenta datele contabile nu numai sub formă numerică sau alfanumerică ci și în imagini reprezentate, care completează reprezentările prin cifre și litere și exprimă mai direct și uneori mai clar fenomenul studiat.

Gradul sporit de informatizare a contabilității duce la realizarea unei contabilități dinamice, a unei contabilități capabile să facă calcule și să furnizeze informații sintetice și analitice în fiecare moment după necesități și nu numai în anumite momente fixate dinainte. Contabilitatea dinamică dă posibilitatea definirii tendințelor și a organizării unui control permanent asupra abaterilor dintre realizare și previziune. Este posibilă și definirea tendințelor, deoarece situația calculelor apare ca un fenomen continuu căruia i se poate măsura evoluția.

Fondul de date al contabilității va fi gestionat în mod unitar în cadrul băncii de date a sistemului informațional automatizat, iar informațiile esențiale pentru dezvoltarea contabilității ca sistem se vor administra după sistemul bazei de cunoștințe conform tehnologiei sistemelor mai ales în contabilitatea acestora, a avut un impact deosebit asupra profesiei contabile. Contabilitatea modernă oferă informații furnizate cu maximă rapiditate. Aceste informații sunt preferate în locul celor riguros exacte, dar primite după o perioadă mai mare de la producerea operației respective, deoarece în cazul în care au loc abateri negative, intervenția după o perioadă mai îndelungată este generatoare de efecte negative cu mult mai mari decât cele pe care le-ar putea produce aproximația datelor furnizate.

O caracteristică a sistemelor contabile actuale este pusă în evidență de profesorul francez, Bernard Colasse, și aceasta se referă la normalizarea contabilității. El afirmă: “în majoritatea țărilor, contabilitățile întreprinderilor sunt astăzi normalizate, ceea ce semnifică faptul că acestea se bazează pe o terminologie și reguli comune și produc documente de sinteză ale căror prezentări sunt identice de la o întreprindere la alta. Inițiativa unei astfel de normalizări revine uneori statului sau instanțelor politice internaționale, alteori însăși profesiei contabile”.

Normalizarea constă în definirea de norme și principii generale bazate pe o terminologie precisă și identică pentru toți utilizatorii informației contabile și aplicarea lor în practică în vederea asigurării comparabilității informațiilor contabile în timp și spațiu a informației contabile precum și asigurarea comparabilității între microeconomic – mezoeconomic – macroeconomic, în ceea ce privește producția și sinteza informației contabile. De asemenea prin normalizare se asigură o garanție terților utilizatori privind coerența și rigoarea cu care a fost ținută contabilitatea.

Normele contabile din România s-au concretizat în Legea contabilității nr.82 / 1991, Hotărârea Guvernului nr.704 / 1993, pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii contabilității; Planul de conturi general; Normele metodologice de utilizare a conturilor; Nomenclatorul registrelor contabile și a formularelor referitoare la activitățile financiare și contabile; Normele de utilizare a registrelor de contabilitate; Bilanțul contabil și Normele metodologice pentru elaborarea și prezentarea bilanțului contabil.

În societatea comercială S.C Romanceram S.A, produsului program “GESTOC” are legături cu celelalte produse program existente în unitate conform figurii nr.1, circulația datelor și informațiilor fiind asigurată prin intermediul unei rețele de calculatoare NOVELL NETWARE 3.11 pentru 20 utilizatori.

Fig. 14 Locul sistemului de gestiune a stocurilor în cadul sistemului informațional al întreprinderii

Rețeaua sistemului de gestiune administrativ financiară, care funcționează în prezent în clădirea administrativă, cuprinde 20 calculatoare (posturi de lucru), serverul și 10 imprimante distribuite în punctele de interes.

Conectarea elementelor rețelei este realizată prin intermediul unui cablu coaxial. Posturile de lucru din rețeaua administrativă sunt calculatoare PENTIUM, PENTIUM II, III și IV compatibile IBM. În ceea ce privește programele existente în unitate acestea sunt realizate cu eforturi proprii, de către stația de calcul a unității, în diferite medii de programare: SuperBase, FoxPro, Oracle, etc

Principalele posturi de lucru sunt: director general, directori executivi, birouri (financiar contabilitate, tehnic, marketing, import-export, oficiu de calcul, resurse umane, mecano energetic, depozite, etc). Serverul se alimentează printr-o sursă UPS și se află amplasat la oficiul de calcul. Pentru organele de decizie ale unității produsul program de gestiune a stocurilor realizează o serie de rapoarte și înaintează comenzile sosite de la celelalte compartimente ale unității.

La sistemul de evidență contabilă, sistemul de gestiune a stocurilor transmite balanța de verificare analitică, balanță pe baza căruia se întocmește balanță de verificare sintetică și apoi bilanțul contabil.

De la sistemul de evidență operativă primește fișiere cu documente de tranzacție, precum și fișiere cu situația stocurilor din evidență operativă de la magazie, în vederea confruntării datelor cu cele din contabilitatea analitică a stocurilor.

Conceptul de sistem de integrat al gestiunii stocurilor de produse și mărfuri, la nivelul întreprinderii trebuie să dea răspuns mai multor pachete de informații. Un prim pachet de informații se referă la:

cunoașterea operativă, la zi și selectiv, la cerere a situației stocului la orice sortiment;

perioada pentru care stocul existent asigură consumul, corelat cu programul de fabricație;

perspectivele reîntregirii stocurilor, adică data intrării și volumul următorului lot de livrare, reprinderii data finalizării fabricației.

Acest pachet de informații constituie sursa de semnalare, de alarmare a organelor de decizie din întreprindere asupra situației critice a unor stocuri. În mod practic, ar trebui editată zilnic, sau atunci când apare situația respectivă, lista stocurilor cu nivel critic, care să cuprindă stocurile cu nivel 0, perspectiva reaprovizionării și stocurile care se apropie de nivel critic (care se aprovizionează înainte de o nouă aprovizionare), pe baza căreia personalul din compartimentul de aprovizionare urmează să acționeze la furnizori pentru impulsionarea livrărilor.

Un al doilea pachet de informații se referă la stocurile excedentare:

situația cantităților în stoc peste nivelul normat și perspectiva evoluției în funcție de reaprovizionările previzibile;

lista stocurilor disponibile;

lista stocurilor fără mișcare sau cu mișcare lentă, cu prezentarea duratei de menținere în stoc și a termenului estimat de absorție (pentru stocurile cu mișcare lentă), în funcție de ritmul de consum realizat anterior.

Selecționarea acestor informații presupune constituirea fișierelor cu normele de stoc (curente, de siguranță, de condiționare etc) și stabilirea criteriilor precise de încadrare a unui stoc în categoria fără mișcare sau cu o mișcare lentă. Pe baza informațiilor referitoare la stocurile excedentare se acționează în următoarele direcții:

transmiterea listelor de stocuri disponibile conducerii unității;

actualizarea listei stocurilor disponibile, pe baza analizei situației stocurilor fără mișcare sau cu mișcare lentă;

analiza stocurilor al căror nivel depășește normativul stabilit și precizarea cauzelor, măsurilor și perspectivelor de reintrare în normal.

A treia categorie de informații privitoare la stocuri sunt cele în expresie valorică:

situația stocurilor de produse și mărfuri pe categorii;

situația încadrării în normativul mijloacelor circulante;

volumul dobânzilor plătite pentru creditele aferente stocurilor, din care dobânzi penalizatoare.

Aceste informații servesc de regulă la stabilirea unor concluzii și măsuri de ansamblu în cadrul analizelor periodice pe bază de bilanț.

În domeniul stabilirii normelor de stoc, sistemul informatic trebuie să includă unele fișiere de date și programe specifice astfel:

fișiere privind intervalele între livrări rezultate din contractele economice;

fișiere privind nivelul diferitelor categorii de cheltuieli referitoare la comandarea, primirea, gospodărirea stocurilor;

fișiere cu date din perioadele anterioare privind mărimea și data de intrare a fiecărui lot în vederea stabilirii intervalelor între livrări și a abaterilor de la ritmicitatea aprovizionării..

Modulul STOCURI oferă mijloacele necesare inițializării și controlului stocurilor existente în fiecare gestiune. Pentru fiecare articol din stoc sunt memorate informații calitative și cantitative. În cazul articolelor înregistrate la mai multe prețuri de gestiune, evidența se face separat, pentru fiecare preț. Acesta oferă posibilitatea lucrului pe luni calendaristice definite ca perioade în sistem. Prin menținerea informațiilor detaliate cu privire la mișcările efectuate asupra stocurilor în lunile anterioare, se pot realiza rapoarte de analiză privind evoluția stocurilor în timp.

Verificarea concordanței între stocurile scriptice rezultate în urma prelucrării documentelor și stocurile reale, existente în gestiuni se realizează prin intermediul formularelor de inventar, întocmite pe baza datelor existente în sistem și a celor completate manual în momentul efectuării controlului. Modulul STOCURI permite evaluarea materiilor prime și materialelor din producția neterminată.Acesta gestionează documentele de tip: proces verbal de constatare a diferențelor de inventar, bon de consum, bon de transfer, bon de transfer la altă unitate contabilă, bon de restituire, bon de predare, fișă limită de consum, proces verbal de casare și recuperare, proces verbal de reevaluare și bon de conversie, care descriu mișcările de articole (materii prime, materiale, semifabricate, produse finite) între gestiunile (magaziile, depozitele, secțiile de producție) societății.

Sistemul asigură nu numai înregistrarea în baza de date a informațiilor conținute de document, ci efectuează simultan actualizarea stocurilor pentru articolele specificate în document și generarea tranzacțiilor contabile corespunzatoare, prelucrarea unui document fiind completă. Acest mod de prelucrare, ce presupune înregistrarea tuturor efectelor (asupra stocurilor și în contabilitate) ce decurg din adăugarea, modificarea sau ștergerea unui document, permite cunoașterea în timp real a situației financiare și materiale a societății, contribuind eficient la fundamentarea deciziilor de aprovizionare, lansare în producție și desfacere.

Asistarea utilizatorului în prelucrarea documentelor se realizează astfel:

Modulul operează în modul gestiune de lucru și perioada curentă care permite gruparea naturală a documentelor după gestiunea emitentă și data emiterii. Gestiunea de lucru se selectează utilizând un dialog care prezintă structura societății sub formă arborescentă.

Modulul oferă facilități de asistare a utilizatorului la specificarea unui articol: afișarea denumirii și unității de măsură, verificarea tipului articolului, alegerea prețului din listă, afișarea stocului curent, actualizarea automată a valorilor la schimbarea cantității sau prețului. Pentru documentele de ieșire din stoc, sistemul avertizează utilizatorul când cantitatea specificată pe document depășește cantitatea din stoc sau cantitatea maximă permisă.

