. Contabilitatea In Moneda Straina Si Managementul Riscului Valutar

C U P R I N S

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL I

DEFINIȚII ȘI DELIMITĂRI PRIVIND TRANZACȚIILE

ÎN MONEDĂ STRĂINĂ

1.1. Internaționalizarea afacerilor și tranzacțiilor în monedă străină. 7

Delimitări și fundamente teoretice

1.1.1. Organizarea contabilității de comerț exterior 16

1.1.2. Cadrul legal general privind contabilitatea de comerț 20

exterior

1.2. Componente monetare și nemonetare ale tranzacțiilor 27

în monedă străină

1.3. Recunoaștere și evaluare privind tranzacțiile în monedă străină 30

1.3.1. Recunoașterea inițială 30

1.3.2. Evaluarea inițială 31

1.3.3. Evaluarea ulterioară 32

1.3.4. Principii de evaluare în contabilitatea românească 36

CAPITOLLUL II

CONTABILITATEA PRIMARĂ A TRANZACȚIILOR ÎN

MONEDĂ STRĂINĂ

2.1. Cazul general. Tratament de bază și alternativ 38

2.1.1. Tratament de bază 40

2.1.2. Tratament alternativ 43

2.2. Varianta IASB și varianta românească 45

2.3. Cazuri particulare ale tratamentului contabil al tranzacțiilor 48

în monedă străină

2.3.1. Cursul de schimb – capitalizarea pierderilor rezultate 48

din devalorizări monetare accentuate

2.3.2. Elemente monetare pe termen lung exprimate în devize 50

2.3.3. Investiții nete într-o entitate străină 54

2.3.4. Tratamentul contabil al tranzacțiilor de acoperire 63

(HEDGING)

2.4. Efecte fiscale ale diferențelor de schimb 71

I

2.5. Cazul particular al unității luate în studiu 73

2.5.1. Prezentarea generală a SC „EURO94 COMIMPEX” SRL 73

2.5.2. Contabilitatea tranzacțiilor în monedă străină 76

2.5.3. Informații bilanțiere privind tranzacțiile în monedă străină 81

CAPITOLUL III

CONTABILITATEA OPERAȚIUNILOR ÎN MONEDĂ

STRĂINĂ

3.1. Situațiile financiare privind operațiunile în monedă străină 85

3.2. Metode de conversie a situațiilor financiare exprimate 93

în monedă străină

3.2.1. Metode care utilizează un singur curs de schimb 93

3.2.2. Metode care utilizează cursuri de schimb multiple 95

3.2.2.1. Metoda elementelor curente / noncurente 95

3.2.2.2. Metoda elementelor monetare / nemonetare 95

3.2.2.3. Metoda temporală 96

3.2.3. Metoda dolarului USD 98

3.2.4. Conversia situațiilor financiare exprimate în 99

monedă străină – practica anuală

3.3. Situații privind operațiuni din străinătate care sunt 111

parte integrantă a operațiunilor întreprinderii raportoare

3.4. Situații financiare în cazul entităților externe 112

3.5. Inflația și conversia situațiilor financiare exprimate în 116

monedă străină

3.6. Analiza financiară privind tranzacțiile în monedă străină 134

CAPITOLUL 4

MANAGEMENTUL RISCULUI VALUTAR PRIN

UTILIZAREA PRODUSELOR FINANCIARE DERIVATE

4.1. Prezentarea, descrierea și clasificarea general a 141

produselor financiare derivate

4.2. Riscurile tranzacțiilor cu produse financiare 153

4.2.1. Definirea riscului și categoriile de risc 153

4.2.2. Produse financiare derivate de acoperire a riscurilor 163

4.2.3. Tipuri de relații de acoperire 167

4.2.4. Evaluarea eficienței operațiilor de acoperire 173

împotriva riscurilor

4.3. Rentabilitatea și riscul acțiunilor 180

4.4. Rentabilitatea și riscul obligațiunilor 183

II

CAPITOLUL 5

CONTABILITATEA OPERAȚIILOR DE ACOPERIRE
ÎMPOTRIVA RISCURILOR VALUTARE PRIN
UTILIZAREA PRODUSELOR FINANCIARE DERIVATE

5.1. Contabilitatea operațiilor de acoperire împotriva riscurilor 188

5.2. Contractele la termen condiționat: opțiunile 203

5.2.1. Noțiuni, caracteristici, mecanisme și tranzacții cu opțiuni 203

5.2.2. Evaluarea opțiunilor 209

5.2.3. Proceduri contabile privind operațiile cu opțiuni 215

5.3. Contractele la termen standardizate: futures 227

5.3.1. Noțiuni, caracteristici, mecanisme și tranzacții cu 227

contracte futures

5.3.2. Evaluarea contractelor futures 231

5.3.3. Probleme contabile privind tranzacțiile futures 233

5.4. Contractele la termen – forward 239

5.4.1. Noțiuni, caracteristici, mecanisme și tranzacții cu 239

contracte forward

5.4.2. Evaluarea contractelor forward 241

5.4.3. Probleme contabile privind tranzacțiile forward 242

5.5. Contractele swap 244

5.5.1. Noțiuni, caracteristici, mecanisme și tranzacții 244

cu contracte swap

5.5.2. Probleme contabile privind tranzacțiile cu contracte swap 247

CONCLUZII 250

BIBLIOGRAFIE 253

III

INTRODUCERE

Dinamismul pronunțat care a caracterizat și caracterizează
expansiunea în domeniul cooperării la nivel mondial și al internaționalizării
lumii afacerilor în ultimele 2-3 decenii, se datorează interesului crescând
manifestat de firme și asociații, de organizațiile internaționale oficiale, de

O.N.U., sau de cele cu caracter regional, precum și de cercurile guvernamentale, față de dezvoltarea și intensificarea schimburilor de valori între țări.

Internaționalizarea lumii afacerilor poate fi privită atât din perspectiva pătrunderii unei economii naționale în lanțul complex al relațiilor economice internaționale, cât și din perspectiva unei firme care intră pe piața internațională.

Modelul european de economie are propria viziune teoretică asupra construcției normate, asupra armonizării libertăților de mișcare, asupra întăririi finalității sociale a economiei în condiții de coeziune internă a sistemului global.

Asemenea mize ale modelului pot fi atinse prin adoptarea de reguli instituționale ale jocului concurențial, conceperea de politici comune, reglementare și parteneriate public-private. Este tot mai evident că economia modernă devine eminamente predictibilă, iar activitățile bancare au o importanță din ce în ce mai mare pentru înfăptuirea armonizării economiei și finanțele României cu cele ale Europei.

Înaintarea economiei românești pe traseele sporirii eficienței
economice competitive pe plan național și internațional, presupune
accelerarea proceselor de învățare și de extindere a lor pe parcursul întregii
vieți umane (life-long learning). În acest scop sunt semnificative țintele
enunțate în introducerea la Raportul prezentat pe această temă la UNESCO –
Delors 1996, care constau în a învăța pentru: a ști, a face, a fi și a trăi în
comunitate.

Deoarece dezvoltarea unei economii naționale este rezultanta
dezvoltării firmelor care acționează pe teritoriul țării respective, în cele ce
urmează, ne vom îndrepta atenția spre motivațiile care stimulează o firmă să

1

intre pe piața internațională și spre formele pe care le poate îmbrăca internaționalizarea unei firme.

Motivațiile de a pătrunde pe piața internațională pot fi proactive sau
agresive reprezentând stimuli pentru o schimbare a strategiei realizate din
inițiativa firmei (avantaje la realizarea profitului, calitatea de producător

unic, avantajul tehnologic, influența exclusivă, implicare managerială,
avantajele fiscale) și reactive sau defensive, ca urmare a răspunsului firmei și
adaptării acesteia la schimbările impuse de mediu exterior (presiunea

concurenței, supraproducția, scăderea vânzărilor pe piața internă, excesul de capacități de producție, saturarea piețelor interne, apropierea de clienți și de parteneri).

Internaționalizarea afacerilor se poate realiza prin extinderea în
străinătate a relațiilor de aprovizionare – desfacere, adică prin operațiunile
de import – export, acestea constituie activitatea de comerț exterior în sens
restrâns.

Implantarea în străinătate se realizează pe calea investițiilor directe,
ceea ce presupune o opțiune pe termen lung din partea firmei investitoare și
participarea la gestiunea societății din țara terță. Spre deosebire de
operațiunile comerciale, când procesul internaționlizării se referă la
aprovizionare – desfacere, în acest caz este vorba de o internaționalizare a
firmei ca atare, care își creează pe piața externă structuri organizatorice
proprii („creșterea internă”) sau participă la structuri preexistente („creșterea
externă”).

Implantarea care vizează crearea „ab novo” a unei structuri proprii în
străinătate, se poate realiza exclusiv prin eforturile investitorului (prin

deschiderea de birouri comerciale, sucursale sau constituirea de filiale) sau prin asociere cu un partener local (crearea unei societăți cu capital străin).
Internaționalizarea activității firmei se poate realiza și prin diferite
forme de alianțe și cooperări internaționale, acestea putând fi încadrate din punctul de vedere al intensității internaționalizării, între operațiunile comerciale și cele de implantare în străinătate.

Alianțele și cooperările au în vedere stabilirea de relații durabile în scopul realizării unei strategii comune de management în domenii determinate de activitate. Aceste relații pot avea caracter informal (concertări la nivel managerial), se pot întemeia pe contracte de cooperare sau se pot realiza în cadrul unor structuri instituționalizate.

În raport cu operațiunile comerciale, alianțele și cooperările se
particularizează prin obiectul mai complex, spiritul de cooperare și
interesele comune ale participanților, caracterul de stabilitate al raporturilor

2

dintre parteneri, crearea și dezvoltarea unor complementarități tehnice, comerciale, financiare între părți.

Pe de altă parte, în raport cu formele de implantare în străinătate,
alianțele și cooperările prezintă un grad mai redus de integrare și
instituționalizare, partenerii păstrându-și autonomia decizională și identitatea
juridică.

În acest context al internaționalizării economiei, țara noastră dorind să adere la structurile economice și politice europene, trebuie să se adapteze la noile condiții ale mediului economic global. De aceea, unul din dezideratele economice pe care România trebuie să le îndeplinească este reprezentat de relansarea economiei naționale care presupune:

stoparea declinului producției industriale și relansarea creșterii
economice sănătoase prin reluarea și stimularea procesului
investițional, pe măsura consolidării stabilității economiei;
ajustarea structurală sectorială, pe baza reorientării sectoarelor
industriale;

restabilirea dinamismului exportului; atragerea de capital străin.

Deci dezvoltarea exportului este esențială, reprezentând o cale de echilibrare a balanței comerciale a României.

Pe lângă dezvoltarea exportului și echilibrarea balanței comerciale,
trebuie să se pună accent pe realizarea unor condiții favorabile pentru
atragerea investițiilor de capital străin. Motivele lipsei de activitate pentru
capitalul străin sunt multiple, în principal având o influență negativă:
întârzierea reformei economiei naționale în ultimii ani, lipsa unei legislații
complete și stabile, un anumit grad de instabilitate socială și politică etc.

Deci, neutralizarea factorilor cu acțiune majoră în descurajarea investitorilor străini în România ar trebui să reprezinte prioritatea absolută a guvernanților. Ea trebuie să vizeze atât dinamizarea fluxurilor informaționale în economia românească, cât și consolidarea rolului acestora de catalizator al proceselor de restructurare economică. În acest scop este necesar să se acționeze în următoarele direcții principale:

• elaborarea și aplicarea în practică a unei politici guvernamentale
coerente de promovare investițională;

• consolidarea și dezvoltarea codului instituțional ce circumscrie
activitatea de promovare a investițiilor străine în România;

• completarea și îmbunătățirea codului juridic, specific și general, care
să răspundă exigențelor unei economii de piață.

