Contabilitatea Produselor Finite, Calculația Costurilor și Analiza Rentabilității S.c. Goldplast S.a

UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE BUSINESS

EXTENSIA BISTRIȚA

Lucrare de licență

Coordonator științific

Conf. univ. dr. Răchișan Paula Ramona Student,

Mureșan Mariana-Ancuța

Bistrița

2016

UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE BUSINESS

SPECIALIZAREA ADMINISTRAREA AFACERILOR

EXTENSIA BISTRIȚA

Lucrare de licență

Contabilitatea produselor finite, calculația costurilor și analiza rentabilității

S.C. GOLDPLAST S.A.

Coordonator științific

Conf. univ. dr. Răchișan Paula Ramona Student,

Mureșan Mariana-Ancuța

Bistrița

2016

CUPRINS

ROLUL CONTABILITĂȚII DE GESTIUNE ÎN CADUL UNEI ENTITĂȚI

Prevederi generale privind contabilitatea de gestiune

Calculația costurilor

Delimitări privind cheltuielile și costurile

Metode de caluculație a costurilor

MONOGRAFIE PRIVIND CALCULAȚIA COSTURILOR LA S.C. GOLDPALST S.A

2.1 Prezentare generală a entității S.C. GOLDPALST S.A – studiu de caz

2.2 Calculația și înregistrarea stocurilor de produse la S.C. GOLDPALST S.A

ROLUL CONTABILITĂȚII DE GESTIUNE ÎN CADUL UNEI UNITĂȚI

1.1. Prevederi generale privind contabilitatea de gestiune

Potrivit prevederilor legii contabilității nr. 82/1991 republicată în Monitoriul Oficial al României, Partea I, nr, 629 din 26 august 2002, persoanele juridice prevăzute la art 1. alin (1) din lege au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea proprie, inclusiv contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activității.

Potrivit prevederilor art. 11 alin (1) din Legea nr. 82/1991, republicată, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității de gestiune adapatate la specificul activității revine administratorului sau altei persoane juridice care are obligația gestionării unității respective.

În funcție de specificul activității desfășurate, contabilitatea de gestiune va asigura, în principal, înregistrarea operațiilor privind colectarea și repartizarea cheltuielilor pe destinații, respectiv pe activități, secții, faze de fabricație, de producție, de prelucrare a bunurilor intrate, obținute, lucrărilor executate, serviciilor prestate, producției în curs de execuție, imobilizărilor în curs etc., din unitățile de producție, comerciale, prestatoare de servicii, financiare și alte domenii de activitate.

Prin contabilitatea de gestiune persoanele juridice pot obține informații care să asigure o gestionare eficientă a patrimoniului, respectiv:

informații legate de costul bunurilor, lucrărilor, serviciilor pentru persoanele juridice care

desfășoară activități de producție, prestări de servicii, precum și de costul bunurilor vândute pentru persoanele juridice care desfășoară activitate de comerț;

informații care stau la baza bugetării și controlului activității de exploatare;

informații necesare analizelor financiare în vederea fundamentării deciziilor manageriale

privind conducerea activității interne;

alte informații impuse de realizarea unui management performant.

Contabilitatea de gestiune se organizează de administratorul persoanei juridice fie utilizând

conturi specifice, fie prin dezvoltatea conturilor din contabilitatea financiară, fie cu ajutorul evidenței tehnico-operative proprii.

Principiile calculației costurilor

Pentru asigurarea unui conținut real și exact al structurilor costurilor se vor avea în vedere următoarele principii:

Principiul separării cheltuielilor care privesc obținerea bunurilor, lucrărilor,

serviciilor de cheltuielile care nu sunt legate de achiziția, producția sau prelucrarea acestora. Aceasta presupune ca la nivelul obiectelor de calculație stabilite de fiecare persoană juridică să se separe cheltuielile atribuite obiectelor respective de cheltuielile ocazionate de restul activității. Cheltuielile care nu participă la obținerea obiectelor de calculație menționate, cum ar fi: cheltuielile de administrație, cheltuielile de desfacere, regia fixă nealocată costului, cheltuielile financiare, cheltuielile extraordinare etc., nu se includ în costul acestora.

Principiul delimitării cheltuielilor în timp. Acesta presupune ca includerea

cheltuielilor în costuri să se efectueze în perioada de gestiune căreia îi aparțin cheltuielile în cauză.

Principiul delimitării cheltuielilor în spațiu. Acesta presupune delimitarea

cheltuielilor efectuate într-o anumită perioadă de gestiune pe principalele procese sau alte locuri de cheltuieli care le-a ocazionat, cum ar fi: aprovizionare, producție, administrație, desfacere, iar în acdrul sectorului producței, pe secții, ateliere, linii de fabricație etc. În cadrul structurilor menționate se pot constitui centre de producție, centre de profit sau alte centre de responsabilitate în raport cu care se adâncește delimitarea cheltuielilor.

Principiul delimitării cheltuielilor productive de cele cu caracter neproductiv. Acesta

presupune delimitarea cheltuielilor productive, care sunt creatoare de valoare, de cheltuielile cu carcter neproductiv.

Delimitarea cheltuielilor privind producția finită de cheltuielile aferente producției în

curs de execuție. Acest principiu este valabil pentru acele unități productive a căror producție se prezintă parțial la sfârșitul perioadei de gestiune în diverse stadii de transformare, cantitatea și valoarea acesteia fiind diferită de la o periodă de gestiune la alta. (OMFP 1826/2003)

Structura costurilor

Costul stocurilor trebuie să cuprindă toate costurile aferente achiziției, producție, prelucrării, precum și alte costuri suportate pentru a aduce bunurile, lucrările, serviciile în forma și în locul în care se găsesc în prezent.

Costul de achiziție al bunurilor cuprinde prețul de cumpărare, taxele de import și alte taxe (cu excepția acelora pe care persoana juridică le poate recupera de la autoritățile fiscale), cheltuieli de transport, manipulare și alte cheltuieli care pot fi atribuite direct achiziției bunurilor respective. Reducerile comerciale, rabaturile și alte elemente similare nu se includ în costul de achiziție.

Costul de producție sau de prelucrare a stocurilor, precum și costul de producție al imobilizărilor cuprind cheltuieli directe aferente producției, și anume: materiale directe, energie consumată în scopuri tehnologice, manoperă directă și alte cheltuieli directe de producție, precum și cota cheltuielilor indirecte de producție alocată în mod rațional ca fiind legată de fabricția acestora.

Costul stocurilor unui prestator de servicii cuprinde manopera și alte cheltuieli legate de personalul direct angajat în furnizarea serviciilor, inclusiv personalul însărcinat cu supravegherea, precum și regiile corespunzătoare.

Costul complet cuprinde costul de producție plus cheltuielile generale administrație și cheltuieli de desfacere, repartizate rațional.

Alte cheltuieli se includ în costul bunurilor, lucrărilor, serviciilor numai în măsura în care reprezintă costuri suportate pentru a aduce stocurile în forma și în locurile în care se găsesc în prezent. (www.contabilii.ro)

Gruparea cheltuielilor în vederea calculării costurilor

Pentru calculul costurilor bunurilor, lucrărilor, serviciilor și al costurilor perioadei, cheltuielile înregistrate în contabilitatea financiară după natura lor se grupează în contabilitatea de gestiune astfel:

cheltuieli directe;

cheltuieli indirecte;

cheltuieli de desfacere;

cheltuieli generale de administrație.

Cheltuielile directe sunt acele cheltuieli care se identifică pe un anumit obiect de

calculație ( produs, serviciu, lucrare, comandă, fază, activitate, funcție, centru, etc.) încă din momentul efectuării lor și ca atare se includ direct în costul obiectelor respective.

