. Contabilitatea Si Controlul Taxei pe Valoarea Adaugata
1. CONSIDERAȚII GENERALE
1.1. SCURT ISTORIC
Actuala societate “Rosada” Lugoj a aparținut Centralei Industriale a Pielăriei și Cauciucului din cadrul M.I.U. și s-a înființat în anul 1910 sub formă de Societate în Nume Colectiv, iar în anul 1919 se transformă în S.A..
La 6 martie 1910 se constituie primul Consiliu de Administrație pentru înființarea societății.
Scopul înființării asociației este de fabricare și vindere a calapoadelor și articolelor din lemn, cumpărare de păduri, cumpărare și producere a materialului lemnos de tot felul.
Întrucât asociația nu dispune de imobil pentru începerea producției propuse, încă din prima parte a anului 1910, odată cu fondarea societății și asigurarea terenului, începe construcția unor clădiri.
În cursul lunii octombrie 1910 se dă prima producție de calapoade, ce începe cu trei mașini vechi de copiat aduse de proprietarul Heker din Str. Buziașului. Numărul de muncitori folosit inițial, după datele ce le deținem, a fost de 40.
În anul 1911 se face prelungirea la clădirea calapoadelor (actuala modelărie), iar în anul 1912 se montează o noua mașină de forță adusă din Austria.
Din 1913 fondatorii pierd acțiunile care trec în favoarea Băncii Populare Lugoj. Această situație durează până după Primul Război Mondial și anume în anul 1924, când fabrica intră în patrimoniul Societății Bistra, care falimentează în 1927. Conducerea va fi preluată, până în 1938, de Loffer Francisc.
Producerea de tocuri începe în anul 1911 cu câteva mașini de frezat duble care lucrează până în 1928, apoi, pe baza unui prototip se construiesc primele 10 mașini de copiat tocuri franceze de tip Berten, mașini de construcție simplă ce se realizează în atelierele proprii ale fabricii.
În anul 1940 apare prima mașină de copiat de tip Fortuna.
În cadrul Consiliului de Administrație se propune raționalizarea producției, modernizarea instalațiilor, stocurilor de materii prime și angajarea unui personal de specialitate.
Ca urmare a acestor măsuri, în anul 1939 situația se îmbunătățește.
La 11 iunie 1948, conform Legii naționalizării, fabrica trece în proprietatea statului, cu aceeași denumire, aparținând Ministerului Bunurilor de Consum, coordonată de Direcția Generală Industrială Piele – Cauciuc București.
După naționalizare, în anul 1948, se realizează prima producție de calapoade mecanice, destinate fabricilor de încălțăminte din țară.
Simțitor crește și producția de tocuri, se realizează cantități importante de șanuri, cizme și pantofi destinate comerțului, diverse mânere, etc..
Producția de glencuri din lemn începe în anul 1954.
Numărul lucrătorilor fabricii crește treptat, de la 82, la data naționalizării, la 116 în anul 1960, la 308 în anul 1965, la 1000 în anul 1998, iar la data actuală sunt aproximativ 600 de salariați, după ce întreprinderea a fost supusă procesului de privatizare.
Dezvoltarea rapidă a sectorului de piele încălțăminte impune asigurarea de calapoade și tocuri de lemn în cantități din ce în ce mai mari. Atelierul de întreținere și accesorii metalice va dispune de un spațiu corespunzător de lucru.
Se montează o linie de prelucrare a cuțitelor de ștanțe.
Producția de tocuri de lemn crește începând cu anul 1961cu 1,7 milioane, prin introducerea a încă doua mașini de copiat realizate în cadrul întreprinderii, din fonduri de inovații.
Utilajele au fost reamplasate într-un flux tehnologic cât mai bun eliminându-se spațiile înguste.
În anul 1977 a fost dată în folosință o foarte importantă investiție: o linie de încălțăminte formată din:
– linia de croit;
– linia de cusut;
– linia de tras;
– linia de tălpuit;
– linia de finisat.
La linia de croit se lucrează cu ștanțele de croit piesele de fețe și căptușeli.
La linia de cusut se lucrează cu ajutorul tabloului de comandă și a benzii transportoare automată.
Se produce încălțăminte pentru femei, pantofi cu fețe de piele și talpă poliuteran, ghete din piele, cizme din piele și încălțăminte pentru copii:
– cizme;
– pantofi;
– ghete.
În anul 1990, prin H. G. nr.1296, s-a transformat în societate pe acțiuni, sub denumirea de “Rosada” S. A. Lugoj.
În anul 1998, 11 decembrie, S. C. “Rosada” S. A. parcurge procesul de privatizare devenind o societate cu capital privat integral românesc.
1.2. DOMENIUL DE ACTIVITATE, SCURTĂ PRIVIRE
GENERALĂ
Sectorul s-a reorganizat în 1948, concomitent cu naționalizarea mijloacelor de producție, în cadrul Ministerului Industriei Bunurilor de Consum și a funcționat sub diferite denumiri până în anul 1990.
În prezent acest sector este coordonat de Ministerul Industriei. Sectorul este format din 58 agenți economici proveniți din fosta centrală C.I.P.C., care au fost organizați în baza legii 15/91 și 31/91 la care se adaugă și societățile comerciale private înființate după anul 1990.
Obiectul de activitate al S. C. “Rosada” S. A. constă în:
– producerea și comercializarea de calapoade de mase plastice care se caracterizează printr-un grad deosebit de complexitate, determinat de tehnologia avansată de realizare și importanță pe care o are produsul la utilizarea lui în cadrul fabricației de încălțăminte. Ca urmare a reducerii producției de încălțăminte, în perioada 1990 – 1994 s-a redus considerabil și producția de calapoade, consecință ce se reflectă și în producția unicului producător de calapoade din România, care este S. C. “Rosada” S. A. Lugoj.
Este bine de menționat că utilajele pentru producția blocurilor și prelucrarea acestora ulterioară în calapoade au o durată de funcționare de peste 10 ani, prezentând o uzură fizică avansată și o capacitate de producție diminuată. Tehnologiile pentru producția blocurilor și calapoadelor din mase plastice sunt cele uzuale și practicate pe plan mondial cu mențiunea că utilajele tehnologice au o durată de funcționare de peste douăzeci de ani.
– activitatea principală a S. A. constă în producerea de încălțăminte pentru femei și comercializarea acesteia. Această activitate a cunoscut un recul în perioada ’90 – ’94 din cauza scăderii puterii de cumpărare a populației și lipsei unui minim de protecție vamală pentru importuri de materiale și accesorii naționale, precum și a exporturilor produselor proprii.
La S. C. “Rosada” S. A. se remarcă o îmbunătățire calitativă a producției de încălțăminte pentru femei, prin faptul că reducerile mari față de anul 1989 s-au înregistrat la încălțăminte din înlocuitori, realizându-se numai produse din piele.
– pe lângă producerea și comercializarea de calapoade din mase plastice și încălțăminte pentru femei, societatea mai are ca obiect de activitate înscris în Oficiul Registrului Comerțului și executarea de prestări servicii, transporturi interne și externe, precum și desfacerea atât a produselor din producția proprie cât și ale altor societăți, prin magazine proprii de desfacere.
1.3. AMPLASAREA ȘI ORGANIZAREA FIRMEI,
ORGANIZAREA FUNCȚIONALĂ ȘI DE
PRODUCȚIE A SOCIETĂȚII
S. C. “Rosada” S. A. Lugoj are sediul în municipiul Lugoj, Str. Mureșului nr. 2, județul Timiș, având telefon 056/359727, 056/353140.
Ca formă juridică, este societate pe acțiuni, înființată conform H. G. nrl 1296/1990, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J/35/335/1991.
S. C. “Rosada” S. A. dispune de un amplasament bun, fiind situată în perimetrul orașului Lugoj, exact lângă calea ferată și gara Lugoj.
Dispune de facilități excelente de transport feroviar, cele rutiere fiind și ele foarte bune. Spațiul, suprafața de care dispune societatea este suficient, asigurând condiții și pentru o eventuală extindere pe orizontală și pe verticală.
Singura problemă care există la capitolul amplasare este cea asupra terenului: societatea nu este proprietara terenului, dar există toate șansele ca acest lucru să se realizeze în viitorul apropiat.
Organizarea firmei este reflectată în organigrama funcțională și de producție.
Analizând organigrama funcționala și de producție se constată următoarele:
– Factorul hotărâtor îl reprezintă Adunarea Generala a Acționarilor, care la S. C. “Rosada” S. A. este compusă din 5535 de acționari care își desfășoară activitatea conform statului societății și are în subordine un Consiliu de Administrație format din cinci membri, din care președintele Consiliului de Administrație îndeplinește și funcția de director general.
– Activitatea la S. C. “Rosada” S. A. este controlată, verificată și certificată de o comisie de cenzori formată din trei membri permanenți și trei membri supleanți aprobați de Adunarea Generală a Acționarilor.
– O parte din atribuțiile Consiliului de Administrație au fost încredințate directorilor executivi ai societății în funcție de pregătire și specificul acestora și anume:
Director general.
Director tehnic.
Director economic.
Pentru a arăta compartimentele din subordinea fiecărui director executiv, anexez schematic organigrama funcțională și de producție (vezi anexa numărul 1.)
Numărul muncitorilor va crește la 116 în 1952, 202 în 1960, 308 în 1965 și 601 la ora actuală.
Restricțiile în procurarea masei lemnoase și dezvoltarea impetuoasă a industriei de mase plastice a determinat orientarea spre realizarea calapoadelor din mase plastice. Astfel s-au eliberat numeroase spații productive care erau folosite pentru conservarea naturală a blocurilor de calapoade.
În 1977 intră în funcțiune atelierul de încălțăminte. Se realizează încălțăminte cu talpă lipită pentru pantofi de femei cu fețe din piele naturală și talpă monolit matrițată.
La ora actuală fabrica realizează o producție de 420000 perechi încălțăminte și 96000 perechi calapoade pe an.
De menționat că terenul pe care este amplasată societatea “Rosada” S. A. nu aparține acesteia, situație ce se preconizează a se remedia în viitorul apropiat.
Ca și caracteristici, remarcăm:
– CA: 30401349 mii lei
– Capital social: 3147400 mii lei
– Număr muncitori: 650
– Valoare nominală a unei acțiuni 1000 lei
Numărul acționarilor care și-au depus cupoanele și certificatele de proprietate aici este de 5535.
Firma “Rosada” este o societate pe acțiuni, înființată conform H. G. 1296/1990. Este condusă de Adunarea Generală a Acționarilor în care majoritatea acțiunilor este deținută de S. C. “Banatim” S. A., acționarul majoritar.
Din organigramă se desprinde faptul că sub Adunarea Generală a Acționarilor se află Consiliul de Administrație, al cărui președinte este și director general și care are încă patru membri.
Controlul îndeplinirii hotărârilor Adunării Generale a Acționarilor este realizat de o comisie de cenzori care trebuie să fie experți contabili (sau cel puțin unul dintre ei).
Consiliul de Administrație dirijează un comitet de direcție format din directori executivi:
– director tehnic;
– director economic;
– director comercial.
Alături de organigramă și de structura organizatorică, un element în organizarea firmei “Rosada” îl reprezintă comisiile constituite la nivel de întreprindere. Acestea asigură buna desfășurare a activităților importante care necesită supravegherea îndeaproape din partea personalului calificat corespunzător. De exemplu:
– comisia de negociere cu privire la încheierea contractelor cu partenerii străini;
– comisia de autorecepție a produselor finite care se livrează la export;
– comisia pentru soluționarea reclamațiilor de calitate.
Organigrama are o structură piramidală, fiecare funcțiune a firmei sau aproape fiecare fiind coordonată de unul din directorii executivi. Astfel, funcțiunea comercială este coordonată de directorul comercial, funcțiunea de producție – de directorul tehnic, funcțiunea financiar – contabilă de directorul economic.
În cazul irectorul economic.
În cazul firmei “Rosada” avem de-a face, din punct de vedere al organizării, cu o structură ierarhic – funcțională caracteristică întreprinderilor de mărimea și cu obiectul de activitate prezentate anterior. Relațiile ierarhice decurg în mod normal, neexistând cazuri grave de abatere de la disciplină. De asemenea și relațiile funcționale decurg fără probleme, existând o atmosfera bună, chiar prea detașată în unele cazuri.
În altă ordine de idei, s-a resimțit un climat prea amical între membrii echipei de conducere și uneori față de nivelele organizatorice inferioare. Aceasta determină uneori dificultăți ale directorilor în delegarea responsabilităților, ceea ce duce la aglomerarea echipei de conducere cu probleme mai puțin importante care nu permit concentrarea asupra celor strategice.
În cadrul echipei de management nu există nici fricțiuni, dar nici o coeziune autentică. Este necesară o cristalizare a acesteia prin delimitarea clară a atribuțiilor și construirea de către managerul general a unui sistem de urmărire a îndeplinirii acestora. De asemenea, existența a patru directori poate duce la diluarea responsabilităților.
Ca un punct tare al echipei de management apare relația cu sindicatele. S-a remarcat o abilitate în gestionarea afacerilor firmei fără a intra în conflict și a leza interesele salariaților.
Calitatea sistemului informațional este unul din punctele slabe ale organizării firmei. Informațiile de la diverse compartimente vin greu și de multe ori, redundante. Se recomandă îmbunătățirea sistemului.
După anul 1989, în perioada 1990 – 1995, producțiile fizice de încălțăminte pentru femei și calapoade din material plastic au scăzut continuu, fiind influențate de cauze generate de perioada de tranziție spre economia de piață.
Adaptarea la noile condiții a perturbat activitățile firmei, fiind necesare corecții ale strategiilor privind organizarea funcțiilor:
de producție;
comercială;
politică de personal;
politică de investiții, etc..
Adaptarea s-a făcut în condițiile funcționării într-un mediu economic nou, agresiv, caracterizat de o inflație foarte mare și instabilități persistente.
Se menționează că și în aceste condiții nefavorabile unei activități economice normale, societatea și-a păstrat viabilitatea, încheind exercițiile financiare ale anilor 1990 – 1997 cu un profit net de cca. 700 milioane lei, activitatea firmei fiind medie, mai ales pentru investitorii din țară.
Începând cu anul 1995, primul semestru, societatea a inițiat și menținut cu forțe proprii un proces de restructurare în toate compartimentele, în vederea relansării producției fizice în perioada 1995 – 2001, corelate cu cerințele pieței și recunoașterea viabilității în condițiile foarte grele oferite de mediul economic din România.
Cert este că semnalele pieței confirmă valabilitatea strategiilor adoptate privind procesul de relansare productivă preconizat pentru perioada analizată, cu efecte pozitive asupra indicatorilor economico-financiari, permițând agentului economic să-și onoreze obligațiile deja asumate și să-și mărească capacitățile.
Pentru ilustrarea previziunilor privind relansarea economică, se prezintă evoluțiile producției realizate începând cu anul 1994 și estimările pe 2001 (vezi tabelul 1).
Tabelul 1
Evoluția producției realizate între anii 1994 și 2001
Realizarea producțiilor la nivelurile preconizate este condiționată de creșterea nivelului calitativ al produselor realizate și asigurarea desfacerii integrale ce reprezintă factori obligatorii în procesul de relansare economică a societății comerciale, pentru creșterea capacității de a obține profit care să-i permită, prin mesele financiare create, achitarea obligațiilor deja amânate și realizarea viitoarelor etape de modernizare și retehnologizare. Se va permite astfel diversificarea producției prin obținerea unor calapoade performante, utilizate apoi la producția de încălțăminte cu fețe de piele.
Se recomandă conducerii societății să urmărească o intensificare a contractelor cu partenerii economici din țară, pentru diversificarea relațiilor economice, care să permită accesul la piețele materiilor prime și desfacerea produselor realizate.
Activitatea economico-financiară pe perioada 1993 – 2000 este reflectată în principalii indicatori realizați și estimați pe anul 2001, redați în tabelul 2.
Analizând indicatorii economico-financiari obținuți în perioada 1993 – 1995 cu cei previzionați pe anul 2001 se constată:
– activitatea economico-financiară a fost marcată de scăderea continuă a producției fizice în perioada 1993 – 1997, agentul economic reușind să-și mențină capacitatea de solvabilitate și să funcționeze profitabil. Începând cu 1998 se remarcă o creștere substanțială a profiturilor impozabile.
Tabelul 2
Indicatorii activității economico-financiare
2. CONTABILITATEA TAXEI PE VALOAREA
ADĂUGATĂ
2.1. OBIECTIVELE ȘI FACTORII ORGANIZĂRII
CONTABILITĂȚII
Taxa pe valoarea adăugată, ca impozit direct cu plată fracționată, pe toate fazele circuitului economic, constituie un important venit al bugetului statului care, potrivit legii, este colectat și decontat prin intermediul persoanelor juridice și fizice ce realizează operații supuse taxei pe valoarea adăugată.
Persoanele juridice, ca unități patrimoniale plătitoare de taxă pe valoarea adăugată, fac deci oficiul de agent fiscal al statului. Agenții economici, pe baza documentelor – facturi, organele fiscale având doar atribuții de evidență, verificare și control. Ca urmare, la organizarea contabilității taxei pe valoarea adăugată, obiectivele se cer orientate spre asigurarea aplicării întocmai a normelor legale care reglementează regimul TVA.
În acest sens, principalele obiective sunt:
– proiectarea unui flux informațional adecvat administrării taxei pe valoarea adăugată;
– determinarea și înregistrarea taxei pe valoarea adăugată aferentă bunurilor achiziționate și serviciilor primite;
– determinarea și înregistrarea taxei pe valoarea adăugată aferentă vânzărilor (transferului ) de bunuri și servicii prestate;
– regularizarea și decontarea taxei pe valoarea adăugată cu bugetul statului;
– furnizarea și stocarea informațiilor necesare organelor de control fiscal și financiar cu privire la taxa pe valoarea adăugată.