Ca o componentă importantă și deosebit de dinamică a fluxurilor
economice internaționale, investițiile internaționale au un puternic impact

3

asupra creșterii economice, a relansării comerțului exterior și a dezvoltării structurilor productive. Este de remarcat faptul că investițiile de capital străin nu vizează numai invesezvoltării structurilor productive. Este de remarcat faptul că investițiile de capital străin nu vizează numai investițiile de portofoliu ce reprezintă întotdeauna un plasament financiar, o investiție financiară, ci și investițiile directe, care presupun transferarea către agentul emitent al fluxului investițional a posibilității de control și decizie asupra activității receptorului.

Tendința de globalizare are consecințe nu numai economice, ci și
contabile, cum sunt: conversia situațiilor financiare exprimate în
monedă străină pentru pregătirea consolidării conturilor (în cazul

grupurilor de societăți care sunt juridic independente, legate prin participație
și care își exercită activitatea sub direcția sau controlul uneia dintre ele),
tratamentul contabil al regrupărilor de întreprinderi, dar și pentru
managementul financiar al acestor operații și nu în ultimul rând

perfecționarea managementul riscului valutar prin utilizarea produselor financiare derivate.

Așadar, rolul contabilității nu este un rol pasiv, de informare ex post
asupra rezultatelor activității. Gray și Radebaugh citează cazul unui
producător american de anvelope din anii ’70 care deținea 40% din capitalul
unei societăți japoneze finanțate în principal (90%) din datorii. O asemenea
participație (care oferă o influență semnificativă, dar nu exclusivă, asupra
emitentului) este reflectată în conturile de grup prin metoda punerii în
echivalență. În bilanțul consolidat participația este reflectată la costul de
achiziție plus partea corespunzătoare din rezultatul filialei, minus
dividendele încasate de aceasta. În rezultatele consolidate se include doar o
parte din rezultatul filialei, în funcție de ponderea deținută din capitalul
social. În timp ce în yeni societatea japoneză era profitabilă și genera
dividende semnificative, în urma aprecierii yenului metoda utilizată pentru
conversia situațiilor financiare în dolari americani conducea la apariția unei
pierderi. Evident, 40% din această pierdere trebuia inclusă în rezultatele
consolidate, prin nemulțumirea managementului. Deși existau câteva opțiuni
pentru a rezolva această situație, a fost aleasă vânzarea unei părți din acțiuni,
astfel încât participația să fie inferioară pragului de 20% care antrenează
utilizarea metodei punerii în echivalență.

Deci, o societatea care efectuează tranzacții cu străinătatea sau care
controlează sau influențează semnificativ entități din străinătate este expusă
riscului valutar, adică unei evoluții neanticipate a cursurilor de schimb.

Pe de altă parte, orice sporire a cursului de schimb (devalorizare sau apreciere) duce la scăderea competitivității exporturilor și la ieftinirea importurilor.

4

Obiectivul conversiei este acela de a produce rezultate care să fie compatibile cu efectele variației cursurilor valutare asupra trezoreriei și/sau capitalurilor și de a asigura prin situațiile financiare o imagine fidelă a rezultatelor acțiunii manageriale pentru preîntâmpinarea sau diminuarea riscului valutar prin utilizarea produselor financiare derivate.

Realitatea economico-financiară dovedește că în decursul timpului, banii, băncile și tranzacțiile intermediate de monedă au constituit unul dintre cele mai fascinante domenii de exploatare pentru diverși specialiști. Opțiunea mea de a mă înscrie între aceștia se întemeiază pe convingerea că tranzacțiile internaționale, acest perpetuum mobile al economiei, reprezintă efecte și premise ale dezvoltării sistemelor economice. Ele contribuie esențial la realizarea ordinei dezvoltării economice la nivelula gentului individual și al celui agregat și, în același timp, reflectă stadiul și calitatea acestei dezvoltări în condiții specifice de timp și spațiu.

Economia de piață concurențială de tip capitalist este, prin excelență, o economie monetarizată în care banii intervin în ansamblul fluxurilor economice ce caracterizează circuitul economic, atât în privința intrărilor, cât și a ieșirilor în și din activitățile ce se derulează la toate nivelurile de agregare -microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie și mondoeconomie.

Cu gândul la asemenea considerente, în teza de doctorat mi-am propus
să abordez problematica privind managementul riscului valutar prin
utilizarea produselor financiare derivate, într-o perspectivă interdisciplinară,
în acord cu exigențele funcționării acestora în realitatea economico-
monetară.

Având în vedere importanța și complexitatea problematicii abordate, am structurat teza de doctorat în mod logic, concretizate într-o doză dincolo de masa critică. Am ținut seama de faptul că până acum s-au publicat pe acest domeniu lucrări valoroase, deosebit de utile, semnate de prestigioase personalități științifice, care au ridicat standardul de utilitate și necesitate al analizei în acest perimetru.

Drept urmare, am structurat lucrarea (în două părți – cinci capitole),
țintind o organizare internă care să favorizeze surprinderea unor laturi
esențiale ale genezei, implementării și funcționalității contabilității
tranzacțiilor în monedă străină. Am apreciat să aspectele de structurare a
lucrării pot pune în relief posibilitatea diversificării unei asemenea structuri
de pe poziții metodologice apropiate sau chiar diferite, fiecare având, însă,
rațiunea proprie epistemologică sau pragmatică. Astfel, au fost abordate o
gamă cuprinzătoare de metodologii, metode, proceduri, tehnici, standarde și
instrumente care îmbină în mare măsură cunoștințe din multiple ramuri ale

5

științei, cum ar fi: știința contabilității, știința conducerii, știința economică, știința matematicii aplicate ș.a.

În cele ce urmează am încercat – și fără falsă modestie – cred că am și reușit, să dezvolt modele și scenarii pentru diminuarea sau înlăturarea riscului valutar prin utilizarea produselor financiare derivate.

Aria cuprinzătoare a cercetării, ca și propensiunea noastră de a reflecta
valoare informațiilor științifice în substanța analizei au făcut posibilă
valorificare pe parcursul cercetării a unor rezultate parțiale pe care le-am
transmis celor interesați prin susținerea publică la sesiuni științifice și prin
publicare.

Consider că studiile universitare de doctorat constituie o etapă esențială de perfecționare profesională, de maturizare științifică, de cristalizare a unui mod de gândire economică elevat, concretizat într-un comportament economie pe măsura gândirii, compatibil cu exigențele economiei moderne de piață de tip capitalist.

De aceea, doresc să realizez o datorie de conștiință din a face publice
recunoștința și respectul pentru toți profesorii care au contribuit la formarea
mea superioară pe întregul parcurs al studiilor universitare de doctorat.

Adresez cele mai frumoase, calde, respectuoase și sincere mulțumiri domnului profesor universitar doctor EUGENIU ȚURLEA pentru exigența perofesional-științifică deosebită și, totodată, pentru umanismul cu care mi-a călăuzit întreaga pregătire doctorală.

6

CAPITOLUL I

DEFINIȚII ȘI DELIMITĂRI PRIVIND TRANZACȚIILE ÎN
MONEDĂ STRĂINĂ

1.1.Internaționalizarea afacerilor și tranzacțiilor în monedă străină. Delimitări și fundamente teoretice

O dată cu trecerea anilor, lumea afacerilor se internaționalizează. Fie prin investiții directe în străinătate, adică achiziționarea de participanți în capitalul unor întreprinderi străine, crearea de întreprinderi noi sau de societăți mixte, fie prin operațiile desfășurate de birourile și reprezentanțele din străinătate, se urmărește pătrunderea pe noi piețe și creșterea volumului vânzărilor, posibilități crescute de finanțare pe piață creditului, minimizarea costurilor prin utilizarea factorilor de producție locali, accesul la noi tehnologii.

Elaborarea strategiei de pătrundere și dezvoltare pe piața externă este un
atribut important al managementului firmei de vocație internațională. Ea
presupune luarea în calcul a evoluției cadrului mondial (analiza mediului extern
pentru evidențierea oportunităților și riscurilor de afaceri) și a potențialului
firmei respective (diagnosticul firmei pentru stabilirea avantajelor și

dezavantajelor acesteia în competiția internațională) în vederea determinării obiectivelor internaționalizării și a formelor de internaționalizare.
Pentru o înțelegere mai corectă următorii termeni sunt folosiți cu sensul
specificat în continuare.

7

Operațiunea din străinătate reprezintă o activitate a unei sucursale, unei întreprinderi asociate, unei asociații în participație sau a unei sucursale a întreprinderii raportoare, localizată sau care se desfășoară într-o altă țară decât cea a întreprinderii raportoare.

Entitatea externă reprezintă o operatiune desfășurată în străinătate, ale cărei activități nu fac parte integrantă din cele ale întreprinderii raportoare.
Moneda de raportare este moneda utilizată la prezentarea situațiilor
financiare.

Valuta este o monedă, alta decât monedă de raportare a societății folosită de persoane fizice și juridice; valuta este o monedă straină. Intr-un sens mai strict, notiunea de valută desemnează acele monede care sunt utilizate, în mod efectiv, în plăți și plasamente internaționale (valuta forte).

Curs valutar, denumit și curs de schimb, este o expresie a raportului
valoric dintre monede, adică prețul unui mijloc de plată străin exprimat în
monedă unei țări. Este considerat prețul cel mai sintetic dintr-o economie,
deoarece influențează relațiile economice, sociale și politice, constituind
totodata, un instrument important al politicii economice. Cursul valutar de piață
se stabileste pe piețele valutare pentru monedele convertibile. Variația cursurilor
valutare pe piață se produce zilnic, în funcție de influența unor factori de ordin
tehnico-valutar, factori legați de politica valutară a diferitelor state, factori
psihologici etc. Aceasta se exprimă fie în deprecierea unor valute (respectiv o
pierdere a puterii de cumpărare), fie în aprecierea acestora (o creștere a puterii de
cumpărare), ceea ce influențează dinamica schimburilor economice
internaționale.

Cursul de schimb este un important instrument de influență asupra volumului exporturilor și al importurilor unei țări. Intr-adevar, prețul extern în valută (PEv) al mărfurilor poate fi exprimat după cum urmează:

8

PEv = PIm : CSm/v

unde: PIm = prețul intern în monedă națională

CSm = cursul de schimb al monedei naționale

De exemplu, o marfă produsă în România la 300 RON putea fi vândută în
SUA în condițiile unui curs de 1 $ = 3 RON, cu 100 $. Dacă dolarul crește la 1 $ =

3,1 prețul de export va ajunge la 91 $, celelalte condiții rămânând neschimbate.

Prin urmare, cu cât cursul de schimb scade, cu atât prețurile externe pot fi reduse și mărfurile țării respective sunt mai competitive pe piață externă. Acest lucru este reflectat de schema următoare:

9

O devalorizare sau depreciere reduce prețul în valută al exporturilor de la Oa la Oa’, sporind cantitatea exportată de la Oc la Oc’. Veniturile din export ajung la Oa’b’c’. Pentru producătorii naționali acest lucru înseamnă o creștere a cereri pentru marfa respectivă, la prețuri constante, de la D1 la D1’. Cantitatea exportată crește cu CC’ (egala cu cc’), iar veniturile din export în moneda națională cresc la OAB’C’.

In schimb, devalorizarea sau deprecierea monedei naționale are un efect depresiv asupra importurilor, prețurile acestora în monedă națională fiind superioare față de situația anterioară reducerii cursului de schimb.

Pe de alta parte, orice sporire a cursului de schimb (revalorizare sau apreciere) duce la scăderea competitivității exporturilor și la ieftinirea importurilor. Intr-adevăr, dacă avem, în vedere formula prețului intern pentru mărfurile din import (Pim):

Pim = Pev x CSm/v unde Pev = prețul extern în valută

CSm/v = cursul de schimb al valutei

Cu cât crește CSm/v cu atât Pim este mai mic, cu cât CSm/v este mai mic, cu atât Pev este mai mare.

