Contabilitatea Serviciilor de Hairstyling

CAPITOLUL 1

1.1 Anatomia firului de par

Firul de par face parte din familia fanerelor ,iar functia sa esentiala este de a proteja capul.Fiind un organ viu acesta ia nastere dintr-un germen astfel celulele se înmultesc, germenele se dezvolta, capatând forma unei sfere goale în interior. La randul ei,celula,are in componenta trei tipuri de straturi:

– stratul exterior – ectoderma – care asigura legaturile cu exteriorul;

 – stratul interior – endoderma – care regleaza nutritia;

-stratul intermediar – mesoderma.

Partea vizibila a firului de par ,numita si tija,este compusa din trei straturi tubulare imbinate intre ele si anume:

-canalul medular: este format din maduva si prezinta un lumen cu celule slabe.

-corticala reprezinta corpul fibrei capilare de aceea este si mai dens. Tot aceste celule sunt cele care produc si melanina ,cea care da culoare firului de par,in plus acestea asigura rezistenta si elasticitatea podoabei capilare.

-cuticula(epidermicula) formeaza un strat protector,impermeabil care imbraca corticala cu 6 pana la 10 straturi de celule dispuse in straturi subtiri. Atunci cand cuticula este distrusa(decolorare) atunci corticala absoarbe apa foarte usor ,iar fibra capilara devine poroasa.

Radacina este partea vie a parului.Ea este implantata oblic in scalp intr-un saculet numit folicul pilos care la randul sau este acoperit in derm de tecile epiteliale. Foliculul pilos este alcatuit dintr-un bulb care are la baza papila cutanata,aceasta la randul ei fiind formata din vase mici, ce au rolul de a aduce nutrientii care circula in sange, dar si fibre nervoase .Deasupra acestui bulb se afla glanda sebacee,situata in hipoderm,care permite lubrifierea parului. Muschiul erector se afla la baza folicului pilos si determina fenomenul de ridicare/zbarlire a firelor de par declansat de frig sau emotii.

1.1.2 Ciclul de crestere si dezvoltare a firului de par

O fiinta umane se naste ,in medie, cu o suta de foliculi pilosi programati a se dezvolta si care cresc in grupe de unu pana la patru fire de par si care se raspandesc aleatoriu pe pielea capului. Un nou-nascut are circa 1140 de folicului/cmp,dar inca din primul an acest numar scade ajungand astfel ca in jurul varstei de 25 de ani sa numere 685 de folicului/cmp. Scalpul adultului contine un milion de foliculi pilosi cu 120.000-150.000 de fire de par vizibile.Intr-o viata fiecare folicul pilos produce aproximativ 15 fire de par si este supus unui numar de douzeci de cicluri.Acestea se deruleaza in trei etape:

Faza anagena sau faza de crestere in care firul de par ia nastere din folicul si creste printr-o diviziune intensa a celulelor radacinii dinspre hipoderm spre derm. Viteza de crestere este de un milimetru la trei zile,adica de 12-15 cm/an. Aceasta perioada dureaza intre 2 si 5 ani ,iar bulbul pilos ramane in partea inferioara a epidermului si ramane acolo pana la urmatoarea faza. Aproximativ 85% din par se afla in acest stadiu.

Faza catagena sau faza de involutie dureaza aproximativ doua sau trei saptamani si permite parului sa se pregateasca pentru perioada de odihna. Aproximativ 3% din par se afla in acest stadiu,timp in care foliculul se micsoreaza sensibil.

Faza telogena sau faza de odihna parul nu mai creste ,ci ramane atasat de foliculul sau ,iar bulbul stagneaza. Aceasta perioada dureaza 6-7 luni,iar la sfasitul acesteia firul de par vechi cade fiind determinat de cresterea unuia nou. Aproximativ 12% din par se afla in aceasta faza de odihna.

1.1.3 Tipuri de par

În functie de aspectul, natura si caracteristicile firului de par se prezinta astfel:

1.parul normal, sanatos – este elastic, se modeleaza usor si se piaptana usor în stare umeda. Prezinta elasticitate, luciu si finete, deoarece stratul solzos de la suprafata firului de par este compact si neted. Va fi spalat la un interval de 10 zile. Se recomanda folosirea unui sampon cu P.H. neutru.