Organizarea contabilității TVA din perspectiva acestor obiective presupune totodată luarea în considerare și a unor factori specifici, cum sunt:
– categorii de operații supuse taxei pe valoarea adăugată;
– sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată;
– faptul generator și exigibilitatea;
– baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată;
– regimul deducerilor;
– decontarea și plata taxei pe valoarea adăugată.
2.2. ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII TAXEI PE
VALOAREA ADĂUGATĂ
La baza organizării contabilității taxei pe valoarea adăugată stau normele legale privind această taxă și obiectivele pe care contabilitatea le vizează pentru realizarea cerințelor acestor norme juridice.
2.2.1. DOCUMENTAȚIA PRIMARĂ
Pentru ca taxa pe valoarea adăugată să fie corect determinată și apoi decontată pe fazele ciclului economic, este necesar ca toate documentele care consemnează operații ce intră în sfera de aplicare a taxei să fie judicios proiectate și utilizate pe baza unor reglementări precise.
Prin Hotărârea Guvernului României nr. 768/20.11.1992 este reglementat regimul folosirii și gestionării formularelor tipizate comune și specifice în legătură cu aplicarea taxei pe valoarea adăugată.
Documente primare în care se consemnează operații supuse TVA sub formulare cu regim special, fiind înseriate , numerotate și gestionate cu asigurarea strictă a evidenței și utilizării lor.
După nivelul la care se realizează gestionarea și evidența formularelor cu regim special ce privesc TVA, acestea sunt formulare tipizate, tipărite și distribuite prin grija direcțiilor generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat județene și a municipiului București:
– Dispoziția de livrare;
– Aviz de însoțire a mărfi;
– Factura (vezi anexele nr. 2,3,4,5);
– Chitanța fiscală.
Agenții economici care folosesc tehnica de calcul pentru editarea și completarea formularelor privind documentele pentru operațiuni din sfera TVA pot folosi sistemele respective cu aprobarea direcțiilor generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat, aprobare ce se dă cu condiția îndepliniri criteriilor stabilite de Ministerul Finanțelor:
– sistemele de prelucrare a datelor financiar-contabile utilizând tehnica de calcul să asigure toate necesitățile unui eventual control;
– procedurile de prelucrare automată a datelor să asigure respectarea cerințelor legale în privința securității datelor și fiabilității sistemelor de prelucrare ;
– asigurarea documentației de utilizare a produselor program indiferent de modul în care acestea au fost obținute;
– suma și conținutul fiecărei date trebuie să fie clar indicate și să aibă la bază documente legale;
– să existe posibilitatea ca în orice moment să se reconstituie datele de intrare și intermediare, inclusiv documentele finale;
– sistemul de prelucrare să precizeze tipul de suport pentru păstrarea datelor, care să nu permită eliminarea și adăugarea ulterioară de informații;
– documentele emise și neutilizate să fie anulate prin bararea prin diagonală cu mențiunea “ ANULAT “ pe toate exemplarele și să fie păstrate pentru eventualele controale ulterioare.
2.2.2. EVIDENȚA OPERATIVĂ A TAXEI
PE VALOAREA ADĂUGATĂ
Evidența operativă a documentelor ce consemnează operații supuse taxei pe valoarea adăugată se realizează, de regulă, sub forma registrelor operative și a borderourilor de plăți și încasări.
Astfel, se poate folosi registrul chitanțier pentru încasările tarifelor aferente prestațiilor executate.
Evidența operativă sub forma borderourilor zilnice de încasări și a borderourilor zilnice pentru plată este utilă în vederea centralizării zilnice a documentelor justificative și calculul taxei pe valoarea adăugată colectată și deductibilă aferentă operațiilor zilnice.
Operațiile care sunt asimilate livrărilor cum sunt prelucrarea de către agentul economic a unor bunuri achiziționate sau fabricate în vederea folosirii în scop personal, prestare unor servicii cu titlu gratuit și altele sunt înregistrate în Borderoul pentru operații asimilate.
2.2.3. ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII SINTETICE
A TAXEI PE VALOAREA ADĂUGATĂ
Organizarea contabilității taxei pe valoarea adăugată are ca obiect evidența distinctă a taxei în conturi sintetice de gradul II în concordanță cu fluxurile de determinare și de decontare a TVA.
Din 5 conturi necesare pentru a înregistra pe flux operațiile realizate de unitatea patrimoniale plătitoare de TVA, conturile 4426 “ TVA deductibilă “ și 4427 “ TVA colectată “ sunt utilizate pentru evidența curentă în tot cursul lunii a taxei pe valoarea adăugată aferentă intrărilor în vederea deducerii și pentru colectarea din vânzări și prestări executate.
Conturile 4424 “ TVA de recuperat “ și 4423 “ TVA de plată “ intervin numai la sfârșitul lunii, pentru înregistrarea taxei pe valoarea adăugată de decontat rezultat în urma efectuării deducerilor la care unitatea este îndreptățită.
Contabilitatea TVA deductibilă se organizează cu ajutorul registrului JURNAL PENTRU CUMPĂRĂRI servind ca:
– registru jurnal auxiliar pentru înregistrarea cumpărărilor de valori materiale sau a prestărilor de servicii;
– document de stabilire lunară a taxei pe valoarea adăugată deductibilă;
– document de control al unor operații înregistrat în contabilitate.
Se completează la compartimentul financiar-contabil pe baza documentelor privind cumpărări de valori materiale sau cele pentru prestații primite.
Pentru organizarea contabilității taxei colectate se folosește registrul JURNAL PENTRU VÂNZĂRI, care servește ca:
– registru jurnal auxiliar pentru înregistrarea vânzărilor și prestărilor de servicii;
– document de stabilire lunară a taxei pe valoarea adăugată colectată;
– document de control al unor operații înregistrate în contabilitate.
Completarea registrului la compartimentul financiar-contabil se face pe baza documentelor privind vânzările și prestările de servicii.
Pentru a stabili baza de impozitare TVA, vânzările sunt defalcate corespunzător regimului de impozitare în trei:
– vânzări la transport;
– vânzări scutite de TVA;
-vânzări supuse impozitării.
2.3. REFLECTAREA ÎN CONTABILITATEA TAXEI PE
VALOAREA ADĂUGATĂ
S.C. “Rosada” S.A. este o societate care se încadrează în ramura industriei coordonate de Ministerul Industriei, cu activitate principală ce constă în producerea de încălțăminte pentru femei și comercializarea acestora. Societatea mai are ca activitate executarea de prestări servicii, precum și desfacerea produselor din producția proprie, cât și ale altor societăți, prin magazine proprii de desfacere.
S.C. “Rosada” S.A. nu beneficiază de scutiri de TVA deoarece C. A. a societății declarată organului fiscal depășește 50 milioane lei conform Hotărârii Guvernului nr. 512/1998 și deci nu beneficiază de rambursarea TVA.
Aprovizionare
Aprovizionare de bunuri din import
Baza de calcul a TVA adăugată pentru importuri se formează prin calculul în vamă, taxelor vamale, accizelor la valoarea în vamă și apoi se calculează suma acestor trei elemente la care se aplică cota de 19 % a taxei pe valoarea adăugată.
Pe baza facturii externe, declarației vamale de import și a Notei de intrare-recepție a bunurilor importate destinate ca materii prime se înregistrează:
487.674.842 300.01 = 401 487.674.842
“ Materii prime “ “ Furnizori “
934.477 308 = 446 934.477
“ Diferențe de preț la “ Alte impozite și
materii prime “ vărsăminte asimilate “
164.300.024 4426 = 5121 164.300.024
“ TVA deductibil “ “ Conturi la bănci
în lei “
Aprovizionarea de bunuri servicii primite de la furnizori și prestatori
Baza de calcul a TVA este determinată de prețul bunurilor și tariful prestațiilor, precum și de alte cheltuieli datorate de cumpărător pentru bunurile aprovizionate care nu au fost cuprinse în preț.
Nu se cuprind în baza de impozitare remizele și alte deduceri de preț acordate de furnizor direct clientului.
487.674.842 % = 401 487.674.842
“ Furnizori “
300.01
“ Materii prime “
245.899.577 308
“ Diferențe de preț la
materii prime și
materiale “
4426
“ TVA deductibilă “
Lucrări de reparații la utilaje executate de terți cu plata în rate
487.674.842 % = 401 487.674.842
“ Furnizori “
611
“ Cheltuieli de
întreținere și reparații “
107.288.465 4426
“ TVA deductibilă “
4428
“ TVA neexigibilă “
Taxa pe valoarea adăugată aferentă ratelor este neexigibilă la deducere, ea devine deductibilă în luna în care se solicită rata scadentă întreprinderii prestatare și se înregistrează.
4426 “ TVA deductibilă “ = 4428 “ TVA neexigibilă “
B. Vânzarea
Vânzarea pentru intern
Baza de impozitare este prețul sau tariful negociat inclusiv toate cheltuielile făcute în contul clientului pentru livrare, necuprinse în preț.
1.521.360.210 411 = % 1.521.360.210
“ Clienți “ 701 1.367.888.946
“ Venituri din vânzarea
produselor finite “
4427 153.471.264
“ TVA colectată “
Vânzări de produse finite ca mărfuri prin magazine proprii de prezentare și desfacere
Nota de transfer a produselor finite din depozit la gestiunea magazinului:
323.374.818 371 = 345 323.374.818
“ Mărfuri “ “ Produse finite “
Încasări din vânzarea mărfurilor la prețul de vânzare cu amănuntul inclusiv TVA:
323.374.818 5311 = % 323.374.818
“ Casa în lei “
707 252.232.358
“ Venituri din vânzarea
mărfurilor “
4427 71.142.460
“ TVA colectată “
C. Comerțul interior
Comerțul cu ridicata ( en gros )
– Evidența mărfurilor la prețul de vânzare ( cost de achiziție + adaos comercial );
– Recepția mărfurilor aprovizionate conform facturii;
487.674.842 % = 401 487.674.842
“ Furnizori “
371
“ Mărfuri “
4426
“ TVA deductibilă “
– Înregistrarea adaosului comercial;
323.374.818 371 = 378 323.374.818
“ Mărfuri “ “ Diferențe de preț
la mărfuri “
-Vânzarea mărfurilor cu ridicata;
323.374.818 411 = % 323.374.818
“ Clienți “
252.232.358
“ Venituri din vânzarea
mărfurilor “
71.142.459
“ TVA colectată “
Comerțul cu amănuntul ( en detail )
– Evidența mărfurilor la prețul de vânzare cu amănuntul inclusiv TVA;
– Recepția mărfurilor aprovizionate conform facturii;
487.674.842 % = 401 487.674.842
“ Furnizori “
371
“ Mărfuri “
107.288.465 4426
“ TVA deductibilă “
– Înregistrarea adaosului comercial și a TVA incluse în prețul de vânzare cu amănuntul;
323.374.818 371 = % 323.374.818
“ Mărfuri “
252.232.358
“ Diferențe de preț
la mărfuri “
4428 71.142.460
“ TVA neexigibilă “
– Vânzarea cu plata în numerar, depus la casieria unității;
323.374.818 5311 = % 323.374.818
“ Casa în lei “
252.232.358
“ Venituri din
vânzarea mărfurilor “
71.142.460
“ TVA colectată “
– Descărcarea gestiunii cu valoarea mărfurilor vândute.
323.374.818 % = 371 323.374.818
“ Mărfuri “
342.257.014 607
“ Cheltuieli privind
mărfurile “
378
“ Diferențe de preț
la mărfuri “
4428
“ TVA neexigibilă “
2.4. DECONTAREA TAXEI PE VALOAREA ADĂUGATĂ
Unitățile patrimoniale de TVA sunt obligate să efectueze lunar decontarea la bugetul statului a taxei pe valoarea adăugată rezultată din operațiile economice în luna precedentă.
Pentru efectuarea operațiilor de decontare și înregistrarea obligațiilor sau drepturilor de creanță față de bugetul statului din taxa pe valoarea adăugată se folosesc informațiile:
– pentru TVA deductibilă, din jurnalul pentru cumpărări, al cărui total trebuie să corespundă cu rulajul debitor al contului 4426 “ TVA deductibilă “;
– pentru TVA colectată din jurnalul pentru vânzări, al cărui total trebuie să corespundă cu rulajul creditor al contului 4427 “ TVA colectată “.
Deducerea taxei pe valoarea adăugată la aprovizionarea cu bunuri și la preluarea serviciilor nu se face pentru fiecare operație în parte ci pentru totalitatea operațiilor realizate în cursul unei luni.
Dacă unitatea patrimonială a efectuat numai operații economice impozabile dreptul la deducere acționează pentru întreaga sumă a TVA deductibilă evidențiată în jurnalul pentru cumpărări și rulajul debitor al contului 4426.
Deducerea se face din TVA colectată la vânzările de bunuri și servicii, înregistrate în rulajul creditor al contului 4427.
Exercitarea dreptului de deducere se poate face în două moduri:
a) prin reținerea TVA deductibilă din taxa pe valoarea adăugată colectată în cazul în care rulajul debitului contului 4426 TVA /d rulajul creditului contului 4427 TVA / c, diferența de taxă colectată fiind TVA de plată care urmează să fie virată la bugetul statului.
b) prin rambursarea de către organele fiscale a taxei deductibile în cazul în care întreprinderea a realizat în totalitate operații de export la care cota de impozitare este zero ( deci, unitatea nu facturează la livrare și nu colectează TVA ) și dacă suma TVA deductibilă este mai mare decât TVA colectată.
Pentru exemplificarea decontării TVA considerăm că în Decontul TVA lunar, completat pe baza jurnalelor și contul 442 “ TVA “ sunt înscrise următoarele:
În cazul în care TVA / d < TVA / c ( reținere )
Deducerea:
4427 “ TVA colectată “ = 4426 “ TVA deductibilă “
Achitarea taxei datorată bugetului:
4424 “ TVA de încasat “ = 4427 “ TVA colectată “
TVA de încasat poate fi recuperată astfel:
– fie prin reținere din TVA de plată aferentă lunii următoare;
– fie prin rambursare ( încasare ) de la bugetul statului.
Gradul de participare al bunurilor și serviciilor realizate la achiziționarea de orațiuni impozabile se determină cu ajutorul unui coeficient numit prorată.
Prorata este egală cu raportul dintre suma reprezentând contravaloarea bunurilor livrate și serviciilor prestate supuse taxei pe valoarea adăugate și totalitatea operațiunilor realizate intr-o perioadă de timp ( an ).
Valoarea facturilor pentru operațiuni impozabile
Prorata =
Valoarea totală a facturilor emise
Prorata calculată la începutul anului 1999 este de 100 % și a fost comunicată Administrației financiare odată cu depunerea decontului pe luna ianuarie. Dacă din realizările anului 1999 va rezulta o abatere în plus sau în minus mai mare de 10 %, prorata se va recalcula pentru întregul an calendaristic în luna decembrie.
Deoarece prorata este de 100 %, întreaga sumă înregistrată în rulajul debitelor al contului 4426 “ Taxa pe valoarea adăugată deductibilă “ se va deduce.
TVA deductibilă recalculată x prorata
TVA deductibilă recalculată =
100
Diferența dintre taxa pe valoarea adăugată deductibilă și taxa pe valoarea adăugată deductibilă recalculată s-ar include pe cheltuieli de exportare.
635 “ Cheltuieli cu alte impozite, = 4426 “ TVA deductibilă “
taxe și vărsăminte asimilate “
în contabilitate, după trecerea unor clienți la categoria clienți incerți, aceștia devin insolvabili, nu mai pot fi recuperați, taxa pe valoarea adăugată colectată, înregistrată la data facturii valorii contului 4427 “ Taxa pe valoarea adăugată colectată “, luându-se în considerare la realizarea decontului pe luna respectivă.
Decontarea la bugetul statului se face pentru diferența ce rezultă la sfârșitul lunii dintre TVA colectată și TVA deductibilă în urma închiderii conturilor 4426 “ TVA deductibilă “ și 4427 “ TVA colectată “ și stabilirea taxei pe valoarea adăugată de încasat de la bugetul de stat sau datorată bugetului.
Contul 4423 “ Taxa pe valoarea adăugată de plată “ este un cont de pasiv și ține evidența taxei pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat și se determină la finele lunii.
Se creditează cu diferența dintre TVA colectată mai mare și TVA deductibilă mai mică, prin debitul contului 4427 “ TVA colectată “.
Se debitează cu:
– sumele virate la bugetul statului, reprezintă TVA datorată prin creditul contului 512 “ Conturi curente la bănci “;
– valoarea TVA de recuperat, compensată prin creditul contului 4424 “ TVA de recuperat “.
Soldul creditelor al contului arată nivelul taxei pe valoarea adăugată datorată bugetului.
Contul 4424 “ Taxa pe valoarea adăugată de recuperat “ este un cont de activ și ține evidența taxei pe valoarea adăugată de recuperat de către unitățile patrimoniale de la bugetul statului.
Se debitează la finele lunii cu diferența dintre taxa pe valoarea adăugată deductibilă mai mare și taxa pe valoarea adăugată colectată mai mică, prin creditul 4426 “ TVA deductibilă “.
Se creditează cu sumele încasate de la bugetul statului reprezentând TVA cuvenită, pe baza cereri de rambursare prin creditul contului 512 “ Conturi curente la bănci “ cu suma ce reprezintă taxa pe valoarea adăugată cuvenită de la buget încasată până la finele perioadei și compensate în lunile următoare cu taxa pe valoarea adăugată datorată bugetului, prin debitul cotului 4423 “ TVA de plată “.