Modulul asigură consistența între datele de stoc și cele de contabilitate, prevenind modificarea directă a cantităților din stocuri de către utilizator. Astfel actualizarea stocurilor se realizează indirect, prin intermediul documentelor. Inițializarea stocului este permisă numai în cazului adăugării unei gestiuni sau sau la instalarea sistemului.

Modulul oferă posibilitatea verificării datelelor introduse de utilizator cu cele completate pe formularele primare, prin calculul valorilor pe linii și a valorii totale pentru toate tipurile de documente pentru care aceste valori au sens.

Modulul permite selectarea unui document introdus anterior, în vederea modificării sau ștergerii, după criterii multiple de selecție: data documentului, gestiunea predătoare sau primitoare, numărul extern al documentului sau identificatorul generat de sistem.

Modulul oferă posibilitatea vizualizării conținutului oricărui tip de document prelucrat, prin generarea unui raport asemănător formularului primar, raport care poate fi afișat sau tipărit la imprimantă.

Modulul permite anularea efectelor unor documente prin facilitatea de introducere a documentelor "în roșu" (cu cantități negative) .

Modulul oferă mecanismul de închidere / deschidere a perioadelor comerciale (de prelucrare a documentelor). Acest mecanism previne prelucrarea documentelor în timpul operațiilor de închidere a perioadei contabile, respectiv efectuarea de corecții după închiderea perioadei contabile.

Modulul asigură înregistrarea informațiilor necesare pentru generarea rapoartelor de urmărire dinamică a stocurilor, prin opțiunea de comutarea a perioadei curente a stocului.

În privința siguranței sistemului, accesul la informațiile din baza de date este controlat prin mecanismul de parole și drepturi de acces structurate pe utilizatori, gestiuni, și operații. Modulul lucrează în modul "tranzacțional" la salvarea unui document în baza de date. Dacă operația eșuează, datele revin la starea anterioară operației.

Sistemul este protejat împotriva erorilor de operare, datele fiind validate înainte de salvare, iar în cazul unei operări greșite este afișat un mesaj care indică explicit modalitatea de corectare a erorii.

Sistemul se poate instala în orice perioadă a anului, fiind necesare: completarea nomenclaturului de articole, introducerea gestiunilor și inițializarea stocurilor pe gestiuni cu cantitățile existente în momentul instalării.

Prin introducerea tehnologiei sistemelor expert într-o întreprindere, au loc schimbări în natura muncii contabile, în sensul că se va încuraja personalul implicat în cooperarea cu proiectanții; schimbări în serviciile interne privind planificarea proiectelor, facturarea și sistemele resurselor umane, precum și schimbări în structura de organizare, schimbări datorate creșterii specializării personalului și intensificării muncii la domiciliu în interesul firmei.

Introducerea tehnologiei sistemelor export în întreprindere oferă și o serie de avantaje cum ar fi: o capacitate de a memora și distribui cunoaștere, cu ofertă de expertiză la momentul oportun; un mediu interactiv de întrunire a personalului; mijloace de stocare a expertizei rar utilizate sau pe cale de dispariție; un bun asistent pentru personalul nou angajat în condițiile în care sunt necesare zilnic deprinderi de înaltă calificare; etc.

Tehnologia sistemelor expert nu a pătruns în unitate, de aceea am considerat utilă propunerea unui prototip de sistem expert: ANALSTOC.

Prototipul de sistem expert ANALSTOC, oferă posibilitatea de a face atât o analiză a stocurilor de produse, cât și de mărfuri. Cu privire la analiza stocurilor sunt vizate aspecte cum ar fi:

analiza vitezei de rotație a stocurilor, viteză exprimată în zile sau număr de circuite, pe an sau pe trimestre;

analiza stocurilor comparativ cu valoarea CA;

analiza evoluției stocurilor față de un nivel considerat, nivel care poate fi stoc normat, stoc mediu, stoc maxim;

analiza stocurilor prin prisma gradului de imobilizare.

Analiza vitezei de rotație a stocurilor. Indicatorul “viteza de rotație”, marchează starea de lichiditate a stocurilor, eficiența folosirii acestora. Accelerarea vitezei de rotație a stocurilor prezintă însemnătate pentru orice societate comercială, întrucât conduce la creșterea masei beneficiarului sau/și la economii de fonduri ce ar putea fi utilizate pentru alte destinații, dacă nu se are în vedere creșterea activității de exploatare. Indicatorul “vitezei de rotație” se poate exprima sub două forme: viteza de rotație în zile (Vz) și viteza în număr de circuite (Nc), căreia i se mai spune coeficientul vitezei de rotație.

Analiza se poate face atât anual cât și pe fiecare trimestru în parte. Pentru realizarea analizei se folosește calificatorul “Analiza vitezei de rotație”, cu valorile:

în zile;

în număr circuite;

pe an;

pe trimestre.

Utilizatorul poate opta pentru analiza “vitezei de rotație” exprimată fie în zile, fie în număr de circuite, iar pentru perioadă poate alege simultan cele două valori, pe an și pe trimestre, obținând rezultatele în funcție de opțiunea sa.

Scopurile prototipului pentru cazul în care utilizatorul a optat pentru analiza lichidității pe an:

Stocuri cu lichiditate anuală mare;

Stocuri cu lichiditate anuală medie;

Stocuri cu lichiditate anuală scăzută.

În cazul optării pentru analiza trimestrială sunt folosite următoarele scopuri:

Pe primul trimestru stocurile au lichiditate mare;

Pe primul trimestru stocurile au lichiditate medie;

Pe primul trimestru stocurile au lichiditate scăzută;

Pe trimestrul al 2-lea stocurile au lichiditate mare;

Pe trimestrul al 2-lea stocurile au lichiditate medie;

Pe trimestrul al 2-lea stocurile au lichiditate scăzută;

Pe trimestrul al 3-lea stocurile au lichiditate mare;

Pe trimestrul al 3-lea stocurile au lichiditate medie;

Pe trimestrul al 3-lea stocurile au lichiditate scăzută;

Pe trimestrul al 4-lea stocurile au lichiditate mare;

Pe trimestrul al 4-lea stocurile au lichiditate medie;

Pe trimestrul al 4-lea stocurile au lichiditate scăzută.

Pentru încadrarea în clasa de lichiditate corespunzătoare se compară aceste rapoarte cu anumite valori alese de sistem și anume: pentru Vz, se compară cu 50 și 100, iar pentru Nc cu 6 și 10 pentru cea anuală și cu 1.5 și 2 pentru cea trimestrială

Nc = = (6)

Analiza stocurilor comparativ cu valoarea CA pe mai mulți ani. Ca și la analiza vitezei de rotație datele se preiau din fișierul “dateanal.wk1”, unde sunt date valoarea CA și a stocurilor de produse și mărfuri pe cinci ani. Se calculează indicii CA și stocurilor luându-se ca an de bază anul precedent, iar apoi pe baza acestor indici se calculează raportul Ind St/Ind CA, raport care se preia prin intermediul variabilelor în prototip. Acest raport se compară cu valoarea primului indicator care fiind an de bază va fi egal cu 1. În funcție de valoarea acestui raport se va ajunge la concluzia dacă stocurile evoluează paralel sau în sens invers cu CA.

Vz = (7)

În cadrul prototipului se folosește calificatorul “Analiza vitezei de rotație față de CA s-a făcut pe o perioadă de” cu valorile:

doi ani;

trei ani;

patru ani.

Scopurile folosite în luarea deciziei sunt:

În unii ani stocurile evoluează în paralel cu CA;

În unii ani stocurile evoluează invers cu CA.

Analiza evoluției stocurilor față de un nivel considerat, compară soldul contului de stocuri de produse și mărfuri cu un nivel considerat, nivel care poate fi stocul normat, stocul mediu sau stocul maxim. Utilizatorul poate opta pentru o comparare a nivelului stocurilor actuale cu toate aceste valori, pentru aceasta folosindu-se calificatorul: “Analiza față de un nivel considerat”, cu valorile:

stoc normat;

stoc mediu;

stoc maxim.

Datele sunt preluate din fișierul de intrare “dateanal.wk1”, se compară și se poate ajunge la una din concluziile: stocurile depășesc, se situează sub sau sunt normale comparativ cu nivelul considerat. Astfel se folosesc următoarele scopuri:

Stocuri care sunt normale față de nivelul considerat;

Stocuri care depășesc nivelul stocului normat;

Stocuri care depășesc nivelul stocului mediu;

Stocuri care depășesc nivelul stocului maxim;

Stocuri care sunt sub nivelul stocului normat;

Stocuri care sunt sub nivelul stocului mediu;

Stocuri care sunt sub nivelul stocului maxim.

Analiza stocurilor în legătură cu gradul de imobilizare a acestora, stabilește dacă stocurile sunt normale, cu mișcare lentă și fără mișcare. Scopurile folosite sunt:

Stocuri normate din punct de vedere al gradului de imobilizare;

Stocurile sunt în general cu mișcare lentă;

Stocurile sunt în general fără mișcare.

Di = (8)

Pe baza datelor preluate din fișierul “dateanal.wk1”, date referitoare la stocul mediu (Sm) și ieșirile de produse și mărfuri (E), se calculează durata de imobilizare pe baza formulei; această valoare comparându-se cu 30 și 60. Dacă pentru Di se obține o valoare mai mică de 30 de zile se consideră că stocurile sunt normale din punct de vedere al gradului de imobilizare; dacă Di are o valoare cuprinsă între 30 și 60 de zile stocurile se consideră a fi cu mișcare lentă, iar pentru valori mai mari decât 100 stocurile se consideră a fi pe ansamblu fără mișcare.