2.parul subtire si rar – este lipsit de rezistenta si este rar ceea ce este determinat de cantitatea redusa si de grosimea redusa a firului. Deoarece fibrele elastice din interior sunt în numar redus el prezinta un aspect moale si ofilit. Structura firului de par se poate întari datorita substantelor ( de exemplu, compusilor de calciu), care adera la par din exterior si se infiltreaza în stratul solzos. Ca întaritor actioneaza asupra parului si keratina, colagenul si proteinele. Nu trebuie lasat parul subtire sa creasca mai lung de nivelul umerilor. Lungimea parului trebuie sa fie proportionala cu volumul. Parul tuns drept este mai acceptabil decât tunsoarea în scara. În principiu ondularea chimica ester ideala pentru ca firele de par sa devina vizibil pufoase.

3.parul gras – este lipicios, umed, atârna în suvita, se lipeste de cap, pieptanatura îsi pierde repede volumul si forma pufoasa. Cauza consta în excesul de sebum (surplusul de grasime) care, fiind fluida se raspândeste usor de-a lungul firului. Daca sebumul este amestecat cu matreata se formeaza un strat umed, care se aseaza pe scalp si duce la astuparea porilor. În acest mod parul nu mai poate respira, modificându-si negativ aspectul si poate duce la caderea lui în cantitati considerabile. Se recomanda sa se spele parul atât de des cât este necesar. Este dovedit ca spalatul des nu stimuleaza în nici un fel secretia suplimentara de grasime. Pentru îngrijire se întrebuinteaza produsele speciale care cu siguranta nu contin nici grasime, nici balsam, nici substante nutritive cu actiune de încarcare a parului si favorabile caderii parului. Parul gras nu se piaptana prea des pentru ca intensifica dispersarea grasimii pe par. Foarte important este ca pieptanul si peria sa fie spalate la fiecare spalare a capului. Se vor evita coafurile care sunt lipite de cap. Este indicata si ondualrea chimica precum si decolorarea suvitelor de par.

4.parul uscat refractar – este de obicei de culoare închisa sau roscata, firele contin fibre puternice de keratina care se opun oricarui efort de modelare. Este lipsit de luciu deoarece glandele produc grasime insuficienta. Se recomanda o spalare odata la 7-14 zile cu sampoane ce au la baza galbenus de ou, lanolina sau lecitina.

5.parul deteriorat – suprafata firului de par este aspra, stratul solzos este discontinuu, sfarâmicios. Daca firele sunt lungi atunci capatul firului este distrus datorita unui proces de îmbatrânire, iar vârfurile despicate. Se recomanda folosirea unor preparate curative cu substante nutritive grase precum si substante de refacere care niveleaza si încleiaza stratul solzos.

6.parul cret – valurit sau chiar buclat, aproape întotdeauna rezistent si stabil, si cel mai adesea uscat, din aceasta cauza fiind si friabil. Parul ondulat de la natura poseda din abundenta ceva ce lipseste parului drept, adica elasticitatea. Parul arata vioi si natural însa este greu a-i imprima forma dorita, deoarece tinde mereu spre forma sa initiala. Aceasta forta a parului poate fi "îmblânzita" încarcând parul cu substante nutritive. Preparatele sunt din seria parului uscat si friabil. Buclele pot deveni mai stralucitoare cu ajutorul lacului ce contine grasimi sau ulei de rapita. Ele trebuie dozate corect, frecându-le între palme si apoi netezind parul cu ele. Cea mai potrivita tunsoare este cea în trepte, cararea si bretonul evitându-se.

7.parul ciufulit, zbârlit – este la prima vedere neted dar pe alocuri creste în vârtejuri ceea ce împiedica aranjarea lui. Ondularea chimica ce îmblânzeste vârtejurile este recomandata. Se recomanda preparate speciale pentru par uscat sau deteriorat.

