Contabilitatea Si Analiza Trezoreriei Societatilor Comerciale

=== PROIECTXXX ===

CAPITOLUL 1: DELIMITĂRI PRIVIND TREZORERIA

1.1.DEFINIREA CONCEPTULUI DE TREZORERIE

Trezoreria, noțiune cu multiple valențe internaționale își găsește corespondențe terminologice în contabilitate, analiză economico-financiară și gestiune financiară. Termenul de trezorerie își are originea în limba latină, unde “thezaurus” se traduce prin “comoară” sau “depozit pentru obiecte de valoare “.

În contabilitate, în țara noastră, Regulamentul de aplicare a “Legii contabilității” nu prezintă o definiție explicită a noțiunii de trezorerie, totuși se menționează: “Contabilitatea trezoreriei evidențiază starea și mișcarea titlurilor de plasament, a valorilor de încasat, adisponibilităților din bancă și din casierie, a creditelor bancare pe termen scurt și a altor valori de trezorerie”. Deși nu este prezentată explicit trezoreria Regulamentul de aplicare a “Legii contabilității” menționează cel puțin elementele componente ale trezoreriei.

Din punctul de vedere al omului de afaceri, trezoreria poate fi definită ca fiind totalitatea mijloacelor financiare de care dispune o întreprindere pentru a face față plăților: disponibilități în conturile bancare, numerar în casierie, cecuri de încasat, efecte comerciale de primit neajunse la scadență, titlurile de plasament. Dacă aceste mijloace financiare sunt insuficiente, există posibilitatea obținerii imediate a unui credit sub forma creditului bancar pe termen scurt, acceptarea unui efect comercial, scontarea unei cambii neajunse la scadență.

Pentru analistul financiar, preocupat de asigurarea echilibrului financiar al întreprinderii, trezoreria reprezintă diferența între disponibilitățile (lichiditățile) și exigibilitățile (datoriile) imediate. În acest sens se poate vorbi despre o trezorerie pozitivă sau o trezorerie negativă. Acest echilibru, între lichiditățile și exigibilitățile imediate, care degajă mărimea și sensul trezoreriei firmei, depinde de suma lichidităților la începutul perioadei de referință, de fluxul de încasări și plăți aferente perioadei, cât și de alte variabile, cum sunt structura și dimensiunile activității întreprinderii.

Pe plan internațional, termenul de trezorerie reprezintă atât un obiect de reflectare atât pentru specialiștii americani cât și pentru cei din Franța.

În Franța, trezoreria este definită explicit atât în Planul Contabil General din 1982, cât și în Recomandările Ordinului Experților Contabili (O.E.C.).

O abordare simplificată definește trezoreria ca fiind totalul lichidităților sau disponibilităților întreprinderii. Într-o acceptare mai largă, trezoreria include soldurile debitoare la bancă și titlurile de plasament care se pot transforma în disponibilități.

Din punct de vedere al gestiunii financiare, trezoreria netă este definită ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment și măsurată ca diferență între disponibilități și creditele de trezorerie. Abordarea trezoreriei în Pcg francez 1982 o definește pe aceasta ca fiind diferența între activele de trezorerie (elemente de trezorerie pozitivă) și pasivele de trezorerie (elemente de trezorerie negativă).

Definiția dată în Pcg ’82 este reluată și dezvoltată în Recomandarea Ordinului Experților Contabili .Aceasta include în conținutul trezoreriei activele și datoriile a căror lichiditate, respectiv exigibilitate, sunt imediate; cu alte cuvinte, este vorba de activele a căror transformare în bani poate să intervină imediat, fără pierdere de valoare, și de pasivele externe (datoriile) a căror plată poate să fie pretinsă în orice moment. Conform Recomandării Ordinului Experților Contabili, trezoreria asimilează disponibilităților (activelor cu lichiditate imediată) titlurile de plasament, disponibilitățile de la bancă și din casierie și conturile curente debitoare care nu sunt supuse niciunei restricții. Pasivele cu exigibilitate imediată cuprind creditele bancare pe termen scurt, efectele scontate și neajunse la scadență, obligații garantate, creanțe cedate și soldul creditor al conturilor curente a căror exigibilitate este imediată.

În Statele Unite ale Americii, standardul de contabilitate financiară FAS 95 asimilează trezoreria cu disponibilitățile din casierie și din bancă, la care se adaugă plasamentele sub formă de depozite și titluri de plasament a căror durată de realizare nu depășește trei luni.

Conform FAS 95 lichiditățile corespund investițiilor pe termen scurt care îndeplinesc următoarele condiții :

-sunt imediat convertibile în sume de bani perfect determinate;

-sunt atât de aproape de data lor de exigibilitate încât un risc de schimbare a valorii datorată unei schimbări a ratelor dobânzii este nesemnificativ.

Aceasta presupune și existența a trei condiții care permit să se estimeze că elementele trezoreriei sunt perfect lichide:

-existența unei piețe care să asigure lichiditatea imediată a activelor;

-absența convenției de blocaj financiar;

-absența riscului de pierdere de capital legată de variația ratelor dobânzii.

Una din cele mai sugestive definiții ale trezoreriei este cea dată de Denis Dubois, care consideră că, gestiunea trezoreriei grupează ansamblul deciziilor, regulilor și procedurile care asigură, la costul cel mai redus, menținerea echilibrului financiar instantaneu al întreprinderii. Orice întreprindere este situată într-un context economic. Scopul său constă în crearea unei avuții materiale sau intelectuale, în vederea satisfacerii unei necesități actuale sau viitoare a unei piețe, ale consumatorilor.

Internațional Accounting Standards Committee în norma sa I.A.S.25 “Tabloul fluxurilor de trezorerie”consideră trezoreria ca fiind ansamblul intrărilor și ieșirilor de lichidități sau echivalente de lichidități. Cele două componente cuprind: fondurile disponibile și la vedere, respectiv plasamentele pe termen scurt, foarte lichide, imediat încasabile sau realizabile și a căror valoare nu riscă să se modifice semnificativ.

Conform normei I.A.S. 7, deținerea de echivalențe de lichidități nu se face în scopul realizării unor obiective de plasament, ci urmărește onorarea angajamentelor de trezorerie pe termen scurt cu scadență de sub 90 de zile.

Titlurile care reprezintă capitaluri proprii sunt excluse din echivalențele de lichidități; fac excepție acțiunile privilegiate achiziționate cu puțin timp înaintea scadenței lor și care au odată de rambursare determinată.

Întreprinderea este un sistem care la rândul ei se caracterizează printr-o structură economică, socială și financiară.

În interiorul și exteriorul firmei se nasc o mulțime de fluxuri; între acestea cele bănești dețin un loc și un rol important. Aceste fluxuri sunt legate de formarea capitalurilor și de remunerarea acestora, de sporirea capitalului fie prin creșterea numărului de acționari, fie prin finanțare externă, fie prin cotație la bursă.

Întreprinderea are nevoie de capital pentru a finanța:

-cheltuielile sale de investiții

-cheltuielile de funcționare, de trezorerie pe toată durata activități sale.

Întreprinderile mari își pot organiza un serviciu distinct de trezorerie fiind o componentă a direcției financiare a întreprinderii.

Serviciul trezoreriei joacă un rol activ asupra pieței financiare printr-un oficiu al său specializat.

Un alt birou se ocupă de gestiunea administrativă a trezoreriei, controlul respectării procedurilor, confirmarea operațiilor și a poziției.

Gestiunea trezoreriei are în esență trei obiective majore:

●Obiectivul principal fiind evitarea unei trezorerii structural negative (evitarea a ceea ce uzual se denumește în economie ca “blocaj financiar”) situație caracterizată prin imposibilitatea întreprinderii de a face față plăților.

●Obiectivul secundar se realizează printr-o minuțioasă gestiune a disponibilităților, dar și a instrumentelor de plată și de finanțare, și constă în minimizarea, pe de o parte a costului și volumului finanțărilor și să optimizeze modul de deplasare a creditelor de trezorerie pe termen scurt.

●O dimensiune deloc neglijabilă a gestiunii trezoreriei este reprezentată de gestiunea riscului financiar ceea ce presupune utilizarea unor instrumente de asigurare și de speculație atunci când piețele financiare sunt volatile, cu alte cuvinte, atunci când ratele de schimb și ratele dobânzii oscilează foarte mult la intervale de timp foarte scurte. Problema gestionării riscurilor financiare devin cu atât mai importante astăzi, când întreprinderile românești sunt supuse presiunii unor dobânzi ridicate ca urmare a persistenței unei rate ridicate a inflației și a unei încetiniri a creșterii economice, pentru a nu mai vorbi de existența unor ramuri ale economiei care se confruntă cu o “creștere economică negativă”.

Trezoreria este imaginea disponibilităților monetare apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților, disponibilități care trebuie să facă față scadențelor în mod continuu.

Principalele sarcini ale trezoreriei constau în :

●Prevederea și asigurarea diferitelor fluxuri de intrări și ieșiri în și din trezorerie;

●Asigurarea lichidităților întreprinderii;

●Evaluarea diferitelor tipuri de plasamente și plasarea excedentului de trezorerie;

●Aprecierea, evaluarea diferitelor surse de finanțare pe termen scurt;

●Stabilirea bugetului trezoreriei și planificarea trezoreriei.

Fluxurile sunt evaluate, previzionate, prin intermediul nevoilor de fluxuri de ieșire și mijloacelor ca fluxuri de intrări și se stabilește gradul în care trezoreria face față unor situații neprevăzute, probabile. Cu alte cuvinte, mijloacele se cer a fi superioare nevoilor.

Una din sarcinile importante ale trezoreriei este asigurarea lichidității. Întreprinderea are nevoie de lichiditate pentru efectuarea tarnzacțiilor sale, pentru plata achizițiilor zilnic scadente. Mărimea încasărilor ca fluxuri depinde de nivelul veniturilor, de politica de credite-furnizor de politica de credite a întreprinderii.

Intrările și ieșirile de trezorerie sunt dificil de prevăzut cu o foarte mare precizie. Întreprinderea conservă încasările ca o precauție pentru a face față cererilor de fonduri imprevizibile. Nivelul încasărilor depinde de ușurința și rapiditatea cu care întreprinderea poate rambursa creditul acordat de bancă.

Un rol important îl are în acest sens bugetul. Bugetul este instrumentul deciziei financiare pe termen scurt.

1.2.SFERA DE CUPRINDERE A TREZORERIEI

În sfera activității de trezorerie a întreprinderii se cuprind toate operațiile de gestiune a titlurilor de plasament, a valorilor de încasat, a disponibilităților bănești, a altor valori de trezorerie, precum și concursurile bancare sub forma creditelor de scont și de trezorerie.

De mare importanță în organizarea trezoreriei este cunoașterea structurii mijloacelor bănești, având în vedere locul unde se găsesc, destinația pe care o au, modul de prezentare.

Clasificarea elementelor de trezorerie se poate realiza din mai multe puncte de vedere:

a)Din punct de vedere al locului unde se află:

-mijloace bănești în casierie;

-mijloace bănești în conturi la bănci în țară sau în străinătate.

b)Din punctul de vedere al destinației mijloacelor bănești și a altor valori financiare, la organizarea contabilității se are în vedere evidențierea separată pe genuri de activități:

-elemente de trezorerie provenite din activități de exploatare ;

-elemente de trezorerie provenite din activități de investiții;

-elemente de trezorerie provenite din alte activități;

-elemente de trezorerie provenite din activități social-culturale;

-elemente de trezorerie provenite din operațiuni de tranzit, mandat și de depozit;

c)Din punct de vedere al modului de prezentare:

-bani propriu-ziși (lichizi);

-documente de valoare (efecte de comerț, alte valori, etc.)

1.2.1.TITLURILE DE PLASAMENT

Titlurile de plasament sunt cunoscute în literatura financiar-contabilă și sub denumirea de valori mobiliare de plasament, valori pe termen scurt negociabile sau investiții temporare.

Acestea sunt definite ca titluri de valoare achiziționate în vederea realizăriiunui câștig pe termen scurt sau protejării lichidităților, după caz.

Sper deosebire de titlurile de participare a căror posesiune este durabilă, perioada de rotație a titlurilor de plasament nu depășește, de regulă, un an. Ele se identifică cu acțiunile, obligațiunile, bonurile de tezaur sau de trezorerie, și alte titluri de valoare dobândite pe termen scurt, titlurile instituțiilor financiare specializate, certificate de depozit, etc.

În contabilitate se face distincție între plasamentele care conferă drept de proprietate (acțiunile) și cele care conferă pur și simplu un drept de creanță (obligațiunile).

Scopul achiziționării de titluri de plasament poate fi acela de utilizare temporară a unei părți din disponibilitățile întreprinderii cumpărătoare în vederea conservării valorii trezoreriei, fie rentabilizarea plasamentelor sale prin creșterea veniturilor percepute sub formă de dobânzi și dividende și/sau realizarea unui plus de valoare cu ocazia revânzării. Protejarea sau acoperirea disponibilităților bănești se face în raport cu fenomenul inflaționist, variația puterii de cumpărare a monedei (riscul de schimb) și riscul dobânzii.

Din structura titlurilor de plasament fac parte și acțiunile proprii răscumpărate temporar în vederea atribuiri salariaților societății, regularizării cursului de bursă sau reducerii capitalului societății (de obicei în perioada de prelungită recesiune economică), precum și obligațiunile emise și răscumpărate .

În Planul de conturi general, titlurile de plasament sunt cuprinse în clasa e denumită “Conturi de trezorerie” formând grupa 50 ”Titluri de plasament” . Această grupă include următoarele conturi :

●502 “Acțiuni proprii” care este un cont de activ cu ajutorul căruia se ține evidența acțiunilor proprii răscumpărate de la acționari, în numerar sau prin disponibilul de la bancă;

●503 ”Acțiuni” este cont de activ și evidențiază acțiunile cotate sau necotate la bursă ce se achiziționează de către unitățile patrimoniale cu scopul de a realiza venituri financiare pe termen scurt;

●505 “Obligațiuni emise și răscumpărate “ evidențiază obligațiunile care au reintrat în activul unității patrimoniale prin răscumpărare. Obligațiunile sunt titluri de credit emise de societățile comerciale pentru a-și crește disponibilitățile bănești, fără a-și majora capitalul. Cumpărătorii obligațiunilor încasează dobânda stabilită, iar la scadență, unitatea emitentă rambursează contravaloarea acestora.

●506 “Obligațiuni” este un cont de activ. Soldul debitor al acestuia reflectă contravaloarea obligațiunilor cumpărate de la alte societăți comerciale emitente pentru a realiza venituri financiare.

●508 “Alte titluri de plasament și creanțe asimilate” prin care se ține evidența titlurilor de credit cumpărate cu scopul de a realiza venituri financiare.

●509 “Vărsămnte de efectuat pentru titluri de plasament” este un cont de pasiv care evidențiază sumele rămase de vărsat pentru titlurile de plasament cumpărate, dar neachitate integral.

Ca și în cazul celorlalte elemente patrimoniale, titlurile deplasament sunt evaluate în patru momente: la intrarea în patrimoniu, la inventar, la închiderea conturilor și la ieșirea din patrimoniu a titlurilor de plasament.

Evaluarea titlurilor de plasament la intrarea în patrimoniu

Conform “Regulamentului de aplicare a Legii contabilității”, la intrarea în patrimoniu a titlurilor de plasament achiziționate cu titlu oneros, acestea se evaluează la costul de achiziție, reprezentat fie de prețul de achiziție, fie de valoarea stabilită printr-un contract de achiziție.

Cheltuielile aferente achiziționării, reprezentate de comisioane vărsate cu ocazia cumpărării și onorarii nu se includ în costul de achiziție, ci sunt înregistrate direct în cheltuielile de exploatare ale exercițiului (contul 627 “Cheltuieli cu serviciile bancare și asimilate”).

Norma I.A.S.25 “Contabilizarea plasamentelor” menționeză că la intrarea în patrimoniu, titlurile de plasament sunt înregistrate la cost de achiziție. Pe lângă preț de cumpărare, costul de achiziție mai cuprinde și cheltuieli aferente achiziționării.

În SUA la intrarea în patrimoniu titlurile de plasament sunt evidențiate la cost de achiziție care cuprinde și cheltuielile aferente achizitiei. Excepție de la această regulă fac titlurile de plasament achiziționate între 2 scadențe de plată a dobânzii. În aceastăsituatie dobînda de încasat aferentă perioadei dinaintea achiziționării nu este inclusă în cost de achiziție, această înregistrându-se ca activ distinct.

b)Evaluarea titlurilor de plasament la inventar

Aceastase realizează la valoarea actuală care mai este cunoscută sub denumirea de valoare de piață.

Valoarea actuală se determină diferit în funcție de faptul că titlurile sunt sau nu cotate la bursă. Astfel titlurile cotate la bursă sunt evaluate la valoarea de cotare a acestora la 31 decembrie; iar spre deosebire de titlurile de participare și de titlurile imobilizate în activitatea de portofoliu creșterea sau scăderea bursei are în mod necesar o incidență asupra valori de inventar.

Titlurile necotate la bursă sunt evaluate la o valoare probabilă de vânzare (negociere) care se determină pe baza unuia sau mai multor criterii obiective, ceea ce presupune utilizarea datelor din ultimele conturi anuale și a celor privind modalităților de cesiune eventuală: prețurile stipulate cu ocazia celor mai recente tranzacții cu aceste titluri, valoare matematică, randamentul, mărimea profitului, activitatea întreprinderii, mărimea acesteia, volumul creditelor, activitatea de investiție, mediul socio-politic, etc.

La inventarierea titlurilor de plasament trebuie să se precizeze pentru fiecare actegorie de titluri asemănătoare: numărul de titluri, prețul de cumpărare, modul de evaluare și valoarea actuală care rezultă din aplicarea acestui mod de evaluare.

c) Evaluarea titlurilor de plasament la închiderea conturilor (la bilanț)

În literatura de specialitate se confruntă două opinii cu privire la evaluarea titlurilor de plasament în bilanț:

-Prima opinie, aplicată și în România, se bazează pe principiul prudenței și sugerează ca titlurile de plasament să se evalueze la valoarea cea mai mică dintre valoarea de înregistrare în contabilitate (valoarea contabilă sau costul de achiziție) și valoarea de piață a titlului respectiv.

-A doua opinie susține catitlurile de plasament săse evalueze la valoarea de piață, deoarece plasamentele pe termen scort sunt valori realizabile practic fără scadență, constituind, astfel, adevărate rezerve de lichidități.

În contabilitatea din România, în situația în care valoarea de piță este mai mică decât valoarea contabilă, conform principiului prudenței trebuie să se înregistreze un provizion pentru deprecierea titlurilor de plasament.

Norma I.A.S. 25 acceptă ambele opinii cu privire la evaluarea titlurilor de plasament cu condiția ca metoda utilizată săse păstreze de la un exercițiu la altul.

În situația în care evaluarea se face la valoarea cea mai mică dintre valoarea de înregistrare în contabilitate și valoarea de piață se pune problema compensării minusurilor și plusurilor de valoare aferente diferitelor categorii de titluri.

Plusurile sau minusurile de valoare se stabilesc pe categorii de titluri de aceeași natură și care conferă aceleași drepturi. Este și motivul pentru care în determinarea eventualelor provizioane pentru depreciere, evaluarea se va face la prețul de cumpărare mediu ponderat.

Deși minusurile de valoare latentă fac obiectul provizionării, în doctrina contabilă franceză sunt admise două excepții:

●Atunci când titlurile de plasament sunt utilizate pentru conservarea substanței trezoreriei (deci când ele constituie o rezervă de lichiditate) : ele sunt considerate un ansamblu de bunuri confundabile a căror valoare de utilitate este dată de prețul de vânzare. Valoarea de utilitate poate fi determinată de o manieră globală în bilanț, ținându-se cont de deprecierea dată de eventualul excedent al minusurilor de valoare față de plusurile de valoare . În legătură cu eventualele compensări terbuie precizat că nu sunt admise compensări cu plusurile de valoare ale titlurilor în creștere. De asemenea, nu sunt admise compensări între titlurile cotate și cele necotate, dar numai cu respectarea a două condiții:

-titlurile au fost cotate în mod curent pe piața financiară organizată;

-titlurile nu au fost acțiuni sau obligațiuni emise de societate și deținute de aceasta, asfel de titluri nefiind confundabile cu celelalte titluri cotate.

●Atunci când, evident, în cazul titlurilor cotate, se constată o scădere anormală a cursului, iar această scădere are un caracter tranzitoriu. Într-o astfel de situație, minusul de valoare poate fi compensat cu plusurile de valoare ale altor titluri .

Pentru ca o scădere să fie “anormală” aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiții :

-scăderea să fi fost importantă și să fi avut loc cu câteva zile înainte de data de închidere a exercițiului;

-scăderea să fi fost anulată în primele zile care succed închiderea exercițiului;

-evoluția cursurilor până la data publicării cursurilor anuale să demonstreze, în mod evident, că această scădere brutală și tranzitorie nu este începutul unei tendințe noi.

În norma internațională I.A.S. 25 se menționează că pentru determinarea valorii unui portofoliu de titluri se pot utiliza trei modalități de evaluare în cazul metodei bazate pe cea mai mică valoare:

1)Evaluarea globală a portofoliului

2)Evaluarea pe fiecare categorie de titluri (acțiuni, obligațiuni)

3)Evaluarea pe fiecare titlu

În situația în care se utilizează valoarea de piață pentru evaluarea titlurilor în bilanț trebuie să se aplice într-o manieră coerentă una din următoarele politici de înregistrare în contabilitate a diminuărilor și creșterilor de valori contabile:

●Diminuările și creșterile pot fi reflectate la nivelul rezultatelor (ceea ce înseamnă că se vor înregistra la rezultate câștigurile și pierderile nerealizate din deținerea titlurilor de plasament).

●Cea de-a doua posibilitate se referă la faptul că plusurile de valoare nu sunt recunoscute la nivelul contului de rezultate, aceste fiind înregistrate într-un cont de diferențe de reevaluare, diferențe ce sunt incluse în categoria capitalurilor proprii.

Analizând cele două modalități de evaluare: evaluarea la valoarea de piață, respectiv evaluarea la cea mai mică valoare dintre costul de achiziție și valoarea de piață, este de așteptat ca întreprinderrile mai puțin rentabile să aleagă metoda bazată pe valoarea de piață, cu speranța de a ameliora profitul lor în caz de creștere a cursurilor. Întreprinderile care folosesc metoda celei mai mici valori pot să obțină un rezultat identic, prin cedarea titlurilor al căror curs este în creștere înainte de închiderea exercițiului curent și pe care să le răscumpere la începutul exercițiului următor. În felul acesta, ele transformă plusurile de valoare nerealizată (și, ca atare, necontabilizabile) într-un câștig realizat (și, ca atare, contabilizat).

În cazul deprecierii globale a portofoliului, rar se întâmplă ca prin aplicarea celor două metode să se ajungă la aceeași valoare. În timp ce prin aplicarea celei mai mici valori portofoliul poate să fie evaluat global pe categorii de plasamente și la nivelul fiecărui titlu, ceea ce permite compensarea între plusurile și minusurile de valoare ale diferitelor titluri, evaluarea la valoarea de piață se face la nivelul fiecărui titlu.

d) Evaluarea titlurilor de plasament la ieșirea din patrimoniu

Ieșirea titlurilor de plasament din patrimoniu presupune cesiunea acestora care determină intervenția a două operații:

-vânzarea titlurilor, caz în care se utizează unpreț de cesiune (de vânzare);

-ieșirea bunurilor respective din patrimoniu, caz în care se pune problema anulării lor contabile.

Diferența dintre prețul de cesiune și valoarea contabilă constituie rezultatul cesiunii care îmbracă forma de plusuri sau minusuri de valoare. Prețul de cesiune este cel indicat în actul de vânzare-cumpărare, el nefiind afectat de cheltuieli de vânzare. Valoarea contabilă, cu ocazia cesiunii este dată de valoarea brută a titlurilor, neținându-se cont de un eventual provizion; iar valoarea brută este reprezentată de costul de intrare.

În cazul cesiunii titlurilor de aceiași natură, normele contabile românești nu reglementează acest lucru, dar după opinia unor autori costul de intrare a fracțiunii cedate poate fi calculat prin utilizarea uneia din metodele: F.I.F.O., L.I.F.O. sau costul mediu ponderat.

Normele internaționale ale I.A.S.C. prin norma I.A.S.25 “Contabilizarea plasamentelor” menționeză că atunci când pentru titlurile de plasament cedate s-a înregistrat în contabilitate un provizion pentru depreciere, rezultatul cesiunii se determină ținând cont și de provizionul aferent titlurilor cedate. În situația în care câștigurile nerealizate aferente titlurilor de plasament cedate s-au înregistrat la diferențe din reevaluare, îm momentul cesiunii aceste diferențe se vor vira fie la rezultate fie la rezerve. I.A.S.25 recomandă transferul diferențelor din reevaluare la rezultate deoarece acesta are avantajul de a recunoaște orice creștere de valoare a plasamentelor ca un profit.

1.2.2.VALORILE DE ÎNCASAT ȘI DISPONIBILITĂȚILE

DIN BANCĂ ȘI DIN CASIERIA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

Disponibilitățile bănești în lei și în devize se delimitează sub forma numerarului din casieria întreprinderii, depozitelor la bancă în conturile curente sau de disponibil și prin alte valori financiare, care datorită naturii lor sunt convertibile imediat în disponibilități bănești. În această ultimă situație se află valorile de încasat sub forma cecurilor, efectelor comerciale și cupoanelor primite de la plătitori și depuse la bancă spre încasare. Motivația încadrării acestor titluri sau documente de valori în activitatea de trezorerie și nu în categoria creanțelor, este aceea că ele devin disponibile într-un termen foarte scurt.

Disponibilitățile sau depozitele create în conturile de la bancă pot funcționa la vedere sau la termen. Dacă nu acționează la vedere este recomandabil să se utilizeze tehnica contului curent sau a casei de credit. Prin acest cont se înregistrează toate operațiile bănești între întreprindere și bancă. În situația în care încasările sunt mai mari decât plățile, soldul contului reprezintă disponibilitățile bănești, iar dacă încasările sunt mai mici decât plățile, soldul exprimă creditele acordate de bancă.

Depozitele la termen în bancă reprezintă o formă de imobilizare a lichidităților până la un an, fără a fi trnsferabile sau utilizate înainte de termenul final. Procedând astfel, dobânda este mai mare decât în cazul disponibilităților bănești la vedere, care lipsește sau este forte mică.

Din categoria disponibilităților bănești mai fac parte: acreditivele, avansurile de trezorerie și alte valori de trezorerie.

1.2.2.1.VALORILE DE ÎNCASAT

Valorile de încasat cuprind cecurile și efectele comerciale depuse la bănci (cambia, biletul la ordin).

Vânzările pe credit presupun un decalaj important între momentul livrării sau facturării și data plății. Aceste decalaje între livrare și plata dintre partenerii comerciali constituie creditul comercial. În această formă creditul comercialprezintă anumite limite între care și pericolul de a transfera de la o întreprindere la alta dificultățile de trezorerie și, în caz de criză economică, provocarea de reacții în lanț de insolvabilitate. De aceea, în derularea tranzacțiilor comerciale, furnizorii caută anumite garanții recurgând cel mai adesea, la utilizarea efectelor comrciale.

Efectele comerciale sunt titluri negociabile care reprezintă creanțe decontabile la vedere sau pe termen scurt, în beneficiul persoanelor care le posedă.

Sub aspect patrimonial, efectul comercial încorporează o creanță transmisibilă o dată cu trecerea acestuia din proprietatea unei persoane în proprietatea alteia.

Efectele comerciale au fost create în secolul 15 având rolul de instrument de transfer de fonduri. Astăzi, rolul lor se leagă îndeosebi de poziția de instrumente de mobilizare a creditelor și instrumentelor de plată.Efectele comerciale sunt titluri care reprezintă un drept de creanță și se deosebesc față de alte titluri, (valori mobiliare) sau față de bancnotele emise de bancă și care îndeplinesc funcția de instrument de plată.

În practica țărilor cu economie de piață, gama efectelor comerciale este diversă: cel mai vechi este cambia, care, prin forma sa, este un act de comerț; biletul la ordin semnat de un comerciant este supus unei reglementări foarte apropriate cambiei; warantul este un bilet la ordin garantat printr-un gaj; cecul deși nu este un act de comerț prin forma sa, se bucură de o legislație actuală copiată după cea referitoare la cambie.