Principalele piese de cunoaștere folosite sunt:

Tabelul 6

Calificatorii folosiți

II. Scopurile:

Stocuri cu lichiditate anuală mare

Stocuri cu lichiditate anuală medie

Stocuri cu lichiditate anuală scăzută

În unii ani stocurile evoluează în paralel cu Cifra de Afaceri

În unii ani stocurile evoluează invers decât Cifra de Afaceri

Stocurile sunt normale față de nivelul considerat

Stocurile depășesc nivelul stocului normat

Stocurile depășesc nivelul stocului mediu

Stocurile depășesc nivelul stocului maxim

Stocuri sub nivelul normat al stocurilor

Stocuri sub nivelul mediu al stocurilor

Stocuri sub nivelul maxim al stocurilor

Stocurile sunt normate din punct de vedere al gradului de imobilizare

Stocurile sunt în general cu mișcare lentă

Stocurile sunt în general fără mișcare

Pe primul trimestru stocurile au lichiditate mare

Pe primul trimestru stocurile au lichiditate medie

Pe primul trimestru stocurile au lichiditate scăzută

Pe trimestrul al 2-lea stocurile au lichiditate mare

Pe trimestrul al 2-lea stocurile au lichiditate medie

Pe trimestrul al 2-lea stocurile au lichiditate scăzută

Pe trimestrul al 3-lea stocurile au lichiditate mare

Pe trimestrul al 3-lea stocurile au lichiditate medie

Pe trimestrul al 3-lea stocurile au lichiditate scăzută

Pe trimestrul al 4-lea stocurile au lichiditate mare

Pe trimestrul al 4-lea stocurile au lichiditate medie

Pe trimestrul al 4-lea stocurile au lichiditate scăzută

Tabelul 7

III. Variabilele:

Reprezentarea cunoașterii folosind tehnica arborilor decizionali:

Fig. 15 Arbore decizional-Lichiditatea annuală scăzută

Fig.16 Arbore decizional-Lichiditatea scăzută pe trimestru I

Fig.17 Arbore decizional-Lichiditatea scăzută pe trimestru II

Fig.18 Arbore decizional-Lichiditatea scăzută pe trimestru III

Fig.19 Arbore decizional-Lichiditatea scăzută pe trimestru IV

Pentru luarea în calcul a incertitudinii prototipul folosește metoda factorilor de incertitudine, folosită în cazul sistemului expert MYCIN, metodă ce realizează combinarea măsurii certitudinii cu măsura incertitudinii relativă la ipoteza I și a unei evidențe E observate de către experți. Prototipul folosește scara oferită de generator, scară ce cuprinde valori între 0 și 10, iar pentru calculul FC s-a folosit formula:

FC(I,E) = ml(I,E) – mN(I,E) (9)

unde:

I = ipoteza sau concluzia regulii;

E = dovada premisei;

mI = măsura încrederii în ipoteză;

mN = măsura neîncrederii în ipoteză.

În realizarea prototipului s-au parcurs următoarele etape:

Etapa inițializării, în care pe baza unei analize detaliate a activităților ce se desfășoară în cadrul compartimentului Analize Economice și Prețuri, și în cadrul compartimentului de gestiune a stocurilor s-au determinat cerințele legate de analiza stocurilor de materiale, astfel încât prototipul să ofere anumite rezultate ale analizei mai multor categorii de utilizatori interesați din cadrul întreprinderii. Astfel sunt necesare rapoarte cu privire la viteza de rotație, cu privire la evoluția stocurilor în raport cu CA, sau față de un nivel stabilit, precum și cu privire la mișcările de stocuri în perioada dată, rapoarte ce sunt necesare diferitelor compartimente din unitate cum ar fi conducerea întreprinderii, compartimentul de Aprovizionare, compartimentul Producție și secțiile, compartimentul de Analize economice și Prețuri, compartimentul de Contabilitate și de gestiune a stocurilor, precum și altor categorii de utilizatori. Acest prototip de sistem expert se vedea necesar mai ales la nivelul compartimentului de Analize, în special în cazul unor rapoarte periodice cerute de către managementul întreprinderii, rapoarte menite să sprijine anumite decizii cu privire la luarea unor măsuri de eliminare a imobilizărilor de stocuri, eventual încercarea de valorificare a stocurilor fără mișcare, precum și determinarea cauzelor care au dus la apariția imobilizărilor stocurilor sau a stocurilor fără mișcare.

Faza de analiză și proiectare, fază ce cuprinde următoarele etape:

proiectarea conceptuală;

stabilirea strategiei de dezvoltare;

stabilirea surselor cunoașterii;

stabilirea resurselor de calcul;

efectuarea studiului de fezabilitate;

efectuarea unei analize cost-beneficiu.

Faza de implementare și testare. La lansarea în execuție a prototipului, utilizatorul este informat într-un scurt rezumat asupra operațiunilor executate de acesta, a opțiunilor de care dispune, precum și modalitățile de calcul. Trecerea la execuția propriu-zisă a prototipului se face prin activarea butonului “Continue”.

Regulile de producție folosite în realizarea prototipului sunt redate în anexa B.

CAPITOLUL 4 ANALIZE COMPARATIVE ȘI CONTROLUL PRIVIND STOCURILE DE PRODUSE ȘI MăRFURI (pe exemplul S.C Romanceram S.A)

Obiectivele principale ale analizEi stocurilor sunt:

urmărirea pe total și pe categorii a stocurilor efective în comparație cu cele optime, minime sau medii antecalculate și determinarea stocurilor peste cele optime sau sub cele optime și a imobilizărilor în stocuri;

analiza cauzelor care au provocat analiza stocurilor efective peste sau sub cele optime sau minime, stabilirea posibilităților de reducere sau lichidare a imobilizărilor în stocuri necesare;

analiza structurii calitative a stocurilor și depistarea celor care au o utilitate lentă, a celor neutilizabile în producția firmei, a celor declasate, depozitate necorespunzător, în curs de casare, etc.;

analiza lipsurilor de valori materiale.

4.1 Prezentarea surselor de informații folosite în analiza stocurilor

În analiza stocurilor de produse și mărfuri se folosesc informații din surse cum sunt:

bilanțul contabil cât și anexele acestuia;

contul de profit și pierdere.

Din bilanțul contabil și anexele acestuia se obțin informații cantitative privind activele circulante, stocurile existente atât la începutul, cât și la sfârșitul perioadei. Contul de profit și pierdere furnizează informații valorice privind stocurile de produse și mărfuri

Din contul de profit și pierdere se obțin valorile cifrei de afaceri, producției exercițiului, veniturilor din vânzarea mărfii, producției vândute atât la începutul cât și la sfârșitul perioadei.

Structura și evoluția stocurilor de produse și mărfuri în S.C Romanceram

S.A

Activele circulante au avut următoarea evoluție, în totalul patrimoniului societății Romanceram S.A (%)

Tabelul 8

EVOLUȚIA ACTIVELOR CIRCULANTE ÎN TOTALUL PATRIMONIULUI

Din activele circulante, ponderea o dețin stocurile, structura prezentându-se ca în tabelul de mai jos:

Tabelul 9

PONDEREA STOCURILOR ÎN TOTAL ACTIVE

Activele curente sau circulante înregistrează o creștere a ponderii lor în total patrimoniu, ceea ce duce la o creștere a capacității societății de a-și achita obligațiile de plată într-un interval de timp dat.

Creșterea solvabilității societății în perioada analizată se datorează, în primul rând creșterii ponderii stocurilor în total active circulante (în anii 2000 și 2001), iar în anul 2002 se observă o creștere semnificativă a disponibilităților bănești, respectiv o scădere a stocurilor.

Componența stocurilor se prezintă în tabelul 10, astfel:

Tabelul 10

COMPONENȚA STOCURILOR

Avându-se în vedere specificul activității societății și anume, producția, materiile prime și produsele finite ocupă cea mai mare parte a stocurilor în comparație cu ponderea mărfurilor.

Tendința produselor finite în perioada analizată este în scădere, fapt ce se datorează creșterii volumului de vânzări de-a lungul celor trei ani luați în calcul.

Evoluția producției fizice în perioada 2000 – 2002 se prezintă în tabelul următor:

Tabelul 11

EVOLUȚIA PRODUCȚIEI FIZICE

La “obiecte sanitare” – producția fizică a crescut prin creșterea calității materiilor prime și prin modernizarea tehnologiei de preparare a barbotinei și glazurii. La “secția teracotă” a scăzut producția fizică, datorită reducerii cererii de teracotă.

Activitatea comercială a S.C. ROMANCERAM S.A. are ca principal obiectiv livrarea stocurilor existente la începutul anului și a producției programate în 2003, precum și realizarea de profit. Pentru stabilirea direcțiilor de acțiune, s-a pornit de la analiza evoluției producției, stocurilor și a livrărilor în ultimii trei ani.

Producția a evoluat conform tabelului de mai jos:

Tabelul 12

EVOLUȚIA PRODUCȚIEI ÎN PERIOADA 1999-2002

Stocurile de obiecte sanitare au evoluat ca în tabelul 13 :

Tabelul 13

EVOLUȚIA STOCURILOR DE OBIECTE SANITARE

Evoluția mai poate fi evidențiată și cu ajutorul figurii 20:

Fig. 20 Evoluția stocurilor de obiecte sanitare

Urmărind evoluția stocului, se constată că de la an la an acesta a crescut, la sfârșitul anului 2002 având un stoc de 560,5 to.

Întrucât în trimestrul IV 2002 se înregistrează o scădere cu 30 % a livrărilor la export față de trimestrul III, datorită conjuncturii pieței, stocul urmează să fie livrat până la sfârșitul trim. I și in trim. II 2003, când livrările vor crește, cu această situație societatea confruntându-se și în anii anteriori.

În vederea livrării produselor aflate în stoc la sfârșitul anului 2002 și a producției anului 2003 se fac eforturi în următoarele direcții:

menținerea livrărilor pe piața franceză la un nivel de 2500 to./an;

creșterea exportului pe piața cehă cu 30% și atragerea de noi clienți pe această piață;

continuarea acțiunii de promovare a produselor pe piața Poloniei.

ținând cont de cererea clienților se încearcă finalizarea, până la sfârșitul anului 2003, a acțiunii de echipare a produselor cu accesoriile necesare, considerând acest lucru ca o oportunitate pentru societate și evaluarea celor mai bune alternative care să conducă la satisfacerea clientului;

asigurarea cu materii prime de cea mai buna calitate și eliminarea comisionarilor din activitatea de aprovizionare.

Evoluția vânzărilor în perioada 2000 – 2003 se prezintă astfel:

Tabelul 14

EVOLUȚIA VâNZĂRILOR ÎN PERIOADA 2000-2003

Grafic evoluția vânzărilor se prezintă ca în figura 21 :

Fig.21 Evoluția vânzărilor în perioada 2000-2003

Fig.21 Evoluția vănzărilor

Evoluția livrărilor la cahle teracotă este redată în tabelul următor :

Tabelul 15

EVOLUȚIA LIVRăRILOR LA CAHLE TERACOTĂ

Grafic evoluția livrărilor la cahle teracotă se prezintă mai jos:

Fig.22 Evoluția livrărilor la cahle teracotă în perioada 2000-2003

Pentru vânzările pe piața internă s-a conceput un plan de livrări lunare după cum urmează:

Tabelulul 16

PLAN DE LIVRĂRI LUNARE

Realizarea acestui plan are ca efect creșterea volumului vânzărilor cu 10% față de anul 2002. Totodată se acționează în următoarele direcții:

menținerea clienților actuali și a piețelor actuale de desfacere;

creșterea volumului fizic al vânzărilor prin distribuitori zonali;

reducerea cheltuielilor de desfacere cu 1%;

participarea la cel puțin 6 târguri și expoziții organizate în țară și străinătate;

îmbogățirea gamei de materiale promoționale a firmei (bannere din poliplan cu sigla firmei, afișe tip poster pentru reclamă) și expunerea acestora în punctele de vânzare ale clienților;

efectuarea de delegații lunare în țară la principalii clienți pentru o mai bună colaborare și cunoaștere a cerințelor pieței;

realizarea a 3 tipuri de șeminee pentru a testa piața externă, precum și de piesele ornamentale pentru ridicarea valorii sobelor și șemineelor.