8.parul friabil – parul care de abia a crescut din radacina este perfect sanatos. Stratul cornos este întreg, parul luceste, este elastic si moale. Situatia se schimba când parul îmbatrâneste. Deoarece parul creste destul de încet (de exemplu, 1-1,5 cm pe luna) atunci vârful parului care a crescut de la carare pâna la lobul urechii are vârsta de un an. La doua spalari pe saptamâna întregul par a suportat 100 de spalari, a stat sub jetul fierbinte al feonului 24h si a suportat câteva mii de pieptanaturi pe an. În final parul s-a degradat. Stratul solzos care apara firele de par s-a uzat, astfel ca parul si-a pierdut luciul si se încurca usor mai ales la vârfuri. Substantele nutritive grase, precum si substantele de refacere, niveleaza si încleiaza stratul solzos. Este foarte important ca dupa fiecare spalare sa se faca o clatire speciala pentru par deteriorat, pentru ca pieptanul sa alunece cu usurinta fara sa agate stratul solzos. La fiecare a 3-4 spalare, în loc de substante nutritive se folosesc creme curative. Ele contin o concentratie mai mare de substante de refacere si actioneaza un timp mai îndelungat.

 1.2 Puteri,simboluri si caracteristici magice

Un obiect al traditiilor si al credintelor ,simbol ierarhic si religios sau cu semnificatii mistice ,parul a fost inzestratde catre oameni, inca din cele mai vechi timpuri ,cu diverse puteri,simboluri si caracteristici magice.

Iata deci un mini atlas al parului in lume, despre principalele traditii, credinte si obiceiuri in diferite colturi ale pamantului:

In Australia , ca multe alte culturi antice si traditiile aborigene ofera o mare importanta parului. In trecut, se credea ca parul are puteri magice si poate fi folosit de vrajitori pentru a realiza vraji si farmece malefice. Avand in vedere deci aceste credinte, putem intelege de ce chiar si acum, in prezent, australienii sunt extrem de atenti la locul unde ajunge parul lor tuns. De asemenea, australienii isi prind uneori parul intr-un fel de plasa de care pot fi atasate diferite obiecte ceremoniale. In unele cazuri, parul este considerat un semn al superioritatii ierarhice. Lasandu-si parul sa creasca, o persoana arata faptul ca a obtinut o oarecare importanta si un statut social respectat. Simbolic, parul va fi taiat in perioade de doliu.

Daca exista o tara care sa fi avut in permanenta o puternica legatura cu podoaba capilara, atunci cu siguranat Franta trebuie sa fie acea tara. Atunci cand romanii au intampinat o rezistenta apriga in aceasta regiune iar Caesar a iesit intr-un final victorios, acesta a impus ca dusmanii sai sa renunte la parul lung si sa se rada in cap. Cum parul lung a simbolizat inca din perioada celtica puterea si libertatea, taierea parului reprezenta cea mai mare umilinta posibila. 

Regii merovingieni erau cunoscuti si sub titulatura de "regii cu par lung". Parul a fost considerat in continuare un semn al virtutii, al caracterului si era un simbol sacru. Pe masura ce au trecut secolele, parul a devenit un element al modei si chiar daca perucile fusesera folosite doar in Egiptul Antic, Anglia si Franta le-au readus in centrul atentiei in secolul 17. Considerat ca o adevarata extensie a omului, de asemenea in viata cat si dupa moarte, parul este mai mult decat un "suvenir". De aceea, de exemplu, cele cateva suvite de par ale Mariei Magdalena, pastrate intr-un relicvariu de la manastirea St. Maximin sunt un simbol al prezentei reale a Sfintei.

India este fara indoiala una din tarile unde parul detine i importanta suprema,fiind primul criteriu al frumusetii feminine si de asemenea ,inzestrat cu un caracter sacru.Fiind un centru a atentiei,femeile isi doresc ca parul lor sa fie lung,negru,des si puternic. 80% din femeile din India isi poarta parul lung sau foarte lung si au extrem de multa grija de el. Cel mai des tratament este cel cu uleiuri vegetale speciale care se lasa peste noapte pe par si se spala abia a doua zi. Verbul „a sampona „ provine chiar din cuvantul Hindi „champoo” care inseamna a masa sau a frectiona.

Foarte des, si in mod obligatoriu la nunti, femeile din India poarta bijuterii si flori in par. Prezenta pudrei de culoare rosie pe carare este semnul ca femeia respectiva este casatorita. Pe de alta parte, tot in mod traditional, de la vaduve se asteapta ca acestea sa isi tunda parul, deoarece se considera ca ele nu mai au nevoie sa fie pe placul cuiva sau sa fie atragatoare. 