Având în vedere numărul de persoane care intervin în momentul creării efectelor comerciale, acestea se clasifică în:

-efecte care solicită intervenția a două persoane:biletul la ordin și warantul

-efecte care presupun intervenția a trei persoane: cambia și cecul

În legislația României cambia și biletul la ordin sunt reglementate de “Legea 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin”, modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 11/1993 aprobată și modificată prin Legea nr. 83/1994.

Conform Legii 58/1934 “cambia este obligația scrisă de a plăti sau a face să se plătească, la scadență, o sumă de bani determinată”; ea este un înscris prin care creditorul numit trăgător, dă ordin unei alte persoane, numită tras să plătească o sumă determinată, la vedere sau la o anumită dată, unei terțe persoane numită beneficiar. Ordinul trăgătorului poate să prevadă și plata unei sume de către tras, la ordinul beneficiarului. O cambie emisă de trăgător (furnizor este trimisă spre acceptare trasului (clientului). Acceptarea este angajamentul luat de către tras, față de orice posesor legitim de a plăti acmbia la scadență. Trasul nu este obligat prin lege să accepte, dar dacă acceptă, el devine debitorul (obligatul) principal.

Prezentarea cambiei la acceptare poate fi:

-facultativă putând fi făcută oricând până la scadență;

-obligatorie, atunci când trăgătorul indică expres în titlu acest fapt, fixând sau nu un termen pentru prezentare sau atunci când cambia este plătibilă la un anumit timp de la vedere, în termen de un an de la data emiterii.

Prezentarea la acceptare va putea fi făcută oricând, dacă trăgătorul nu a fixat un termen pentru prezentare, dar nu mai târziu de data scadenței. Prezentarea la acceptare poate fi atât de posesorul cambiei, cât și de un simplu deținător al ei, la domiciliul trasului.

Acceptarea este înscrisă într-o rubrică specială pe cambie. Ea se exprimă prin cuvântul “acceptat” sau oricare ală expresie echivalentă și este semnată de tras. Simpla semnătură a trasului, pusă pe fața cambiei, este socotită acceptare. Trasul poate restrânge acceptarea la o sumă mai mică decât aceea prevăzută în cambie.

Scadența este termenul la care cambia trebuie plătită; ea trebuie să rezulte cu precizie din textul cambiei care trebuie să conțină ziua sau termenul maxim în interiorul căruia creditorul trebuie să se prezinte la plată. Scadența poate fi: la vedere; la un anume timp de la vedere; la un anume timp dela data emiterii; la o dată fixă.

Funcțiile cambiei:

1)Funcția de instrument de încasare la inițiativa creditorului (trăgătorului): trăgătorul remite cambia, de obicei, bămcii salecare, după ce îi va achita sumele cuvenite (în cadrul operației de scontare), va prezenta efectul comercial trasului, la scadență, în vederea încasării.

2)Funcția de instrument de credit, ceea ce, în limbaj financiar, poartă numele de mobilizare a creanțelor comerciale.Această funcție apare în cazul în care trăgătorul, beneficiarul sau posesorul scontează efectul comercial, ceea ce presupune ca, o dată cu prezentarea efectului la bancă, să-i fie creditată suma înscrisă în cambie.

Scontarea este operația prin care banca pune la dispoziția posesorului unui efect comercial neajuns la scadență suma corespunzătoare înscrisului, percepându-i un comision (taxa scontului). În urma acestui act banca respectivă devine beneficiarul cambiei.

Scontarea efectelor comerciale are drept scop mobilizarea creanțelor întreprinderii asupra clienților săi. Creanța va fi prezentată prin însuși efectul comercial, adică de o cambie trasă de furnizor asupra clientului său, fie de un bilet la ordin subscris de client în beneficiul furnizorului. În țările occidentale creditul acordat prin scontare ocupă o pondere destul de însemnată în totalul creditelor bancare pe termen scurt. Băncile acordă întreprinderilor un plafon sau o linie de creditare prin scontare, a cărui mărime depinde de anumiți indicatori economici cum sunt: cifra de afaceri și durata creditului precum și de posibilitățile pe care acestea le au pentru a face față prin mijloace proprii cazurilor de “clienți insolvabili”.

Întreprinderea posesoare a creanței mobilizate oglindește acest drept prin contul “Efecte de primit” . Creditul din scontări nu figurează ca structură distinctă de bilanț. El influențează totuși conturile “Efecte de primit”, prin diminuare (creditare) și o creștere corespunzătoare (debitare) a contului “Conturi la bănci în lei”. Deși, după scontare, întreprinderea nu mai păstrează efectele în portofoliul său, ea rămâne responsabilă de evoluția acestora până la scadență. Efectele scontate și nejunse la scadență sunt valori extrapatrimoniale, oglindite prin “angajamente în afara bilanțului (contul 8037 “Efecte scontate neajunse la scadență”).

EXEMPLU:

Clientul S.C. CHIMTEX S.R.L. datorează vânzătorului S.C. DACIA S.A. valoarea unei facturi de 6000000lei emise în ziua de 4 martie N, achitabilă la 30 mai N. În 12 martie N furnizorul trage asupra clientului o cambie de 6000000lei pe care acesta din urmă o acceptă pe 14 martie. Prin forța cambiei acceptate, creanța mobilizată a furnizorului asupra clientului poate fi vândută unei bănci (prin scontare), operație care conduce la creșterea disponibilităților trăgătorului.

Se deduce că “mobilizarea” unui credit reprezintă încorporarea unei creanțe într-un efect de comerț negociabil.

3)Funcția de instrument de plată, atunci când posesorul cambiei prezintă cambia ca mijloc de decontare (plată) unui creditor al său.

Posesorul cambiei care nu este plătibilă la vedere trebuie să o prezinte la plată în ziua scadenței sale sau la cel cel mult două zile de la aceasta. Această prezentare trebuie efectuată în locul desemnat pe cambie. Cel care plătește cambia poate pretinde ca aceasta să fie predată cu mențiunea de achitare scrisă de posesor. Posesorul nu poate refuza o plată parțială. În caz de plată parțială, cel care plătește (trasul) poate cere să i se facă pe cambie mențiunea de plată și să i se dea o chitanță.

Trasul care face plata înainte de scadență o face pe riscul său. În caz de neplată la scadență de către tras, posesorul unei cambii trebuie să facă un protest înainte de a putea face recurs împotriva celorlalți semnatari ai cambiei (care sunt solidari obligați față de el). Dacă o cambie este “încasată” de către o bancă, aceasta trebuie să facă protestul în caz de neplată.

În calitatea de instrument de plată, cambia presupune evitarea utilizării monedei. Nu este mai puțin adevărat că în această calitate ea a lăsat în ultima vreme locul unor instrumente preferate de practică, precum cecul bancar sau mandatul poștal. Totuși, rolul său de instrument de plată este foarte vizibil în relațiile internațional. În această postură, cambia evită transferurile de fonduri și permite, mai ales, să se garanteze plata prețului mărfurilor vândute printr-o afectare de gaj (trată documentară). Decontarea între întreprinderi aparținând unor țări diferite are drept consecință variațiile cursului de schimb. Astăzi, din ce în ce în ce mai mult, această sarcină a fost preluată de bancherii cambiști.

Modurile de transmitere a cambiei sunt:

a)prin gir: cabia care cuprinde sau nu mențiunea “la ordin” poate fi transmisă prin gir.

Girul este un act prin care posesorul cambiei, numit girant, transferă altei persoane numite giratar toate drepturile aferente cambiei.

Girul poate fi făcut chiar în folosul tarsului, indiferent dacă a acceptat sau nu, al trăgătorului sau al oricărui obligat. Aceștia pot să gireze din nou cambia.

Girul trebuie să fie necondiționat și semnat de către girant. Toate mențiunile privind circulația cambiei prin gir se fac pe versoul acesteia, de unde și denumirea de “andosare”.

b)prin cesiunea de creanță ordinară:dacă trăgătorul a înscris în cambie mențiunea “nu la ordin” titlul se transmite prin cesiune de creanță ordinară. Cesiunea de creanță este un act prin care creditorul numit cedent transferă dreptul său de creanță unei alte persoane numită cesionar.

Spre deosebire de gir, cesiunea de creanță ordinară devine valabilă numai începând din momentul notificării ei debitorului sau din momentul în care debitorul o acceptă prin act autentic.

O cambie poate fi avalizată. Avalul reprezintă angajamentl necondiționat prin care un terț sau un semnatar al cambiei (avalistul), altul decât trăgătorul sau acceptantul, devine garant pentru obligațiile unui coobligat față de o cambie (avalizatul).

Avalul se dă pe o cambie sau pe un act separat utilizându-se uan din expresiile “pentru aval” sau “pentru garanție” urmate de semnătura avalistului. Avalistul este obligat să indice persoana pentru care dă avalul.

Utilizarea cambiei și funcțiile acesteia pot fi schematizate grafic astfel:

livrarea de mărfuri și emiterea cambiei

remiterea cambiei acceptate

prezentarea cambiei spre scontare

mobilizarea creanței comerciale

prezentarea cambiei la scadență și încasarea acesteia

Biletul la ordin este efectul comercial prin care emitentul își ia angajamentul de a plăti, la o anumită dată, o sumă determinată beneficiarului sau celui care este posesorul legitim al efectului. Spre deosebire de cambie care este creată la inițiativa creditorului, biletul la ordin este creat la inițiativa debitorului care se obligă să plătească o sumă de bani la un anumit termen sau la prezentarea unui beneficiar, aflat în calitate de creditor .

Pentru a fi valabil un bilet la ordin trebuie să conțină mențiunile obligatorii prescrise prin Legea 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, modificată cu Ordonanța Guvernului nr. 11/1993 aprobată și modificată prin Legea 83/1994; cum sunt: denumirea titlului, promisiunea de a plăti o sumă determinată, indicarea scadenței, locul plății, numele beneficiarului, data și locul emiterii, numele și adresa emitentului.

Biletul la ordin este o promisiune de a plăti și nu un mandat de plată. El se transmite prin girare. Obligațiile rezultând dintr-un bilet la ordin se supun acelorași reguli generale ca și cele rezultând dintr-o cambie, însă acceptarea biletului la ordin nu se admite, deoarece emitentul are aceleași obligații ca și cel care acceptă o cambie.

Regulile privind plata, scadența, girarea și protestul biletului la ordin sunt aceleași ca la cambie.

Biletul la ordin se utilizează ca instrument de plată mai ales la marile întreprinderi, deoarece el este transmis uneori cu întârziere în vederea mobilizării creditelor. Din această cauză, beneficiarii lor preferă să se deconteze cu clienții prin intermediul cambiilor.

Un alt instrument inclus în categoria valorilor de încasat este cecul. Acest instrument este reglementat prin Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 11/1993, aprobată și modificată prin Legea nr. 83/1994.

Cecul este instrumentul de plată creat de trăgător care, în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă un ordin necondiționat acesteia, care se află în poziția de tras, să plătească la prezentare, o sumă determinată, unei terțe persoane sau însuși trăgătorului aflat în poziție de beneficiar.

Pentru a fi valabil cecul terbuie să respecte condițiile de formă și fond impuse de normele legale.

Ca tipuri de cecuri se întâlnesc : cecul la purtător; cecul barat; cecul certificat și cecul de călătorie.

Cecul este plătibil numai la vedere. Conform legii, termenele de prezentare la plată a cecurilor emise și plătibile în România sunt: 8zile, dacă cecul este plătibil chiar în localitatea în care a fost emis; 15 zile, în celelalte cazuri și se calculează începând cu ziua următoare datei emiterii cecului.

Prezentarea cecului după expirarea termenului legal, are ca efect pierderea dreptului legal de acțiune (regres) împotriva giranților anteriori în cazul în care cecul nu ar fi plătit. Toate persoanele care în orice calitate s-au obligat prin cec (trăgător, giranți) sunt responsabile solidar în ceea ce privește plata cecului respectiv, cu toate că obligațiile au fost asumate în momente diferite.

Transmiterea cecului se poate realiza prin:

●Simpla remitere: este cazul cecului la purtător care, în momentul emiterii, nu indică expres beneficiarul sau poartă mențiunea “la purtător”. Acest cec vafi plătit fie persoanei desemnate ca beneficiar, fie deținătorului cecului.

●Cesiunea de creanță ordinară, atunci când cecul este emis pe numele unei anumite persoane și conține mențiunea “la purtător”. Acest cec va fi plătit fie persoanei desemnate ca beneficiar, fie deținătorului cecului .

●Girarea: este operația prin care se transmit, o dată cu remiterea, și toate drepturile rezultate din cec . Ea este o mențiune specială făcută pe verso-ul cecului în favoarea oricui, inclusiv în favoarea trăgătorului. Noul beneficiar poate la rândul său, să gireze cecul.

1.2.2.2.MIJLOACE DE PLATĂ

Sosirea scadenței unor drepturi de creanță nu înseamnă că din acel moment se poate dispune efectiv de sumele respective. Din punctul de vedere al gesiunii încasărilor important este de a ști la ce dată poate întreprinderea să utilizeze efectiv sumele cuvenite ajunse la scadență sau când apar în cont cecurile depuse la bancă spre încasare.

De încasări depind plățile pe care întreprinderea trebuie să le facă către terți. Aceste plăți se realizează prin diferite mijloace :

a)Plăți în numerar

Pentru efectuarea operațiilor de încasări și plăți, în casieria unității patrimoniale se reține o anumită sumă de bani în numerar, numită sold de casă. Aceasta poate fi atât în lei, cât și în devize. De saemenea, în casierie se mai păstrează și alte valori bănești.

Plata directă cu numerar este mai rapidă, dar nu se utilizează, de regulă, decât pentru vânzări cu amănuntul. Pentru eliminarea fraudei fiscale legea impune ca plățile de la un anumit nivel în sus să se efectueze în monedă de cont.

Principalele operații de plăți cu numerar sunt: salariile, premiile, ajutoarele la fondul asigurărilor sociale, plata unor lucrări și servicii, acordarea de avansuri de trezorerie, etc.

b)Plățile prin cecuri

Emitentul (trăgătorul) completează un cec nominal sau la purtător. Primitorul cecului îl prezintă băncii emiteneului pentru andosare,apoi îl remite băncii sale care se angajează să-l încaseze în numele clientului bancar.

Între emiterea cecului și apariția în contul beneficiarului a sumei respective trece un număr de zile, care nu poate ajunge până la 12 zile (dacă cecul emis de client se trimite prin poștă; ajuns la beneficiar se înregistrează contabil, iar în ziua următoare se depune la bancă; dacă cecul este plătibil în altă localitate, apar alte întârzieri; de asemenea, apar întârzieri în cazul când survin unele sărbători legale .

c)Viramente

Viramentele reprezintă un transfer de fonduri la o dată determinată, din ordinul debitorului. Prin viramente se pot plătifurnizorii creditorii, dar se pot alimenta și diverse conturi ale aceluiaș titular, dacă are deschise mai multe conturi la aceeași bancă.

d) Efecte comerciale

Efectele comerciale reprezintă atât un instrument de plată, dar și unul de credit. Banca creditorului se însărcinează cu încasarea respectivelor efecte comerciale (cambii, bilete la ordin).

e) Aviz de prelevare

Creditorul, cu acordul prealabil al debitorului, emite un aviz către bancă; aceasta plătește creditorului suma înscrisă. Avizul se aplică cu deosebire în cazul recuperării creanțelor periodice, fără posibilitatea contestării (prime de asigurare, taxe telefonice, anuități de rambursare a împrumuturilor, etc.).

f)Transferul

Este un mijloc de plată folosit obligatoriu în cazul recuperării creanțelor din străinătate. Transferul presupune intervenția unei bănci străine agreate și vizează sume în valută pe care banca comercială și centrală din țara importatorului sunt de acord să le verse unei bănci din țara exportatorului. Aprobările de transfer depind și de situația balanței de plăți pe fiecare țară parteneră.

g)Acreditivul

Acreditivul reprezintă mijloacele bănești păstrate la bancă într-un cont distinct la dispoziția furnizorului din care urmează a se efectua plățile către acesta pe măsura livrării mărfurilor, executării lucrărilor sau prestării de servicii.

Acreditivele se utilizează în mod deosebit în relațiile internaționale, dar și în relațiile interne între cumpărători și vânzători, datorită avantajelor pe care le prezintă. Astfel, pentru vânzător, avantajul este siguranța că va primi sigur și rapid contravaloarea bunurilor vândute, iar pentru cumpărător că banca va controla efectuarea la timp a operațiilor de vânzare.

Se pot deschide mai multe feluri de acreditive :

După obiectul de activitate :

– acreditiv comercial (pentru vânzarea de bunuri și servicii);

– acreditiv necomercial (pentru alte activități cum ar fi prestări de servicii).

După locul de deschidere:

acreditive deschise în țara cumpărătorului ;

acreditive deschise în țara vânzătorului;

acreditive deschise în altă țară.

După clauzele cuprinse :

acreditivul documentar transferabil – constă în faptul că sumele din acesta pot fi utilizate și pentru plata altor furnizori, indicați de beneficiar;

acreditivul documentar netransferabil – în care de sumele înscrise beneficiază numai persoana pentru care a fost deschis acreditivul;

acreditivul pentru livrări eșalonate – în care acreditivul se deschide eșalonat și plățile se fac eșalonat numai după livrarea unui lot de marfă .

După caracterul său :

acreditiv nerevocabil – când se modifică numai cu acordul tuturorpartenerilor interesați;

acreditiv revocabil – acesta poate fi închis, retras la solicitarea plătitorului.

După moneda în care este deschis :

acreditiv în lei ;

acreditiv în devize .

h) Avansuri de trezorerie

Avansurile de trezorerie sunt utilizate pentru aprovizionarea, din alte localități decât unde este situat sediul întreprinderii, cu anumite bunuri de valori relativ mari și cantități mici, care nu trebuie transportate neapărat cu trenul sau auto ; este mai convenabil ca anumite persoane să se deplaseze personal pentru aducerea acestora. Pentru acoperirea cheltuielilor de transport , cazare , diurnă , costul materialelor , etc., persoanele desemnate primesc la plecare o anumită sumă de bani , numită avans de trezorerie , care urmează a fi justificat la înapoiere.

1.2.3. CREDITELE BANCARE PE TERMEN SCURT

Prezența creditului pe termen scurt în ansamblul relațiilor de formare a resurselor este cu atât mai importantă cu cât el constituie o resursă cu pondere mare în completarea fondurilor agenților economici. În condițiile când unitățile economice lucrează rentabil este mai avantajos să se apeleze la credite pe termen scurt pentru creșterea activității, decât să se aștepte până când prin capitalizarea profiturilor, s-ar putea constitui fonduri proprii îndestulătoare.

Creditele pe termen scurt se acordă de bănci pe o perioadă de până la 12 luni pentru agenții economici înscriși în Registrul comerțului, care prezintă garanții ferme, au cont în bancă și lucrează rentabil.

Atât la acordare cât și pentru întreaga perioadă de utilizare, debitorul trebuie să garanteze creditele cu valori materiale și resurse financiare prevăzute a se realiza în sumă cel puțin egală cu creditul primit. Existența garanției constituie o certitudine pentru bancă că își va putea recupera sumele împrumutate în cazul nerambursării la termen a creditului. În garanția creditului poate intra orice bun din patrimoniul societății comerciale: stocuri, mijloace fixe, mijloace bănești în cont, resurse financiare prevăzute a se realiza în viitor. Nu pot constitui garanții stocurile de calitate necorespunzătoare, cu termen depășit, depozitate în condiții improprii.

Termenele de rambursare se înscriu drept clauze în contractul de credit, după negocierea lor prealabilă. Pentru creditele nerambursate la termen banca este în drept să aplice dobânzi majorate și în caz extrem să treacă la recuperarea creditelor din garanțiile constituite sau să se îndrepte, pentru recuperare, asupra giranților.

Având în vedere marea varietate a creditelor pe termen scurt acestea pot fi grupate în trei părți:

a) credite de trezorerie sau credite cu caracter general;

credite de mobilizare sau credite legate;

credite de prefinanțare;

1.2.3.1.CREDITE DE TREZORERIE

Creditele de trezorerie, denumite și credite cu caracter general, sunt acelea deschise de bancă în funcție de situația trezoreriei întreprinderii fără nici o legătură cu alte creanțe sau alte operațiuni.Astfel de credite pe termen scurt se acordă în cazul deficitului de trezorerie, fără alte garanții deosebite, în vederea acoperirii plăților curente. Singura preocupare a băncii, în afara cunoașterii bonității debitorului, este de a se convinge asupra solvabilității pe termen scurt a acestuia.

Creditele generale prezintă pentru bancă un risc relativ important căci adesea ele sunt legate de activitatea curentă a întreprinzătorului, banca însăși trebuie să analizeze, în momentul acordării creditului, situația economico-financiară a debitorului spre a se asigura de lichiditatea acestuia și deci, de posibilitățile sale de rambursare a creditului.

Creditele de trezorerie sunt de mai multe feluri. După obiectul lor ele se pot împărți în:

-credite pentru facilități de casă ;

-credite sezoniere ;

-credite de legătură ;

-credite pe termen foarte scurt ;

-credite pentru mobilizarea efectelor financiare .

Întreprinderea le alege în funcție de condițiile concrete, de avantajele sau inconvenientele specifice fiecărui credit, de facilitățile de acces,de suplețea lor, adică de posibilitatea adaptării la volumul și durata trebuințelor de lichidități ale întreprinderii, dar și în funcție de costul lor.

a)Creditele pentru facilități de casă se acordă regulat pentru plăți de salarii, furnizori, pe un termen variind de la câteva zile la câteva săptămâni, cel mult până la o lună. Garanția acestor credite o reprezintă încasările generale prevăzute pentru viitorul apropiat pe baza cărora debitorul va putea efectua rambursarea.

b)Creditele sezoniere pot fi acordate nu numai întreprinderilor agricole, ci și altor întreprinderi care lucrează sezonier și înregistrează decalaj în timp între încasări și cheltuieli. Decalajul se poate produce când veniturile sunt sezoniere, dar cheltuielile au caracter de regularitate sau invers, când veniturile sunt regulate, dar cheltuielile au oscilații mari sezoniere. Întreprinderile înregistrează deficite de trezorerie temporare ca urmare a caracterului ciclic al activității, dar care se acoperă normal în sezoanele următoare. De fiecare dată obiectul creditului și durata sunt determinate.

c) Creditele de legătură se mai numesc credite legate de o anumită operațiune financiară sau credite de sudură. Ele apar în situația când întreprinderea resimte necesități de fonduri cucaracter permanent (spre exemplu pentru investiții). Până la obținerea unui credit pe termen lung sau până la realizarea unui împrumut obligatar sau a unei creșteri de capital prin emiteri de acțiuni, ea poate primi acest credit pe termen scurt, pentru a efectua primele cheltuieli. Aceste credite sunt legate, deci, de o anumită operațiune financiară, de o apropiată intrare de capital propriu sau obținerea unui împrumut obligatar. Prin urmare, creditele de legătură servesc până la obținerea capitalului permanent care finanțează nevoile permanente.

d) Creditele pentru mobilizarea efectelor financiare nu comportă garanții deosebite, fiind credite generale. Întreprinzătorul emite un bilet la ordin în favoarea băncii, îl depune la bancă (îl mobilizează), primește în schimb un credit într-un volum și pe un termen specificate în biletul la ordin. În acest caz biletul la ordin este un efect financiar și nu unul comercial întrucât este emis pentru emiterea unui împrumut și nu reprezintă o tranzacție comercială. Avantajul acestui credit pentru întreprindere constă în faptul că este mai puțin costisitor decât alte credite acordate prin contul curent întrucât angajează debiturul pentru o perioadă dterminată, până la 90 de zile, și pentru o sumă determinată. În plus, banca creditoare are posibilitatea să se refinanțeze prin rescontarea efectului la o altă bancă sau la Banca Centrală. Volumul creditului obținut de întreprinzător este ceva mai mic decât suma înscrisă în biletul la ordin, diferența fiind reținută de bancă drept cheltuieli financiare ale acesteia (agios) sau cheltuieli pentru rescontare. Creditul pentru mobilizarea efectelor financiare are dezavantajul că este mai puțin simplu: el limitează creditul la valoarea înscrisă în biletul la ordin și la termenul prevăzut. De aceea, întreprinzătorul trebuie să aprecieze foarte bine, încă de la început, limitele valorice și de timp ale biletului la ordin ca să nu înregistreze credite inutile și nici să nu resimtă insuficiență de fonduri. Dacă întreprinderea nu rambursează la timp creditul primit, se expune rigorilor dreptului cambial.

e)Creditele pe termen foarte scurt (SPOT) se acordă de la o zi la alta marilor întreprinderi, din disponibilitățile zilnice de numerar ale băncii care, în loc să fie plasate pe piața monetară, sunt folosite pentru acordări de împrumuturi, pe termen de la o zi la câteva zile, determinat anticipat. Creditul SPOT nu presupune o aprobare scrisă sau orală a băncii și nici stabilirea prealabilă a unui plafon. Se folosește în cazurile în care, în mod accidental, contul de disponibilități al întreprinderii devine creditor. De aceea, asfel de credite se acordă numai clienților bancari foarte buni, cu bonitate cunoscută și recunoscută.

Toate creditele prezentate mai sus se acordă prin intermediul contului curent, care poate fi: cont curent simplu și scont în contul curent.

Contul curent simplu se mai numește și avans în contul curent și se caracterizează prin următoarele: întreprinderii i se deschide o linie de credit până la concurența unui anumit plafon (limită) și pe o durată determinată; plafonul se stabilește și poate fi modificat de bancă, dacă consideră oportun, existând posibilitatea de a-l pune în dificultate pe clientul său; dacă banca dorește micșorarea plafonului, aceasta trebuie să-și anunțe din timp clientul pentru a nu-l pune în situația delicată de încetare a plăților. Pentru creditele prin contul curent nu se stabilesc scadențe calendaristice certe pentru rambursare. Creditarea se caracterizează prin simplitate și suplețe. Însă aceste avantaje oferite debitorului sunt costisitoare, în sensul că dobânda este mai ridicată decât la creditele garantate cu anumite active. Creditul acordat prin cont curent conduce la o oscilație zilnică a soldului, în funcție de sumele acordate și cele restituite. Plafonul creditului nu corespunde aproape niciodată cu soldul efectiv al creditului.

Scontul în cont curent este o variantă a creditului prin cont curent simplu care se caracterizează prin faptul că plafonul aprobat se garantează de întreprindere prin depunerea la bancă, în păstrare , a portofoliului de efecte comerciale de care dispune. Depunerea în păstrare nu reprezintă și nu trebuie confundată cu scontarea; efectele reprezintă doar o garanție dată băncii, iar creditul este un fel de avans dat întreprinderii în contul acestor efecte. Ca urmare a existenței garanției, banca reduce nivelul dobânzii la aceste credite comparativ cu acelea acordate prin contul curent simplu. Pentru perioada în care sunt depuse în păstrare efectele nu mai pot fi scontate de întreprindere, ceea ce este un dezavantaj. În schimb, pentru partea acoperită de astfel de efecte depuse în păstrare, banca nu mai percepe comision de confirmare a plafonului.

1.2.3.2.CREDITE DE MOBILIZARE

A mobiliza o creanță înseamnă a o transforma în bani înainte de scadență prin intermediul unei bănci. Este vorba de a transforma creanțe la termen în lichidități la vedere. Creditele de mobilizare, denumite și credite legate de anumite active, sunt garantate de către întreprindere cu active financiare și în primul rând prin trate .