Cheltuielile directe cuprind: costul de achiziție al materiilor prime și materialelor directe consumate, energia consumată în scopuri tehnologice, manopera directă ( salarii, asigurări și proecție socială etc.), alte cheltuieli directe.

Cheltuielile indirecte sunt generate atât de realizarea simultană a mai multor

produse, cât și de locuri de fabricație comune diferitelor produse sau lucrări, aceste cheltuieli fiind repartizate pe secții de producție, secții auxiliare, administrație generală.

Cheltuielile indirecte nu se pot identifica și atribui direct pe un anumit obiect de calculație deoarece sunt efectuate fie pentru întreaga producție a unei secții, fie pentru întreaga activitate a unei firme.

Dacă efectuăm analiza costurilor activității de exploatare, constatăm faptul că acestea pot fi: – costuri variabile: direct proporționale cu un anumit nivel de activitate sau producție;

– costuri fixe: insensibile la nivelul activității sau producției.

Cheltuielile indirecte cuprind:

regia fixă de producție constituită din suma urmatoarelor cheltuieli indirecte de producție

care ramân relativ constante, indiferent de volumul producției:

amortizarea utilajelor și echipamentelor;

întreținerea secțiilor și repararea utilajelor;

cheltuielile cu conducerea și administrarea secțiilor;

consumul de combustibil, energie, apa, cheltuielile de poștă, telefon etc.;

regia variabilă de producție constituită din suma următoarelor cheltuieli indirecte de

producție, care variază în raport cu volumul producției:

– diverse materiale consumate;

– manopera indirectă (salarii, asigurări și protecția socială etc.). (contabilul.manager.ro)

c) Cheltuielile de desfacere sunt ocazionate de vânzarea produselor fabricate. În această categorie se pot include, de exemplu, cheltuieli de reclamă și publicitate, cheltuieli cu ambalajele, salariile personalului care se ocupă de distribuția produselor.

d) Cheltuielile generale de administrație sunt aferente întregii activități desfășurate în cadrul unității, colectându-se pe total entitate.

Cheltuielile perioadei sunt acele cheltuieli reprezentate de consumurile de bunuri și servicii aferente perioadei curente, care nu se pot identifica pe obiectele de calculație stabilite, deoarece nu participă efectiv la obținerea stocurilor, fiind necesare la realizarea activității în ansamblul ei.

În costul bunurilor, lucrărilor, serviciilor nu trebuie incluse următoarele elemente care se recunosc drept cheltuieli ale perioadei în care au survenit:

a) pierderile de materiale, manopera sau alte cosuri de producție înregistrate peste limitele normal admise;

b) cheltuieli de depozitare, cu excepția cazurilor în care astfel de costuri sunt necesare în procesul de producție, anterior trecerii într-o nouă fază de fabricație;

c) regiile generate de administrație care nu participă la aducerea stocurilor în forma și în locul în care se găsesc în prezent;

d) costurile de desfacere;

e) regia fixă nealocată costului. (OMFP 1826/2003).

Alte cheltuieli care pot fi incluse în anumite condiții specifice în costul bunurilor, lucrărilor, serviciilor.

costurile îndatorării pot fi incluse în anumite condiții specifice în costul bunurilor,

lucrărilor, serviciilor, etc. numai în măsura în care sunt direct atribuibile construcției sau producerii unui activ cu ciclu lung de fabricție, în conformitate cu reglementările contabile aplicabile.

Costurile îndatorării cuprind dobânzile și alte cheltuieli suportate de persoana juridică în legătură cu împrumutul de fonduri.

Un activ cu ciclu lung de fabricație este un activ care solicită în mod necesar o perioadă substanțială de timp pentru a fi gata în vederea utilizării sale prestabilite sau pentru vânzare.

cheltuielile generale de administrație pot fi incluse în costul bunurilor în măsura în care

reprezintă cheltuieli suportate pentru a aduce bunurile în forma și în locul în care se găsesc în prezent și se justifică luarea lor în considerare în anumite condiții specifice de exploatare.

Recunoașterea și evaluarea inițială a bunurilor, lucrărilor, serviciilor în contabilitatea finanaciară se efectuează la cost de achiziție sau cost de producție, după caz.

Organizarea structurilor conceptuale ale contabilității a evoluat odată cu dezvoltarea activităților de producție de producție și circulație a valorilor, concurându-se pe plan mondial, și la noi, următoarele ramuri ale contabilității:

Contabilitatea financiară, generală, cu ajutorul căreia are loc reflectarea patrimoniului

întreprinderii și a rezultatelor mișcărilor acestuia (înregistrarea cronologică a fluxurilor financiare ale unității), precum și întocmirea periodică a documentelor de sinteză (bilanțul, contul de profit și pierderi, anexa). Contabilitatea financiară asigură informațiile necesare managerilor vizând utilizatorii interni și externi, precum și agregarea cu conturile naționale. Informațiile contabilității financiare constituie și o fațetă a transparenței și lizibilității unei unități patrimoniale. Cu toate acestea contabilitatea financiară are limite serioase. Aceste limite fac necesară cercetarea și dezvoltarea unor ramuri ale contabilității, care întregesc cantitatea și calitatea informațiilor.

Contabilitatea internă de gestiune (analitică), cu următoarele obiective fundamentale:

culegerea, prelucrarea și furnizarea de informații analitice cu privire la costurile de

producție, a prețurilor produselor, lucrărilor sau serviciilor și la controlul rentabilității acestora;

asigurarea informațiilor necesare cu privire la controlul intern de exploatare prin analiza costurilor și observarea acestora, compararea costurilor de producție cu previziunile sau normele prestabilite;

asigurarea informațiilor cu privire la costurile investițiilor executate în regie proprie, lucrărilor în curs de execuție, etc.;

culegerea datelor necesare elaborării și urmăririi bugetului de venituri și cheltuieli și a bugetelor de costuri;

executarea evidențelor analitice a stocurilor, în vederea asigurării integrității patrimoniului întreprinderii, etc.

Rolul și importanța organizării contabilității interne de gestiune

Contabilitatea internă de gestiune furnizează informații interne de o deosebită

importanță în procesul managerial, precum și în cel concurențial. De aici și caracterul confidențial al datelor din acest compartiment. Acest compartiment al contabilității nu se poate organiza și funcționa pe baza unor norme din afara unității, ci numai pe bază de norme interne în concprdanță cu cerințele unanim recunoscute ale contabilității de gestiune pe plan internațional.

Aici, și numai aici, sa află cheia problematicii costurilor de producție, de unde și datele necesare stabilirii prețurilor de vânazare, implicit nivelul rentabilității, al profitului, al competitivității, etc. Managerii întreprinderii au nevoie de toate informațiile pe care le oferă acest compartiment al contabilității.

Contabilitatea de gestiune și calculațiile de costuri sunt legate indisolubil de însăși obiectivele fiecărei unități economice, atât prin calcule de anticipare a profitului, căt și prin determinarea exactă a acestuia.

1.2. Calculația costurilor

Noțiunea de calculație a costurilor

Concepția conducerii moderne a unitățiilor economice nu mai permite ca urmărirea

rezultatelor să se facă global, ci pe fiecare fel de activitate. În aceste condiții rolul și importanța teoriei calculației costurilor capătă noi dimensiuni, mai ample, pentru fundamentarea calculației de cost pe cele ma moderne concepte științifice.

Pentru cunoașterea structurii costurilor unitare ale unui produs, al unei lucrări sau prestări de servicii, calculația costurilor urmărește, în prim plan, determinarea costurilor pe fiecare element primar și pe fiecare articol de calculație, pe locuri generatoare de costuri și pe purtători de costuri, în concordanță cu specificul ramurii de producție de care aparține unitatea economică respectivă. În acest scop se folosesc atât conceptele teorie costurilor, cât și cele ale calculației costurilor, care se verifică în practică prin calculația costurilor de producție. Toate acestea demonstrează interdependența care există în aceste concepte.