In mod constient sau nu, oriunde in lume parul si coafura te plaseaza intr-un anumit grup social in acelasi mod ca si imbracamintea purtata. Dar probabil civilizatia antica egipteana a aratat asta cel mai clar. Femeile si barbatii de pe treptele cele mai inalte ale societatii purtau peruci sofisticate facute fie din par natural, fie din lana. Preotii erau recunoscuti imediat dupa capetele rase – un simbol al puritatii, in timp ce taranii si servitorii isi purtau parul tuns foarte scurt. 

In multe culturi, parul si unghiile sunt considerate a fi o adevarata extensie a persoanei atat in viata cat si dupa moarte. La fel se intampla si in Congo, unde parul si unghiile unei persoane sunt amplasate intr-o statueta care simbolizeaza moartea, in vederea mentinerii unei prezente benefice in familie. 

In traditia evreiasca, care nu este bineinteles, in exclusivitate israeliana, baietii de varste fragede nu sunt tunsi pana cand nu incep sa inteleaga regulile iudaismului, adica in jurul varstei de 3 ani. Aceasta prima tunsoare simbolizeaza deci si apartenenta la religie. Ulterior, barbatii obisnuiesc sa isi poarte parul scurt, deoarece se considera ca purtarea parului lung poate duce la aparitia mandriei si a vanitatii care deviaza de la principiile religioase.

In plus, luptatorii de sumo care abandoneaza disciplina iau parte la o ceremonie "mage wo kiru" in timpul careia liderul acelui grup sumo ii taie suvitele luptatorului, in semn ca acesta a abandonat conditia de pana atunci. 

In comunitatea ortodoxa libaneza, traditia cere ca la botez o suvita din parul bebelusului sa fie taiata ca o asigurare ca in viitor el va urma poruncile Domnului.

Parul ocupa un rol magic si sacru in societatea mexicana. In cultura Azteca, in secolul 14, parul era considerat casa zeilor. Preotilor le era absolut interzis, sub amenintarea pedepsei cu moartea prin tortura, sa isi taie parul, in ciuda faptului ca ajungea uneori sa creasca pana la calcaie si devenea extrem de voluminos si de greu. In ziua de astazi, in aceasta tara extrem de religioasa, este foarte frecvent ca o femeie sa promita ca isi taie parul in cazul in care rugile ei pentru Iisus, Fecioara Maria sau alti sfinti sunt ascultate. In orice caz, parul este folosit de asemenea in magia neagra si in ritualurile voodoo. Indiferent daca este vorba de aruncarea unei vraji asupra unei persoane sau de inlaturarea unui farmec, vrajitorii folosesc adesea o suvita din parul persoanei in cauza pentru a implini vraja.

Si Africa de Sud este unul din multele in care parul este incarcat cu puteri magice. Se considera ca parul poate fi folosit de magicieni si vrajitori sa arunce vraji asupra unei persoane. Deci in vederea evitarii farmecelor, dupa ce este tuns, parul este ars sau ingropat. De asemenea, conform traditiei, o femeie maritata nu are voie sa isi taie parul fara consimtamantul sotului sau. Pe de alta parte, ea trebuie sa isi pastreze parul acoperit din respect pentru membrii mai in varsta ai familiei sale si ai familiei sotului. Aceasta este de asemenea o metoda de a distinge care femei sunt casatorite si care nu.  

In Noua Zeelanda , ca in multe altele, de fapt, parul este o parte esentiala a corpului uman, iar taierea lui nu ii diminueaza importanta. In societatea Maori se rezerva o zi speciala taierii parului, iar aceasta zi devine un prilej perfect pentru o ceremonie mareata. Oricum, persoanele a caror slujba este sa tunda parul sunt considerate tabu si de exemplu, mainile lor nu au voie sa atinga mancarea.

Statele Unite ale Americii nu au traditii cu adevarat proprii cu privire la par. Continentul american, pe de alta parte, are o istorie indelungata – cea a amerindienilor. Conform spuselor primilor exploratori, indienii aveau mare grija de parul lor, aplicand diferite grasimi si vopsele pe acesta. Filmele western i-au facut faimosi pe indieni pentru obiceiul lor de a colecta scalpuri, dar de fapt aceasta practica a fost foarte raspandita in multe alte societati, incluzand galii, francii, germanii sau scitii. In felul lui, scalpul simbolizeaza puterea si caracteristicile magice atribuite parului, chiar daca acesta a fost separat de trup. In afara de vatamarea adversarului, scalparea asigura distrugerea totala a dusmanului si extirparea sufletului acestuia.