Diferența de curs valutar este diferența ce rezultă din raportarea aceluiași număr de unități ale unei valute în moneda de raportare la cursuri de schimb diferite. O societate care efectuează tranzacții cu străinătatea sau care controlează sau influențează semnificativ entități din străinătate este expusă riscului valutar, adică unei evoluții neanticipate a cursurilor de schimb. În figura următoare este prezentata evoluția cursului valutar al dolarului față de leu în cursul anului 2005.

10

RON/$

3,1500

3,1000
3,0500

3,0000
2,9500

2,9000
2,8500
2,8000

2,7500
2,7000
2,6500

IAN FEB MAR APR MAI IUN IUL AUG SEP OCT NOV DEC

Cursul de închidere este cursul de schimb la vedere, la data întocmirii bilanțului.

Investiția netă într-o entitate externă reprezintă partea întreprinderii raportoare din activele nete ale entității respective.

Elementele monetare sunt disponibilități bănești, precum și activele, și datoriile de primit sau de plătit în sume fixe, sau determinabile de bani.
Valoarea justă este suma la care poate fi tranzacționat un activ sau
decontată o datorie, de bunăvoie, între părți aflate în cunoștință de cauză în cadrul unei tranzacții, în care prețul este determinat obiectiv.

In ceea ce privește obiectivele internaționalizării, firma poate să aibă în vedere:

– sporirea cifrei de afaceri, respectiv creșterea puterii economice a firmei, prin mărirea potențialului de producție și/sau comercial;

11

– sporirea rentabilității capitalurilor investite și a nivelului profiturilor prin valorificarea oportunităților oferite de piață internațională;

– accelerarea ritmului de dezvoltare a firmei prin stimularea „creșterii interne” (acumulare de capital) și respectiv „creșteri externe” (achiziții și fuziuni);
– creșterea ponderii activităților internaționale în ansamblul afacerilor firmei
prin valorificarea economiilor de scară etc.

Abordat la scară mondoeconomică, procesul internaționalizării unei firme cuprinde, în principiu, câteva faze distincte:

exportul de bunuri și servicii, adică internaționalizarea procesului de comercializare a mărfii;

vânzarea dreptului de folosință a unei tehnologii (franșizarea, licențierea), respectiv comercializarea de cunoștințe tehnice care permit multiplicarea în străinătate a mărfii;

delocalizarea parțială sau totală a producției pe bază de transfer de tehnologie (subcontractarea) și integrarea mărfii produse în străinătate în sistemul propriu de distribuție internă și internațională;

crearea în străinătate de unități proprii de producție/comercializare (de

exemplu societăți mixte, filiale), adică internaționalizarea firmei prin implantare,
urmată de multe ori de importul mărfii produse în străinătate.
Procesul internaționalizării se desfășoară prin diferite tipuri de tranzacții
internaționale, acestea fiind grupate în trei categorii: operațiuni comerciale
internaționale; alianțe și cooperări internaționale; implantări în străinătate.

a) Operațiile comerciale internaționale

Internaționalizarea afacerilor se poate realiza prin extinderea în străinătate a relațiilor de aprovizionare-desfacere, adică prin operațiunile de import-export.
Principalele firme de operațiuni comerciale internaționale sunt
următoarele:

12

comerțul internațional cu bunuri (mărfuri fizice), respectiv importul și

exportul de mărfuri;

comerțul internațional cu servicii comerciale, numit și comerț invizibil, cuprinzând turismul internațional, serviciile conexe operațiunilor de exportimport (transporturile, asigurările etc.);

operațiunile comerciale combinate, respectiv reexportul, contrapartida, switchul etc., adică tehnicile utilizate pentru valorificarea oportunităților de profit comercial și facilitatea schimburilor.

In literatură se mai includ în operațiunile de comerț exterior și „tehnicile de comerț cu inteligență” (licențierea, franșizarea) sau modalitățile de promovare a vânzărilor de bunuri de echipament (leasing). Operațiunile de export-import reprezintă o forma de internaționalizare a activității comerciale a firmelor, de interdependență între agenții economici și economiile naționale în sfera comercializării.

b) Implantarea în străinătate

Implantarea în străinătate se realizează pe calea investițiilor directe, ceea
ce presupune o opțiune pe teren lung din partea firmei investitoare și participarea
la gestiunea societății din țară terță. Spre deosebire de operațiunile comerciale,
când procesul internaționalizării se referă la activitățile de aprovizionare-
desfacere, în acest caz este vorba despre o internaționalizare a firmei ca atare,
care își crează pe piață externă structuri organizatorice proprii („creșterea

internă”) sau participă la structuri preexistente („creșterea externă”).

Implantarea care vizează crearea „ab novo” a unei structurii proprii în
străinătate se poate realiza exclusiv prin eforturile investitorului (prin

deschiderea de birouri comerciale, sucursale sau constituirea de filiale) sau prin asocierea cu un partener local (crearea unei societăți cu capital străin).

13

Principalele caracteristici ale implantărilor în străinătate, ca formă de internaționalizare, sunt următoarele:

se crează noi entități (structuri organizatorice) în străinătate, care fie aparțin de firma inițiatoare (birouri comerciale, sucursale), fie sunt persoane juridice autonome (filiale);

procesul internaționalizării are o baza instituțională și implică activități pe termen nelimitat, desigur în raport cu oportunitățile de profit din țară gazda;
structurile implantate în străinătate pot desfășura activități de comerț exterior, dar se pot implica în egală măsură în operațiuni în afara producției.

c) Alianțe și cooperări internaționale

Internaționalizarea activităților firmei se poate realiza și prin diferite forme de alianțe și cooperări internaționale, acestea putând fi încadrate, din punctul de vedere al intesității internaționalizării, între operațiunile comerciale și cele de implantare în străinătate.

Alianțele și cooperările au în vedere stabilirea de relații durabile în
vederea realizării unei strategii comune de management în domenii determinate
de activitate. Aceste relații pot ave caracter informal (concentrări la nivel

managerial), se pot întemeia pe contracte de cooperare sau se pot realiza în cadrul unor structuri instituționalizate.

Principalele forme de alianțe și cooperări internaționale sunt următoarele:
cooperările pe baze contractuale, în care pot fi incluse contractele de licență, franșizarea, subcontractarea etc., toate constituind forme de transfer internațional de tehnologie de producție (licențierea, subcontractarea) sau de comercializare (franșizarea);

alianțe strategice sub formă de asociații, consorții etc. pentru construirea de obiective în comun, livrări la cheie, consulting-engineering etc.
cooperarea instituționalizată, reprezentată de societățile mixte.

14

În raport cu operațiunile comerciale, alianțele și cooperările se particularizează prin obiectul mai complex, spiritul de cooperare și interesele comune ale participanților, caracterul de stabilitate al raporturilor dintre parteneri, crearea și dezvoltarea unor complementarități tehnice, comerciale, financiare între părți.

Pe de altă parte, în raport cu formele de implementare în străinătate,
alianțele și cooperările prezintă un grad mai redus de integrare și
instituționalizare, partenerii păstrându-și autonomia decizională și identitatea
juridică.

O întreprindere intră pe piața internațională numai dacă există un stimulent pentru a realiza acest lucru, dacă există o motivație. La rândul lor, motivațiile pot fi proactive sau agresive, și reactive sau defensive. Motivațiile proactive reprezintă stimuli pentru o schimbare a strategiei realizate din inițiativa firmei. Motivațiile reactive rezultă ca urmare a răspunsului firmei și a adaptării acesteia la schimbările impuse de mediul exterior.

Printre motivațiile proactive literatura de specialitate menționează avantajele în realizarea profitului, calitatea de producător unic, avantajul tehnologic, informația exclusivă, implicarea managerială, avantajele fiscale, economiile de scară.

Printre motivațiile reactive se pot menționa: presiunea concurenței, supraproducția, scăderea vânzărilor pe piața internă, excesul de capacitate, saturarea piețelor interne, aproprierea de clienți și parteneri.

15

1.1.1. Organizarea contabilității de comerț exterior

Organizarea contabilității de comerț exterior este influențată de următoarele: caracterul economic al activității de comerț exterior, diversitateaactivităților de comerț exterior, sistemul de finanțare-creditare și decontare a activităților de comerț exterior.

Caracterul economic al activității de comerț exterior are ca rezultat
crearea de venit național, deoarece această activitate se desfășoară în sfera
producției destinate comerțului exterior, precum și a circulației acestei producții.

În ceea ce privește aportul activităților de comerț exterior la sporirea
Produsului Intern Brut, respectiv a valorii adăugate brute, aceasta se realizează în
cazul în care la export prețul național este mai mic decât cel internațiional, iar la
import când prețul practicat intern este mai mare. Modelul de contabilitate este
acela prin care se pun în evidență fondurile materiale și bănești, consumul
acestora pentru desfășurarea activităților de import/export, precum și pe
evidențierea rezultatelor economice în urma prestării activităților de comerț
exterior.

În acest context modelul contabil al activității de import/export1 are la bază reguli generale ale sistemului contabil al întreprinderii, cadrul contabil general și anume: obiectivele, condițiile și modalitățile de definire a sistemului contabil național, convențiile contabile, metodele de evaluare, documentele de sinteză (definire, reguli de stabilire, modele).

În aplicarea sa sistemul contabil ia în considerare Planul de Conturi General, regulile de funcționare a conturilor, principiile și metodologia contabilă a operațiunilor, conturile consolildate.

1 Dumitru Vișan, „Contabilitatea în comerțul exterior”, Ed.a II-a, Editura Economică, București, 1999.
16

În plus, prin specificul său contabilitatea activității de import/export reflectă raporturile economico-financiare dintre operatorii economici ce aparțin unor structuri economice diferite și astfel uzanțele, cutumele și normele dreptului internațional apar în operațiile contabile ce se execută. În această categorie putem exemplifica prețurile utilizate pentru evaluarea operațiilor de import/export de bunuri și servicii, a condițiilor de livrare a mărfurilor, a modalităților de plată, a sistemului de finanțare etc.

Adâncirea și dezvoltarea comerțului internațional cu bunuri și servicii a condus la diversificarea activităților de comerț exterior, astfel, pe lângă forma clasică de comerț exterior cu bunuri și servicii au apărut și s-au dezvoltat exporturile complexe, comerțul cu brevete de invenții, mărci de fabrică, consultanță de specialitate, leasing, franchising etc.

Din punct de vedere financiar toate aceste activități generează obligații de plată/încasări pe multiple planuri și astfel, între parteneri se crează fluxuri continue de intrări/ieșiri de valori materiale și intelectuale.

Din punct de vedere contabil în aceste cazuri se utililzează metodologii
adecvate fiecăreia din activitățile de comerț exterior menționate mai sus, iar în
contabilitatea de gestiune aferente acestor activități se evidențiază distinct
caracteristicile lor, care corespund nevoilor de gestiune internă ale fiecărui agent
economic.

Ca orice activitate economică, activitatea de comerț exterior se realizează în condițiile în care agenții economici au asigurate fondurile necesare activității lor. Astfel, ei pot utiliza fie fondurile proprii – sub forma capitalului social și a fondului de rezervă, fondurile proprii cu scop determinat, subvenții, rezultatul exercițiului – fie prin diverse tipuri de credite.

17

În realizarea fondurilor proprii, societățile comerciale care execută activitate de comerț exterior, pot avea fie numai capitaluri naționale, fie o combinație dintre capitalul național și internațional.

Una din particularitățile contabilității de comerț exterior o reprezintă, alături de finanțarea și respectiv creditarea din diverse surse, decontarea activității de comerț exterior. În contabilitate decontările activităților de comerț exterior includ mijloacele deplată, instrumentele de plată și de credit și modalitățile de plată.

Mijloacele de plată a activității de comerț exterior sunt date de suma
valorilor materiale și bănești antrenate în lichidarea unui angajament
financiar bazat pe un contract economic de comerț exterior la care un
agent economic este parte.

În activitatea de comerț exterior se pot folosi, în diverse combinații, unul din următoarele mijloace de plată: aurul, devizele, valuta (cele mai folosite fiind dolarul SUA și moneda europeană EURO), drepturile speciale de tragere (DST), moneda națională. Aceste mijloace de plată folosite de agenții economici pentru activitățile de comerț exterior mai sunt cunoscute, în literatura de specialitate, ca fiind mijloace de plată tradiționale.