Creditele de mobilizare pot fi:

credite de scont;

credite pentru mobilizarea creanțelor comerciale;

credite pentru mobilizarea creanțelor asupra clienților externi;

vânzarea creanțelor către instituțiile specializate;

credite pe stocuri;

cesiunea sau amanetarea de creanțe.

a)Creditul de scont. Scontarea tratelor de către bănci reprezintă achiziționarea acestora în schimbul unei taxe de scont. În realitate scontul nu este decât o formă de credit și nu o achiziție reală de creanțe. Cel ce a vândut trata și a încasat banii (creditul), rămâne răspunzător de achitarea acesteia la scadență. Dacă, spre exemplu, cambia scontată nu este achitată de tras la scadență, întreprizătorul, adică furnizorul trebuie să achite (ramburseze) băncii contravaloarea acesteia. Spre deosebire de creditele generale, creditul de scont este rambursat ca urmare a derulării unei anumite operațiuni comeciale din care banca își asigură recuperarea creditului. Pentru întreprinzători scontul complică într-o anumită măsură, gestiunea creditelor comerciale; eventualele modificări aduse unei trate scontate ,dar nejunse la scadență necesită localizarea sa în circuitul bancar, ceea ce uneori este dificil de făcut; de multe ori întreprinzătorul este avizat cu întârziere de neplata la timp a unei trate scontate, punându-l în situația unui împlinit de a fi acceptat între timp și alte livrări pe credit către trasul rău platnic.

b)Creditul pentru mobilizarea creanțelor comercialepermite scontarea nu numai a creanțelor individuale, ci gruparea mai multora la un loc după criteriul timpului în care au fost emise, urmând să se tragă pentru ele un singur bilet la ordin în vederea prezentării lui la scontare . Cu alte cuvinte , în biletul la ordin prezentat la bancă figurează, cumulativ, datele din mai multe facturi (se preia dreptul de creanță din mai multe livrări) pentru care furnizorul emisese tot atâtea trate. El păstrează dreptul de proprietate asupra creanțelor respective, asigurându-și prin credit, imediat, acoperirea financiară necesară. Creditul pentru mobilizarea creanțelor comerciale are rolul de a atenua carențele creditului de scont unde fiecare efect face obiectul unor operațiuni independente, ceea ce reprezintă greutăți mai ales în cadrul întreprinderilor cu multe trate cu termene de plată și sume mai greu de recuperat. Sub aspect tehnic este un credit de mobilizare întrucât întreprinderea, prin scontare, transformă niște drepturi de creanță în lichidități primare, biletul la ordin fiind “mobilizat” la bancă. Biletul la ordin regrupează creanțele emise într-o perioadă de 10-15 zile cu scadențe individuale în jurul a 10 zile. Datele scadențelor se selectează astfel încât să fie ordonate pe biletul la ordin din 10 în 10 zile. Termenul minim de rambursare a creditului este de 10 zile și nu poate depăși 90 de zile.

Acest tip de credit se folosește în relațiile băncii cu clienții buni, întrucât presupune un risc mai mare decât în cazul creditului de scont.

c)Creditul pentru mobilizarea creanțelor asupra clienților din străinătate. Creanțele asupra clienților străini nu pot participa la procedura pentru mobilizarea creanțelor comerciale și oferă, pentru bănci, o garanție mai slabă în cadrul scontării atunci când termenele de plată pentru exporturile făcute sunt lungi. Pentru a favoriza exportul, Banca Centrală folosește o procedură de mobilizare a creanțelor asupra partenerilor străini, stimulând băncile comerciale să o utilizeze prin faptul că este de acord să resconteze aceste creanțe în condiții relativ avantajoase pentru acestea. Operațiunea se desfășoară astfel: pentru mărfurile exportate furnizorul emite un bilet la ordin pe care-l scontează la banca sa comercială, obținând în schimb un credit, la valoarea mărfurilor exportate, din care poate să-și achite alți parteneri; la rândul său banca comercială folosește biletul la ordin pentru a se refinanța de la Banca Centrală prin rescont.

Modalitățile de mobilizare a creanțelor asupra partenerilor străini, prin scontarea efectelor la banca comercială variază în funcție de durata creditului. Spre deosebire de creditul de scont, acest fel de credit se poate acorda și pe o perioadă mai mare de trei luni, mergând până la 18 luni, transformându-se într-un credit pe termen mijlociu. Costulacestui credit este avantajos, stimulând exportatorii în desfășurarea activității lor economice, întrucât li se oferă posibilitatea de a intra rapid în posesia contravalorii mărfurilor exportate.

d)Vânzarea creanțelor către societăți specializate. Anumite societăți specializate în operațiuni financiare cumpără creanțe deținute de diverși îtreprinzători, preocupându-se în continuare pe cont propriu de recuperarea și reducerea riscului de neplată din partea debitorilor. Întreprinzătorii au avantajul că-și recuperează creanțele prin vânzare, contra unui cost destul de ridicat în schimbul căruia scapă de risc și obține lichidități imediate. De aceea operațiunea nu reprezintă un credit propriu-zis ci o vânzare-cumpărare de creanțe cu riscurile corespunzătoare. În țările unde se folosește, operațiunea se numește “factoring” sau “l’affeacturage”.

e)Creditul pe stocuri (warrants). Acestea sunt credite pe termen scurt garantate cu anumite stocuri de mărfuri. Întreprinderea care dorește să obțină credite depune stocurile gajate în anumite depozite generale sau antrepozite gestionate de societăți private de sine stătătoare, pentru care i se eliberează o “recipisă warrant” și care este, de fapt, un titlu de credit, reprezentând totodată un titlu de proprietate asupra stocurilor respective. Acest efect comercial se scontează la banca comercială, obținând un credit pe termen scurt. Băncile comerciale au posibilitatea, ulterior, să resconteze recipisele warant la Banca Centrală, pentru refinanțare. Există cazuri în care warrantul poate fi utilizat și fără castocurile să fie plasate în depozite generale sau antrepozite, ci să rămână în custodia întreprinderii, dar care se angajează să nu le vândă pe durata creditului. Este cazul unor stocuri de produse petroliere sau agricole care ar fi greu depozitabile în alte locuri sau ar presupune cheltuieli mari de transport- depozitare. În țara noastră, întreprinderile care produc pentru export pot fi creditate pe stocuri destinate exportului care din motive obiective n-au putut fi expediate, rămânând în custodia producătorilor.

1.2.3.3. CREDITE DE PREFINANȚARE

Creditele de prefinanțare sunt specifice anumitor operațiuni, cum sunt: finanțarea lucrărilor publice, facilitarea exporturilor respectiv, acoperirea cheltuielilor efectuate de exportator până la încasarea contravaloriide la partenerul străin, obligațiuni pe cauțiune.

a)Creditul de finanțare a lucrărilor publice. Pentru a acoperi temporar necesitățile de plăți ale întreprinderilor care livrează mărfuri sau efectuează servicii și lucrări către stat, anumite instituții financiare își propun ca scop să finanțeze (crediteze) cheltuielile aferente până în momentul încasării contravalorii lor de la buget. Este vorba, deci, de o prefinanțare a întreprinzătorilorcare au relații oneroase, avantajoase cu statul, însă plățile au caracter lent. Întreprinderile care se prefinanțează de la instituțiile financiare înaintează cereri de credite și se stabilesc plafoane de credite până la concurența a 75-100% din valoarea lucrărilor. Acordarea efectivă a creditelor se realizează prin simpla prezentare a facturilor. În acest fel de credite poate interveni și banca comercilă la care-și ține contul întreprinzătorul, care poate prelua asupra sa acordarea creditului, dar cu avalul instituției financiare, care în acest caz, preia o parte din risc contra unui comision.

b)Creditul pentru prefinanțarea exporturilor urmărește încurajarea exporturilor ce se fac cu comandă fermă sau fără comandă fermă: credit-cumpărător, credit-furnizor, credit pentru realizarea de prototipuri ce urmează a fi prezentate la târguri și expoziții internaționale, credit pentru prospectarea piețelor străine, etc.

c)Obligațiuni pe cauțiune. Astfel de credite pot fi acordate întreprizătorilor de către administrația fiscală, care joacă rolul de bancher, sub forma amânărilor de la plata obligațiilor fiscale (taxe vamale, T.V.A., etc.) și care echivalează cu anumite împrumuturi. Practic, astfel de credite se acordă de la bugetul statului în sensul că puterea publică consimte să amâne preluarea unor venituri legale. Amânările se pot efectua pe un termen ce variază între 2 și 4 luni, dar pentru aceasta este necesară cauțiunea unei bănci. Deschiderea de credit depinde de acceptul băncii de a da garanția sa (cauțiunea) contra unui comision, de documentația care motivează necesitatea amânării, precum și de depunerea bilanțului la administrația financiară din care să rezulte solvabilitatea generală a întreprinderii.

CAPITOLUL 2: PREZENTAREA ÎNTREPRINDERII

2.1.SCURT ISTORIC

2.1.1.PREZENTAREA GENERALĂ A S.C. ARECA S.A.

Societatea comercială ARECA S.A. are sediul în București, sectorul 5, Bd. Tudor Vladimirescu nr. 31, telefon 4100120; fax 4115483.

Societatea este înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului al Municipiului București, sub numărul j/40/443/1991.

Codul fiscal al S.C. ARECA S.A. este R411014.

Codul CAEN (activitate preponderentă) 101.

Cod Ministerul Finanțelor (ramura preponderentă) 37.

S.C. ARECA S.A. a luat ființă prin transformarea fostei Întreprinderi de Cauciuc “Tehnica Nouă” București, în conformitate cu Legea nr. 15/1990 și a Hotărârii Guvernului nr. 1296/1991.

Aceasta este persoană juridică română și, prin cumpărarea pachetelor de acțiuni de la Fondul Proprietății de Stat, prin contractul nr. 141 din 26.04.1995, și Fondul Proprietății Private IV Muntenia, conform contractului 189 din 8.02.1995este cu capital intagral privat. Are forma de societate pe acțiuni și își desfășoară activitatea în conformitate cu legile române și statutul său de funcționare.

Capitalul social este de 3275325000lei, împărțit în 131013 acțiuni nominative, în valoare nominală de 25000lei, subscrise în întregime de acționari la data privatizări societății.

2.1.2.PRINCIPALELE DATE CE CARACTERIZEAZĂ

SOCIETATEA COMERCIALĂ

În statutul S.C. ARECA S.A. la capitolul II este consemnat obiectul de activitate al societății care cuprinde activități principale în domeniul producției industriale și activități conexe, în domeniul import-export, domeniul comerț intern cu ridicata și cu amănuntul, domeniul serviciilor, respectiv:

-producția de articole de îmbrăcăminte, inclusiv pentru ocazii, agrement și sport, lenjerie de corp, pentru lucru și protecție la diverse medii, cu destinații diverse, inclusiv cele cu destinație specială, respectiv pentru: supraviețuire, salvare, camuflaj, scafandri și altele, confecționate din textile, textile peliculizate, folii din cauciuc și/sau materiale plastice și alte materiale;

-producția de echipamente, produse și articole confecționate, etanșate și gonflabile realizate în principal din textile peliculizate și folii din cauciuc și/sau materiale plastice cu destinații diverse, inclusiv speciale, respectiv pentru: camuflaj, salvare, supraviețuire, depozitare transport, agrement, sport și altele;

-producția din articole și produse din cauciuc și din materiale plastice, fabricarea de produse chimice și recuperarea deșeurilor nemetalice reciclabile;

-producția de încălțăminte din piele și înlocuitori, de încălțăminte din cauciuc și materiale plastice, de articole de marochinărie și a altor articole confecționate din piele, înlocuitori, textile, cauciuc materiale plastice;

-lucrări de izolație și protecție anticorozivă, confecționarea de produse manufacturiere,fabricarea de echipamente de echipament de ventilație și condiționarea aerului, alte echipamente de utilizare generală, diverse articole din metal;

-comerț cu ridicata, activități intermediare de comerț cu și comerț cu amănuntul neefectuat prin magazine, cu combustibili, minerale și produse chimice pentru industrie, cu textile, confecții speciale, îmbrăcăminte, încălțăminte și alte produse diverse inclusiv deșeuri;

-cercetare aplicativă și dezvoltare experimentală, informatică și activități conexe, aferente activității producției industriale.

Structura sortimentală a producției societății cuprinde:

-confecții textile și din înlocuitori

-articole speciale

-talpă de cauciuc

-pânzeturi cauciucate

-adezivi

-amestecuri

-articole tehnice

În cadrul societății funcționează următoarele secții și ateliere:

-secția confecții textile

-atelier confecții, lucrări protecție și destinații speciale

-atelier articole pentru agrement și destinații speciale

-secția prelucrări polimeri

-secția mecano-energetic

2.2.MEDIUL CONCURENȚIAL PENTRU SOCIETATE

Piața internă depinde ca volum de gradul de dezvoltare a economiei și de puterea de cumpărare a populației, dar și de nivelul general de activitate din ramurile industriale în care se folosesc produse ale societății. Având învedere situația economică a României, de tranziție prelungită, industria ușoară înregistrează scăderi considerabile. Dacă în anul 1995, 40% din producție era destinată M.Ap.N., începând din 1996 această pondere a scăzut, în 1998 ajungând la doar 10,3%, iar în 1999 la 0,1%; ceea ce a determinat conducerea unității să-și îndrepte atenția mai mult spre piața externă. Această reorientare a necesitat realizarea de investiții în vederea dotării cu mijloace fixe necesare producției de export.

S.C. ARECA S.A., utilizând metoda leasing-ului a achiziționat utilaje de la firma BROTHER Germania, care au fost plătite încursul anului 1996 și 1997.

Tot în vederea modernizării a încheiat, în anul 1996, 4 contracte cu firma HOWE&COATES din Anglia în valoare totală de 147186 GBP din care a fost achitată în cursul anului suma de 38452 GBP, restul fiind achitat în 1997.

Ponderea exportului în anul 1999 este de 77% din totalul producției, export ce se realizează în special în Anglia, Italia și Germania.

Deși producția destinată pieței interne este inferioară celei pentru export, S.C. ARECA S.A. are contracte cu: Centrul de scafandri; DAEWOO Craiova; DOCKVIEW MEDIA București; GIURGIU PORT S.A.; S.C. GUMOFLEX S.R.L.; MUNPLAST București; S.C. VICTORIA S.A. București.

Principalii furnizori ai S.C. ARECA S.A. sunt în special persoane juridice străine: COOKSON&CLEGG; HOWE&COATES și altele pentru care societatea are și contracte de producție în sistem lohn (cu materialele clientului).

Printre furnizorii interni se numără: S.C. TEXTILA DACIA S.A. București; S.C. TAMILIA TEX S.R.L.; S.C. METALBAC&FARBE S.A. Bacău; etc.

Pe piața internă derularea vânzărilor se face prin plăți anticipate, plăți prin cecuri, angajamente de plată la termene legale și perceperea de penalități pentru eventualele întârzieri.

Plata contractelor de export se face prin acreditive și ordine de plată.

Transportul produselor la intern se realizează cu mijloace de transport auto propriisau ale clientului, iar transportul produselor livrate la export se face cu mijloace de transport auto, feroviare și navale.

Relațiile cu statul

Relația financiară între S.C. ARECA S.A. București și statul cuprinde transferul de resurse financiare de la întreprindere la sistemul bugetului public care cuprinde:

1.Bugetul de stat

2.Bugetul local

3.Bugetul asigurărilor sociale

4.Bugetul fondurilor speciale

La Bugetul de stat se virează sumele reprezentând:

●impozitul pe profit

●impozitul pe salarii

●taxa pe valoarea adăugată

●majorări și penalități pentru neplata la termen a obligațiilor la bugetul de stat

La bugetul local se virează sumele reprezentând:

●taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat

●impozitul pe clădiri, terenuri

●taxa pentru mijloacele de transport

●majorări și penalități

La Bugetul asigurărilor sociale se virează sumele reprezentând:

●contribuția unității privind asigurările sociale de stat

●fondul pentru pensia suplimentară

La Bugetul fondurilor speciale se virează sumele reprezentănd:

●fondul pentru sănătate

●fondul de șomaj

●fondul de risc și de accidente

Tot întreprinderea acționează ca intermediar între salariați și stat privind plata contribuției la fondul de pensii, fondul de șomaj.

2.3.PREZENTAREA SITUAȚIEI ECONOMICO-FINANCIARE A

S.C. ARECA S.A. BUCUREȘTI PE BAZA

PRINCIPALILOR INDICATORI

-mii lei-

Structura producției realizate în 1999 este următoarea:

În cadrul structurii producției, ponderea exportului este de 77% în anul 1999 față de anul 1998 cu ponderea de 64%, deci exportul a crescut cu 13 puncte.

În anul 1999 s-a obținut o rentabilitate egală cu cea din anul 1998, dar cu un număr mai mic de salariați (901 salariați în 1998, față de 880 salariați în 1999).

De asemenea, producția în lohn (deci cu materialele clientului) a avut ca efect o reducerii a ponderii cheltuielilor materiale de la un an la altul, iar la salarii o creștere. A fost încasată suma de 1555 mii USD; 183902 mii LIRE ITALIENE și 127 mii EURO în 1999, față de 2086 mii USD în 1998.

A scăzut în continuare volumul producției speciale de la 10,3% în 1998 la 0,1% în 1999.

Profitul net al societății a crescut de aproape 5 ori fiind destinat în totalitate distribuirii de dividende, această creștere fiind superioară creșterii cifrei de afaceri.

Datorită situației financiare a întreprinderii precum și politicii de investiții salariul mediu a rămas la același nivel.

2.4.OBIECTIVE STRATEGICE PE TERMEN LUNG

Obiectivele minimale avute în vedere în perioada următoare se referă atât la o restructurare organizatorică cât și financiară, astfel:

a)Obiective de natură organizatorică:

●proiectarea flexibilă a structurilor organizatorice avându-se în vedere pe de o parte nivelul activităților previzibile pe termen lung, și pe de altă parte accelerarea fluxurilor informaționale în paralel cu eliminarea rapidă a tendințelor și factorilor de blocaj informațional-decizional;

●reorganizarea spațiilor de producție în raport cu noile coordonate ale activității de bază;

●informatizarea rapidă a structurilor funcționale de bază în paralel cu implementarea unui sistem informatic distribuit;

●promovarea unei politici mai adecvate pe linia perfecționării personalului existent;

●promovarea metodelor de creativitate pe locuri de muncă.

b)Obiective ale restructurării financiare:

●diminuarea treptată a blocajului financiar prin extinderea colaborărilor și vânzărilor spre noi segmente de piață;

●creșterea ponderii investițiilor pentru retehnologizare și asigurare a bazei materiale;

●analiza riguroasă a activităților indirecte și auxiliare care susțin activitatea de bază din unitate, în vederea declanșării acțiuni de reducere a costurilor de producție;

●organizarea activității pe centre de cost (profit).

c)Restructurarea tehnologică și de producție:

●modernizarea tehnologiilor din cadrul sectoareloe de producție;

●reducerea consumurilor de materiale și energie electrică din cadrul acelorași sectoare;

●creșterea calității producției cu impact pozitiv asupra întregii activități economice asistemului de producție.

2.5.MANAGEMENTUL SOCIETĂȚII

Conducerea societății este asigurată de Consiliul de Administrație și Adunarea Generală a Acționarilor.

Prin contractul de management încheiat se încredințează echipei manageriale organizarea, conducerea și gestionarea activității societății, pe baza unor obiective și criterii de performanță pe o perioadă de 4 ani.

Componența Consiliului de Administrație este următoarea:

1.Mihei Alexandru (director general)

2.Varodi Antoneta (șef serviciu)

3.Savoiu Emanoil (inginer)

4.Bălteanu Laurențiu (director producție)

5.Lupu Gheorghe (director comercial)

6.Anghelina Dumitru (director economic)

7.Stancu Valentin (șef atelier)

Gestiunea societății comerciale este controlată de comisia de cenzori formată din trei membrii:

1.Pache Ilie

2.Ludosan Aurel

3.Iliescu Rodica

Durata mandatului lor este de 3 ani și pot fi realeși. Fiecare cenzor trebuie să depună a 3-a parte din garanția cerută pentru administratori, respectiv valoarea a 3 acțiuni.

CAPITOLUL 3 : CONTABILITATEA TREZORERIEI

3.1. SISTEMUL INFORMAȚIONAL PRIVIND

TREZORERIA

Accepțiunea clasică de trezorerie acoperă diferența între disponibilități și datorii imediate, exigibile față de bănci, sub forma creditelor pe termen scurt pentru acoperirea necesarului de trezorerie rezultat fie din exploatarea curentă, fie din alte operații de exploatare ale întreprinderii .

Numeroase studii de specialitate extind aria operațională a trezoreriei incluzându-se alături de disponibilități și titlurile de plasament, iar alături de pasivele clasice imediat exigibile și obligații cauționale, efectele comerciale neajunse la scadență și creanțele cesionate .

În condițiile actuale ale economiei românești trezoreria nu a ajuns la un grad rafinat de structurare. Totuși, noul sistem contabil a prevăzut pe lângă componentele clasice o serie de elemente care operează în condiții de economie de piață (prezentate în capitolul 1) .

Plecând de la structura planului de conturi, trezoreria se determină pe baza următorului algoritm:

În aceste calcule pot fi remarcate cel puțin următoarele aspecte:

●Exprimarea titlurilor de plasament la valoarea lor reală. În acest sens contul de achiziție al existentului de titluri, este corectat:

-cu partea nevărsată (neeliberată)a valorii nominale a titlurilor respective;

-cu provizioane pentru deprecieri constatate cu ocazia inventarierii.

●Bifuncționalitatea conturilor curente la bănci, practică deja cunoscută în țara noastră:

-soldurile debitoare exprimând disponibilități, deci active de trezorerie;

-soldurile creditoare relevă creditele primite de la bănci, adică pasivele de trezorerie.

Subconturile contului 512 deși au apelativul de “curente” ele nu au în totalitate valoare de conturi curente, cel puțin în situația subcontului 5126 “Carnete de cecuri cu limită de sumă“.

●Prezența contului 5187 “Dobânzi de încasat“ și 5186 “Dobânzi de plătit“ pentru activele, respectiv pasivele de trezorerie, prezență reclamată de respectarea “Principiului imaginii fidele“, astfel dobânzile aferente disponibilităților din conturi curente, respectiv creditele primite de la bănci prin conturile curente sunt constatări ale inventarului fiind asimilabile fie creanțelor (dobânzi de încasat), fie datoriilor (dobânzi de plătit). Evidența lor la inventar este obligatorie în vederea obținerii unei imagini fidele a situației patrimoniului, deși lichiditatea, respectiv exigibilitatea lor se realizează pe parcursul exercițiului următor.

Concomitent, dobânzile de încasat generează venituri financire. Influența acestor dobânzi asupra rezultatului este dată de faptul că în virtutea aplicării “Principiului independenței exercițiilor“, recunoașterea veniturilor și cheltuielilor se face în momentul angajării creanțelor și datoriilor și nu în momentul încasării, respectiv plății.

3.2.DOCUMENTELE FINANCIAR-CONTABILE UTILIZATE ÎN ACTIVITATEA DE TREZORERIE

Obligațiile bănești între societățile comerciale sau între societățile comerciale și alte persoane fizice sau juridice, inclusiv statul, se pot efectua, după caz în numerar și fără numerar.

Principalele documente financiar-contabile, pe baza cărora se desfășoară activitatea de trezorerie, sunt următoarele:

Chitanța este un formular cu regim special, care servește ca document justificativ pentru depunerea unei sume în numerar la casieria unității și pentru înregistrarea în registrul de casă și în cotabilitate. Se întocmește în două exemplare, pentru fiecare încasare, de casierul sau mandatarul unității și se semneazăde către acesta pentru încasarea sumei. Circulă de la depunător (exemplarul 1) cu ștampila unității. Exemplarul 2 rămâne în carnet, fiind folosit ca document de verificare a documentului de casă. Se arhivează la compartimentul financiar-contabil, după utilizarea completă a carnetului.

Ca o variantă a chitanței este chitanța pentru operații în valută.

Pentru cumpărarea unor produse, lucrări sau servicii, în condițiile în care nu se întocmește factură, se completează chitanță fiscală.

Procesul verbal de plăți consemnează predarea sumelor de casierul societății comerciale către casierii plătitori.

Împuternicirea este documentul justificativ prin care se autorizează o persoană membră a familiei sau încadrată în muncă la aceeași unitate pentru a încasa drepturi bănești de la casieria întreprinderii când titularul nu se poate prezenta pentru aceasta.

Borderoul documentelor achitate cu cecuri de decontare este utilizat ca document justificativ, împreună cu anexele, pentru sumele achitate cu cecuri de decontare din carnetele cu și fără limită de sumă.

Registrul de casă servește ca document de înregistrare operativă a încasărilor și plăților în numerar, efectuate prin casieria unității pe baza actelor justificative; ca document de stabilire a soldului de casă și ca document de înregistrare zilnică în contabilitate a operațiilor de casă. Se întocmește în două exemplare, zilnic, de casierul unității sau de persoanele responsabile cu încasarea, pe baza actelor justificative de încasări și plăți. Se întocmește în lei sau în valută.

Foaie de vărsământ cu chitanță este formular cu regim special, care servește pentru depunerea numerarului la bancă și ca document justificativ de înregistrare în registrul de casă și în contabilitate. Se întocmește pentru fiecare depunere în numerar în două exemplare, de către casierul, mandatarul unității sau organele de încasare. Circulă la bancă pentru depunerea numerarului (ambele exemplare), după care exmplarul 1 se eliberează depunătorului; la casieria unității pentru înregistrare în registrul de casă; la compartimentul financiar-contabil. Exemplarul 2 (foaia de vărsământ) rămâne la bancă. Se arhivează la compartimentul financiar-contabil al unității depunătore, ca anexă la exemplarul 2 al registrului de casă.

Factura este un formular cu regim special, care servește ca document pe baza căruia se întocmește instrumentul de decontare al produselor livrate; lucrărilor executate sau serviciilor prestate; document de însoțire pe perioada transportului; document de recepție și încărcare în gestiune a patrimoniului (când marfa este însoțită de factură, iar recepția se consemnează în acest document); document justificativ de înregistrare în contabilitatea furnizorului și cumpărătorului. Se întocmește manual sau cu ajutorul tehnicii de calcul, în trei exemplare, la livrarea produselor executarea lucrărilor și prestarea serviciilor, de departamentul “Desfacere”, pe baza dispoziției de livrare-aviz de expediere sau altor documente care atestă executarea lucrărilor și prestarea serviciilor și se semnează de către departamentul emitent. La furnizor, circulă la compartimentul în care se efectuează controlul financiar preventiv pentru acordarea vizei; la serviciul financiar, pentru întocmirea borderourilor emise; la persoane autorizate să dispună încasări în contul de la bancă al unității, în cazul decontării livrărilor de mărfuri, executărilor de lucrări și prestării de servicii din inițiativa furnizorului. Dacă decontarea livrărilor de mărfuri, executări de lucrări, prestări de servicii se face din inițiativa plătitorului, atunci exemplarul 1 al facturii, însoțit de cele trei exemplare ale dispoziției de plată, se remite direct beneficiarului prin poștă. Mai circulă la unitatea bancară a furnizorului și cumpărătorului pentru efectuarea decontării; la compartimentul financiar-contabil pentru înregistrare în evidența contabilă și la departamentul “Desfacere” pentru atașarea la dispoziția de livrare–aviz de expediere, în vederea înregistrării în evidențele operative și pentru eventualele reclamații ale clienților. La cumpărător, circulă la compartimentul “Aprovizionare” pentru confirmarea operației, atașându-se dispoziția de livrare–aviz de expediere care a însoțit marfa, inclusiv nota de recepție și constatare, în cazul în care rezultatele recepției au fost consemnate în acest document; la compartimentul financiar-contabil pentru acceptarea plății; precum și pentru înregistrarea în contabilitate; la compartimentul care efectuează operația de control financiar preventiv pentru acordarea vizei respective. La cumpărător se arhivează la compartimentul financiar-contabil.

Borderoul de facturi prezentate la bancă spre încasare servește ca document de prezentare la bancă a facturilor și pentru obținerea de credite pe documente în curs de încasare. Se întocmește manual sau cu ajutorul tehnicii de calcul, după caz, în două exemplare, de compartimentul financiar-contabil, pe baza datelor din facturile anexate, pe măsura depunerii acestora la bancă. Circulă la persoane autorizate să dispună încasări în contul de la bancă al întreprinderii, pentru semnare; la bancă însoțit de facturi, dispoziții de încasare pentru efectuarea operației de încasare; la compartimentul financiar-contabil, ca anexă la extrasul de cont. Se arhivează la compartimentul financiar-contabil.

Dispoziția de plată-încasare servește ca instrument de achiziție a unor obligații de plată sau încasarea unor creanțe certe din operațiuni comerciale.