In unele parti din Singapore se considera ca parul este un dar de la zei si se evita tunderea acestuia. Chinezii in schimb – cel mai mare grup etnic din Singapore – au traditii diferite. Ei obisnuiesc sa rada capul bebelusilor la varsta de o luna, dar se abtin in schimb sa isi tunda parul in timpul celor doua saptamani in care se sarbatoreste Anul Nou chinezesc. De asemenea, timp de 49 de zile de la moartea unui membru al familiei, chinezii nu isi tund parul.

In opinia strainilor, in Romania, cel mai neobisnuit obicei legat de par este taierea motului si implicit, ritualul care insoteste aceasta actiune: tava cu obiecte simbolice pusa in fata bebelusului si credinta ca primul obiect atins de copil sugereaza profesia si conditia pe care o va avea acel copil in viitor.

La fel ca alte tari africane, Togo este o tara extrem de incarcata de traditii si obiceiuri legate de par, care confirma bineinteles natura sa magica si sacra. Indiferent de varsta unei persoane, chiar si atunci cand parul este taiat, podoaba capilara se considera a fi in continuare o extensie a persoanei. In consecinta, acesta nu ar trebui sa fie atins de oricine, de aceea, chiar si in ziua de astazi, se acorda o mare importanta alegerii unui frizer. Momentul ales pentru tuns este de asemenea crucial. Nici nu se pune problema ca parul sa fie tuns noaptea, din moment ce spiritele rele ar putea sustrage aceasta parte pretioasa a corpului omenesc si ar putea-o folosi pentru a vraji sau chiar pentru a provoca moartea cuiva.

1.3 Istoria părului și a frumuseții

De-a lungul timpului, standardele privind frumusețea s-au modifcat constant.
Moda revine însă adesea la succesele în materie de haine sau coafură, căutând înspirație în anii trecuți.De aceea, te vom “plimba” puțin de-a lungul timpului ca să înțelegi mai ușor evoluția coafurii.

În lumea timpurie și primitivă, stilul cel mai simplu, purtat de oamenii de rând, îl constituia părul lăsat lung sau tăiat, purtat uneori strâns într-un fileu sau o bandă. Aristocrația a dezvoltat stiluri distinctive, mai elaborate. Nobilimea din Sumer, de exemplu, purta părul strâns într-un coc greu, împletit în jurul capului sau lăsat pe umeri. Părul era apoi pudrat cu pulbere de aur și fixat cu un apret auriu, parfumat. Bărbații asirieni și babilonieni își vopseau părul lung și bărbile pătrate în negru și își făceau bucle cu drotul. Unii purtau chiar peruci. Nobilii din Persia își buclau de asemenea părul și barba și le vopseau cu henna.

Nobilimea (bărbați și femei, deopotrivă) din Egiptul Antic purta părul strâns pe lângă cap. Mai târziu, din motive de igienă într-un climat cald, își rădeau țestele cu lame din bronz. La ocazii speciale și ceremonii, pentru a se proteja de soarele puternic, au adoptat peruci mari și grele, de obicei negre. Ele puteau fi cu păr scurt și buclat, sau lungi, încărcate de bucle și codițe, ornate cu ace de păr împodobite cu fildeș, ornamente de aur sau flori proaspete. Bărbații își rădeau bărbile, dar purtau bărbi false împletite.

În Grecia antică, bărbații purtau părul tuns scurt, iar uneori purtau și barbă. Mai târziu, au început să se poarte capetele rase. Femeile își purtau părul lung pe spate sau împletit într-un coc, care mai târziu avea forma unui cantalup. Ambele sexe purtau fileuri, iar clasele avute foloseau drotul. Unele femei își vopseau părul în roșu, iar la Atena, chiar și în albastru, apoi îl pudrau cu praf alb, auriu sau roșu și îl împodobeau cu flori, panglici sau diademe prețioase.

În Roma antică, republicană și austeră, bărbații și femeile au adoptat stilurile simple ale grecilor, dar în timpul imperiului, clasele superioare foloseau drotul, iar bărbații își pudrau părul cu praf colorat sau de aur. Femeile își vopseau părul blond sau purtau peruci în culoarea abanosului, sau blonde, făcute din părul femeilor barbare luate sclave. Părul era prins în creștet, în bucle și cosițe, uneori fiind fixate în forme înalte pe niște coșulețe împletite din sârmă.

