Contabilitatea Opertiunilor DE Trezorerie LA Nivelul Intreprinderii

INTRODUCERE

Apărută din necesitatea cunoașterii și gestiunii patrimoniului, în scopul conservării și dezvoltării acestuia, contabilitatea se organizează și conduce în oricare unitate patrimonială.

In cadrul economiei de piață, poziția financiară a firmei exercită un rol determinant asupra posibilităților sale de supraviețuire. Este esențial să se cunoască lichiditățile minime necesare menținerii afacerii.

Managementul financiar-contabil al trezoreriei reprezintă o premieră fundamentală pentru succesul în afaceri a oricărui întreprinzător. Lipsa de lichidități la un moment dat poate duce la un blocaj financiar, iar mai târziu la falimentul firmei.

Managerii trebuie să utilizeze metode și tehnici adecvate de analiză și previziune, care să realizeze o trezorerie pozitivă cu efecte favorabile asupra capacității de plată a firmelor și competitivității acestora pe piața internă și externă.

Analiza indicatorilor economico-financiari se concentrează asupra analizei contului de profit și pierdere sau a bilanțului, însă, politica adoptată de firmă poate fi înțeleasă mai ușor prin analiza fluxurilor de numerar. Analiza informațiilor furnizate de fluxul de numerar oferă răspuns la o serie de întrebări referitoare la dinamica fluxului de numerar.

Capitolul I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND TREZORERIA ÎNTREPRINDERII

Locul trezoreriei în gestiunea întreprinderii

Din punct de vedere economic, nici o activitate nu se poate desfășura fără suport financiar, concretizat de cele mai multe ori în bani, ceea ce conduce la ideea că trezoreria întreprinderii reprezintă puntea de legătură a celor trei categorii de activități delimitate mai sus.

În același timp, trezoreria unei întreprinderi joacă un rol de filtru pentru majoritatea operațiunilor ce se desfășoară în perimetrul său prin intermediul restricțiilor impuse de acoperirea financiară a acestor operațiuni .

Locul trezoreriei în cadrul întreprinderii trebuie analizat și prin prisma mărimii acesteia. Astfel pentru întreprinderile mari cu activitate diversificată și cu structuri organizatorice diversificate s-au delimitat mai multe etape în evoluția funcției compartimentului trezoreriei.

Trezoreria este considerată componenta fundamentală în gestiunea financiară a întreprinderii însă totuși nu există un consens în ceea ce privește conceptul și elementele care o compun. În decursul timpului, a căpătat mai multe expresii:

una restrânsă, care pune semnul egalității între trezorerie si disponibilități;

alta extinsă, include pe lângă disponibilități și titlurile de plasament transformabile în lichidități;

a treia, apropiată de conceptul de trezorerie netă, ia în considerare diferența dintre disponibilități si creditele bancare pe termen scurt (indiferent dacă acestea sunt primate direct în contul curent sau prin contul separat de împrumut);

a patra extinde conținutul conceptului de trezorerie netă, adăugând la suma disponibilităților valoarea titlurilor de plasament, iar creditelor bancare pe termen scurt efectele scontate nescadente și creanțele cedate (reflectate în contul de angajamente în afara bilanțului);

în limbaj curent, trezoreria este percepută ca totalitatea mijloacelor de plată disponibile la nivelul unei entități pentru a face față plăților scadente.

Din punct de vedere contabil se identifică cu ansamblul activelor lichide ale unei întreprinderi, ale unei asociații.

Trezoreria este definită ca reprezentând totalitatea acțiunilor specializate de organizare și conducere a fluxurilor de intrare și ieșire de monedă, de administrare a lichidităților și a creditelor pe termen scurt. Deci, trezoreria este definită ca sumă a elementelor constitutive ale acesteia, ca active și pasive de trezorerie:

Trezoreria = Lichidități +Active financiare de trezorerie – Pasive de

trezorerie (credite de trezorerie, credite de scont)

Activele financiare de trezorerie cuprind: valori mobiliare de plasament (titluri), efecte comerciale de încasat, bilanțul de trezorerie și certificate de depozit.

Noțiunea de trezorerie cuprinde ansamblul lichidităților monetare și a echivalentelor de numerar de care dispune o unitate pentru a face față plăților scadente. Lichiditățile monetare reprezintă mijloacele bănești efective pe care le deține un agent economic, având următoarea structură:

numerar aflat în casieria unității;

disponibilități bănești aflate în conturile din bănci;

avansuri de trezorerie.

Echivalentele de numerar reprezintă investiții financiare pe termen scurt, care sunt ușor convertibile în mijloace bănești efective, având următoarea structură:

valori de încasat: efecte comerciale, cecuri;

titluri de plasament: acțiuni, obligațiuni;

alte valori: timbre fiscale, timbre poștale, bonuri valorice de combustibil, tichete de masă.

Gestiunea trezoreriei se referă la ansamblul mijloacelor și tehnicilor contabile pe care le folosește managementul firmei pentru accelerarea încasărilor și plata la termen a datoriilor firmei, respectiv menținerea unui echilibru permanent, cu costuri cât mai mici.

Gestiunea trezoreriei cuprinde mijloacele pe care le folosește unitatea, care au ca scop:

accelerarea încasărilor;

plata la timp a obligațiilor unității pentru menținerea unui echilibru permanent, obiective ce trebuie realizate cu costuri cât mai mici;

previzionarea echilibrului financiar pe termen scurt pentru a evita în viitor lipsa disponibilităților;

plasarea disponibilităților pe care unitatea le are în plasamente pe termen scurt sau, în lipsa disponibilităților, să apeleze la credite pe termen scurt oferite pe piața monetară.

Gestiunea întreprinderii trebuie să asigure echilibrul plăților și al încasărilor pe termen scurt, adică trebuie să aibă capacitatea de a-și procura resursele suplimentare pentru situația când plățile depășesc încasările sau/și plasamentele pe termen scurt a disponibilităților temporare, atunci când încasările depășesc plățile.

În cadrul trezoreriei avem două instrumente de lucru importante pe baza cărora se iau și principalele decizii: bugetul trezoreriei și planul zilnic al operațiunilor.

Trezoreria reprezintă o serie de activități specializate de organizare și gestionare a fluxurilor de intrare și de ieșire de monedă, de administrare a lichidităților și a unor credite pe termen scurt.

Asigurarea lichidității este sarcina de bază a trezoreriei, deoarece întreprinderea, fiind angajată într-un sistem complex de raporturi economice și financiare, trebuie să facă fața tuturor obligațiilor bănești..

Trezoreria în sens restrâns cuprinde disponibilitățile bănești la bănci și în numerar, iar în sens larg termenul se extinde și la valorile mobiliare de plasament care pot fi transformate prin vânzare în disponibilități bănești sunt asimilate mijloacelor de trezorerie și creditele pe termen scurt contractate cu băncile pentru plăți.

Importanța mijloacelor bănești rezultă din funcțiile pe care le îndeplinesc banii, astfel:

sunt măsură a valorii bunurilor, lucrărilor și serviciilor, funcție care se realizează prin etalonul prețurillor;

sunt mijloace de circulație a bunurilor permițând evaluarea și astfel schimbul mărfurilor;

sunt mijloc de plată și de decontare a datoriilor și drepturilor între partenerii de afaceri, perecum și decontarea sumelor cuvenite angajaților, statului și altor organisme;

sunt mijloc de tezaurizare, de către unitatea patrimonială atât pentru achiziții cât și pentru efectuarea unor plasamente aducătoarea de venituri suplimentare.

bani universali folosiți la evaluarea operațiilor de comerț exterior precum și la compararea diverșilor indicatori în cadrul economiei naționale.

Ținând cont de importanța mijloacelor bănești organizarea rațioanală a evidenței lor constituie un obiectiv primordial al contabilității în acest domeniu. Acest obiectiv constă în asigurarea echilibrului economico-finaniciar permanent și a unei eficiențe raționale a întregii activități, care se realizează printr-un complex de activități și instrumente.

Informațiile contabilității cu privire la aceste elemente patrimoniale permit studierea trezoreriei, stabilirea acesteia la sfârșitul fiecărei perioade de gestiune și determinarea capacității de plată a unității patrimonial

Optimizarea trezoreriei are la bază trei principii:

utilizarea judicioasă a creditelor, în funcție de costul acestora;

promovarea unei tehnici adecvate de plasament a excedentelor de trezorerie;

evitarea pe cât posibil a unor costuri creditoare (care se remunerează).

Trezoreria unei unități patrimoniale poate fi considerată drept punctul său forte. De maniera în care se vor dirija fluxurile bănești și financiare de care dispune aceasta va depinde în final situația patrimonială și rezultatul exercițiului

Organizarea contabilității trebuie să asigure realizarea obiectivelor manageriale de ordin financiar ale unității patrimoniale, între care cele care vizează asigurarea capacității de plată curente au un loc central.

Prin calculele contabile se urmărește:

gestionarea corectă a numerarului și a altor valori aflate în casieria unității patrimoniale;

respectarea plafoanelor de casă;

controlul asupra operațiilor ce privesc avansurile spre decontare.

Componenta de bază a strategiei generale a unei firme este în orice moment strategia financiară. O importanță deosebită o are examinarea situației financiare a întreprinderii, trebuie să se cunoască lichiditățile minime necesare menținerii activității. De aceea, managerii trebuie să cunoască permanent lichiditatea și solvabilitatea firmei.

Conceptul de trezorerie se referă la ansamblul mijloacelor de finanțare sub forma lichidităților (avansate sau nu) și creditelor pe termen scurt de care dispune o unitate patrimonială la un moment dat pentru a putea face față plăților ajunse la scadență.

În fond, trezoreria întreprinderii presupune stabilirea unui optim între costurile mijloacelor de finanțare și veniturile obținute. O gestiune eficientă a trezoreriei presupune ca întreprinderea să dispună la un moment dat de disponibilități suficiente pentru a face față exigibilităților și a disponibilităților instantanee, rezultate din funcțiile întreprinderii este nevoie de o gestiune previzionară a trezoreriei.