Cecul este un instrument de plată utilizat de titularii de conturi bancare cu disponibil corespunzător în aceste conturi. Circuitul său se derulează între trei persoane, trăgător-tras-beneficiar. Instrumentul este creat de trăgător care, în baza disponibilului constituit în prealabil la o societate bancară, dă ordin acesteia, în calitatea sa de tras, să plătească la prezentare, o sumă determinată unei terțe persoane sau însuși trăgătorului, aflat în poziție de beneficiar. Se întocmește într-un exemplar, de către departamentul financiar-contabil ori de câte ori se ridică numerar de la bancă (în cazul cecului de numerar). Se arhivează la departamentul financiar-contabil al unității emitente (controlul cecului), iar cecul la banca plătitorului.

Cecul barat constă în înscrierea adouă linii paralele orizontale sau oblice pe fața cecului. Bararea indică obligația ca beneficiarul să recurgă la serviciile unei bănci pentru încasarea sumei înscrisă pe cec, încasarea în numerar direct de la banca trăgătorului nefiind posibilă.

Ordinul de plată este o dispoziție necondiționată, dată de către emitentul acesteia unei societăți bancare receptoare de a pune la dispoziția unui beneficiar o anumită sumă de bani la o anumită dată. Pentru a face plata trebuie să existe lichidități suficiente în contul de la bancă.

3.3. CONTABILITATEA OPERAȚIILOR PRIVIND TREZORERIA

3.3.1.CONTABILITATEA TITLURILOR DE PLASAMENT

Evidența titlurilor de plasament se realizează prin conturile din grupa 50 “Titluri de plasament“. Toate conturile cu excepția lui 509 “Vărsăminte de efectuat pentru titluri de plasament“ au funcție contabilă de activ.

Se debiteză cu titlurile de valoare cumpărate sau răscumpărate din propriile emisiuni și se creditează cu valoarea contabilă a titlurilor vândute sau anulate.

Aceste conturi prezintă un sold debitor care reprezintă valorile mobiliare de plasament aflate în portofoliul întreprinderii.

Contabilitatea operațiilor privind titlurile de plsament vizează achiziția, deprecierea și cesiunea acestor titluri.

Achiziționarea titlurilor de plasament se înregistrează cu ocazia transferului de proprietate a titlurilor indiferent dacă titlurile de plasament sunt imediat eliberate sau nu. Prețul de achiziție este înregistrat pentru mărimea sa totală în debitul conturilor 50 “Titluri de plasament“, iar, în contrpartidă, pe creditul contul de disponibilități vizat, dacă plata se face imediat: 5121 “Conturi la bănci în lei“, 5311 “Casa în lei“ sau contul de terți 462 “Creditori diverși“, dacă plata se face ulterior pentru partea care a fost eliberată a titlurilor de plasament; contul de datorii 509 “Vărsăminte de efectuat pentru titluri de plasament“, pentru partea rămasă neeliberată a acestor titluri.

La închiderea exercițiului, pierderile temporare de valoare aferente titlurilor de plasament sunt contabilizate sub forma provizioanelor pentru depreciere, prin debitarea contului 6863 “Cheltuieli financiare privind provizioanele pentru depreciere“ și creditarea contului 590 “Provizioane pentru deprecierea titlurilor de plasament“. Atunci când provizionul este excedentar în raport cu deprecierea constatată sau a devenit fără obiect acesta este virat la venituri prin debitarea contului 590 “Provizioane pentru deprecierea titlurilor de plasament“ și creditarea contului 7863 “Venituri din provizioane pentru depreciere“.

În principiu, oricare dintre cesiunile de titluri de plasament se realizează prin intermediul unei societăți specializată. Ieșirea titlurilor de plasament din patrimoniu se înregistrează cu oczia transferului de proprietate a titlurilor.

Conform normelor contabile românești, diferența între valoarea contabilă a titlurilor de plasament și prețul lor de cesiune se înregistrează în contul 664 “Cheltuieli privind titlurile de plasament cedate“, când există o diferență nefavorabilă, deoarece prețul de cesiune este inferior valorii contabile, sau în contul 764 “Venituri din titluri de plasament“, când există o diferență favorabilă.

La stabilirea diferențelor favorabile sau nefavorabile din cesiunea titlurilor de plasament nu se iau în calcul eventualele provizioane pentru depercierea titlurilor constituite înaintea operațiunii de cesiune, provizionul aferent titlurilor de plasament find anulat, prin virarea la contul 7863 “Venituri din provizioane pentru depreciere“.

S.C. ARECA S.A. nu a avut operații privind contabilizarea titlurilor de plasament. Pentru a exemplifica cele spuse mai sus considerăm o situație ipotetică:

EXEMPLU :

La 1 august 1999, S.C. ARECA S.A. cumpără prin intermediul S.C. GELSOR, 1000 acțiuni emise de S.C. IRIS S.A. cu intenția de a le revinde și a realiza un câștig. Prețul unitar de achiziție este de 20000 lei, iar partea eliberată a acțiunilor este de 75% din valoarea lor. Decontarea față de intermediarul financiar se realizează imediat, din disponibilul de la bancă. Cheltuielile legate de achiziționarea acestor plasamente sunt reprezentate de un comision de 1% din valoarea tranzacției. La închiderea exercițiului 1998 , valoarea bursieră a unei acțiuni IRIS este de 18000 lei.

La 20 februarie 1999 acțiunile IRIS sunt vândute la un preț de cesiune de 18500lei/acțiune, prin intermediul unui terț specializat care percepe un comision de 1% din valoarea tranzacției.

Contabilizarea acestor operații se realizează astfel:

1)Achiziționarea titlurilor de plasament:

1000acțiuni * 20000lei/acțiune =20000000lei

sume plătite imediat: 20000000*75%=15000000lei

datoria față de emitent = 5000000lei

503 = % 20000000lei

“Acțiuni” 5121 15000000lei

“Conturi la bănci în lei “

509 5000000lei

“Vărsăminte de efectuat

pentru titluri de plasament”

2)Cheltuieli cu achiziția titlurilor de plasament (comision)

20000000*1%=200000lei

627”Cheltuieli cu = 5121 “Conturi 200000lei

serviciile bancare și asimilate “ la bănci în lei “

3)Vărsarea restului de 25% , în vederea eliberării inegrale a titlurilor de plasament .

509”Vărsăminte de =5121”Conturi la 5000000lei

efectuat pentru titluri bănci în lei “

de plasament”

4)Prezentarea situației titlurilor de plasament la închiderea exercițiului 1998 (31.12.1998)

valoarea contabilă a unei acțiuni IRIS 20000lei

valoarea bursieră a unei acțiuni IRIS 18000lei

pierderea temporală de valoare 2000lei

Conform normelor contabile românești, pierderea temporală de valoare se contabilizează sub forma unui provizion pentru depreciere în valoare de 1000*(20000-18000)=2000000lei

6863”Cheltuieli financiare = 590”Provizioane 2000000lei

privind provizioane pentru pentru deprecierea

deprecieri” titlurilor de plasament”

În cazul în care valoarea bursieră a unei acțiuni la sfârșitul anului 1998 este de 21500lei situația s-ar prezenta astfel :

valoarea contabilă a unei acțiuni IRIS 20000lei

valoarea bursieră a unei acțiuni IRIS 21500lei

plus temporar de valoare 1500lei

Conform principiului prudenței, plusul temporal de valoare, aferent titlurilor de participare deținute, de 1000*1500=1500000lei, nu se contabilizează. Totuși, pentru furnizarea unei imagini fidele asupra patrimoniului, o mențiune despre existența acestui plus temporal de valoare se poate face în anexă.

5)Vânzarea titlurilor de plasament (ieșirea din patrimoniu) la 20.02.1999:

valoarea contabilă a unei acțiuni IRIS 20000lei

preț de vânzare a unei acțiuni IRIS 18500lei

diferență nefavorabilă 1500lei

Această diferență nefavorabilă de 1000*(20000-18500) =1500000lei va fi contabilizată ca o cheltuială financiară privind titlurile de plasament:

% = 503 ”Acțiuni” 20000000lei

5121”Conturi la bănci 18500000lei

în lei”

664”Cheltuieli privind 1500000lei

titlurile de plasament cedate”

Dacă la data de 20.02.1999 acțiunile IRIS ar fi fost vândute la un preț 25000lei/acțiune situația în contabilitate ar fi fost evidențiată astfel :

valoarea contabilă a unei acțiuni 20000lei

preț de cesiune a unei acțiuni 25000lei

diferență favorabilă 5000lei

Diferența favorabilă a titlurilor vândute în valoare de 1000acțiuni*(25000-20000)=5000000lei se contabilizează la venituri financiare:

5121”Conturi la = % 25000000lei

bănci în lei” 503”Acțiuni” 20000000lei

764”Venituri din titluri 5000000lei

de plasament”

6)Contabilizarea comisionului cuvenit (plătit) firmei care intermediază cesiunea este de:

18500000*1%=185000lei sau, după caz

25000000*1%=250000lei și se înregistrează asfel:

627”Cheltuieli cu serviciile = 5121”Conturi la

bancare și asimilate” bănci în lei”

7)În cazul în care cursul unei acțiuni la sfârșitul exercițiului 1998 a fost sub prețul de achiziție, provizionul constituit pentru deprecierea titlurilor de plasament rămîne fără obiect și se va anula.

590”Provizioane pentru = 7863”Venituri din 2000000lei

deprecierea titlurilor provizioane pentru

de plasament” deprecieri”

Dacă nu ar fi fost vândute toate cele 1000 acțiuni provizionul ar fi fost anulat proporțional cu numărul titlurilor cesionate.

Anularea provizionului se poate efectua și la închiderea exercițiului.

O incidență importantă asupra contabilității trezoreriei o are și evaluarea titlurilor de plasament în cele patru momente. Această problemă a fost tratată și în capitolul 1, urmând ca în acest capitol să exemplificăm aceste incidențe.

EXEMPLU :

S.C. ARECA S.A. achiziționează pe 1 octombrie 1998 500 obligațiuni în următoarele condiții:

●valoarea nominală 5000 lei/titlu

●rata anuală a dobânzii 20%

●scadența obligațiunilor este pe data de 31 decembrie 1999

În momentul achiziției obligațiunilor sunt cotate la 100% din valoarea nominală (prețul de cumpărare al obligațiunilor include și dobânda aferentă perioadei 31 decembrie 1997→1 octombrie 1998). Societatea plătește comisioane în sumă de 200000 lei.

i)În viziunea normelor contabile din țara noastră evaluarea titlurilor de plasament la intrarea în patrimoniu se realizează astfel:

Dobânda nescadentă (31dec.1997,1oct.1998) = 500*5000*20%*9/12=375000 lei

Valoarea obligațiunilor fără dobândă = 500*5000*100% = 2500000 lei

Cost de achiziție = 375000+2500000 = 2875000 lei

Comisioane plătite de societate = 200000

Suma totală plătită la achiziționarea obligațiunilor = 2875000+200000 = 3075000lei

În contabilitate această operație se evidențiază astfel:

% =5121 3075000 lei

506 “Conturi la bănci 2875000 lei

“Obligațiuni” în lei”

200000 lei

“Cheltuieli privind

comisioanele”

ii)În viziunea normei internaționale IAS 25 “Contabilizarea plasamentelor” evaluarea la intrarea in patrimoniu se înregistrează astfel:

“Obligațiuni” = “Conturi la bănci” 3075000 lei

iii)În viziunea normelor contabile din S.U.A. cheltuielile aferente achiziției de titluri sunt incluse în valoarea titlului respectiv (în costul achiziției)

% = “Conturi la bănci” 3075000

“Obligațiuni” 2700000

“Dobânzi de primit” 375000

unde:

Costul de achiziție = 2500000+200000 = 2700000

Dobânzi de încasat (de primit) = 500*5000*20%*9/12 =375000

Ulterior cumpărării obligațiunilor, costul achiziție al titlurilor de plasament în viziunea IAS 25 poate fi diminuat cu dobânzile și dividendele aferente perioadei dinaintea achiziționării; normele contabile românești nu reglementează, în mod expres, această situație.

Pentru exemplu prezentat, presupunem că obligațiunile nu sunt vândute până la data de 31 decembrie 1998. La această dată se încasează dobânda aferentă obligațiunilor în valoare de 500000 lei calculați astfel:

500 titluri * 5000 lei/titlu * 20% = 500000 lei

i)Deși nu este reglementată, această operațiune, conform normelor din țara noastră poate fi redată astfel:

5121”Conturi la = 764 “Venituri din titluri 500000lei

bănci în lei” de plasament”

ii)În viziunea IAS 25, dobânda de 500000lei este divizată în: dobânda aferentă perioadei dinaintea achiziționării obligațiunilor de 375000lei, care va diminua costul de achiziție al obligațiunilor, și dobânda aferentă perioadei de după achiziționare 125000lei, care se va înregistra ca un venit din plsamente. Înregistrarea contabilă va fi:

“Disponibilități” = % 500000lei

“Obligațiuni” 375000lei

“Venituri din plasamente” 125000lei

iii)Normele de contabilitate din S.U.A. înregistrează dobânda încasată astfel:

“Disponibilități” = % 500000lei

“Dobânzi de primit” 375000lei

“Venituri din plasamente” 125000lei

Evaluarea acțiunilor la intrare a fost evidențiată în exemplul anterior.

Înregistrările contabile privind evaluarea titlurilor la bilanț precum și la ieșirea din patrimoniu a fost exemplificată anterior.

O modalitate de evaluare interesantă este cea redată de norma IAS25 care redă trei modalități de evaluare la bilanț:

EXEMPLU:

Întreprinderea S.C ARECA S.A. prezintă un portofoliu de titluri ce are următoarea componență:

Evalurea globală a portofoliului conduce la următoarele valori:

-cost total de achiziție al portofoliului 949000lei

-valoarea totală de piață la închiderea exercițiului 943900lei

Vom avea o valoare bilanțieră a portofoliului la închiderea exercițiului de 943900lei .

2)Evaluarea portofoliului pe categorii de titluri impune o evaluare separată a acțiunilor față de obligațiuni:

Acțiuni : -cost de achiziție 572500lei

-valoare de piață 575500 lei

-valoare bilanțieră la închiderea exercițiului 572500lei

Obligațiuni : -cost de achiziție 376500lei

-valoarea de piață 368400lei

-valoarea bilanțieră la închiderea exercițiului 368400lei
Valoarea bilanțieră a portofoliului de titluri la închiderea exercițiului este de 572500+368400=940900lei.

3)Evaluarea pe fiecare titlu a portofoliului generează următoarele valori:

A→ 50*1200=60000lei

Acțiuni: B→100*2490=249000lei
C→150*1750=262500lei

D→60*2390=143400lei

Obligațiuni : E→50*1900=95000lei

F→100*1250=125000lei

Valoarea bilanțieră a portofoliului la închiderea exercițiului este de:

(60000+249000+262500)+(143400+95000+125000)=934900lei

Prin utilizarea celor trei modalități de evaluare se obțin valori bilanțiere diferite pentru portofoliul de titluri, ceea ce înseamnă că și consecințele contabile vor fi diferite. Astfel, compararea valorii bilanțiere de la închiderea exercițiului cu costul total de achiziție are următoarele consecințe:

●În cazul evaluării globale a portofoliului de titluri trebuie să se constituie un provizion pentru deprecierea titlurilor de plasament în valoare de: 949000-943900= 5100lei.

●În cazul evaluării portofoliului pe categorii de titluri trebuie să se constituie un provizion pentru depreciere în valoare de: 949000-940900=8100lei

●În cazul evaluării titlu cu titlu a portofoliului de titluri trebuie să se constituie un provizion pentru deprecierea titlurilor în valoare de: 949000-934900=14100lei

Evaluarea titlurilor de plasament la ieșirea din patrimoniu se face diferit în funcție dacă prețul de vânzare este mai mic sau mai mare decât valoarea contabilă de intrare. Astfel, în cazul în care prețul de vânzare este mai mare decît prețul de cumpărare, înregistrarea contabilă se prezintă astfel:

461”Debitori diverși”= %

50”Titluri de plasament”

764”Venituri din titluri

de plasament”

În cazul în care prețul de vânzare este mai mic decât prețul de cumpărare, înregistrarea contabilă va fi:

% = 50”Titluri de plasament”

461”Debitori diverși”

664”Cheltuieli privind

titlurile de plasament”
Valorile înscrise în conturile respective sunt :

●prețul de vânzare în debitul contului “Debitori diverși” (461)

●valoarea contabilă de intrare în creditul contului “Titluri de plasament ”(50)

●diferența între cele două valori se înscrie în contul de “Venituri din titluri de plasament” sau “Cheltuieli privind titlurile de plasament”. În cazul în care a existat un provizion, acesta va fi anulat.

Cesiunea titlurilor de plasament poate fi contabilizată și prin metoda soldului:

a)în cazul în care prețul de cesiune este mai mare decât costul de achiziție:

-pentru prețul de cesiune

512”Conturi curente = 764”Veniuri din titluri de

la bănci” plasament”

-pentru costul de achiziție

764”Venituri din = 50”Titluri de plasament”

titluri de plasament”

b)în cazul în care prețul de cesiune este mai mare decât costul de achiziție:

-pentru prețul de cesiune

512”Conturi curente la bănci”=664”Cheltuieli privind

titlurile de plasament”

-pentru costul de achiziție

664”Cheltuieli privind = 50”Titluri de plasament”

titlurile de plasament”

Un caz particular al titlurilor de plasament este și cel al răscumpărării și anulării propriilor obligațiuni emise. Înregistrările care intervin sunt următoarele:

a)răscumpărarea obligațiunilor, la prețul de răscumpărare

505”Obligațiuni emise = 512”Conturi curente la bănci”

și răscumpărate “

b)anularea obligațiunilor emise și răscumpărate

161”Împrumuturi din = %

emisiuni de obligațiuni” 505”Obligațiuni emise

și răscumpărate”

7728”Alte venituri excepționale

din operații de capital”

Valorile înscrise în conturile respective sunt:

●prețul de rambursare în contul 161

●prețul de răscumpărare în contul 505

●diferența favorabilă între prețul de rambursare și prețul de răscumpărare în contul 7728. Dacă diferența este nefavorabilă, aceasta se va înregistra în debitul contului 6728 ”Alte cheltuieli excepționale privind operațiile de capital”.

Un alt caz care se întâlnește foarte rar în contabilitatea din România este răscumpărarea acțiunilor proprii, care se realizează astfel:

502”Acțiuni proprii” =5121”Conturi la bănci în lei”

În locul contului 5121, în cazul plății în numerar poate fi utilizat 531”Casa” sau 509 ”Vărsăminte de efectaut pentru titluri de plasament”, dacă plata se face ulterior.

3.3.2. OPERAȚIILE CONTABILE DE ÎNCASĂRI ȘI PLĂȚI EFECTUATE PRIN CONTURILE DE LA BĂNCI

Operațiile de decontări prin conturile bancare sunt delimitate în funcție de instrumentele utilizate:

-operațiuni cu valori de încasat;

-operațiuni prin conturile curente la bănci;

-credite bancare pe termen scurt.

a)Contabilitatea operațiunilor cu valori de încasat se evidențiază prin intermediul contului 511 ”Valori de încasat”, care are funcția de activ. Acest cont reflectă valorile de încasat cum sunt cecurile și efectele comerciale depuse la bănci.

Conturile analitice utilizate sunt:

5112”Cecuri de încasat”

5113”Efecte de încasat”

5114”Efecte remise spre scontare“

Aceste conturi se debitează cu valoarea cecurilor și efectelor comerciale primite de la clienți și se creditează cu valoarea cecurilor și efectelor comerciale încasate și a sconturilor acordate, în cazul încasării sumelor înainte de scadență.

În cazul contului 5112 ”Cecuri de încasat“, pentru o imgine corectă a trezoreriei, acesta poate fi divizat în două structuri:

●”Cecuri de încasat”

●”Cecuri remise spre încasare”

Pot exista cazuri în care cecurile primite și remise la bancă spre încasare să nu aibă acoperire, contabilizarea acestora făcându-se sub formă de “cecuri neplătite”, astfel:

411”Clienți” = 5112”Cecuri de încasat” → cu suma creanței

Pentru a se putea urmării mai bine creanțele aferente cecurilor neplătite, poate fi deschis un cont “Clienți-cecuri neplătite”. Existența unui cec fără acoperire nu presupune considerarea creanței ca fiind irecuperabilă.

Cheltuielile ocazionate de recuperarea acestei creanțe sunt înregistrate în contul clientului sau pe cheltuielile exercițiului 627 ”Cheltuieli cu serviciile bancare și asimilate”.

EXEMPLU:

S.C.ARECA S.A. primește la 15.021999 de la un client S.C. AMOCO S.A. un cec pentru suma de 30000000lei reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate cu factura 112/7.02.1999.

La data de 16.02.1999, cecul este remis la bancă spre încasare, iar la 18.02.1999, este confirmată încasarea în extrasul de cont.

Operațiile care se desfășoară pot fi schematizate astfel:

constituirea unui

depozit bancar

Primirea cecul de la clientul S.C.AMCO S.A. în data de 15.02.1999

5112x”Cecuri bancare = 411”Clienți” 30000000lei

cecuri de încasat”

Remiterea cecului primit spre încasare la data de 16.02.1999

5112y”Cecuri bancare = 5112x”Cecuri bancare 30000000lei

-cecuri remise spre – cecuri de încasat”

încasare”

Încasarea cecului remis băncii spre încasare la data de 18.02.1999

5121”Conturi la = 5112y”Cecuri bancare 30000000lei

bănci în lei” -cecuri remise spre încasare”

Reglarea operațiunii între cele două bănci.

Un caz excepțional este primirea și remiterea spre încasare a unui cec furat, creanța respectivă fiind considerată irecuperabilă.

Vânzările pe credit presupun un decalaj important între momentul livrării-facturării și data plății precum și o serie de riscuri cum ar fi transferarea de la o întreprindere la alta a dificultăților de trezorerie, iar în caz de criză economică provocarea de reacții în lanț de insolvabilitate. Pentru a atenua aceste riscuri sunt utilizate efectele comerciale.

Utilizarea efectelor comerciale are implicații asupra trezoreriei doar în cazul remiterii efectelor spre încasare și încasarea acestora și în cazul remiterii efectelor spre scontare.

În cazul remiterii efectelor spre încasare și încasarea efectivă a acestora, plata efectului de către tras nu poate să fie reclamată decît la scadență. În acest sens, beneficiarul (purtătorul) remite băncii efectul la scadență sau cel mult două zile de la această dată.

El nu poate să dispună de contravaloarea efectului (diminuată cu comisioanele băncii) decît la câteva zile după scadență. Intervalul între remitere și scadență este mai mic sau mai mare în funcție dacă purtătorul și trasul sunt deserviți de aceeași bancă sau de bănci diferite.

Este normal ca beneficiarul (purtătorul) efectului să înregistreze ieșirea acestuia din portofoliu și intrarea în starea de “în curs de încasare”. Mișcările efectelor în curs de încasare sunt urmărite cu ajutorul contului de trezorerie 5113 ”Efecte de încasat”.

EXEMPLU:

În data de 1mai1998, S.C.ARECA S.A.remite spre încasare băncii B.I.R.un efect comercial în valoare de 35000000lei, cu scadența în 31mai 1998. În 2iunie1998, B.I.R. adresează S.C.ARECA S.A. borderoul de încasare care comportă un agio compus din comisioane de 1750000lei.

Mărimea care va fi înscrisă în contul S.C.ARECA S.A. este de:

35000000-1750000 =33250000lei

În contabilitatea S.C.ARECA S.A.(purtătorul):

1)Remiterea efectului spre încasare la data de 1mai 1998 .

5113”Efecte de încasat” = 413”Efecte de primit” 35000000lei

2)Încasarea efectului la 2iunie 1998

% = 5113”Efecte de încasat” 35000000lei

5121”Conturi la 33250000lei

bănci în lei”

627”Cheltuieli cu 1750000lei

serviciile bancare și asimilate”

În cazul remiterii efectelor spre scontare se va utiliza un cont de așteptare 5114”Efecte remise spre scontare “ care are ofuncție și rol analog contului 5113”Efecte de încasat”.

Virarea de către bancă a sumelor corespunzătoare scontării efectului se face chiar într-un termen mai scurt decât cel necesar remiterii spre încasare (1-2 zile de la remitere), deoarece în circuitul scontării apare numai relația între remitent și banca sa. De aceea, o mare parte din întreprinderi utilizează mai puțin contul 5114 ”Efecte remise spre scontare”.

EXEMPLU:

La data de 2 noiembrie 1998, S.C. ARECA S.A. scontează o cambie a cărei valoare nominală este de 19000000lei și a cărei scdență este fixată la 31 ianuarie 1999. Avizul de credit al băncii este primit în 5 noiembrie 1998 și cuprinde:

-agio constând din sconturi = 380000lei

-netul de încasat =18620000lei

Înregistrările în contabilitatea S.C. ARECA S.A. vor fi următoarele:

1)Remiterea cambiei spre scontare la data de 2.11.1998

5114”Efecte remise = 413”Efecte de primit” 19000000lei

spre scontare”

2)Încasarea valorii netului de încasat și înregistrarea “agio”-ului la 5.11.1998 :

% =5114”Efecte remise 19000000lei

5121”Conturi la spre scontare” 18620000lei

bănci în lei”

667”Cheltuieli privind 380000lei

sconturile acordate”

3)Înregistrarea efectului scontat neajuns la scadență , prin intermediul contului extrabilanțier 8037”Efecte scontate neajunse la scadență”:

Debit 8037 “Efecte scontate neajunse la scadență” 19000000lei

La inventar, atunci când scadența unor efecte este fixată în cursul exercițiului următor și când întreprinderea beneficiară (purtătorul)are suficiente motive să se îndoiască de plata acestora de către “tras”, se poate constitui un provizion pentru riscuri (acest risc de neâncasare a efectului devine o pierdere probabilă).

Valoarea de 19000000lei a efectului va fi înscrisă în CREDITUL contului 8037”Efecte scontate neajunse la scadență” în momentul în care efectul respectiv a ajuns la scadență adică 31 ianuarie 1999.

În decontarea efectelor comerciale pot interveni unele “scurt-circuite” determinate de dificultățile de trezorerie ale plătitorilor (aceștia nu au capacitatea de plată). Pentru depășirea acestei situații, trasul (clientul) are posibilitatea să ceară reînnoirea efectului comercial.

Aceasta determină în contabilitate una din următoarele operații:

a)efectul comercial este încă în posesia trăgătorului, iar anularea lui depinde de bunăvoința acestuia;

b)efectul comercial nu se mai află în posesia trăgătorului și trebuie reclamat pentru a fi recuperat de la andosit (banca care a scontat efectul sau a primit efectul la încasare sau un terț oarecare);

c)trăgătorul acordă trasului un avans de fonduri.

Dintre aceste trei operații, doar a doua afectează conturile de trezorerie:

În contabilitatea trăgătorului se înregistrează recuperarea efectului de la unitatea bancară unde s-a depus spre încasare:

413”Efecte de primit” = 5113”Efecte de încasat”

cu valoarea nominală a efectului comercial; sunt plătite cheltuielile suplimentare de recuperare

627”Cheltuieli cu = 512”Conturi curente la bănci”

serviciile bancare și asimilate”

iar acestea sunt imputate clienților

411”Clienți” =627”Cheltuieli cu serviciile

bancare și asimilate”

După ce a fost recuperat , acest efect va fi anulat:

411”Clienți” = 413”Efecte de primit”

cu valoarea vechiului efect, și se va crea nou efect a cărui valoare va fi egală cu valoarea celui vechi plus cheltuieli suplimentare de recuperare

413”Efecte de primit”=411”Clienți”

b)Contabilitatea operațiilor efectuate prin conturile curente la bănci se realizează prin intermediul contului 512”Conturi curente la bănci”, care se detaliază pe următoarele analitice:

5121”Conturi la bănci în lei”

5124”Conturi la bănci în devize”

5125”Sume în curs de decontare”

Fiecare din aceste conturi se detaliază în funcție de numărul de conturi de care dispune întreprinderea; pentru fiecare bancă se deschide câte un analitic distinct.

Contul 512 este bifuncțional; se debitează cu sumele încasate și secreditează cu cu plățile efectuate prin contul bancar.

Contul prezintă sold debitor dacă disponibilitățile existente la un moment dat în contul bancar acoperă integral volumul plăților, acesta reprezentând disponibilitățile din cont sunt insuficiente pentru acoperirea plăților angajate angajate la un moment dat, banca acordând un credit până la limita acoperirii integrale a plăților angajate, în baza unui contract de credit bancar. Acest credit este numit credit de trezorerie.