Alături de mijloacele de plată tradiționale, în contractele și angajamentele
internaționale se mai folosesc, trata, biletul la ordin și cecul. Acestea
reprezintă instrumente de plată în valută folosite de unitățile de comerț
exterior pentru completarea capitalurilor lor în vederea derulării
activităților de import/export.

Societățile comerciale care derulează activități de import/export utilizează
o serie de tehnici bancare pentru a-și derula operațiile de încasări și plăți
internaționale. Principalele modalități de plată folosite de aceste societăți
comerciale sunt: acreditivul documentar, ordinul de plată, scrisoarea

18

comercială de credit, schimbul de documente la plată, incasso-ul documentar etc2.

Standardele Internaționale de Contabilitate tratează instrumentul financiar
ca pe un contract care dă naștere atât unui activ financiar al unei entități, cât și
unui instrument financiar de capital propriu sau de datorie al unei alte entități. În
conformitate cu acestea, toate tipurile de instrumente financiare pentru vânzarea
sau cumpărarea unor bunuri sau servicii pot fi decontate net în numerar, printr-un
alt instrument financiar sau printr-un schimb de instrumente financiare – ca și
cum contractele ar fi instrumente financiare. În afară de cele manționate mai sus,
tot în categoria instrumentelor și modalităților de plată se mai includ și prețurile
mărfurilor tranzacționate, precum și contractele internaționale convenite și
legalizate între operatorii economici implicați în activitățile de comerț exterior.

Reflectarea în contabilitate a înregistrării tranzacțiilor realizate cu principalele instrumente și modalități de plată – pe care din lipsă de spațiu nu le vom detalia în amănunt – o vom reda în tabelul de mai jos3:

Instrumente și Înregistrarea în contabilitate

modalități de

plată

Incasso-ul Exp 5124 4111.1

documentar Imp Conturi la bănci în = Clienți externi

devize

403 5124

Efecte de plătit Conturi la bănci în

Observații

Operațiunea se efectuează
numai în momentul în
care exportatorul /

importatorul dă mandat de
încasare băncii sale, suma
de transferat reprezentând

sau

401.1 Furnizori externi

Acreditivul Exp 403 Efecte de plătit

documentar Imp 5124

Conturi la bănci în

devize

=

=

=

contravaloarea unei

devize

tranzacții comerciale

5124 Această modalitate de

Conturi la bănci în plată se adaptează în

raport cu modul de

devize

realizare a operațiunii

411.1 comerciale (bilet la ordin,

Clienți externi cambie etc.).

2 Ioan Popa, „Tranzacții de comerț exterior”, Editura Economică, București, 2002.

3 Răchită U., Contabilitatea de gestiune în comerț și turism, Editura APP, București, 2001.

19

Dispoziția de Exp. 5124

plată/încasare Conturi la bănci în

externă în valută devize

(DPVE) Imp. 403

Efecte de plătit

sau 401.1

Furnizori externi

Ordinul de plată Exp. 5124

(O.P.) Conturi la bănci în

devize

Imp. 403

Efecte de plătit

sau

401.1

Furnizori externi

=

=

=

=

4111.1

Clienți externi

5124

Conturi la bănci în

devize

411.1

Clienți externi

5124

Conturi la bănci

în devize

Formularul DPVE va fi

utilizat numai de către
persoane române pentru
dispunerea către băncile
comerciale române și
străine.

Este un document pe
baza căruia se

completează DPVE

Cecul Aceleași înregistrări ca la O.P.

Cambia Aceleași înregistrări ca la O.P.

Biletul la ordin Aceleași înregistrări ca la O.P.

Trata Aceleași înregistrări ca la O.P.

Scrisoarea de Exp. 403 = 5124

credit comercială Efecte de plătit Conturi la bănci

în devize

Imp. 5124 = 4111.1

Conturi la bănci în Clienți externi

devize

Cu acest document se

efectuează plăți în limita sumei disponibile

Funcționează în corelație
directă cu O.P. și Acreditiv
În funcție de derularea
operațiunilor comerciale

implicate

Funcționează în corelație
directă cu O.P. și Acreditiv
Este o variantă a

acreditivului care se

practică în țările cu

influență bancară anglo-
saxonă.

Plata prin acest document se face numai după expedierea mărfii.

1.1.2. Cadrul legal general privind contabilitatea de comerț exterior

Trecerea de la economia centralizat planificată la economia de piață a avut
ca efect echimbarea radicală și a sistemului contabil al întreprinderii. În acest
context menționăm că s-au schimbat atât regulile generale ale sistemului contabil
(obiectivele contabile, metodele de evaluare, definirea documentelor de sinteză,

20

a regulilor de stabilire a acestora, modelele practicate), cât și regulile și instrumentele de aplicare, respectiv Planul de Conturi General, regulile de funcționare a conturilor, metodologia de înregistrare a operațiilor contabile, totodată s-au introdus treptat noi conturi, noi principii și reguli ce vizează latura aplicativă a sistemului contabil al întreprinderilor.

Sistemul contabil practicat în România are la bază Legea contabilității nr. 82/19914, Regulamentul de aplicare a legii contabilității nr.704/1993, Planul de Conturi General și normele de utilizare a conturilor aprobate prin H.G. 704/1993. De asemenea, începând cu anul 1994, prin demararea aplicării Directivei a IV-a a Comunității Economice Europene precum și a Sistemului Internațional de Contabilitate, sistemul contabil al întreprinderilor din România este ancorat la cerințele economiei de piață.

Pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană a fost
sprijinită în domeniul contabilității întreprinderii de către specialiștii francezi,
alături de specialiștii noștri – profesori renumiți din Academia de Studii

Economice – care au contribuit la definirea unui model contabil care să asigure
tranztiția de la contabilitatea specifică sistemului centralizat-planificat la
sistemul descentralizat specific economiei de piață, dar care să permită
autorităților statului un control riguros al activităților desfășurate. Aceste eforturi
cu fost completate – 1997 – de specialiștii englezi care, nu numai că au sprijinit
pregătirea sistemului contabil al întreprinderilor din țara noastră pentru aderarea
la Uniunea Europeană, ci au contribuit efectiv la dezvoltarea sistemului contabil
existent, prin orientarea acestuia către piețele internaționale de capital.
Orientarea agenților economici din România către piețele de capital
internaționale, a fost posibilă pe de o parte datorită avansării procesului de
introducere a Aquis-ului Comunitar, cât și a creșterii bonității României pe piața

4 Republicată în O.G. nr.61/2001.

21

capitalului internațional, ca efect al rezultatelor macroeconomice deosebite înregistrate.

Liberalizarea completă a pieței de capital din România care s-a realizat în
anul 2005 a fost pregătită din punct de vedere contabil și de acțiunea de
apropiere de cerințele Standardelor Internaționale de Contabilitate de Raportare
Financiară elaborate de IASB (International Accounting Standards Board –

Comitetul de Standardizare Contabilă Internațională). În acest context întregul
sistem de contabilitate al întreprinderilor din România, trebuie să aplice
prevederile IAS/IFRS (Standarde Internaționale de Raportare Financiară)5. În

acest mod contabilitatea întreprinderilor din țara noastră, asigură informații de înaltă calitate ce răspunde următoarelor cerințe:

Să fie transparentă pentru utilizatori;

Să fie comparabilă pentru perioadele pentru care este realizabilă;

Informațiile să fie generate de un cost care să nu depășească beneficiile
așteptate de utilizatori.

Prin Legea contabilității nr.82/1991, republicată în O.G. nr.61/2001 și
Legea nr.310/26.08.2002 se cere agenților economici să respecte și să
înregistreze în contabilitate activități credibile, iar pentru evaluare să se
folosească costul istoric, costul curent, valoarea realizabilă (de decontare),

valoarea actualizată.

Contabilitatea se ține în limba română și în moneda națională.

Operațiunile efectuate în valută se țin atât în moneda națională, cât și în valută, potrivit reglementărilor elaborate în acest sens. Orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează, în momentul efectuării ei, întrun document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.

5 Hennie von Greuning, Standarde Internaționale de Raportare Financiară, Editure IRECSON, București, 2005.
22

În scopul asigurării transparenței și răspunderii pentru înregistrările contabile efectuate, în lege sunt prevăzute o serie de reglementări pentru principalele obiecte ale contabilității întreprinderilor aplicabile și celor ce execută activități de comerț exterior, după cum urmează:

contabililtatea imobilizărilor se ține pe categorii și pe fiecare obiect de

evidență;

contabilitatea stocurilor se ține cantitativ și valoric sau numai valoric, în
condițiile stabilite de reglementările legale;

valoarea acțiunilor sau a altor titluri, precum și vărsămintele efectuate în
contul capitalului subscris se reflectă distinct în contabilitate;
contabilitatea clienților și furnizorilor, a celorlalte creanțe și obligații se
ține pe categorii, precum și pe fiecare persoană fizică sau juridică;
contabilitatea cheltuielilor se ține pe feluri de cheltuieli, după natura sau
destinația lor;

contabilitatea veniturilor se ține pe feluri de venituri, după natura sau

sursa lor;

în contabilitate profitul sau pierderea se stabilesc lunar, cumulat de la

începutul anului;

pierderea contabilă se acoperă din profitul exercițiului financiar și cel
reportat, din rezerve, capital social și din alte resurse financiare proprii,
potrivit hotărârii adunării generale a acționarilor sau asociaților și în
conformitate cu metodologia emisă de Ministerul Finanțelor Publice.
Conform legii, prezentarea situațiilor financiare generale ale
întreprinderilor trebuie să furnizeze informații cu privire la poziția financiară, performanța și fluxurile de numerar ale unei întreprinderi în scopul satisfacerii cerințelor unei game cât mai largi de utilizatori, în scopul formulării unor decizii economice adecvate situației fiecărei întreprinderi.

23

Sistemul contabil al unei întreprinderi trebuie să cuprindă un set complet de situații financiare care conține următoarele documente:
bilanțul contabil;

contul de profit și pierdere;

situația modificărilor capitalurilor proprii; situația fluxurilor de numerar;

politici și note contabile.

Bilanțul contabil al întreprinderii, furnizează informații privind poziția financiară a acesteia. Conform IAS1, bilanțul contabil aduce precizări referitoare la: denumirea entității raportoare, perioada de raportare, moneda de raportare, nivelul de precizie. Principalele informații conținute în bilanț sunt prezentate în tabelul de mai jos:

ACTIVE

Imobilizări corporale

Investiții imobiliare

Imobilizări necorporale

Active financiare

Investiții contabilizate prin metode în echivalență

Active biologice

Creanțe privind impozitul amânat Stocuri

Creanțe comerciale și de altă natură
Creanțe privind impozitul curent
Numerar și echivalente de numerar

Active deținute în vederea vânzării Active incluse în grupurile destinate cedării deținute în vederea vânzării

DATORII

Datorii comerciale și de altă natură Provizioane

Datorii financiare

Datorii privind impozitul curent Datorii privind impozitul amânat Rezerve

Interes minoritar

Capitaluri proprii ale acționarilor societății mamă

Datorii incluse în grupurile destinate
cedării deținute în vederea vânzării

Sursa: Hennie van Greuning – Standardele Internaționale de Raportare

Financiară”, Editura Irecson, București, 2005.

Contul de profit și pierdere, caracterizează performanța
întreprinderii. Principalele informații incluse se referă la:

24

– venituri din activități curente;

– costuri de finanțare;

– partea din profit și pierdere aferentă întreprinderilor asociate și asocierilor

în participație;

– cheltuieli fiscale;

– activități întrerupte;

– profit sau pierdere;

– profit sau pierdere atribuită interesului minoritar;

– profit sau pierdere atribuită acționarilor societății mamă.

Trebuie precizat că normele de contabilitate internațională, respectiv

I.F.R.S.6 nu mai permit prezentarea ca elemente extraordinare a nici unor elemente de venituri sau cheltuieli.