Una din cele mai licitate politici de gestiune a trezoreriei, pe plan mondial, este „trezoreria zero”. Ea constă în menținerea cât mai aproape de zero a soldurilor de disponibilități în vederea reducerii costurilor de gestiune a trezoreriei. Gestiunea de tip „zero” întâmpină o serie de dificultăți, mai ales în cazul întreprinderilor cu numeroase fluxuri financiare reglate prin cecuri, data de prezentare la bancă a cecurilor neputând fi prevăzută cu exactitate.

O investigare sumară a pachetului „conturilor financiare” și de lichidități ca și a interdependențelor ce se nasc ne conduc la concluzia că prin intermediul contabilității trezoreriei se realizează câteva obiective esențiale cum ar fi:

execuția și coordonarea tuturor operațiilor financiare care antrenează mijloace bănești și de plată ale agentului economic;

evidența și controlul operativ al patrimoniului aflat sub forma mijloacelor bănești și în decontare;

derularea și evidența relațiilor financiare de capital;

respectarea cu strictețe a legislației financiare și fiscale, „alinierea” la regulile financiare comune tuturor agenților economici.

Atunci când firma nu mai dispune de capacități de finanțare pentru a se dezvolta, este supusa insolvabilității. Insolvabilitatea, blocajul financiar, impun managerilor o atenție deosebită asupra problematicii gestiunii trezoreriei.

Pentru evitarea acestei situații nefavorabile și de nedorit pentru unitate, precum și pentru o mai bună gestiune a trezoreriei trebuie să se aibă în vedere următoarele elemente:

întărirea funcției contabile și a rolului gestiunii financiare a întreprinderii;

funcționarea, fără apariția unor elemente inerțiale și de blocaj, a mecanismelor, a fluxurilor și circuitelor financiare;

asigurarea și utilizarea eficientă a capitalului disponibil, a surplusului temporand fi prevăzută cu exactitate.

O investigare sumară a pachetului „conturilor financiare” și de lichidități ca și a interdependențelor ce se nasc ne conduc la concluzia că prin intermediul contabilității trezoreriei se realizează câteva obiective esențiale cum ar fi:

execuția și coordonarea tuturor operațiilor financiare care antrenează mijloace bănești și de plată ale agentului economic;

evidența și controlul operativ al patrimoniului aflat sub forma mijloacelor bănești și în decontare;

derularea și evidența relațiilor financiare de capital;

respectarea cu strictețe a legislației financiare și fiscale, „alinierea” la regulile financiare comune tuturor agenților economici.

Atunci când firma nu mai dispune de capacități de finanțare pentru a se dezvolta, este supusa insolvabilității. Insolvabilitatea, blocajul financiar, impun managerilor o atenție deosebită asupra problematicii gestiunii trezoreriei.

Pentru evitarea acestei situații nefavorabile și de nedorit pentru unitate, precum și pentru o mai bună gestiune a trezoreriei trebuie să se aibă în vedere următoarele elemente:

întărirea funcției contabile și a rolului gestiunii financiare a întreprinderii;

funcționarea, fără apariția unor elemente inerțiale și de blocaj, a mecanismelor, a fluxurilor și circuitelor financiare;

asigurarea și utilizarea eficientă a capitalului disponibil, a surplusului temporar de monedă, cu implicații favorabile asupra proceselor economico-financiare din întreprindere;

întărirea și creșterea exigenței controlului asupra numerarului agenților economici, asigurând totodată îmbunătățirea organizării, manifestarea pe un plan calificativ superior, a funcțiilor și sarcinilor trezoreriei firmelor;

analiza permanentă și detaliată a echilibrului financiar și cash-flow-ului;

îmbunătățirea previziunii fluxurilor financiare, elaborării bugetului de trezorerie și a previziunii numerarului;

dimensionarea rațională și eficientă a trezoreriei, ținând seama de interdependența dintre acesta și fondul de rulment al agenților economici;

mai buna fundamentare a proiectării fluxurilor lichidităților și o reală determinare a valorii de piață a întreprinderii;

reflectarea în analiza diagnostic a situației financiare, printr-o mai bună fundamentare metodologică, a fluxurilor de trezorerie (cash-flow), la nivelul agenților economici;

îmbunătățirea sub cordonarea Ministerului Finanțelor, a metodologiei contabilității financiare a întreprinderilor, care să permită o mai operativă și corectă reflectare a operțiilor de trezorerie.

Se apreciază că inflația se manifestă în mod direct asupra disponibilităților prin simpla depreciere. Asupra acestora se răsfrânge imediat orice modificare a contextului economiei în care activează un agent economic.

Controlul trezoreriei va permite un prim diagnostic al activității întreprinderii și vizează:

satisfacerea la un moment oportun a necesarului de lichiditate al întreprinderii;

identificarea în timp util a diferențelor dintre previziuni și realizări, în vederea adaptării măsurilor corective care se impun;

identificarea cauzelor care au provocat diferențe și stabilirea responsabilităților.

Controlul numerarului trebuie să vizeze modul de colectare, gestionare si decontare a banilor lichizi, spre a preveni pierderile din eroare, fraudele sau risipă.

1.2 Probleme privind evaluarea mijloacelor de trezorerie

Evaluarea în contabilitate constă în cuantificarea și exprimarea în unități monetare a mărimii elementelor patrimoniale (active, pasive, cheltuieli și venituri) și a operațiilor economice și financiare cu modificări intervenite în masa patrimoniului.

Prin contabilitate nu se poate reflecta decât ceea ce se cuantifică în bani. Astfel, evaluarea este definită ca fiind un proces de exprimare în bani a faptelor și fenomenelor de care se ocupă contabilitatea.

Particularități privind evaluarea trezoreriei

Elementele de trezorerie sunt supuse acelorași reguli de evaluare prevăzute pentru celelalte componente ale patrimoniului, deși prezintă și unele particularități (conform OMFP 1752/2005), asupra acestora vom insista în cele ce urmează :

La intrarea în patrimoniu investițiile pe termen scurt se evaluează la cost de achiziție (preț de cumpărare sau de răscumpărare) sau la valoarea stabilită potrivit contractelor. Nu se includ în costul de achiziție al titlurilor eventualele cheltuieli accesorii ocazionate de cumpărare (comisioane și cheltuieli similare), acestea fiind înregistrate direct pe cheltuielile perioadei în care intervine achiziția.

Sumele încasate / plătite în devize prin virament / în numerar comportă dubla exprimare în valută și în moneda națională, prin transformarea devizelor la cursul zilei, comunicat de Banca Natională a Romaniei.

La inventariere se stabilește valoarea actuală a elementelor inventariate, pe seama cheltuielilor reflectându-se ajustări pentru pierderea de valoare.

La închiderea exercițiului, diferențele de curs valutar aferente disponibilităților în devize și a altor valori de trezorerie (cum sunt titlurile de stat în valută), acreditivele și depozitele pe termen scurt în valută, între cursul de schimb de la această dată și cursul de schimb de la înregistrarea în contabilitate se evidențiază în conturile de venituri și cheltuieli din diferențe de curs valutar, după caz.

Ajustările pentru pierderea de valoare reflectate se suplimentează, diminuează sau anulează, după caz.

La ieșirea din patrimoniu elementele componente ale trezoreriei se evaluează, de regulă, la valoarea de intrare. Titlurile de plasament pot fi evaluate și dupa una din metodele utilizate la evaluarea ieșirilor de stocuri (FIFO, LIFO, CMP). Concomitent cu ieșirea din entitate a investițiilor pe termen scurt, eventualele ajustări pentru pierderi de valoare se anulează. Sumele în devize ieșite din conturile bancare sau din casierie reprezentând plăți ale unității se evaluează atât în valută cât și în lei prin tansformarea devizelor la cursul oficial al zilei.

Conform OMFP 1752/2005 activele circulante trebuie evaluate la costul de achiziție sau costul de producție, după caz.

În categoria activelor circulante se cuprind:

stocurile, inclusiv valoarea serviciilor pentru care nu a fost întocmită factura;

creanțele;

investițiile pe termen scurt;

casa și conturile la bănci.

Conform Ordinului mai sus menționat, la evaluarea activelor circulante se vor respecta următoarele prevederi:

– ajustările de valoare se fac pentru activele circulante în vederea prezentării acestora la cea mai mică valoare de piață, în circumstanțe speciale, la o altă valoare minimă atribuita acestora la data bilanțului.

– evaluarea nu poate fi continuată dacă motivele pentru care au fost făcute modificările de valoare nu mai sunt aplicabile.

– în situația în care ajustarea devine total sau parțial fără obiect, întrucât motivele care au dus la reflectarea acesteia au încetat să mai existe într-o anumită măsură, atunci acea ajustare trebuie reluată corespunzător la venituri.

– dacă activele circulante fac obiectul ajustărilor de valoare cu caracter excepțional, exclusiv în scop fiscal, suma ajustărilor și motivele pe care acestea au fost efectuate trebuie prezentate în notele explicative.

Operațiunile privind încasările și plățile în valută se înregistrează în contabilitate la cursul zilei, comunicat de Banca Națională a României.

Operațiunile de vânzare-cumpărare de valută se înregistrează în contabilitate la cursul utilizat de banca comercială la care se efectuează licitația în valută, fără ca acestea să genereze diferențe de curs valutar.

Criterii de evaluare:

Valoarea de utilitate, considerată ca valoarea care trebuie să reprezinte costul sau sacrificiul consimțit pentru a aduce bunul respectiv în patrimoniu sau ceea ce ar aduce bunul respectiv dacă l-ar utiliza în întreprindere sau l-ar vinde pe piață.