Disponibilitățile existente în conturile curente generează pentru întreprindere dobânzi, iar pentru creditele primite prin 5121 și 5124 banca percepe întreprinderii dobânzi. Acestea sunt reflectate în contul 518 ”Dobânzi” care se detaliază pe două analitice 5186 “Dobânzi de plătit” și 5187 “Dobânzi de primit”. Cele două conturi funcționează diferit, unul fiind cont de pasiv celălalt de activ, reflectând datoriile respectiv creanțele față de bancă.

Încasările și plățile prin conturile de la bancă se fac pe baza documentelor justificative și a extraselor de cont.

Astfel prin contul de la bancă pot fi încasate subvenții, împrumuturi, creanțe imobilizate, clienți sume dela buget și alte unități publice, sume în cadrul grupului, sume de la debitori, dobânzi credite pe termen scurt, etc.

512”Conturi curente = %

la bănci” 445”Subvenții pentru investiții”

16”Împrumuturi și datorii asimilate”

26”Imobilizări financiare “

41”Clienți și conturi asimilate”

44”Bugetul statului, fonduri speciale

și conturi asimilate“

45”Grup și asociați “

461”Debitori diverși “

5187”Dobânzi de încasat”

519”Credite bancare pe termen scurt”

Plățile efectuate prin conturile bancare cuprind: rambursări de credite și plăți de datorii, plăți privind imobilizările necorporale, plăți privind imobilizările financiare, plata furnizorilor și datoriilor asimilate, plăți de salarii și alte drepturi de personal, plăți privind contribuțiile la asigurările sociale și protecția socială, plăți privind datoriile din impozite și taxe, avansuri acordate și plăți în cadrul grupului, plata datoriilor față de creditori, plata titlurilor de plasament achiziționate, plata dobânzilor, rambursări de credite bancare pe termen scurt, acreditive deschise, viramente interne, etc.

% = 512”Conturi curente la bănci”

16”Împrumuturi și datorii asimilate”

20”Imobilizări necorporale”

26”Imobilizări financiare”

40”Furnizori și conturi asimilate”

42”Personal și conturi asimilate”

43”Asigurări sociale, protecția socială

și conturi asimilate”

44”Bugetul statului, fonduri speciale

și conturi asimilate”

45”Grup și asociați”

462”Creditori diverși”

50”Titluri de plasament”

5186”Dobânzi de plătit”

519”Credite bancare pe termen scurt”

54”Acreditive”

581”Viramente interne”

Operațiunile în devize privind disponibilitățile din conturile bancare se înregistrează în contabilitate atât în lei cât și în valuta respectivă.

Articolul 90 din Regulamentul privind aplicarea Legii contabilității nr.82/1991 prevede ca operațiunile privind disponibilitățile în devize să fie înregistrate în contabilitate după “metoda cursului zilei“ sau după “metoda cursului fix“. La sfîrșitul exercițiului, disponibilitățile în valută existente la bănci, se evaluează la cursul de schimb al ultimei zile a exercițiului financiar comunicat de Banca Națională a României. Diferențele de curs valutar favorabile sau nefavorabile se înregistrează la 765 ”Venituri din diferențe de curs valutar “, respectiv 665 ”Cheltuieli din diferențe de curs valutar “.

Prin utilizarea metodei cursului zilei, încasările și lățile sunt reflectate la cursul B.N.R. din momentul efectuării operațiunii. La sfârșitul exercițiului disponibilitățile existente în valută în contul de disponibil se vor evalua la cursul de închidere, diferențele fiind virate la cheltuieli, respectiv venituri.

EXEMPLU:

S.C. ARECA S.A. încasează de la un client extern suma de 10000USD. Suma din momentul creării creanței este de 15000lei/USD și cursul din momentul încasării creanței este de 15100lei/USD.

S.C. ARECA S.A. plătește unui furnizor extern 8000USD cursul din momentul înregistrării datoriei fiind 15200lei/USD și cursul din momentul plății 15300lei/USD. La sfârșitul exercițiului cursul este de 15300lei/USD.

1)Încasarea creanței de la clientul extern:

5124”Conturi la = % 151000000lei

în devize” 411”Clienți” 150000000lei

765”Venituri din diferențe 1000000lei

de curs valutar”

10000USD*15100lei/USD= 151000000lei

10000USD*15000lei/USD= 150000000lei

10000USD*(15100lei/USD-15000lei/USD)=1000000lei

2)Plata datoriei către furnizorul extern:

% = 5124”Conturi la 122400000lei

401”Furnizori” bănci în devize” 121600000lei

665”Cheltuieli din 800000lei

diferență de curs valutar”

8000USD*15300lei/USD= 122400000lei

8000USD*15200lei/USD= 121600000lei

8000USD*(15300lei/USD-15200lei/USD)=800000lei

3)La sfârșitul exercițiului analizându-se contul 5124 se constată un sold debitor în valută cu o valoare de 2000USD. Același cont dar în lei prezintă un sold în valoare de 28600000lei. Evaluând însă valuta, la sfârșitul exercițiului valoarea acesteia este de

2000USD*15300lei/USD=30600000lei .

Se constată odiferență de curs valutar în valoare de

30600000-28600000=2000000lei care în contabilitate va fi evidențiată astfel:

5124”Conturi la = 765”Venituri din diferențe 2000000lei

bănci în devize“ de curs valutar”

Potrivit metodei cursului fix 5124 ”Conturi la bănci în devize” înregistrează toate operațiunile pe baza unui curs valutar stabilit în prealabil. Cursul valutar fix poate fi cursul de la sfârșitul anului (exercițiului) precedent sau un curs mediu estimat. Dacă cursul fix ales pentru exercițiul curent este diferit de cursul valutar existent la sfârșitul exercițiului precedent, la deschiderea exercițiului curent se vor face următoarele înregistrări contabile:

1)dacă cursul fix ales este mai mare decât cursul de la închiderea exercițiului precedent vom înregistra:

5124”Conturi la = 765”Venituri din diferențe

bănci în devize” de curs valutar”

2)dacă cursul fix este mai mic decât cursul de la sfârșitul exercițiului precedent vom înregistra:

665”Cheltuieli din = 5124”Conturi la bănci în devize”

diferențe de curs valutar”

Pentru a-și acoperi nevoile de trezorerie, întreprinderile pot efectua tranzacții pe piața valutară participând la operații de licitații privind vânzarea-cumpărarea de valută. Aceste operațiuni se reflectă în contabilitate la cursul băncii care efectuează operațiunea de schimb.

EXEMPLU :

S.C. ARECA S.A. participă la licitație cu suma de 16500000lei în vederea obținerii de dolari (USD).

Tranzacția s-a derulat la un curs de licitație bancară de 16230lei/USD și s-au suportat speze bancare de 270000lei. Înregistrarea contabilă va fi:

% = 5121”Conturi la 16500000lei

5124”Conturi la bănci în lei” 16230000lei

bănci în devize”

627”Cheltuieli cu 270000lei

serviciile bancare

și asimilate “

16230lei/USD*1000USD=16230000lei

16230000+270000=16500000lei

Dacă se dorește participarea la licitație în vederea obținerii de lei situația s-ar prezenta astfel:

EXEMPLU :

S.C. ARECA S.A. participă cu 5000USD la licitație. Cursul de licitație bancară este de 16200lei/USD, iar spezele bancare suportate sunt de 200000lei.

1)Transformarea valutei în monedă națională și vânzarea acesteia:

5121”Conturi la = 5124”Conturi la 81000000lei

bănci în lei” bănci în devize”

5000USD*16200lei/USD=81000000lei

2)Plata spezelor bancare

627”Cheltuieli cu serviciile =5121”Conturi la 200000lei

bancare și asimilate” bănci în lei”

Elementele structurale ale trezoreriei constând din conturi la bănci și numerar nu sunt supuse constatării de provizioane pentru depreciere, chiar dacă acestea sunt afectate de erodarea puterii de cumpărare a monedei sau situația precară a băncii la care sunt ținute disponibilitățile.

Totuși pentru disponibilitățile în valută aferente avansurilor primite de la clienți se pot ocnstitui provizioane care sunt deductibile fiscal în limita pierderii nete (dintre diferențele de curs valutar aferente pierderilor probabile și diferențele de curs valutare aferente câștigurilor).

EXEMPLU :

S.C. ARECA S.A. primește, de la clienți, un avans în valoare de 10000USD necotat până la sfârșitul exercițiului. Primirea avansului are loc pe data de 1 decembrie 1999.

Cursurile valutare sunt:

-la 1 decembrie 1999 : 16000lei/USD

-la 31 decembrie 1999 : 16100lei/USD

1)Încasarea avansului de la clienți (1 decembrie 1999)

5124”Conturi la = 419”Clienți-creditori” 160000000lei

bănci în devize”

10000USD*16000lei/USD=160000000lei

2)Actualizarea soldului disponibilităților în valută la 31 decembrie 1999.

5124”Conturi la = 765 “Venituri din diferențe 1000000lei

bănci în devize” de curs valutar”

10000USD*(16100lei/USD-16000lei/USD)=1000000lei

3)Actualizarea datoriei față de clientul extern:

476”Diferențe de = 419”Clienți-creditori” 1000000lei

conversie-activ”

Datorită înregistrărilor de regularizare, la sfârșit de an influența diferențelor de conversie va fi nulă deoarece pentru pierderea probabilă societatea trebuie să constituie un provizion pentru riscuri și cheltuieli în valoare de 1000000lei.

6862”Cheltuieli financiare = 1514”Provizioane 1000000lei

privind provizioanele pentru pierderi

riscuri și cheltuieli” din schimb valutar”

Există unele excepții de la aceste înregistrări. Astfel, potrivit H.G.Nr.252/1996 și Ordinului ministrului finanțelor nr. 1670/30.09.1997, la închiderea exercițiului financiar, disponibilitățile reprezentând capitalul social în valută se evaluează la cursul de schimb anunțat de B.N.R., la acea dată, iar diferențele de curs valutar aferente acestor disponibilități se înregistrează în contul 1068 ”Alte rezerve”, analitic distinct fără a influența rezultatul exercițiului, și diferențele de curs valutar constatate la închiderea exercițiului față de data înregistrării în contabilitate a depozitelor bancare la termen, în valută, (reflectate de contul 267 ”Creanțe imobilizate”), se înregistrează în contul de diferențe de conversie și se reiau la deschiderea exercițiului financiar următor. În aceste cazuri înregistrările contabile vor fi,pentru capitalul social în devize:

-în cazul diferențelor favorabile

5124”Conturi la = 1068”Alte rezerve-analitic

bănci în devize” rezerve din diferențe de

curs valutar”

-în cazul diferențelor nefavorabile

1068”Alte rezerve-analitic = 5124”Conturi la bănci

rezerve din diferențe de în devize”

curs valutar”

Un alt caz special este cel legat de investițiile concretizate în imobilizări corporale, cu plata în valută, care pot cuprinde în valoarea lor diferențele nefavorabile de curs valutar și dobânzile bancare stabilite la data închiderii exercițiului financiar, aferente creditelor în valută plătite sau de plătit în cursul exercițiului financiar. Acest caz este reglementat prin H.G.nr.22/98, care prevede înregistrarea, la momentul plății anuității

% = 5124”Conturi la bănci în devize “

1625”Credite externe

garantate de bănci”

212”Mijloace fixe”

La contul 1625 se înregistrează rata împrumutului de rambursat, iar la 212 “Mijloace fixe” diferența de curs valutar aferentă ratei și dobânda, realizându-se o reevaluare a mijlocului fix, ca urmare adeprecierii monedei naționale. Această soluție este regăsită și în normele internaționale elaborate de I.A.S.C.

Această situație privind diferențele de curs valutar este tratată și de către I.A.S.C. în norma IAS 25 “Efectele variațiilor cursurilor monedelor străine “:

●Diferențele de curs valutar ce rezultă din decontarea de elemente sau din prezentarea de elemente monetare ale unei întreprinderi, la cursuri diferite de cele care au fost utilizate pentru a le contabiliza inițial, în cursul exercițiului, sau pentru a le prezenta în situațiile financiare anterioare, trebuie să fie contabilizate la veniturile sau la cheltuielile exercițiului în cursul căruia acestea s-au constatat, exceptând cazul investiției nete într-o entitate străină.

●Diferențele de curs relative la un element monetar care, din punct de vedere economic, face parte integrantă din investiția netă a unei întreprinderi, într-o entitate străină, trebuie să fie înscrise la capitalurile proprii ale situațiilor financiare ale întreprinderii, până la ieșirea acestei investiții nete, dată la care ele trebuie să fie contabilizate la venituri sau la cheltuieli.

●Diferențele de curs relative la o datorie în monedă străină, contabilizată ca asigurare a investiției nete a unei întreprinderi într-o entitate străină, trebuie să fie înscrise la capitalurile proprii ale situațiilor financiare ale întreprinderii, până la ieșirea acestei investiții nete, dată la care ele trebuie să fie contabilizate la venituri sau la cheltuieli.

●Diferențele de curs pot să rezulte dintr-o devalorizare sau depreciere puternică a unei monede împotriva căreia, în practică, este imposibil să te asiguriși care afectează datoriile ce nu pot să fie decontate, datorii ce sunt direct legate de achiziția recentă a unui activ facturat într-o monedă străină. Astfel de diferențe de curs trebuie să fie incluse în valoarea contabilă a activului vizat, în măsura în care valoarea contabilă astfel ajustată nu este mai mare decât cea mai mică valoare dintre costul de înlocuire și valoarea recuperabilă prin vânzarea sau utilizarea acestui activ.

Există două excepții de la regulile prezentate mai sus:

-întreprinderile care acordă sau primesc împrumuturi de mărimi importatante la/de la entitățile lor străine, pentru care nu este fixată data rambursării, vor contabiliza diferențele de curs valutar la capitaluri proprii.

-diferențele de curs valutar relative la datoriile care servesc drept asigurare a investiției nete într-o entitate străină vor fi contabilizate de asemenea la capitaluri proprii.

Un alt cont utilizat în cadrul operațiunilor efectuate prin conturile curente la bănci este 5125”Sume în curs de decontare“ care reflectă sumele virate sau depuse la bănci sau prin mandat poștal de către terți și unitățile aparținând aceluiaș grup pe bază de documente prezentate unității patrimoniale și neapărute încă în extrasele de cont. Acest cont are funcție de activ și prezintă sold debitor, reprezentând sumele aflate în curs de decontare.

Un exemplu în acest sens este primirea mandatelor poștale aferente vânzărilor prin colete către clienți sau primirea unei chitanțe din care reiese că un angajat al societății, care se află în țară, a depus din avansul primit la plecare o anumită sumă. Înregistrările în contabilitate vor fi:

5125”Sume în = 411”Clienți”

curs de decontare”

iar la încasarea prin contul curent :

5121”Conturi curente =5125” Sume în

la bănci în lei” curs de decontare”

respectiv:

5125”Sume în = 542”Avansuri de trezorerie”

curs de decontare”

Înregistrările contbile privind dobânzile de plătit și de încasat aferente creditelor primite prin 5121”Conturi curente la bănci în lei” și 5124”Conturi curente la bănci în devize” sunt următoarele:

a)evidențerea dobânzilor de plată la creditele bancare contractate:

666”Cheltuieli = 5186”Dobânzi de plătit”

privind dobânzile”

b)plata dobânzilor datorate :

5186”Dobânzi = 5121”Conturi curente

de plătit” la bănci în lei”

c)evidențierea dobânzilor de încasat la disponibilitățile din cont:

5187”Dobânzi de încasat” = 766”Venituri din dobânzi”

d)încasarea dobânzilor cuvenite:

5121”Conturi la = 5187”Dobânzi de încasat”

bănci în lei”

c)Creditele bancare pe termen scurt sunt un element al pasivelor de trezorerie . Acestea sunt evidențiate prin contul cu funcție de pasiv 519”Credite bancare pe termen scurt” care se detaliază pe subconturi astfel:

5191”Credite bancare pe termen scurt”

5192”Credite bancare pe termen scurt nerambursate la scadență”

5193”Credite externe neguvernamentale”

5194”Credite externe garantate de stat”

5195”Credite externe garantate de bănci”

5196”Credite de la trezoreria statului”

5198”Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen scurt”

Contul 519 se creditează cu creditele bancare pe termen scurt inclusiv dobânzile datorate, acordate debancă în baza contractelor de creditare, și se debiteză cu sumele reprezentând rambursarea creditelor, inclusiv dobânzile plătite . Acest cont prezintă sold creditor reprezentând credite bancare pe termen scurt primite și nerambursate.

EXEMPLU:

S.C. ARECA S.A. a contractat un credit pe termen scurt de la B.R.D., pe 6 luni, în valoare de 200000000lei dobînda 24%. La scadență întreprinderea nu reușește să ramburseze în întregime creditul, 50000000lei rămânând de rambursat după scadență.

Înregistrările contabile vor fi:

1)Primirea creditului conform contractului și extrasului de cont :

5121”Conturi la = 5191”Credite bancare 200000000lei

bănci în lei” pe termen scurt”

2)Lunar se efectuează următoarea înregistrare reprezentând dobânda:

666”Cheltuieli = 5198”Dobânzi aferente 8000000lei

privind dobânzile” creditelor bancare pe termen scurt”

200000000*24% *1/6=8000000lei

3)Contabilitatea operațiunilor la scadență :

% = 5121”Conturi la 198000000lei

5191”Credite bancare bănci în lei” 150000000lei

pe termen scurt”

5198”Dobânzi aferente 48000000lei

creditelor bancare pe

termen scurt”

iar pentru partea nerambursată la scadență:

5191”Credite bancare = 5192”Credite bancare pe 50000000lei

pe termen scurt” termen scurt nerambursate

la scadență”

4)Rambursarea creditului restant:

5192”Credite bancare = 5121”Conturi la bănci 50000000lei

pe termen scurt nerambursate în lei”

la scadență”

3.3.3.CONTABILITATEA OPERAȚIILOR DE

ÎNCASĂRI ȘI PLĂȚI ÎN NUMERAR

Totalitatea încasărilor și plăților în numerar se înregistrează prin intermediul contului 531”Casa” care are funcția de activ; se debitează cu încasările în numerar și se creditează cu plățile în numerar.

Acest cont prezintă numai sold debitor, reprezentând numerarul existent în casieria unității.

Se detaliază pe două subconturi: 5311”Casa în lei” și 5314 ”Casa în devize”.

Tipurile de înregistrări contabile mai importante sunt:

a)operații de încasări în numerar :

531”Casa” = %

41”Clienți și conturi asimilate”

45”Grup și asociați”

461”Debitori diverși “

70”Venituri din vânzări de produse,

mărfuri, servicii prestate și din alte

activități”

581”Viramente interne”

b)operații de plăți în numerar

% = 531”Casa”

40”Furnizori și conturi asimilate”

42”Personal și conturi asimilate”

44”Bugetul statului , fonduri

speciale și conturi asimilate”

45”Grup și asociați”

462”Creditori diverși”

c)plusurile constatate la inventarierea casieriei

-la întreprinderile private

531”Casa” = 771”Venituri excepționale din

operații de gestiune”

-la regiile autonome și societățile cu capital majoritar de stat

531”Casa” = 4481”Alte datorii față de

bugetul statului”

Operațiunile de decontări în numerar sunt înregistrate în registrul de casă care se întocmește zilnic, iar pentru devize, evidența acestora este ținută atât în lei cât și în deviza respectivă.

La închiderea exercițiului, numerarul în devize este evaluat la cursul în vigoare la acea dată, iar diferențele favorabile se înregistrează în contul 765”Venituri din diferențe de curs valutar“ și 665”Cheltuieli din diferențe de curs valutar“ pentru diferențele nefavorabile.

EXEMPLU:

La data de 11.11.1999 se ridică de la bancă 2000USD care se acordă ca avans de trezorerie pentru deplasarea unui angajat în străinătate. Pe data de 25.12.1999 angajatul justifică suma de 1500USD, restul depunândul în casierie. Cursul valutar se prezintă astfel:

-la 11.11.1999→ 17000lei/USD

-la 25.12.1999→ 17600lei/USD

-la 31.12.1999→ 17500lei/USD

1)Ridicarea valutei de la bancă în data de 11.11.1999.

5314”Casa în devize” = 581”Viramente interne” 34000000lei

2000USD*17000lei/USD=34000000lei

2)Acordarea avansului de trezorerie în valută la data de 11.11.1999 :

542”Avansuri = 5314”Casa în devize” 34000000lei

de trezorerie”

3)Justificarea avansului în valută , acordat spre decontare :

34300000lei % = % 34300000lei

25500000lei 625”Cheltuieli cu 542”Avansuri de 34000000lei

(1500*17000) deplasări, detașări și trezorerie “ (2000*17000)

transferări” 765”Venituri din 300000lei

8800000lei 5314”Casa în diferențe de curs (500*600)

(500*17600) devize” valutar”

4)Contabilizarea diferențelor de curs valutar aferente numerarului în devize existent în casieria unității, la închiderea exercițiului :

Situația contului 5314”Casa în devize” se prezintă astfel :

Debitul contului : 20000USD*17000lei/USD=34000000lei

500USD*17600lei/USD= 8800000lei

Creditul contului: 2000USD*17000lei/USD=34000000lei

Soldul este debitor : 500USD=8800000lei

Soldul debitor evaluat la cursul de la 31.12.1999:

500USD*17500lei/USD=87500000lei

665”Cheltuieli din diferențe = 5314”Casa în devize” 50000lei

de curs valutar”

În casieria întreprinderii sunt păstrate pe lângă lei și devize și timbre fiscale și poștale, bilete de tratament și odihnă, tichete și bilete de călătorie care sunt contabilizate prin intermediul contului 534”Alte valori” dezvoltat pe patru sintetice de gradul 2 corespunzătoare fiecărui fel de valoare. În debitul contului se înregistrează prețul de cumpărare al valorilor achiziționate, iar în credit valorile folosite evaluate la prețul de intrare. Contul prezintă sold debitor reprezentând alte valori existente în gestiunea activității de trezorerie.

Principalele operații contabile ce intervin sunt :

a)cumpărarea de timbre fiscale și poștale, bilete de tratament și odihnă, tichete și bilete de călătorie .

532”Alte valori” = 401”Furnizori”/531”Casa”

b)utilizarea altor valori

% = 532”Alte valori”

624”Cheltuieli cu transportul

de bunuri și personal”

626”Cheltuieli poștale și

taxe de telecomunicații”

658”Alte cheltuieli de

exploatare “

EXEMPLU:

S.C. ARECA S.A. acordă, conform contractului colectiv de muncă, bilete de tratament și odihnă salariaților în valoare de 11900000 (inclusiv TVA). Valoarea este suportată în proporție de 50% de către întreprindere, restul plătindu-l salariații. Știe că potrivit articolului 19 din O.G. nr.3/1992 T.V.A.aferent biletului de odihnă și tratament nu este deductibil.

1.Achiziționarea biletului de tratament:

5322 = 401 11900000 lei

“Bilete de tratament “Furnizori”

și odihnă”

2.Înregistrarea cheltuielilor întreprinderii și a creanțelor acesteia față de personal pentru bilete de tratament:

% = 5322 11900000 lei

6718 “Bilete de tratament 5950000

“Alte cheltuieli excepționale de odihnă”

privind operațiile de gestiune”

5950000 lei

“Alte creanțe în legătură cu personalul”

3.Încasarea sau reținerea cotei-părți din valoarea biletelor, suportată de salariați:

5311/421 = 4282 5950000 lei

“Casa în lei”/”Personal “Alte creanțe în legătură cu

remunerații datorate” personalul”

4.Plata biletelor de tratament și odihnă:

401 = 5311 11900000 lei

“Furnizori” “Casa în lei”

3.3.4. CONTABILITATEA ACREDITIVELOR ȘI ALTOR

OPERAȚIUNI DE TREZORERIE

Aceste operațiuni se referă la: acreditive, avansuri de trezorerie și la viramente interne.

1)Acreditivul reprezintă sumele rezervate la bănci, la dispoziția unui terț în vederea unui efectuării datorate de întreprindere.

Operațiunile privind acreditivele sunt reflectate în contul 541 “Acreditive”, care este un cont cu funcție contabilă de activ și prezintă sold debitor reprezentând acreditive deschise la bănci și neutilizate.

Acest cont se detaliază pe două subconnturi: 5411 “Acreditive în lei” și 5412”Acreditive în devize”.

Se debitează cu sumele depuse la bancă, la deschiderea acreditivului și cu diferențele favorabile de curs valutar, pentru acreditivele în valută, și se creditează cu plățile efectuate din acreditive sau cu sumele reprezentând anularea acreditivului și cu diferențele nefavorabile de curs valutar, pentru acreditivele în valută.

Operațiile contabile care afectează contul 5411 “Acreditive în lei” sunt următoarele:

a)deschiderea acreditivului:

541 = 581

“Acreditive în lei” “Viramente interne”

b)anularea acreditivului:

581 = 5411

“Viramente interne” “Acreditive în lei”

c)plata unui furnizor prin acreditiv:

401 = 5411

“Furnizori” “Acreditive în lei”

d)deschiderea unui acreditiv direct dintr-un credit bancar

5411 = 5191

“Acreditive în lei” “Credite bancare pe termen scurt”

Acreditivele în devize sunt contabilizate similar cu cele în lei, doar la sfârșitul exercițiului ele sunt evaluate la cursul de schimb existent la acea dată, diferențele afectând rezultatul exercițiului.

EXEMPLU:

La 1.12.1999, S.C.ARECA S.A. deschide un acreditiv în devize pentru sume de 5000 G.B.P. la dispoziția furnizorului extern HOWE & COATEST. Până la sfârșitul anului nu sunt îndeplinite condțiile aferente acreditivului deschis, rămânând neutilizat.

Cursurile de schimb sunt:

-la 1.12.1999 → 28000 lei/GBP

-la 31.12.1999 → a)30000 lei/GBP

b)27000 lei/GBP

1)Deschiderea acreditivului la 1.12.1999

5412 = 581 140000000 lei “Acreditivele în “Viramente interne”

devize”

5000 GBP*28000 lei/GBP=140000000 lei 2)Înregistrările la închiderea exercițiului a diferenței de curs valutar:

5412 = 765 10000000 lei

“Acreditive în “Venituri din diferențe

devize” de curs valutar”

5000 GBP*(30000 lei/GBP-27000 lei/GBP) = 10000000 lei

665 = 5412 5000000lei “Cheltuieli din diferențe “Acreditive în devize”

de curs valutar”

5000 GBP*(28000 lei/GBP-27000 lei/GBP) = 5000000 lei

2)Avansurile de trezorerie cuprind sume încredințate unor terți în vederea efectuării unor plăți în favoarea unității. Aceste operațiuni sunt evidențiate prin contul 542 “Avansuri de trezorerie”, care are funcție contabilă de activ, prezintă sold debitor reprezentat de sumele acordate ca avansuri de trezorerie. Se debitează cu sumele acordate ca avansuri și se creditează cu sumele justificate.

Principalele operațiuni contabile privind avansurile de trezorerie sunt următoarele:

a)acordarea avansurilor în numerar pentru deplasări:

542 = 5311

“Avansuri de trezorerie” “Casa în lei”

b)decontarea cheltuielilor cu transport, diurnă, cazare, rechizite de birou etc.:

% = 542

625 “Avansuri de trezorerie”

“Cheltuieli cu detașări,

deplasări și transferări”

604

“Cheltuieli privind

materialele nestocate”

4426

“T.V.A. deductibilă”

c)diferența de avans necheltuită și depusă la caserie:

5311 = 542

“Casa în lei” “Avansuri de trezorerie”

d)acordarea avansului prin contul curent la bancă:

581 = 5121

“Viramente interne” “Conturi la bănci în lei”

542 = 581

“Avansuri de trezorerie” “Viramente interne”

e)plata unor furnizori:

401/404 = 542

“Furnizori”/ “Furnizori “Avansuri de trezorerie”

de imobilizări”

f)plata unor sume în cadrul grupului:

451 = 542

“Decontări în cadrul “Avansuri de trezorerie”

grupului”

g)plata unor cheltuieli de protocol și reclamă:

% = 542

623 “Avansuri de trezorerie” “Cheltuieli de protocol,

reclamă și publicitate”

4426

“T.V.A. deductibilă”

h)plata unor cheltuieli de transport de bunuri și personal, inclusiv T.V.A.