Analizând evoluția exportului în ultimii patru ani se constată o creștere a exportului cu 24% în anul 2002 față de 1999, aceasta în condițiile în care se înregistrează o creștere a producției cu 23%, acest salt fiind influențat de o evoluție favorabilă a exportului pe piața franceză. Cu toate că se înregistrează o creștere a livrărilor la export, în condițiile de mai sus, în același timp se observă și o creștere a stocului în procent de 28%.

4.3 Analiza vitezei de rotație a stocurilor de produse și mărfuri

Gestionarea resurselor trebuie să asigure realizarea integrală și la termen a obiectivului de activitate al societății, obținerea unor produse și servicii de calitate superioară competitive pe piață, valorificarea superioară a potențialului resurselor.

Exprimarea sintetică a modului de gestionare a resurselor se realizează cu ajutorul vitezei de rotație, prin care se măsoară durata în timp necesară parcurgerii tuturor fazelor ciclului de exploatare. Ratele de gestiune măsoară durata de transformare a activelor în lichidități și durata de reînnoire a datoriilor.

Derularea activității curente este asigurată de procese economice (prin care se asigură transformarea materiilor prime și materialelor în noi valori de întrebuințare) și procese financiare (prin care se realizează mobilizarea și alocarea surselor financiare pentru desfășurarea activității. Din veniturile totale se acoperă toate cheltuielile, se reînnoiesc imobilizările fixe și stocurile, se rambursează creditele, se achită obligațiile financiare și fiscale, se creează resurse de dezvoltare.

Ratele de gestiune se folosesc pentru a aprecia nivelul de utilizare a resurselor aflate la dispoziția întreprinderii, respectiv viteza cu care aceste resurse parcurg circuitul economic și ajung să devină lichidități.

Măsurarea vitezei de rotație se realizează cu ajutorul a doi indicatori:

numărul de rotații (nrot) care arată de câte ori se rotește elementul de activ analizat prin elementul de venit într-o perioadă de gestiune; creșterea numarului de rotații înseamnând creșterea eficienței utilizării elementului;

(9)

durata în zile a unei rotații (dz) care arată durata medie în care elementul analizat parcurge întregul ciclu economic și se reîntoarce în firmă sub forma inițială bănească ; reducerea duratei medii în zile a unei rotații înseamnă o recuperare mai rapidă a elementului analizat sub forma banească.

(10)

Cei doi factori ai vitezei de rotație se condiționează reciproc (veniturile depind în mare masură de nivelul și evoluția elementelor de activ și pasiv, care la rândul lor depind direct de nivelul veniturilor).

Accelerarea vitezei de rotație, concretizată în creșterea numărului de rotații sau diminuarea duratei în zile a unei rotații, înseamnă reducerea necesarului absolut și/sau relativ de resurse pentru realizarea unui anumit nivel al venitului, deci obținerea unui venit mai mare la un consum total dat de resurse, aceasta având loc când dinamica elementului de venit devansează ca ritm dinamica elementului de activ sau pasiv.

Accelerarea sau încetinirea vitezei de rotație are ca efect eliberarea absolută și/sau relativă a resurselor materiale și financiare, reducerea cheltuielilor de exploatare și deci sporirea profitului.

Încetinirea vitezei de rotație, constatată prin reducerea numărului de rotații sau creșterea duratei în zile a unei rotații, înseamnă creșterea necesarului absolut și/sau relativ de resurse pentru atingerea unui anumit nivel de venit, deci obținerea unui nivel mai scăzut al venitului la un consum total dat de resurse, aceasta având loc când dinamica elementului de venit este devansată ca ritm de dinamica elementului de activ sau pasiv.

Viteza de rotație a resurselor este elementul determinant al nivelului și evoluției eficienței economice, a rentabilității și a masei profitului. Accelerarea sau încetinirea vitezei de rotație are ca efect direct eliberarea sau imobilizarea absolută sau relativă de resurse.

Rotația stocurilor arată rapiditatea cu care stocurile trec prin toate stadiile activității până se reîntorc în forma banească inițială. Cu cât viteza de rotație a lor este mai mare, cu atât eficiența folosirii lor este mai mare, având drept efect eliberarea de resurse financiare.

Rata de gestiune a stocurilor totale arată de căte ori într-o perioadă de gestiune stocurile materiale trec succesiv prin fazele de aprovizionare, fabricație și vânzare, respectiv durata în zile a unei rotații complete. Valoarea minimă care asigură o eficiență acceptabilă a gestiunii stocurilor este de 8 rotații, care corespunde unui termen mediu de revenire sub forma bănească inițială de 45 de zile. Cu cât viteza de rotație a stocurilor este mai mare cu atât eficiența folosirii lor este mai ridicată, deoarece efectele folosite în urma folosirii acestora sunt mai mari, aceasta având loc când creșterea cifrei de afaceri se face într-un ritm superior dinamicii stocurilor totale. Principalul efect este eliberarea de resurse financiare. Eliberarile sunt echivalente cu disponibilizarea de resurse materiale și financiare.

Încetinirea vitezei de rotație înseamnă reducerea eficienței folosirii lor, principalul efect fiind imobilizarea de resurse financiare. Imobilizarile sunt echivalente cu un necesar suplimentar de resurse materiale și financiare.

Eliberările (E) sau imobilizările (I) se pot determina după relațiile:

(11)

Măsurile principale pentru accelerarea vitezei de rotație a stocurilor se pot identifica în stadiul circuitului economic în care acționează, adică aprovizionare, depozitare, producție, desfacere și încasare. Practic aceste măsuri pot fi concentrate prin formularea a două ipoteze:

Dimensionarea optimă a stocurilor în toate fazele ciclului economic;

Reducerea cheltuielilor de exploatare.

Atingerea acestor obiective înseamnă accelerarea vitezei de rotație a stocurilor, creșterea gradului lor de lichiditate, cu toate efectele favorabile pentru rezultatele financiare ale înterprinderii.

Am ales să analizez viteza de rotație a stocurilor de produse și mărfuri în cadrul societății comerciale Romanceram S.A în perioada 2000 – 2002.

Pentru stocurile totale de produse și mărfuri, aceasta se prezintă astfel:

Tabelul 17

ANALIZA VITEZEI DE ROTAȚIE A STOCURILOR TOTALE DE PRODUSE ȘI MĂRFURI

În ultimul an analizat, stocurile totale de produse și mărfuri se roteau de 8,43 ori, ceea ce presupune o eficiență a gestiunii stocurilor, situație corelată cu creșterea într-un ritm mai lent a stocurilor totale de produse și mărfuri fața de cifra de afaceri, recuperându-se sub forma inițială bănească prin cifra de afaceri într-un termen de 43 de zile. Față de anul precedent numărul de rotații a crescut cu 3,1 de rotații, iar durata în zile a unei rotații a scăzut cu 25 de zile. În ultima perioadă s-a manifestat o tendință de creștere a numărului de rotații și de scădere a numărului de zile, fapt ce a generat efecte pozitive de natura eliberărilor de resurse financiare.

Pentru a obține o imagine mai detaliată asupra gestiunii lor, viteza de rotație a stocurilor de produse și mărfuri se analizează pe principalele sale componente corespunzător fazelor ciclului de exploatare – comercializare:

stocul de producție neterminată;

stocul de produse finite;

stocul de mărfuri.

Viteza de rotație a stocurilor de producție neterminată arată eficiența activității de producție. Măsurile de accelerare a vitezei de rotație sunt legate de organizarea corespunzătoare a activității de producție și depozitare a producției în curs de execuție. Aceasta se prezintă în tabelul următor:

Tabelul 18

ANALIZA VITEZEI DE ROTAȚIE A STOCURILOR DE PRODUSE NETERMINATE

În ultima perioadă analizată numărul de rotații a crescut cu 6,76 rotații ceea ce exprimă o creștere a eficienței utilizării stocului de produse neterminate și este corelată cu creșterea într-un ritm mai lent a stocurilor de producție neterminată față de producția exercițiului. Durata unei rotații a scăzut în ultima perioadă cu 2 zile, dar se situează sub nivelul minim de 45 de zile care corespunde unui termen mediu de revenire sub forma bănească inițială. Creșterea numărului de rotații și scăderea numărului de zile are ca efect o îmbunătățire adusă ciclului de fabricație, efectul acestei situații fiind o eliberare de resurse financiare.

Viteza de rotație a stocurilor de produse finite arată eficiența activității de desfacere. Măsurile de accelerare a vitezei de rotație sunt legate de organizarea corespunzătoare a activității de desfacere și depozitare a produselor finite. Analiza acesteia se prezintă în tabelul de mai jos.

Tabelul 19

ANALIZA VITEZEI DE ROTAȚIE A STOCULUI DE PRODUSE FINITE

Numărul de rotații, în ultimul an analizat a fost de 10,72, ceea ce exprimă o eficiență a gestiunii stocurilor de produse finite, acesta crescând cu 4,57 de rotații și este corelată cu creșterea într-un ritm mai lent a stocurilor de produse finite față de producția văndută. Durata în zile a scăzut în ultimul an cu 25 de zile, fapt ce exprimă o recuperare mai rapidă a stocului de produse finite sub formă bănească, dar se află sub nivelul minim de 45 de zile. Efectul acestei situații se concretizează în eliberări de resurse financiare (deoarece activitatea preponderentă a societății este cea de producție).

Viteza de rotație a stocurilor de mărfuri arată eficiența activității comerciale. Măsurile de accelerare a vitezei de rotație sunt legate de organizarea corespunzătoare a activității de comercializare și depozitare a mărfurilor.

Tabelul 20

ANALIZA VITEZEI DE ROTAȚIE A STOCULUI DE MĂRFURI

În ultima perioadă de calcul numărul de rotații a fost de 7,13 (acestă valoare fiind mai mică decât 8) scăzând cu 7,66 de rotații, ceea ce exprimă o ineficiență a gestiunii stocurilor de mărfuri, fiind corelată cu creșterea într-un ritm mai rapid a stocurilor de mărfuri față de veniturile din vânzarea mărfurilor. Durata unei rotații în zile a crescut cu 26 de zile, situația favorabilă determinând o recuperare mai greoaie a stocului de mărfuri. Efectul situației nefevorabile se concretizează în imobilizări de resurse financiare.

Explicarea modificării rotației stocurilor se prezintă în tabelul următor:

Tabelul 21

EXPLICAȚIA MODIFICĂRII ROTAȚIEI STOCURILOR

Stocurile medii se determină prin media aritmetică a stocurilor de la începutul (Si) și de la sfârșitul perioadei (Sf).