Standardele înternaționale de Contabilitate, definesc valoarea justă ca fiind suma la care poate fi tranzacționat un activ sau decontată o datorie, de bună voie, între părți aflate în cunoștință de cauză, în cadrul unei tranzacții în care prețul este determinat obiectiv.

Se poate adăuga precizarea că valoarea de utilitate poate fi privită și din prisma “pierderii” sau “sacrificiului” pe care l-ar suporta o întreprindere dacă ar fi lipsită de bunul respectiv.

Aceeași sursă consideră valoarea utilă drept valoarea actualizată a fluxurilor de numerar viitoare estimate și obținute din utilizarea continuă a unui activ și din cedarea acestuia la sfărșitul duratei utile de viață.

Valoarea reală este definită prin prisma valorii la care poate fi tranzacționat un activ sau decontată o datorie, de bună voie, între părți aflate în cunoștință de cauză, în cadrul unei tranzacții directe.

Valoarea de piață, folosită în cadrul tranzacțiilor directe, reprezintă prețul care poate fi obținut / plătit pe o piață activă caracterizată prin:

activele de pe piață sunt relativ omogene;

sunt cantități suficiente de asemenea active tranzacționate, în așa fel încât oricând pot fi gasiți potențiali cumpărători și vânzători;

prețurile sunt disponibile pentru a fi recunoscute de către public.

Timpul vizează momentul plasării evaluării în trecut, prezent sau viitor. Orice evaluare, în virtutea continuității activității întreprinderii, glisează între timpul trecut, trece peste prezent și se îngrijește de reproducția valorilor economice la timpul viitor.

Astfel, evaluarea tranzacțiilor și a evenimentelor se efectuează la timpul prezent și se bazează pe costul istoric, iar la ieșire pe prețul de vânzare. În cadrul fluxurilor de tranzacții și evenimente apar rețineri și staționări concretizate în active și pasive. În acest ultim caz evaluarea se face la timpul prezent și se mișcă între valorile provenite din trecut și viitor când are loc ieșirea activelor și pasivelor.

Momentele evaluării.

Se pot identifica patru momente în care se face evaluarea:

La intrarea în patrimoniu, evaluarea se face la valoarea de intrare, numită și valoare contabilă sau cost istoric.

La ieșirea din patrimoniu sau la darea în consum, evaluarea se face întotdeauna la valoarea de intrare. Aceasta înseamnă că în momentul ieșirii trebuie să se cunoască neapărat valoarea de intrare.

La inventariere, evaluarea se face la valoarea de inventar, care este o valoare de utilitate, stabilită în funcție de prețul pieței și de utilitatea pentru unitate a bunului evaluat. Pentru creanțe și datorii, valoarea de inventar este egală cu valoarea probabilă de încasat sau de plată.

La închiderea exercițiului se pune de acord valoarea de intrare cu rezultatele inventarierii, având în vedere principiul prudenței.

Formele evaluarii. Evaluarea în contabilitate se diferențiază în raport de momentul efectuării, natura elementelor patrimoniale și a operațiilor care modifică masa patrimoniului.

Astfel, în funcție de momentul când se efectuează, evaluarea este la intrarea și ieșirea elementelor patrimoniale în cadrul bilanțului contabil.

În ceea ce privește natura elementelor patrimoniale, se pot diferenția următoarele forme de evaluare:

evaluarea imobilizarilor corporale și necorporale;

evaluarea stocurilor;

evaluarea titlurilor de valoare;

creanțele și datoriile în lei;

valută;

creanțele și datoriile în devize;

lingouri sau monede de aur sau argint;

cheltuieli și venituri.

Natura operațiilor care modifică masa patrimoniului impune distincții în cazurile :

intrări prin achiziție, prin producție proprie, prin aport în numerar, cu titlu gratuit;

ieșiri prin vânzare, consum și cu titlu gratuit.

Capitolul II. STUDIUL CADRULUI ORGANIZATORIC

2.1 Scurt istoric și descrierea activității

Firma Gama, fondata în anul 2004,cu sediul in Iasi si filiale in toata tara. este o societate care oferă servicii în domeniul tehnologiei, informației și comunicațiilor, atât firmelor românești cât și celor europene.

Obiectul de activitate al firmei Gama îl constituie:

Proiectarea și dezvoltarea software;

Proiectarea și implementarea de sisteme informatice.

Service de întreținere și reparații.

Analiza activității firmei vizează următoarele puncte de vedere:

Furnizorii. Principalii furnizori ai societații Gama sunt reprezentanțele firmelor: Fujitsu-Siemens, Ibm, Compaq pentru echipamentele de calcul și Fujitsu pentru aplicațiile software.

Clienții. Sunt agenții economici care doresc să-ți îmbunătățească sistemul informatic (atât din punct de vedere hard cât și al softului) sau care intenționează să-și implementeze un astfel de sistem pentru desfășurarea în bune condiții a activităților lor economice.

Concurența. Este reprezentată în marea lor majoritate de firmele care furnizează echipamente hard și soft (sisteme de operare și produse program) standard.

2.1.1. Organizarea firmei

Firma „Gama” are o structură organizatorică de tip funcțională. Exercitarea conducerii se face în mod descentralizat iar sistemul de conducere funcționează atât pe verticală cât și pe orizontală.

Schematic organigrama este prezentată mai jos.

După cum rezultă din organigramă activitatea firmei este organizată în cinci departamente fiecare având în subordine alte câteva compartimente. Acestea asigură activitatea curentă din firmă și activitatea decizională de la nivelul operațional.

2.1.2. Funcțiile întreprinderii și compartimentele care le realizează

Funcția de personal

Funcția financiar-contabilă

Funcția comercială

Funcția de proiectare-dezvoltare

Funcția de prestări-servicii

Funcția de calitate

Funcția financiar- contabilă realizează următoarele activități:

stabilirea bugetelor de venituri și cheltuieli, anuale /lunare, precum și la nivelul fiecărui departament, compartiment;

înregistrarea tuturor documentelor justificative care reglementează tranzacțiile economice (aprovizionăre, vânzăre);

inventarierea patrimoniului și stabilirea diferențelor de inventar;

evidența datoriilor către bugetul de stat și alte bugete adiacente acestuia;

urmărirea decontării creanțelor;

realizarea antecalculației și postcalculației costurilor;

stabilirea prețurilor produselor și serviciilor;

elaborarea documentelor de sinteză lunare/ trimestriale/ semestriale/anuale;

calculul anumitor indicatori economic și financiari;

stabilirea și repartizarea profitului;

stabilirea circuitului documentelor justificative și contabile în unitate;

efectuarea controlului tehnic-operativ, controlului financiar contabil și a controlului preventiv.

Obiectivele acestei funcții sunt:

utilizarea eficientă și eficace a resurselor financiare;

asigurarea unui echilibru financiar, capabil de a produce o creștere a rentabilității firmei din punctul de vedere al profitului;

maximizarea valorii de piață și a cotei firmei la bursă;

efectuarea de analize economico-financiare la nivelul firmei;

menținerea firmei deasupra nivelului capacității de plată.

Funcția financiar-contabilă este realizată în cadrul Departamentului Economic, Juridic/ Resurse Umane și în cadrul acestuia de directorul economic, o parte din documentele justificative și registre contabile fiind responsabilitatea asistentului directorului general.

2.2 Organizarea trezoreriei la SC Gama

Evidența operațiunilor de trezorerie în cadrul societății se ține cadrul în biroului financiar-contabil de către persoane care sunt încadrate în funcție tocmai pentru realizarea acestor operațiuni. Mijloacele bănești de care dispune unitatea sunt sub forma disponibilităților în cont la bănci, în lei sau în devize, sub forma numerarului existent în casieria unității.

Numerarul existent în casieria unității se evidențiază prin registrul de casă, în care se consemnează zilnic încasările și plățile care se fac prin casierie. Soldul din registrul de casă reprezintă numerarul existent în casă la sfârșitul zilei și se determină astfel:

Sf = Si +I – P

Unde:

Sf = sold final;

Si = sold inițial;

I = încasări;

P = plăți.

Persoanele care participă la stabilirea sumelor de plată sau cele care întocmesc documentele de plată nu pot efectua și plățile propriu-zise.

Unitatea trebuie să creeze condiții specifice pentru operațiile care se desfășoară în casierie. Trebuie amenajată o încăpere separată, a cărei securitate față de valorile păstrate trebuie să aibă o importanță foarte mare pentru unitate.

Crearea condițiilor de siguranță se referă și la următoarele aspecte: încăperea destinată casieriei să fie dotată cu casă de fier care se încuie ori de câte ori casierul părăsește încăperea, iar la sfârșitul zilei de lucru trebuie sigilată; luarea de măsuri pentru înzestrarea cu mijloace tehnice de pază și alarmă a casieriei; să-i fie încredințat casierului un sigiliu metalic, înscriindu-se în procesul verbal seria; pentru transferul numerarului de la unitate la bancă sau invers este obligatoriu luarea de măsuri care să excludă eventualele furturi sau tâlhării pe parcurs.

La SC Gama încasările se pot face fie la banca la care unitatea are deschis contul curent (Banca Comercială Română), în situația în care se utilizează ca instrument de încasare cecul în numerar completat de compartimentul financiar-contabil și astfel nu se mai emite chitanță, cotorul cecului de numerar constituind documentul primar de evidență. Acest instrument de încasare este pus la dispoziție de către banca la care este deschis contul curent, în baza unei cereri tip, semnate de persoanele cu funcții de conducere, care au specimene de semnătură depuse la bancă.

De asemenea se mai pot face încasări în numerar pe baza chitanțelor tipizate care se emit în trei exemplare. Originalul se eliberează plătitorului, al doilea exemplar rămâne la casierul care întocmește și semnează primirea banilor iar al treilea exemplar ramane la cotor. Nu se admit ștersături. Formularul completat greșit se anulează rămânând în chitanțier.