3. ROLUL ȘI IMPORTANȚA CONTROLULUI FISCAL
ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ
3.1 ROLUL ȘI IMPORTANȚA CONTROLULUI FISCAL
Conform dicționarului limbii romane moderne, prin control se înțelege analiza permanentă a unei activități, pentru a urmări mersul ei și pentru a lua măsuri de îmbunătățire.
O astfel de activitate de control se impune în orice fel de acțiune umană, ea având rolul de a confrunta rezultatele obținute în acțiunea respectivă, cu cele prestabilite, cu rolul bine determinat de a stabili, atunci când este cazul, măsuri de redresare a unei situații sau măsuri noi în locul celor vechi, atunci când acestea se dovedesc prin control a fi necorespunzătoare. Scopul final al controlului este deci acela de a contribui la realizarea acțiunii verificate.
Daca controlul constituie o necesitate obiectivă în orice activitate umană, în cea economică el este în mod deosebit necesar, dat fiind volumul, importanța și scopul acestei activități.
Modul și formele de desfășurare a controlului trebuie să fie adaptate modului și formelor de desfășurare a activității respective. Cu cât activitatea în cauză va fi mai completă, cu atât și formele de control vor fi mai diversificate.
Înaintarea spre economia de piață și consolidarea acesteia pe parcurs necesită în mod obiectiv îmbunătățirea permanentă a modului de exercitare a controlului care este integrat în sistemul de conducere a societății.
În fapt nu se poate concepe munca de conducere, indiferent de nivelul ierarhic la care ne găsim, în cadrul microeconomic sau macroeconomic, fără o activitate permanentă, sistematică și bine organizată de control.
Ca funcție a conducerii, controlul este o forma de ridicare a competiției, de afirmare a liberei inițiative economice și a concurenței locale în condiții de răspundere, ordine și disciplină în munca.
Controlul asigură cunoașterea de către societate a modului în care se gospodărește avuția naționala și se utilizează mijloacele materiale și financiare, a modului de îndeplinire a indicatorilor ce le revin salariaților și în special cadrelor de conducere.
Controlul implică antrenarea tuturor factorilor de răspundere în aplicarea cu fermitate a programelor elaborate de statul de drept a legislației, a hotărârilor de guvern, a deciziilor adoptate de către alte organisme centrale și locale.
Sistemul fiscal reprezintă unul din instrumentele cele mai importante pe care statul le folosește în conducerea activității economice și sociale, în vederea îndeplinirii în bune condiții a tuturor funcțiilor sale. Sistemul fiscal trebuie înțeles ca un tot unitar format din trei componente: legislația fiscala, mecanismul fiscal și aparatul fiscal.
Rolul sistemului fiscal capătă valențe deosebite în condițiile economiei de piață, când metodele centralizate trebuie să facă loc unor pârghii economice și financiare pe care statul să le folosească în relațiile sale cu agenții economici.
Înfăptuirea reformei fiscale este deosebit de importantă atât ca parte integrantă a ajustării structurale pentru reducerea dezechilibrelor grave, contribuind astfel la o repartizare mai eficace și mai echilibrată a resurselor, cât și ca parte integrantă a unei politici de stabilizare, pentru o reducere a cheltuielilor publice și pentru o creștere a veniturilor statului fără distorsiuni exagerate în măsura să stabilească un echilibru macroeconomic.
În perioada de tranziție la economia de piață, statul își asuma rolul de a crea cadrul economic, instituțional și juridic în vederea realizării funcționalității pieței concurențiale care să joace rolul hotărâtor în reglarea sau autoreglarea proceselor economice.
Autoritățile publice influențează selectiv activitățile economice prin politica fiscală, monetară și valutară cu ajutorul finanțării unor obiective și acțiuni pe seama resurselor publice, a unor instrumente economico-financiare cum sunt: impozitele și taxele, transferurile și subvențiile, creditele, dobânda, prețurile, cursul de schimb.
Politica în domeniul fiscal trebuie să stabilească volumul și proveniența resurselor bugetare și extrabugetare care pot constitui fondurile financiare ale statului, metodele de prelevare utilizate, precum și obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale.
Sistemul fiscal îndeplinește următoarele funcții principale: o funcție de asigurare a resurselor financiare necesare statului pentru finanțarea acțiunilor ce decurg din îndeplinirea funcțiilor sale: învățământ, cultură, artă, sănătate, asistență socială, administrație de stat, ordine publică, etc.; o funcție economică, de stimulare a bunei desfășurări a activității agenților economici; o funcție socială, în sensul favorizării categoriilor de agenți economici ce își desfășoară activitatea în condiții mai dezavantajoase față de cele normale; o funcție de control.
Pârghiile financiare oferite de sistemul fiscal, sub forma impozitelor și taxelor, dau posibilitatea statului să exercite controlul asupra economiei în anumite limite prin aparatul său specializat de control financiar. Totul depinde de competența cu care sunt utilizate aceste pârghii.
Prin aceste pârghii controlul financiar al statului are posibilitatea să penetreze în componentele activității unui agent economic și să realizeze o “radiografie” destul de completă a legalității și eficienței economice și sociale cu care își desfășoară acesta activitatea.
Controlul realizat prin aceste pârghii poate oferi informații care să fie avute în vedere în orientarea activității de așezare și percepere a impozitelor și taxelor pentru o mai buna îndeplinire a funcțiilor economice și sociale a acestora.
În sfera sa controlul financiar cuprinde relații, fenomene și procese financiare, procesul de administrare și gestionare a patrimoniului, rezultatele activității economico-sociale; toate momentele, unitățile și locurile unde se gospodăresc valori materiale și bănești și se fac cheltuieli.
Controlul financiar asigură buna funcționare a activității economice, acționează sistematic în vederea prevenirii abaterilor și deficiențelor, creșterii eficienței, apărării patrimoniului, cunoașterea modului de respectare a legalității cu caracter economic și financiar, stabilirii răspunderii pentru pagube sau nerespectarea disciplinei de gestiune.
Pentru ca sistemul fiscal să-și îndeplinească corespunzător funcțiunile sale, reglementările fiscale trebuie să se caracterizeze prin claritate, precizie și fără echivoc a prevederilor lor de către plătitori și de către aparatul de control fiscal deopotrivă.
Ca parte integrantă a controlului financiar, controlul fiscal face parte din mecanismul de conducere și gestionare a economiei naționale, având rolul de a contribui la perfecționarea conducerii eficiente a activității economice, de a asigura cunoașterea modului de aplicare a deciziilor luate asupra gospodăririi resurselor materiale și bănești, de a asigura integritatea avutului public și privat, de a asigura realizarea veniturilor statului în conformitate cu legea bugetară.
Îndeplinirea rolului nou pe care controlul financiar, și deci implicit controlul fiscal, trebuie să-l aibă în economia de piață este condiționată de luarea unui ansamblu de măsuri care să asigure, între altele:
– transformarea controlului financiar într-un control obiectiv prin acțiunea acestuia în exclusivitate asupra pârghiilor financiare prin care statul intervine în economie: fiscalitate, buget, subvenții, etc.;
– respectarea cadrului favorabil, legal creat, de manifestare deplină a inițiativei individuale, ca o componenta esențiala a democrației economice;
– fermitatea în urmărirea aplicării riguroase a reglementărilor cu caracter financiar și fiscal, a plății de către agenții economici de orice fel a tuturor sumelor cuvenite statului, a eficienței activității economice și financiare desfășurate de regiile autonome, etc.;
– evitarea abuzului de control prin crearea unui sistem de garanții viabile pentru toți agenții economici.
Controlul fiscal are o contribuție importantă în asigurarea realizării veniturilor care intră în bugetul statului de la agenții economici sub forma impozitelor, taxelor și altor sume datorate, care este necesar sa fie vărsate în termenele prevăzute de lege și în cuantumul lor real care se datorează bugetului statului.
Verificarea obligațiilor fiscale față de stat presupune practic verificarea tuturor veniturilor și cheltuielilor, indiferent de subiectul plătitor, presupune în mod obligatoriu controlul integrității patrimoniului.
Cum se poate, de exemplu, verifica realitatea rezultatelor fiscale declarate pe baza bilanțului fără a verifica realitatea tuturor posturilor din activ și pasiv sau fără a controla dacă ele au la bază inventare și analize ale conturilor patrimoniale făcând și verificări faptice privind sinceritatea datelor înscrise în acestea.
Pe de alta parte, întreaga activitate economică reflectată în contabilitate și toate mișcările care au loc în activul și pasivul patrimoniului agentului economic trebuie analizate din punctul de vedere al consecințelor fiscale, indiferent de natura și categoria impozitelor și a altor obligații față de stat.
Tot astfel, de exemplu, costurile înregistrate de agentul economic pe parcursul întregii perioade verificate trebuie analizate din punctul de vedere al deductibilității lor, urmărindu-se reintegrarea în profitul impozabil a tuturor cheltuielilor ce depășesc limitele deductibile stabilite prin legea impozitului pe profit, nu au legături cu veniturile declarate, nu sunt justificate cu documente legale sau sunt exagerate față de rezultatele obținute sau față de cele înregistrate în alte unități ce desfășoară activități în condiții comparabile.
În ceea ce privește relația controlor-controlat, legea stabilește cu claritate drepturile pe care le au organele de control fiscal în exercitarea atribuțiunilor lor, obligațiilor conducerilor și salariaților unităților controlate, precum și sancțiunile care se aplică în cazul nerespectării acestor obligații și, de asemenea, reglementează cu precizie unele garanții specifice oricărui stat de drept, pentru unitățile verificate, menite să creeze ordine în activitatea de control și să ridice autoritatea, autonomia și independența aparatului controlului fiscal din cadrul Ministerului Finanțelor.
Modul de desfășurare a controlului fiscal este reglementat prin prevederi de lege care se referă la numărul și durata controalelor la sediul agentului economic atunci când aceste controale au ca obiect sinceritatea bilanțurilor și a contabilității și determinarea sumelor datorate cu orice titlu statului: un singur control într-un singur an calendaristic și care nu poate dura mai mult de trei luni la sediul agentului economic controlat, fiind supusă controlului întreaga perioadă scursă de la precedenta verificare de aceeași natură și cu aceleași obiective care, potrivit legii, nu s-ar fi prescris.
Aceasta este regula de bază pentru controalele care au ca obiectiv verificarea sumelor datorate statului, legea prevăzând însă și excepții în ce privește numărul controalelor într-un an calendaristic și perioada supusă verificării, și anume: atunci când controlul are la bază reclamații cu privire la existența unor eludări ale legilor fiscale și financiare.
Această reglementare presupune perfecționarea activității de control fiscal din teritoriu în ceea ce privește programarea muncii de control, urmărirea permanentă a desfășurării acțiunilor și cuprinderii tuturor unităților de control în funcție de perioadele de prescripție a obligațiilor de plată a diferitelor impozite și taxe.
Una din problemele cele mai sensibile de care depinde aplicarea cu bune rezultate a noilor reglementări în domeniul controlului fiscal este cea legată de formarea și reformarea personalului cu atribuții de control financiar din punct de vedere profesional, al cunoașterii tehnicilor, metodelor, procedeelor de control utilizate de țările cu economie de piață, de cunoașterea și înțelegerea reformelor care sunt stabilite de guvern în toată complexitatea lor.
Se poate avansa ideea că, din punct de vedere conceptual și legislativ, s-au făcut eforturi și s-au obținut efectele dorite pentru plasarea controlului financiar într-un loc central în arsenalul pârghiilor statului menite să asigure ordinea și legalitatea. Realizarea dezideratelor activității de control financiar depinde însă de gradul de înțelegere, de implicare și de eforturile pe care fiecare controlor și agent economic le va face pentru a lucra cat mai corect din punct de vedere moral și profesional.
Întărirea controlului fiscal este necesară deoarece mulți agenți economici nu acordă atenția cuvenită respectării întocmai a normelor legale privind îndeplinirea obligațiilor fiscale față de stat, la această situație contribuind, în principal, eludarea legislației în vigoare și neconducerea corectă la timp a evidenței contabile și aceasta în special datoritei lipsei de personal de specialitate, necunoașterea prevederilor legale sau interpretarea eronata a acestora.
Ordonanța Guvernului nr. 70/28 august 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 227/30 cuprinde următoarele dispoziții generale:
Art. 1.- Controlul fiscal cuprinde ansamblul activităților care au ca scop verificarea sincerității declarațiilor, precum și verificarea corectitudinii și exactității îndeplinirii, conform legii, a obligațiilor fiscale de către contribuabili.
Art. 2.- Sunt supuși controlului fiscal, potrivit dispoziției prezentei ordonanțe, contribuabilii persoane fizice și juridice române și străine, precum și asociații fără responsabilitate juridică, cărora le revin, potrivit reglementarilor în vigoare, obligații fiscale.
Art. 3.- Obligațiile fiscale cuprind:
obligația de declarare a bunurilor, a veniturilor impozabile sau, după caz, a impozitelor datorate;
obligația de calculare, de înregistrare în evidențele contabile și de plată la termenele legale a impozitelor;
obligația de calculare, de înregistrare în evidențele contabile și de plată la termenele legale a impozitelor care se realizează prin stopaj la sursă;
orice alte obligații ce revin contribuabililor în aplicarea și executarea legilor fiscale.
Art. 4.- In sensul prezenței ordonanțe, prin impozite se înțelege sumele datorate, potrivit legii, bugetului de stat și bugeturilor locale, precum și orice alte sume ce constituie venituri de natură fiscală, a căror administrare revine Ministerului Finanțelor.
Art. 5.- Controlul fiscal se exercită de către Ministerul Finanțelor și unitățile sale teritoriale, prin aparatul fiscal organele de control financiar abilitate de lege, denumite în continuare organe fiscala.
3.2. LOCUL ȘI ROLUL TAXEI PE VALOAREA
ADĂUGATĂ CA PRINCIPAL IMPOZIT RELEVANT
Taxa pe valoarea adăugata este o taxă generală de consum care cuprinde toate fazele circuitului economic, respectiv producția, serviciile și distribuția până la vânzările către consumatorii finali.
Principiul de baza al taxei pe valoarea adăugată este unic, respectiv impozitarea se face numai pe valoarea adăugata la fiecare etapă a circuitului economic. Valoarea adăugata este echivalentă cu diferența între vânzările și cumpărările aferente aceluiași stadiu al circuitului economic.
În sistemul veniturilor bugetului de stat se înscrie ca un impozit indirect, care se stabilește asupra operațiilor privind transferul proprietății bunurilor și asupra prestărilor de servicii.
3.2.1. SFERA DE APLICARE A TAXEI PE
VALOAREA ADĂUGATĂ
Principala regulă în funcție de care se stabilește dacă o operație este supusă taxei pe valoarea adăugată sau nu o constituie destinația bunurilor livrate sau serviciilor prestate. Potrivit acestui principiu bunurile si serviciile sunt supuse taxei în țara în care se consumă și se suportă de consumatorul final.
În sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprind următoarele categorii de operațiuni:
Livrări de bunuri mobile.
2. Transferul proprietății bunurilor imobiliare între agenții economici, precum și între aceștia și instituțiile publice sau persoane fizice.
Prestări de servicii.
Operațiuni asimilate cu livrările de bunuri și prestări servicii.
Importuri de bunuri și servicii.
Pentru ca aceste operațiuni să intre în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată, trebuie să rezulte din activitatea desfășurată într-o manieră independentă de către persoane fizice sau juridice.
Acționează de o manieră independentă persoanele care exercită o activitate de propria lor răspundere și au libertatea totală în organizarea și exercitarea lucrărilor pe care le comportă operațiunile în cauză, cum sunt: regiile autonome, societățile comercial, societățile agricole, unitățile cooperatiste, asociațiile și organizațiile cu scop lucrativ, persoanele fizice și asociațiile familiale autorizate să desfășoare activități economice pe baza liberei inițiative, persoanei juridice fizice, indiferent dacă au fost înregistrate sau nu ca agenți economici pentru importurile de bunuri și servicii supuse taxei vamale.
Nu sunt supuse taxei pe valoarea adăugată operațiunile realizate de persoane care nu acționează de o manieră independentă, cum sunt salariații, alte persoane angajate printr-un contract sau prin orice alt raport juridic de subordonare prin care se stabilesc condiții de muncă, modalitatea de salarizare sau responsabilitatea celor care angajează, ca persoanele care prestează munci salarizate sau enumerate de asociațiile de locatari, comisvoiajori, artiștii de spectacole, manechini, jurnaliști, corespondenți de presă.
Anumite operațiuni impozabile din sfera de aplicare a TVA sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată pe baza unor criterii sociale, economice, a costului administrării taxei. Acestea sunt:
– activități sanitare și de asistență socială realizate de unitățile autorizate;
– operațiile făcute de unitățile de învățământ de cercetare științifică pentru pregătire, recalificare, perfecționare, grădinițe, cercetare științifică fundamentală;
– activități realizate de liber-profesioniști autorizați;
– activitățile organizațiilor de nevăzători, de invalizi și de alte persoane handicapate și ale unităților economice unde acestea își desfășoară activitatea;
– orațiile efectuate de instituțiile bancare, financiare, de asigurări și reasigurări;
– activitatea de tipărire și vânzare a timbrelor la valoarea declarată;
– operațiunile de vânzare a deșeurilor din industrie și a materialelor recuperate, precum și cele de intermediere, de comision sau de altă natură legată de acestea;
– importuri de bunuri și servicii care sunt scutite de taxa vamala (succesiuni testamentare, ajutoare și donații, materiale pentru probe, experimentări sau cercetări);
– agenții economici cu un venit total declarat din activitatea de bază și alte activități de până la 50 milioane lei anual.
Nu intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată operațiunile realizate de asociații, organizații sau instituții publice a căror activitate specifică autorizată nu urmărește obținerea de profit.
Trebuie făcută distincția între operațiile scutite și cele care nu fac parte din sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată.