Peste tot în lumea antică, coafarea și bărbieritul erau efectuate de sclavii personali sau la bărbierii publici.

La musulmani, în mod tradițional, părul era strâns modest și ascuns sub turban sau fes, iar la femei, sub văl. Și femeile și bărbații mergeau, de regulă, la hammam-uri (băi publice), unde bărbații erau bărbieriți (uneori rași pe tot capul, cu excepția unei șuvițe din creștet), iar femeilor li se spăla părul și li se clătea cu henna.

În China, după tradiție, bărbații își rădeau părul de pe jumătatea frontală a craniului, iar restul era împletit cu păr de cal sau mătase neagră. Purtată de Manciurieni și apoi impusă tuturor supușilor acestei dinastii, coada împletită a ajuns în secolul 17 semnul supunerii, iar mai târziu, semnul demnității și al bărbăției. A trage pe cineva de coadă era cea mai gravă insultă. Femeia chineză își pieptăna părul pe spate și îl purta legat într-un nod simplu, care putea fi decorat cu piepteni prețioși, ace de păr sau flori. Fetele tinere purtau plete lungi.

În Japonia, conform traditiei, barbatii isi radeau fruntea si crestetul capului, lasand la spate o codita subtire. Femeile japoneze din perioada medievala purtau parul revarsat pe spate. Dupa introducerea pomadei de par, in sec. 17, femeile au adoptat parul strans si aranjat cu piepteni, ace lungi de par si panglici, lasand libera ceafa, care era considerata foarte sexy. Coafurile lacuite ale gheishelor, care de multe ori erau peruci, erau extrem de complicate si elaborate.

Africanii si-au dezvoltat stiluri complexe, care indicau pozitia sociala. Unele presupuneau capul ras si pictarea scalpului cu argila si unsoare sau decolorarea parului cu amoniac si fixarea cu balegar. La triburile Massai, barbatii care nu erau razboinici si femeile se purtau cu capul ras, in timp ce barbatii razboinici isi legau parul de pe frunte in trei codite, iar parul de la spate era prins intr-o coada lunga pana la omoplati. Femeile tribului Mangbetu isi aranjau pletele peste un cosulet cilindric, in varful caruia parul era legat intr-un smoc care flutura liber. Aceste stiluri se realizau intr-un timp indelungat si, in consecinta, parul nu era desfacut cu saptamanile. Mult mai simplu se aranjau fetele din tribul Miango, care se pieptanau cu o coada lunga, legata cu ramurele si isi acopereau capul cu o basma. Fetele din tribul Ibo se radeau pe cap, iar apoi lasau parul sa creasca numai pe unele portiuni, conform unui model complicat desenat pe pielea capului.

In epoca pre-columbiana, capetele indienilor nord-americani de pe Coasta de Est a Americii erau rase in intregime cu lame facute din scoica sau piatra, cu exceptia unei creste sau coame de par lung. Iar indienii de la ses purtau parul in plete despartite printr-o carare pe mijloc, care era de altfel si stilul obisnuit al tuturor femeilor indiene.

Mai la sud, in zone mai civilizate, au aparut stiluri mai complexe, cum ar fi de exemplu, stilul cu spirale foarte stranse rotite in jurul urechilor fetelor de maritat din triburile Hopi. Femeile triburilor Mixtece isi strangeau parul intr-un coc ca o chifla, sub un turban conic. Femeile Aztece isi impleteau cosite cu snururi colorate, pe care le purtau cununa in jurul capului, asa cum unele femei din Mexicul zilelor noastre mai poarta inca. La razboinicii Azteci creasta de par indica faptul ca purtatorul ei a luat multi prizoniei. Nobilii Mayasi, care purtau niste palarii inalte, se pare ca isi radeau craniile alungite in mod artificial. Capeteniile Incase purtau parul tuns relativ scurt, strans intr-o banda pe care o infasurau de 5 ori.