În acest context, calculația costurilor poate fi definită ca ansamblul de operații matematice folosite după o anume metodeologie, pentru determinarea costurilor unitare ale unui produs, ale unei lucrări sau ale unui serviciu prestat, în condițiile organizatorice, tehnice și tehnologice date.

Necesitatea și sarcinile calculației costurilor

În orice activitate economică, oricare ar fi natura ei, se urmărește obținerea unei rentabilități cât mai ridicate. Obținerea unor rezultate optime este posibilă numai prin stăpânirea și utilizarea eficientă a problematicii costurilor, deoarece realizarea unei rentabilități ridicate presupune, în primul rând, obținerea unui cost redus al producție, lucrărilor și prestațiilor.

Calculația costurilor este un instrument al conducerii moderne a unităților patrimoniale, ea fiind o componentă a tehnicilor de management.

Importanța care trebuie să se acorde contabilității cheltuielilor de producție și calculației costurilor este pe deplin justificată dacă se are în vedere faptul că în ultimă instanță rezultatele economice și financiare ale agenților economici sunt hotărâte de modul în care se realizează prevederile referitoare la mărimea și structura cheltuielilor de producție.

Pe plan mondial, în ultimul timp, se constată tendința de a se promova tot mai multe metode de evidență și de calculație, care să asigure la perioade scurte, chiar zilnic, reflectarea modului în care se fac cheltuielile de producție, pentru ca operativ să poată fi luate măsurile ce se impun.

Principalele sarcini ce revin contabilității de producție și calculației costurilor, în cadrul contabilității de gestiune, sunt următoarele:

reflectarea și urmărirea tuturor cheltuielilor efective de producție pe feluri de cheltuieli, pe locuri de producție și pe produse;

efectuarea la timp a controlului asupra folosirii imobilizărilor, stocurilor, a forței de muncă în procesul de producție;

asigurarea datelor necesare pentru determinarea costurilor de producție efective pe produse sau pe grupe de produse și pe fiecare perioadă de gestiune (lună, trimestru);

urmărirea în permananță a felului în care se îndeplinesc prevederile privind costurile programate prin furnizarea datelor necesare analizaei la diferite nivele ale realizării acestora;

scoaterea la iveală, în mod operativ, a lipsei de spirit gospodăresc în consumarea resurselor, precum și a oricăror operații ilegale, neoportune și neeconomice privind cheltuielile de producție;

furnizarea de date necesare pentru întocmirea și urmărirea bugetelor de venituri și cheltuieli.

Obiectul și metoda calculației costurilor de producție

Precizarea obiectului calculației costurilor prezintă o importanță deosebită atât sub

aspect teoretic pentru definirea profilului și a locului pe care trebuie să-l ocupe în ansamblul disciplinelor științifice, cât și sub aspect practic-aplicativ pentru stabilirea sferei de cuprindere și acțuine în activitatea economică curentă și de perspecivă.

Calculația costurilor de producție este, în ultimă analiză, un instrument de comesurare a proceselor de producție în toată complxitatea lor. Obiectul calculație îl constituie toate elementele producției supuse calculație. Acest obiect poate să îmbrace diferite forme:

consumurile de valori materiale și de muncă vie generate de procesele de producție, ca primă formă a obiectului calculație;

calculul preliminar al unor elemente care formează așa-numitele costuri de calcul, menite să asigure reflectarea unor costuri cât mai reale;

obiectul calculațiilor se extinde și asupra consumirilor neproductive efective (neadmise în calculațiile de plan), precum și asupra unor elemente care prin efectul reglemetărilor în vigoare, trebuie incluse în costuri, deși în mod științific nu ar trebui să le afecteze (amortizări, asigurări, etc.);

un obiect de primă mărime al calculației costurilor este însăși producția întreprinderii la toate nivelurile, până la produsul purtător de costuri;

procesele tehnologice constituie un obiect al calculației când se urmăresc costurile pe faze succesive sau pe stadii de fabricație.

Sub aspectul rezultatelor, materiale concrete ale proceselor tehnologie, producția poate constitui obiect al calculație costurilor pe ansamblul întreprinderii pe comandă, pe unitate de produs sau semifabricat.

Varietatea și complexitatea problemelor pe care le ridică procesul de producție fac ca obiectul calculație să nu poată fi redat printr-o unitate generică, decât dacă se are în vedere purtătorul final al costurilor. Diversele forme pe care le poate avea obiectul calculație costurilor demonstrează că acesta poate fi constituit, în final, de un produs sau o grupă de produse. Datorită particularităților proceselor de producție, diversificării producției, adâncirii și specializării întreprinderilor, perfecționarea organizării producției, aria de cuprindere a calculației se lărgește continuu și îmbracă noi forme. În acest context, obiectul calculației costurilor îl constituie atât consumurile de valori materiale și de muncă vie generate de procesul de producție și de desfacere al întreprinderii, cât și produsele, lucrările sau prestările de servicii exprimate în unități specifice.

În esență, prin ”obiect de evidență și calculație” se înțelege un mijloc sau un proces economic pentru care se programează și se urmăresc în mod distinct cheltuielile de producție și se calculează costul producției. Obiectul de calculație poate fi diferit, în funcție de natura activității întreprinderii, de particularitățile și organizarea producției și a evidenței.

De exemplu, ca obiect pentru care se calculează costul de producție putem avea:

un produs finit, o lucrare sau un serviciu;

o anumită comandă executată după cerințele clientului;

o piesă sau un grup de piese de același fel;

un ansamblu sau un subansamblu;

un lot de produse;

o garnitură de piese;

o fază de fabricație.

Precizarea metodei calculației costurilor constituie o altă sarcină importantă a teoriei

calculație costurilor. Aceasta trebuie să definescă, după metode științifice, calculațiile de costuri. Potrivit principiului că fiecare disciplină științifică își are metoda ei de cercetare, și metoda calculație costurilor este unică, cu diferite procedee de aplicare.

Metoda calculației costurilor, urmărind în final determinarea costurilor produsului, lucrării sau serviciilor se află într-o strânsă interdependență cu obiectul calculației. Ea nu poate fi desprinsă de aceasta întrucât decurge din el, ca o necesitate a realizării acestuia. Astfel, obiectul calculației are un rol determinanat pentru metoda calculației și a procedeelor folosite de aceasta.

Metoda calculației costurilor cuprinde ansamblul de procedee și instrumente specifice pentru realizarea obiectului calculației. Standardele de contabilitate a costurilor definesc obiectul de cost astfel: operațiune, subdiviziune organizațională, contract sau alt tip de unitate a procesului de activitate pentru care sunt cuantificate datele referitoare la costuri si se stabilește o metodă de determinare a costului pe procese, produse, comenzi, etc.

Delimitări privind cheltuielile și costurile

Cheltuielile de producție sunt reprezentate de consumurile în scopuri productive a

muncii trecute, materialiate în imobilizări și stocuri și a muncii pentru sine, concretiate în valoarea nou creată, destinată plății salariaților, consumuri folosite pentru obținerea unui produs, lucrare sau serviciu.

Dar nu orice folosire sau consumare a unor resurse reprezintă o cheltuială de producție. Astfel, pentru procurarea de materiale se fac plăți către furnizori su pentru achitarea transportului efectuat, dar acestea nu sunt cheltuieli de producție, ci cheltuieli de aprovizionare cu materiale. Nici simpla eliberare în producție a materialelor aprovizionate nu reprezintă încă o cheltuială de producție. Materialele aprovizionate și eliberate în producție devin cheltuieli de producție numai prin consumul lor productiv în procesul de producție. Ca atare, noțiunea de cheltuială este mai cuprinzătoare decât aceea de cheltuială de producție.

În cheltuielile de producție se cuprind numai acele cheltuieli care sunt legate de activitatea desfășurată pentru obținerea producției într-o anumită perioadă de timp și sunt admise, ca atare, de legilația în vigoare.