(11)

Modificarea rotației de la o perioadă la alta se poate cuantifica cu relația:

(12)

Această abatere poate fi explicată pe seama următorilor factori de influență:

Pe seama modificării CA:

(13)

Pe seama modificării soldului mediu al stocurilor totale:

, (14)

din care:

Pe seama soldului mediu al stocurilor de produse neterminate:

(15)

Pe seama modificării soldului mediu al stocurilor de produse finite:

(16)

Pe seama modificării soldului mediu al stocurilor de mărfuri:

(17)

Modificarea duratei rotației stocurilor are ca efect eliberarea(-E) sau imobilizarea(+I) de resurse financiare din exploatare:

(18)

Tabelul 22

ANALIZA MODIFICĂRII DURATEI ROTAȚIEI STOCULUI TOTAL PE SEAMA MODIFICĂRII FACTORILOR COMPONENȚI

Pentru ultima perioadă de analiză constatăm o creștere a numărului de rotații a stocurilor de produse și mărfuri, care a condus la o scădere cu 9,59 de zile. Acest lucru reprezintă un aspect pozitiv, în medie scăzând durata de transformare a stocurilor în lichidități, având ca principal efect eliberări de resurse financiare în valoare de 5087,5.

Acest fapt se datorează acțiunii următorilor factori de influență:

sporirea cu 42% a cifrei de afaceri față de anul precedent (de la 136534 mil.lei în 2001 la 193633 mil.lei în 2002), care a avut un efect pozitiv, ducând la reducerea duratei rotației stocurilor totale cu 16,33 zile;

creșterea soldului mediu al stocurilor totale cu 17% față de anul precedent (de la 24301 mil.lei în 2001 la 20734 mil.lei în 2002), care a avut un efect negativ sporind durata rota, care a avut un efect negativ sporind durata rotației cu 6,74 zile. Acest lucru poate fi explicat prin:

creșterea soldurilor medii de stocuri de producție neterminată cu 35,6% (de la 3110,5 mil.lei în 2001 la 4218,5 mil.lei în 2002), care a determinat o sporire cu 2,09 zile a indicatorului. Durata de rotație a stocului de produse neterminate prin cheltuieli de producție s-a redus cu 2 zile (de la 10 zile în 2001 la 8 zile în 2002), reflectând reducerea duratei medii a ciclului activității de fabricație;

creșterea soldurilor medii de stocuri de produse finite cu 12% ( de la 17016 mil.lei în 2001 la 19069,5 mil.lei în 2002), care a determinat o sporire cu 3,87 de zile a indicatorului. Durata de rotație a stocului de produse finite prin producția vândută a scăzut cu 25 de zile (de la 59 de zile în 2001 la 34 de zile în 2002), reflectând scăderea duratei medii a ciclului activității de desfacere;

creșterea soldurilor medii de stocuri de mărfuri cu 70% (de la 596,5 mil.lei în 2001 la 1013 mil.lei în 2002), care a determinat o creștere cu 0,78 de zile a indicatorului. Durata de rotație a stocului de mărfuri a crescut cu 26 de zile (de la 25 de zile în 2001 la 51 de zile în 2002), reflectând creșterea duratei medii a ciclului activității strict comerciale.

4.4 Controlul stocurilor de produse și mărfuri

Toate valorile materiale care intră în gestiunea unității se supun obligatoriu operațiilor de recepție calitativă și cantitativă efectuate de comisii special constituite, după care se înregistrează în evidența operativă și în contabilitate. În acest fel operațiunile de recepție îndeplinesc un important rol preventiv în administrarea patrimoniului, împiedicând pătrunderea în unitate a unor bunuri necorespunzătoare sub aspect cantitativ, calitativ sau sortimental.

Bunurile materiale, care se înregistrează ca stocuri, pot proveni fie din exteriorul unității prin diverse modalități de aprovizionare, fie din interiorul unității rezultate prin prelucrare. Cea mai mare și cea mai frecventă cale de procurare a bunurilor materiale o constituie aprovizionarea de la diverși furnizori.

La intrarea în gestiunea unității, bunurile se supun recepției. Recepția este operația prin care se constată în mod real, faptic, calitatea și cantitatea bunurilor primite cât și modul de efectuare al transportului acestora. Rezultatul recepției se confirmă prin întocmirea NIR (nota de intrare recepție și constatare de diferențe) sau Procesul verbal de recepție. După obiectivele urmărite recepția este de trei feluri :

recepția cantitativă, se efectuează în fața gestionarului prin diverse metode în funcție de natura bunului (numărare, cântărire, măsurare cu bare) și se confruntă cu datele din documentele furnizorului sau cărăușului (cel care a efectuat transportul);

calitativă, se efectuează prin probe speciale de laborator, măsurarea cu diverse aparate fie la cumpărare fie la alte unități specializate. Rezultatul acestei forme de recepție se consemnează în buletine de analiză, certificate de calitate etc.;

recepția transportului, se face la preluarea mărfii de la cărăuși prin verificarea sigiliilor la vagoane, colete, containere, a încuietorilor, să corespundă numărul și greutatea mijlocului de transport cu cel din documentele însoțitoare ale mărfurilor.

În situațiile când apar diverse decalaje între momentul sosirii bunurilor și al efectuării recepției sau primirii documentelor se procedează, astfel :

când apar decalaje între aprovizionarea și recepția bunurilor, care se dovedesc a fi proprietatea unității se procedează :

bunurile materiale în curs de aprovizionare sau sosite și nerecepționate se înregistrează distinct la intrarea în patrimoniu ;

bunurile sosite fără factură se înregistrează ca intrări în gestiune atât la locul de depozitare cât și în contabilitate ;

când apar decalaje între vânzarea și livrarea bunurilor, acestea se înregistrează ca ieșiri din patrimoniu, nemaifiind în proprietatea unității ;

bunurile vândute și nelivrate se înregistrează distinct în contabilitate în conturi în afara bilanțului ;

bunurile livrate dar nefacturate, se înregistrează ca ieșiri din gestiune atât la locul de depozitare cât și în contabilitate;

bunurile aprovizionate sau vândute cu clauze de rezerve de proprietate, se înregistrează ca intrări, respectiv ieșiri atât în gestiune cât și în contabilitate conform actelor încheiate ;

bunurile primite pentru prelucrare, în custodie, în consignație se recepționează distinct ca intrări în gestiune. În contabilitate sa înregistrează în conturi din afara bilanțului.

Asigurarea condițiilor de depozitare și conservare a valorilor materiale are un rol hotărâtor în evitarea degradării sau deprecierii unor bunuri și a sustragerii acestora de către diferite persoane din întreprindere sau din afară.

Se urmăresc obiective cum sunt:

existența capacităților de depozitare și nivelul lor tehnic sau starea acestora;

modul de organizarea a magaziilor și depozitelor, în sensul specializării lor și compartimentării interioare, în funcție de natura bunurilor gestionate;

măsurile luate de întreprindere pentru utilizarea rațională și întreținerea curentă a capacităților de depozitare;

înzestrarea tehnică a depozitelor cu mijloacele necesare transportului și manipulării bunurilor, cu aparate de cântărire, de măsurare și de control, cu rafturi și stelaje care să permită accesul ușor la bunurile depozitate și cu puncte de pază contra incendiilor, echipate în mod corespunzător;

delimitarea valorilor materiale din gestiuni în funcție de situația sau regimul acestora (destinate procesului de producție sau rezultate din acesta, procurate din fondurile pentru investiții, sosite și nerecepționateîncă, refuzate la recepție și prelucrate în custodie, primite pentru prelucrare sau în consignație); o atenție deosebită se acordă existenței și modului de reflectare în documente de evidență operativă a materialelor eliberate din gestiuni și neconsumate încă în secții, precum și a produselor ori a semifabricatelor terminate, dar care nu au trecut probele de control tehnic de calitate și nu sunt predate la magazie;

dacă bunurile din unitate sunt date în grija directă a unor persoane și modul în care acestea se ocupă de păstrarea, folosorea sau consumarea lor;

dacă bunurile din gestiuni sunt etichetate și descrise in mod corespunzător ( simbol,cod, denimire, dimensiuni), pentru a putea fi identificate rapid și cu maximă precizie;

dacă unitatea a stabilit și dacă gestionarii cunosc persoanele care au dreptul să dispună eliberarea bunurilor din gestiunile lor;

dacă unitatea utilizează limite maxime și minime de stocuri și dacă gestionarii respectă obligațiile care le revin în cazul depășirii acestora

Organizarea pazei și asigurarea securității valorilor materiale joacă un rol important în prevenirea păgubirii avutului privat.

În această direcție, organele de conducere stabilesc sarcini și responsabilități precise, care vizează două aspecte:

asigurarea pazei și măsurile de siguranță la magaziile sau depozitele întreprinderii;

organizarea controlului de poartă.

Verificarea măsurilor luate de întreprindere pe linia pazei avutului propriu este de competența organelor de control ierarhizat, dar poate face și obiectul unor acțiuni ale organelor de control gestionar de fond sau ale altor categorii de organe, care exercită î acest caz un control faptic și mai puțin un control documentar. Important este ca verificările faptice să fie inopinate și repetate de mai multe ori, pentru a surprinde realitatea fenomenului controlat.

În contextul sarcinilor generale legate de apărarea integrității avutului privat, o importanță deosebită revine inventarierii patrimoniului.

În România, inventarierea patrimoniului reprezintă o obligație stabilită prin norme juridice și metodologice specifice. Potrivit acestor norme, inventarierea patrimoniului reprezintă ansamblul operațiunilor prin care se constată existența tuturor elementelor de activ și de pasiv, fie cantitativ, fie cantitativ și valoric, fie numai valoric, după caz, aflate în patrimoniul unității la data efectuării inventarului. Acesta vizează și bunurile și valorile aparținând altor persoane juridice sau fizice și deținute temporar de unitate cu orice titlu.

Pe lângă inventarierile impuse de norme, mai pot exista și inventarieri de control (care revin cel mai adesea organelor proprii de control gestionar) care nu au o legătură directă și nemijlocită cu imaginea fidelă a conturilor contabile și mai ales a celor anuale, deși exercită o infuență notabilă asupra respectivei imagini.

Potrivit normelor și uzanțelor, produsele finite, cele reziduale și semifabricatele din producție proprie aflate în depozitele unităților producătoare se inventariază în aceleași condiții și după aceleași reguli ca și stocurile de valori materiale, pe loturi de depozitare și pe gestiuni, indicându-se și indici calitativi, dacă este cazul. Stocurile care au suferit deprecieri fizice, dar și cele fără mișcare sau cu mișcare lentă, inutilizabile, se vor întocmi liste de inventar separate. Pentru aceste stocuri, îndeosebi pentru cele degradate ori depreciate (dezasortate, desperecheate, demodate) comisiile de inventariere au obligația să întocmească și să anexeze la liste procesele verbale de constatare din care să rezulte cauzele nefolosirii, caracterul și gradul degradării (deteriorării), factorii care au determinat situația bunurilor respective și eventualele persoane vinovate.