% = 542

624 “Avansuri de trezorerie”

“Cheltuieli cu transportu

de bunuri și de personal”

4426

“T.V.A. deductibilă”

i)depunerea la bancă a avansului necheltuit:

581 = 542

“Viramente interne” “Avansuri de trezorerie”

și

5121 = 581

“Conturi la bănci în lei” “Viramente interne”

j)titularul de avans depune suma la casierie:

5311 = 542

“Casa în lei” “Avansuri la trezorerie”

3)Viramentele interne reprezintă transferuri de disponibiltăți dintr-un cont de trezorerie în alt cont de trezorerie. Înregistrarea acestor operațiuni se realizează prin intermediul contului 581 “Viramente interne”, care are funcția contabilă de activ și, de regulă, nu prezintă sold. În debitul contului se înregistrează sumele virate dintr-un cont de trezorerie în alt cont de trezorerie, iar în creditul contului se înregistrează sumele intrate într-un cont de trezorerie dintr-un alt cont de trezorerie.

EXEMPLU:

S.C.ARECA S.A. face un virament pentru suma de 20000000 leidin contul de disponibil deschis la B.C.D. Ordinul de plată a fost emis la 1.05.1999, iar confirmarea viramentului în extrasul de cont s-a făcut la 10.05.1999:

a)emiterea ordinului de plată la 1.05.1999.

581 = 5121/B.C.R. 20000000 lei

“Viramente interne” “Conturi la bănci

în lei”

b)confirmarea viramentului în extrasul de cont (10.05.1999)

5121/B.R.D. = 581 20000000 lei

“Conturi la bănci “Viramente interne”

în lei”

3.3.5.OPERAȚIILE DE FACTORING

În România, operația de factoring este foarte puțin cunoscută, de aceea planul de conturi nu răspunde în totalitate necesităților. Pentru acoperirea golurilor, sunt propuse utilizarea conturilor: 5115 ”Factoring indisponibil“ și 5116”Factoring disponibil” , conturi de activ în care se va înregistra suma eliberată la încasare și suma plătită imediat în contul facturilor. Pentru evidențierea depozitului colateral (garanția) se propune utilizarea contului 5127”Depozite colaterale deschise” , eventual 2677”Alte creanțe imobilizate” în funcție de lungimea scadenței.

EXEMPLU:

O societate predă unei bănci factor o factură de 50000000lei. Prin contractul de factoring încheiat se prevede: finanțarea imediată de 75% din valoarea facturii; garanția pentru evitarea riscului de neâncasare este de 40%, din valoarea facturii; comisionul de factoring este de 5%. Ulterior se încasează factura și se încasează garanția și factoringul disponibil. nOperațiile sunt următoarele:

-Se înregistrează vânzarea:

411 = % 50000000lei

“Clienți” 701 40983600lei

“Venituri din vânzarea

produselor finite”

4427 9016400lei

“TVA colectată”

-Se înregistrează acordarea creditului pe baza cesiunii creanțelor înscrise în facturi :

% = 411 50000000lei

5116 “Clienți” 37500000lei

“Factoring disponibil”

5115 12500000lei

“Factoring indisponibil”

-Pe baza factoringului disponibil se constituie garanția prevăzută în contract și se achită comisionul de factoring:

% = 5116 37500000lei

“Factoring disponibil” 15000000lei

“Conturi curente

la bănci”

668 2500000lei

“Alte cheltuieli (50000000*5%)

financiare”

5127 20000000lei

“Depozite colaterale deschise” (50000000*40%)

-La încasarea facturii, banca plătește factorul indisponibil și restituie garanția:

512 = % 32500000lei

“Conturi curente 5115 12500000lei

la bănci” “Factoring

indisponibil”

5127 20000000lei

“Depozite colaterale

deschise”

Atunci când factura nu se încasează de la plătitorii inițiali, factorul se despăgubește parțial din garanție, restul urmând a se recupera prin procedura acționării în justiție, specifică operației de creditare în favoarea clientului. În acest caz, aderentul va introduce pe cheltuieli factoringul indisponibil și dacă este cazu și depozitul colateral.

Presupunem că acest client, declarat falimentar, a plătit 10000000 lei sumă cu care banca-factor se despăgubește parțial. Pierderea totală înregistrată va fi de 50000000lei-10000000lei-2500000lei=37500000lei, din care TVA=37500000lei* 19/119=6762295lei.

37500000lei % = % 37500000lei

30737705lei 654 5127 20000000lei

“Pierderi din “Depozite colaterale

creanțe” deschise”

6762295 4427 5115 12500000lei

“TVA colectată” “Factoring

indisponibil”

5000000lei

“Conturi curente (15000000-10000000)

la bănci”

În situația în care banca-factor cumpără ferm factura, comisionul de factoring va fi net superior (presupunem 50% din valoarea facturii), dar societatea nu va fi răspunzătoare de eventuala neplată a facturii.

% = 411 50000000lei

“Clienți” 25000000lei

“Conturi curente

la bănci”

25000000lei

“Alte cheltuieli

financiare”

CAPITOLUL 4: ANALIZA TREZORERIEI

ÎNTREPRINDERII

4.1.OBIECTIVELE URMĂRITE ÎN ANALIZA FINANCIARĂ

Sistemul de bugete al întreprinderii și controlul de gestiune se realizează pe baza prevederilor bugetare care reprezintă concretizarea cifrată a obiectivelor strategice de politică financiară, la nivelul condițiilor concrete evidențiate de diagnosticul financiar. Construcția echilibrată a bugetelor dovedește realismulobiectivelor urmărite de conducerea întreprinderii, pertinența lor într-o lume concurențială și incertă. O previziune fiabilă și o gestiune eficientă pornesc de la analiza modului de realizase a echilibrului financiar pe termen lung și a modului de creștere a valorii din operațiuni de gestiune și din operațiuni de capital.

Pentru îndeplinirea prevederilor bugetare și exercitarea controlului de gestiune, managerul va fi mandatat cu o serie de metode și tehnici ce permit dirijarea aprecierii situației financiare, performanțele și riscurle întreprinderii. Toate acestea formează analiza financiară, care reprezintă activitatea de diagnosticare a stării financiare a întreprinderii la închiderea exercițiului.

Analiza financiară face posibilă informarea asupra rezultatelor trecute ale întreprinderii și estimează viitorul financiar al întreprinderii pentru fundamentarea unei noi strategii de menținere și dezvoltare într-un mediu concurențial.

Obiectivele analizei financiare sunt complexe și se individualizează în funcție de subiectul și scopul urmărit. Subiectul este cel care solicită un diagnostic financiar și se poate situa pe o poziție internă sau externă întreprinderii.

Scopul urmărit poate fi luarea deciziei de gestiune sau simpla informare

.

Situația financiară a întreprinderii la un moment dat este confirmarea unei strategii trecute. Diagnosticul financiar permite efectuarea de previziuni și stabilirea unui plan strategic printr-un plan de finanțare și pe această bază estimarea evoluției întreprinderii într-o perspectivă de viitor.

Analiza financiară trebuie să utilizeze toate sursele de informații susceptibile să clarifice caracteristicile financiare ale întreprinderii. Materialele esențiale utilizate îndiagnosticul financiar sunt furnizate prin contabilitate.

Contabilitatea generală este sursa de informații cea mai sistematică și cea mai elaborată în analiza financiară, din trei motive:

1)ținerea unei contabilități este obligatorie din punct de vedere legal și este necesară pentru toate întreprinderile (conform legii contabilității);

2)informația contabilă este relativ omogenă. Datorită faptului că contabilitatea întreprinderii are o terminologie și o prezentare identică prin documentele de sinteză, analiza financiară poate permitecomparații între întreprinderi;

3)contabilitatea generală propune oreprezentare globală a întreprinderii prin documente de sinteză puse la dispoziția analistului: bilanțul, contul de profit și pierdere, anexele la bilanț.

Bilanțul conferă o viziune statistică asupra structurii financiare,iar contul de rezultate o viziune dinamică asupra activității. Bilanțul descrie la o anumită dată, de obicei închiderea exercițiului contabil, diferitele resurse financiare de care dispune o întreprindere (pasiv) și utilizarea dată acestor resurse (activ). El este o reprezentare sub, formă de “stocuri” (existente), a elementelor fizice sau financiare care caracterizează o întreprindere, punând în lumină efectele pe care deciziile trecute continuă să le exercite asupra situației prezente.

Contul de profit și pierdere cuprinde soldurile fluxurilor generate de operațiunile întreprinderii, care au o incidență asupra rezultatului unei perioade date (exercițiul contabil). El permite determinarea capacității de autofinanțare.

Informațiile oferite de bilanț și contul de profit și pierdere nu sunt suficiente pentru a da răspunsurila posibile întrebări despre fluxurile financiare ale unei societăți și nu pot oferi o viziune dinamică asupra structurii financiare. Un conducător de întreprindere este adesea, determinat să se întrebe și să găsească răspunsuri asupra localizării beneficiilor în structurile patrimoniale (terzorerie, stocuri, imobilizări, etc. ). El constată o discordanță între creșterea producției și a cifrei de afaceri, pe de o parte, și volumul trezoreriei, pe de altă parte. El atașează un interes deosebit posibilităților de investire și mijloacelor pe care la poate pune în operă.

O primă încercare de a răspunde acestor cerințe s-a făcut de către teoria, practica și doctrina mondilă care a propus tabloul de finanțare sau tabloul utilizări-resurse.

Literatura de specialitate propune ca situație financiară și tabloul fluxurilor de trezorerie.

4.2. TABLOUL UTILIZĂRI-RESURSE

4.2.1.CONCEPTUL DE FLUX

Conceptul de flux, atât de important în mecanismul de elaborare al tabloului de utilizări și resurse a constituit originea numeroaselor modalități de definire.

“Comitetul de studii și de cercetare asupra economiei de întreprindere” (Comité d’Etudes et de Reserche sur l’Economie d’Entreprise) din Franța definește fluxurile ca fiind “ansamblul mișcărilorcare au un impact, fie imediat, fie ulterior, asupra lichidităților întreprinderii”.

În lucrarea “Comtabilité financière”, Bernard Esnault și Christian Hoaran afirmă că ”noțiunea de flux corespundeunei mișcăĂi sau unui transferal unei cantități de bunuri, de servicii sau de monedă, în timpul unei perioade anumite”. Ei consideră că fluxurile din economie au o evoluție discontinuă și pun în evidență relațiile de schimb pe care întreprinderea le întreține cu mediul său. Dacă toate fluxurile sunt mișcări contabile, nu toate mișcările contabile sunt fluxuri.

Bernard Colasse face distincție între fluxurile patrimoniale, fluxurile financiare și fluxurile monetare.

Fluxurile patrimoniale reprezintă fluxuri de drepturi și obligațiicare se înregistrează în contabilitate, deoarece pe lângă faptul că acestea descriu și măsoară patrimoniul, îndeplinesc și funcția de analiză și măsurare a variației sale periodice.

Fluxurile patrimoniale sunt clasificate în:

-fluxuri patrimoniale cu impact imediat asupra disponibilităților: toate cumpărările plătite imediat, toate vânzările încasate imediat. Se mai numesc și fluxuri monetare.

-fluxuri patrimoniale care nu au impact imediat asupra disponibilităților întreprinderii: cumpărările și vânzările pe credit. Se mai numesc fluxuri financiare, acesteaincluzându-le și pe cele anterioare.

-fluxurile patrimoniale care nu au nici un impact, imediat sau ulterior, asupra disponibilităților întreprinderii: cheltuielile cu amortizările, care nu conduc la un flux de lichidități.

Fluxurile financiare se regăsesc în tabloul de finanțare, iar fluxurile monetare întablourile de flux.

Stolowy introduce o categorie distinctă, aceea de fluxuri supletive formate din fluxuri financiare (generate de tranzacțiile cu agenții economici: fluxuri monetare, fluxuri de bunuri și fluxuri financiare amânate), mișcări corectoare de valori (pentru actualizarea valorii bunurilor și celorlalte elemente patrimoniale) și mișcările supletive pentru cheltuielile și veniturile constatate în avans și evaluările de stocuri.

Tablourile de finanțare integrează fluxurile financiare și mișcările corectoare de valori.

Dintr-o analiză mai integratoare asupra mișcărilor contabile au rezultat următoarele categorii de fluxuri:

-fluxuri financiare care corespund fluxurilor reale sau fizice și care au incidență imediată sau ulterioară asupra trezoreriei în funcție de tranzacțiile care sunt decontate imediat sau pe credit;

-fluxuri financiare autonome, fără contrapartidă fizică, care au impact imediat sau ulterior asupra trezoreriei în funcție de existența sau nu a decalajelor de plată în timp;

-mișcările contabile fără incidență asupra trezoreriei, care au ca obiect fie actualizarea valori bunurilor sau creanțelor, prin intermediul procedurilor contabile, fie contribuția la modificarea mărimii întreprinderii.

Tabloul de finanțare integrează primele trei categorii de fluxuri, în mod total sau parțial în funcție de model.

4.2.2. TABLOUL DE FINANȚARE–DEFINIȚIE ȘI PREZENTARE

Acesta este un tablou al utilizărilor și resurselor, ce explică variația patrimoniului întreprinderii în cursul perioadei de referință, contribuind la mai buna înțelegere a activității. Prin utilizări sunt înțelese nevoile financiare determinate de creșterea activelor sau reducerea pasivelor, iar prin resurse eliberările financiare stabilite invers, scăderea activelor sau creșterea pasivelor.

Tabloul de finanțare nu face parte din conturile anuale, prin urmare publicarea sa nu este obligatorie. În franța, de exemplu, au obligația întocmirii sale fără să-l publice, numai întreprinderile ce au depășit o anumită mărime, fie peste 300 de salariați, fie 60 milioane franci francezi cifra de afaceri.

Întocmirea sa trebuie să respecte regulile de bază ale bilanțului și contului de profit și pierdere și în special:

-permanența regulilor de prezentare a documentelor de sinteză și a metodelor contabile utilizate;

-necompensarea ce operează între rambursările și creșterile de creanțe și datorii sau între achiziționarea și cedarea (reducerea) imobilizărilor și capitalurilor proprii;

-indicarea informațiilor comparative cu exercițiul precedent.

Acest document are patru obiective principale:

-punerea în valoare de noi utilizări (nevoi de finanțare) și noi resurse interne (autofinanțarea și aportul de capital) și externe (îndatorire);

-anlizează mișcările contabile ce afectează patrimoniul întreprinderii și explică variația sa ;

-explică pasajul între bilanțul de deschidere și bilanțul de închidere , precum și variațiile unuia față de celălalt;

-face sinteza operațiilor realizate în cursul exercițiuluiși explică incidența lor asupra trezoreriei.

Având în vedere cele patru nivele de agregare prezentate anterior și împărțirea utilizărilor și resurselor în stabile (permanente) și temporare (pe termen scurt), tabloul de finanțare comportă două părți:

A)Partea I numită și tabloul utilizărilor și resurselor stabile, anlizează mijloacele structurale ale întreprinderii. El calculează variația fondului de rulment plecând de la partea de sus a bilanțului, respectiv variația capitalurilor permanente și a activelor imobilizate.

În întocmirea sa trebuie avute următoarele reguli:

-Activele imobilizate sunt reținute la valoarea lor brută; în consecință amortizările și provizioanele fiind considerate ca un fond sunt cuprinse în resursele proprii.

-Bunurile și echipamentele achiziționate prin leasingsunt cuprinse la activele imobilizate la valoarea înscrisă în contract. În consecință se va ține cont de anuitatea leasing-ului ceva fi cuprinsă în fondul de amortizare aflat în resursele proprii, precum și de partea de anuitate rămasă de plată ce va fi înscrisă în datoriile pe termen mediu și lung.

-În comparație cu optica analizei lichiditățiicare scoate din activul bilanțier non-valorile sau activele fictive (cheltuielile de constituire, diferențele de conversie-activ, cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții), optica analizei funcționale le păstrează în bilanț, deoarece întreprindereaterbuie săposede resurse suficiente pentru finanțarea tuturor nevoilor înscrise în activ.

-Finanțările stabile cuprind capitalurile proprii din care este dedus capitalul subscris nevărsat.

-În finanțările stabile trebuie înscrise provizioanele pentru riscuri și cheltuieli, precum și amortizările și provizioanele pentru deprecierea activelor, inclusiv anuitatea leasing-ului amortizat.

-Ar fi logic ca în finanțările stabile să fie incluse și diferențele de conversie-pasiv, deoarece acestea corespund unor profituri latente, deci resurse potențiale, ținându-se totuși seamă că acestea au caracter instabildeterminat de volatilitatea ratei de schimb.

-Finanțările stabile mai cuprind și toate datoriile financiare oricare ar fi scadența lor, mai puțin creditele bancare pe termen scurt.

-Trebuie ca din împrumuturile obligatare să fie extrase primele de rambursare a obligațiunilor.

B)Partea a II-a urmărește resursele și utilizările temporare. Analizează variația fondului de rulment (componentele acestuia: NFR de exploatare, NFR în afara exploatării și TN) plecând de la partea de jos a bilanțului, respectiv de la active circulante și datorii.

În întocmirea sa trebuie respectate regulile:

-Cheltuielile și veniturile constatate în avans ttrebuie dezvoltate pe activități de exploatareși în afara exploatării.

-Creanțele de exploatare trebuie să cuprindă și creanțele cedate sau mobilizate (efecte scontate nescadente, creanțe cedate unui “factor”).

-Titlurile de plasament pot fi considerate ca valori active de trezorerie.

Tabloul de finanțare are următoarea structură:

TABLOUL DE FINANȚARE (Partea I)

Dividendele distribuite în cursul exercițiului – se referă la dividende ce reprezintă repartizări ale rezultatelor exercițiilor precedente și care au fost plătite în cursul exercițiului.

Achizițiile de active imobilizate – cuprind achizițiile de imobilizări corporale necorporale și financiare, acestea calculându-se pe baza valorilor brute ale imobilizărilor. Nu se includ în categoria achizițiilor de imobilizări creșterile de imobilizări rezultate din reevaluări (nu generează flux monetar).

Reducerea capitalurilor proprii – reprezintă rambursările de capital social către asociați sau acționari și reducerea de capital social realizată prin răscumpărarea și anularea propriilor acțiuni.

Rambursarea datoriilor financiare – cuprinde rambursări de datorii financiarepe termen mediu și lung. Nu sunt luate în calcul acele rambursări de datorii financiare care se realizează prin conversia obligațiunilor în acțiuni.

Cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții – reprezintă un post bilanțier specific contabilității franceze care nu se regăsește în sistemul contabil din țara noastră. Acestea cuprind unele cheltuieli cu publicitatea și cheltuieli cu pregătirea personalului.

Capacitatea de autofinanțare (CAF) – reprezintă surplusul monetar potențial generat de activitatea întreprinderii. P.C.G. ’82 prevede două metode de determinare a CAF:

a)Metoda substractivă (pornind de la EBE)

EBE

+Transfer de cheltuieli (specific contabilității franceze)

+Alte venituri din exploatare

-Alte cheltuieli din exploatare

+Cota parte din rezultatul societăților în participație

+Venituri financiare (mai puțin veniturile din provizioane)

-Cheltuieli financiare (mai puțin cheltuielile financiare cu amortizările și provizioanele)

+Venituri excepționale (mai puțin veniturile excepționale din provizioane, veniturile excepționale din cedarea activelor, subvențiile pentru investiții virate la venituri)

-Cheltuieli excepționale (mai puțin cheltuielile excepționale privind amortizările și provizioanele și cheltuielile excepționale privind activele cedate)

-Participarea salariaților la profit (din contabilitatea franceză)

-Impozit pe profit

=CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE

b)Metoda aditivă (pornind de la rezultatul exercițiului)

Rezultatul net al exercițiului

+Cheltuieli cu amortizările și provizioanele

+Cheltuieli privind activele cedate

-Venituri din cedarea activelor

-Venituri din reluări de provizioane

-Subvenții pentru investițiivirate la venituri

=CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE

Cesiunea sau reducerea activelor imobilizate – se include în această categorie de resurse stabile prețul de vânzare al imobilizărilor necorporale, corporale și financiare și reducerile de imobilizări financiare (rambursări de creanțe imobilizate)

Creșterea capitalurilor proprii – cuprinde creșterile de capital social printr-un nou aport al asociaților sau acționarilor; creșteri de prime de capital; subvenții pentru investiții primite de întreprindere. Nu se includ în categoria creșterii de capitaluri proprii creșterea de capital social prin operații interne (încorporarea de rezerve, prime de capital, diferențe din reevaluare), creșterile de capital social prin transformarea datoriilor în capital social (conversia obligațiunilor în acțiuni)

Creșterea datoriilor financiare – sunt luate în calcul creșterile de datorii financiare pe termen mediu și lung fiind excluse din această categorie creditele bancare pe termen scurt.Creșterile de datorii financiare sub formă de împrumuturi din emisiunea de obligațiunisunt luate în calcul la nivelul prețuluide emisiune.

TABLOUL DE FINANȚARE (Partea a II-a)

Având în vedere criteriul “funcțional”, tabloul utilizări-resurse poate fi redat și sub formă de cont:

Acest model presupune degajarea următoarei relații de echilibru financiar funcțional:

∆FRN-(∆NFRE+∆NFRAE)=∆TN

4.2.3.CAZ PRACTIC PRIVIND ÎNTOCMIREA

TABLOULUI DE FINANȚARE

Pentru întocmirea tabloului de finanțare considerăm documentele de sinteză într-o structură simplificată, iar pentru a facilita determinarea CAF, informațiile contului de profit și pierdere le vom prezenta sub forma soldurilor intermediare de gestiune (o formă simplificată).

BILANȚ LA 31.12.1998

-mii lei-

BILANȚ LA 31.12.1998

-mii lei-

TABLOUL SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE

Cu ajutorul datelor din tabelele de mai sus putem determina indicatorii de care avem nevoie pentru completarea Tabloului de finanțare.

Un alt indicator de care avem nevoie este Capacitatea de autofinanțare care se calculeză prin două metode:

Metoda substractivă (deductivă)

CAF=EBE+Alte venituri din exploatare-Alte cheltuieli pentru exploatare+ Venituri financiare mai puțin reluări asupra provizioanelor-Cheltuieli financiare, mai puțin amortizări și provizioane calculate+Venituri excepționale din operații de gestiune-Cheltuieli excepționale privind operațiile de gestiune-Impozitul pe profit

CAF’98=3178029+13564+144507-1390504+17493-352924-784324=825841

CAF’99=4480328+23817+584173-3337032+43360-153563-752530=888553

Metoda aditivă (adițională)

CAF=Rezultatul net al exercițiului+Amortizări și provizioane calculate-Cote părți din subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului exercițiului-reluări asupra amortismentelor și provizioanelor-Venituri din cesiunea elementelor de activ+Valoarea netă contabilă a elementelor de activ cedate

CAF’98=92924+400692-99127+431352=825841

CAF’99=452644+463382-216450+188977=888553

TABLOUL DE FINANȚARE (Partea I)

TABLOUL DE FINANȚARE (Partea a II-a)

4.3. DIAGNOSTICUL FINANCIAR PRIVIND TREZORERIA ÎNTREPRINDERII

Diagnosticul financiar are ca obiectiv detectarea unor eventuale situații de dezechilibru în scopul identificării originii și cauzelor care l-au generat și al stabilirii măsurilor de remediere.

Clasamentul funcțional al operațiilor realizate într-o întreprindere permite calculul a patru indicatori semnificativi: fondul de rulment, necesar de fond de rulment și trezoreria netă.

4.3.1.ANALIZA CORELAȚIEI DINTRE FONDUL DE RULMENT, NECESARUL DE FOND DE RULMENT ȘI

TREZORERIA NETĂ

Fondul de rulment reprezintă un indicator clasic, frecvent utilizat în analiza economico-financiară. Conținutul și interpretarea acestuia au evoluat în timp și evoluează în că în prezent în funcție de utilizator. În ciuda varietății de calificative adăugate noțiunii de fond de rulment (brut, economic, total, propriu, străin, etc.), în teoria economică sau impus conceptele de fond de rulment net, respectiv fond de rulment net global.

Fondul de rulment reprezintă marja de siguranță a întreprinderii, impusă de diferențele între sumele de încasat și sumele de plătit, precum și de decalajul dintre termenul mediu de transformare a activelor circulante în lichidități și durata medie în care datoriile pe termen scurt devin exigibile.

Existența unui fond de rulment suficient de mare, mai ales în cazul firmelor cu activitate de producție, este determinată de faptul că, în cazul datoriilor pe termen scurt probabilitatea de plată a acestora este de 100%, în timp ce pentru activele circulante probabilitatea de transformare în disponibilități nu este întotdeuna de 100%, ca urmare a unor stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă, precum și a unor creanțe incerte.

El este prezentat în majoritatea lucrărilor în accepțiunea de fond de rulment net global (FRNG), calculat pe baza bilanțului funcțional.

FRNG=Resurse stabile-Nevoi stabile

sau

FRNG=Capitaluri permanente-Activ imobilizat net

sau

FRNG=(Nevoi ciclice+Nevoi de trezorerie)-(Resurse ciclice+Resurse de trezorerie)

Resursele utilizate pentru finanțarea activelor trebuie să rămână în întreprindere pentru o perioadă de timp cel puțin egală cu durata lor de viață. Resursele stabile servesc la finanțarea activelor aciclice stabile, în timp ce datoriile finanțează activele circulante, ciclice.

În realitate în practica economică nu există o simetrie între datoriile exigibile și activele lichide. Din motive de securitate financiară, resursele stabile brute ale unei întreprinderi servesc pe de o parte pentru finanțarea activelor stabile brute, iar pe de altă parte pentru finanțarea unor nevoi ciclice legate de exploatare.

Fondul de rulment net global este definitca acea parte a resurselor ciclice (stabile) alocată pentru finanțarea activelor ciclice.

În structura FRNG se disting două componente: parte formată numai din capitaluri propriiși asimilate și parte formată din resurse împrumutate

FRNG=Fond de rulment propriu+Fond de rulment străin

Fondul de rulment reprezintă o necesitate pentru majoritatea întreprinderilor. El constituie o marjă de securitate pentru întreprindere și pentru creditorii săi, o premisă a asigurării independenței financiare față de terți.

Pe plan analitic, fondul de rulment furnizează două tipuri de informații complementare:

-abordat prin prisma părții de jos a bilanțului, fondul de rulment net furnizează un element important de apreciere a condițiilor de echilibru financiar;

-abordat prin prisma părții de sus a bilanțului, fondul de rulment net lămurește modalitățile de finanțare a investițiilor corporale, necorporale și financiare cumulate ale întreprinderii.

FRN=AC-DTS

Fondul de rulment net exprimă excedentul activelor circulante asupra datoriilor pe termen scurt.

Trebuie avute în vedere trei ipoteze în ce privește relația dintre activele circulante și datoriile pe termen scurt:

AC=DTS → FRN=0

Ipoteza unei maturități comparabile a activelor circulante și a datoriilor pe termen scurt, ne conduce la posibilitatea constituirii unei marje de securitate care are rolul de a apăra întreprinderea împotriva incidențelor pe care le-ar putea întâlni în realizarea activelor sale circulante.

AC>DTS → FRN>0

În această ipoteză se consideră un excedent al lichidității potențiale pe termen scurt (active circulante) asupra exigibilităților potențiale pe termen scurt (datorii pe termen scurt).

Această situație poate fi interpretată ca ajustare favorabilă a solvabilității, în timp ce întreprinderea este în măsură de a face față scadențelor sale și de a dispune de un “stoc tampon” de lichidități potențiale destinate să facă față unor ipoteze nefavorabile în ceea ce privește realizarea activelor sale circulante.

AC<DTS → FRN<0

În această ipoteză lichiditățile potențiale nu acoperă în mod global exigibilitățile potențiale, iar dificultățile sunt previzibile în termenii echilibrului financiar.

FRN=Capitaluri permanente-Active imobilizate

Fondul de rulment în acest caz este o parte a capitalurilor permanente degajată de etajul superior al bilanțului pentru a acoperi nevoi de finanțare din partea de jos a bilanțului.