Pentru ca o cheltuială să fie încadrată în categoria cheltuielilor de producție, ea trebuie să îndeplinească două condiții:

scopul urmărit trebuie să-l reprezinte realizarea producției ce face obiectul activității

unității. Orice cheltuială care nu reprezintă consumuri pentru producția unității, cum ar fi: cheltuielile cu investițiile, cheltuielile efectuate pe seama unor fonduri, etc. nu reprezintă cheltuieli de producție.

să se refere la producția care se fabrică în perioada pentru care se stabilește costul

producției. Deși, în general, cheltuielile de producție alcătuiesc costul producției care le-a ocazionat, nu orice cheltuială de producție, în momentul efectuării ei, contribuie la formarea acestuia.

Potrivit aprecierii specialiștilor, costul producției reprezintă totalitatea cheltuielilor generate de utilizarea factorilor de producției (mijloace de muncă, forță de muncă, etc.) pentru obținerea și realizarea producției, iar cheltuielile reprezintă orice consum (productiv sau neproductiv) de muncă vie și materializată, indiferent de natura, mărimea și varietatea ei, îndreptat spre aservirea unui anumit proces economic în urma căruia elementele consumate își schimbă forma fizică și potnțială, precum și utilitatea lor inițială, devenind bunuri, servicii, prestații cu alte destinații, alte valori de întrebuințare și alte valori.

Structura costurilor de producție

Greutatea specifică a fiecărui cost sau grupe de costuri, față de totalul costurilor

de producție obținute sau pe un anume produs, constituie structura costurilor. Aceasta are un caracter dinamic, modificându-se de la o perioadă la alta, în funcție de intensitatea introducerii progresului tehnic, nivelul prețurilor, tarifele de transport, tariful orar a muncii.

Costurile de producție variază în structură nu numai în cadrul aceleiași ramuri industriale, unde intensitățile factorilor de influență pot fi diferite, dar și între diferitele ramuri de producție, chiar și în aceleași condiții de conjunctură socială, economică sau politică.

Structura costurilor de producție reflectă distribuția consumului de resurse în interiorul unui sistem, fie că acesta este o ramură de producție sau o unitate economică. Valorile consumate pe elemente primare pot descrie sistemul și din punct de vedere calitativ. De exemplu, costurile ridicate cu amortizarea pot descrie un sistem cu nivel de tehnicitate ridicat, ale cărui rezultate de producție se regăsesc în produse finite de înaltă calitate.

Structura costurilor de producție pe articole de calculație are în vedere identificarea părților de costuri ce se regăsesc în elementele primare, în mod direct și indirect în unitatea de produs, pe baza principiului grupării și a posibilității localizării acestora. Criteriul de repartizare pe produs evidențiază încadrarea unor articole de calculație în costuri directe, iar a altora în costuri indirecte.

Costuri directe sunt cele specifice unei singure destinații și se individualizează pe fiecare produs.

Costurile cu materia primă și materialele cuprind articolele de calculație cu ponderea

cea mai mare în costurile celor mai multe din produsele finite și se determină folosind următoarele date primare:

cantitatea consumată de materii prime și materiale

consumul specific pe tipuri de consumuri

prețul unitar al fiecărui element consumat.

Reducerea acestor costuri se poate face atât prin introducerea unor procedee noi, care să

reducă consumurile specifice, cât și prin utilizarea de materii prime cu prețuri mai mici.

Costurile materialelor recuperabile și refolosite se scad din costurile totale unitare și

reprezintă articole de calculație și evidență contabilă pentru produse care provin dintr-un proces de producție în care se practică o tehnologie de recuperare și refolosire a materialelor. Se apreciază că în mai multe domenii de activitate se justifică aplicarea unor soluții de recuperare și refolosire. Are loc o reducere a costurilor prin deducerea acestor venituri.

Costurile cu manoperă directă, respectiv articole de calculație a căror structură este

legată de procesul de muncă. O analiză mai detaliată a factorilor care pot contribui la reducerea costurilor cu manopera directă pe unitatea de produs scoate în evidență structura normei de timp la operația luată în studiu.

Un studiu atent al timpului în procesul de muncă, proiectarea rațională a diferitelor segmente ale acestuia, precum și inovarea organizatorică pot să scoată în evidență reduceri însemnate ale consumului de timp pentru unitatea de produs mai ales prin dimensioarea timpilor operaționali. Creșterea tarifelor orare este normal să se facă întotdeauna în concordanță cu creșterea productivității muncii.

Costurile indirecte, respectiv cele comune mai multor produse (care nu se pot imputa unui singur produs), datorită eterogenității lor se evidențiază pe unitatea de produs în mod indirect, iar cuantumul lor se obține prin calcule contabile specifice. Conținutul lor economic se regăsește în următoarele articole de calculație (defalcate pe locuri și faze de fabricație):

Costuri cu întreținerea și funcționarea utilajelor, formate din:

amortizarea utilajelor din secție;

costuri pentru reparații;

costuri cu energia, combustibilii și alte materiale tehnologice;

costuri cu reparația și întreținerea sculelor și dispozitivelor.

Costuri comune ale secției, care cuprind:

salariul pentru personalul de conducere, administrativ și de serviciu din secție și contribuțiile legale afrente;

amortizarea clădirilor și a altor mijloace fixe aferente secției;

costuir de cercetare, invenții și inovații;

costuri pentru protecția muncii și a mediului înconjurător;

costuri administrativ gospodărești la nivelul secției.

Costuri de inters ale întreprinderii, determinate astfel:

salariul personalului de conducere, tehnic, etc. și contribuțiile legale aferente;

costuri cu cercetarea și instruirea personalului;

amortizarea mijloacelor fixe de interes general;

costuri cu protecția muncii;

dobânzi;

costuri administrativ-gospodărești;

pierderi și lipsuri;

amenzi și penalități;

alte costuri generale.

Evidența sistematică a costurilor și controlul operativ pe structură, în maniera prezentată, le fac utile procesului de informare economică. Se pot urmări abaterile (plus sau minus) în mod obiectiv sau subiectiv, ca un avantaj recunoscut. O parte din costurile indirecte sunt variabile, iar identificarea lor exactă ar putea releva contribuția pe care o au la realizarea profitului, sprijinind astfel procesul luării deciziilor în strategia de restructurare.

Structura costurilor pe elemente primare vizează organizarea evidenței costurilor, sistematiarea acestora pentru întregul volum de activitate al unității, o metodologie și tehnică de calcul pe fiecare produs.

Elementele primare sunt:

materii prime și materiale;

combustibil, apa, energia;

salarii și contribuții asupra salariilor;

amortizări;

contribuții pentru tehnică nouă;

dobânzi și alte costuri.

Structura costurilor pe elemente primare este folosită pentru elaborarea analizei

economice a sistemului, ca metodă de sistematizare sintetică.

Extinderea progresului tehnic se oglindește în aceste analize prin creșterea ponderii amortizărilor și reducerea ponderii salariilor. Asemenea calcule permit comparații între unități din diferite subramuri industriale sau chiar din ramuri de producție diferite. Pe baza concluziilor se pot elabora strategii de extindere a progresului tehnic.

În contabilitatea nu avem analitice identice pe elemente primare dar acestea pot însuma analiticele care reflectă articole de calculație din același element primar. Se poate afirma că structura costurilor pe elemente primare are relevanță în contabilitate.

Clasificarea costurilor de producție

Abordând problematica complexă a costurilor de producție, calculația costurilor

procedează la gruparea cheltuielilor care determină structura costurilor, astfel:

Clasificarea costurilor după natura lor economică:

costuri cu munca vie

costuri cu munca materializată

Costurile cu munca vie sunt determinate de: salarii și alte drepturi bănești asimilate,

contribuțiile legale aferente salariilor, orice alte costuri legate de salarizarea personalului.