Astfel deși și unele și celelalte nu suportă taxa pe valoarea adăugată, operațiile scutite pot deveni impozabile prin obținerea agenților economici plătitori.
Plătitorii de taxa pe valoarea adăugată prin opțiune beneficiază de dreptul de deducere a TVA aferentă bunurilor sau serviciilor achiziționate sau obținute în unități proprii destinate realizării operațiunilor impozabile.
3.2.2. FAPTUL GENERATOR ȘI EXIGIBILITATEA TAXEI PE VALOAREA ADĂUGATĂ
Faptul generator indică momentul în care ia naștere obligația agentului economic de a plăti taxa, iar exigibilitatea dată la care organul fiscal are dreptul să pretindă plata taxei datorata bugetului de stat. Exigibilitatea permite să se determine: perioada (luna) în numele căreia suma operațiilor impozabile trebuie să facă obiectul unui decont, precum și data la care dreptul de deducere ia naștere la client.
Faptul generator de taxă pe valoarea adăugată îl constituie actul, momentul livrării bunurilor mobile, transferul proprietății bunurilor imobiliare sau prestării serviciilor.
Pentru bunurile de import aflate în regim de tranzit, antrepozit sau de introducere temporara în țară, faptul generator ia naștere la data când bunurile în cauză sunt scoase din acest regim și s-au întocmit formalitățile vamale corespunzătoare noii destinații.
În cazul bunurilor exportate care s-au returnat, faptul generator intervine la data când bunurile respective au fost valorificate către beneficiarii interni.
Exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată ia naștere în momentul consumării faptului generator, respectiv în momentul livrării bunurilor transferului proprietății imobiliare sau prestării serviciilor.
Exigibilitatea este anticipată faptului generator atunci când factura este emisă înaintea efectuării livrării bunurilor sau prestării serviciilor, contravaloarea bunurilor sau serviciilor se încasează înaintea efectuării livrării bunurilor sau prestării serviciilor; se încasează avansul sau se fac decontări succesive.
Momentul exigibilității taxei pe valoarea adăugată nu constituie și data termenului de plată a acesteia.
Termenul de plată a TVA este de până la 25 a lunii următoare pentru operațiile efectuate în luna precedentă.
3.2.3. BAZA DE IMPOZITARE A TAXEI PE
VALOAREA ADĂUGATĂ
Ca regulă generală, baza de impozitare este constituită pentru livrările de bunuri și prestări de servicii din toate sumele, valorile bunurilor sau serviciilor primite sau ce urmează a fi primite de furnizor sau prestator în contrapartida pentru livrările sau prestările efectuate, exclusiv taxa pe valoarea adăugată.
În cazul plații în natură trebuie să se țină seama de valoarea tuturor bunurilor sau serviciilor care constituie contravaloarea livrării de bunuri sau prestări servicii.
Baza de impozitare se determină integral la livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor sau, după caz, la întocmirea factorilor, chiar dacă în contract se prevede plata în rate sau prin decontări succesive.
Pentru vânzările de bunuri reprezentând comisionul aplicat asupra vânzătorilor de bunuri persoanelor fizice neînregistrate ca agenți economici sau a persoanelor juridice necuprinse în sfera de aplicare sau scutire de plata taxei pe valoarea adăugată.
La activitatea de intermediere în turism se aplică regim specific în care baza de impozitare o constituie diferența între prețul total, inclusiv taxa pe valoarea adăugată, plătit pe client agenților de turism și sport, hoteliere, de restaurant și alți prestatori care execută material serviciilor utilizate de client.
Pentru produsele scutite de taxa pe valoarea adăugată, atât la producător, cât și la rețeaua de desfacere cu amănuntul, prețurile cu ridicata și cele cu amănuntul sunt cele dimensionate fără luarea în calcul a TVA pentru aceste verigi. În aceste cazuri conțin TVA plătită inițial de producător în cadrul aprovizionării și din unitățile de desfacere în cadrul cheltuielilor de circulație.
La baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată se cuprind cheltuielile accesorii ale livrărilor de bunuri sau prestărilor de servicii cum sunt comisioanele, cheltuielile de ambalare, de transport, de asigurare și altele de asemenea natura datorate de cumpărător în măsura în care nu au fost cuprinse în prețurile negociate.
Nu se cuprind în baza de impozitare:
a) remizele și alte reduceri de preț acordate de către furnizori direct clientului, inclusiv celor acordate dubă facturarea bunurilor sau serviciilor, cu condiția de a fi efective și în sume exacte în beneficiul clientului și să nu constituie, în fapt, remunerarea unui serviciu, sau o cantrapartidă pentru prestație oarecare;
penalizările pentru îndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale;
c) sumele încasate pentru acoperirea prejudiciilor provocate de distrugerea, deteriorarea, nerestituirea în termen a bunurilor închiriate sau altele similare care în fapt reprezintă contravaloarea bunurilor livrate;
d) dobânzile percepute pentru plățile cu întârziere;
e) sumele achitate de furnizor sau prestator în contul clientului și care apoi se decontează acestora;
f) ambalajele care circulă între furnizorii de marfa și clienți, prin schimb fără facturare;
g) sumele încasate de către agenții economici de la persoanele fizice sau juridice cărora li sa acordat locația de gestiune;
h) primele încasate de la buget pentru anumite produse agricole.
Baza de impozitare se reduce cu valoarea refuzurilor totale sau parțiale rămase definite; cu prețul ambalajelor în care s-a expediat marfa, restituite și facturate de clienți; precum și cu contravaloarea facturilor neîncasate de le clienții declarați insolvabili prin hotărâri judecătorești definitive.
3.2.4. COTA DE IMPOZITARE
Pentru operațiunile impozabile privind livrările de bunuri, transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobiliare și prestările de servicii, din țară sau din străinătate se aplică o cotă unică de TVA de 19 %.
Operațiunile de export sau asimilate exportului de bunuri și servicii sunt supuse cotei zero.
Cota de 19 % se aplicare asupra operațiunilor de vânzări de bunuri mobile și imobile efectuate de către persoane fizice sau juridice autorizate, către beneficiari cu sediul sau domiciliul în România. Precum și pentru vânzările de bunuri către persoane fizice nerezidente în România; importurile de bunuri mobile vânzării acestora; prestărilor de servicii pentru care locul de impozitare este situat în România.
Cota zero se aplică pentru operațiunile de export efectuate de agenții economici cu sediul în România:
– export de bunuri, respectiv livrări de bunuri de către beneficiarul cu sediul în străinătate care sunt transportate în afara teritoriului țării, cu îndeplinirea formalităților vamale pentru export;
– prestările de servicii legate direct de exportul bunurilor cum sunt: serviciile prestate de comisionări sau alți intermediari care intervin în operațiunile de export; transportul mărfurilor exportate la destinație în străinătate; prestările accesorii la transportul bunurilor exportate ( încărcări – descărcări ale mijloacelor de transport, manipulări ale mărfurilor ); închirierea mijloacelor de transport; paza și depozitarea mijloacelor exportate; operațiunile de operare și ambalare ale produselor destinate exportului;
– exportul de servicii, ca închirierea de bunuri mobile corporale; cesiune și concesiune ale dreptului de autor, de brevete, de licența, de mărci de fabrică și de comerț și alte drepturi similare; serviciile de publicitate, consulting, studii cercetări și expertize, serviciile de arhitectura, proiectare, studii, expertiza și alte prestări ale agențiilor imobiliare, pentru bunurile imobiliare situate în străinătate; reparațiile, transformările, întreținerea și alte prestări, efectuate la navale de comerț maritim sau pe fluvii internaționale, precum și la aeronave.
Cota de 19 % se aplică asupra bazei de impozitare în care nu este cuprinsă taxa pe valoarea adăugată.
Baza de impozitare la care se aplica cota de 19 % reprezintă prețurile cu ridicata și tarifele ce se negociază între părți.
La dimensionarea prețurilor cu ridicata și tarifelor se ține seama de:
– costul unitar pe produs sau serviciu în care materiile prime, materialele, energia, consumul etc. și tarifele pentru serviciile de terți sunt luate în calcul fără taxa pe valoarea adăugată aferentă prețurilor și tarifelor respective;
– rata profitului în condițiile concurenței de pe piață;
– accizele pentru produsele prevăzute de lege.
În cazul produselor provenite din import, baza de impozitare o reprezintă însumarea următoarelor elemente:
– valoarea în vamă a produsului (mărfii) în valută transformată în lei la cursul zilei;
– cheltuielile de transport pe parcursul extern în valută transformată în lei la cursul zilei;
– taxele și comisioanele vamale;
– accizele datorate .
Livrările de mărfuri din veriga comerțului cu ridicata se fac la prețuri formate din:
prețul cu ridicata negociat cu furnizorii (fără TVA);
adaosul comercial calculat asupra prețului cu ridicata negociat;
c) taxa pe valoarea adăugată care se aplica la valoarea rezultata din însumarea elementelor de la literele a și b.
Bunurile comercializate prin unitățile cu amănuntul sau serviciile prestate populației, prețurile cu amănuntul și tarifele practicate cuprind și taxa pe valoarea adăugată.
Prețul cu amănuntul și tariful trebuie să fie astfel dimensionate încât acesta trebuie să asigure comerciantului sau prestatorului:
recuperarea prețului cu ridicata plătit furnizorului;
b) adaosul comercial plătit furnizorului cu ridicata în cazul aprovizionării de un agent economic intermediar între producător și unitatea cu amănuntul;
c) adaosul comercial ( comisionul ) cuvenit pentru vânzările cu amănuntul;
d) taxa pe valoarea adăugată aplicată la valoarea ce rezultă din însumarea elementelor de la literele a, b și c.
Întrucât la bunurile comercializate prin comerțul cu amănuntul (magazine comerciale, consignații, unități de alimentație publica sau alte unități care au relații directe cu populația), precum și la servicii (transport, telefon, posta s.a.), prețurile sau tarifele includ și valoarea adăugată.
3.2.5. DECONTAREA TAXEI PE VALOAREA ADĂUGATĂ
Calculul taxei pe valoarea adăugată de plată se poate face prin metoda reducerii sau prin metoda determinării la fiecare etapă a circuitului economic la care se aplică cota de impozit. Cele mai multe țări aplică metoda deducerilor, metoda adoptată și de reglementările juridice din România.
Metoda determinării taxei pe valoarea adăugată la fiecare etapă a circuitului economic constă în stabilirea valorii adăugate aferente operațiilor realizate în circuitul economic în fiecare unitate patrimonială, valoare ce constituie baza de calcul la care se aplică cota de impozitare, rezultând direct taxa pe valoarea adăugată de plată, care se înscrie în factura și se încasează direct de la client.
Metoda reducerii se caracterizează prin aceea că baza de impozitare la care se aplică cota procentuală de TVA este prețul, respectiv tariful aferent bunurilor livrate și al serviciilor prestate și nu doar valoarea adăugata ca diferența între prețul de livrare și costul de achiziționare.
Astfel, la achiziționarea de bunuri, taxa pe valoarea adăugată înscrisă distinct în factura furnizorului, calculată prin aplicarea cotei la prețul de livrare ( tarif ), se înregistrează de către client ca un drept de creanță față de bugetul statului, deci nu este înregistrată pe cheltuieli.
La vânzări de bunuri sau prestări de servicii, factura emisă va cuprinde prețul, respectiv tariful acestora pe valoarea adăugată calculată prin aplicarea cotei procentuale asupra prețului de livrare respectiv tarifului, taxa ce se înregistrează ca obligație față de bugetul statului
Deci, la intrare în patrimoniul ( achiziționare ), întreprinderea plătește furnizorului taxa pe valoarea adăugată aferentă prețurilor, respectiv tarifelor, bunurilor și serviciilor primite la vânzare, iar la ieșire aceasta încasează de la client taxa pe valoarea adăugată aferentă prețurilor tarifelor bunurilor livrate și prestațiilor executate.
Decontarea taxei pe valoarea adăugată cu bugetul statului se face pentru diferența care rezulta dintre taxa pe valoarea adăugată aferentă făpturilor emise clienților și taxa pe valoarea adăugată aferentă facturilor primite de la furnizori pentru bunurile achiziționate și serviciile primite.
Scăderea din taxa pe valoare adăugată aferentă facturilor emise, taxa numită taxa pe valoarea adăugată colectată, a sumei taxei aferentă facturilor pentru aprovizionări de bunuri și pentru servicii primite, constituie operația de deducere, la această taxă pe valoarea adăugată deductibilă.
Dacă taxa colectată este mai mare decât taxa deductibilă, diferența este taxa de plătit la buget; dacă taxa deductibilă este mai mare diferența este recuperată de la buget.
Plătitorii taxei pe valoarea adăugată au, deci, dreptul la deducerea taxei aferentă intrărilor de bunuri sau servicii destinate realizării de operațiuni impozabile.
Prin bunuri și servicii achiziționate pentru realizarea de operațiuni se înțelege materiile primite și materialele, combustibilii și energia, pieselor de schimb, obiectele de inventar și de natura mijloacelor fixe, precum și alte bunuri sau servicii ce urmează a se reflecta în cheltuielile de producție sau de circulație.
Nu poate fi dedusa taxa pe valoarea adăugată aferentă intrărilor de bunuri și de servicii destinate:
– realizării de operațiuni scutite;
– folosirii în scop personal sau punerii la dispoziția altor persoane fizice sau juridice în mod gratuit;
– achiziționate de furnizor sau prestator în contul clientului și care apoi se decontează acestuia;
– serviciile de transport, hoteliere, de restaurant și altele efectuate pentru activitatea de intermediere în turism și care sunt utilizate sau consumate de turiști;
– alte cheltuieli care nu au legătură directă și exclusivă cu activitatea firmei, cum sunt pentru distracție, divertisment, achiziționarea și întreținerea autoturismelor folosite pentru activități ce au drept scop obținerea de profit.
Spre deosebire de operațiunile scutite la care agenții economici nu au dreptul la deducerea taxei aferentă bunurilor și serviciilor primite, la operațiunile de export și cele asimilate exportului care sunt supuse cotei zero, este instituit regimul deductibilității.
Exercitarea dreptului de deducere nu se face pentru fiecare operație în parte, ci pentru ansamblul operațiunilor realizate în cursul unei luni.
În situația în care un agent economic realizează atât operațiuni impozabile, cât și operațiuni scutite de plata taxei pe valoarea adăugată, dreptul de deducere se determină în raport cu participarea bunurilor sau serviciilor achiziționate la realizarea operațiilor impozabile.
Gradul de participare al bunurilor și serviciilor achiziționate la realizarea de operațiuni impozabile se determină lunar, ca raport intre suma reprezentând contravaloarea bunurilor livrate și serviciilor prestate taxei pe valoarea adăugată și totalul operațiunilor realizate în luna respectiva. Acest coeficient este metodologie prorată.
În gestiunea agenților economici plătitori de taxa pe valoarea adăugată, care nu realizează operațiuni scutite, taxa pe valoarea adăugată este neutrală, respectiv aceasta nu influențează rezultatele financiare ale exercițiilor.
Condițiile în care agenții economici pot beneficia de dreptul la deducerea taxei pe valoarea adăugată aferentă intrărilor reglementate prin ele sunt:
a) sa justifice prin documente legale cuantumul taxei;
b) sa justifice ca bunurile în cauză, sunt destinate pentru nevoile firmei și sunt proprietatea acesteia.
Exercitarea dreptului de deducere se poate face pe doua cai:
– prin reținerea din suma reprezentând taxa pe valoarea adăugată prin livrările de bunuri și serviciile prestate a taxei aferentă ieșirilor ( TVA colectată );
– prin rambursarea către agentul fiscal al sumei reprezentând diferența între taxa aferentă intrărilor ( TVA deductibilă ) și taxa facturată pentru livrările de bunuri și serviciilor prestate ( TVA colectată ).
4. ORGANIZAREA CONTROLULUI
FISCAL PRIVIND TAXĂ PE VALOAREA ADĂUGATĂ
Taxa pe valoarea adăugată constituie un impozit general de consum care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului economic de producție al produsului final, asupra valorii adăugate realizat de către producători intermediari și de producătorul final, inclusiv distribuția până la înstrăinarea către producătorul final.
Pe parcursul întregului proces de producție și distribuție, fiecare agent economic încasează taxa pe valoarea adăugată de la cumpărători, din care se deduce suma reprezentând TVA aferentă materiilor prime și materialelor aprovizionate și serviciilor prestate, iar suma reprezentând diferența ( soldul ) o varsă la bugetul public ( și o adaugă la prețul de vânzare ).
În realitate TVA este raportată de la un stadiu la altul la procesul de producție și distribuție pentru a ajunge, la încheierea ciclului economic, la consumatorul final.
În acest fel producătorul care a achiziționat materiile prime, materialele, semifabricatele de la furnizori, odată cu livrarea lor plătește și TVA în cota aferentă; în fapt el nu suferă o pagubă bănească, deoarece la vânzarea bunurilor va încasa suma respectivă, fiind creditat de către stat la nivelul TVA plătită furnizorilor săi.
Creditorul final nu este însa creditat de stat, astfel că el va suporta integral TVA aferentă produsului final. Din această cauză TVA este considerată un impozit pe consum, fiind suportată de consumator.
TVA are un caracter universal – se aplică asupra tuturor bunurilor și serviciilor din economie, rezultate atât din activitatea curentă de exploatare, cât și din activitatea financiară de fructificare a capitalurilor disponibile.
Dar TVA nu are trăsăturile unei taxe, fiind de fapt un impozit indirect pe cifra de afaceri, perceput asupra valorii adăugate în toate stadiile circuitului economic, odată cu transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor sau lucrărilor ori prestarea unor servicii.