Evidența încasărilor și plăților în numerar se ține în registrul de casă, întocmit în două exemplare, astfel:

prima filă, cu scrisul în original, formează registrul de casă;

a doua filă se predă compartimentului financiar-contabil.

Înregistrările în registrul de casă se fac de către casier pe baza actelor justificative, după executarea fiecărei operațiuni de încasare sau plată. Zilnic casierul are obligația de a face totalul operațiunilor zilnice, stabilește soldul casei care va fi reportat pe ziua următoare. Apoi, casierul trebuie să predea documentele în baza cărora a efectuat înregistrările de încasări și plăți, împreună cu fila detașată din registrul de casă, denumită contul casierului către compartimentul de contabilitate.

. Plățile care nu au la bază documente justificative nu se iau în considerare la stabilirea soldului de casă, ele fiind considerate lipsuri. Pentru aceasta se iau măsuri corespunzătoare, iar dacă se constată o infracțiune se sesizează organele de drept. Pentru sumele existente în casierie care nu au la bază documente justificative, se consideră plusuri și se înregistrează ca venituri ale unității. În gestiunea casierului intră și alte valori. Prin alte valori se înțelege:

Timbre fiscale și poștale – mărcile poștale se procură de la oficiile poștale, plata făcându-se prin dispoziții de virare. Copia dispoziție de plată vizată de organul bancar se remite oficiului poștal printr-o adresă în care se indică tipul de mărci solicitate, cantitatea din fiecare și valoare totală.

Timbrele fiscale și mandatele poștale se procură pe aceeași cale de mai sus.

Trebuie făcută precizarea că atât mărcile poștale cât și timbrele fiscale pot fi încredințate spre gestionare și altor persoane decât casierul unității.

Eliberarea lor, către persoana care le folosește se face pe baza referatului de necesitate, iar justificarea consumului efectiv se face prin borderoul de expediere a corespondentei vizate de oficiul poștal. Decontul va prezenta viza de control preventiv și aprobarea conducătorului după care se predă serviciului de contabilitate, iar contul casierului se va descărca din evidența contabilă analitică.

Biletele de tratament și odihnă – gestionarea acestor valori se face de casierul unității sau de către altă persoană numită pe bază de decizie internă. Biletele se predau unității pe baza „ Borderoului biletelor de tratament și odihnă” care face parte din contractul încheiat. La predarea biletelor se face și o notă de debitare în care se trec sintetic datele din borderou.

Primirea biletelor repartizate și semnarea documentelor se face numai de persoane imputernicite în acest sens, prin delegație scrisă ce se anexează la exemplarul notei de debitare, care rămâne unității care eliberează biletele. Gestionarul biletelor ține evidența analitică a biletelor primite și eliberate cu ajutorul registrului de evidență a biletelor pe baza legitimațiilor de călătorie pentru întoarcerea din stațiune, după care se prezintă pentru semnare de catre persoana imputernicita. Pe baza dispoziției dată de acesta, casierul trece de la încasarea sumei respective, contra chitanței, eliberând bilete. Gestionarii sunt obligați să anunțe cu cel puțin 30 de zile înaintea termenului scadent al fiecărui bilet nerepartizat sau neridicat, persoanele vizate.

Alte valori – în această categorie sunt incluse tichetele de masă acordate salariaților. Gestionarea acestora revine compartimentului financiar-contabil, care le ține o evidență cantitativ-valorică.

Capitolul III. CONTABILITATEA OPERAȚIUNILOR DE TREZORERIE

3.1. Sistemul de conturi utilizat pentru contabilitatea operațiunilor de trezorerie

Conturile de trezorerie apar în planul general de conturi pentru agenții economici în clasa 5 și pot fi clasificate în patru categorii:

a) conturi de mijloace de trezorerie;

b) conturi de datorii de trezorerie,

c) conturi de așteptare;

d) conturi rectificative.

a) Conturile de mijloace de trezorerie reflectă averea întreprinderii concretizată în bani (la bancă sau în casierie) și în elemente ale căror lichiditate este foarte mare (îndeosebi investițiile financiare pe termen scurt).

Evaluarea în aceste conturi se face la valoarea de intrare care, pentru titlurile de plasament, este dată doar de costul de achiziție. Mai mult decât la alte categorii de mijloace, la titlurile de plasament valoarea de piață fluctuează astfel încât apar adeseori diferențe între valoarea justă la un moment dat și valoarea contabilă. La întreprinderile care aplică reglementările contabile conforme cu directivele europene (OMFP 1752/2005), dacă diferențele sunt nefavorabile, ele se consemnează în contabilitate pe seama ajustărilor pentru depreciere, iar dacă sunt favorabile, nu se înregistrează în contabilitate.

b) Conturile de datorii de trezorerie reflectă creditele pe termen scurt primite de la bănci, precum și alte obligații colaterale (dobanzi, îndeosebi).

c) Există un cont de așteptare – 581 „Viramente interne”, folosit cu scopul de a reflecta sumele de bani care se transferă între conturile de gestionare a mijloacelor de trezorerie, care au ieșit din contul sursă dar nu au apărut încă în documentele care confirmă intrarea lor în contul-destinație.

d) La conturile rectificative din clasa conturilor de trezorerie găsim conturile de ajustări pentru pierderea de valoare a conturilor de trezorerie (591, 595, 596 și 598). Acestea reflectă, la firmele care aplică OMFP 1.752/2005, partea cu care mijloacele de trezorerie pe care le rectifică sunt lăsate să figureze în conturile de gestionare (din grupa 50) peste nivelul lor real.

Pentru înregistrarea, urmărirea și controlul sistematizat al fluxurilor de trezorerie s-au instituit grupe de conturi pe categorii omogene iar în cadrul fiecărei grupe de conturi s-au instituit conturi sintetice (de gradul I sau II) care să reflecte starea și mișcarea valorilor de trezorerie, în funcție de o serie de factori cum sunt:

structurarea elementelor de trezorerie, respectiv: titluri de plasament, disponibilități în cont la bancă și în casă, în lei și în devize, credite bancare pe termen scurt și alte valori de trezorerie;

locul unde se află valorile de trezorerie, care poate fi: casieria unității, bancă, terțe unități sau persoane (se folosesc conturi sintetice adecvate locurilor unde se află valorile de trezorerie);

apartenența valorilor de trezorerie (diferențe în valorile de trezorerie proprii și valorile ce aparțin altor unități și care se află temporar în păstrarea acestora);

formele decontării fără numerar prin intermediul conturilor deschise la bancă, cu instrumente de decontare adecvate (ordin de plată, acreditiv) impun folosirea atât a conturilor cât și a înregistrarilor contabile diferite.

3.2. Documente primare privind operațiunile de trezorerie

Structura documentelor privind operațiunile de încasări și plăți diferă în funcție de modalitatea de decontare a obligațiilor bănești dintre agenții economici, care se poate face cu numerar sau fără numerar.

Documente privind decontările în numerar – plata / încasarea în numerar se face imediat, fără intermediere, prin mișcarea directă a sumelor bănești. Documentul utilizat pentru înregistrarea operativă a încasărilor și plăților în numerar efectuate prin casieria unității este registrul de casă. Înregistrarea operațiilor de încasări și plăți în registrul de casă se face în baza documentelor justificative, cum sunt:

dispoziție de plată / încasare către casierie;

chitanța;

monetar;

foaia de vărsământ;

bon de vânzare.

În cazul încasării / plății fără numerar există un decalaj între momentul inițierii și cel al finalizării decontului, care se face de regulă, prin intermediul băncilor.

Încasările și plățile fără numerar se înregistrează în extrase de cont, pe baza documentelor care reflectă operațiile efectuate prin conturile bancare. Extrasul de cont este emis de către bancă și cuprinde: data emiterii, numărul documentului justificativ, soldul precedent, încasările, plățile, soldul final.

Principalele documente de plată fără numerar sunt:

cecul este un instrument de plata din relatiile economice, prin intermediul căruia titularul unui cont credtitor sau beneficiarul unui credit da ordin bancii sale sa achite suma inscrisa in document;

ordinul de plată este o dispoziție necondiționată data de către emitentul acesteia, unei societăți bancare, de a pune la dispoziția unui beneficiar o anumita suma de bani la o anumită data;

cambia este ordinul dat de o anume persoană în calitate de creditor, unei alte persoane, numită debitor, de a plăti suma la o anumită dată;

biletul la ordin este un titlu de credit care pune în legatură, în procesul creării sale,2 persoane, emitentul și beneficiarul.

Reflectarea în contabilitate a decontărilor prin conturile bancare

Operațiunile de decontare prin virament constau în transferarea unei sume din contul plătitorului (debitorului) deschis la bancă, în contul beneficiarului (creditorului), deschis la aceeași bancă sau la alta. Regula generală este că plățile se efectuează în limita lichidităților existente. Băncile pot accepta să efectueze plăți și peste nivelul disponibilităților, în limita unui plafon, situație în care unitatea beneficiară primește un credit de trezorerie (credit în cont descoperit sau credit în cont curent) .

O plată dintr-un cont bancar se face în baza unui ordin de plată. Ordinul de plată este dispoziția necondiționată, dată de către emitentul acesteia unei societăți bancare receptoare de a pune la dispoziția unui beneficiar o anumită sumă de bani, la o anumită dată.

Conturile la bănci pot fi:

conturi de disponibil (de activ), din care se pot face plăți de către titularul acestora, doar în limita disponibilitățior bănești existente în soldul lor debitor, la data dispunerii plăților;

conturi de credite bancare de trezorerie (de pasiv), din care se pot dispune plăți, de către titularul acestora, în limita creditelor de trezorerie aprobate, mai puțin soldul creditor anterior angajării acestor plăți;

Contabilitatea operațiunilor de încasări și plăți efectuate prin bancă se realizează cu ajutorul contului 512 „Conturi curente la bănci”.