Inventarierea producției în curs de execuție, respectiv a bunurilor aflate în curs de fabricație la locurile de muncă, dar și acele produse sau semifabricate care deși au fost terminate, nu au trecut toate probele de control tehnic și de recepție sau nu au fost completate cu toate piesele și accesoriile, prezintă particularități semnificative.

Ca regulă generală, inventarierea producției în curs (nefinite) trebuie precedată de alte operațiuni, care (în fond) cad în sarcina secțiilor de producție, dar pe care comisia de inventar trebuie să le supravegheze direct. În această categorie se cuprind:

predarea la magazii și depozite, pe bază de documente justificative legal întocmite, a tuturor pieselor, ansamblurilor și agregatelor a căror prelucrare a fost terminată și care au fost recepționate de controlul tehnic de calitate;

colectarea dinsecție sau din ateliere a tuturor pieselor rebutate, produselor reziduale și deșeurilor, pentru care se vor întocmi documente de constatare aferente;

prezentarea la control a produselor și semifabricatelor a căror utilizare este incertă sau îndoielnică și întocmirea pentru acestea a documentelor de constatare corespunzătoare.

Operațiunea propriu-zisă de inventariere a producției în curs constă în determinarea efectivă a stocurilor faptice și evaluarea lor. Societățile comerciale pot adopta criterii și metode proprii de inventariere a producției în curs, cu condiția ca acestea să nu producă denaturări în masa patrimoniului și mai ales în volumul și structura cheltuielilor și veniturilor din exploatare, respectiv în cuantumul și natura rezultatelor perioadei calendaristice de referință. În documentele de inventariere, comisia are obligația să precizeze modul de determinare a cantităților inventariate, calculele efectuate (mai ales atunci când sunt necesare transformări dintr-o unitate de măsură în alta) și detalii despre evaluarea respectivelor cantități. Tot ea are sarcina de a proceda în așa fel încât să se evite omisiunile, dar si înregistrarea repetată a acelorași valori.

Normele metodologice oficiale recomandă pentru evitarea omiterii sau inventarierii de două sau de mai multe ori a acelorași bunuri, procedeul dublei inventarieri..

Pentru realizarea inventarierii stocurilor de mărfuri, comisia de inventariere sau revizorul de gestiuni trebuie să asigure mai întâi colectarea la casieria centrală a sumelor rezultate din vânzări la toate punctele de desfacere, întocmirea monetarului și totalizarea sumelor inregistrate în aparatele de casă. După anularea acestor totaluri se stabilesc eventualele diferențe dintre totalul monetarului și totalul benzilor de control. Comisia asistă pe gestionar la întocmirea raportului de gestiune care se trimite la compartimentul contabilitate.

Mărfurile pot fi inventariate la perioade mai mici, de două sau de trei ori pe an. Pentru comerț, dar și pentru alte sectoare, se stabilește regula potrivit căreia „bunurile păstrate în același loc sau în locuri distincte, dar care sunt gestionate de aceeași persoană constituie o singură gestiune chiar dacă sunt de categorii diferite și sunt evidențiate separat în contebilitate”. Ambalajele se inventariază o dată cu mărfurile, la una din inventarierile efectuate asupra acestora.

În cazul bunurilor influiențate de mediu inventarierea trebuie făcută pe loturi, iar în alte cazuri inventarierea poate fi influiențată de mărimea stocurilor sau de natura ambalajelor. În cazuri excepționale (când cântărirea nu este posibilă și numai pentru cantități relativ mici, se poate recurge la măsurarea efectivă a stocului cu ajutorul măsurilor litrate și marcate. Probele de laborator sunt necesare și pentru mărfurile alimentare, îndeosebi pentru cele care prezintă indici de alterare sau cele care pot fi ușor denaturate și diluate, acestea prelevându-se în dublu exemplar. Mărfurile cu termen de garanție expirat sau care se află în limita acestui termen, trebuie să fie specificate în listele de inventariere.

Inventarierea pe loturi este obligatorie atunci când cotele de pierdere naturală (de perisabilități) sunt stabilite în funcție de termenele ori duratele de păstrare sau depozitare.

Stabilirea stocurilor prin cubare se face în cazul unor produse sau mărfuri de masă, cum sunt :cimentul, ipsosul, varul etc. aflate în vrac. Mărfurile ambalate în saci egalizați pot fi inventariate prin numărarea sacilor, verificându-se de câte ori este nevoie, conținutul prin sondaj.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Concluziile care se pot trage cu privire la stocurile de produse și mărfuri se referă la stocurile de produse finite (cahle de teracotă), care s-au majorat din cauza scăderii pieței de desfacere în perioada sezonului rece (perioada noiembrie-decembrie-ianuarie), influențând nerealizarea programului de vânzări. În același timp, nerealizarea programului de vânzări (stoc mare) a fost influențat și de inexistența pe stoc a cărămizilor subțiri. Pentru obiectele sanitare stocul a scăzut datorită:

lavoarelor executate pe mașina de turnare neputându-se corela capacitatea de producție cu posibilitatea de livrare;

produselor mono neasortate.

Căile de accelerare a vitezei de rotație a activelor circulante în faza de producție constau în reducerea duratei ciclului de producție și diminuarea costurilor prin:

reproiectarea produselor și asimilarea de noi produse cu consumuri reduse și mai performante;

perfecționarea proceselor și procedeelor tehnologice;

organizarea corespunzătoare a producției și muncii prin utilizarea tuturor capacităților de producție, stabilirea unor fluxuri raționale de fabricație, alegerea tehnologiilor, folosirea integrală a timpului de lucru;

organizarea rațională a transportului intern și a aprovizionării locului de muncă;

reducerea și chiar eliminarea întreruperilor neprevăzute în procesul de producție ca urmare a lipsei materiilor prime și materialelor, a prelungirii executării unor reparații sau executării necorespunzătoare a unor reparații;

creșterea nivelului calitativ al produselor.

În stadiul vânzării, căile de accelerare a vitezei de rotație a activelor circulante pot fi:

creșterea ritmului vânzărilor prin:

încheierea contractelor de livrare a producției cu cantități, dimensiuni, calitate și termene precis delimitate;

mecanizarea transportului produselor finite și a semifabricatelor din secțiile de producție către magazii;

urmărirea operativă și sistematică a modului în care sunt respectate clauzele contractuale;

sporirea ritmului de încasare a producției livrate prin:

orientarea firmei către formele de decontare cele mai avantajoase;

urmărirea încasării sumelor în curs de decontare;

aplicarea de sancțiuni electronice și financiare în cazul nerespectării clauzelor contractuale.

În practică, sunt dese situațiile când de la o perioadă la alta se înregistrează creșteri sensibile de prețuri la stocurile de produse și mărfuri cu influențe considerabile în ce privește reluarea procesului de producție și viitoarele costuri de producție.

Influența inflației asupra stocurilor se face simțită atunci când viteza de rotație a acestora este redusă. În funcție de particularitățile proceselor consumatoare și creatoare de valori, de ponderea stocurilor în total active și de metodele folosite în evaluarea acestora la ieșire, se poate aprecia dacă inflația influențează într-o măsură mai mică sau mai mare aceste active.

În cazul produselor în curs de execuție, care sunt de tip nemonetar, inflația poate avea influențe negative prin existența unor procese de fabricație cu durată lungă, căt și prin imposibilitatea reluării la nivel real a producției în cazul deprecierii creanțelor .

Produsele, elemente de tip nemonetar sunt influențate de inflație prin faptul că fișele de calculație a costurilor pot cumula valori exprimate în putere de cumpărare diferite.

Stocurile aflate la terți pot fi influențate pozitiv de inflație, dacă sunt evaluate în condițiile metodei FIFO, deoarece produce o influență minimă din punct de vedere valoric a inflației asupra stocurilor.

Mărfurile, tot elemente de tip nemonetar, sunt influențate pozitiv de inflație prin aprovizionări și vânzări ritmice pentru anumite grupe de mărfuri, dar pot fi influențate negativ, atunci când stocurile greu vandabile sau de folosință îndelungată duc la imobilizări de resurse financiare în condițiile unei deprecieri considerabile.

Provizioanele pentru deprecieri, elemente de tip monetar, sunt influențate pozitiv de inflație prin exprimarea lor în monedă curentă, ceea ce duce la modificarea cheltuielilor, sau pot fi influențate negativ prin utilizarea pentru provizionul anulat a unor valori exprimate în puteri de cumpărare diferite, astfel se modifică nefavorabil veniturile ca urmare a diferenței de timp dintre constituire și anulare/utilizare.

Astfel, principalele influențe care pot fi sesizate în rândul stocurilor constau în denaturarea informațiilor cu privire la structura valorică a soldurilor și rulajelor de la un moment dat, cât și imposibilitatea reluării procesului de producție pe scară largă, atât din punct de vedere cantitativ, căt și valoric.

Propunerile pe care le pot face în contabilitatea stocurilor de produse și mărfuri privesc posibilitățile de îmbunătățire a sistemului informatic existent în societate. Una dintre aceste propuneri se referă la gestiunea documentelor, care urmărește întregul lor circuit, de la emitere și până la arhivarea lor.

Gestiunea electronică a documentelor implică reducerea întârzierilor și a duratei ciclului contabil. Programele pentru managementul documentelor – DMS (Document Management Systems) realizează administrarea formularelor, asigurând conceperea, completarea lor și facilitarea accesului la baza de date. Tehnologia EDI facilitează și circuitul documentelor provenite din exterior.

Aceasta oferă numeroase avantaje, printre care:

întocmirea direct pe calculator a documentelor primare și listarea lor pe hârtie. În sistemele informatice tradiționale, datele de pe documentele primare erau preluate pe calculator dupa întocmirea și verificarea lor, situație în care se găseau numeroase erori și se înregistrau serioase întârzieri. Întocmirea documentelor pe calculator creează premisele dezvoltarii unor sisteme informatice în timp real performante, în care informațiile devin disponibile la un moment apropiat de producerea lor;

asigurarea condițiilor necesare unei raționalizări a circulației documentelor, prin stabilirea unui traseu optim pentru fiecare tip de document și facilitarea cooperării diferitelor persoane implicate în circulația lor. Programele pentru administrarea formularelor asigură și controlul asupra traseului urmat de documente, urmărirea evoluției unui document de-a lungul traseului de parcurs;

arhivarea electronică a documentelor, ce asigură consultarea lor rapidă și fără pericolul deteriorării.