Situația modificărilor de capitaluri proprii, reflectă în contabilitatea întreprinderii informațiile privind creșterea sau reducerea activului net existent. Principalele informații ce caracterizează modificările capitalurilor proprii ale întreprinderii sunt:

– profitul sau pierderea perioadei;

– fiecare element de venituri sau cheltuieli recunoscut direct în capitalurile

proprii;

– totalul celor două elemente mai sus menționate, arătându-se separat

valorile atribuibile acționarilor minoritari și acționarilor societății mamă;

– efectele modificărilor politicii contabile;

– efectele corectării erorilor;

– tranzacțiile de capital cu proprietarii și distribuțiile către aceștia;

– reconcilierea soldului profitului cumulat sau al pierderii cumulate la

începutul și la sfârșitul exercițiului financiar;

6 Srandardele Internaționale de Raportare Financiară, Editura Irecson, București, 2005.
25

– reconcilierea între valoarea contabilă a fiecărei clase de capitaluri proprii,

prime de capital și fiecărei rezerve la începutul și sfârșitul perioadei.

Situația fluxurilor de numerar, reflectă sursele intrărilor de numerar încasate de întreprindere în cursul unei perioade contabile, precum și scopurile pentru care acestea au fost utililzate. Trebuie menționat că situația contabilă a fluxului de numerar este parte integrantă a activității întreprinderilor și permite decidenților să cunoască detalii despre:

– capacitatea societății de a genera numerar din activitățile sale;

– consecințele cuantificabile în numerar ale deciziilor de investiții și

finanțare;

– efectele deciziilor conducerii cu privire la politica financiară;

– capacitatea constantă a unei firme de a genera numerar;

– cât de bine este corelat fluxul de numerar din exploatare cu veniturile nete;

– impactul politicilor contabile asupra calității câștigurilor;

– informații cu privire la lichiditatea și solvabilitate pe termen lung a unei

firme;

– dacă prezumția de continuitate a activității este sau nu rezonabilă;

– capacitatea unei firme de a-și finanța creșterea din fonduri generate intern.

Cunoașterea fluxului de numerar al unei întreprinderi oferă informații despre modul de administrare financiară a unei societăți, astfel o societate bine administrată din punct de vedere financiare are numerarul provenit din activitatea de exploatare, care este mai mare decât veniturile nete.

În practica contabilă există diferite modele de evaluare a fluxului de
numerar din exploatare, prin care se stimulează conducerea întreprinderilor să
înregistreze intrările ca fiind din exploatare – din activitatea normală a

întreprinderii – și ieșirile care sunt aferente fie investițiilor, fie finanțatorilor.

26

Politici și note contabile (notele explicative la situațiile

financiare), includ infoprmații suplimentare la anumite înregistrări contabile. În acest fel se furnizează decidentului și organelor de control fiscal, informații importante și detalilate cu scopul de a da lămuriri suplimentare într-o manieră consecventă și disciplinată. Notele explicative includ informații furnizate voluntar de către conducerea întreprinderii.

1.2. Componentele monetare și nemonetare ale tranzacțiilor
în monedă străină

Față de teoria patrimonială clasică bazată pe costul istoric care operează cu structurile de active, capitaluri proprii și datorii, teoria Standardelor Internaționale de Contabilitate impune regruparea elementelor patrimoniale în monetare și nemonetare.

Elementele necesare sunt toate acele valori de activ și pasiv care reprezintă lichidități imediate sau viitoare, cum sunt: disponibilitățile deținute și soldurile de primit sau de plătit în numerar, împrumuturile acordate pe o perioadă mai mare de un an; creanțele imobilizate, depozitele și garanțiile, creanțele, valorile de trezorerie mai puțin titlurile de plasament cu venituri variabile; provizioanele pentru riscuri și cheltuieli; creditele primite pe termen mediu și lung cu dobânda fixă; datorii pe termen scurt cu excepția celor în monedă străină; clienți pentru avansuri și aconturi primite.

Elementele nemonetare se identifică cu elementele de activ și pasiv altele
decât cele monetare cum sunt imobilizările corporale și necorporale; titlurile de
participare; stocurile; creanțele pe termen scurt în monedă străina; activele de
regularizare; titlurile de plasament cu venituri variabile; împrumuturile și alte

27

datorii pe mai mult de un an cu dobândă variabilă; datorii pe termen scurt în monedă străină furnizori, avansuri și aconturi acordate.

Pentru contabilitatea întreprinderilor din țară noastră, gruparea activelor și pasivelor în elemente nemonetare și monetare se poate face după schema:

Elemente nemonetare:

⇒ Imobilizări necorporale
⇒ Imobilizări corporale

⇒ Imobilizări financiare, în titluri de participare, titluri imobilizate ale activității
de portofoliu, alte titluri imobilizate

⇒ Stocurile și producția în curs de execuție

⇒ Cheltuielile înregistrate în avans și venituri înregistrate în avans ⇒ Capitalul și rezervele

⇒ Fondul de dezvoltare
⇒ Alte fonduri

⇒ Repartizări la fondul de dezvoltare
⇒ Provizioane reglementare

Elemente monetare

♦ Toate celelalte elemente bilanțiere altele decât cele nominalizate mai sus.

Structura bilanțului contabil pe elemente monetare și nemonetare se prezintă astfel:

28

Bilanț la 31.12.N

Activ Pasiv

Imobilizari Capitaluri proprii

(la valoarea neta contabila)

Împrumuturi pe termen mediu și lung

Stocuri

Furnizori+efecte de plătit

Pasivul

Clienți+efecte de primit monetar

Activul Împrumuturi pe termen scurt

monetar

Disponibilități Pasive de trezorerie

Compararea activului monetar cu pasivul monetar permite determinarea indicatorului „situația monetară netă” a întreprinderii, adică:
Situația monetară netă = activul monetar – pasivul monetar
Incidența inflației asupra puterii de cumpărare a capitalurilor proprii este
în funcție de importanța relativă a activelor și pasivelor monetare.
Astfel, dacă situația monetară netă este pozitivă, adică activele monetare
sunt superioare datoriilor creșterea prețurilor generează o pierdere a puterii de cumpărare, deoarece diminuarea valorilor lichidităților și creanțelor datorată inflației este superioară diminuării datoriilor.

Insă, când situația monetară netă este negativăa (pasivul monetar este excedentar față de activul monetar), rezultă un câștig pentru întreprindere, deoarece pierderea puterii de cumpărare a activelor monetare este mai mult decât compensată de diminuarea datoriilor.

29

Astfel spus, într-o perioada de inflație o situație monetară netă este negativă (pasivul monetar este superior față de activul monetar) avantajează întreprinderea, deoarece rezultă un câștig din rambursarea unor împrumuturi, contractate în trecut, în moneda curentă depreciată.

1.3. Recunoașterea și evaluarea privind tranzacțiile în monedă străină

1.3.1. Recunoașterea inițială

O întreprindere trebuie să recunoască un activ financiar sau un pasiv financiar în bilanț atunci, și numai atunci, când acesta devine parte la prevederile contractuale ale instrumentului. Ca o consecința a principiului precedent o întreprindere recunoaște în bilanțul său toate drepturile și obligațiile contractuale rezultând din instrumente derivate ca active sau datorii. Astfel:

• creanțele și datoriile necondiționate sunt recunoscute ca active sau datorii
atunci când întreprinderea se constituie parte în contract și, ca urmare, are
dreptul legal de a primi numerar sau are obligația legală de a plăti;

• activele ce urmează a fi achiziționate și datoriile ce urmează să apară ca
rezultat al angajamentului ferm al firmei de a cumpăra bunuri sau servicii nu
sunt recunoscute conform practicii contabile actuale până în momentul în
care cel puțin una dintre părți acționează conform contractului, astfel încât
fie are dreptul de a primi un activ fie este obligată să livreze un activ. De
exemplu, o întreprindere ce primește o comandă fermă nu recunoaște un
activ (iar întreprinderea ce lansează comanda nu recunoaște o datorie) în
momentul angajamentului, ci se amâna recunoașterea până când mărfurile
comandate sunt încărcate, livrate sau serviciile sunt prestate;

30

• un contract forward – un angajament de a cumpăra sau vinde un anumit
instrument financiar sau o anumită marfă la o dată viitoare și la un preț
specificat – este recunoscut ca un activ sau ca o datorie la data
angajamentului și nu așteaptă până la data închideri poziției când are loc
livrarea efectivă;

O operațiune în valută trebuie înregistrată în momentul recunoașterii
inițiale în moneda de raportare, aplicându-se sumei în valută cursul de schimb
dintre monedă de raportare și monedă străină, la data efectuării tranzacției.

O tranzacție în valută este o tranzacție care este exprimată sau necesită decontare în valută, inclusiv tranzacțiile rezultate atunci când o întreprindere: cumpără sau vinde bunuri sau servicii al căror preț este exprimat în valută; împrumută sau oferă spre, împrumut fonduri, sumele ce urmează a fi încasate sau plătite fiind exprimate în valută; achiziționează sau înstrăinează active, contractează sau achită datorii exprimate în valută; devine parte a unui contract de schimb valutar nerealizat.

Cursul de schimb la data tranzacției este adeseori denumit cursul spot (la vedere). Din motive practice, este adeseori folosit un curs care aproximează cursul actual de la data efectuării tranzacției; de exemplu, un curs mediu calculat pentru o săptămână sau o lună se aplică tuturor tranzacțiilor efectuate în fiecare valută survenite în acea perioadaă Dacă totuși cursurile de schimb fluctuează în mod semnificativ, folosirea cursului mediu pentru o anumită perioadă de timp este corespunzător.

1.3.2. Evaluarea inițială a activelor și a datoriilor financiare

Atunci când un activ financiar sau o datorie financiară este inițial
recunoscută, o întreprindere trebuie să-l evalueze la costul său, ceea ce înseamnă

31

valoarea justă a contraprestației oferite (în cazul unui activ) sau primite (în cazul unei datorii) pentru aceasta. Costurile de tranzacționare sunt incluse în evaluarea inițială a tuturor activelor sau datoriilor financiare.

Valoarea justă a contraprestației oferite sau primite este, în mod normal, determinabilă prin referire la prețul de tranzacționare sau alte prețuri de piață. În cazul în care aceste prețuri de piață nu sunt determinabile credibil, valoarea justă a unei contraprestații este estimată ca suma tuturor plaților sau încasărilor viitoare, actualizată. Procedând astfel, efectul este semnificativ, dacă se utilizează rata (ratele) dobânzii preponderente pe piață pentru un instrument similar, (în ceea ce privește moneda, termenul tipul ratei dobânzii și alți factori) al unui emitent cu credibilitate similară.

1.3.3. Evaluarea ulterioară

A. Evaluarea ulterioară a activelor financiare

După recunoașterea inițială, o întreprindere trebuie să evalueze activele
financiare la valoarea justă, inclusiv instrumentele derivate ce constituie active,
fără nici o deducere a costurilor de tranzacționare ce ar putea să apară din
vânzare sau altă ieșire, excepție făcând următoarele categorii de active
financiare:

• împrumuturile și creanțele create de întreprindere și care nu sunt păstrate în
scopul tranzacționării;

• investițiile păstrate până la scadență;

• toate activele financiare ce nu au un preț cotat pe o piață activă și a căror
valoare justă nu poate fi evaluată credibil.

Aceste active financiare care nu sunt excluse de la evaluarea de bază valorii juste
și care au o scadență fixă trebuie evaluate la costul amortizat utilizând metoda

32

ratei efective a dobânzii. Acelea care nu au o scadență fixă trebuie cuantificate la cost. Toate activele financiare fac obiectul analizei privind devalorizarea.