În funcție de mărimea celor două mase bilanțiere din partea de sus a bilanțului financiar, pot fi puse în evidență următoarele trei situații:

Capitaluri permanente>Active imobilizate → FRN>0

Deoarece fondul de rulment financiar este pozitiv, capitalurile permanente finanțează o parte din activele circulante, după finanțarea integrală a imobilizărilor nete. Această situație pune în evidență fondul de rulment ca expresie a realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

Capitaluri permanente<Active imobilizate → FRN<0

Valoarea negativă a fondului de rulment net reflectă absorbirea unei părți din resursele temporare pentru finanțarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanțare:nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Această situație generează un dezechilibrufinanciar care trebuie analizat în funcție de specificul activității desfășurate de întreprinderea respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situație periculoasă, alarmantă în cazul întreprinderilor cu activitate industrială, fiind o situație permisă în cazul întreprinderilor cu activitate comercială, pentru care datoriile față de furnizorii de mărfuri (fiind în volum mare și reânnoibile continuu) pot fi asimilate resurselor permanente. Situația întreprinderilor industriale poate deveni critică, atăt sub aspectul nevoii de rambursare a datoriilor pe termen scurt, care au finanțat parțial imobilizările, înainte ca acestea să intre în funcțiune sau înainte de degajarea surplusuluimonetar din vânzări (corespunzător amortizării imobilizărilor respective), cât și sub aspectul costului ridicat de procurare al creditelor pe termen scurt negociate în mod constant, uneori în condiții de dobândă, rambursare și garantare mai puțin avantajoase, în raport cu cele pe termen lung.

Capitaluri permanente=Active imobilizate → FRN=0

Această situație mai puțin probabilă implică o armornizare totală a structurii resurselor cu necesitățile de alocare a acestora (se asigură echilibrul maselor bilanțiere de aceiași durată).

Determinarea prin calcul a fondului de rulment și neânscrierea lui distinctă într-un post de pasiv al bilanțului este o consecință a gestiunii globale și unitare a fondurilor întreprinderii fără a separa în mod distinct fondurile pentru investiții de fondurile pentru producție. Utilizarea globală fără destinații prestabilite a fondurilor bănești dă întreprinderii libertatea de a aloca acolo unde nevoia de finanțare impune acest lucru, fie că e vorba de investiții, de producție sau de cercetare. Această libertate este însoțită de o mare responsabilitate în privințea elaborării unei politici coerente de finanțare a întreprinderii, în măsură să asigure dezvoltarea echilibrată a tuturor sectoarelor de activitate și să determine necesarul întreprinderii în raport cu concurența.

Nu pot fi neglijate necesitățile de finanțare ale investițiilor cu efecte benefice în timp în favoarea unor necesități stringente de finanțare ale producției cu efecte imediate, deoarece se afectează în acest caz strategia de dezvoltare a întreprinderii în raport cu piața liberă, deschisă pentru concurență. Pe de altă parte, nici preponderența finanțării investițiilor în detrimentul producției nu poate fi acceptată în același context al unei politici financiare echilibrate a întreprinderii, deoarece în acest din urmă caz un fond de rulment negativ cu implicații serioase asupra trezoreriei și deci asupra capacității de plată a întreprinderii. Mărimea negativă a fondului de rulment reflectă absorbirea unei părți din surse temporare pentru finanțarea unor necesități permanente.

În analiza financiară, pentru aprecierea FRNG se pot folosi următorii indicatori:

-viteza de rotație a FRNG

FRNG*360

CA

-gradul de finanțare a necesarului de fond de rulment pe seama FRNG

FRNG*100

NFR

-rata de finanțare a activelor ciclice din exploatare pe seama FRNG

FRNG*100

ACE

Fondul de rulment se modifică datorită variației posturilor de activ, respectiv de pasiv implicate în determinarea lui. Studiul acesor variații prezintă interes în analiză deoarece permite cunoașterea politicii economice a întreprinderii și mai ales a celei financiare.

Astfel,creșterea FRNG se poate realiza fie prin sporirea resurselor stabile, fie prin reducerea activelor durabile.

a) sporirea resurselor stabile poate fi rezultatul unor decizii pe linia:

-creșterii aporturilor asociaților (în numerar sau în natură);

-creșterea rezultatului exercițiului, respectiv a rezultatului afectat rezervelor și rezultatului reportat;

-obținerea de subvenții;

-creșterii, în situații justificate, a provizioanelor;

-creșterii datoriilor financiare (prin emisiunea de obligațiuni, prin contractarea de noi credite pe termen lung);

b) reducerea acivelor imobilizate nu reprezintă un scop în sine, pentru că are implicții directe asupra capacității productive și a volumului de activitate al întreprinderii. Totuși, reducerea justificată a activelor imobilizate prin: vânzarea de active, încasarea unor titluri, diminuarea unor active fără valoare etc., conduce la sporirea fondului de rulment;

Reducerea FRNG poate fi determinată de:

scăderea resurselor stabile prin:

-distribuirea de dividende;

-înregistrarea unor pierderi;

-reintegrarea subvențiilor pentru investiții;

-anularea provizioanelor reglementate;

-scăderea amortizărilor;

-reducerea sau anularea diferențelor de conversie de pasiv etc.

creșterea activelor imobilizate brute.

În ciuda numeroaselor tentative ale specialiștilor este imposibil de a defini nivelul “normal” al fondului de rulmemt aplicabil tutuor întreprinderilor. Așa cum se precizează în teoria economică nivelul fondului de rulment trebuie apreciat în funcție de două imperative contradictorii: solvabilitatea și eficacitatea.

Imperativul solvabilității obligă întreprinderea să-și asigure mijloacele financiare necesare achitării datoriilor scadente. În aceste condiții, întreprinderea este tentată să-și asigure un fond de rulment suficient de ridicat, astfel încât ea să poată face față în orice moment plăților scadente.

Dacă criteriul solvabilității ar fi singurul criteriu al raționamentului financiar, atunci ar însemna că întreprinderile se găsesc într-o situație confortabilă atunci când au un fond de rulment maxim.

Dar, în condițiile caracterului limitat, respectiv al resurselor, fiecare întreprindere caută să le utilizeze cât mai eficient cu putință. Capitalurile permanente sunt purtătoare a unui cost și ca atare utilizarea lor rațională constituie un imperativ major. Utilizarea rațională a resurselor presupune folosirea unei părți cât mai mari din resursele stabile pentru a mări capacitățile de producție, vânzările, rezultatele. Satisfacerea imperativului eficacității conduce la minimizarea fondului de rulment. În practica economică, întreprinderile realizează de regulă un compromis între cele două imperative, pondereafiecăreia fiind dependentă de sectorul de activitate, de politica financiară a întreprinderii, de faza de amturitate a acesteia etc.

În analiza financiară, pentru aprecierea nivelului FRNG se recomandă analiza în corelație cu specificul sectorului de activitate.

Sectorul de activitate are, în toate cazurile, o influență hotărâtoare asupra valorii fondului de rulment.

În industria grea și în domeniile cu ciclu lung de fabricație, se impune existența unui fond de rulment important, în măsură să asigure finanțarea activelor stabile (care au o valoare și o pondere ridicată) și parțial a nevoilor de exploatare.

Pentru întreprinderile cu ciclu de activitate de 3-6 luni, fondul de rulment trebuie să finanțeze cca. 40% din activul său circulant.

Pentru întreprinderile industriale fără probleme specifice legate de stocuri, care se încadrează în termene de producție normale, fondul de rulment “normal” reprezintă 10% din cifra de afaceri sau 20% din activul circulant.

În sfera distribuției, activitatea se poate desfășura în condiții normale cu un fond de rulment foarte mic sau chiar negativ. Aceasta se explică prin faptul că în acest sector creanțele au o pondere și o durată de rotație mică, comparativ cu datoriile (creditul furnizori) care au o pondere mai mare și o relație relativ mai lentă.

În sectorul serviciilor se impune existența unui fond de rulment, chiar dacă întreprinderile respective nu dispun de stocuri. Acest fond de rulment are rolul de ajuta decalajul dintre durata creanțelor și datoriilor.

Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă diferența dintre nevoile temporare și resursele temporare, respectiv suma necesară finanțării decalajelor, carese produc în timp, între fluxurile reale și fluxurile de trezorerie determinate, în principal, de activitatea de exploatare.

Pe baza datelor din bilanțul patrimonial NFR se poate determina astfel:

Active circulante Datorii pe termen

NFR= exclusiv disponibilitățile – scurt, exclusiv creditele

bănești pe termen scurt

sau

NFR=(Stocuri+Creanțe)-Obligații pe termen scurt

sau

NFR=(Nevoi temporare- Active de trezorerie)-(Resurse temporare-Pasive de trezorerie)

Necesarul de fond de rulment reflectă, în esență, activele circulante de natura stocurilor și creanțelor nefinanțate pe seama obligațiilor pe termen scurt (surselor atrase). Obligațiile pe termen scurt de natura celor față de furnizori, salariați, bugetul statului, etc., până în momentul plății lor, reprezintă o sursă atrasă de finanțare a activelor circulante.

Pe baza bilanțului funcțional necesarul de fond de rulment se determină astfel:

NFR=Alocări ciclice-Surse ciclice

Necesarul de fond de rulment se poate descompune în două componente: necesarul de fond de rulment din exploatare și necesarul de fond de rulment din afara exploatării.

NFR=NFRE+NFRAE

unde:

NFRE=Active ciclice aferente exploatării-Surse ciclice aferente exploatării

NFRAE=Active ciclice din afara exploatării-Surse ciclice din afara exploatării

Necesarul de fond de rulment pentru exploatare reprezintă acea parte a activelor ciclice de exploatare care nu este acoperită prin resurse de aceeași natură (ciclice) și care trebuie finanțată din resursele durabile ale întreprinderii.

Calculul necesarului de fond de rulment pentru exploatare implică deci activele, respectiv pasivele ciclice corespunzătoare, astfel:

Stocuri

(+)Creanțe din exploatare (inclusiv: efecte scontate și nejunse la scadență, diferențele de conversie)

(+)Cheltuieli înregistrate în avans privind exlploatarea

(-)Furnizori

(-)Datorii fiscale și sociale aferente exploatării

(-)Venituri înregistrate în avans din exploatare

(=)Necesarul de fond de rulment pentru exploatare

Necesarul de fond de rulment din afara exploatării corespunde acelor active utilizate în ciclul din afara exploatării, care nu sunt finanțate cu resurse ciclice și care trebuie acoperite cu capitaluri permanente:

Creanțe în afara exploatării

(+)Titluri de plasament

(+)Cheltuieli înregistrate în avans din afara exploatării

(-)Datorii din afara exploatării

(-)Venituri înregistrate în avans din afara exploatării

(=)Necesarul de fond de rulment din afara exploatării

În analiza financiară pentru aprecierea necesarului de fond de rulment din exploatare se poate folosi indicatorul viteza de rotație exprimată ca număr de zile sau ca număr de rotații. Relațiile de calcul sunt:

NFRE*360 sau CA

CA NFRE

Accelerarea vitezei de rotație a NFRE este un aspect pozitiv și influențează disponibilitățile firmei. Mărimea NFRE este influențată de: natura activității, durata ciclului de fabricație, viteza de rotație a stocurilor și creanțelor, nivelul de activitate, etc.

Trezoreria netă (TN) este indicatorul care exprimă corelația dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment, reflectând situația financiară a firmei, atât pe termen mediu și lung, cât și pe termen scurt.

Trezoreria netă se pote calcula pe baza bilanțului funcțional astfel:

TN=FRN-NFR

sau

TN=TA-TP sau TN=AT-PT

TA reprezintă trezoreria de activ, respectiv soldurile debitoare ale conturilor de disponibilități și plasamente.

TP reprezintă trezoreria de pasiv, respectiv soldurile creditoare ale conturilor de credite pe termen scurt.

Trezoreria netă pozitivă este un excedent monetar al exercițiului financiar, fiind obținut ca urmare a unei activități rentabile. În cazul în care NFR este constant, atunci trezoreria netă pozitivă este echivalentul profitului net, diminuat cu dividendele plătite în cursul aceleiași perioade,la care se adună amortizarea.

Trezoreria netă negativă reflectă un deficit monetar la sfârșitul anului și care a fost acoperit pe seama creditelor pe termen scurt. În situația în care NFR este constant, TN negativă este efectul înregistrării de pierderi. Atunci când întreprinderea realizează produse rentabile, dispune de piață (de aprovizionare și desfacere), dar înregistrează o creștere a NFR, ca urmare a dezvoltării activității, constatarea unei trezorerii nete negative nu semnifică o situație economico-financiară nefavorabilă, ci înregistrarea unui decalaj între termenul mediu de transformare a stocurilor și creanțelor în lichidități și durata medie de onorare a obligațiilor pe termen scurt.

Situația fondului de rulment, necesarului de fond de rulment și trezoreria netă la S.C. ARECA S.A.

În această situație S.C. ARECA S.A. nu deține destule lichidități potențiale care să acopere în mod global exigibilitățile potențiale, având dificultăți destul de mari.

Acest caz poate fi interpretat și ca o situație în care o parte din resursele temporare sunt folosite pentru finanțarea nevoilor permanente fapt ce contrazice principiul de finanțare.

Întreprinderea având activitate industrială, situația este critică, atât sub aspectul nevoii de rambursare a datoriilor pe termen scurt, care au finanțat parțial imobilizările, înainte ca acestea să intre în funcțiune sau înainte de degajarea surplusului monetardin vânzări, cât și sub aspectul costului ridicat de procurare a creditelor pe termen scurt negociate în mod constant, uneori în condiții de dobândă, rambursare și garantare mai puțin avantajoase, în raport cu cele pe termen lung.

În perioada de analiză fondul de rulment a avut un declin accentuat și de situația nefavorabilă a economiei naționale, dar și de anularea unor avantaje acordate persoanelor juridice române care fac export, precum și de menținerea artificială a cursurilor monedelor străine în raport cu leul. Această scădere s-a mai redus în perioada 1998-1999, dar este foarte îngrijorătoare.

Se observă că și necesarul de fond de rulment urmează o linie descendentă, iar în 1998, 1999 a înregistrat valori negative care semnifică existența unor întreruperi temporare în aprovizionare și reânnoirea stocurilor sau în activitatea de producție.

Se constată că și trezoreria înregistrează valori negative care semnifică un dezechilibru financiar, la închiderea celor trei exerciții contabile, un deficit monetar care va fi acoperit prin contractarea de credite pe termen scurt. Această situație evidențiază dependența întreprinderii de resurse financiare externe.

În toți acești ani întreprinderea a urmărit obținerea celui mai mic cost de procurare a creditelor, prin negocierea mai multor surse.

Această situație, de insuficiență, limitează autonomia financiară pe termen scurt, dar nu trebuie interpretată ca o stare de insolvabilitate, dacă partenerii financiari acceptă menținerea resurselor de trezorerie încredințate acestora pentru acoperirea pasivului exigibil.

4.3.2.ANALIZA LICHIDITĂȚII ȘI SOLVABILITĂȚII

ÎNTREPRINDERII PRIN INTERMEDIUL RATELOR

Lichiditatea este proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani, aceasta putând fi un criteriu de grupare a posturilor în bilanț.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întrepriderii de a-și onora obligațiile de plată la scadență.

Capacitatea de plată este reprezentată de solvabilitatea imediată și exprimă capacitatea mijloacelor bănești disponibile l;a un moment dat sau pentru o perioadă scurtă de timp (de obicei până la 30 de zile) de a acoperi obligațiile scadente pentru același interval de timp.

Pentru analiza lichidității și solvabilității unei firme se recomandă folosirea metodei ratelor.

Pentru caracterizarea lichidității unei firme se impune compararea pasivelor pe termen scurt cu resursele disponibile pentru aceeași perioadă.

În literatura de specialitate ratele de lichiditate sunt cunoscute și sub denumirea de rate de trezorerie și au rolul de a măsura capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt.

În orice moment prima grijă a managerului financiar o constituie lichiditatea: ”va putea firma să-și onoreze obligațiile care au termenul de scadență în viitorul apropiat?”

Analiza ratelor rezultate prin compararea ansamblului lichidităților potențiale (active transformabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilitățile potențiale (datorii rambursabile pe termen scurt), constituie o metodă rapidă și ușor de utilizatpentru aprecierea gradului în care firma face față obligațiilor pe termen scurt.

Cele mai utilizate rate de lichiditate sunt:

a)Rata lichidității generale (Rlg)

Această rată se determină prin raportarea valorii activelor curente la valoarea pasivelor curente.

Activele curente includ disponibilitățile, valorile mobiliare foarte lichide, efectele comerciale de primit și stocurile, iar pasivele curente sunt formate din efecte comerciale de plătit, credite bancare pe termen scurt, partea din împrumuturile pe termen mediu și lung a căror scadență este în cadrul exercițiului financiar curent, impozite de plătit și alte obligații (în principal cele salariale).

Dacă o întreprindere trece prin dificultăți financiare aceasta începe să-și onoreze plățile mai târziu, să acumuleze credite bancare, etc. Dacă pasivele curente cresc mai rapid decât activele curente, rata curentă scade, ceea ce constituie semnalul apariției unor probleme de natură economico-financiară.

Valoarea supraunitară a acestei rate este expresia existenței unui fond de rulment care îi permite întreprinderii să facă față incidențelor care apar în mișcarea activelor circulante sau unor deteriorări ale valorii acestora. Cu cât această rată este mai mare decât 1 cu atât întreprinderea este pusă la adăpost de o insuficiență a trezoreriei care ar putea fi determinată de rambursarea datoriilor la cererea creanțierilor.

Când valoarea acestei rate este subunitară înseamnă că lichiditățile sunt mai mici decât exigibilitățile potențiale. Aceasta se datorează faptului că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt acoperite, în principiu de activele circulante, iar fondul de rulment are o valoare negativă. Totuși, valoarea subunitară a ratei nu constituie un pericol atunci când stocurile se reduc treptat în scopul achitării datoriilor exigibile pe termen scurt, dar fără a stânjeni continuitatea producției. Trebuie evitată o evoluție descendentă a lichidității, deoarece aceasta evidențiază o activitate în declin, fapt ce determină creditorii să devină circumspecți în ceea ce privește acordarea de noi împrumuturi.

Rata lichidității generale este cel mai utilizat mod de apreciere a solvabilității pe termen scurt, pentru că indică măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt perfect acoperite de valoarea activelor, care pot fi transformate în lichidități în decursul unei perioade, care corespunde perioadei de maturitate a datoriilor. Deși media acestei rate în ramura industrieieste de 1,8 ori, ea nu poate fi considerată ca reprezentând un număr magic pe care toate firmele din sector trebuie să în cerce să-l atingă. Aceasta deoarece, unele firme foarte bine conduse se pot plasa deasupra valorii respective, iar altefirme la fel de performante se pot plasa sub valoarea medie a ratei.

Normele metodologice nr. 181061/28.03.1995, privind întocmirea bugetelor de venituri și cheltuieli de către regiile autonome și societățile comerciale cu capital de stat, prevăd că lichiditatea generală se apreciază favorabil când mărimea acestei rate este cuprinsă între 2 și 2,5.

În situația în care ratele financiare pentru o anumită firmă sunt departe de valoarea medie pe ramură, analistul trebuie să cerceteze cauzele acestei variații.

b)Rata lichidității restrânse (Rlr)

Potrivit teoriei economice nord americane,această rată mai este cunoscută și sub denumirea de “rata rapidă” sau “testul acid (quick ration)”. Ea exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități.

Ca modalități de calcul, rata lichidității restrânse se poate determina astfel:

●prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor curente și împărțirea diferenței astfel obținute la valoarea pasivelor curente:

Stocurile sunt, de obicei, cel mai puțin lichide dintre toate componentele activelor curente ale unei întreprinderi (pot apare pierderi în momentul în care se pune problema lichidării acestor stocuri). De aceea, această rată poate fi considerată ca fiind un “test acid” pentru măsurarea capacității firmei de a-și onora obligațiile pe termen scurt.

●prin raportarea sumei creanțelor și disponibilităților la datoriile exigibile pe termen scurt (pasivele curente) și anume:

Această rată este de regulă subunitară. Ea trebuie însă analizată și interpretată cu prudență prin luarea în calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creanțelor (numărul de clienți, ponderea lor în totalul creanțelor, etc.). În teoria economică există opinii potrivit cărora o rată cuprinsă între 0,8 și 1 ar reprezenta o situație optimă în ceea ce privește solvabilitatea parțială.

c)Rata lichidității imediate (Rli)

Cu ajutorul acestei rate se realizează corespondența dintre elementele cele mai lichide ale activului cu obligațiile imediat exigibile ale pasivului.

Această rată, cunoscută și sub denumirea de rata capacității de plată imediată, măsoară capacitatea întreprinderii de rambursare a datoriilor, utilizând disponibilitățile existente, asfel:

În teoria economică, acestă rată mai este cunoscută și sub denumirea de trezoreria la vedere sau rata solvabilității imediate. Pentru interpretarea acestei rate trebuie luate în considerare o serie de informații privind condițiile de desfășurare a activității.

Un nivel ridicat al ratei indică o lichiditate, respectiv o solvabilitate ridicată, dar care poate fi consecința unei utilizări mai puțin performante a resurselor disponibile. Valoarea ridicată a acestei rate nu constituie în același timp o garanție a solvabilității, dacă restul activelor circulante au un grad redus de lichiditate.

O valoare redusă a ratei lichidității imediate poate fi compatibilă cu menținerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizeazâ valoarea disponibilităților sale, deținând în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor mobilizabile în concordanță cu exigibilitatea datoriilor imediate.

Menținerea capacității de plată este rezultatul unei activități complexe desfășurată de întreprindere și care reclamă o corelare judicioasă a termenelor de plată a obligațiilor cu cele de încasare a creanțelor. Eficacitatea analizei sporește, în situația în care este luată în calcul și viteza de rotație a capitalurilor întreprinderii. Rata lichidității imediate este totuși un indicator puțin relevant datorită instbilității încasărilor.

Pentru a măsura gradul în care întreprinderea face față datoriilor sale se utilizează rata solvabilității globale (Rsg). Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite de către activele totale ale întreprinderii (active imobilizate și active circulante) și se determină astfel:

Solvabilitatea este rezultatul unei activități eficiente, iar lipsa capacității de plată și a lichidității pot avea caracter temporar, dacă întreprinderea se bazează pe o solvabilitate globală.

Rata solvabilității globale exprimă securitatea de care se bucură creditorii pe termen lung și scurt, precum și marja de creditare a întreprinderii. O valoare mai mare decât 1,5 a acestei rate semnifică faptul că întreprinderea are capacitatea de a-și achita obligațiile bănești, imediate și îndepărtate, față de terți. Tot așa, o valoare situată sub acest nivel evidențiază riscul de insolvabilitate pe care și l-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziția întreprinderii.

Băncile, în studiile de bonitate efectuate în cazul solicitării de credite, determină și rata solvabilității patrimoniale (Rsp), astfel:

În cazul în care această rată înregistrează valori mai mari de 0.5 , situația este considerată ca normală, iar valoarea minimă se apreciază a fi 0.3 .

Situația ratelor de lichiditate (solvabilitate) la S.C. ARECA S.A.

Din analiza datelor de mai sus se observă existența unei rate a solvabilității subunitare și descrescătoare. Aceasta înseamnă că lichiditățile sunt mai mici decât exigibilitățile potențiale. Aceasta se datorează și faptului că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt acoperite, în principiu de activele circulante, iar și în acest caz se poate deduce valoarea negativă a fondului de rulment.

Această situație nu constituie un pericol pentru S.C. ARECA S.A. deoarece în perioada 1997-1998 au fost reduse stocurile întreprinderii înscopul achitării datoriilor pe termen scurt. Conducerea întreprinderii trebuie însă să urmărească redresarea situației pentru că, totuși, valorile sunt descrescătoare, ceea ce face pe creditori să devină circumspecți în ceea ce privește acordarea de noi împrumuturi.

În ceea ce privește rata lichidității restrânse, aceasta este subunitară, dar nu se situează în intervalul optim 0,8-1.

Se observă, că lichiditățile întreprinderii sunt menținute la un nivel minim, conducerea urmărind plasarea acestora în creanțe și stocuri ușor mobilizabile; această rată nu este destul de relevantă.

Ultimele două rate: cea a solvabilității globale și rata solvabilității patrimoniale, plasează întreprinderea într-o zonă favorabilă.

Valoarea ratei solvabilității globale superioară lui 1,5 semnifică faptul că întreprinderea are capacitatea de a-și achita obligațiile bănești, imediate și îndepărtate față de terți.

Solvabilitatea patrimonială este normală deoarece este superioară lui 0,5.

4.4.TABLOUL FLUXURILOR DE TREZORERIE

4.4.1.STRUCTURA ȘI METODOLOGIA DE ÎNTOCMIRE A

TABLOULUI FLUXURILOR DE TREZORERIE

La sfârșitul anului 1997, Financial Accounting Standards Board (FASB) în al său “Statement of Financial Accounting Standards” numărul 95 (FAS 95) adoptă “Statment of Cash Flows” sau tabloul de trezorerie. Acesta este destinat să înlocuiască tabloul de finanțare (Statment of Changes in Financial Position) adoptat în 1971 de Accounting Principales Board (APB) Opinion 19 “Repoeting Changes in Financial Position”. Decizia luată de FASB, nu face decât să instituie practica a multor firme americane, consacrând această evoluție.

Conform FAS 95, informațiile privind încasările și plățile perioadei permit aprecierea:

-capacității întreprinderii de a genera în viitor cash-flow pozitiv;

-capacității întreprinderii de a face față obligațiilor sale;

-capacității întreprinderii de a plăti dividende;

-nevoilor de finanțare externă;

-motivelor ce explică diferența între valoarea rezultatului și variația trezoreriei care îi este asociată;

-consecințele deciziilor de investire și finanțare ale perioadei asupra trezoreriei.

După ce definește trezoreria prin cash (valoarea disponibilităților în casă, bancă, depozite, etc.) și cash equivalent (corespunde plasamentelor pe termen scurt rapid realizabile și fără riscul pierderii de valoare), FAS 95 propune un clasament al încasărilor și plăților (cash recepts and cash payments) în trei categorii: operații de investire (cash-flow for investing activity), operații de finanțare (cash-flow for financing activity) și operații de exploatare în sens larg (cash-flow for operating activity).

Modelul american se prezintă astfel:

Tabloul fluxurilor de trezorerie

Ulterior, acest tablou a fost preluat și în contabilitatea europeană, mai multe argumente fiind prezentate în sprijinul acestei alegeri:

-Tabloul analizează variația trezoreriei așa cum contul de profit și pierdere explică formarea rezultatului;

-Trezoreria joacă un rol preponderent în activitatea întreprinderii asigurând perenitatea sa. Ea constituie un indicator cheie ce permite aprecierea solvabilității pe termen scurt și măsurarea necesarului de finanțare pe termen lung.

-Tabloul analizează variația trezoreriei înregistrând încasările și plățile regulate pe funcții, constituind un cadru bine adaptat prezentării de date previzionale, precum planul de finanțare.

-Tabloul permite utilizatorilor să evalueze schimbările produse în masa resurselor economice ale întreprinderii, structura sa financiară și capacitatea acesteia de a modifica valorile și datele intrărilor și ieșirilor de fonduri, în vederea adaptării la evoluția circumstanțelor și oportunităților care i se oferă.

-Informațiile istorice privind fluxurile monetare permit analiza relației dintre rentabilitate și fluxurile monetare nete, precum și examinarea efectului variațiilor de preț.

În variantă continentală, tabloul de trezorerie cuprinde aceleași trei nivele adaptate totuși contabilității de tip continental:

A.Nivelul exploatării prezintă două concepții ce conduc la două noțiuni diferite de trezorerie a exploatării:

O concepție restrictivă, în care se degajă un excedent de trezorerie calculat înaintea incidenței politicii financiarel, a impozitului pe profit și a elementelor excepționale.

O concepție mai largă, care reține cheltuielile și veniturile financiare, excepționale și impozitul pe profit, recomandată de FAS 95. Trezoreria calculată astfel se obține plecând de la EBE, sau de la rezultatul net.

Această parte a tabloului arată aptitudinea întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie ce nu corespund nici activității investiționale, nici activității financiare. Ea permite deci, a caracteriza o întreprindere ca fiind performantă, dacă degajă la acest nivellichidități însemnate, sau vulnerabilă, în cazul insuficienței sau absenței lichidităților.