Gestiunea electronică a documentelor presupune:

arhivare;

gestiunea resurselor de documentare (identificare, folosire automată indiferent de format, dicționar, indexare, căutare);

gestiunea circulației documentelor (workflow);

căutarea informației;

indexarea informației pentru a o clasa și a o regăsi ulterior;

restituirea informației;

integritatea și fidelitatea informației

Prin adoptarea a unui sistem GED, se pot obține următoarele economii:

60% (în privința timpului) pentru personalul firmei;

15-20% pentru stocare;

15-25% pentru partea de logistică a firmei;

beneficii indirecte (fiabilitate și securitate crescută, coerență mărită între diferitele sisteme informaționale, acces pertinent și imediat la informații datorită bazei unice de informații, comunicare îmbunătățită între departamente).

Pentru o mai eficientă stocare a datelor, în condițiile diversificării gamei echipamentelor de stocare, au apărut sistemele de management pentru stocare ierarhică HSM (Hierarhical Storage Management). Tehnologia HSM reprezintă o metodă specială de manevrare a datelor ce presupune migrarea datelor, automat și transparent, de pe hard-disk-urile serverelor pe suporturi de stocare mai ieftine. Când fișierele sunt mutate, vechea localizare rămâne corelată cu noul loc de stocare, astfel că toate fișierele rămân vizibile în rețea și pot fi accesate.

Dematerializarea facturii și transmiterea ei pe cale electronică s-a produs în Franța odată cu Legea rectificativă a finanțelor din 1990. Această facilitate pusă la dispoziția întreprinderilor, este supusă unor formalități administrative pe baza cărora Direcția Generală de Impozite (DGI) impune unele cerințe clare pentru sistemul electronic de transmisie ce va fi utilizat. Formalitățile administrative constau în formularea unei cereri de autorizare, deoarece, odata cu legea DDOEF nr.98-546 din 2 iulie 1998, regimul declarativ este înlocuit cu regimul de autorizare.

Cerințele pe care trebuie să le respecte sistemul electronic de transmisie constau în:

verificarea conformității structurii mesajului atât la emisie, cât și la recepție, în raport cu prevederile obligatorii privind factura;

instituirea zilnică și arhivarea unei liste recapitulative secvențiale și exhaustive a mesajelor emise și/sau recepționate, precum și a eventualelor anomalii detectate la control;

constituirea unui fișier de parteneri;

arhivarea facturilor emise și receptionate;

restituirea tuturor informațiilor către administrație în scopul efectuării controlului.

Obligațiile de stocare sunt aceleași cu cele pentru factura pe hârtie: informațiile trebuie stocate în conformitate cu conținutul lor original și în ordinea cronologică a emiterii sau recepționării lor, în condițiile de întârziere prevăzute de lege; emițătorul și receptorul facturii trebuie să țină și să stocheze pe hârtie sau pe suport informatic de stocare o listă recapitulativă secvențială a tuturor mesajelor emise și recepționate și a eventualelor anomalii apărute. Controlul tuturor acestor aspecte se realizează prin intermediul unui software pus la dispozitie de DGI. Însă, factura dematerializată nu poate fi utilizată încă în relațiile cu partenerii străini datorită eterogenității reglementarilor existente chiar la nivel European, ceea ce constituie o piedică pentru dezvoltarea comerțului electronic. Reglementările viitoare vor recomanda suprimarea hârtiei și vor anula contradicțiile legate de software-ul utilizat sau de localizarea lui.

Altă problemă o reprezintă semnătura electronică și recunoașterea ei juridică. Pentru a se ajunge la recunoașterea, ca valoare probatorie, a mesajelor electronice autentificate prin intermediul semnăturii electronice, sunt necesare:

definirea în codul civil a funcțiilor unei semnături și precizarea cerințelor care trebuie îndeplinite și a căror respectare permit considerarea semnăturii electronice ca satisfăcând aceste funcții;

admiterea faptului ca documentele electronice țin locul celor scrise;

acordarea celei mai mari atenții sarcinii probării și creării unui regim de prezumție legală, legat de recurgerea la un prestator de servicii de certificare acreditat.

Ultimele prevederi în ceea ce priveste semnătura electronică datează din 3 martie 2000, atunci când în Franța s-a modificat codul civil printr-o lege care privește semnătura și scrisul ca probă. Conform acestei legi, scrisul electronic este admis ca probă la fel ca și scrisul pe hârtie, sub două reserve: (1) persoana care a emanat scrisul respectiv să poată fi identificată și (2) să poată fi conservat astfel încât să fie garantată integritatea acestuia.

0 altă propunere este cea legată de comerțul electronic (e-commerce) prin care se înțelege managementul activității de comerț care folosește echipamente electronice și posibilități oferite de acestea pentru a mări aria de comunicare și informare a clienților în parteneriatul lor cu producătorii.

Comparativ cu posibilitățile oferite prin aplicarea unei tehnologii EDI (Electronic Data Interchange), comerțul pe Internet prezintă o serie de avantaje:

reducerea semnificativă a costurilor de producție, inclusiv a costului informațional. Într-o lume în care nevoia de informație crește din partea clienților cu privire la produsele pe care le achiziționează, abilitatea de a putea furniza informațiile reprezintă un pas important în vânzarea produselor;

ușurința de a pătrunde pe noi piețe, atragerea de noi clienți și stabilirea de relații mai apropiate cu ei;

comunicația poate avea loc în cadrul unei rețele publice, fără de a avea nevoie de orețea specializată. Un aspect foarte important este faptul că prin rețeaua „păianjen” (Web) a Internetului se înlesnesc tranzacții dintre cumpărător și vănzător fără o întâlnire prealabilă.

ANEXA B

RULE NUMBER: 1

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri nu

THEN:

nu ati optat pentru analiza stocurilor de produse si marfuri –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 2

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii in zile da

and (([SMPM]*360)/[CAAN])<50

THEN:

stocuri cu lichiditate anuala mare – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 3

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii in zile da

and (([SMPM]*360)/[CAAN])>50

and (([SMPM]*360)/[CAAN])<100

THEN:

stocuri cu lichiditate anuala medie – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 4

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii in zile da

and (([SMPM]*360)/[CAAN])>100

THEN:

stocuri cu lichiditate anuala scazuta – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 5

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii in zile nu

THEN:

nu ati optat pentru analiza vitezei de rotatie in zile –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 6

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii in numar circuite da

and ([CAAN]/[SMPM])<6

THEN:

stocuri cu lichiditate anuala scazuta – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 7

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii in numar circuite da

and ([CAAN]/[SMPM])>6

and ([CAAN]/[SMPM])<10

THEN:

stocuri cu lichiditate anuala medie – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 8

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii in numar circuite da

and ([CAAN]/[SMPM])>10

THEN:

stocuri cu lichiditate anuala mare – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 9

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii in numar circuite nu

THEN:

nu ati optat pentru analiza vitezei de rotatie in numar circuite –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 10

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe an da

and (([SMPM]*360)/[CAAN])<50

and ([CAAN]/[SMPM])>10

THEN:

stocuri cu lichiditate anuala mare – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 11

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe an da

and (([SMPM]*360)/[CAAN])>50

and (([SMPM]*360)/[CAAN])<100

and ([CAAN]/[SMPM])>6

and ([CAAN]/[SMPM])<10

THEN:

stocuri cu lichiditate anuala medie – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 12

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe an da

and (([SMPM]*360)/[CAAN])>100

and ([CAAN]/[SMPM])<6

THEN:

stocuri cu lichiditate anuala scazuta – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 13

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe an nu

THEN:

nu ati optat pentru analiza vitezei de rotatie pe an –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 14

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe trimestru da

and ([CATRIM1]/[S1])>2

THEN:

pe trimestrul I stocurile au lichiditate mare – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 15

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe trimestru da

and ([CATRIM1]/[S1])>1

and ([CATRIM1]/[S1])<2

THEN:

pe trimestrul I stocurile au lichiditate medie – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 16

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe trimestru da

and ([CATRIM1]/[S1])<1

THEN:

pe trimestrul I stocurile au lichiditate scazuta – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 17

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe trimestru da

and ([CATRIM2]/[S2])<1

THEN:

pe trimestrul al II-lea stocurile au lichiditate scazuta –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 18

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe trimestru da

and ([CATRIM2]/[S2])<2

and ([CATRIM2]/[S2])>1

THEN:

pe trimestrul al II-lea stocurile au lichiditate medie –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 19

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe trimestru da

and ([CATRIM2]/[S2])>2

THEN:

pe trimestrul al II-lea stocurile au lichiditate mare –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 20

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe trimestru da

and ([CATRIM3]/[S3])<1

THEN:

pe trimestrul al III-lea stocurile au lichiditate scazuta –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 21

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe trimestru da

and ([CATRIM3]/[S3])>1

and ([CATRIM3]/[S3])<2

THEN:

pe trimestrul al III-lea stocurile au lichiditate medie –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 22

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe trimestru da

and ([CATRIM3]/[S3])>2

THEN:

pe trimestrul al III-lea stocurile au lichiditate mare –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 23

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe trimestru da

and ([CATRIM4]/[S4])<1

THEN:

pe trimestrul al IV-lea stocurile au lichiditate scazuta –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 24

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe trimestru da

and ([CATRIM4]/[S4])>1

and ([CATRIM4]/[S4])<2

THEN:

pe trimestrul al IV-lea stocurile au lichiditate medie –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 25

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe trimestru da

and ([CATRIM4]/[S4])>2

THEN:

pe trimestrul al IV-lea stocurile au lichiditate mare –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 26

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie da

and analiza vitezei de rotatii pe trimestru nu

THEN:

nu ati optat pentru analiza vitezei de rotatie pe trimestru –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 27

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza vitezei de rotatie nu

THEN:

nu ati optat pentru analiza vitezei de rotatie – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 28

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza stocurilor comparativ cu Cifra de Afaceri da

and analiza stocurilor comparativ cu CA pe doi ani da

and [IND2]<[IND1]

THEN:

in unii ani stocurile evolueaza invers fata de cifra de afaceri –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 29

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza stocurilor comparativ cu Cifra de Afaceri da

and analiza stocurilor comparativ cu CA pe doi ani nu

THEN:

nu ati optat pentru analiza fata de cifra de afaceri pe 2 ani –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 30

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza stocurilor comparativ cu Cifra de Afaceri da

and analiza stocurilor comparativ cu CA pe trei ani da

and [IND3]<[IND1]

THEN:

in unii ani stocurile evolueaza invers fata de cifra de afaceri –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 31

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza stocurilor comparativ cu Cifra de Afaceri da

and analiza stocurilor comparativ cu CA pe doi ani da

and [IND2]>[IND1]

THEN:

in unii ani stocurile evolueaza in paralel cu cifra de afaceri –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 32

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza stocurilor comparativ cu Cifra de Afaceri da

and analiza stocurilor comparativ cu CA pe trei ani da

and [IND3]>[IND1]