Contabilitatea analitică a decontărilor efectuate prin conturile curente se dezvoltă pe fiecare bancă. Dacă unitatea are deschise mai multe conturi la aceeași bancă, contabilitatea analitică se organizează și pe fiecare cont. În cazul decontărilor în valută evidența analitică trebuie realizată pe fiecare valută în parte.

Toate operațiunile efectuate prin conturi curente la bănci sunt înscrise în extrasul de cont, emis de fiecare bancă, pentru fiecare cont în parte; el poate fi emis zilnic sau periodic (lunar, decadal sau săptămânal).

Operațiunile privind disponibilitațile în devize se înregistrează în contabilitate atât în devize cât și în lei.

Normele contabile prevăd ca operațiunile privind disponibilitățile în devize să fie înregistrate în contabilitate după metoda cursului zilei sau după metoda cursului fix.

Deoarece contabilitatea se ține, conform Legii contabilității, în monedă națională, la finele exercițiului, disponibilitățile în valută existente în conturi la bănci se evaluează la cursul de schimb al pieței valutare, în vigoare la acea dată (cursul din ultima zi a exercițiului financiar, comunicat de BNR). Diferențele de curs valutar se înregistrează ca venituri sau cheltuieli financiare, după caz. Astfel, diferențele favorabile de curs se înregistrează în contul 765 „Venituri din diferențe de curs valutar”, iar cele nefavorabile, în contul 665 „ Cheltuieli din diferențe de curs valutar”.

Pentru diferențele de curs valutar rezultate în urma operațiunilor de lichidare a creanțelor și datoriilor în valută ale unității se utilizează aceleași conturi de venituri și cheltuieli din diferențe de curs valutar (conturile 765 și 665).

Elementele structurale ale trezoreriei constând din conturi la bănci și numerar în casierie nu sunt supuse constituirii de provizioane pentru depreciere, chiar dacă sunt afectate de depreciere prin erodarea puterii de cumpărare a monedei sau recuperarea unor disponibilități bancare este incertă datorită situației precare a băncii unde sunt deschise conturi bancare.

Pentru disponibilitățile păstrate în conturi la bănci unitățile primesc dobânda la vedere practicată de bancă, care se reflectă ca un venit financiar. Dacă unitatea a beneficiat în cursul perioadei de credite de trezorerie, pentru perioada de creditare, va datora băncii dobânda, reprezentând o cheltuială financiară. Mai mult, în cursul aceleiași perioade o unitate poate înregistra dobâzi atât aferente disponibilităților cât și creditelor primite. Potrivit prevederilor legale, dobânzile de încasat, aferente disponibilităților aflate în conturi la bănci, se inregistreză distinct în contabilitate, față de cele de plată aferente creditelor acordate la bănci în conturile curente.

Pe lângã creditele pe termen lung agenții economici pot beneficia și de credite pe termen scurt, cunoscute de denumirea de credite de trezorerie.

Acordarea acestor credite se face la solicitarea agentului economic, cu precizarea obiectului de creditare, însă numai pe bază de garanții materiale. Din punct de vedere tehnic, creditele de trezorerie se pot acorda sub forma unui plafon de creditare, cunoscut sub denumirea de limită de creditare, prin contul 5121 „Conturi la bănci în lei” sau printr-un cont separat de împrumut, respectiv, contul 519 „Credite bancare pe termen scurt”.

Băncile calculează și înscriu în extrasele de cont dobânzile încasate sau bonificate, intermitent, de regulă lunar. Dacă dobânzile bancare aferente exercițiului financiar expirabil nu apar în extrasul de cont din ultima zi bancară a acestuia ca fiind încasate sau bonificate de bancă, în virtutea principiului independenței exercițiilor financiare, se impune înregistrarea, în contul exercițiului fianaciar expirabil.

Evidența dobânzilor se asigură prin contul bifuncțional 518 „Dobânzi”.

Registrul Jurnal al operațiunilor prin conturi la bănci în lei

Registrul Jurnal privind operațiunile prin conturi la bănci în devize

*) la înregistrare 2.000 € X3,5 lei/€ = 7.000 lei

la plată 2.000 € Xn3,7 lei/€ = 7.400 lei

diferențe nefavorabile de curs valutar 400 lei

**) la înregistrare 2.000 € * 3,5 lei/€ = 7.000 lei

la plată 2.000 € * 3,3 lei/€ = 6.600 lei

diferențe favorabile de curs valutar 400 lei

3.4. Contabilitatea operațiunilor cu numerar

Pentru evidența numerarului aflat în casieria unității, precum și a mișcării acestuia, ca urmare a încasărilor și plăților efectuate se utilizează contul 531 „Casa”.

Registrul Jurnal pentru operațiunile efectuate prin casierie

3.5. Contabilitatea investițiilor financiare pe termen scurt

Investițiile financiare pe termen scurt sunt titluri de plasament concretizate în hârtii de valoare, care au ca scop principal realizarea unui câștig în urma vânzării acestora la un preț mai mare decât cel de cumpărare.

În structura titlurilor de plasament sunt incluse:

Acțiuni emise de către societăți din cadrul grupului sau din afara acestuia, care sunt cumpărate pentru a fi vândute în termen scurt, pentru obținerea unui câștig:

obligațiuni emise de unitate, care sunt răscumpărate la scadență în vederea anulării acestora;

obligațiuni emise de către alte entități, care sunt cumpărate pentru a fi vândute pe termen scurt, în vederea obținerii unui câștig;

alte titluri de plasament (cum sunt warantul, bonurile de tezaur, certificatele de depozit

Registrul Jurnal pentru operațiunile privind investițiile financiare pe termen scurt

3.6. Contabilitatea efectelor de primit și a efectelor emise spre scontare

Efectul de comerț este un titlu de credit prin care se constată obligația unui debitor de a da sau de a face ceva unui creditor, la o anumită dată scadentă. Efectele comerciale sunt titluri de credit comercial utilizate pentru decontări la scadență între partenerii de afaceri. Se includ în această categorie cecul, cambia, biletul la ordin, trata, mandatul și warantul.

Efectele primite de la clienți pot fi valorificate de beneficiari astfel:

sunt cedate înainte de scadență furnizorilor (dacă sunt acceptate) pentru stingerea propriilor obligații (operațiune cunoscută sub numele de andosare);

sunt depuse la bancă înainte de scadență, încasându-se contravaloarea lor, mai puțin scontul (dobânda aferentă perioadei rămase până la scadența efectului de comercial) reținut de bancă (operație cunoscută sub denumirea de scontare);

sunt păstrate până la scadența și se încasează suma de la debitor.

La scontare, beneficiarul sumei rămâne solidar răspunzător față de bancă, alături de clientul său, până la scadența efectului de comerț, ceea ce înseamnă că banca poate recupera contravaloarea efectului de la beneficiar în cazul insolvabilitatii debitorului.

Contabilitatea cecurilor și efectelor comerciale primite de la clienți se realizează cu ajutorul contului de activ 511 „Valori de încasat” care prezintă următoarea funcțiune: se debitează cu valoarea cecurilor și efectelor comerciale primite de la clienți, se crediteaza cu valoarea cecurilor și efectelor comerciale încasate, precum și cu valoarea sconturilor acordate. Soldul final debitor reflectă valoarea cecurilor și efectelor comerciale neîncasate.

Cecurile primite și remise la bancă spre încasare, dar pentru care nu există depozite bancare (cecuri fără acoperire) sunt contabilizate sub formă de „cecuri neplătite”.

În acest caz pentru o mai bună urmărire a creanței aferente unui cec neplătit, poate fi deschis un cont distinct „Clienți-cecuri neplătite”; existența unui cec fără acoperire nu presupune considerarea creanței respective ca fiind irecuperabilă.

Dacă a fost primit și remis spre încasare un cec furat, creanța respectivă este considerată ca fiind irecuperabilă (în acest sens este necesară prezentarea unei probe, respectiv avizul de opoziție la plată datorat de bancă pentru un cec furat).

Registrul Jurnal pentru operațiunile privind cecurile și efectele de încasat precum

și cele remise spre scontare

3.7. Contabilitatea acreditivelor

Acreditivele reprezintă forma de decontare prin care plățile se efectuează pe măsura livrării bunurilor, efectuării lucrărilor sau prestării serviciilor, dintr-o sumă rezervată din disponibilități bănești ale plătitorului, care este pusă la dispoziția terților la o unitate bancară unde aceștia își au deschis contul.

Acreditivele reprezintă disponibilitățile bănești ale unității, aflate într-un cont bancar, la dispoziția unui terț (de regulă furnizor), și destinate plății acestuia pe măsura îndeplinirii condițiilor aferente acreditivului (livrării de mărfuri, prestării de servicii).

Deschiderea acreditivului se comunică băncii furnizorului prin intermediul băncii cumpărătorului, împreună cu precizările referitoare la condițiile în care se derulează. În vederea încasării sumelor cuvenite din acreditiv, furnizorul are obligația prezentării la banca sa a documentelor din care să rezulte îndeplinirea condițiilor de livrare a bunurilor sau a prestării serviciilor.

Operațiunile de deschidere a acreditivelor, plățile din acreditive constituite, lichidarea acreditivelor la încetarea valabilității folosirii lor etc., sunt reflectate de contul 541 „Acreditive”.

Registrul Jurnal pentru operațiunile privind acreditivele

3.8. Contabilitatea avansurilor de trezorerie

În practicile contabile curente, avansurile de trezorerie sunt reprezentate, de regulă, de „avansuri spre decontare” reprezentând sumele acordate de întreprinzător, fie personalului firmei, fie unor terțe persoane din afara acesteia, în vederea îndeplinirii unui mandat în interesul întreprinzătorului. De regulă, justificarea avansului și transformarea, totală sau parțială, a acestuia în cheltuială efectivă are loc la încheierea manadatului, pe baza unui „decont de cheltuieli” .