Adoptarea TVA reprezintă o premisă pentru stimularea exporturilor și diminuarea importurilor, accelerarea circuitului economic din regii și societăți comerciale, pentru stimularea investițiilor și creșterea productivității muncii.
Toate aceste efecte se bazează pe faptul că pentru a suporta o perioadă prea mare de timp TVA, cumpărătorii de bunuri și servicii trebuie să devină într-un timp cât mai scurt vânzători.
În sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprind operațiunile cu plată, precum și cele asimilate acestora, efectuate de maniere independentă de către persoanele fizice sau juridice.
Serviciul TVA este organizat și funcționează în cadrul Direcției de impozite și taxe, adică a organului de specialitate al Ministerului Finanțelor, care exercita în teritoriu administrarea finanțelor publice, în baza legilor în vigoare, a hotărârilor și programelor Guvernului, instrucțiunilor și normelor elaborate de Departamentul Veniturilor Statului.
Direcția de impozite și taxe propune Ministerului Finanțelor măsuri pentru perfecționarea relațiilor fiscale cu agenții economici contribuabili și instituții publice, specifice economiei de piață, îmbunătățirea legislației fiscale a normelor de aplicare.
Pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor care-i revin prin lege, Direcției de impozite și taxe colaborează cu Direcția Controlului Financiar de Stat și Garda Financiară în vederea coordonării acțiunilor de verificare, potrivit specificului propriu, de verificare a constatărilor cu caracter fiscal al organelor respective, precum și de îndrumare și asistenta tehnică de specialitate a aparatului fiscal propriu, precum și a agenților economici.
De asemenea, colaborează cu Direcția de Trezorerie pe linia aplicării, îmbunătățirii și adaptării metodologiei de întocmire și executare a bugetului de stat, a bugetelor locale, a evidențelor fiscale și avizează propunerile de măsuri cu privire la folosirea pârghiilor fiscale pentru realizarea echilibrului resurse – cheltuieli în condițiile economiei de piață și stimulării inițiativei de întreprindere.
Direcția de impozite și taxe are în subordine direcția:
– administrațiile locale municipale;
– circumscripțiile fiscale orășenești;
– percepțiile rurale.
Repartizarea concretă a sarcinilor pentru fiecare funcție în cadrul serviciilor se face de către directorul direcției și șeful serviciului în funcție de gradul profesional și complexitatea lucrărilor prin întocmirea fișei postului.
În principal este vorba de următoarele:
– asigura în condițiile legii implementarea TVA, precum și a altor acte normative care reglementează această pârghie fiscală;
– urmărește utilizarea de către agenții economici a caselor de marcat și a normelor de aplicare a acestora, precum și modul de aplicare a prevederilor legale;
– urmărește la organele fiscale din subordine modul de implementare și aplicare a reglementărilor referitoare la taxa pe valoarea adăugată și stabilește masurile pentru înlăturarea deficiențelor constatate;
– acorda asistență de specialitate aparatului fiscal și agenților economici cu privire la aplicarea TVA;
– verifică modul în care plătitorii de taxa pe valoarea adăugată își îndeplinesc obligațiile privind: înregistrarea la organele fiscale, întocmirea documentelor privind transferul proprietarii bunurilor și prestațiilor de servicii, evidența operațiunilor și achitarea taxei pe valoarea adăugată datorată;
– controlează la nivelul persoanelor fizice și juridice operațiunile scutite și care nu intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată;
– controlează și ia măsuri de aplicare corectă de către persoanele fizice și juridice a cotelor stabilite asupra bazei de impozitare;
– aplicarea sancțiunilor prevăzute de actele normative persoanelor care încalcă legislația fiscală în domeniul TVA și ia măsuri ce se impun pentru înlăturarea deficiențelor constatate;
– efectuează cu direcția de specialitate din minister analize economice și financiare, în vederea determinării cotelor de TVA și a influențelor ce rezulta din aplicarea acestora;
– participă la dezbateri pe probleme de TVA cu reprezentațnii organismelor internaționale ( FMI, PHARE, OECD );
– organizează instruiri și coordonează pe probleme de taxa pe valoarea adăugată aparatul administrațiilor financiare și circumscripțiilor fiscale.
Pentru asigurarea respectării normelor legale privind TVA, organele fiscale și alte organe de specialitate ale ministerului finanțelor au dreptul sî efectueze verificări și investigații la plătitorii TVA.
Obiectivul principal al controlului îl reprezintă stabilirea corectă a TVA aferentă livrărilor de bunuri și prestărilor de servicii efectuate de un agent economic, a taxei deductibilă stabilită de acesta pentru bunurile și serviciile achiziționate sau realizate în unitatea proprie destinată realizării de operații impozabile.
Pentru realizarea acestui obiectiv, organele de control au dreptul să ceara plătitorilor să prezinte evidențele și documentele aferente acestora, precum și orice alte elemente ce pot avea legătură cu verificarea respectării prevederilor legale privind taxele pe valoarea adăugată.
În funcție de rezultatele verificării, organele de control dispun de măsuri pentru::
1. Urmărirea diferenței de plată sau restituirea sumelor încasate în plus de bugetul de stat. Diferențele în minus se plătesc în termen de șapte zile de la încheierea actului de control împreună cu majorările de întârziere aferente, iar cele în plus se restituie în același termen sau se compensează cu plățile ulterioare, la cererea agentului economic plătitor.
Această măsura se ia atunci când organul de control a avut posibilitatea verificării facturilor, evidentelor contabile și a altor date necesare pentru calcularea bazei de impozitare și TVA.
2. Stabilirea TVA datorată bugetului de stat prin estimare.
Organele fiscale procedează la neimpozitare în cazul în care facturile, evidențele contabile și alte date necesare pentru verificarea respectării prevederilor legale privind TVA lipsesc sau sunt incomplete.
Reimpozitarea prin estimare se face conform normelor aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 406/1992, ținându-se seama de volumul activității din perioada precedentă și prin comparație cu TVA raportate cu alți agenți economici cu profil similar.
Diferența în minus între taxa plătită de agentul economic și taxa stabilită de organul fiscal prin estimare se plătește în termen de șapte zile de la data încheierii actului de control, împreună cu majorările de întârziere aferente.
3. Suspendarea activității unui agent economic până la efectuarea plății TVA în cazurile în care se constată întârzieri repetate sau intenționate. Suspendarea activității se dispune de Ministerul Finanțelor la propunerea organelor de specialitate ale Ministerului sau, după caz, a DGFPCFS județean sau a municipiului București de care aparține organul fiscal care a efectuat verificarea.
4. Aplicarea amenzilor contravenționale.
Constituie contravenții următoarele fapte, dacă potrivit legii penale nu sunt considerate infracțiuni:
a) Nedeclararea în termenul prevăzut de lege, de care contribuabil a veniturilor, bunurilor supuse impozitării, taxelor sau contribuțiilor.
b) Neântocmirea la termen și conform prevederilor legale a documentelor primare și contabile privind veniturile realizate de contribuabili.
c) Calcularea eronata a impozitelor, taxelor, contribuțiilor cu consecința scăderii creației fiscale cuvenite statului.
d) Neprezentarea de către contribuabili, la cererea organelor de control, a documentelor justificative și contabile referitoare la modul în care au fost îndeplinite obligațiile fiscale.
e) Refuzul de a prezenta organului financiar bunurile materiale supuse impozitelor, în vederea stabilirii veridicității declarației de impunere și a realității înregistrării acestora.
f) Nereținerea sau nevărsarea la termenele legale de către contribuabilii cărora le revin asemenea obligații ale impozitelor, taxelor, contribuțiilor care se realizează prin stopaj la sursă.
g) Nedepunerea actelor, situațiilor și a oricare alte date în legătura cu activitatea efectuată de către unitate, subunități de care răspund contribuabilii cerute de organul fiscal financiar, în vederea cunoașterii realității financiar – contabile din acea unitate sau subunitate, precum și utilizarea în alte condiții decât cele prevăzute de lege a documentelor cu regim special.
h) Neaducerea la îndeplinire în termen a dispozițiilor date din actul de control încheiat de organul financiar-fiscal.
i) Neândeplinirea obligațiilor prevăzute la articolul 3.
j) Neonorarea în mod justificat de către bănci sau instituții financiare la care continuabilii au deschise conturi de disponibilități bănești a titlurilor de creanța fiscală emise de organele competente în vederea urmăririi silite a impozitelor, taxelor, contribuțiilor neachitate la termen, inclusiv a majorărilor de întârziere.
k) Sustragerea de la plata impozitelor, taxelor, contribuțiilor datorate statului pentru veniturile obținute prin exercitarea de activitate neautorizată.
Când impozitele; taxele datorate statului au fost diminuate prin încălcarea dispozițiilor fiscale, persoana contravenita varsă pe lângă impozitele, taxele, contribuțiile neachitate – o suma egală cu diferența de impozit, taxa, contribuție stabilită de organul de control.
Dacă persoana a săvârșit o noua contravenție, pe lângă diferențe de impozit, taxa, contribuție va vărsa statului o sumă egala cu dublul diferenței constatate
5. Calcularea majorărilor de întârziere prevăzute la articolul 34 din Ordonanța nr. 3/1992, reprezentând 0,16 % pentru fiecare zi de întârziere și stabilirea de măsuri care să asigure încasarea diferenței de taxă și a majorărilor aferente în termenul prevăzut în articolul 33 din Ordonanța.
În cazurile în care plătitorii nu respectă termenii de plată stabilite cu organele de control, sarcina actualizării și încasării majorărilor de întârziere datorate agentul economic până la data plății efective revine organului fiscal la care este înregistrat ca plătitor.
Actele emise de organele de specialitate ale Ministerului Finanței pentru constatarea obligațiilor de plată privind TVA constituie titluri executorii. Băncile vor pune în aplicarea acestor titluri fără acceptul plătitor.
Contestațiile privind stabilirea și încasarea TVA, a majorărilor de întârziere și a amenzilor se depun în termen de 30 de zile de la data înștiințării agentului economic plătitor și se rezolva de către DGFPCFS județeană sau a municipiului București, după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrare.
Împotriva deciziei date se face contestație la Ministerul Finanțelor care în cel mult 60 de zile de la înregistrare este obligat sa soluționeze. Soluția dată e definitivă.
Depunerea contestației nu suspendă obligația plătitorului cu privire la virarea sumelor datorate la bugetul de stat.
Contestațiile cu privire la stabilirea TVA sunt supuse unei taxe de timbru de 2 % din suma contestată. Taxa nu poate fi mai mică de 10 mii lei.
Taxa de timbru se datorează indiferent dacă o altă contestație, cu același obiect, înregistrată și rezolvată anterior a fost taxată.
În vederea calculării taxei de timbru, plătitorii sunt obligați să specifice în scris cuantumul sumei contestate.
Corectarea eventualelor erori se face în mod diferențiat ținând seama de natura acestora și de felul în care este consemnată astfel:
– Potrivit prevederilor cuprinse în normele de aplicare a Legii contabilității nr. 82/1991 se corectează erorile de înregistrare în contabilitate sau completare a documentelor care stau la baza acestora și care circula numai în unitatea respectiva.
Corectarea se face în toate exemplarele prin tăierea cu o linie a textului sau a cifrei greșite, pentru ca acestea să poată fi citite, iar deasupra lor se scrie textul sau cifra corecta.
– Potrivit articolului 29 din Ordonanța nr. 3/1992 corectarea TVA se face prin emiterea unei noi facturi, în roșu pentru sumele ce urmează a fi scăzute în negru pentru cele de adăugat;
Această reglementare urmărește ca orice modificare a valorii TVA să fie cunoscută atât de către furnizor sau prestator, cât și de beneficiar.
Termenul în care atât bugetul de stat, cât și plătitorii TVA își pot revendica drepturile rezultate din Ordonanța nr. 3/1992 republicată este de 5 ani de la data prevăzută pentru exercitarea acestora.
Termenele legale de încasare a drepturilor cuvenite bugetului de stat privind TVA sunt reglementate prin articolul 25 litera “D” din Ordonanța 3/1992 republicată.
De exemplu, un agent economic vărsă la bugetul de stat pe baza decontului prezentat organelor fiscale la 25.02.1997 cu 100 mii lei mai puțin ca urmare a erorilor în centralizarea datelor cuprinse în facturile emise în luna ianuarie 1997.
În acest caz, bugetul de stat poate pretinde plata diferenței de 100 mii lei cel mai târziu la 25.02.2002.
Pentru sumele neplătite din TVA aferentă bunurilor din import, drepturile bugetului de stat se prescriu în termen de 5 ani de la data efectuării formalităților de vămuire și înregistrare a declarației vamale de import.
Pentru alte operații supuse TVA termenul de prescripție se determină în funcție de data la care agentul economic avea obligația efectuării plății taxei datorate bugetului, cum ar fi:
– data întocmirii formalităților de vămuire pentru bunurile din import exceptate sau scutite de taxe vamale, dar care nu sunt supuse TVA;
– data întocmirii formalităților pentru plata furnizorilor externi pentru serviciile din import prevăzute în articolul 8, aliniatul ultim din Ordonanța 3/1992;
– data depunerii la organul fiscal a cererii a scoaterii în evidența ca plătitor de TVA adăugată în caz de încetare a activității.
Pentru taxa plătită în plus ca urmare a unor erori înscrise în decontul lunar termenul de 5 ani se determină în funcție de data înregistrării la organul fiscal a decontului în care se află operația în cauza.
Pentru taxa nerambursata de organele fiscale termenul de prescripție se determina ținând seama de natura operațiilor realizate:
– Livrările la export-termenul de prescripție se calculează de la data la care agentul economic putea introduce cererea de rambursare (cel puțin 10 zile înainte de încheierea lunii următoare celei în care s-a realizat exportul);
– Alte operații-termenul de prescripție se determină în funcție de suma nerambursată:
– data de 20 alunii următoare expirării unui trimestru, dacă suma corectă de rambursat ar fi depășit 1milion lei;
– 31 ianuarie a anului următor, dată stabilită prin Hotărârea Guvernului nr.l 406/27.07.1992 pentru regularizarea taxelor de rambursat cu sume sau 1 milion lei pe 11 luni din anul anterior.
– pentru întreprinderi cu producție sezoniera care au beneficiat de dreptul de rambursare la încheierea sezonului, termenul de prescripție se determina în funcție de data la care au solicitat organului fiscal restituirea taxei cuvenite.
Durata medie a unui control a fost stabilita după cum urmează:
– pentru o vizita informativa: o zi;
– pentru verificarea obligației de întreținere ca plătitor de TVA: o jumătate de zi;
– pentru controlul relativ la o cerere de rambursare: o zi;
– pentru controlul de rutina: trei zile;
– pentru control de fond: o luna.
Fiecare echipa de inspectori trebuie sa efectueze, în medie, 20 de vizite de rutina pe o perioada de trei luni sau în jur de 10 controale de fond pe an, în cazul în care nu se ocupa de acest gen de control.
Este vorba aici de durata medie. Anumite controale pot fi mai lungi în timp ce altele vor fi mai scurte. De altfel, circumstanțele deosebite pot prelungii anumite controale și se va tine cont de aceste circumstanțe.
În același timp, capacitatea fiecărei echipe de a respecta criteriile de durata de mai sus vor fi elemente de evaluare a performantelor lor; în aceasta privință trebuie ținut cont de câmpul relativ al vizitelor de control, altele decât cele de control de fond.
În timpul de rutina, toate datele din deconturile lunare trebuie confruntate cu datele din contabilitate, dar aceasta nu înseamnă ca este necesar sa se verifice fiecare document sau fiecare înregistrare relativ la perioada corespunzătoare deconturilor.
De obicei, este suficient sa se aleagă o singura perioada și sa se examineze toate actele și documentele relative la aceasta, sau numai documente bine alese. Controlul relativ la o cerere de rambursare trebuie sa se limiteze strict la aceasta.
Perioadele precedente (și următoare) perioade la care se refera cererea nu trebuie sa fie obiectul unui asemenea control, ele făcând obiectul unui control de rutina ulterior.
Durata unui control poate fi prelungita pentru a permite o examinare mai profunda sau pentru a ajunge la o concluzie corecte și justificata atunci când în joc sunt elemente care pot avea consecințe importante pentru veniturile statului.
Controalele pot fi prelungite sau chiar repetate în următoarele cazuri:
– pentru confirmarea ca deficientele din înregistrările contabile au fost remediate;
– pentru verificarea sau examinarea amplorii erorilor serioase și persistente;
– atunci când informațiile primite de la un alt serviciu indica o incoerenta serioasa încă nedepistată.
Pe de alta parte, un control poate fi în totdeauna terminat în mai puțin timp decât cel prevăzut.
În cazul când nu se depistează nereguli, inspectorii nu trebuie sa prelungească inutil controlul. În măsura posibilului, ei trebuie să folasească timpul câștigat pentru un alt control sau eventual o revenire la un control.
4.1. PREGĂTIREA CONTROLULUI
În principiu nu trebuie sa existe niciodată o relație strânsă între plătitor și inspectorul de TVA.
Conducătorii activității de control trebuie sa tina cont de acest aspect atunci când repartizează dosarul unui plătitor pentru a fi controlat.
Astfel, trebuie evitat ca un inspector sa efectueze un control al unui membru al familiei sale, sau chiar la un plătitor stabilit în cartierul sau satul unde locuiește acesta.
Daca conducătorul activității de control cere unui inspector sa controleze plătitor cu care acesta are relații familiale sau amicale, inspectorul are obligația de a semnala sefului sau aceasta situație.
Înainte de a începe un control, inspectorii trebuie sa se asigure ca toate lucrurile pregătitoare au fost îndeplinite și ca sunt în posesia tuturor informațiilor, documentelor, formularelor etc. de care ar putea avea nevoie pentru a efectua controlul de o maniera expeditiva.