Barbarii, care au cutreierat Europa medievala purtau plete lungi si barba. Incepand cu secolul IX, nobilii de pe continent au inceput sa poarte parul scurt (pana la barbie) si isi radeau barbile. Dupa cucerirea normanda a britanicilor cu parul lung, moda pe continent s-a schimbat, revenind la parul lung, buclat si barba. In secolele XIII si XIV parul s-a purtat rotunjit, pana la umeri, in stilul numit paj. Stilul castron de pudding, care lasa urechile descoperite, la moda in secolul XV, a pierdut teren in favoarea aceluiasi paj, care se purta mai simplu in nordul Europei, si aranjat cu meticulozitate in Italia. Clerul se distingea prin acea tonsura, care era o portiune rasa din pielea capului, de obicei rotunda. Forma sa exacta a fost subiectul unei dispute intre Biserica Celtica si Biserica Romana in secolul VII, cea din urma avand castig de cauza.

Influenta Bisericii, preocupata intotdeauna de modestie, a incurajat femeile nobile casatorite sa-si stranga parul cu panglici si sa-l acopere cu un val. In secolele XIII si XIV, parul era strans deasupra urechilor in doi ciorchini de bucle sau infasurat in crestet si acoperit cu o calota din fir de aur sau argint sau, la femeile din patura saraca, era acoperit cu o basma de in. In secolul XV, doamnele bogate din nordul Europei isi smulgeau firele de par de pe linia fruntii pentru ca aceasta sa para mai inalta si mai lata, iar parul era strans si ridicat la spate intr-un coc ascutit, cu un model foarte elaborat. In insorita Italie femeile isi lasau parul sa cada liber in plete, sub un turban mic, impodobit cu bijuterii sau o boneta. Atat femeile cat si barbatii se straduiau sa-si faca parul blond, fie prin decolorare, fie prin vopsire cu sofran sau foi de ceapa, iar in cazul femeilor italiene, prin expunerea timp indelungat la soare, acoperite cu o palarie cu calota decupata.

In secolul XVI, dupa ce regele Francisc I si-a ars din greseala parul cu lumanarea, barbatii au trecut la parul scurt si mustata si barba tunse scurt. Parul femeilor era ascuns sub un fel de gluga teapana (capison in Italia) care, cu timpul, si-a redus dimensiunile si a lasat vederii tot mai mult par, in final ajungand o simpla toca moale. Parul era frizat in jurul fetei si ondulat cu drotul sau rulouri de metal. Parul de la spate era impletit intr-un coc care aparea imediat deasupra marginii gulerului inalt. Foarte popular era parul blond sau, in Anglia, cel roscat (ca al reginei Elisabeth I), iar cine avea parul inchis la culoare si-l ascundea sub peruci in culorile la moda. Ca sa apara in nuante mai deschise, parul era pudrat cu faina sau prafuri de diverse culori. Apoi parul era fixat cu rasina de la arborele de cauciuc sau stejar. Bijuteriile, penele si acele de par ornamentale faceau decorul.

In prima jumatate a sec. XVII, domnii purtau plete lungi, buclate, care cadeau peste gulerele mari si albe. Destul de des parul era prins la spate cu o panglica, iar mustata era tunsa ingrijit si barba era tunsa in forma de cioc (celebra Vandyke). Mai tarziu, barbatii se purtau cu barba si mustata rase complet, iar parul si-l acopereau cu bonete (acasa) sau peruci cu bucle lungi (in societate).

Parul femeilor era, in prima parte a sec. XVII, purtat lins, coafat cu un breton frizat pe frunte si manunchiuri de zulufi atarnand peste urechi si un coc mic la spate, decorat cu rozete sau o boneta din dantela fina.

In sec. XVIII, barbatii au continuat sa poarte peruci, dar mai mici si mai usoare, pudrate cu alb. Unele peruci se terminau cu o bucla lunga la spate, prinsa cu o funda din catifea neagra sau impletita sau invelita intr-un saculet din matase. Magistratii, militarii si marinarii aveau peruci diferite, specifice fiecarei meserii.

In prima parte a sec. XVIII, femeile isi aranjau niste capsoare mici si zulufate, pudrate cu praf alb si decorate cu ghirlande de flori si funde. Vaduvele, femeile din clasa mijlocie si toate femeile, cand erau acasa, purtau o boneta mica. Pe la 1770, coafurile inaltate pe suporturi din par de cal sau cosulete impletite din sarma, apoi fixate de cap cu o pomada si apretate, puteau ajunge pana la aproape 1 metru inaltime. Unele peruci erau chiar prevazute cu arcuri, pentru reglarea inaltimii. Erau impodobite in modul cel mai extravagant cu putinta, cu pene, flori si fructe, bijuterii, uneori chiar cu corabii, gradini si menajerii. Astfel de constructii necesitau numeroase ore de munca, zile sau chiar o saptamana intreaga. Intre doua ocazii in care se purta peruca, componentele acesteia se puteau altera si face viermi. Astfel ca, pe la 1780, a aparut o reactie de respingere a acestor extravagante, care a condus la stilul arici constand intr-o masa bogata de bucle.

