Contabilitatea Istoric Si Definire

1. Contabilitatea – istoric si definire

Odată cu apariția societăților omenești nevoile s-au diversificat ba chiar au devenit colective unele dintre acestea, fapt ce a condus la o nevoie de organizare în diferitele aspecte ale vieții precum sistemul legislativ, economic, social s.a.m.d.

”Omul a preluat de la om.” Se poate spune că în vremurile mult apuse aceste societăți au creat sau au împrumutat noi forme de organizare contribuiind la dezvoltarea vietii sociale cât și la dezvoltarea celorlalți factori (economici, juridici etc.). Toate facerile trecutului și-au lăsat amprenta asupra viitorului, respectiv a lumii în care trăim, mileniul al III-lea implicit prezentul.

Așa a apărut și contabilitatea, nevoia de organizare a bunurilor, de gestionare a avuțiilor proprii sau comune a condus la dezvoltarea acesteia de-a lungul anilor ajungând la forma sa finală ce o regăsim astăzi. O primă menționare istorică a contabilității o putem considera pe cea din 1494 a călugărului franciscan Luca Paciolo, considerat de altfel și părintele contabilității, prin tratatul acestuia ”Summa de arithmetica, geometria, proportione et proportionalita”, care defapt reprezintă o sinteză a cunoștiințelor de matematică ale acelei epoci.

În 1845, în Marea Britanie, se înființează primul corp al contabililor Institutul Scoțian al Contabililor Autorizați, iar în 1887 apar primele noțiuni de contabilitate și în țara noastră în Codul Comercial Român.

Prima definiție o regăsim în anul 1941 dată de Institutul American al Contabililor Publici Autorizați care descrie contabilitatea ca fiind ”arta înregistrării, clasificării și rezumării într-o manieră semnificativă și în exprimare bănească a tranzacțiilor (operațiunilor) și evenimentelor (faptelor) care au, chiar și parțial, caracter financiar, precum și interpretarea rezultatelor acestei acțiuni”. O definitie modernă ar fi că este ”un sistem informațional care cuantifică, prelucrează și comunică informații financiare despre o entitate economică identificabilă, informații ce permit utilizatorilor să opteze în mod rațional între consumurile alternative ale resurselor rare în procesul desfășurării activităților de producție și comerciale”, iar în momentul de față, în România, definiția contabilității este dată de art.2(1) din Legea contabilității.

Profesorul universitar Bojian Octavian ne spune că fiind o disciplină științifică independentă, contabilitatea, are un obiect propriu de cercetare care o diferențiază de celelalte științe și că la baza obiectului de studiu al acesteia se găsește patrimoniul întreprinderii. Din toate definițiile contabilității se poate spune că aceasta ”are ca scop proiectarea structurii, situației și activității unei întreprinderi în planul valorilor traducând printr-un limbaj propriu realitatea economică și juridică a acesteia”.

2. Patrimoniul – obiectul

de studiu al contabilității

Patrimoniul poate fi definit atât din punct de vedere economic cât și juridic în ambele forme reprezentând, ca structură economică și juridică de apropiere și gestiune a valorilor materiale și bănești, totalitatea drepturilor și obligațiilor unei persoane fizice sau juridice, precum și bunurile la care se referă (tot ceea ce poate fi evaluat în bani). Iar din punct de vedere al contabilității, patrimoniul, este reprezentat ca o entitate compusă din bunuri economice ca obiecte de drepturi și obligații (substanța materială), și drepturile și obligațiile cu valoare economică care exprimă raporturile de proprietate (procurarea și gestionarea bunurilor). O reprezentare a patrimoniului o regăsim în următoarea figură:

Există diferite puncte de vedere cu privire la patrimoniu cât și diferite definiții ale acestuia, dar toate explică același lucru.

În contabilitate patrimoniul poartă numele de activ, respectiv pasiv, după cum s-a putut observa în figura anterioară. Legislația definește, delimitează, ș.a., tot ceea ce este necesar pentru buna ”gospodărire” a patrimoniului, bunurilor economice, raporturile dintre acestea prin diferitele ei forme (legi, ordonanțe, ordine, etc).

3. Imobilizările – caracteristici generale

Capitalul imobilizat sub formă de bunuri și valori ce au ca destinație deservirea activității pe o durată mai mare de un an dar consumându-se treptat în majoritatea lor constituie o importantă componentă în ceea ce privește patrimoniul agenților economici.

Aceste elemente patrimoniale poartă denumirea de imobilizări respectiv active imobilizate și alcătuiesc suportul tehnico-material dar și financiar primordial în desfășurarea de activități cu caracter productiv și prestări servicii, dar și altor activități din variate domenii de activitate. Sunt factori indispensabili în vederea realizării activității entităților patrimoniale, fiind caracterizate prin utilizarea îndelungată ci nu la o primă utilizare, cât despre amortizare aceasta se realizează în mod eșalonat. (Faptul că nu se consumă la prima utilizare reprezintă un mijloc principal de caracterizare a acestor factori.)

Activele imobilizate (imobilizările) se reflectă prin conturile din clasa a 2-a din Planul General de Conturi.

Figura nr.2 – Arborele activului (eng.= assets).

3.1. Imobilizările necorporale

Imobilizările necorporale (imobilizările nemateriale) nu îmbracă fizic forma de bunuri materiale concrete (ca principal factor de caracterizare) și cuprind:

– cheltuielile de constituire sau extindere;

– cheltuielile de cercetare-dezvoltare;

– concesiunile;

– imobilizările necorporale de natura superficiei sau uzufructului;

– brevetele, licențele, mărcile de fabrică sau de comerț și alte drepturi similare;

– fondul comercial și alte imobilizări necorporale.