Mai exact, în momentul în care au fost desemnați de către sef sa efectueze un control, inspectorii au obligația să botină dosarul plătitorului ce urmează a fi controlat și toate documentele privind plătitorul.
Inspectorii trebuie sa examineze amănunțit dosarul și celelalte informații obținute, astfel încât sa fie siguri ca dețin toate informațiile esențiale și utile privind:
– Numele complet și exact al agentului economic și datele privind statutul sau juridic (persoana fizica sau juridica, societate cu răspundere limitata, regie autonoma etc.);
– Adresa exacta a agentului economic (adresa unde ar trebui sa se facă controlul);
– Natura tuturor activităților desfășurate de agentul economic. Fără a cunoaște activitatea agentului economic, este imposibil să se pregătească un control de o maniera acceptabila.
Natura activităților trebuie sa furnizeze informații asupra unui număr de aspecte privind aplicarea taxei (operațiuni scutite sau supuse cotei zero, deducerea parțiala a taxei din amonte, exporturi sau nu etc.). natura activităților plătitorului poate fi găsită în declarația de înregistrare (IMP1 sau IMP2 și formulare pentru TVA) și în rapoartele controalelor anterioare.
– Datele privind sistemul contabil utilizat de agentul economic, privind structura și gestiunea întreprinderii.
– Datele din deconturile depuse de agentul economic de la controlul precedent.
Decontul lunar conține calculul TVA datorat făcut de agentul economic. Acest decont constituie documentul de baza pentru control, inspectorul trebuind sa verifice în ce măsura decontul corespunde cu realitatea. În consecința, toate datele decontului sunt indispensabile.
Pentru un control de fond și pentru un control de rutina sunt necesare toate datele din deconturile de la ultimul control; pentru controlul unei cereri de rambursare sunt necesare numai datele din decontul care conține suma solicitata.
– Datele referitoare la platule impozitelor achitate sau nu de către agentul economic și cele privind rambursările efectuate de la buget.
Este important de știut în ce măsura agentul economic a respectat obligația de plata a taxei. Fără această informație este imposibil sa se stabilească datoria agentului economic către buget.
Inspectorii trebuie sa cunoască detaliile referitoare la rambursările făcute (sau pe cale a fi făcute) agentului economic controlat.
– Informații culese cu ocazia controalelor precedente, inclusiv controalele informative sau cele referitoare la cererile de rambursare.
Aceste informații trebuie sa fie disponibile pentru ca inspectorii sa poată verifica daca agentul economic nu a repetat erorile semnalate în cursul unui control precedent.
– Rezultatele complete ale tuturor controalelor precedente (inclusiv datele referitoare la plata penalizărilor, amenzilor etc.).
Aceste informații sunt indispensabile pentru ca inspectorii sa poată judeca mai bine în ce măsura agentul economic își respectă obligațiile. Ei trebuie mai ales sa stabilească daca o problema ridicata în cursul unui control anterior a rămas sau nu în suspensie.
– Deciziile Ministerului Finanțelor sau altă instanță, privind alți agenți economici, care se pot aplica în diferite situații referitoare la agentul economic controlat.
– Întrebările puse de agentul economic privind impozitul controlat și răspunsurile care au fost transmise.
– Constatările făcute de orice organ relativ la agentul economic controlat.
– Informații obținute de la vama privind importurile și exporturile realizate de agentul economic.
– Orice informație de ordin general sau particular care este obținuta comparând sau manipulând ansamblul datelor culese din deconturi și în cursul controalelor.
În aceasta categorie se găsesc, printre altele, cifra de afaceri, valoarea adăugată, cheltuielile generale, taxa deductibila etc., comparațiile cu alți agenți economici de aceeași mărime, date privind erorile și infracțiunile întâlnite cel mai frecvent etc..
Atunci când acest gen de informații sunt disponibile, inspectorii trebuie sa le utilizeze la maximum pentru ași pregăti controlul.
De asemenea, inspectorii:
– sunt informați de seful de serviciu de motivul pentru care a fost selecționat agentul economic care urmează a fi controlat. Daca aceasta informație nu I-a fost data, inspectorii trebuie sa o ceara;
– trebuie sa se informeze sau sa tina cont de distanta pana la sediul agentului economic, inclusiv modul și mijloacele de a ajunge acolo;
– trebuie sa-și consulte colegii pentru a obține informații suplimentare pe care aceștia le dețin.
Informațiile culese în timpul acestei faze pregătitoare trebuie să permită inspectorului sa estimeze timpul care va fi necesar pentru realizarea controlului.
4.2. ORGANIZAREA CONTROLULUI
În momentul în care pregătirile sunt terminate, data controlului trebuie fixată cu plătitorul.
Aceasta implică următoarele etape și demersuri pe care inspectorul trebuie sa le parcurgă succesiv:
– Examinarea și determinarea, pentru fiecare control, a distantei pana la locul unde se va desfășura controlul, a mijloacelor, a timpului estimat a fi necesar pentru efectuarea lui și a circumstanțelor în care alți inspectori trebuie sa se deplaseze în apropiere (în acest caz, transportul ar putea fi aranjat în comun).
– Sa se facă împreuna cu plătitorul un plan provizoriu al controalelor ce urmează a fi efectuate; sa prevadă câteva date alternative pentru fiecare control pentru a facilita un acord cu plătitorul în ceea ce privește data definitiva.
– Contactarea fiecărui plătitor ce urmează a fi controlat prin telefon sau fax pentru:
– a-i propune o data sau o ora pentru control;
– să se pună de acord asupra unei date alternative daca este necesar;
– să se explice scopul vizitei, punând accent pe faptul ca în cadrul controlului înregistrărilor și documentelor vor răspunde și la problemele ridicate de plătitor în legătura cu modul de aplicare a taxei;
– să întrebe daca are probleme deosebite legate de TVA;
– să îi aducă la cunoștința de o manieră generală care sunt înregistrările și documentele pe care trebuie sa le controleze și care sunt persoanele care trebuie sa fie disponibile în timpul controlului, insistând pe faptul ca prima persoana cu care dorește sa ia legătura trebuie sa fie o persoana autorizate în cadrul întreprinderii;
– daca este necesar, sa ia informații în legătura cu probleme privind accesul sau securitatea.
Notează și clasează în dosar data și ora stabilite și toate celelalte informații obținute.
Atunci când controalele au fost aranjate, s-a adoptat planul provizoriu și s-a pregătit schema definitiva pentru o săptămâna pe formularul “TVA C2” – Plan de munca săptămânal, se confirma posibilitățile de transport pentru controalele fixate.
Din momentul convorbirii telefonice cu plătitorul, nu trebuie sa se acorde o perioada prea lunga pana în momentul efectuării controlului (maximum 15 zile).
Planul de munca săptămânal trebuie pregătit de fiecare inspector separat, în doua exemplare, cu o săptămâna înainte. Originalul este reținut de inspector și o copie este transmisa sefului de serviciu. Daca se fac modificări, acestea trebuie semnalate și consemnate pe original.
Daca este imposibil de contactat plătitorul prin telefon sau fax, i se trimite o scrisoare în care i se propun o zi și o ora pentru efectuarea controlului, dar lăsându-i posibilitatea de a propune o alternativa.
Scrisoarea trebuie sa indice clar ca în cazul în care nu se primește un răspuns într-un anumit termen, se presupune ca plătitorul este de acord cu data și ora propuse, controlul urmează să aibă loc, iar refuzul de a prezenta documentele la control va fi considerat contravenție.
Pe de alta parte, vor fi ocazii în care va fi necesar sa se viziteze un plătitor fără un aviz prealabil, pentru ca nu a fost posibil sa se stabilească un contact cu plătitorul. Aceasta modalitate trebuie sa reprezinte o excepție și nu o regula.
Din momentul în care controalele prevăzute au fost confirmate, inspectorii pregătesc, pentru fiecare control, interviul inițial cu plătitorul sau cu delegatul sau.
Aceasta pregătire trebuie sa valorifice informațiile culese în timpul pregătirii, astfel încât informația primita în timpul convorbirii telefonice sa cuprindă următoarele:
– cine trebuie interdievat;
– pregătirea unei liste de întrebări;
– atribuirea de sarcini fiecărui inspector;
– estimarea timpului necesar pentru interviu.
5. EXERCITAREA CONTROLULUI FISCAL PRIVIND TVA
5.1. TIPURI DE CONTROL
Există șase tipuri de controale a plătitorilor de TVA înregistrați:
1. Controlul în vederea verificării dacă un agent este înregistrat ca plătitor de TVA este de obicei prevăzut atunci când se consideră că îndeplinește condițiile de plătitor, dar nu este înregistrat la organul fiscal.
Controale speciale de același tip ar fi necesare când organul fiscal are cunoștința de moarte, incapacitate, falimentul sau lichidarea unui agent economic.
2. Controlul informativ are drept scop intenția de a informa agenții economici nou înregistrați privind drepturile și obligațiile care rezulta din regimul TVA-ului; fiecare agent economic nou înregistrat ar trebui să primească o asemenea vizită (numită și vizită educativă), ca prim control de rutină.
3. Controlul referitor la o cerere de rambursare este făcut cu intenția de a examina documentele referitoare la o cerere de rambursare a TVA.
În timpul acestei vizite inspectorul ar trebui în mod normal să se ocupe numai de această cerere, perioadele dinainte și după urmând a fi verificate în cadrul unui control de rutină.
4. Controlul de rutină a TVA este o activitate limitată la controlul efectuat la sediul plătitorului având și scopul menținerii legăturii cu contribuabilul și a urmăriri modului în care acesta respecta obligațiile privind regimul TVA.
Scopul principal al controlului de rutină este compararea conturilor și documentelor, care constituie raportul zilnic al activității plătitorului, cu deconturile depuse, în vederea verificării corectitudinii sumelor plătite.
5. Controlul încrucișat este compus din mai multe vizite la mai mulți agenți economici în scopul de a verifica aplicarea TVA la unul sau mai multe produse, în fiecare etapa a producerii lor (sau importului) și distribuirii până la consumatorul final.
6. Controlul de fond al tuturor impozitelor este o operație normală de control la sediul plătitorului care are drept scop verificarea tuturor aspectelor de aplicare de către agentul economic a tuturor legilor și reglementărilor fiscale pe o perioada lungă de timp.
La început, acest control de fond se poate concentra numai pe TVA. În acest caz, singura diferență față de controlul de rutină este câmpul de aplicare a controlului.
Cu ocazia fiecărui control se constată modul de întocmire a evidenței contabile și se obțin informații privind activitatea desfășurată în vederea organizării și desfășurării controalelor următoare cât mai eficient.
De asemenea, se pot obține informații privind credibilitatea plătitorului pentru a face posibilă detectarea rapidă a neregulilor.
În sfârșit, fiecare control trebuie să îmbunătățească înțelegerea și acceptarea de către plătitor a impozitului.
Toate controalele care au loc la sediul plătitorului au drept scop examinarea la fața locului a conturilor și documentelor pentru a le compara cu datele din decontul lunar al plătitorului, în scopul de a se asigura că nivelul impozitului calculat și plătit este corect.
În orice caz, controalele vizate de acest gen nu au drept scop principal detectarea fraudei sau evaziunii fiscale. Există controale specializate pentru aceasta numite controale de investigare.
Depistarea fraudei fiscale constă într-un examen complet al tuturor activităților desfășurate de unul sau mai mulți agenți economici, al documentelor legale legate de acestea, verificarea documentelor corespunzătoare al furnizorilor și clienților acestora, examinarea aprofundată a conturilor bancare, interogarea martorilor și orice altă acțiune care ar putea fi utilă pentru stabilirea existentei fraudei (frauda constă în încălcarea deliberata a legii cu intenția vădita de evitare a impozitării).
Instrucțiuni specifice privind gestiunea și desfășurarea controalelor de investigare vor fi distribuite mai târziu.
Acest control nu este și nu trebuie să fie transformat într-un control financiar. Timpul disponibil, pentru un control de rutină este insuficient pentru desfășurarea unui control financiar și un asemenea control nu dezvăluie obligatoriu omisiuni în domeniul TVA.
5.2. OBIECTIVE DE CONTROL
Principalele obiective ale controlului sunt:
1. Verificarea determinării corecte a TVA deductibila potrivit articolelor 18 – 20 din Ordonanța Guvernului nr. 3/1992 privind TVA:
– bunurile și serviciile să fie aprovizionate pentru necesitatule firmei și să fie destinate realizării operațiunilor impozabile;
– TVA să fie înscrisă în facturi, chitanțe fiscale, declarații vamale de import sau documentele specifice aprobate conform Hotărârii Guvernului nr. 768/ 1992.
2. Verificarea determinării corecte a TVA colectată:
– bunurile livrate și serviciile prestate să fie consemnate în facturi și alte documente legale;
– baza de impozitare să fie stabilita conform articolului 13 din Ordonanță;
– cotele de impozitare aplicate să fie cele stabilite conform articolului 17 din Ordonanță.
3. Verificarea documentelor și a evidentelor contabile:
– înscrierea corectă a documentelor de aprovizionare în jurnalul pentru cumpărări;
– înscrierea corectă a documentelor de vânzare în jurnalul de vânzări;
– corelarea datelor din jurnalele de mai sus cu înregistrările în contabilitatea unității.
4. Verificarea întocmirii corecte și prezentarea în termen a decontului TVA la organele fiscale:
– reflectarea corespunzătoare în decont a datelor din jurnale;
– stabilirea corectă a operațiunilor corespunzător regimului TVA, respectiv operațiunii impozabile la intern, livrări la export, operațiuni scutite cu sau fără drept de deducere;
– stabilirea corectă a proratei;
– stabilirea corectă a sumei datorate sau de primit de la buget;
– preluarea corectă a soldurilor de la finele lunii precedente în funcție de depunerea sau nu a cererii de rambursare.
5. Verificarea plății TVA rezultată din decont:
– verificarea extraselor de cont;
– calculul majorărilor de întârziere în cazul depășirii termenelor legale de plată.
6. Verificarea regularizării diferenței de TVA pe căile prevăzute de articolul 21 din Ordonanță:
– compensarea diferenței de primit cu TVA datorată bugetului în lunile următoare;
– rambursarea diferenței neregularizate potrivit alineatului precedent la termenele prevăzute la capitolul X, alineatul 10.11 din normele aprobate prin H. G. 233/1993 republicată sau, după caz, la capitolul X alineatul 10.09 din normele aprobate prin H. G. 973/1994.
7. Verificarea aprobării rambursării TVA conform articolului 23 din Ordonanță:
– cererea să fie depusă sub semnătura persoanelor fizice autorizate;
– suma cerută să corespundă cu cea înscrisă în decontul de TVA;
– cererea să fie justificată cu documente legale, respectiv:
a) Pentru fiecare livrare de bunuri la export:
– declarația vamală de export vizată de organele vamale;
– documentele de transport internațional;
– polița de asigurare și/sau reasigurarea;
– alte documente care să certifice realitatea exportului.
b) Pentru prestările de servicii la export:
– contractele cu beneficiarii externi;
– factura externă;
– dovada încasării facturii externe sau, după caz, introducerii în bancă a declarației de încasare valutară.
c) Pentru transporturile internaționale de persoane și marfă:
– documentul de transport internațional;
– licența de transport aprobată de organele competente;
– justificarea cu documente legale a efectuării transportului de persoane în afara teritoriului României corespunzător graficelor aprobate.
d) Pentru livrările în țară, rambursarea se face pe baza verificării efectuate la agentul economic corespunzător punctelor 1 – 4 de mai sus;
e) Constituirea garanțiilor prevăzute de lege în cazurile în care rambursarea s-a efectuat fără verificare:
f) Efectuarea de controale încrucișate în vederea determinării legalității facturilor emise de furnizori;
g)respectarea prevederilor capitolului X al aliniatului 10.12 din normele aprobate prin H. G. nr.973/1994.
8. Verificarea îndeplinirii celorlalte obligații ale plătitorului prevăzute de articolul 25 din Ordonanță:
– verificarea realității existenței societății în vederea acordării codului fiscal;
– verificarea corectei declarații a subunităților comerciale (filiale, sucursale, etc.);
– înregistrarea ca plătitor de TVA pe baza declarației prevăzute de H. G. nr. 224/1993 sau, după caz, pe baza cifrei de afaceri raportată prin bilanțul contabil;
– reflectarea în jurnale și în decontul de TVA a importurilor realizate, pentru care sau acordat certificate de amânare a plății în vamă.
5.3. COMPETENȚA, DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE
ORGANELOR DE CONTROL
În timpul pregătirii controalelor și în timpul efectuării acestora este esențial ca inspectorii să fie conștienți de competențele și obligațiile lor ca și de drepturile și obligațiile plătitorilor controlați.
Legea TVA stabilește competențele inspectorilor atunci când efectuează controalele.
Ordonanța Guvernului nr. 3/1992 dă competență autorităților fiscale să controleze și să examineze agenții economici, respectiv documentele contabile în ceea ce privește respectarea legii.
Alte legi stabilesc limitele exacte ale competențelor organelor fiscale în materie de control a plătitorilor și depistarea fraudei fiscale.
În orice caz, aceste competențe presupun dreptul de a solicita plătitorilor punerea la dispoziția autorităților a tuturor documentelor și actelor care au legătură cu procesul de control.