B. Evaluarea ulterioară a datoriilor financiare

După recunoașterea inițială, o întreprindere trebuie să evalueze toate datoriile financiare, astfel încât datoriile pentru tranzacționare și instrumentele derivate ce sunt datorii, la costul amortizat. După recunoașterea inițială, o întreprindere trebuie să evalueze datoriile pentru tranzacționare și instrumentele derivate ce sunt datorii, la valoarea justă, excepție făcând o datorie derivată ce este corelată și trebuie decontată prin livrarea unui instrument de capital necotat a cărui valoare justă nu poate fi corect evaluată și care trebuie evaluată la cost. Datoriile financiare ce sunt desemnate ca elemente de acoperire împotriva riscurilor sunt subiect al evaluării conform prevederilor contabilității de acoperire împotriva riscurilor.

Pentru activele și datoriile financiare, ce sunt elemente monetare exprimate în valută, toate câștigurile și pierderile rezultate din schimbul valutar sunt raportate în profitul net sau pierderea netă. O excepție face un element monetar ce este desemnat ca un instrument de acoperire împotriva riscurilor pentru acoperirea unui flux de numerar.

Un câștig sau o pierdere recunoscută, rezultând dintr-o modificare a
valorii juste a unui activ financiar sau datorie financiară ce nu constituie parte a
unei relații de acoperire împotriva riscurilor, trebuie raportată după cum
urmează:

• un câștig sau o pierdere generată de un activ sau o datorie financiară
păstrată pentru tranzacționare trebuie inclusă în profitul net sau pierderea
netă aferentă perioadei în care acestea au fost generate;

33

• un câștig sau o pierdere generată de un activ financiar disponibil pentru
vânzare trebuie să fie ori inclusă în profitul net sau pierderea netă aferentă
perioadei în care a fost generată, ori recunoscută în mod direct în capitalul
propriu, prin situația modificărilor survenite în capitalul propriu, până în
momentul vânzării, încasării sau disponibilizării într-o altă modalitate a
activului financiar sau până în momentul în care activul financiar este
stabilit ca fiind deteriorat moment la care câștigul sau pierderea cumulată
recunoscută anterior în capital trebuie să fie inclusă în profitul net sau
pierderea netă aferentă perioadei.

Referitor la activele și datoriile financiare ce nu sunt elemente monetare (cum ar fi: active – instrumentele de capital propriu; datorii – unele acțiuni preferențiale răscumpărabile prin împuternicire, emise de către întreprindere), orice modificare recunoscută a valorii juste, inclusiv orice componentă a modificării respective ce poate fi asociată cu modificările ratelor de schimb valutar, este contabilizată conform regulilor de mai sus.

Conform prevederilor contabilității de acoperire împotriva riscurilor, dacă există o relație de acoperire între un activ monetar nederivat și o datorie monetară nederivată, modificările în valorile juste ale acestor instrumente financiare vor fi raportate în profitul net sau pierderea netă.

Conform IAS 21 ulterior recunoașterii tranzacției se face raportarea la data bilanțului astfel:

a) elementele monetare exprimate în valută trebuie raportate utilizând cursul
de schimb de la data închiderii;

b) elementele monetare înregistrate la costul istoric și exprimate în valută
trebuie raportate la cursul de schimb de la data efectuării tranzacției;

34

c) elementele nemonetare înregistrate la valoarea justă și exprimate în valută
trebuie raportate utilizând cursul de schimb existent în momentul
determinării valorilor respective.

Exemplu de prezentare în bilanț la 31.12. 04 a elementelor monetare și
nemonetare

Elemente bilanțiere

a) Elementele monetare (la cursul de închidere de 2,59 RON/$)

– lichidități (disponibilități în

cont/valută)

– creanțe

b) Elementele nemonetare evaluate la
costul istoric (cursul zilei de la

data achiziției)

– mijloace fixe

c) Elemente nemonetare evaluate la
valoarea justă (cursul de schimb din
momentul determinării valorii

respective)

– terenuri

– stocuri de mărfuri

Suma în Cursul de

dolari schimb

2000 2,59

5000 2,59

20000 8000

40000 10000

10000 18000

35

Suma în RON

5185,2

12963

16000

40000

18000

Exemplu de prezentare în bilanț la 31.12. 04 a disponibilităților în valută

Societate comercială COMIMPEX are deschise la bănci trei conturi de disponibilități în valută astfel:

Contul

Cont 1

USD

Cont 2

TRL

Cont 3

ITL

TOTAL

DIFERENȚE

Suma în Suma în RON

valută corespunzătoare

1000 21000

5000 200

300 3800

25000

Curs de

schimb la

31.12.04

1 $ = 2,50

RON

100TRL=39
RON

100ITL=12,46
RON

Valoarea

actualizată la

cursul de schimb
la 31.12.04

2592

195

3738

2985

Diferențe ce se

vor transfera în contul de
profit și

pierdere

4926

-5

-62

4859

1.3.4. Principii generale de evaluare în contabilitatea românească

1. La intrarea în patrimoniu. Creanțele și datoriile se convertesc din moneda străină și se înregistrează în moneda națională, la cursul de schimb din ziua înregistrării.

2. La data de închidere a exercițiului financiar. Creanțele și datoriile exprimate în monedă străină, la data închiderii exercițiului financiar sunt convertibile la ultimul curs al valutei din anul expirat (31.12.N).

Diferențele care apar între valoarea de intrare în patrimoniu și valoarea stabilită la inventarul de la finele anului se înscriu în conturi de venituri/cheltuieli financiare (respectiv contul 765 și 665).

3. La data inventarului. La efectuarea inventarului pot apărea două situații:

– evaluarea efectuată la cursul de schimb de la data închiderii exercițiului
financiar poate conduce la apariția unui câștig latent. Acesta se va înregistra într-

36

un cont tranzitoriu de pasiv. În același timp, aplicarea principiului prudenței presupune că acest câștig să nu influențeze rezultatul exercițiului financiar;
– evaluarea efectuată la cursul de schimb de la data închiderii exercițiului financiar poate conduce la apariția unei pierderi latente. Această pierdere se înregistrează pe de o parte într-un cont tranzitoriu de activ, iar pe de altă parte conduce la constituirea unui provizion pentru risc.

Aceste principii de contabilizare a creanțelor și datoriilor exprimate în devize se pot rezuma astfel:

CREANȚE DATORII

Cursul scade Cursul crește Cursul scade Cursul creste

CASTIG LATENT
Cont de Pasiv

477

PIERDERE LATENTA
Cont de activ

476

Provizion de risc
151

37

CAPITOLUL II

CONTABILITATEA PRIMARA A TRANZACȚIILOR
ÎN MONEDĂ STRĂINA

2.1. Cazul general. Tratament de baza și alternativ

Standardul internațional de contabilitate 21 definește o tranzacție în

monedă străină ca fiind acea tranzacție care este exprimată în monedă străină sau a cărei decontare se efectuează în monedă străină.

A. Cazul general

O tranzacție obișnuită în monedă străină, precum un import de bunuri din
străinătate, are două componente principale: o componentă nemonetară
reprezentată de bunurile fizice și o componentă monetară, care constă în
decontarea datoriei față de furnizorul extern. Dacă efectuarea tranzacției și
decontarea ei au loc în cursul aceluiași exercițiu, reflectarea acestor componente
în contabilitate se face prin intermediul a două operații paralele astfel:

♦ bunurile achiziționate sunt exprimate în monedă națională cu ajutorul raportului de schimb de la data achiziției, curs utilizat și pentru măsurarea inițială a datoriei față de furnizorul extern;

♦ la data decontării, eventualele diferențe de curs valutar aferente datoriei
față de furnizori sunt preluate la contul de profit și pierdere.
Decuparea în exerciții a activității întreprinderii ridica problema
tratamentului contabil al diferențelor de curs valutar aferente creanțelor și

38

datoriilor rămase nedecontate la închiderea exercițiului. Punctele de vedere în legătură cu acest aspect sunt împărțite:

a) Pe de o parte, adepții prudenței susțin volatilitatea cursurilor valutare și accentuează incertitudinea din jurul diferențelor de curs valutar, preferând amânarea recunoașterii veniturilor până la decontarea tranzacțiilor. Diferențele nefavorabile sau favorabile sunt amânate în bilanț, sub forma diferențelor de conversie-activ, respectiv pasiv. Totuși, diferențele nefavorabile de curs valutar sunt recunoscute indirect drept cheltuieli, prin intermediul unui provizion de riscuri. Cu ocazia decontării tranzacției, provizionul este reluat la venituri, iar diferențele sunt recunoscute la cheltuieli, respectiv venituri financiare. Aceasta este și varianta care a fost preferată de sistemul contabil din România, variantă inspirată din practica franceză și germană.

b) Pe de altă parte, aplicarea principiului independenței exercițiilor conduce la recunoașterea unei cheltuieli, respectiv a unui venit în momentul angajării cheltuielii, respectiv obținerii venitului și nu cu ocazia plății sau încasării. În cazul unor monede intens tranzacționate, în al căror curs se reflectă cu operativitate influențele economice și de altă natură, cursul de la închiderea exercițiului este cea mai bună estimare a cursului de la data decontării tranzacției. Este deci foarte probabil ca ambele tipuri de diferențe să se reflecte în trezorerie într-o perioadă scurta de timp. Această abordare este îmbrățișată de Comitetul Internațional pentru Standarde Contabile, ca și de practicienii contabili din țările anglo-saxone. Aceștia practică două forme de tratament contabil al diferențelor de curs valutar: de bază și alternativ permis.

39

2.1.1.Tratament contabil de bază

Diferențele de curs valutar ce apar cu ocazia decontării elementelor monetare sau a raportării elementelor monetare ale unei întreprinderii la cursuri diferite față de cele la care au fost înregistrate inițial pe parcursul perioadei ori față de cele la care au fost raportate în situațiile financiare anterioare trebuie recunoscute ca venituri sau cheltuieli în perioada în care apar, cu excepția diferențelor de curs valutar tratate ca fiind capital propriu.

Atunci când tranzacția este decontată în cursul aceluiași exercițiu financiar
în care ea a survenit, întreaga diferență de curs valutar este recunoscută în acel
exercițiu. Atunci când tranzacția este decontată într-un exercițiu financiar
ulterior, diferența de curs valutar recunoscută în fiecare exercițiu ce intervine
până în momentul decontării este determinată ținând seama de modificarea
cursurilor de schimb survenită în cursul fiecărui asemenea exercițiu.

1. Recunoașterea diferențelor de curs valutar pentru datorii sau creanțe înregistrate și decontate în cursul exercițiului.

a) recunoașterea diferențelor de curs valutar aferente creanțelor în valută:

♦ facturare produse finite în valoare de 10000 $ curs de schimb la data

facturării = 2,00 RON/$

4111 = 701 20000 (10000$ x 2,00 RON/$)

Clienți Venituri din vânzarea

produselor finite

♦ încasarea facturii emise pentru produsele livrate curs de schimb la data

încasării = 2,40 RON/$

5124 = %

Conturi la bănci 4111

în valută Clienți

40

24000 (10000 $ x 2,40 RON/$)

20000 (10000 $ x 2,00 RON/$)

765 4000

Venituri din diferențe
de curs valutar

b) recunoașterea diferențelor de curs valutar aferente datoriilor în valută

♦ achiziție de materii prime din import în valoare de 15000 $, curs de schimb

la data achiziției = 2,00 RON/$

301 = 401 30000 (15000$ x 2,00

RON/$)

Materii prime Furnizori

♦ curs de schimb la achitarea facturii pentru achiziție = 2,20 RON/$

% = 5124

401 Conturi la bănci

Furnizori în valută

665

Cheltuieli din diferențe

de curs valutar

33000 (15000 $ x 2,20 RON/$)

30000 (15000 $ x 2,00 RON/$)

3000

2. Recunoașterea diferențelor de curs valutar pentru datorii sau creanțe decontate în exercițiul următor.

a) recunoașterea diferențelor de curs valutar aferente creanțelor în valută

♦ facturare produse finite în valoare de 10000 $ curs de schimb la data

facturării = 2,00 RON/$

4111 = 701 20000 (10000$ x 2,00 RON/$)