Costurile cu munca materializată sunt cele ce formează consumurile de mijloace economice în cadrul procesului de fabricație: costuri de materii prime și materiale, costuri cu combustibil, energie, apă etc., costuri de obiecte de inventar, costuri cu echipamente de lucru, costuri cu amortizarea, orice costuri legate de consumul productiv.

Clasificarea costurilor după locul lor de efectuare:

costurile activității de bază

costurile activităților auxiliare

costurile comune de secție

costurile generale ale întreprinderii

costurile de desfacere

Clasificarea costurilor după legătura lor cu procesul de producție:

costuri tehnologice

costuri de regie

Costurile tehnologice sunt ocazionate de îndeplinirea operațiilor tehnologice privind

executarea producției: consumul de materii prime, materiale, etc., combustibil tehnologic, salariile muncitorilor direct productivi.

Costurile de regie sunt ocazionate de administrarea, organizarea și conducerea procesului de producție și sunt formate din: salariile TESA, întreținerea și funcționarea spațiului productiv, costuri administrativ-gospodărești etc.

Clasificarea costurilor după modul de includere în costul producției:

costuri directe

costuri indirecte

În categoria costurilor directe se cuprind acelea ce se pot repartiza direct în costul

unui produs și pentru care există posubilitatea de a apare ca poziții distincte în structura acestuia. Ele pot fi identificate direct chiar în momentul efectuării lor. Ținând cont de acest caracter, ele mai sunt denumite și costuri individuale sau specifice.

Costurile indirecte nu se pot identifica direct pe fiecare produs în parte. Ele nu sunt legate, nemijlocit, de un anumit produs, ci privesc producția în ansamblul său, fiind denumite, totodată, costuri comune ale secției și costuri generale ale întreprinderii. Înglobarea acestora în costul de producție se va realiza prin repartizarea unei anumite cote părți pentru fiecare produs, repartizare efectuată după o cheie de repartizare.

Clasificarea costurilor după necesitățile structurii costurilor de producție:

pe elemente primare

pe articole de calculație

Clasificarea pe elemente primare ordonează consumurile productive în structura

costurilor având în vedere natura lor economică. În practica se utilizează următoarea clasificare pe elemente primare: materii prime, materiale de bază și auxiliare, deșeuri recuperabile (se scad), combustibil, energie, apă, amortizarea mijloacelor fixe, alte costuri materiale, costuri cu salariile și alte drepturi asimilate, contribuții legate de salarii, alte costuri cu munca vie, etc.

Clasificarea pe elemente primare poate să arate ce mijloace a consumat întreprinderea pentru producția sa, dar nu poate observa scopul pentru care s-au efectuat consumurile și nici nu poate determina costul unitar. De aceea este necesar a se folosi clasificarea pe articole de calculație care într-o structură minimală este alcătuită din materii prime și materiale directe, deșeuri recuperabile, salarii directe, contribuții legate de salarii, costuri cu întreținerea și funcționarea utilajelor, costuri generale ale secțiilor și întreprinderilor, pierderi din rebuturi, costuri de desfacere. Însumând aceste costuri până la costurile generale ale unității și eventualele pierderi din rebuturi vom obține costul comercial.

Clasificarea costurilor după comportamentul lor față de evoluția volumului fizic al

producție:

costuri fixe (convențional-constante)

costuri variabile

Costurile fixe sunt acelea a căror mărime rămâne relativ neschimbată sau se modifică

în cazul creșterii sau micșorării volumului producției, dar în proporții nesemnificative. În această grupă se inculud: costurile cu amortizarea mijloacelor fixe, costurile cu salariile personalului TESA, costurile cu consumabilele de birou. Mărimea acestor costuri depinde, în mare măsură, de factorul timp.

Costurile variabile sunt acelea care își modifică mărimea în mod corespunzător și în același sens cu modificarea volumului fizic al producție. În cadrul acestei categorii se incud: costurile cu materiale, combustibil, energie, apă, etc.

Matematic mărimea acestor costuri constituie o funcție a volumului producției. Analizând costurile variabile din punct de vedere al mărimii indicelui de variabilitate distingem: costuri variabile proporționale, costuri variabile progresive, costuri variabile degresive, costuri variabile regresive, costuri variabile flexibile.

Costurile producției, ca unul dintre indicatorii sintetici cei mai importanți folosiți în contabilitatea de gestiune pentru caracterizarea activității economice a unităților economice, pot fi clasificate după mai multe criterii, și anume:

După stadiile de fabricare și comercializare a unui produs avem:

Costurile de achiziție, care sunt reprezentate de totalitatea cheltuielilor efectuate

pentru procurarea și stocarea elemetelor materiale constitutive ale produselor fabricate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate.

Costurile de prelucrare sau procesare, care sunt formate din cheltuieli de prelucrare și transformare a materiilor prime și materialelor în produse finite.

Costurile de distribuție, care sunt reprezentate de totalitatea cheltuielilor efectuate

pentru vânzarea produselor fabricate. (Scorțe C.M.,”Contabilitate internă de gestiune”, Ed. Universității din Oradea, 2005).

După influența lor asupra procesului decizional pot fi:

Costurile pertinente, care se referă la costurile viitoare asupra cărora se poate acționa,

folosite ca alternative în luarea deciziilor.

Costurile indiferente, care sunt costuri trecute, istorice, asupra cărora se poate acționa

pentru fundamentarea unor decizii viitoare.

După momentul și scopul calculării lor, costurile pot fi:

Costuri reale, numite și efective sau postoperative, sunt cele calculate pe baza

cheltuielilor reale, ulterior efectuării lor.

Costuri prestabilite, numite și antecalculate, saunt cele care se calculează pe baza

unor cheltuieli estimative ce ar urma să se efectueze într-o perioadă viitoare. (Scorte C.M. – Contabilitate internă de gestiune, Ed. Universității din Oradea, 2005).

După stadiile de fabricație costurile pot fi:

Costuri directe, care sunt formate din cheltuielile directe ce apar la nivelul unei secții

de producție.

Costurile de secție, care sunt formate din chetuielile directe la care se adaugă

cheltuielile comune ale secției de fabricație.

Costurile de producție, care sunt formate din cheltuielile directe, cheltuielile comune

ale secției de fabricație și cheltuielile generale ale unității.

Costurile complete, numite și comerciale, care sunt formate din totalitatea

cheltuielilor de producție (directe + comune ale secției + generale ale unității), la care se adaugă cheltuielile de desfacere.

După conținutul și natura economică a tipului de cost calculat pot fi:

Costuri integrale, care sunt costurile complete, formate din totalitatea cheltuielilor de

producție și desfacere.

Costurile parțiale sau proporționale, care sunt formate din cheltuielile ce pot fi

afectate direct produselor fabricate, lucrărilor executate și serviciilor prestate.

După producția la care se referă cheltuielile de producție putem distinge:

Costul pe produs, care este format din totalitatea cheltuielilor de producție ce revin pe

unitatea de produs fabricat.

Costul întregii producții, care este format din cheltuielile de producție aferente întregii

producții a unității.

Principii de organizare a evidenței cheltuielilor de producție și de calculație a costurilor

Pentru îndeplinirea multiplelor sarcini care revin contabilității cheltuielilor de

producție este necesar ca la organizarea evidenței acestora și la calculația costurilor să se țină seama de anumite principii de bază, dintre care menționăm:

Principiul separării cheltuielilor care privesc producția de cele care nu sunt legate de

fabricarea acesteia. Cheltuielile care nu sunt legate de fabricarea ori desfacerea producției nu se includ în costuri. Potrivit acestui principiu nu pot fi incluse în costurile producției de bază cheltuielile care nu privesc producția respectivă, cum ar fi: cheltuielile făcute cu lucrările de investiții în antrepriză, cheltuielile ce se fac din anumite fonduri speciale, cheltuielile de protocol.