Destinația acestor sume poate fi: plata aprovizionării cu materiale și alte bunuri de valori mai mici; efectuarea de cheltuieli de reclamă, protocol sau publicitate; achitarea cheltuielilor de transport, deplasări sau transferi; plata serviciilor poștale sau taxelor de telecomunicații.

Registrul Jurnal privind operațiunile cu avansuri de trezorerie

3.9. Contabilitatea operațiunilor cu alte valori

În categoria altor valori se cuprind: timbre fiscale și poștale, biletele de tratament și odihnă, tichetele și biletele de călătorie și diverse alte valori cum sunt și tichetele de masă.

Contabilitatea altor valori se conduce cu ajutorul contului 532 „Alte valori”.

Registrul Jurnal pentru operațiuni cu alte valori

3.10. Inventarierea elementelor de trezorerie și înregistrarea rezultatelor acesteia

Inventarierea mijloacelor bănești și a celorlalte valori gestionate în casierie

O primă particularitate care operează în acest caz este dată de periodicitatea operațiunilor. Potrivit normelor în vigoare, gestiunea casei se verifică inopinat, cel puțin o dată pe lună, de către conducătorul compartimentului financiar-contabil, de către înlocuitorul legal sau de drept al acestuia sau de o altă persoană desemnată în scris de către unitate.

În cazul particular al societăților comerciale care au cenzori, inspecția lunară a casei se fac de către aceștia, care vor urmări existența titlurilor și a valorilor ce aparțin întreprinderii, dar și pe cele care sunt proprietatea terților.

O altă particularitate este aceea că revizia casei nu se poate limita la stabilirea integrității numerarului și a celorlalte valori, aceasta trebuind să fie extinsă și asupra repectării disciplinei de casă. Ca tehnică de realizare, controlul inopinat al trezoreriei se va concretiza într-un proces verbal și prin semnarea registrului de casă pe fila cu înregistrările din ziua controlului.

Rezultatele inventarierii se vor stabili pe baza datelor înscrise în monetarul casei și în listele de inventariere care consemnează celelalte valori din casierie. Valorile efectiv inventariate se compară cu soldurile scriptice din evidența operativă a casieriei (respectiv registrul de casă), și cu cele de contabilitate (fișele conturilor).

Se impune și precizarea că, potrivit normelor în vigoare, în cazul inventarierilor prilejuite de închiderea exercițiului financiar, disponibilitățile în lei și în valută din casieriile unităților se inventariază în ultima zi lucrătoare din an, după înregistrarea tuturor operațiunilor de încasări și plăți care privesc exercițiul respectiv.

În cazul neconcordanțelor între valorile efectiv inventariate și cele înregistrate în evidența operativă a casieriei sau în contabilitate, se trece obligatoriu la verificarea analitică a documentelor de încasări și plăți pentru a se identifica eventualele erori de înregistrare. În final, plusurile sau minusurile de inventar se menționează în procesul verbal cu indicarea cauzelor care le-au generat și a eventualilor vinovați. Pentru baterile de la disciplina de casă vor fi propuse sau aplicate sancțiuni disciplinare sau administrative, iar pentru lipsurile de numerar sau alte valori se vor adopta măsurile legale de recuperare, putându-se sesiza concomitent (atunci când este cazul) și organele de cercetare sau de urmărire penală.

Controlul integrității mijloacelor bănești dintr-o unitate patrimonială nu poate fi limitat la inventarierea gestiunii de casă. El trebuie să vizeze și sumele încredinațate în diverse scopuri unei persoane împuternicite sau titularilor de avansuri. Cu alte cuvinte, organul de control însărcinat cu această misiune are obligația de a verifica excepția faptică a numerarului aflat asupra mandatarilor, achizitorilor, încasatorilor, casieriilor plătitoare, etc.

De regulă inventarierea se realizează anual însă, la gestiunile unde se vehiculează importante mijloace bănești, se impune ca între două inventarieri consecutive să se efectueaza controale inopinate asupra numerarului rezultat din încasări.

Se realizează astfel o inventariere a disponibilităților bănești, a cecurilor, a cambiilor, a biletelor la ordin și a celorlalte valori din casieria unității patrimoniale se inventariază cel puțin o dată pe lună în conformitate cu reglementările de casă emise de BNR.

Această obligație revine compartimentului financiar-contabil, iar în cazul societăților comerciale atribuțiile de control inopinat al casei revin cenzorilor care fac inspecția lunară a casieriei și verifică titlurile sau valorile.

Ca măsuri de pregătire a efectuării inventarierii propriu-zise, conducerea unității trebuie să aibă în vedere aducerea la zi a evidențelor tehnico-operative, ținute la gestiune, a contabilității acestora, iar comisia de inventariere trebuie să sigileze spațiile gestiunii, să ia declarații scrise de la gestionari, să vizeze documentele de evidență operativă la nivelul ultimei înregistrări și să ridice numerarul nedepus la casierie și documentele nepredate la contabilitate.

Pentru disponibilitățile aflate în conturi la bănci, creanțe, datorii și orice alte decontări, inventarierea constă de fapt într-o minuțioasă verificare a sumelor ce constituie soldurile conturilor care le reflectă și, eventual, confruntarea acestora cu documentele externe (extrase de cont, punctaje, confirmări).

Stabilirea pagubelor și prejudiciilor este o operațiune complexă, care are ca punct de plecare constatarea prejudiciilor și consemnarea lor în documentele oficiale, continuă cu evaluarea și se încheie cu eventuale regularizări.

În cazul în care se constată neconcordanță între soldul scriptic și cel faptic, verificarea se extinde asupra documentelor de casă, pentru a se identifica eventualele erori de înregistrare sau alte cauze care au influențat soldul de numerar. Se întocmește un proces verbal. Dacă se constată lipsuri efective de numerar sau alte valori, se iau măsuri de recuperare imediată a pagubelor în sarcina celor vinovați sau prin sesizarea organelor de urmărire penală, după caz.

Constatarea pagubelor se face în momente diferite, pe căi diferite și prin modalități diferite:

prejudicii de natura lipsurilor în gestiune constatate cu ocazia inventarierilor inopinate;

prejudicii de natura cheltuielilor neeconomicoase, angajamentelor nelegale sau păguboase, drepturilor necuvenite, plăți nelegale costatate la efectuarea controlului gestionar de fond;

prejudicii de natura sustragerilor, degradărilor sau distrugerilor care pot avea la bază fie fapte ilicite, fie accidente.

Prejudiciile se exprimă valoric în vederea recuperării lor.

Se poate aprecia că un control financiar de gestiune, în măsura în care este bine organizat și exercitat cu profesionalism, are efecte benefice asupra gestionării patrimoniului și apărării integrității sale, fiind un element auxiliar prețios în procesul de conducere și în luarea deciziilor.

Inventarierea disponibilităților din conturile la bănci

Este evident că principala particularitate în situația de față derivă din aceea că inventarierea acestor elemente patrimoniale nu se poate face direct, după regula generală a constatării faptice.

În consecință, ele se stabilesc și se preiau în inventar pe baza documentelor care le consemnează. Mai exact spus, disponibilitățile efective (soldurile debitoare ale conturilor curente), acreditivele, mijloacele bănești în decontare, etc., se inventariază printr-o minuțioasă verificare a soldurilor din conturile respective, eventual prin confruntarea acestoa cu alte documente externe.

Astfel, pentru disponibilități, împrumuturi prin conturi curente și operațiuni bancare vom folosi ca element de comparație extrasele de cont, actele de virare la trezorerie, ordinele de plată, etc.

3.11 Indicatori de analiză privind gestiunea trezoreriei

Unitățile patrimoniale trebuie să fie capabile să realizeze un echilibru financiar pe termen lung și pe termen scurt a lichidităților de care dispun. Pentru aceasta ele trebuie să realizeze o analiză profundă asupra anumitor indicatori de trezorerie, iar din această analiză să stabilească un diagnostic de rentabilitate și de risc. Prin analiză se stabilesc punctele tari și punctele slabe ale unității, precum și măsurile care trebuie luate pentru dezvoltarea întreprinderii și pentru înlăturarea concurenței.

O analiză a trezoreriei este importantă din mai multe puncte de vedere:

Se evită pierderile la decontările dintre încasări și plăți prin bancă;

Creșterea eficienței încasării creanțelor și a plății datoriilor;

Creșterea eficienței plasării disponibilităților bănești.

O unitate patrimonială prezintă trezorerie pozitivă atunci când disponibilitățile (lichiditățile) firmei sunt mai mari decât datoriile (exigibilitățile).

Lf > Ef Tp

Lf –lichidități sau disponibilități;

Ef – exigibilitățile sau datoriile curente (pe termen scurt) ale firmei;

Tp – trezorerie pozitivă.

Menținerea unei trezorerii pozitive trebuie să constituie unul din obiectivele prioritare ale firmei.

În situația în care datoriile sau exigibilitățile firmei sunt mai mari decât disponibilitățile sau lichiditățile curente, atunci firma respectivă înregistrează o trezorerie negativă, care se poate concretiza în blocaj financiar, dacă nu se iau de urgență măsurile corespunzătoare revenirii la o trezorerie pozitivă.

Ef > Lf TN

O gestionare corectă a trezoreriei presupune evitarea unei trezorerii negative, respectiv blocaj financiar. În teoria și practica contabilă se manifestă și se analizeză cu mare atenție cea de-a treia formă de manifestare a lichidităților (disponibilităților) în raport cu datoriile curente, în sensul egalității dintre cei doi indicatori financiari, de unde rezultă cea de-a treia formă de manifestare a trezoreriei, respectiv trezoreria zero.

Lf = Ef T0

Trezoreria zero se manifestă printr-o preocupare permanentă de reducere a costurilor de gestiunare a trezoreriei.