Cam in aceasta epoca, coaforii au format o breasla distincta. Cei mai buni erau barbatii, multi dintre ei avand o bogata experienta in producerea perucilor. Foarte vestit era Legros de Rumigny, fost brutar, care a ajuns coaforul curtii regale a Frantei. In 1765 el a publicat Arta coafarii doamnelor si a deschis la Paris Academia de Coafura, in 1769.

Revolutia Franceza si Imperiul napoleonian, care au adus gustul pentru simplitate si antichitate, au avut un efect puternic asupra stilurilor. Atat barbatii, cat si femeile isi taiau parul foarte scurt, in genul imparatilor romani, sau femeile isi innodau parul in stilul femeilor din Grecia antica, cu bucle scurte incadrand fata. Se mai purtau in continuare perucile colorate.

Treptat, pe masura ce barbatii deveneau tot mai ocupati cu comertul, ei aveau la dispozitie tot mai putin timp pentru a se ingriji de par. Astfel ca il purtau destul de scurt, doar uneori ondulat si aranjat cu ulei de macassar. Majoritatea purtau mustata, favoriti si barba intr-o mare varietate de forme.

Pe la 1830, femeile au inceput sa se coafeze cu un coc circular sau rulat drept pe crestet, sustinut de panglici si piepteni, si cu doi ciorchini de buce scurte deasupra urechilor. Incepand cu 1840, coafurile presupuneau parul lins, cu carare pe mijloc si prins in parti in noduri din care atarna cate un ciorchine bogat de carnaciori(bucle  spirala), iar mai tarziu se purta un coc greu din bucle la spate. Pe la 1880, parul din fata forma un fel de franjuri de zulufi frizati, iar dupa 1890, pompadour-ul D-rei Gibson venea pieptanat peste un suport care forma o cununa ampla in jurul fetei si prins la spate, rotit ca un melc. Buclele, zulufii si onduleurile Marcel cu un aspect foarte natural se obtineau cu ajutorul drotului sau al fierului de ondulat inventat de coaforul francez Marcel Grateau in 1870.

Urmare schimarilor produse de Primul Razboi Mondial, femeile de pretutindeni s-au tuns bob, ca o expresie a emanciparii politice si sociale. A urmat un lung sir de stiluri pentru parul scurt, mulat pe cap, inspirate de stilul paj purtat de Greta Garbo sau stilul Peek-a-Boo (cucu-bau, cu un ochi acoperit de un breton mai lung) lansat de starul hollywoodian Veronica Lake. Parul scurt a facut ca onduleurile permanente, inventate de germanul Karl Nessler in 1905, sa castige repede popularitate. Dar la vremea aceea, permanentul se facea numai la cald si dura cam 12 ore, iar rezultatul nu era totdeauna reusit, ci mai degraba zbarlit. Mai tarziu, permanentul la rece, cu chimicale, a simplificat mult lucrurile.

Pe la 1950, inventarea bigudiurilor de ondulare a facut posibila tunsoarea italiana, scurta si in trepte. Pe masura ce femeile active si nonconformiste renuntau la portul palariei, stilurile, bufante sau netede, cu coafuri geometrice, se raspandeau rapid. Prin anii 60, comercializarea unor mese de par cu aspect natural in forma completa, de peruca, sau partiala (postise, mese), de lungimi si culori diferite au dat posibilitatea fiecarei femei sa-si schimbe cu usurinta coafura.

In secolul XX, barbatii au adoptat parul tuns scurt si, in general, simplu, mergand pana la tuns perie. Marea lor majoritate se purtau cu fata complet rasa.

Prin anii 60, tinerii nonconformisti (hippies) au adoptat pletele si favoritii sau barba, care se potriveau de minune cu imbracamintea lor neconventionala. Unii au exagerat spre stilul salbatic. Toate aceste stiluri au fost adoptate si ca noutate  au aparut saloane de coafura pentru barbati, care ofereau tunsori din foarfece sau lama, lotiuni, uscatul cu fileu, vopsitul parului, etc.