Competențele autorității fiscale (ale inspectorilor):
– să intre și să controleze la locul unde plătitorul este proprietar sau utilizator și care este considerat a fi utilizat pentru activități comerciale. Controalele la locul de desfășurare a activității trebuie să se facă întotdeauna în timpul orelor de program; numai atunci când există dovada fraudei fiscale controlul poate avea loc în orice moment;
– să examineze și să facă copii (dacă consideră necesar) a tuturor documentelor, notelor și altor acte ale întreprinderii;
– să ceară punerea la dispoziție a oricărui document care, în opinia inspectorilor ar putea fi util pentru desfășurarea și finalizarea controlului, mai ales în vederea stabilirii datoriei, a aprobării unei rambursări sau a contestări unei contravenții;
– să examineze și să verifice cantitățile de bunuri și materiale din stoc sau folosite în procesul de producție sau pentru comercializare;
– să examineze bunurile care sunt în curs de a fi recepționate sau în curs de a fi livrate și să le compare cu documentele care le însoțesc;
– să pună întrebări agentului economic și agenților săi în legătură cu elementele legate de acțiunea de control și cu orice alt subiect pe care inspectorii îl consideră necesar pentru aplicarea corectă a legii și normelor TVA.
Legea conține prevederi speciale privind determinarea erorilor sau a contravențiilor. Aceasta arată că inspectorii trebuie să stabilească TVA deductibilă și TVA colectată și trebuie să urmărească plata sau rambursarea diferenței, după caz.
Atunci când datele necesare pentru calcularea bazei de impozitare nu sunt disponibile, sunt incomplete sau sunt evident false în raport cu prețul efectiv sau cu TVA aferentă intrărilor, inspectorii trebuie să estimeze datoria plătitorului.
Această estimare trebuie făcută pe o baza echitabilă pentru agentul economic și nu trebuie făcută sub forma unei sancțiuni.
Inspectorii fiscali trebuie să fie conștienți în orice moment de faptul că succesul aplicării TVA depinde, în mare măsură, de cooperarea agenților economici.
Sistemul TVA a fost suprapus sistemului economic și este esențial ca inspectorii (și superiorii lor) să înțeleagă cum își desfășoară activitatea agenții economici și care sunt constrângerile incerte la care sunt supuși aceștia.
Atunci când un agent economic este înregistrat ca plătitor de TVA, el este confruntat pentru prima oară cu legislația în materie.
Legea TVA impune un mare număr de obligații și de cheltuieli suplimentare datorită faptului că inspectorii trebuie să acționeze ca primitori de impozit în contul guvernului.
Înregistrarea ca plătitor acordă agentului economic anumite drepturi, dintre care cel mai important este dreptul de deducere a TVA plătită furnizorilor.
Multe societăți nu țin cont de această caracteristică a TVA, care constituie un adevărat drept și nu o concesiune.
Deseori, este posibil să se obțină o respectare mai bună a obligațiilor din partea unui plătitor dacă îi este explicat corespunzător acest drept.
În general, controalele sunt singurele contacte ale plătitorului cu serviciul de TVA și atitudinea lui fată de responsabilitățile în ceea ce privește TVA poate fi influențata pozitiv de atitudinea adoptată de inspectori în timpul controalelor, mai ales atunci când plătitorul are impresia că inspectorii vor să-l ajute și îi înțeleg problemele.
În consecință, atunci când se face un control, inspectorii trebuie să știe cum să se comporte în prezența plătitorului sau a reprezentantului acestuia, cum trebuie să reacționeze la diverse atitudini ale plătitorului etc.
Orice inspector trebuie să fie întotdeauna politicos, gata să ajute, ferm dar echitabil și integru, discret; el trebuie să judece sănătos și echitabil; trebuie să respecte drepturile agenților economici, să fie conștient de responsabilitățile sale ca reprezentant al Ministerului Finanțelor și să evite în măsura posibilităților orice confruntare.
În toate cazurile, atitudinea inspectorilor trebuie să fie neutră; ei nu trebuie să presupună, în prealabil, că agentul economic pe care urmează să-l controleze este un evazionist sau că a făcut un fals sau altceva necinstit.
În rezumat, fiecare inspector are datoria:
– Să cunoască foarte bine funcționarea TVA, obligațiile și formalitățile, drepturile acordate plătitorilor prin lege și reglementările în materie. Aceasta presupune că orice inspector trebuie să fie la curent cu evoluția legislației, a reglementărilor și a jurisprudenței în materie de TVA.
– Să trateze toți agenții economici de aceeași manieră, fără nici o discriminare, indiferent de mărimea sau importanța lor și fără a face presupuneri premature de fraudă, evaziune sau orice altă infracțiune.
– Să știe unde poate obține informații de care are nevoie pentru a face controlul, care informație este utilă cum trebuie să pregătească controlul, la ce trebuie să acorde atenție specială în timpul controlului, cum trebuie să se judece datele informațiile, constatările etc. care se produc înainte, în timpul sau după control, cum trebuie sa-și întocmească raportul.
– Să urmeze instrucțiunile în materie de control.
– Să aibă o bună cunoaștere a operațiilor financiare desfășurate de agenții economici. Trebuie să cunoască mai ales actele și documentele folosite în mod curent de agenții economici, să posede cunoștințe suficiente ale sistemului contabil financiar, ale practicilor curente folosite, între agenții economici în materie de credite, plăți etc..
– Să acționeze în sensul că toate întrebările tehnice în materie de TVA pe care i le pune plătitorul în timpul unui control să primească un răspuns, fie în timpul controlului , fie în cel mai scurt timp posibil după control, în scris sau prin telefon.
– Să depună un raport privind fiecare control efectuat.
– Să gestioneze eficient controalele a căror execuție i-a fost încredințată și timpul pe care-l plătește în afara biroului.
Activitatea de control fiscal presupune capacitatea de a observa și interpreta evenimentele și faptele de o manieră inteligentă, un spirit alert, analitic și bun simț.
De asemenea, în timpul unui control, inspectorii pot sa-și facă op idee despre credibilitatea documentelor și deconturilor lunare de TVA numai prin simpla observare a activităților desfășurate sub ochii lor atunci când controlul se desfășoară pe teren.
Ei trebuie să fie atenți mai ales la evenimentele și datele care aparent nu sunt în concordanță cu natura și volumul afacerii și să consemneze în raport toate informațiile semnificative care le sunt date sau care pot fi obținute.
Atunci când pregătesc un control și în timp ce îl efectuează, inspectorii trebuie să fie conștienți de faptul că nu sunt singurii care au competențe și drepturi.
Plătitorii de TVA înregistrați au și ei drepturi și acestea sunt de multe ori pierdute din vedere.
Dreptul cel mai important al oricărui plătitor de TVA este dreptul de deducere: orice plătitor poate, în principiu, să deducă taxa care grevează bunurile și serviciile utilizate pentru efectuarea de operațiuni impozabile.
Legat de dreptul de deducere este dreptul de rambursare atunci când taxa deductibilă depășește taxa colectată. Un alt drept al plătitorului este dreptul de a contesta decizia unui organ al Ministerului Finanțelor în ceea ce privește impozitarea sa.
În plus, plătitorul are drepturi de ordin general la fel de important.
Aceste drepturi pot fi rezumate la dreptul de a conta din partea Serviciului de TVA la:
– un tratament confidențial;
– un tratament just și echitabil;
– rambursarea TVA deductibilă în termenul legii;
– sfaturi atunci când a plătit mai mult;
– o implicare minimă în desfășurarea acțiunilor sale.
În sistemul TVA, pentru a se asigura colectarea taxei de o manieră corectă ( în numele și în contul bugetului ), legea ( articolul 25 ) și normele au stabilit anumite obligații pentru plătitori.
Cele mai importante obligații ale plătitorilor sunt:
– să se înregistreze în 15 zile de la începerea activității; să notifice toate modificările intervenite în cursul desfășurării activității (aceasta include și încetarea activității ) – articolul 25 A din Ordonanță;
– să tină contabilitatea de o manieră stabilă – articolul 25 C din Ordonanță și Legea contabilității;
– să plătească TVA furnizorilor;
– să perceapă TVA clienților și să elibereze factura pentru orice operațiune impozabilă – articolul 25 B din Ordonanță;
– să depună deconturi lunare înainte de 25 ale fiecărei luni – articolul 25 C din Ordonanță;
– să cunoască și să aplice legea și normele de TVA.
Ordonanța privind TVA prevede explicit ( articolul 30 ) că sunt considerate infracțiuni:
– nedepunerea cererii de neînregistrarea ca plătitor de TVA, a declarației de încetare a activității sau a decontului lunar;
– refuzul de a da informații necesare inspectorilor pentru stabilirea operațiunilor impozabile confirm articolului 25 din Ordonanță;
– deținerea de date eronate sau incorecte privind operațiunile impozabile și calculul TVA datorat la buget.
5.4 PROCEDURI DE VERIFICARE PRIVIND TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ
Verificarea bazei de impozitare
Aceasta presupune următoarele:
– compararea deconturilor lunare de TVA depuse de plătitor cu principalele conturi ținute de acesta;
– verificarea sistemului contabil și conținutul principalelor conturi;
– verificarea conturilor bancare ale plătitorului;
– verificarea facturilor de cumpărare;
– verificarea deducerilor făcute de plătitor;
– verificarea facturilor de vânzare;
– verificarea valorii impozabile și alicării cotei;
– verificarea notelor de credit primite și emise;
– verificarea scutirilor ( parțiale ) aplicate și activităților nesupuse taxei;
– examinarea informațiilor primite și alte verificări.
Verificarea de bază trebuie făcută în cadrul fiecărui control de rutină.
În micile întreprinderi, toate documentele, înscrisurile etc., relativ la perioada scursă de la controlul precedent pot și trebuie examinate. În întreprinderile mari și mijlocii nu va fi posibil să fie incluse în verificarea de bază toate documentele, dar compararea deconturilor cu principalele conturi trebuie făcută. De asemenea un număr de documente ce trebuie examinate vor fi alese la întâmplare.
Inspectorii trebuie să folosească cunoștințele lor în ceea ce privește întreprinderea și activitățile desfășurate de acesta cât și experiența în muncă cu plătitorii, în general și cu plătitorul controlat, în special, pentru a determina numărul de documente ce trebuie verificate
Compararea deconturilor cu principalele conturi
Datele din fiecare decont lunar sunt comparate mai întâi cu cifrele financiare speciale pe care plătitorul le utilizează pentru TVA, pentru a fi sigur că datele se referă la datele din întreprindere.
Inspectorii verifică dacă conturile speciale sunt ținute de o manieră convenabilă și că ele conțin informațiile cerute. Ei trebuie să semnaleze plătitorului toate neregulile și omisiunile constatate și să explice cum să procedeze pe viitor.
Cifrele din conturile speciale trebuie comparate cu cifrele corespunzătoare care se definesc în jurnalele contabilele, cum ar fi jurnalul de vânzări , jurnalul de cumpărări etc..
Această verificare este necesară pentru a se asigura că cifrele din conturile speciale sunt reale și nu fantezii create numai în scopul completării decontului de TVA.
Compararea cifrelor arată faptul că există într-adevăr o procedură internă de verificare care poate fi urmărită pe parcursul verificării întregii contabilități a operațiunilor care rezultă din cifre și care se regăsesc în deconturile lunare .
La marile întreprinderi trebuie verificate toate deconturile depuse de la ultimul control și până la acesta. De fiecare dată inspectorii trebuie să întrebe persoana responsabilă cu TVA dacă există probleme în materie de TVA care nu au fost rezolvate.
Verificarea sistemului contabil
Inspectorii trebuie să examineze sistemul contabil de bază pentru a se asigura că
l-au înțeles și că pot să urmărească operațiunile din cadrul sistemului pentru a le compara cu cele descrise în dosarul plătitorului.
Dacă este vorba de un prim control la plătitor, inspectorii trebuie să determine sistemul de o maniere succintă intr-o notă pe care o vor clasa în dosarul plătitorului.
Dacă este necesar inspectorii pot face apel la instanța plătitorului atunci când pregătesc această descriere.
Pentru o mai bună înțelegere a metodei în contabilitate, câteva elemente relative la taxa datorată și taxa deductibilă din jurnalele principale și suplimentare sunt comparate cu cifrele corespunzătoare găsite în facturi, bunuri de comandă și în conturi.
Câteva facturi de cumpărare și de vânzare sunt selecționate pentru a verifica dacă au fost bine înregistrate în conturi la momentul intrării, respectiv ieșirii.
În principiu, aceste ieșiri trebuie făcute relativ la o singură perioadă.
Relativ puțin timp trebuie consacrat pentru verificarea calculelor din jurnale și conturi, mai ales atunci când aceste conturi și jurnale fac regulat obiectul unui control extern, dar nu trebuie pierdută din vedere posibilitatea existenței unei erori aritmetice sistematice mai ales în cazul marilor întreprinderi.
Verificarea conturilor bancare
În acest prim stadiu al controlului, inspectorii trebuie să examineze care sunt conturile din bancă pe care plătitorul le folosește pentru tranzacțiile comerciale și trebuie făcute verificări simple pentru a se asigura că nivelul sumelor din jurnale și conturi corespunde cifrelor din conturile bancare ca depuneri, transferate sau retrase.
Verificarea facturilor de cumpărare
Facturile de cumpărare trebuie examinate pentru a se stabili că:
– bunurile sau serviciile au legătură cu activitățile desfășurate de plătitor;
– facturile conțin toate detaliile cerute de legislație;
– taxa datorată a fost calculată convenabil, utilizând cota și baza de impozitare corectă.
Atunci când se găsesc erori sau omisiuni, se întocmește un “Aviz de constatare”.
Verificarea deducerii
Pentru TVA dedusă în conturile examinate trebuie verificate – în primul rând pentru sumele mari – dacă:
– nu s-a dedus TVA în cazul în care deducerea este exclusă (vezi capitolul X al normelor pentru aplicare O. G. nr. 3/1992) sau în cazurile în care bunurile sau prestările de servicii nu sunt utilizate pentru activități impozabile;
– nu are drept de deducere pentru un TVA plătit înainte de înregistrarea agentului economic ca plătitor;
– plătitorul nu a utilizat facturi “pro forma” pentru a deduce taxa din amonte;
– deducerea este aferentă unui document similar unei facturi de cumpărare cum ar fi o declarație vamală de import sau un document constatator privind o livrare către sine.
Atunci când este vorba de un plătitor care are și activități scutite sau nesupuse la TVA, trebuie verificat dacă TVA deductibilă a fost calculată conform normelor prevăzute la articolul 20 din Ordonanță și în capitolul X din norme. Dacă se constată diferențe trebuie propuse regularizări.
Verificarea facturilor de vânzare
Facturile de vânzare emise de plătitor trebuie examinate pentru a se verifica baza de impozitare, cota și calculele și pentru a controla dacă există rabat sau returnări acordate întreprinderilor beneficiare.
De asemenea trebuie să se verifice dacă:
– facturile conțin toate datele cerute de legislație ( mai ales articolele 25, B, a din Ordonanță );
– sunt numerotate corect, mai ales cu numere atribuite de plătitorul controlat;
– facturile au fost stabilite prin referire la faptul generator corect al taxei ( articolele 10 – 12 din Ordonanță );
– au fost înscrise în jurnalele și conturile corespunzătoare, corect și fără întârzieri.
Dacă plătitorul pregătește mai multe copii ale facturilor de vânzare, inspectorii trebuie să determine scopul și destinația fiecărei copii și să confirme că respectivele copii pot fi distinse clar de original.
Verificarea cotei impozabile și aplicarea cotei
Se va verifica, comparând câteva facturi de vânzare, dacă prețurile pentru produse sau servicii identice nu sunt diferite de la o factură la alta și într-un asemenea caz trebuie cerute explicații plătitorului.
De asemenea, pentru câteva facturi, alese la întâmplare, se verifică dacă baza de impozitare este conform prevederilor articolelor 13 și 15 din Ordonanță.
Dacă plătitorul este un comerciant care vinde produsele în aceeași stare în care le cumpără, se va căuta să se afle pentru câteva din produsele vândute care a fost prețul de cumpărare pentru a se determina beneficiul brut (valoarea adăugată).
Dacă plătitorul vinde un sortiment limitat de produce, inspectorii pot astfel calcula cifra de afaceri aproximativă pentru perioada controlată, adăugând la valoarea cumpărărilor valoarea adăugată ( ținând cont de mărfurile din stoc ).
Dacă rezultatul este foarte diferit de cifra de afaceri declarată de plătitor în deconturile sale, constatarea constituie o indicație serioasă pentru existența unei evaziuni fiscale sau a unui caz de fraudă.
În toate cazurile, inspectorii trebuie să continue controlul așa cum a fost prevăzut, efectuând toate verificările și lucrările planificate, urmând ca la sfârșitul controlului să revină asupra acestui punct și să ceară explicații plătitorului.
În situația în care acesta nu are o explicație satisfăcătoare pentru incoerența cifrelor, vor reface calculele de o manieră mai precisă și completă și normal că rezultatele vor constitui o probă suficientă pentru justificarea unei regularizări.
De subliniat că inspectorii nu trebuie să încerce calculul cifrei de afaceri după metoda prezentată aici decât în cazul în care plătitorul revinde un sortiment redus cu probleme.
Metoda nu trebuie utilizată atunci când plătitorul este producător sau prestator de servicii.
Inspectorii verifică aplicarea corectă a cotei zero în facturi și jurnale; în cazul cotei zero pentru un export, inspectorii examinează dacă plătitorul este în posesia unui ansamblu de documente care constituie o probă convingătoare a realității exportului.
Este vorba de documentele vamale validate, de bonuri de comandă, avizele de expediție, documentele mde transport, documentele bancare privind plata bunurilor exportate, scrisorile de credit și toată corespondența cu clientul străin privind exportul.
Dacă aplicarea cotei zero este bazată pe alte dispoziții ale ordonanței, inspectorii verifică dacă au fost respectate condițiile specifice. În aceste condiții, aplicarea cotei zero trebuie justificată cu certificate și autorizații emise de Ministerul Finanțelor sau de alte ministere.
Dacă plătitorul nu poate prezenta probe satisfăcătoare care să justifice aplicarea cotei zero datorate, aceasta trebuie inclusă într-un cont de regularizare.