În practica financiar-contabilă, determinarea trezoreriei se realizează prin două metode:

Metoda încasări plăți

SFT = SIL +I – P

SFT – sold final al trezoreriei, care poate fi excedent sau deficit de trezorerie;

SIL – sold inițial al lichidităților;

I – încasări în cursul exercițiului sau perioadei de gestiune;

P- plăți în cursul exercițiului sau perioadei de gestiune.

Metoda resurse – necesar

TN = FRN – NFR

a) FRN = CP –AI

unde, CP – capital permanent și egal cu suma între capitalul permanent și datoriile financiare ale unității;

AI – active imobilizate.

b) FRN = AC – PC

unde, AC – se calculează ca sumă între stocuri, creanțe și disponibilități;

PC – reprezintă datorii pe termen scurt.

Măsurarea condițiilor echilibrului financiar se face prin intermediul fondului de rulment, considerat cel mai important indicator al acestuia. Fondul de rulment exprimă excedentul capitalurilor permanente asupra capitalurilor proprii și datoriilor pe termen mediu și lung asupra activului imobilizat, reprezentând acea parte a capitalului permanent ce este destinată finanțării ciclului de exploatare.

Echilibrul financiar al întreprinderii rezultă din confruntarea maselor mari ale bilanțului: fondul de rulment (NF) cu necesarul de fond de rulment (NFR), din care rezultă trezoreria. Acest echilibru este determinat conform concepțiilor de prezentare a bilanțului: optica financiară și optica funcțională.

Fondul de rulment poate fi calculat prin două metode:

metoda „vârfului” bilanțului conform căreia

FRF = Capitaluri permanente – Necesar permanent, adică:

FRF = Capitaluri permanente – Imobilizări nete > 1 an.

Această metodă pune în evidență echilibrul financiar pe termen lung, fondul de rulment reprezentând partea din capitalurile permanente rămasă după finanțarea imobilizărilor, pe care întreprinderea o consacră finanțării activelor circulante.

Creșterea fondului de rulment este determinantă de creșterea capitalurilor permanente și de reducerea imobilizărilor nete, iar scăderea fondului de rulment este cauzată de scăderea capitalurilor permanente și creșterea imobilizărilor nete.

Metoda „piciorului” bilanțului, conform căreia,

FRF = Activ circulant net (< 1 an) – Datorii pe termen scurt (< 1 an)

Metoda pune în evidență afectarea și finalitatea fondului de rulment care este finanțat din activul circulant. În această ipostază, fondul de rulment financiar arată surplusul activelor circulante nete nefinanțate din datoriile temporare, evidențiind excedentul de lichidități potențiale, ca o marjă de securitate privind solvabilitatea.

Un fond de rulment pozitiv constituie o marjă de securitate a întreprinderii pentru exploatarea sa cotidiană, permițându-i să-și asigure un nivel minim al unor active circulante strict necesare funcționării, activul circulant fiind superior datoriilor pe termen scurt.

Un fond de rulment negativ constituie un semnal de alarmă pentru întreprindere, care va fi lipsită de capitaluri permanente suficiente să-și asigure finanțarea imobilizărilor, sau care are active circulante inferioare datoriilor scadente pe termen scurt, pe care nu le va putea achita. Necesarul de fond de rulment desemnează nevoile financiare generate de executarea unor operțiuni repetitive, care compun ciclul de exploatare curentă a întreprinderii, al cărui total trebuie să fie acoperit cel puțin parțial de resurse stabile.

NFR = Necesitățile ciclice – Resurse ciclice

Dacă NFR > 0, rezultă un surplus de necesar temporar fată de resursele temporare ce pot fi imobilizate, fiind o situație normală dacă este consecința unor investiții.

Un NFR < 0 reflectă un surplus de resurse temporare față de capitalurile circulante.

Trezoreria netă (TN) se calculează prin relația:

TN = FR – NFR = Disponibilități – Credite bancare de trezorerie, sau

TN = Trezoreria activă – Trezoreria pasivă

Trezoreria activă cuprinde disponibilitățile degajate de funcționarea întreprinderii, la care se adaugă plasamentele rambursabile în orice moment, iar trezoreria pasivă reprezintă creditele bancare curente, soldurile de bănci și efectele scontate.

Indicatorii de trezorerie permit cuantificarea solvabilității pe termen scurt a societății comerciale, adică capacitatea acesteia de a face față, în momentul scadenței, datoriilor pe termen scurt.

Indicatorii care se pot calcula pentru trezorerie sunt:

1) Lichiditatea globală reflectă capacitatea elementelor patrimoniale de a fi transformate în lichidități pe termen scurt. Acest indicator se calculează după următoarea formulă:

Lichiditatea globală =

O valoare supraunitară a acestui indicator reflectă o situație favorabilă.

2) Lichiditatea redusă reflectă capacitatea întreprinderii de a plăti datoriile cu ajutorul activelor concretizate în creanțe și datorii.

Lichiditatea redusă =

3) Lichiditatea imediată reflectă capacitatea întreprinderii de a-și achita datoriile cu ajutorul disponibilitătilor concretizate în numerar aflat în casierie, a disponibilităților din conturile bancare, precum și a titlurilor de plasament.

Lichiditatea imediată =

Acest indicator este considerat favorabil când valoarea rezultată în urma calculului este aproape de1.

In urma calculului rezultă o situație relativ bună pentru întreprindere care reușește să-și achite datoriile cu ajutorul disponibilităților.

4) Indicatorul trezoreriei relative, se calculeză astfel:

Indicatorul trezoreriei relative =

Valoare acestui indicator trebuie să fie mai mică decât 1.

Indicatorul trezoreriei imediate și a trezoreriei relative se folosesc pentru a efectua comparații în timp și spațiu și nu permit efectuarea unui raționament analitic asupra situației trezoreriei reale a societății.

În analiza trezoreriei se pot utiliza și indicatori exprimați în mărimi absolute.

Astfel, solvabilitatea se exprimă prin relația:

S = Db + Ob, unde:

Db = Disponibilități bănești;

Ob = Obligațiile întreprinderii.

Capacitatea de plată (solvabilitatea imediată) se calculează astfel:

Kp = * 100

Indicatorii financiari de solvabilitate sunt:

Rata fondului de rulment = , limita normală la bilanț fiind de 1,2.

Rata contractării datoriilor = *100, limita normală la un bilanț pe termen mediu fiind de 15%.

3.12 Locul elementelor de trezorerie în rapoartele anuale. situația fluxurilor de trezorerie

3.12.1 Elementelor de trezorerie în rapoartele anuale

La sfârșitul exercițiului financiar fiecare unitate trebuie să încheie bilantul contabil pe baza căruia se iau deciziile financiar-contabile în ceea ce privește viitorul respectivei unități.

Potrivit legislației în vigoare, bilanțul contabil este un document de sinteză prin care se prezintă activul și pasivul unității patrimoniale la sfârșitul exercițiului financiar. Bilanțul este compus din:

bilanțul propriu-zis;

contul de profit și pierdere;

anexele la bilanț.

Bilanțul propriu-zis are în vedere gruparea elementelor pe cele două structuri ale sale, activ și pasiv după principiul dublei înregistrări. Activul cuprinde: activele imobilizate, activele circulante, conturi de regularizare și asimilate și primele de rambursare a obligațiunilor. Pasivul cuprinde: capitaluri proprii, provizioane pentru riscuri și cheltuieli, datorii și conturi de regularizare și asimilate.

Echilibrul financiar este unul din obiectivele întreprinderii, fiind ilustrat prin bilanțul contabil, care reflectă modul de utilizare a capitalurilor proprii și împrumutate.

Contul de profit și pierdere cuprinde: cifra de afaceri, veniturile și cheltuielile exercițiului financiar, rezultatul exercițiului care va cuprinde rezultatul curent, rezultatul excepțional și impozitul pe profit.

Anexa la bilanț cuprinde date ce completează datele din bilanț și din contul de profit și pierdere. Ea va cuprinde: activele imobilizate, stocurile și producția în curs, creanțele și datoriile, provizioanele, determinarea rezultatului fiscal, repartizarea rezultatului exercițiului, informații suplimentare cu privire la metodele și regulile utilizate în exercițiul financiar încheiat.

Bilanțul caracterizează mărimea resurselor și a utilizărilor la care a recurs un agent economic în cursul unei perioade de gestiune, de aceea se spune că el este expresia echilibrului financiar-contabil.

În cadrul bilanțului, elementele de trezorerie apar la:

active circulante;

datorii pe termen scurt (5191 -5198).

Regruparea datelor bilanțului oferă posibilitatea cercetării echilibrelor principale ale bilanțului. Aceste echilibre sunt calculate pornind de la bilanțul financiar al agentului economic.

Un echilibru sumar este indicat prin confruntarea capitalului permanent, sau a pasivului pe termen lung, cu imobilizările. Acest echilibru este reflectat prin fondul de rulment.

Echilibrul pe termen scurt va fi reflectat prin calculul trezoreriei.

Orice operație realizată de o unitate presupune, fie o operațiune de intrare, fie una de ieșire de trezorerie. Fluxurile de ieșire sunt reprezentate de cheltuielile de producție, iar fluxurile de intrare sunt reprezentate de produsele obținute.

3.12.2 Situația fluxurilor de trezorerie

Noile norme contabile românești, armonizate cu cele europene și internaționale, așa cum instituie OMFP nr. 94/2001 aplicabil întreprinderilor mici și mijlocii, respectiv OMFP nr. 306/2002 aplicabil întreprinderilor mari, aduc în actualitate fluxurile de numerar. Aceasta pentru că se cere cu titlu obligatoriu întreprinderilor mari întocmirea unui tablou al fluxurilor de numerar ca o componentă a Situațiilor financiare anuale, alături de Bilaț, Contul de profit și pierdere, Situația modificării capitalurilor proprii, precum și Notele la situațiile financiare. În ceea ce privește restul întreprinderilor, elaborarea unei astfel de situații de raportare anuală este facultativă.