B.Nivelul investițiilor. Și în acest caz există două concepții:

O concepție restrictivă ce nu cuprinde decât investițiile de exploatare, respectiv achizițiile și cesiunile de imobilizări corporale și necorporale, cu excepția cheltuielilor de constituire considerate a fi non-valori. De asemenea, subvențiile pentru investiții trebuie de duse.

O concepție mai largă care integrează în plus și investițiile financiare, corespunzătoare achizițiilor și cesiunilor de titluri imobilizate, împrumuturile și rambursările de împrumuturi acordate. Această a doua concepție prezintă avantajul apariției efectului global al investirii, atât la nivelul creșterii interne (achiziții de imobilizări corporale și necorporale) cât și la nivelul creșterii externe (imobilizări financiare).

C.Nivelul finanțăriiinventariază resursele exterioare, mișcările de capitaluri proprii (creșteri sau rambursări), de datorii, emisiunea de noi împrumuturi și rambursări de datorii vechi, avansurile cu caracter financiar primite de la terți, dividendele plătite în cursul exercițiului. Pot fi introduse și cheltuielile financiare ce corespund datoriilor și investițiilor financiare.

După ce în Ordinul Experților Contabili din Franța propunea tabloul fluxurilor de trerzorerie (prezentat mai sus), IASC, la 1 ianuarie 1979 emite norma IAS 7 privind tabloul de finanțare, care este revizuită și modificată la 1 ianuarie 1994 devenind IAS 7 “Tablourile fluxurilor de trezorerie” (Cash Flow Statements).

Această normă este foarte importantă pentru sistemul de normalizare contabilă din multe țări, inclusiv România.

La fel cași cele prezentate mai înainte, tabloul de trezorerie cuprinde: fluxuri ale activității de exploatare, fluxuri ale activității de investiții și fluxuri ale activității de finanțare.

Fluxurile de trezorerie ale activității de exploatare

Activitățile de exploatare sunt principalele activități generatoare de venituri și orice alte activități, cu excepția celor definite ca fiind activități de investiții sau de finanțare.

Mărimea mișcărilor de trezorerie legate de exploatare este un indicator-cheie al măsurii în care întreprinderea a degajat, prin exploatarea sa, suficiente fluxuri de trezorerie, pentru a rambursa împrumuturile sale, a menține capacitatea sa de exploatare, a vărsa dividende și a realiza noi investiții, fără să recurgă la alte surse externe de finanțare. De asemenea, utilizate cu alte date, informațiile privind diferite categorii de fluxuri istorice de trezorerielegate de exploatare pot să fie utile pentru previziunea fluxurilor viitoare de trezorerie aferente exploatării.

Fluxurile de trezorerie aferente activității de exploatare sunt, în mod esențial, consecința principalelor activități generatoare de venituri ale întreprinderii. Ca urmare, ele sunt, în general, rezultatul operațiilor și evenimentelor care concură la formarea rezultatului net.

Definiția și precizările anterioare, deși imprecise, sunt completate de IAS 7, printr-o listă de exemple. Asfel, constituie fluxuri de trezorerie ale exploatării, cu predilecție:

-încasările care decurg din vânzarea de bunuri și prestarea de servicii;

-încasările care provin din redevențe, onorarii, comisioane și alte venituri;

-plățile privind furnizorii și salariații;

-plățile de impozite, exceptând cazurile când ele vizează activitățile de investiții sau de finanțare.

O întreprindere poate să dețină titluri în scopuri comerciale, caz în care acestea sunt asemănătoare stocurilor achiziționate pentru a fi vândute. Ca atare, fluxurile de trezorerie, care provin din achiziționarea și cesiunea de titluri deținute în scopuri comerciale, sunt incluse în categoria activităților de exploatare. În mod asemănător, avansurile de casă și împrumuturile acordate de instituțiile financiare sunt calificate, în general, în categoria activităților de exploatare, știut fiind că ele se referă la principala activitate generatoare de venituri a acestui tip de unități.

Unele operații precum cesiunea unei imobilizări de tipul instalațiilor de producție pot să genereze un plus sau un minus de valoare, care afectează rezultatul net. Fluxurile de trezorerie legate de astfel de operații nu aparțin, totuși, exploatării, deoarece astfel de operații intră sub incidența activităților de investiții.

O întreprindere trebuie să prezinte fluxurile de trezorerie aferente activității de exploatare făcând apel:

-fie la metoda directă, conform căreia informațiile furnizate se referă la încasări și plăți (intrări și ieșiri de fonduri) brute;

-fie la metoda indirectă, conform căreia rezultatul net este corectat, pentru a ține cont:

●de influența operațiilor care nu au un caracter monetar

●de orice report sau regularizare a încasărilor sau plăților trecute sau viitoare, presupuse de exploatare;

●de elementele de venituri sau cheltuieli asociate fluxurilor de trezorerie care vizează investițiile sau finanțarea .

IAS 7 recomandă întreprinderilor utilizarea metodei directe, pentru că această metodă permite obținerea de informații care se dovedesc a fi utile pentru estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie, fapt ce nu este posibil prin aplicarea metodei indirecte.

Metoda directă presupune operarea directă în fluxuri monetare pe care le grupează în diferite categorii de încasări și plăți. Nu se face referire în normă la categoriile ce trebuie constituite.

Fluxurile de trezorerie ale activității de exploatare pot fi prezentate prin metoda directă, astfel:

Încasări generate de relațiile cu clenții

-Plăți în favoarea furnizorilor și personalului

-Dobânzi și dividende plătite (pot intra și la fluxuri de finanțare)

-Plăți privind impozitele asupra beneficiilor (acestea pot fi împărțite între activitățile de exploatare, investiții și finanțare)

-Alte plăți generate de exploatare

+Elemente extraordinare

=+Fluxul net de trezorerie relativ la activitățile de exploatare

Conform metodei directe, informațiile privind principalele categorii de intrări și ieșiri de fonduri brute pot să fie obținute:

-pe baza înregistrărilor contabile ale întreprinderii;

-fie prin ajustarea vânzărilor, costului vânzărilor (sau dobânzilor și veniturilor asimilate dobânzilor debitoare și cheltuielilor asimilate, pentru o instituție financiară) și celelalte elemente ale contului de profit și pierdere în funcție:

i)de variațiile intervenite în cursul exercițiului, în cadrul stocurilor, creanțelor și datoriilor de exploatare;

ii)de celelalte elemente fără incidențe monetare;

iii)de celelalte elemente pentru care incidențele monetare constau în fluxuri de investiții sau de finanțare.

În privința metodei indirecte, prezentarea din norma internațională este următoarea:

+Rezultatul net înaintea impozitării și elementelor extraordinare

Eliminarea cheltuielilor și veniturilor fără incidență asupra trezoreriei:

+Cheltuieli cu mortizările și provizioanele

-Venituri din amortizări și provizioane

Eliminarea cheltuielilor și veniturilor nelegate de exploatare:

+Rezultatul cesiunii imobilizărilor și plasamentelor

+Cheltuieli privind dobânzile

-Venituri din plasamente

=+Rezultatul din exploatare înainte de variația NFR

+Variația stocurilor

+Variația conturilor clienți și a altor creanțe din exploatare

+Variația conturilor furnizori și a altor datorii din exploatare

-Dobânzi și dividende plătite (pot fi incluse la fluxurile activității de finanțare)

-Plăți privind impozitele asupra beneficiilor (acest flux poate fi împărțit între exploatare, finanțare, investiții)

+Elemente extraoadinare

=+Fluxul net de trezorerie relativ la activitățile de exploatare

Conform metodei indirecte, fluxul net de trezorerie aferent activității de exploatare se determină prin ajustarea rezultatului net, ținând cont de incidența:

-variațiilor intervenite în cursul exercițiului, în cadrul stocurilor, crențelor și datoriilor din exploatare;

-alte elemente care nu indică încasări și plăți cum sunt:amortizări, provizioane, impozite amânate, câștiguri sau pierderi din cursuri de schimb (nerealizate), beneficii nedistribuite ale societăților asociate și interesele minoritare.

-alte elemente pentru care incidența asupra trezoreriei se realizează prin fluxuri de investiții și de finanțare.

Fluxurile de trezorerie ale activităților de investiții

Acestea sunt reprezentate de plăți care au fost efectuate pentru achiziționarea de active destinate să genereze venituri și fluxuri de trezorerie viitoare.

Fluxurile de trezorerie informează în ce măsură întreprinderea își asigură perenitatea și creșterea. Ele cuprind:

-plăți efectuate pentru achiziționarea de imobilizări corporale, necorporale și alte active pe termen lung, inclusiv cheltuieli de dezvoltare capitalizate și plăți implicate de imobilizări produse de întreprindere pentru sine.

-încasări ce decurg din vânzarea de imobilizări corporale și necorporale și alte active pe termen lung.

-plăți efectuate pentru achiziționarea de titluri de participare și de titluri de creanță ale altor întreprinderi, precum și plăți efectuate pentru achiziționarea de participații în întreprinderi de tip joint-ventures (altele decât plățile efectuate pentru instrumente considerate ca fiind echivalente de lichidități sau deținute în scopuri comerciale).

-încasări relative la vânzarea de titluri de participare și de titluri de creanță ale altor întreprinderi, precum și încasările relative la vânzarea de participații în întreprinderi de tipjoint-ventures(altele decât încasările generate de instrumente considerate ca fiind echivalențe de lichidități sau cele deținute în scopuri comerciale).

-avansurile de trezorerie și împrumuturile acordate (altele decât avansurile și împrumuturile acordate de o instituție financiră) precum și încasările legate de încasarea acestora.

Rubricile care se găsesc în exemplele din IAS 7 referitoare la astfel de fluxuri sunt:

-Achizițonarea de filiale(-) trezoreria achiziționată

+Cesiunea de filiale

-Achiziția de imobilizări

-Achiziția de plasamente

+Încasări ce rezultă din cesiunea de imobilizări

+Încasări ce rezultă din cesiunea de plasamente

+Dobânzi încasate

+Dividende încasate

=+Fluxul net de trezorerie relativ la activitățile de investiții

Fluxurile de trezorerie ale activităților de finanțare

Activitățile de finanțare sunt acele activități care antrenează schimbări în mărimea și structura capitalurilor proprii și capitalurilor împrumutate ale întreprinderii.

Prezentarea separată a caestor fluxuri în tabloul de trezorerie este dată de posibilitatea utilizării lor în previziunea sumelor oe care aportorii de acpitaluri le vorretrage din fondurile (capitalurile) viitoare.

Mișcările de trezorerie generate de activitățile de finanțare se referă la:

-încasările din emisiunea de acțiuni și alte instrumente ale capitalurilor proprii;

-vărsăminte efectuate actionarilor pentru achiziționarea sau răscumpărarea acțiunilor întreprinderii;

-încasări/rambursări din împrumuturi obligatare,împrumuturi statutare, bilete de trezorerie, titluri de împrumut ipotecar sau alte titluri de împrumut pe termen scurt, mediu sa lung;

-vărsăminte efectuate de un locatar pentru reducerea soldului datoriei referitoare la un contract de locație-finanțare.

Rubricile întâlnite în IAS 7 în acest sens sunt:

+Creșterea de capital, în numerar

-Rambursarea de capital, în numerar

+Emisiunea (contractarea) de împrumuturi (altele decât cele de trezorerie)

-Rambursarea de împrumuturi (altele decât cele de trezorerie)

-Rambursarea de datorii ce rezultă din contracte de locație finanțare (leasing)

-Dobânzi și dividende plătite (pot fi incluse la fluxuri de exploatare)

=+Fluxul net de trezorerie relativ la activitățile de finanțare

În principiu fluxurile de trezorerie trebuie să fie prezentate la nivelul mărimii lor brute. Ca atare nu este posibil să se compenseze încasările și plățile din aceeași categorie și chiar din categorii diferite.

În IAS 7 sunt admise două excepții:

1)încasările/plățile în contul clienților, atunci când fluxurile de trezorerie nu decurg din activitățile întreprinderii ci din cele ale clientului;

2)încasările/plățile referitoare la elementele ce au un ritm de rotație rapid, o valoare mare și scadențe scurte.

Câștigurile și pierderile nerealizate, ce rezultă din variația cursului între data fluxurilor și data închiderii exercițiilor, nu constituie fluxuri monetare. Totuși efectul variațiilor cursurilor lichidităților deținute sau datorate este prezentat întabloul fluxurilor de trezorerie, pentru a permite compararea între lichiditățile aferente deschiderii și închiderii exercițiului. Prezentarea se face separat de fluxurile de trezorerie ale activităților de exploatare, investiții și finanțare.

Fluxurile de trezorerie, care provin din dobânzi și dividende încasate, trebuie să fie prezentate separat de cele care sunt generate de dobânzile și dividendele plătite. Totodată, ele trebuie să fie delimitate pe cele trei categorii de activități, iar apartenența lor la una sau alta dintre categorii trebuie să fie păstrată de la un exercițiu la altul.

Pentru instituțiile financiare, dobânzile și dividendele încasate și vărsate constituie fluxuri din exploatare.

În cazul dobânzilor și dividendelor plătite există două interpretări posibile:

a)Sunt considerate o consecință a politicii de finanțare alese și le clasifică, deci, în categoria fluxurilor de finanțare.

b)Se estimează că, de fapt, cle mai important lucru este să se pună în evidență capacitatea întreprinderii de a degaja, prin activitatea sa, activele necesare finanțării sale.

Același lucru se întâmplă și cu dobânzile și dividendele încasate. De aceea, acestea sunt considerate fie fluxuri de investiții fie fluxuri de exploatare.

Plățile privind impozitul asupra beneficiilor sunt clasificate în categoria fluxurilor de trezorerie care provin din activitățile de exploatare, deoarece o defalcare pe cele trei cativități este foarte dificilă și complicată. Totuși, atunci când este posibil să se conecteze fluxul generat de impozit la o operație ce dă naștere unui flux de trezorerie clasificat în categoria activităților de investiții sau de finanțare, acest flux va fi prezentat, după caz, în rubricile activităților de investiții,respectiv finanțare.

Chiar dacă fluxurilede trezorerie care rezultă din impozitare sunt delimitate și prezentate pe mai multe activități, tabloul fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte și mărimea totală.

Elementele extraordinare nu constituie o rubrică particulară, distinctă de cele trei categorii de fluxuri ale tabloului de trezorerie. Ele, însă, trebuie prezentate separat în cadrul fiecărei activități, pentru a permite utilizatorilor să înțeleagă natura și incidența lor asupra mișcărilor de trezorerie actuale și viitoare ale întreprinderii. Aceste informații vin în completarea celor relative la natura și mărimea elementelor extraordinare, așa cum cere norma IAS 8 “Rezultatul net al exercițiului, erorile fundamentale și schimbările de metode contabile”.

4.4.2.ANALIZA INFORMAȚIILOR FURNIZATE DE

TABLOUL FLUXURILOR DE TREZORERIE

Tabloul fluxurilor de trezorerie este situația ce permite urmărirea și interpretarea evoluției poziției financiare a întreprinderilor. De altfel, el este singura situație financiară ce permite să se prezinte proveniența resurselor (elementelor de trezorerie) întreprinderii și utilizarea lor.

Acest document nu poate să fie întocmit, în general, de utilizatorul extern, numai cu ajutorul bilanțurilor și conturilor de profit și pierdere, deoarece o comparație între mărimile ce figurează în două bilanțuri succesive arată variațiile nete, dar nu și cele brute.

După cum se cunoaște în țările francofone, de multă vreme analiza fluxurilor a fost axată pe variația fondului de rulment, garant al echilibrului financiar pe termen lung. Globalizarea și financiarizarea economiilor a făcut ca o atare abordare să piardă teren, având în vedere caracterul discutabil al relevanței informațiilor oferite, într-o abordare centrată pe echilibrul pe termen lung.

IASC oferă “flexibilitate în adaptarea tabloului la caracteristicile fiecărei întreprinderi.

Trezoreria joacă un rol preponderent în activitatea întreprinderii și asigură perenitatea sa. Ea constituie un indicator cheie care permite aprecierea solvabilității pe termen scurt, și măsurarea nevoilor de finanțarea pe termen lung.

Variația trezoreriei constituie o informație mai obiectivă decât variația fondului de rulment, explicată de tabloul nevoi-resurse, a cărui mărime poate fi influențată de numeroase operații contabile. În fapt, tabloul explicativ al variației trezoreriei este ultimul model al tablourilor de flux care a fost recomandat, în anul 1988 de către Ordinul Experților Contabili și Contabililor Agreați (O.E.C.C.A.) din Franța.

Problematica tablourilor de flux este dezvoltată și în literatura românească de specialitate, care recomandă în mod clar că “situațiile financiare ale întreprinderilor românești (în special cele mari) trebuie să încorporeze tablourile de flux, în special tabloul de trezorerie, cainstrumente extrem de utile în analiza situației financiare”.

Schema funcțională a acestui tablou evidențiază contribuția a trei funcții esențiale ale întreprinderii la variația trezoreriei exercițiului. Cele trei funcții explicative ale trezoreriei sunt: exploatarea, investiția și finanțarea; acestea corespunzând fluxurilor din tabloul de trezorerie.

Din studiul tabloului rezultă că operațiile de finanțare (notate cu C)depind de modul în care trezoreria de exploatare (notată cu A) acoperă necesarul de finanțaredeterminat de operațiile de investire (notate cu B). Prin urmare, trebuie studiat soldul (A-B) corespunzând diferenței între trezoreria rezultată din exploatare (A) și cea rezultate din operații de investire (B).

1)Dacă A-B este pozitiv, atunci întreprinderea este în măsură să finanțeze din exploatare investițiile sale. În mod normal, ea nu va avea nevoie să apeleze la capitaluri exterioare, ea fiind în măsură să-și ramburseze datoriile.

Totuși, pentru a judeca favorabil comportamentul financiar al întreprinderii, trebuie să ne asigurăm că investițiile realizate sunt suficiente pentru a asigura evoluția și menținerea competitivității.

2)Dacă A-B este nul sau aproape de zero, atunci ne aflăm în prezența unei întreprinderi vulnerabile. De aceea este necesar să ducem analiza mai departe observând, în particular, valoarea fluxurilor de exploatare și de investire pentru a ne putea lansa într-un program de investițiice necesită capitaluri importante.

3)Dacă A-B este negativ, întreprinderea nu este în măsură să-și finanțeze investițiile prin exploatare, ea fiind foarte vulnerabilă. Pentru finanțarea unui plan de relansare sau restructurare, va trebui fie să renunțe la o parte din investiții, fie să facă apel la o creștere de capital.

Această judecată trebuie nuanțată, având în vedere rata de creștere a întreprinderii, natura activităților sale și situația sectorului din care face parte. În cazul unei întreprinderi dintr-un sector caracterizat printr-o puternică rată de creștere, relizarea investițiilor este indispensabilă menținerii cotei de piață și deci a supraviețuirii sale. În absența sau insuficiența investițiilor, întreprinderea va deveni vulnerabilă.În cazul unei întreprinderi ce aparține unui sector cu un coeficient ridicat de capital, se estimeză că trezoreria de exploatare trebuie să acopere, cu prioritate, investițiile pentru dezvoltare. Acestea arată că un raționament eronat asupra comportamentului financiar al unei întreprinderi plecând de la un studiu grăbit, poate avea repercursiuni dezastruase asupra întreprinderii.

4.4.3.ÎNTOCMIREA TABLOULUI FLUXURILOR

DE TREZORERIE LA S.C. ARECA S.A.

Pentru a întocmi tabloul fluxurilor de trezorerie, se pornește de la datele prezentate în bilanțul și contul de profit și pierdere de pe anul 1999.

În privința fluxurilor de exploatare se va alege metoda indirectă. Opțiunea este legată de faptul că, în practică, sistemul contabil este fundamentat pe o contabilitate de angajamente și nu pe una de trezorerie ceea ce determină reconstituirea cu ușurință a fluxurilor de trezorerie plecând de la rezultat.

Rezultatul net înaintea impozitării și elementelor extraordinare este: 1287904 mii lei.

Dacă totuși dorim realizarea tabloului folosind metoda directă pentru determinarea fluxurilor aferente activității de exploatare, ar trebui să folosim un tablou de lucru sau conturi “T” pentru determinarea variației fiecărui element. Acest tablou cuprinde, în prima parte, conturi din balanța de la sfârșitul exercițiului precedent după închiderea conturilor de venituri și cheltuieli și conturile din balanța de la sfârșitul exercițiului curent înainte de închiderea conturilor de venituri și cheltuieli. Variația soldului final al fiecărui cont între cele două balanțe de verificare se regăsește, prin intermediul unor înregistrări de tip debit/credit.

Tabloul fluxurilor de trezorerie se prezintă astfel:

TABLOUL FLUXURILOR DE TREZORERIE

AL S.C. ARECA S.A. PE ANUL 1999

-MII LEI-

Situația din tabloul fluxurilor de trezorerie poate fi interpretată favorabil deoarece diferența între fluxurile de trezorerie din activitatea de exploatare și cele aferente activității de investiții este pozitiv, ceea ce arată că întreprinderea este în măsură să finanțeze din exploatare investițiile sale. Teoretic, ea nu va avea nevoie de capitaluri exterioare, fiind în măsură să-și ramburseze datoriile.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

S.C. ARECA S.A. este o unitate economică relativ mică din Municipiul București. Producția acesteia este destinată în mare parte exportului. Principalele obiecte de activitate sunt producerea și comercializarea articolelor din cauciuc și a confecțiilor textile.

Capitalul societății în valoare de 3275325 mii lei este deținut în totalitate de persoane fizice române care au cumpărat pachetele de acțiuni de la FPS și FPP IV Muntenia în 1995.

În perioada analizată S.C. ARECA S.A. a obținut profituri mici, datorită politicii de investiții, dar și datorită dificultăților din economia României. Astfel, profitul societății a înregistrat o situație oscilantă, scăzând în 1998 față de 1997de la 897624 mii lei la 92924 mii lei, pentru ca în 1999 să crească la 452644 mii lei.

Activitatea de investiții a afectat și situația lichidităților acesteia. Aceasta se poate observa și din analiza ratelor de lichiditate (solvabilitate) care relevă faptul că lichiditățile sunt mai mici decât exigibilitățile potențiale. Ratele solvabilității globale și a solvabilității patrimoniale, prin valorile lor arată că totuși, întreprinderea prezintă credibilitate în ceea ce privește capacitatea de rambursare a creditelor.

Creșterea destul de evidentă a creanțelor-clienți poate să provoace o relativă stare de neliniște, însă conturile de furnizori prezintă o creștere mult mai mare, întreprinderea urmărind scăderea termenului de încasare a clienților și mărirea termenului de plată a furnizorilor.

Existența unei trezorerii nete negativeconstituie un element de îngrijorare. Această concluzie este susținută și de starea indicatorului “trezorerie la scadență”, calculat pe baza informațiilor bilanțiere.

Trezoreria la scadență(TS)=Valori realizabile pe termen scurt+Disponibilități

Exigibilități pe termen scurt

care este egal cu 0,26, rezultat nefavorabil deoarece este subunitar.

Această situație precară este evidențiată și de “trezoreria la vedere”:

Tv=Disponibilități/Exigibilități pe termen scurt

care este de 0,06, rezultat situat în afara bornelor de 0,2 și 0,3.

Informațiile prezentate de tabloul de finanțare sunt dezvoltate de tabloul fluxurilor de trezorerie.

Tabloul fluxurilor de trezorerie este determinat de o concepție de echilibru financiar, centrată, în mod esențial, pe flexibilitatea financiară. Aceste caracteristici sunt apreciate prin intermediul capacității întreprinderii de a genera fluxuri pozitive de trezorerie, plecând de la activitățile sale de exploatare. Fluxul de trezorerie generat de activitățile de exploatare este indicatorul central al analizei situației unei întreprinderi.El este utilizat și pentru aprecierea performanțelor acesteia pe o perioadă medie.

Arhitectura tabloului fluxurilor de trezorerie a fost influențată, în mod implicit, de cercetarea generată odată cu proliferarea piețelor financiare și mai ales de:

-modelul de luare a deciziei de către investitor;

-modelul de evaluare a întreprinderii, adoptat în teoria financiară;

-ipoteza de eficiență a piețelor de capitaluri.

Cercetările și practica bursieră au dovedit că interesul investitorului se regăsește, mai degrabă, în fluxurile monetare, decât în beneficiile contabile sau indicatorii derivați. Tabloul fluxurilor de trezorerie permite să se stabilească un raport între informațiile contabile și procesul de luare a deciziilor de către investitor. Să nu uităm că unul din obiectivele acestui model este de a ajuta investitorul în aprecierea capacității întreprinderii de a plăti dividende.

Fiind utile investitorilor, informațiile furnizate de tablou contribuie la asigurarea eficienței piețelor financiare. Să ne reamintim că ipoteza eficienței piețelor financiare reflectă pe de-a-ntregul informațiile disponibile. Pe o piață eficientă, prețul unui activ financiar este rezultatul unei estimări corecte a valorii actualizate a fluxurilor.

Structura tabloului fluxurilor de trezorerie și, mai ales, ordinea de prezentare a funcțiilor favorizează o lectură normativă, prin care se atribuie fluxurilordin exploatare un rol determinant în finanțarea creșterii și în determinarea necesarului de finanțare externă. Altfel spus, cash-flow-ul din exploatare este un indicator cheie, în aprecierea capacității întreprinderii de a genera lichidități suficiente în vederea realizării de noi investiții, fără să recurgă la surse externe de finanțare.

Tabloul fluxurilor de trezorerie prezintă informații istorice referitoare la fluxurile monetare, dar aceste informații stau la baza previziunilor fluxurilor. Se crează astfel premisele pentru estimarea valorii întreprinderii.

Noțiunea de fluxuri de trezorerie prezintă un caracter mai obiectiv decât cea de fond de rulment, concept influențat de aplicarea unor convenții contabile. Fluxurile de trezorerie din exploatare corespund capacității de autofinanțare.

În România, tabloul de trezorerie nu face parte din situațiile financiare obligatorii. Există, însă, un document integrat în programele de restructurare și redresare financiară care trebuie întocmite de agenții economici aflați în regimul de supraveghere economico-financiară, precum regiile autonome și societățile cu capital majoritar de stat. Acesta poartă denumirea de “Tabloul fluxurilor de numerar”, și folosește noțiunea de “capital de lucru” care este echivalent cu fondul de rulment.

Situația pozitivă a trezoreriei din activitatea de exploatare este cheia continuării profitabilității întreprinderii, chiar dacă pe termen scurt eventualele deficite pot fi acoperite prin recurgerea la finanțarea externă.

Gradul de acoperire al dobânzilor este un indicator al solvabilității întreprinderii, calculat prinraportul:

Rezultatul din activitatea de exploatare înainte de impozit

Cheltuieli cu dobânzile

care în cazul nostru este de 121%. El reflectă capacitatea întreprinderii de a acoperi cheltuielile cu dobânzile cu profiturile anuale. Atât numărătorul, cât și numitorul raportului sunt determinate de contabilitatea de angajamente.

Gradul de acoperire a dividendelor cu fluxurile de trezorerie din activitatea de exploatare nete poate releva situații în care dividendele au fost plătite din alte surse.

În cazul nostru, S.C. ARECA S.A.prezintă o situație în care cheltuielile cu dobânzile sunt foarte mari datorită volumului mare de credite pe termen scurt care au fost utilizate pentru finanțarea atât a nevoilor temporare cât și pentru finanțarea într-o proporție însemnată a nevoilor permanente.

Politica de investiții dusă de întreprindere poate fi observată și din situația fluxurilor de trezorerie aferente activității de investiții. Aceasta este susținută din surse proprii și din credite pe termen scurt și mediu. Opțiunea pentru această variantă este determinată atât de situația economiei României cât și de legislația economico-financiară și instabilitatea ce caracterizează mediul politico-economic.

Deși considerat net superior tabloului de utilizări și resurse, tabloul fluxurilor de trezorerie nu a scăpat nici el criticilor. El prezintă următoarele limite: definirea și rolul trezoreriei; conținutul funcției de exploatare și modul de calcul al fluxurilor care îi sunt asociate; evaluarea performanțelor, prin intermediul fluxurilor de trezorerie; insuficiența sa în aprecierea evoluției situației financiare a unei întreprinderi.