Clienți Venituri din vânzarea

produselor finite

♦ evaluarea creanței neîncasate, la cursul de închidere de 2,59 RON/$

4111 = 765 5926 10000$ x (25926-2,00 RON/$)

Clienți Venituri din diferențe

de curs valutar

41

♦ încasarea în anul următor la cursul de schimb de 2,60 RON/$

5124 = % 26000 (10000$ x 2,60 RON/$)

Conturi la bănci 4111 25926 (10000$ x 2,50 RON/$)

în valută Clienți

765 74

Venituri din diferențe
de curs valutar

b) recunoașterea diferențelor de curs valutar aferente datoriilor în valută

♦ achiziție de materii prime din import în valoare de 15000 $, curs de schimb

la data achiziției = 2,00 RON/$

301 = 401 30000 (15000$ x 2,00 RON/$)

Materii prime Furnizori

♦ evaluarea furnizorului neachitat, în valută, la cursul de închidere de 2,59

RON/$

665 = 401 8889 (15000$ x (2,59-2,00)

Cheltuieli din diferențe Furnizori

de curs valutar

♦ achitarea furnizorului în anul următor, la cursul de schimb = 2,40 RON/$

401 = % 38889 (15000$ x 2,59 RON/$)

Furnizori 5124 36000 (15000$ x 2,40 RON/$)

Conturi la bănci
în valuta

765 2889

Venituri din diferențe
de curs valutar

42

2.1.2. Tratament contabil alternativ

Diferențele de curs valutar pot rezulta dintr-o devalorizare sau depreciere monetară accentuată, împotriva căreia nu se pot lua nici un fel de măsuri de acoperire a riscului și care afectează datoriile ce nu pot fi decontate și ce apar din achiziția recentă a unui activ facturat în valută. Asemenea diferențe de curs trebuie incluse în valoarea contabilă a activului respectiv, cu condiția ca valoarea contabilă ajustată să nu depășească minimul dintre costul de înlocuire și suma recuperabilă prin vânzarea sau utilizarea activului.

Diferențele de curs valutar nu se includ în valoarea contabilă a unui activ atunci când întreprinderea este capabilă să deconteze sau să acopere riscurile aferente datoriei în valută, datorie apărută o dată cu achiziționarea activului. Totuși, pierderile din diferențele de curs valutar sunt parte integrantă din costurile direct atribuibile activului, atunci când datoria nu poate fi decontată, și nu se pot lua nici un fel de măsuri de acoperire a riscului, de exemplu, atunci când valuta se obține prin întârziere ca urmare a controlului valutar. Prin urmare sub incidența tratamentului contabil alternativ permis, costul unui activ facturat în valută reprezintă suma în moneda de raportare pe care, în ultimă instanță, întreprinderea trebuie să o plătească pentru a-și atinge datoriile direct legate de recenta achiziționare a activului.

Deci, dacă avem un mijloc fix achiziționat în noiembrie în valoare de

1000$ la un curs de schimb de 1$ = 2,00 și cursul de schimb la 31 decembrie

este 1$ = 2,10, iar în ianuarie la data decontării 1$ = 2,20, în noiembrie se va

înregistra achiziționarea mijlocului fix:

21x = 404 2000 (1000$ x 2,00lei/$)

Imobilizări corporale Furnizori de imobilizări

iar la închiderea exercițiului diferența de curs se va înregistra astfel:

43

21x = 404 100 1000$ x (2,20-2,00)

Imobilizări corporale Furnizări de imobilizări

iar la data decontării

% = 5124 2150 1000$ x 2,10 RON/$

404 Conturi la bănci 2100

Furnizori de imobilizări în valută

21x 50

Imobilizări corporale

Introducerea acestui tratament contabil ar avea efectul introducerii
dobânzilor, diferențelor de curs valutar, precum și spezele și comisioanele
bancare plătite, aferente imobilizărilor în curs în valoarea acestora. Astfel, s-ar
realiza simetria tratamentului contabil în cazul imobilizărilor achiziționate față
de cele construite. Astfel, are loc etalarea diferenței nefavorabile de curs valutar
pe durata de serviciu a mijlocului fix, prin intermediul cheltuielilor cu
amortizarea.

De remarcat este faptul că există și alte soluții de a diminua aceste pierderi datorate riscului valutar, soluții care uneori sunt mai indicate a fi folosite, cum ar fi: tranzacțiile de acoperire (hedging), contractele la termen pe piața monetară (forward) și posibilitatea decontării anticipate a datoriei. Soluția mai sus prezentată nu este aplicabilă în cazul în care deprecierea monedei nu este temporară, ci se datorează procesului inflaționist pe plan intern.

44

2.2. Varianta românească și varianta IASB

Devalorizarea severă pe care leul a înregistrat-o la sfârșitul exercițiului
2003 a condus la apariția de diferențe de curs semnificative aferente datoriilor în
devize. Fie un mijloc fix achiziționat la 31.10.2003 pentru suma de 10000 $, când

1 $=2,40 RON, mijloc fix ce va fi achitat pe data de 16.01.2004 (cursurile de schimb leu/$ la 31.12.2003 = 2,60 RON/$ și la 16.01.2004 = 2,65 RON/$).

a) Înregistrarea achiziției la 31.10.2003 (10000 $ x 2,40 RON = 24000 RON)

21x = 404 24000 RON

Imobilizări corporale Furnizori de imobilizări

b) La 31.12.2003 raportul de schimb fiind de 1$ = 2,60 RON, apare o diferență

nefavorabilă de 10000$ x (2,60 – 2,40)lei/$ = 2000 RON. În contabilitatea din

țară noastră această diferență este amânată în bilanț:

476 = 404 2000 RON

Diferențe de conversie-activ Furnizori de imobilizări

Simultan se constituie un provizion pentru riscuri:

6812 = 1518 2000 RON

Cheltuieli financiare privind Provizioane pentru pierderi

provizioane pentru riscuri și de curs valutar

cheltuieli

c) La 01.01.2004, diferența de conversie-activ se stornează:

404 = 476 2000 RON

Furnizori de imobilizări Diferențe de conversie-activ

45

c) Se observă ca deprecierea monedei a continuat până la data decontării, plata
anticipată fiind imposibilă, fie datorită crizei de devize pe piața interbancară,
fie datorită lipsei de resurse de întreprindere. La 16.01.2004, cursul dolarului
față de leu este 1 $=2,65 RON deci, va apărea o nouă diferență nefavorabilă
de curs valutar de: 10000 $ x (2,65-2,40)RON/$ = 2500

% = 5124 26500 RON

404 Conturi la bănci 24000

Furnizori de imobilizări în valuta

665 2500

Cheltuieli din diferențe

de curs valutar

Provizionul rămas fără obiect în urma decontării se reia la venituri:

1518 = 7812 2000 RON

Provizioane pentru pierderi Venituri financiare privind

din curs valutar provizioanele pentru riscuri

și cheltuieli

Aceasta variantă a fost aplicată în România pentru toate societățile
comerciale până în anul 2002, când o dată cu apariția ordinului 94 din 20
februarie 2002 privind armonizarea Directivei a IV-a cu Standardele Contabile
Internaționale și împărțirea societăților comerciale în 3 categorii

(microintreprinderi, societăți comerciale mici și mijlocii, societăți comerciale mari), a rămas valabilă numai pentru primele două categorii.

Societățile comerciale mari contabilizează diferențele de curs valutar după
varianta Comitetului Internațional pentru Standarde contabile (IASB) care prin

46

Standardul Internațional de Contabilitate 21 nu recomandă soluția amânării

diferențelor de curs valutar aferente creanțelor și datoriilor în devize nedecontate încă la sfârșitul exercițiului, preferând recunoașterea explicită a unei cheltuieli din diferențe de curs valutar:

Alternativa contabilă la 31.12.2003 ar fi:

665 = 404 2000 RON

Cheltuieli din diferențe Furnizori de imobilizări

de curs valutar

La data decontării se înregistrează diferența nefavorabilă de curs valutar

între 31.12.2003 și 16.01.2004: 10000$ x (2,65-2,60)RON/$ = 500

% = 5124 26500

404 Conturi la bănci 26000

Furnizori de imobilizări în valuta

665 500

Cheltuieli din diferențe
de curs valutar

Evoluția cursului valutar în perioada care a trecut de la facturarea mijlocului fix până la decontarea lui a condus la o diferență nefavorabilă totală de 10000 $ x (2,65-2,40)RON/$ = 2500 RON, sumă ce reprezintă aproximativ 10% din costul de achiziție în RON al mijlocului fix.

47

2.3. Cazuri particulare ale tratamentului contabil al tranzacțiilor
în monedă străină

2.3.1. Cursuri de schimb – capitalizarea pierderilor rezultate din
devalorizări monetare accentuate

O întreprindere are datorii exprimate în valută, care rezultă din
achiziționarea de active. După achiziționarea activelor, moneda de raportare a
întreprinderii suferă o devalorizare sau o depreciere accentuată. Drept rezultat,
pierderi semnificative din diferențe de curs valutar apar în momentul în care
datoriile sunt evaluate la cursul de închidere, pe baza IAS 21. Tratamentul

contabil alternativ permis impune aplicarea unei serii de condiții înainte ca o întreprindere să poată include astfel de pierderi din diferențele de curs valutar în valoare contabilă a activelor aferente. Aspectele luate în discuție de interpretarea SIC – 11 sunt următoarele:

a) în ce perioadă trebuie aplicate condițiile conform cărora datoria „nu poate fi decontată” și nu „se pot lua nici un fel de măsuri de acoperire a riscului”; și

b) când achiziția unui activ este considerată „recentă”.

Pierderile din diferențele de curs valutar aferente datoriilor trebuie incluse
în valoarea contabilă a activelor aferente doar dacă respectivele datorii nu au
putut fi decontate și dacă a fost imposibilă acoperirea lor împotriva riscului
înainte de apariția devalorizării sau deprecierii accentuate a monedei de
raportare. Valoarea contabilă a activului nu trebuie să depășească valoarea sa
recuperabilă.

Pentru a include pierderile din diferențele de curs valutar aferente
datoriilor în valoarea contabilă a unui activ aferent, trebuie să se demonstreze
faptul că valuta necesară decontării datoriei nu a fost diponibilă întreprinderii
raportoare și că a fost imposibilă acoperirea riscului de schimb (de exemplu, cu

48

ajutorul instrumentelor derivate cum ar fi contractele forward, options sau alte instrumente financiare). Aceasta situația poate apărea numai foarte rar, de exemplu, criza traversată de valută din cauza restricțiilor de schimb impuse de guvern sau de Banca Centrală, simultan cu lipsa disponibilității instrumentelor de acoperire a riscului.

O dată ce sunt îndeplinite condițiile pentru capitalizarea pierderilor din diferențele de curs valutar, o întreprindere trebuie să capitalizeze pierderile similare viitoare apărute după prima devalorizare sau depreciere accentuată a monedei de raportare doar în măsura în care toate condițiile necesare capitalizării continuă să fie satisfăcute.

Achizițiile „recente” de active sunt achizițiile care au loc timp de 12 luni,
înaintea devalorizării sau deprecierii accentuate a monedei de raportare.
Rațiunea aplicării tratamentului contabil alternativ permis este aceea
conform căreia pierderile din diferențele de curs valutar trebuie incluse în
valoarea contabilă a unui activ doar dacă respectivele pierderi sunt o consecință
de neevitat a cumpărării activului și, prin urmare, urmează să fie considerate ca
parte a costului său de achiziție. Dacă o întreprindere a putut să-și deconteze
datoria sau să se asigure împotriva riscului pierderilor valutare în orice moment
înainte de apariția devalorizării sau deprecierii accentuate, pierderea apăruta la o
dată ulterioară a putut fi evitată și, prin urmare, nu trebuie capitalizată. Se
limitează mai departe valoarea care poate fi capitalizată, în aceasta situație se
impune ca valoarea contabilă ajustată a activului să nu depășească valoarea
recuperabilă a activului.