Categoriile acestea de bunuri nemateriale, cât și elementele atribuite pe care le conțin reprezintă obiecte de evidență.

Cheltuielile de constituire sau extindere reprezintă cheltuieli cu privire la înființarea și dezvoltarea unităților patrimoniale, printre care se numără:

– taxele de înscriere și înmatriculare;

– cheltuielile efectuate cu emiterea și vânzarea de acțiuni;

– cheltuielile de prospectare a pieței și de publicitate etc..

Cheltuielile de cercetare-dezvoltare reprezintă lucrările/obiectivele de cercetare strict individualizate, unde eficiența aplicării în unitatea patrimonială respectivă ce le realizează este garantată, chiar și prin descoperiri de rezerve de substanțe în zăcăminte exploatate, nematerializate prin mijloace fixe.

Concesiunile, imobilizările necorporale de natura superficiei și a uzufructului, brevetele, licențele și altele asemenea încorporează cheltuieli prilejuite de preluare de bunuri în concesiune, achiziționări de brevete, licențe, know-how-uri, mărci de fabrică și de comerț și alte drepturi de proprietate industrială și intelectuală similare, printre care și dobândirea unor bunuri ce au un caracter de proprietate și/sau folosință temporară.

Diferența dintre costul de achiziție (valoarea de aport) a fondului de comerț și elementele de activ ce îl constituie, acestea fiind însumate, reprezintă ”Fondul comercial”. Principalele elemente patrimoniale luate în vedere sunt: clientela, segmente de piază, vadul comercial, reputația, dar și alte elemente necorporale, acestea având influențe favorabile cu privire la dezvoltarea sau la menținerea potențialului unității.

Alte imobilizări necorporale includ programele informatice create sau achiziționate utilizate pentru necesitățile proprii cât și alte imobilizări necorporale care nu se regăsesc în categoriile menționate anterior.

Recunoașterea în contabilitate a imobilizărilor se face prin exprimarea în unități monetare a fiecărei structuri bilanțiere. Operația poartă numele de evaluare și se efectuează diferit în funcție de element și de moment, termeni care sunt luați în calculul acesteia

În legătura cu momentul de efectuare, se conturează:

– evaluarea cu ocazia primei recunoașteri în contabilitate;

– evaluarea la data inventarierii;

-evaluarea la data închiderii exercițiului financiar (la momentul întocmirii bilanțului);

– evaluarea la încetarea recunoașterii în contabilitate.

Cele patru momente sunt valabile pentru orice element bilanțier luat în discuție chiar și pentru imobilizări.

Figura nr.3 – Schema imobilizărilor necorporale.

Pentru ca un element să fie recunoscut ca imobilizare necorporală trebuie îndeplinite anumite criterii ce se regăsesc în reglementările contabile sub forma unor criterii generale de recunoaștere precum faptul că dacă generează beneficii economice viitoare persoanei juridice având costul activului evaluabil într-un mod credibil.

Beneficiile economice viitoare semnifică potențialul, direct sau indirect, de a contribui la fluxul sau echivalente de numerar aferente persoanei juridice.

Pentru a stabili dacă un activ necorporal îndeplinește criteriile de recunoaștere, societatea împarte procesul de generare a activului necorporal în două faze: faza de cercetare si faza de dezvoltare.

Imobilizările necorporale au și ele un cost de achiziție și un cost de producție. Costul de achiziție este alcătuit din: preț de cumpărare, taxe nerecuperabile, cheltuieli transport-aprovizionare cât și alte cheltuieli accesorii necesare pentru a fi pus în stare de utilizare ori a intra în gestiune (nu se includ reducerile comerciale sau rabaturile). Costul de producție este alcătuit din cheltuieli efectuate începând cu primul moment în care este recunoscut ca imobilizare necorporală, acestea fiind cost de achiziție materii prime și consumabile, restul cheltuielilor de producție cât și cota cheltuielilor de producție indirecte ce-au fost alocate în mod rațional ( ca fiind legate de fabricația acestuia).

Momentul în care activele sunt inventariate reprezintă momentul în care se măsoară și se exprimă în unități fizice (buc, t, m, l) și monetare (concomitent).

Din punct de vedere financiar-contabil, momentul închiderii exercițiului financiar se concretizează prin întocmirea bilanțului contabil, bilanț în care elementele entității sunt înscrise la valoarea bilanțieră, iar în vederea determinării ei se compară valoarea contabilă netă cu cea de inventar, după care, în funcție de rezultat, se poate constata un plus de inventar sau un minus de valoare. Când încetează recunoașterea activelor imobilizate valoarea de intrare a imobilizărilor este luată ca valoare de referință (valoare contabilă).

Condițiile prilejuite de evoluția crescătoare a prețurilor în economie atrag după sine reevaluări periodice în ceea ce privește activele imobilizate datorită duratei lor de viață mai îndelungată. Reevaluarea se aplică uneia sau mai multor categorii, ori tuturor activelor imobilizate, nu doar unei singure componente individual.

4. Concluzie

Concluzia este că activele imobilizate, implicit imobilizările necorporale, pe toată durata acestora de viață, care este de cel puțin 1 an, produc venituri. Se consumă beneficiile economice atribuite activelor imobilizate din pricina acțiunii factorilor de mediu, progres tehnic, dar și utilizării acestora în timp.

.