Verificarea notelor de credit primite și emise
Notele de credit trebuie să intre în atenția specială a inspectorilor.
Fiecare plătitor trebuie să-și contabilizeze notele de credit pe care le emite clienților săi pentru a asigura exactitatea deconturilor lunare.
Inspectorii trebuie să se asigure că fiecare notă de credit emisă de plătitor este veridică și trebuie să selecteze câteva note, mai ales cele cu sume mari, pentru a vedea dacă TVA calculată pe factură este corespunzătoare livrării și că plata către buget a fost efectuată; în această privință inspectorii trebuie să ia întotdeauna în calcul posibilitatea de fraudă cu credite false..
În cazul în care există îndoieli sau suspiciuni se întocmește un Aviz de constatare. Această comunicare va permite inspectorilor care controlează clienții să verifice dacă într-adevăr au primit un asemenea credit și în ce mod l-au folosit.
Atunci când un furnizor acordă un credit unui client plătitor de TVA, dreptul celui din urmă la deducere este redus pe perioada pe care acesta a primit credit.
Este deci locul pentru inspectori să confirme clientului că a primit nota de credit pentru care nivelul taxei deductibile a fost diminuat în consecință.
Dacă notele de debit au fost emise sau primite, o verificare similară trebuie să se facă, ținând cont de faptul că o notă de debit are efectul opus celei de credit.
Verificarea scutirilor ( parțial ) și a activităților neimpozabile
În timpul pregătirii controlului, inspectorii au verificat deja dacă plătitorul are activități scutite sau nesupuse taxei.
Inspectorii trebuie să aprecieze diferența între operațiunile comerciale și operațiunile personale ale plătitorului. Dacă este necesar, trebuie făcută o regularizare în această privință.
Tratarea informațiilor culese privind alți plătitori
Inerent regimului TVA este un sistem de co0ntrol automat provenit din faptul că TVA percepută de un plătitor altui plătitor devine pentru acesta din urmă o taxă deductibilă.
Fiecare tranzacție între plătitori trebuie înscrisă în contabilitatea fiecăruia dintre ei.
În teorie, este posibil să se verifice fiecare deducere de un plătitor prin simpla verificare a contabilității furnizorului.
În practică, experiența a demonstrat că această metodă este incomodă și rezultatele ei nu sunt pe măsura efortului considerabil necesar pentru aplicarea ei sistematică ( munți de hârtie și timp irosit de calculator, chiar și în cazul utilizării calculatoarelor de mare performanță ). În același timp, această particularitate a sistemului TVA poate fi utilizată într-o măsură limitată.
Atunci când se găsesc într-un control, inspectorii vor nota facturile de cumpărare găsite la plătitorul controlat și vor comunica detaliile la echipa care are în sarcină să controleze furnizorul, astfel încât aceștia să poată controla dacă detaliile comunicate corespund intrărilor găsite în contabilitatea furnizorului.
Această tehnică este utilă mai ales pentru a verifica dacă taxa dedusă corespunde taxei plătite, pentru a verifica dacă cota aplicată a fost corectă.
Totuși, chiar în cazul utilizării de o manieră limitată, procedura cere timp și efort considerabil și inspectorii nu trebuie să o utilizeze decât sporadic.
Astfel, un Aviz de constatare trebuie pregătit de fiecare dată când în cursul unui control sunt motive să se creadă că:
– TVA percepută pe o factură a fost calculată cu o cotă eronată sau la o bază de impozitare clar eronată sau incorectă;
– una sau mai multe facturi sunt aparent trucate;
– documentul pe baza căruia s-a făcut o deducere nu corespunde formei stabilite prin lege;
– nu s-a perceput TVA la o livrare impozabilă;
– există un motiv întemeiat în ceea ce privește onestitatea plătitorilor implicați.
Având în vedere cere de mai sus inspectorii vor pregăti un Aviz de constatare. Vor completa un formular TVA C3, utilizând un formular separat pentru fiecare agent economic.
Atunci când informația privește un plătitor la care controlul este făcut de biroul de care depind inspectorii, formularul este înmânat la sfârșitul controlului șefului , sugerând acestuia că este cazul să se facă un control imediat la plătitorul implicat (atunci când este vorba de o eroare importantă sau o fraudă, poate da naștere la o selectare prioritară a agentului economic în chestiune ).
Dacă nu este cazul, formularul este clasat în dosarul agentului economic pentru a fi utilizat la următorul control.
Atunci când informația privește un agentului economic la care controlul este asigurat de un alt serviciu, formularul este trimis la acest birou prin intermediul șefului de compartiment, în funcție de caz.
Când o asemenea informație ( formular ) este primită de destinatar, ea este mai întâi examinată pentru a stabili, pe baza criteriilor enunțate, dacă este cazul sau nu să programeze un control imediat la plătitor.
Un control urgent este întotdeauna făcut atunci când biroul care a trimis formularul cere în mod expres un control imediat, cerând totodată să fie ținut la curent cu rezultatele acestuia.
Controlul care va fi efectuat nu se va limita la informația care la determinat, ci se va desfășura ca un control de rutină obișnuit.
Dacă urgența nu a fost cerută sau nu s-a considerat pe baza criteriilor că este cazul unui control urgent atunci formularul va fi clasat în dosarul plătitorului, urmând să fie utilizat la următorul control.
Atunci când inspectorii găsesc în dosarul plătitorului formulare TVA C2 provenite de la colegii lor, trebuie să examineze atent fiecare caz semnalat. De fapt, fiecare constatare trebuie tratată ca o dovadă a unei contravenții și din această cauză trebuie examinată îndeaproape..
Dacă se constată erori, inspectorii trebuie să evalueze consecințele, să ia măsuri pentru ca plătitorul să înțeleagă mai bine procedura corectă și să evite pierderi suplimentare la buget.
În acest caz, inspectorii trebuie să țină cont de rezultatul controlului la întocmirea decontului regularizări. În toate cazurile, ei vor menționa pe scurt pe fiecare formular ceea ce au făcut în legătură cu informația în cauză.
În cazul când biroul care a trimis formularul TVA C3 inițial a cerut expres controlul, vor completa și ei un formular TVA C3 pentru a comunica constatările făcute atât biroului care a sesizat, cât și tuturor celorlalte birouri interesate.
Recurgerea la notele de constatare este o tehnică foarte utilă mai ales pentru educarea plătitorului în privința utilizării corecte a facturilor cât și pentru efectuarea regularizărilor.
În același timp, abuzând de acest sistem prin trimiterea unui număr mare de note de constare, se poate ajunge la lipsa de productivitate și deci se impune folosirea acestora numai în cazurile absolut inevitabile.
Când un dosar conține un număr mare de note de constatare, inspectorul trebuie să ceară limitarea numărului acestora.
Alte verificări
Atenție specială trebuie acordată operațiilor de import și de export, mai ales pentru a verifica dacă documentele vamale au fost validate corect de serviciul vamal.
Dacă inspectorii descoperă că o valoare inferioară a fost utilizată în cazul unui import, ei întocmesc un Aviz de constatare TVA C3 care este trimis la Direcția Generală a Vămilor.
În ceea ce privește regularizarea TVA într-un asemenea caz, se reamintește că în cazul unui importator care este plătitor, este vorba de TVA deductibilă.
Bilanțurile anuale și alte conturi anuale completate de la controlul precedent trebuie examinate și, dacă se consideră util, se vor face copii care se vor depune la dosar.
Examinarea altor documente și analiza evidențelor
Din momentul în care s-a stabilit că deconturile depuse reflectă imaginea întreprinderii așa cum rezultă din examinarea principalelor înregistrări, este necesar să se asigure veridicitatea contabilității printr-o verificare a documentelor secundare.
Realitatea unui obiectiv depinde de timpul disponibil; inspectorii vor trebui să utilizeze cunoștințele și experiența lor pentru a se asigura ca își folosesc timpul cel mai eficient posibil.
Pentru stabilirea corectitudinii contabilității, este necesar să se examineze și să se noteze sistemul de evidență utilizat de plătitor.
Normal, nu este posibil să se facă acest lucru pentru toate evidențele in timpul unui singur control și va fi necesar să se decidă care dintre evidențe este cea mai importantă din punct de vedere al TVA.
Dacă se consideră că evidența vânzărilor este cea mai importantă, aceasta va face obiectul unui control de fond. O altă evidență va fi examinată la următorul control si așa mai departe.
În special în cazul marilor întreprinderi fiecare control va trebui să includă și analiza unei alte evidențe.
Fiecare bilanț anual depus de la ultimul control trebuie examinat, iar la dosarul plătitorului se vor depune extrase.
Verificarea credibilității
Este important să fie urmărită constant credibilitatea deconturilor depuse de plătitor, ceea ce este valabil și pentru contabilitate.
Toate aspectele conturilor ținute trebuie să fie credibile atunci când sunt comparate cu alte aspecte.
Astfel, este important să se examineze bilanțul anual pentru a vedea dacă detaliile sunt în concordanță cu informațiile obținute prin analiza evidențelor, notelor și situațiilor livrărilor care trebuie să ocupe volumul total al vânzărilor; bonurile de comandă pentru materii prime trebuie să fie în concordanță cu volumul bunurilor fabricate; volumul materialelor de ambalaj trebuie să fie corespunzător volumului bunurilor expediate etc..
Va fi necesar să se pună pe picioare comparații asemănătoare pentru toate întreprinderile sau tipurile de întreprinderi și inspectorii vor trebui să-și utilizeze cunoștințele și experiența acumulată.
Alte sarcini esențiale
În orice moment, în timpul controlului, inspectorii trebuie să noteze tot ceea ce fac și în principal trebuie să noteze cu exactitate toate informațiile de care vor avea nevoie pentru a pregăti decontul de regularizare sau pentru a rezolva problemele deosebite întâlnite.
În acest scop pot utiliza formularul TVA C1, formularul de raport sau foi separate care vor rămâne în dosar atașate la raport.
Dacă se va face un decont de regularizare la sfârșitul vizitei este necesar să fie controlată situația financiară a întreprinderii. Aceasta va facilita serviciului de colectare și urmărire în cazul în care plătitorul nu va plăti la timp.
La sfârșitul vizitei este recomandabil ca inspectorii să vorbească cu persoana care au intervievat-o la începutul controlului, pentru a o informa de natura erorilor întâlnite, de nivelul aproximativ al taxei datorate în plus și de eventualele probleme întâlnite în cursul controlului.
În orice caz, inspectorii trebuie să mulțumească acestei persoane și personalului întreprinderii pentru cooperarea lor.
6. CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Deoarece taxa pe valoare adăugată efectuează consumul, principala problemă ce se ridică la introducere acesteia este legată de caracterul său regresiv.
La introducere taxei pe valoarea adăugată, consumul real al persoanelor cu venituri reduse este efectuat în sensul scăderii acestuia comparativ cu consumul persoanelor cu venituri ridicate. Privit ca o parte a veniturilor, consumul scade odată cu creșterea veniturilor, astfel încât o taxă pe valoarea adăugată cu o cotă unică afectează în proporție mai mare pe cei săraci. Critica este întemeiată dacă la bază determinării plăților pentru taxa pe valoarea adăugată stă venitul câtă vreme taxa pe valoarea adăugată se aplică asupra bunurilor de consum esențiale care prin natura sa, cel puțin teoretic au un caracter regresiv.
Preocupările privind efectele regresive ale taxei pe valoarea adăugată au generat o serie de preocupări de eliminare acestora.
Una dintre propuneri se referă la eliminarea impozitării bunurilor alimentare esențiale fie prin acordarea de scutire, fie prin aplicarea cotei zero.
Este important de observat că partea din venit consumată pentru alimente, deși descrește odată cu creșterea veniturilor, nu este foarte diferită pe grupe de venit, persoanele cu venituri ridicate beneficiind de scutiri și în aceeași măsură ca și cei cu venituri reduse. Totodată, rezultatul eliminării din baza de impozitare a unei parți însemnate din consumul populației implică în mod automat folosirea unei cote mai mari pentru impozitarea celorlalte bunuri și servicii.
O alta forma de compensare a efectului regresiv este utilizarea unui sistem de cote multiple. Dar acesta, pe lângă faptul că reprezintă un instrument costisitor, este și ineficient.
Taxa pe valoarea adăugată impozitează consumul prezent și viitor în aceeași măsură fiind neutră în ceea ce privește economisirile și consumul. Spre deosebire de impozitul pe venit, taxa pe valoarea adăugată nu impozitează partea din venit ce se supune economisirii folosită pentru reducerea deficitului bugetar. Taxa pe valoarea adăugată micșorează pericolul inflației ce rezultă ca urmare a emisiunii de bani pentru acoperirea acesteia cu consecințe directe asupra reducerii ratei dobânzii și a costului real al capitalului.
Prin productivitatea sa, taxa pe valoarea adăugată poate influența creșterea mărimi sectorului public. Orice scădere a veniturilor poate fi compensată într-o creștere a cotei taxei pe valoarea adăugată, apărând astfel tendința de a crește cheltuielile publice.
Taxa pe valoarea adăugată este privită ca un instrument posibil de conducere a economiei și mai puțin ca având rolul regulator al acesteia. Este de preferat însă ca taxa pe valoarea adăugată să nu fie folosită în măsuri de politică fiscală pe termen scurt, prin modificarea frecventă a cotei aplicate datorită dificultăților de sediu administrativ ce apar.
Controlul fiscal cuprinde ansamblul activităților care au ca scop verificarea sincerității declarațiilor, precum și verificarea corectitudinii și exactității îndeplinirii, conform legii, a obligațiilor fiscale de către contribuabil.
Existența legii privind combaterea evaziunii fiscale nu a făcut necesară cuprinderea și în textul ordonanței privind taxa pe valoarea adăugată a unor prevederi de această natură.
Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea prin orice mijloace în întregime sau în parte de la plata impozitelor, taxelor și altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale și fondurilor speciale extrabugetare.
Importanța combaterii evaziunii fiscale în sfera taxa pe valoarea adăugată este determinată de ponderea ei în veniturile bugetare care depășesc 30 % din acestea.
Evaziunea în cazul taxei pe valoarea adăugată poate fi definită ca orice acțiune care este făcută cu intenția ca taxa datorată să nu fie plătită la buget sau să se determine o rambursare necuvenită taxei. Deși formele de evaziune sunt diverse, în cazul taxei pe valoarea adăugată pot existe două tipuri de bază:
– exagerarea valorii taxei pe valoarea adăugată deductibilă;
– subdeclararea taxei pe valoarea adăugată aferentă vânzărilor.
Vânzările nedeclarate constituie forma cea mai frecventă de evaziune, deseori greu de descoperit. În acest caz, vânzările de bunuri sau prestările de servicii se fac fără emiterea documentelor corespunzătoare și nu se înregistrează în contabilitate.
Omiterea înregistrărilor, deducerile false, erorile de înregistrare, aplicarea incorectă a cotei zero sau a scutirilor pot aduce prejudicii bugetului, în special asociate cu facturi false deoarece astfel plătitorul nu are nici un câștig financiar din această practică.
Măsurile luate vizează recalcularea și redimensionarea taxei pe valoarea adăugată dedusă, precum și calcularea majorărilor legale.
Declanșarea unei acțiuni de dovedire a evaziunii fiscale sau a fraudei este foarte pretențioasă deoarece existe reguli foarte stricte referitoare la ce se poate constitui ca dovadă admisibilă, iar acestea, de cele mai multe ori trebuie susținute cu probe materiale și cu martori.
Datorită faptului că succesul colectării taxei pe valoarea adăugată depinde în mare măsură de cooperarea agenților economici, modul în care este organizată contabilitatea poate să limiteze tendința către evaziune fiscală. Pentru a asigura o colectare a taxei pe valoarea adăugată într-o manieră corectă, au fost stabilite anumite obligații pentru plătitori. Cele mai importante sunt:
– să țină contabilitatea în conformitate cu prevederile legale;
– să plătească taxa pe valoarea adăugată furnizorilor;
– să perceapă taxa pe valoarea adăugată clienților și să elibereze factură pentru orice operațiune impozabilă;
– să depună deconturi lunare înainte de 25 ale fiecărei luni;
– să permită inspectorilor să verifice documentele;
– să cunoască și să aplice legea și normele privind taxa pe valoarea adăugată
Anexa 1
ORGANIGRAMA FUNCȚIONALĂ ȘI DE PRODUCȚIE A FIRMEI
Anexa 2
FACTURĂ FISCALĂ
Anexa 3
FACTURĂ FISCALĂ
Anexa 4
FACTURĂ FISCALĂ
Anexa 5
FACTURĂ FISCALĂ
BIBLIOGRAFIE
1. Mihail Epuran, Dumitru Cotleț, Felicia Ineovan, Ion Pereș – Ccontabilitate financiară, Timișoara, Editura de Vest, 1998;
2. Ion Pereș, Ovidiu Bunget, Dumitru Popovici, Cristian Pereș – Controlul economic financiar, Timișoara, Editura Mirton, 2000;
3. Ion Pereș – Contabilitate generală, Timișoara, Editura Mirton, 1997;
4. Constantin Staicu, Ion Rogoveanu, Victoria Barbă, Magdalena Mihai – Contabilitate financiară, Craiova, Editura Universitară, 2000;
5. Ioan Talpoș – Finanțele României, Timișoara, Editura Sedona, 1997;
6. xxx Colecția revistelor de specialitate “Tribuna economică” – Control financiar contabil, 1997 – 1999;
7. xxx Colecția revistelor de specialitate “Controlul economic financiar“, 1997 – 1999;
8. xxx Colecția revistelor de specialitate “Impozite și taxe“ 1998 – 1999;
9. xxx Alte cărți de control financiar;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Contabilitatea Si Controlul Taxei pe Valoarea Adaugata (ID: 131832)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.