Principiul delimitării în timp a cheltuielilor. Potivit acestui principiu includerea

cheltuielilor de producție în costuri trebuie făcută în perioada de gestiune când are loc fabricația produselor de care sunt legate, indiferent de perioada când s-au făcut costurile în cauză. Ținând seama de acest principiu, costurile de producție se împart în trei grupe:

costuri anticipate

costuri ale perioadei curente

costuri preliminare

Principiul delimitării în spațiu a cheltuielilor. Acest principiu se referă la separarea

cheltuielilor pe principalele sectoare ale activității economice cât și la identificarea cheltuielilor pe principalele sectoare pe loturi de producție. În baza acestui principiu apar costuri pe fiecare proces în parte:

cheltuieli de aprovizionare

cheltuieli de producție:

cheltuielile secțiilor principale de fabricație: cheltuieli pe unități tehnico-organizatorice

cheltuielile secțiilor auxiliare: cheltuieli pe unități tehnico-organizatorice

cheltuieli de desfacere

cheltuieli de investiții în antrepriză.

Respectarea acestui principiu contribuie la o calculație corectă a costurilor de

producție și la stabilirea exactă a rezultatelor ectivității de producție a întreprinderii.

Principiul delimitării cheltuielilor productive de cele neproductive. Acest

principiu are la bază diferențierea necesară din punct de vedere al costurilor care sunt și creatoare de valoare de costuri cu caracter neproductiv, care nu adaugă produsului nici o valoare.

Dintre costurile cu caracter neproductiv enumerăm:

depășiri de consmuri specifice

lipsă și pierderi din deteriorarea materialelor

depășiri privind normele de timp.

Principiul cheltuielilor aferente producției terminate de cele aferente producțieie

neterminate. Stabilirea și, mai ales, evaluarea corectă a producției neterminate are implicații pentru determinarea exactă a costurilor producției terminate cât și pentru realitatea rezultatelor economico-financiare prezentate în documentele de sinteză contabilă. (Partenie Dumbravă, Atanasiu Pop,”Contabilitate de gestiune în industrie” 2011)

Metode de calculație a costurilor

Metoda globală

Se aplică la acele unități care fabrică un singur produs, cum sunt cele producătoare de energie electrică, termică, etc. sau mai multe produse (cuplate) din aceeași materie primă și prin același proces tehnologic (ciment, celuloză).

În cadrul acestei metode cheltuielile directe (materii prime, salarii) se colectează pe produsul singular care se fabrică sau global (la un loc) pentru toate produsele care se realizează din aceeași materie primă.

Costul efectiv pe unitatea de măsură se calculează astfel:

la unitățile care fabrică un singur produs, cheltuielile totale de producție directe și

indirecte aferente producției terminate se împart la cantitatea obținută din produsul în cauză;

la unitățile care obțin din aceeași materie primă produse cuplate, cheltuielile de producție

colectate global se repartizează pe feluri de produse cu ajutorul indicilor de echivalență.

Metoda pe comenzi

Este indicată pentru producția individuală și de serie mică.

Obiectul de evidență și de calculație a costurilor în cadrul acestei metode îl constituie

comanda lansată pentru o anumită cantitate de produse. Cheltuielile de producție se colectează pe fiecare comandă în parte, nemijlocit (cele cu caracter direct) sau prin repartizre (cele indirecte).

Costul efectiv pe unitate de produs se calculează la terminarea comenzii prin împărțirea cheltuielilor de producție colectate aferente producției terminate la cantitatea de produse fabricate în cadrul comenzii respective. În cazul în care comanda respectivă cuprinde mai multe unități de produs se împart cheltuielile de producție colectate pe articole de calculație la cantitatea de produse obținute, rezultând un cost mediu pe produs.

Metoda pe faze

Se folosește de către unitățile cu producție de masă sau de serie mare, producție care se desfășoară în condițiile unui proces tehnologic omogen, pe faze succesive de prelucrare.

Fazele de fabricație cuprind mai multe operații ale prelucrării și coincid sau nu cu secția de producție. La calcularea costului efectiv pe produs întâlnim două variante:

Varianta fără semifabricate se aplică atunci când între fazale de fabricație nu rezultă semifabricate care să fie depozitate în magazii anume destinate și care să fie înregistrate ca atare în contabilitate.

Cheltuielile de producție, în cazul acestei variante, se translocă de la o fază de fabricație la alta. Costul efectiv al produsului finit se calculează ca fiind raportul dintre suma costurilor tuturor fazelor de fabricație și producția totală fabricată.

Varianta cu semifabricate se poate aplica la acele unități care au o producție de masă și la care după fiecare fază de fabricație se obțin semifabricate care se depozitează și se înregistrează ca atare în contabilitate.

În această variantă, pentru fiecare fază de fabricație de stabilește costul efectiv al semifabricatelor obținute, iar la ultima fază de fabricație se calculează costul efectiv al produsului finit.

În cele două variante prezentate s-a considerat că prin procesul de fabricație se obține un singur produs. Dacă se obțin două sau mai multe produse din prelucrarea succesivă a acelorași materii prime, calculul costurilor efective se face pe baza indicilor de echivalență.

Dacă din procesul de producție se obțin produse principale și produse secundare, determinarea costurilor efective pentru produsele principale se face prin excluderea din calculație a valorii produselor secundare stabilită după criterii convenționale.

Metoda normativă

Se poate utiliza cu bune rezultate în întreprinderile cu producție de serie și de masă. Ea prezintă un mare avantaj față de celelalte metode amintite, prin faptul că asigură stabilirea sistematică și curentă a abaterilor de la costurile normate precum și determinarea factorilor și cauzelor acestor abateri în vederea stabilirii de măsuri operative pentru înlăturarea și prevenirea lor.

Obiectul de evidență și de calculație a costurilor normate precum și determinarea factorilor și cauzelor acestor abateri în vederea stabilirii de măsuri operatuve pentru înlăturarea și prevenirea lor.

Costurile de producție normate se stabilesc pe operații de fabricație, reper și produs, având la bază:

pentru cheltuielile directe cu materii prime, materiale și salarii – normele de consum și de muncă legal stabilite, prețurile de facturare și tarifele de retribuire a muncii;

pentru cheltuielile indirecte (cheltuieli cu întreținerea și funcționarea utilajului, cheltuieli generale ale secției și cheltuieli generale ale întreprinderii ) – bugetele de cheltuieli întocmite pe secții de fabricație, ateliere și compartimente funcționale.

Modificările de norme care au stat la baza stabilirii costurilor de producție normate

intervin în perioada de desfășurare a procesului de producție ca urmare a unor schimbări în tehnologia de fabricație, modificări ale prețurilor materiilor prime, a tarifelor de retribuire a muncii etc. Toate aceste modificări trebuie să corecteze costurile normate stabilite inițial. Ele se efectuează, de regulă, la începutul lunii sau trimestrului.

Abaterile față de norme se determină prin compararea normelor inițiale sau modificate cu cheltuielile efective. În acest scop se organizează o evidență adecvată care să poată furniza operativ factorilor interesați natura și mărimea abaterilor, în scopul luării măsurilor ce se impun.

Metoda costurilor standard

Presupune stabilirea cu anticipație atât a cheltuielilor directe pe produse sub forma

standardelor de cheltuieli cât și a cheltuielilor indirecte (cheltuieli cu întreținerea și funcționarea utiljului, cheltuieli comune ale secției, cheltuieli generale ale întreprinderii) sub forma bugetelor de cheltuieli.