THEN:

in unii ani stocurile evolueaza in paralel cu cifra de afaceri –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 33

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza stocurilor comparativ cu Cifra de Afaceri da

and analiza stocurilor comparativ cu CA pe patru ani da

and [IND4]<[IND1]

THEN:

in unii ani stocurile evolueaza invers fata de cifra de afaceri –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 34

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza stocurilor comparativ cu Cifra de Afaceri da

and analiza stocurilor comparativ cu CA pe patru ani da

and [IND4]>[IND1]

THEN:

in unii ani stocurile evolueaza in paralel cu cifra de afaceri –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 35

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza stocurilor comparativ cu Cifra de Afaceri da

and analiza stocurilor comparativ cu CA pe trei ani nu

THEN:

nu ati optat pentru analiza fata de cifra de afaceri pe 3 ani –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 36

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza stocurilor comparativ cu Cifra de Afaceri da

and analiza stocurilor comparativ cu CA pe patru ani nu

THEN:

nu ati optat pentru analiza fata de cifra de afaceri pe 4 ani –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 37

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza stocurilor comparativ cu Cifra de Afaceri nu

THEN:

nu ati optat pentru analiza fata de cifra de afaceri –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 38

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza evolutiei stocurilor fata de un nivel considerat da

and analiza evolutiei stocurilor fata de stocul normat da

and [SS]<[STN]

THEN:

stocuri sub nivelul normat al stocurilor – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 39

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza evolutiei stocurilor fata de un nivel considerat da

and analiza evolutiei stocurilor fata de stocul normat da

and [SS]>[STN]

THEN:

stocurile depasesc nivelul stocului normat – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 40

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza evolutiei stocurilor fata de un nivel considerat da

and analiza evolutiei stocurilor fata de stocul normat da

and [SS]=[STN]

THEN:

stocurile sunt normale fata de nivelul considerat – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 41

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza evolutiei stocurilor fata de un nivel considerat da

and analiza evolutiei stocurilor fata de stocul mediu da

and [SS]<[SMPM]

THEN:

stocuri sub nivelul mediu al stocurilor – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 42

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza evolutiei stocurilor fata de un nivel considerat da

and analiza evolutiei stocurilor fata de stocul mediu da

and [SS]>[SMPM]

THEN:

stocurile depasesc nivelul stocului mediu – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 43

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza evolutiei stocurilor fata de un nivel considerat da

and analiza evolutiei stocurilor fata de stocul mediu da

and [SS]=[SMPM]

THEN:

stocurile sunt normale fata de nivelul considerat – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 44

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza evolutiei stocurilor fata de un nivel considerat da

and analiza evolutiei stocurilor fata de stocul maxim da

and [SS]<[STM]

THEN:

stocuri sub nivelul maxim al stocurilor – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 45

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza evolutiei stocurilor fata de un nivel considerat da

and analiza evolutiei stocurilor fata de stocul maxim da

and [SS]>[STM]

THEN:

stocurile depasesc nivelul stocului maxim – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 46

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza evolutiei stocurilor fata de un nivel considerat da

and analiza evolutiei stocurilor fata de stocul maxim da

and [SS]=[STM]

THEN:

stocurile sunt normale fata de nivelul considerat – Confidence=10/10

RULE NUMBER: 47

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza evolutiei stocurilor fata de un nivel considerat nu

THEN:

nu ati optat pentru analiza fata de un nivel considerat –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 48

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza evolutiei stocurilor fata de un nivel considerat da

and analiza evolutiei stocurilor fata de stocul normat nu

THEN:

nu ati optat pentru analiza fata de nivelul stocului normat –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 49

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza evolutiei stocurilor fata de un nivel considerat da

and analiza evolutiei stocurilor fata de stocul mediu nu

THEN:

nu ati optat pentru analiza fata de nivelul stocului mediu –

Confidence=10/10

RULE NUMBER: 50

IF:

analiza stocurilor de produse si marfuri da

and analiza evolutiei stocurilor fata de un nivel considerat da

and analiza evolutiei stocurilor fata de stocul maxim nu

THEN:

nu ati optat pentru analiza fata de nivelul stocului maxim –

Confidence=10/10

BIBLIOGRAFIE

1.Andone, I., Sisteme expert, Principii și dezvoltarea aplicațiilor de gestiune, Vol.I, Ed. A 92, Iași, 1994

2.Baciu, A., Duția, T.- Sistemul informațional integrat al costurilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981

3. Belverd, E. Needles, Jr.;Henry, R. Anderson; James C.Caldwell Principii de bază ale contabilității, ediția a V-a, Editura ARC 2001

4. Bănățeanu, Gh., Contabilitatea modernă, Ed. Graphix, Iași, 1998

5. Budugan, D., Contabilitate de gestiune, Ed. Projuventute, Focșani, 1998

6.Budugan, D., Contabilitate și control de gestiune, Editura Sedcom Libris , Iași, 2001

7.Cârstea, Gh., Călin, 0. – Calculația costurilor, E.D.P., București, 1980

8.Codul Muncii

9.Colasse, B., Compatibilite generale, 3-e edeitoru, Editura Collecțin Gestion Economica, Paris, 1991

10.Dumitrean E., Contabilitate financiară II, Editura Sedcom Libris, Iași, 2001

11.Dumitrean, E., Scorțescu, Toma, C., Mardiras, D., Contabilitate financiară I, Editura Sedcom Libris, Iași, 2002

12.Dumitriu, F., Sistemul informational contabil in intreprinderea moderna, Editura Junimea, Iasi

13.Dumbravă, P., Pop, A.- Contabilitatea de gestiune în industrie, Editura Intelcredo, Deva, 1997

14.Esnault B., Hoarau C., Comptabilite financiere, Presses Universitaires de France, Paris, 1994

15.Feleagă N., Contabilitate aprofundată, Editura Economică, București, 1996

16.Feleagă, N., Ionașcu, I. Tratat de contabilitate financiară, vol.II, Editura Economică, București, 1998

17.Florea, I.,Florea, R., Controlul economic-financiar, CECCAR, 2000,

18.Florea I., Control financiar și expertize contabile, ediția a II-a , Iași

19.Georgescu, M., Emergenta noilor tehnologii informationale si comunicationale, in Sisteme informationale, din lucrari prezentate la simpozionul ISIS 2000, Editura Timpul, Iasi, 2000

20.Halpern, P., ș.a – Finanțele manageriale, Editura Economică, București, 1998

21.HCM nr.2230/8.12.1969 privind gestionarea bunurilor materiale, legea nr.22/18.11.1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea garanției materiale și răspunderea în legătură cu gestinnarea defectuoasă a bunurilor

22.Hotărârea nr.2230/1969

23.Hotărârea Guvernului nr.831/1997 pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea și contabilă și a normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora

24.IASC, Standardele Internaționale de Contabilitate 2000, Editura Economică, 2000

25.Keiser, A., M,. – Comptabilite analytique et de gestion, Edition ESKA, Paris, 1994

26.Kraft von.Taun – Noile orizonturi ale contabilității, al IX-lea Congres Internațional de Contabilitate, Paris, 1967

27.Legea nr.22/18.11.1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea garanției materiale și răspunderea în legătură cu gestionarea defectuasă a bunurilor

28.Legea nr.22/1969

29.Legea contabilității nr. 82/1991

30.Manolovici, V. Și colaboratorii Regimul juridic al gestiunilor și gestionarilor, Editura Academiei, București, 1972

31.Ministerul Finanțelor, Sistemul contabil al agenților economici, Editura Economică, 1994

32.Ministerul Finanțelor, Norme metodologice pentru întocmirea și utilizarea formularelor comune privind activitatea financiară și contabilă și modelele acestora, Editura Economică, București, 1998,

33.Acte normative – necesare pentru armonizarea cu sistemul contabil al Uniunii Europene aplicabil în România din 1 ianuarie 2003, Editura Sedcom Libris, Iași, 2002

34.Nicolescu, O., ș.a – Sistemul decizional al organizației, Editura Economică, București, 1998,

35.Normele (aprobate prin Ordinul M.F.nr.2388/1995) privind organizarea și efectuarea inventarierii patrimoniului

36.Norme metodologice privind organizarea și efectuarea inventarierii patrimoniului, aprobate prin Ordinul M.F. nr.2388 din 15 decembrie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României nr.292/1995

37.Normele anuale de închidere a exercițiului financiar

38.Ordinul nr.94 din 29 ianuarie 2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, publicat în M.O nr.85 din 20 februarie 2000

39.Ordinul nr.306 din 26 februarie 2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificatoare, armonizate cu directivele europene, publicat în Monitorul Oficial nr. 279 din 25 aprilie 2002

40. Ordonanța Guvernului nr.7 din 27.01.1995

Pătruț, V., Contabilitatea financiară a întreprinderii, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1994

41.Pântea I.P., ș.a. Contabilitatea analitică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984

Petcu, P.M. – Bazele contabilității și contabilitate financiară cu aplicații practice Editura Tribuna Economică, București, 2001

42.Petrescu, S., Păvăloaia, W., Cojocaru, C., Caiet de lucrări practice la analiza economică, Editura Univ. Al.I.Cuza, Iași, 1994

43. Petriș, R., Bazele contabilității breviar Ediția a 2-a Editura Gorun

44.Raportul anual al administratorului din S.C. Romanceram S.A

45.Regulamentul de aplicare a legii contabilității (aprobat prin H.G. nr.704/1993)

46.Regulament de organizare și funcționare al S.C Romanceram S.A.

47.Revista Tribuna Economică, 2003, București

48.Revista Gestiunea și contabilitatea firmei, Tribuna Economică, 2003, București

49.Ristea, M. – Contabilitatea societăților comerciale, vol,I, C.E.C.C.A.R., București, 1995

50.Ristea, M., Cucu,C., Lăzărescu, C., Contabilitatea întreprinderii, vol.I, Ed.Mărgăritar, București, 1997

51.Stark, L., E., Pântea, I., M., Analiza situației financiare a firmei, elemente teoretice studiu de caz, Editura Economică, București, 2001

52.Statement of Financial Accounting Concepts No.1, Objectives of Financial Reporting by Business Enterprises (Stamford, Conn: Financial Accounting Standards Board, 1978

53.Tanenbaum, A., S., Computer networks, Computer Press Agora, Amsterdam, 1998

54.Toma, M., Brezeanu, P., Finanțe și gestiune financiară, Ed.Economică, București, 1996

55.Tribuna economică-Buletin economic legislativ, Răspunderea pentru gestiune, nr.5/1995

56.Tulvinschi M., Hlaciuc E., Revista Finanțe Publice și Contabilitate, Ministerul Finanțelor Publice, nr.1 2003

57.Țugui, A., Inflație și contabilitate, Editura Junimea, Iași, 1998