Bilanțul este cel care oferă o viziune statică asupra structurii financiare, iar contul de profit și pierdere oferă o viziune dinamică. Însă, evoluția structurii financiare se reflectă cel mai bine cu ajutorul tabloului de finanțare care îmbracă două forme: tabloul de utilizări și tabloul de resurse și tabloul fluxurilor de trezorerie.

Tabloul de utilizări și resurse permite explicarea variației patrimoniului între bilanțul de deschidere și bilanțul de închidere al unui exercițiu. Se mai numește „bilanț diferențial”.

Tabloul de finanțare descrie modul în care resursele întreprinderii au permis finanțarea necesităților perioadei considerate. Se face distincție între fluxurile patrimoniale, financiare și monetare. Fluxurile patrimoniale se referă la toate disponibilitățile (cumpărături plătite imediat, vânzări încasate imediat), fluxurile financiare nu au impact imediat asupra disponibilităților întreprinderii (cumpărăturile și vânzările pe credit), iar fluxurile monetare care nu au nici un fel de importanță asupra disponibilităților (cheltuieli cu amortizările).

Tabloul de finanțare se poate prezenta sub mai multe forme:

prezentare bazată pe fondul de rulment financiar;

prezentare bazată pe fondul de rulment funcțional;

prezentarea trezoreriei pe cele trei funcții mari: exploatare, investiție, funcționare;

prezentarea trezoreriei prin autofinanțarea economică.

un tablou al fluxurilor de trezorerie permite utilizatorilor situațiilor financiare:

să evalueze capacitatea întreprinderii de a degaja lichidități;

să determine necesitățile de lichidități;

să prevadă scadențele și riscul încasărilor viitoare;

să compare rezultatele întreprinderii, prin eliminarea utilizării diferitelor metode contabile pentru aceleași operații și evenimente.

Conceptul de flux a fost explicat în multe lucrări de specialitate. O definitie simplă arată că fluxurile corespund ansamblului mișcărilor care au un impact, fie imediat, fie amânat asupra lichidităților agentului economic. Clasificarea generalå a fluxurilor economice, conform teoriei financiare este urmåtoarea:

fluxuri generate de activitatea de exploatare;

fluxuri generate de activitatea de investiții;

fluxuri generate de activitatea de finanțare.

Tabloul se bazează pe o clasificare funcțională a fluxurilor întreprinderii.

Soldul fluxurilor fiecărei categorii relevă mărimea contribuției fiecărei funcții la variația trezoreriei întreprinderii.

Mișcările de trezorerie legate de activitatea de exploatare, investiții și finanțare sunt relativ diferite de la un sector la alt sector de activitate.

CONCLUZII

În concluzie, trezoreria întreprinderii poate fi definită astfel: totalitatea mijloacelor financiare de care dispune aceasta pentru a face față plaților: disponibilități în conturile bancare; numerar în casierie; cecuri de încasat; efecte comerciale de primit neajunse la scadență; titluri de plasament etc. În cazul insuficienței acestor mijloace financiare există posibilitatea obținerii imediate a unui credit sub formă: credit bancar pe termen scurt; acceptarea unui efect comercial (credit comercial); scontarea unei cambii neajunse la scadență etc.

Gestiunea trezoreriei apare ca singurul domeniu concret în care se materializeaza, prin încasări și plăți, toate deciziile luate de întreprindere. Ei îi revine rolul fundamental de a menține, în cele mai bune condiții, lichiditatea întreprinderii, echilibrului financiar pe termen scurt de care depinde posibilitatea întreprinderii de a atinge obiectivele pe care și le-a fixat, ceea ce conferă acestui domeniu un rol esențial în cadrul funcției financiare a întreprinderii.

Gestiunea trezoreriei grupează ansamblul deciziilor, regulilor și procedurilor care permit să se asigure, la cel mai scăzut cost, menținerea echilibrului financiar instantaneu al întreprinderii. Ea contribuie, prin gestiunea disponibilităților, a instrumentelor de plată și de finantare, la realizarea unui obiectiv de rentabilitate: pe de o parte, minimizând costul și volumul finanțărilor utilizate, pe de altă parte, optimizând plasamentele excedentelor de trezorerie pe termen foarte scurt.

Sub aspect organizatoric, trezoreria reprezintă o serie de activități specializate de organizare a fluxurilor de intrare și a celor de ieșire de monedă, de administrare a lichidităților și a creditelor pe termen scurt. Întrucât obiectivele trezoreriei diferă de la o întreprindere la alta, direcția generală a întreprinderii trebuie să precizeze aceste obiective, precum și marja de manevră lăsată trezorierului. În întreprinderile mici, principalul obiectiv al gestiunii trezoreriei este asigurarea capacitații de plată, chiar cu riscul de a suporta un cost mai ridicat al împrumuturilor bancare, în timp ce întreprinderile mari urmăresc minimizarea costurilor de menținere a echilibrului, trezoreria fiind transformată într-un centru de profit.

Conceptul de „trezorerie zero” reprezintă baza gestiunii moderne a trezoreriei. Menținerea unui sold zero al disponibilităților este legată de transformarea acestei funcții într-un centru de profit prin plasarea excedentelor de trezorerie în scopul optimizării veniturilor financiare obtinuțe de întreprindere și finanțarea deficitelor de trezorerie la cel mai redus cost pentru a se reduce cheltuielile financiare ale întreprinderii..

Potrivit principiului „trezoreriei zero”, mai exact al soldului zero al trezoreriei, trezorierul trebuie să evite apariția excedentelor de trezorerie, implicând costuri de oportunitate, precum și a deficitelor care, dacă nu pot fi acoperite prin credite, determină incapacitatea întreprinderii de a face față plăților scadente.

Activele cu grad ridicat de lichiditate aduc, în general, venituri mici, dar deținerea lor reduce gradul de risc al firmei. Atenția care trebuie acordată gestiunii lichiditaților se justifică prin aspectul vital ce revine controlului acestora pentru a asigura creșterea și echilibrul întreprinderii, precum și prin ponderea acestor posturi în totalul activelor.

Gestiunea lichidităților nu trebuie tratată ca o problema contabilă minoră, ci reprezintă un domeniu căruia trebuie să i se acorde importanță nu numai în perioadele de criză, deoarece, în primul rând, deținerea de lichidități reprezintă o alocare a unei părți din resursele întreprinderii.

BIBLIOGRAFIE

Bojian, A., Contabilitate generală, Ed. Universitară, București, 2003

Bojian, O., Bazele contabilității-2003, Ed. Economică, București, 2003

Budugan, D., Georgescu, I., Bazele contabilității, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2003

Diaconu, Gh.., Contabilitatea treozoreriei societăților comerciale, Ed. Macarie

Dumitrean, E., Toma C-tin., Berheci I., Scortescu Gh.., Mardiros D. L, Contabilitate financiară I, Volum II, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2002

Fânaru, L., Sisteme informaționale și gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Junimea, Iași, 2000

Feleagă, N., Ionașcu, I., Tratat de contabilitate financiară, Vol.II, Ed. Economică, București, 1998

Feleagă, N., Contabiliate financiară, Vol. III, Ed. Economica, București, 1993

Florea I., Florea R., Controlul economico-financiar, Ed. C.E.C.C.A.R., București, 2000

Gavrilă, T., Lefter, V., Managementul general al firmei, Ed. Economica, București, 2002

Georgescu, I., Macovei I., C., Berheci, M., Contabilitatea firmei, Ed. Junimea, Iași, 2003

Gheorghiu, Al., Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Ed. Economică, București, 2004

Horomnea, E., Budugan, D., Georgescu, I., Tabără, N., Bețianu, L., Bazele contabilității, Concepte. Modele. Aplicații, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2006

Iancu, E., Aspecte legate de aplicarea IFRS și a directivelor europene, în Revista Finanțe publice și contabilitate, nr. 7-8/2005

Istrate, C., Contabilitate și fiscalitate în cadrul firmei, Ed. Polirom, Iași, 2003

Istrate, C., Introducere în contabilitate, Ed. Polirom, Iași, 2002

Lefter, C., Curs complet de contabilitate și fiscalitate, Volumul V, Ed. Economică, București, 2003

Morariu, A., Radu, G., Păunescu, M., Contabilitate și fiscaliatate de la teorie la practică, Ed. Ex Ponto, București, 2005

Moroșan, I., Contabilitatea practică și fiscalitatea agenților economici, Ed. Consulting, Suceava, 1997

Munteanu, V., Munteanu M., Zuca Ștefan , Teoria și bazele contabilității, Ed. Sylvi, București, 2002

Oprea, C., Mihai, R., Bazele contabilității, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2003

Pântea, I., P., Bodea, Gh., Contabilitatea românească armonizată cu Directivele Contabile Europene, Ed. Intelcredo, Deva, 2003

Petrescu, S., Mironiuc, M., Analiza economico-financiară, Teorie și aplicații, Ed. Tiparul, Iași, 2003

Petrescu, S., Analiză și diagnostic financiar-contabil, Ghid teoretico-aplicativ, Ed. CECCAR, București, 2006

Petrescu, S., Diagnostic economic-financiar, Metodologie. Studii de caz, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2004

Pop, A., Contabilitate financiară românească armonizată cu Directivele Contabile Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, Ed. Intelcredo, Deva, 2002

Popescu, A., Contabilitate financiară, Ed. Academic Pres, Cluj-Napoca, 2002

Ristea, M., Dima, M., Contabilitatea societăților comerciale, Ed. Universitară, București, 2002

Țugui, Al., Contabilitatea inflației. Teorie. Practică. Modelări informatice, Ed. Economică, 2000

Voinea, M. Gh., Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2004

*** *** O.M.F.P. nr. 1.753/2004 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și de pasiv

*** O.M.F.P. nr. 1.752/2005 pentru aprobarea reglementările contabile prevăzute de Directivele Europene a IV-a, și a VII-a

*** IAS 7 – „Situația fluxurilor de numerar”