Calculația costurilor standard pe produs, lucrare sau serviciu se face prin adăugarea la standardele valorice de cheltuieli directe a cheltuielilor indirecte repartizate după anumite criterii din bugetele de cheltuieli. Aceste calculații se fac o singură dată, la începutul perioadei de gestiune, ele fiind considerate atât antecalculații cât și calculații efective. Abaterile de la costurile standard nu influențează costurile producție, ci numai rezultatele financiare ale întreprinderii. De aceea trebuie organizată o evidență adecvată a abaterilor de la standardele care să permită stabilirea acestor abateri în mod operativ pe întreg parcursul fabricției cu indicarea cauzelor care le-au generat.

Metoda tarif-oră-mașină

Se poate utiliza la acele unități al căror proces de producție are un grad ridicat de mecanizare și automatizare. Ea constă în calcularea costului orei de funcționare a mașinilor grupate pe ”centre de producție”. Delimitarea centrelor de producție se face prin gruparea mașinilor și utilajelor în funcție de anumite criterii, cum ar fi: natura operațiilor care se execută la o mașină sau mai multe mașini, totalitatea operațiilor de execuție pentru un produs etc.

Costul pe oră-mașină cuprinde toate cheltuielile ocazionate de fabricarea produselor, cu excepția materiilor prime și materialelor consumabile și se obține prin împărțirea cheltuielilor de producție aferente fiecărui centru de producție la orele de funcționare stabilite în raport cu producția obținută.

Determinarea costului efectiv al produselor pentru un anumit centru de producție pe o anumită perioadă de gestiune se fac aplicând următoare relație:

Ce = (T.O.M. x t) + Vm

Ce – costul efectiv al produselor;

T.O.M. – timpul de lucru al mașinilor sau grupului de mașini;

t – timpul de lucru al mașinii sau grupului de mașini;

Vm – valoarea materialelor prelucrate.

Prin însumarea costului efectiv al produselor de la toate centrele de producție pe unde au trecut produsele respective se obține costul efectiv total al acestora.

MONOGRAFIE PRIVIND CALCULAȚIA COSTURILOR LA S.C. GOLDPALST S.A

Prezentare generală a entității S.C. GOLDPALST S.A – studiu de caz

GoldPlast S.A a fost înființată în anul 1991, ca societate cu capital integral privat

românesc, având ca obiectiv de activitate producerea și comercializarea ambalajelor din polietilenă.

Preocuparea permanentă pentru înnoirea tehnologiilor de producție și realizarea unor

produse de calitate au propulsat rapid firma GoldPlast printre principalii producători de ambalaje de polietilenă din Romania.

În anul 2003, societatea a obținut certificarea ISO 9001:2001, reușind astfel să răspundă cerințelor tot mai mari ale clienților.

Produsele pe care le propune spre comercializare oferă clienților multiple soluții de ambalare primară sau secundară, în domeniul alimentar, textil, construcții, farmaceutic, etc. Un loc important în dezvoltarea societății îl constituie colaborarea cu câteva nume mari din retail-ul românesc, pentru care începand cu anul 2009 firma a trecut la producerea de sacoșe oxo-biodegradabile.

În cadrul compartimentului tehnic lucrează 37 de persoane:

Șef de producție = 1 – inginer

Mecanic șef = 1 – inginer

CTC = 1 – studii medii superioare

Șefi de tură = 4 – studii medii de specialitate

Operatori = 30 – studii medii de specialitate

În cadrul compartimentului financiar – contabil lucrează 3 persoane:

Contabil = 1 – studii superioare

Casier = 1 – studii superioare

Asistent-manager = 1 – studii superioare

Concurența, furnizorii și clientii:

Concurența S.C. GOLDPLAST S.A. poate fi împărțită în două categorii:

Concurența la nivelul județului:

Principalele firme concurente pe plan județean sunt: PLASTINVEST Năsăud, SOMPLAST Năsăud, PETRO COMINVEST Bistrița, POLIMED Bistrița.

Concurența la nivel național:

Principalele firme concurente pe plan național sunt: MOVIPLAST Craiova, PLASTICO Sfântu-Gheorghe, PRODPLAST București, MALVINA București, MOLDOPLAST Iași, COLINI Reșița.

Contracararea concurenței la nivelul firmei noastre se face în conformitate cu regulile de

piața, respectând concurența loială, prin:

Continuarea procesului investițional;

Calitatea și prețul produselor;

Calitatea personalului angajat.

Principalii furnizori ai S.C. GOLDPLAST S.A. se impart în:

Furnizori externi:PLASTTRANS Austria ( pentru material primă – granulă de înaltă

densitate, HDPE), BORELIAS Austria (pentru materie primă – granulă linear de medie densitate, LLDPE).

Furnizori interni: ARPECHIM S.A. Pitești (pentru material primă – granulă de joasă

densitate, LDPE), ROMCOLOR București (pentru colorant granule, masterbech), COLORPRINT Sfântu Gheorghe (pentru diluanți și cerneluri flexografice).

Clienții S.C. GOLDPLAST S.A. pot fi structurați astfel:

Clienți externi: JOFFA PACKAGING Belgia, FISHLER Austria.

Clienți interni

Clienți direcți: MEDIA SHOP Timișoara, CIBAROM Arad, DANDELI Oradea, CALDANEX Cluj-Napoca, AGROHOLDING Alba Iulia, DAMARIS Piatra Neamț, MISAVAN Iași, BRENT RO Brașov, SILVER TRADING Pitești.

Dealeri: ARTPLAST Oradea, GRAFIC PLAST Reșița, DORADI Cluj-Napoca, CLIO VEGA Simeria, DINK DOMINO Ploiești, CORINT Piatra Neamț;

Reprezentanțe: MIHATEEA Timișoara, PETPLAST Arad, CIBELA Bistrița.

Procesul tehnologic pentru relizarea ambalajelor flexibile din polietilenă și polipropilenă cuprinde trei etape:

Extruderea – este procesul în care granulele de PE și PP sunt introduce ăntr-un

dispozitiv (extruder) unde se topesc și la temperature ridicată rezultând o folie sub forma unui balon, cu diametrul și grosimea variabile, în funcție de comenzile lansate în producție. Mărimea și grosimea finală a foliei este determinate de câțiva factori: viteza, deschiderea temperature și presiunea din interiorul balonului. Folia poate fi transparentă sau colorată. Colorarea în textura foliei presuspune adăugarea coloranților în granule. Folia astfel rezultată este rulată pe bobine, de diverse dimensiuni, care ulterior vor fi livrate în această fază sau vor fi imprimate sau confecționate pungi, sacoșe, saci, etc.

Imprimarea este faza ăn care este imprimată cu vopse dei cuva mașinii de imprimare

de către tamburii aniloxi de cauciuc și cu ajutorul clișeelor aceasta ajunge pe folia tratată, în prelabil, electrostatic și ionizată, în vederea imprimării.

Confecționarea constă în tăierea și confecționarea de pungi, sacoșe saci etc. de diferite

dimensiuni, cu lipituri la bază sau lateral, cu sau fără pliuri la bază sau lateral, iar sacoșele pot fi confecționate de tip maieu, banană cu sau fără mâner.

Pentru necesitatea înregistrării operațiilor în conturi contabile, exercitarea controlului economico-financiar, cât și pentru informarea operative a factorilor de conducere este necesar ca din momentul întocmirii sau primirii documentelor de evidență până în momentul predării la arhiva firmei să parcurgă un circuit cât mai scurt și rational stabilit.

Referitor la sistemul de documente specifice contabilității de gestiune, acesta este

lăsat la latitudinea fiecări întreprinderi. Acest sistem propriu de documente specific contabilității de gestiune la nivelul fiecărei întreprinderi trebuie:

să asigure colectalea cheltuielilor după posibilitățile ntreprinderii de a le identifica, pe obiecte de calculație (produse) sau pe locuri de cheltuieli (secții)

să asigure determinarea costului efectiv pentru producția obținută.

În continuare se procedează la repartizarea cheltuielilor indirecte de producție, a cheltuielilor generale de administrație și a cheltuielilor de desfacere, procedee specifice contabilității interne de gestiune și care nu au corespondent în contabilitatea financiară.

Cheltuielile indirecte de secție se repartizează prin procedeul suplimentării, astfel:

pentru cheltuielile privind energia se vor lua ca bază de repartizare consumurile cu

materialele directe

pentru cheltuielile privind amortizarea utilajelor, salariile personalului TESA și altele

se vor lua ca bază de repartizare cheltuielile cu salariile directe

Pentru repartizarea acestor cheltuieli se vor folosi fișele de cont 923.

Astfel:

pentru secția 1 – EXTRUDARE

coeficientul de repartizare pentru cheltuielile de secție privind energia:

coeficientul de repartizare pentru celelalte cheltuieli de secție:

K S1C = 8152,63 / 6.067,18= 1,3437

Repartizarea pe produse se face conform tabelului din anexa 4, tabel 1,2.

În urma repartizării, contul 923.1 ”Cheltuieli indirecte de producție” – secția 1 – EXTRUDARE se soldează.

Repartiarea cheltuielilor de secție pentru secția 1:

921.1.01-16 = 923.1 16.057,64

pentru secția 2 – IMPRIMARE

– coeficientul de repartizare pentru cheltuielile de secție privind energia:

K S2E = 3152,02 / 3775,69= 0,8348

– coeficientul de repartizare pentru celelalte cheltuieli de secție:

K S2C = 7.208,63 / 2817,27 = 2,5583

Repartizarea pe produse se face conform tabelului din anexa 4, tabel 1,2

În urma repartizării, contul 923.2 ”Cheltuieli indirecte de producție” – secția 2 – IMPRIMARE se soldează.

Repartizarea cheltuielilor de secție pentru secția 2:

921.2.12-16 = 923.2 10.360,65

– pentru secția 3 – CONFECȚIONARE

Datorită faptului că la nivelul acestei secții nu se realizează consumuri de materiale, cheltuielile indirecte vor fi repartizate în întregime luându-se ca bază de repartizare manopera directă.

coeficientul de repartizare pentru cheltuieli de secție:

K S3C = 19908,05 / 4484,28= 4.4395

Repartizarea pe produse se face conform tabelului din anexa 4, tabel 2.

În urma repartizării, contul 923.3 ”Cheltuieli indirecte de producție” – secția 3 – CONFECȚIONARE se soldează.

Repartizarea cheltuielilor de secție pentru secția 3:

921.2.12-16 = 923.2 19908,69

În acest moment analiticele pe secții ale conturilor 921 se prezintă astfel:

921.1.01 – 921.1.16 350.999,97

921.2.12 – 921.2.16 16.955,26

921.3.05 – 921.3.16 24.392,97

Cheltuielile indirecte de producție fiind repartizate, se poate determina costul de secție al produselor prin cumularea sumelor din debitul analiticelor pe secții a conturilor 921, pentru fiecare obiect de cost.

Spre exemplu, analiticele 921.1.16, 921.2.16 și 921.3.16 se vor credita prin preluarea sumelor din contul 921.16, în urma acestei operații ele soldându-se.

După această operație sumele din debitul conturilor 921.01 – 921.16 vor reflecta costul de secție al produselor 01 – 16 (anexa 5).

Prin însumarea cheltuielilor directe pe produse cu cheltuielile indirecte se secții se determină COSTUL DE SECȚIE al produselor.

Determinarea costului de secție al produselor:

921.01-16 = % 392.348,20

921.1.01-16 350.999,97

921.2.12-16 16.955,26

921.3.05-16 24.392,97

În consecință, până în momentul de față s-au soldat conturile 923, iar analiticele pe secții / pe produse s-au preluat în analiticele pe produse. (a se vedea în anexa 3).

În continuare se va proceda la repartizarea cheltuielilor generale de administrație, care se va face de asemenea prin procedeul suplimentării. Se va lua ca bază de repartizare costul total de secție (costurile de secție ale activității de bază). Prin repartizarea acestor cheltuieli, contul 924 ”Cheltuieli generale de administrare” se va solda prin preluarea în conturile 921 (de la 01 la 16) ”Cheltuielile activității de bază”, conform anexei 6, tabel 1 (a se vedea fișele de cont din anexa 3).

Determinarea coeficientului de repartizare se face astfel:

KG = 34.887,78 / 392.348,02 = 0,08892

Total cheltuieli generale de administrație, 34.887,78 se repartizează astfel:

pentru activitatea de bază: 392.348,02 x 0,08892= 34.887,78

Prin însumarea costurilor de secție cu cheltuielile generale de administație se determină

COSTUL DE ÎNTREPRINDERE al produselor.

Repartizarea cheltuielilor generale de administrație

% = 924 34.887,78

921.01-16 34.887,78

Pasul următor îl reprezintă repartizarea cheltuielilor de desfacere. Acest lucru se face prin procedeul suplimentării, înmulțindu-se costul de întreprindere al produselor cu coeficentul de repartizare KD.

În urma repartizării cheltuielilor de desfacere, contul 925 ”Cheltuieli de desfacere” se va solda prin preluarea sumei în conturile 921.01-16 ”Cheltuielile activității de bază” și

Determinarea coeficientului de repartizare se face astfel:

KD = 25.657,7 / 427.235,61 = 0,600

Total cheltuieli de desfacere, 25.657,7 se repartizează astfel:

pentru activitatea de bază: 427.235,61 x 0,600= 25.657,7

Prin însumarea costurilor de întreprindere cu cheltuielile de desfacere se determină

COSTUL COMPLET al produselor.

Repartizarea cheltuielilor de desfacere

% = 924 25.657,7

25.657,7

Înregistrarea producției obținute

în contabilitatea financiară, conform centralizatorului raport de producție (anexa 7)

345 ”Produse finite” = 711 ”Variația stocurilor” 541.290

în contabilitatea de gestiune

”Costul prod. obținute” = 902 ”Decont.priv.prod.obținută” 541.290

Preluarea costurilor efective ale produselor

902 ”Decont.priv.prod.obținută” = 921 ”Chelt.activ.de bază” 452.893,24

În urma acestor operații conturile 921 și 922 se soldează (anexa 3). În continuare se va proceda la stabilirea diferențelor de preț aferente producției finite prin compararea costului efectival produselor cu prețul de livrare al acestora.

Înregistrarea diferențelor de preț

în contabilitatea financiară

3485 ”Dif.de preț produse finite” = 711 ”Variația stocurilor” 88.396,76

în contabilitatea de gestiune

903 ”Decontări interne priv. = 902 ”Dec.priv.prod.obținută” 88.396,76

dif. de preț ”

În urma acestei operații contul 902 ”Decontări interne privind producția obținută” s-a soldat.

Ultima operațiune constă în decontarea producție finite obținute la cost efectiv, prin închiderea conturilor de rezultate.

Închiderea conturilor de rezultate

901 ”Decontări interne = % 452.893,24

privind cheltuielile”

931 ”Costul prod. obținute” 541.290

903 ”Dec. interne priv.dif.de preț” 88.396,76

În contabilitatea de gestiune rămâne deschis conturile 901 ”Decontări interne privind cheltuielile” care își continuă activitatea în perioada de analiză următoare (anexa 3).

TOTAL CHELTUIELI DIRECTE – SECȚIA EXTRUDARE Anexa 2

Tabel 2 Anexa 2

Tabel 3 Anexa 2

Repartizarea cheltuielilor indirecte de producție Anexa 4

Repartizarea cheltuielilor indirecte de producție Anexa 4

Determinarea costului de secție Anexa 5

Repartizarea cheșltuielilor generale de administrație Anexa 6

Tabel 1

Repartizarea cheltuielilor de desfacere

Determinarea costului complet

Anexa 6