În scopul aplicării tratamentului contabil alternativ permis durata de 12
luni este considerată a fi o perioadă rezonabilă și operațională pentru
determinarea înțelesului achizițiilor „recente” de active. Perioada de 12 luni se
referă la data achiziționării unui activ doar dacă nu limitează perioada de

49

capitalizare a pierderilor ulterioare din diferențele de curs valutar. Iată de ce, pe baza tratamentului contabil alternativ permis, pierderile din diferențele de curs valutar apărute dintr-o anume datorie sunt capitalizate în mod cumulativ, asigurând continuitatea condițiilor prevăzute de IAS 21.

Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, aprobate prin ordinul ministrului finanțelor publice nr. 94/2001, prevăd la punctul 5.13 a) că tratamentul alternativ permis de IAS 21 privind includerea diferențelor de curs valutar în valoarea contabilă a activelor aferente nu poate fi aplicat întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Interpretarea SIC – 11.

2.3.2. Elemente monetare pe termen lung exprimate în devize

În versiunea inițiala a standardului IAS 21 există încă o excepție de la cazul general, pe lângă cea referitoare la cazul deprecierii severe și neprevăzute a monedei naționale, și anume cazul elementelor monetare pe termen lung exprimate în devize. Cel mai edificator exemplu al elementelor monetare pe termen lung exprimate în devize îl reprezintă creditele externe.

Finanțarea pe termen mediu și lung este specifică exporturilor de mare
valoare, exporturilor complexe, modernizărilor, ca și a unor forme de cooperare
industrială. Ea se poate realiza prin tehnicile clasice de creditare – creditul

furnizor și creditul cumpărător – sau prin tehnici moderne, cum este cazul

creditului consorțional.

Creditul furnizor este un credit bancar acordat exportatorului (de unde denumirea sa), atunci când acesta consimte partenerului său o amânare de plată pentru marfa livrată în străinătate. Practic, operațiunea presupune două relații distincte de creditare:

50

• un credit de marfă, acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuării plații la un anumit termen de livrare;

• un credit în bani, acordat de banca exportatorului pentru finanțarea operațiunii de export.

Creditul cumpărător este o finanțare directă acordată importatorului de către o bancă din țară exportatorului pentru a-i permite cumpărătorului să plătească imediat contravaloarea mărfii.

Creditul consorțional reprezintă un imprumut acordat de un grup de bănci, constituite într-o grupare temporară, fără personalitate juridică, numită consorțiu, unui beneficiar dintr-o țară terță.

În cazul tehnicilor de creditare clasice, relația de creditare reprezintă o serie de elemente comune.

Costul creditului internațional reprezintă elementul determinat în
mecanismul pieței creditului. El este constituit din dobânzi (percepute de

creditor), prime de asigurare și diverse speze bancare.

Dobânda pe care debitorul o plătește creditorului se exprimă ca procent la valoarea creditului acordat pe timp de un an. Mărimea ei se stabilește în funcție de nivelul dobânzii de refinanțare a băncii centrale din țara creditorului (taxa scontului), în cazul creditelor internaționale, respectiv de nivel – reper al pieței (de exemplu, LIBOR pe piața londoneză), în cazul eurocreditelor.

În cazul creditului consorțional, băncile participante la consorțiu, care își
împart între ele riscurile legate de finanțare, stabilesc costul creditului ca o rată
fixă (engl. „spread”) peste LIBOR, astfel încât să se asigure atât recuperarea
costurilor și obținerea profitului bancar, cât și acoperirea riscurilor estimate.

Rambursarea creditului sau restituirea acestuia de către beneficiar
comportă două perioade: perioadă de grație (cu cât perioada de grație este mai

51

mare, cu atât beneficiarul creditului este mai avantajat, crescând perioada medie de rambursare), în care nu se restituie nimic, și perioada efectivă de rambursare.
Perioada efectivă de rambursare se poate calcula ca perioada medie de
rambursare (Pm), în care se iau în considerare perioada de grație (G), intervalul dintre prima și ultima rambursare (P) și intervalul dintre două rate de rambursare succesive (I), toate exprimate în ani sau luni.

Relația de calcul este:

Pm = G +P/2+I/2

Prin contractarea acestor credite în monedă străină pot apărea pierderi datorate diferențelor nefavorabile de curs valutar, care au un efect negativ asupra situației financiare a debitorului. În contabilitate, conform versiunii inițiale, din 1983, a standardului IAS 21, diferențele de curs valutar aferente creditelor externe contractate puteau fi amortizate pe durata împrumutului.

Un exemplu ilustrează cazul unui credit contractat pentru modernizare:

Societatea „MARTINA” SA a obținut la 1 ianuarie 2003, din partea unui
organism de credit străin, un credit pentru modernizare în sumă de 100000 $, rata

dobânzii fiind de 8%. Rambursarea se va efectua în termen de 6 ani cu o perioadă de grație de 2 ani. La data contractării împrumutului cursul de schimb era de 1,8 RON/$, la 31 decembrie 2003 cursul de schimb a fost de 2,60 RON/$, iar la 31 decembrie 2004 de 3,20 RON/$.

a) Primirea împrumutului de către societatea „MARTINA” SA la 1 ianuarie 2003

5124 = 162 180000

Conturi la bănci Credite bancare pe termen

în devize lung și mediu

b) La închiderea exercițiului (31 decembrie 2003) apare o diferență nefavorabilă de curs valutar de 100000 $ x (2,60 – 1,80) RON/$ = 80000

52

Nota: Într-una din variantele folosite în România această diferență ar trebui amânată la bilanț ca diferență de conversie – activ și recunoscută indirect ca o cheltuială prin intermediul unui provizion pentru riscuri. În cealaltă variantă IASB această diferență ar fi preluată direct în contul de profit și pierdere. Excepție între cele două variante constă în etalarea diferenței nefavorabile pe durata împrumutului.

Suma pentru care s-ar constitui provizion pentru riscuri, în primul an (2003) este: 80000 RON x 1/6 = 12800

În contabilitate se efectuează înregistrările:

476 = 162 12800

Diferențe de conversie Credite bancare pe termen

activ lung și mediu

6812 = 162 12800

Cheltuieli financiare privind Provizioane pentru pierderi

provizioane pentru riscuri și cheltuieli din schimb valutar

sau:

665 = 162 12800

Cheltuieli din diferențe Credite bancare pe termen

de curs valutar lung și mediu

c) La sfârșitul exercițiului 2004, diferența nefavorabilă de curs valutar este de
100000 $ x (3,20 – 1,80) RON/$ = 140000 diferență care va fi din nou etalată pe
perioada împrumutului. Exercițiul 2004 va primi diferența de curs valutar

aferentă perioadei de timp expirată din durata împrumutului, adică doi ani din
șase:

53

140000 x 2/6 = 46200

476 = 162 46200

Diferențe de conversie Credite bancare pe termen

activ lung și mediu

6812 = 1518 46200

Cheltuieli financiare privind Provizioane pentru pierderi

provizioane pentru riscuri și din schimb valutar

cheltuieli

sau:

665 = 162 46200

Cheltuieli din diferențe Credite bancare pe termen

de curs valutar lung și mediu

2.3.3. Investiții nete într-o entitate străină

În general, investiția reprezintă orice utilizare a unui activ în calitate de capital, deci pentru obținere de profit. Cum activele sunt reale sau financiare, investițiile la rândul lor, pot fi reale (în proprietăți, bunuri de echipament etc.) sau financiare (respectiv în titluri de valoare de tipul acțiunilor, obligațiunilor ori în plasamente bancare).

Prin urmare, investiția reprezintă cumpărarea de proprietăți, acțiuni, obligațiuni etc., sau depunerea de bani în scopul asigurării unui venit (dobândă, dividend, chirie etc.) și a unei creșteri de capital.

Modalitățile concrete prin care un agent economic poate realiza o investiție cu componentă internațională sunt:

54

– construirea „pe loc gol” a unei societăți comerciale sau deschiderea unei

filiale a celei existente într-o țară;

– achiziționarea unei firme străine sau fuziunea cu o astfel de firmă;

– crearea unei societăți mixte;

– cumpărarea de acțiuni de pe o piața străină sau emise de o altă firmă din

altă țară;

Prin prisma raportului ce se stabilește între agentul economic emitent și
cel receptor se pot distinge investițiile directe și investițiile de portofoliu.
În literatura de specialitate și în practica tranzacțională se apreciază că,
atunci când investiția presupune transferarea către agentul emitent al fluxului
investițional a posibilității de control și decizie asupra activității receptorului
avem de a face cu o investiție directă. În cazul în care investiția nu presupune
statuarea unui astfel de raport, este vorba de o investiție de portofoliu. Investiția
de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar, o investiție
financiară.

După cum am menționat și mai sus societățile autohtone pot înființa filiale în străinătate sau dobândi participanții care să le confere controlul asupra unor societăți străine.

Filialele în străinătate („subsidiary”) sunt firme cu capital propriu

constituite de societățile mamă în străinătate potrivit legislației țărilor de rezidență.

Construirea și funcționarea filialelor au la bază următoarele trăsături specifice:

structura organizatorică și conducerea activității sunt determinate de
condițiile mediului economic și regimului juridic al țării gazdă;

55

tipurile de societăți, procedurile de constituire și înregistrarea, regimul
impozitelor, legislația, asigurările sociale etc. sunt reglementări specifice
fiecărei țări;

filialele se integrează în mecanismul economic al țării de rezidență;

imaginea favorabilă și prestigiul comercial al filialelor sunt determinate de
îndeplinirea obligațiilor contractuale cu promtitudine și seriozitate, ceea ce
presupune un sprijin permanent și activ din partea societății – mamă.
Între societatea mamă și filialele sale există tranzacții prin care prima
transferă filialelor fonduri sau primește de la aceasta sume a căror decontare nu este planificată, nici probabil în viitorul previzibil. Aceste creanțe, respectiv datorii aparente sunt componente ale investiției nete a societății investitoare în filialele sale din străinătate.

Unul din criteriile de recunoaștere a activelor și datoriilor îl reprezintă existența dovezilor suficiente ca un flux pozitiv sau negativ va avea loc. În cazul acestor elemente, momentul realizărilor fluxurilor de beneficii este îndepărtat, aceste tranzacții ducând la creșterea, respectiv diminuarea capitalurilor proprii ale filialei. Urmând acest raționament s-a ajuns la concluzia ca diferențele de curs valutar aferente acestor elemente monetare nu trebuie preluate în contul de profit și pierdere, ci vor fi reflectate în capitalurile proprii.

O întreprindere poate deține un element monetar care urmează a fi plătit unei entități externe sau încasat de la aceasta. Un element pentru care decontarea nu este planificată și nu are șanse de a se efectua într-un viitor previzibil constituie în fond o extindere, respectiv o deducere din investiția netă a întreprinderii în respectiva entitate externă. Prevederile se aplică elementelor monetare – creanțe sau împrumuturi pe termen lung – altele decât creanțele și datoriile comerciale.

56

Diferențele de curs valutar ce apar în legătură cu o datorie în valută,
contabilizată ca acoperire a riscurilor unei investiții nete deținute de o
întreprindere într-o entitate externă, trebuie clasificate în situațiile financiare ale
întreprinderii ca fiind capital propriu până în momentul cedării investiției nete,
moment în care diferențele trebuie recunoscute ca venituri sau cheltuieli.

Următoarele exemple vor ilustra acest caz: Exemplu privind tratarea creanțelor legate de investiția netă într-o entitate externă.

S.C. OMNIA S.A. are în evidență o creanță înregistrata în exercițiul N-3
în suma de 100000 $ asupra filialei sale dintr-o altă țară (entitate externă).

Această creanță nu are o dată fixată pentru încasare, având caracterul unei
finanțări permanente. La sfârșitul exercițiului anterior, cursul de închidere a fost
de 1,80 RON/$. La sfârșitul anului curent, cursul de închidere este de 2,60
RON/$.

Evaluarea creanței la sfârșitul exercițiului:
100000 $ x (2,60-1,80) RON/$ = 79260

267 = 107 79260

Creanțe imobilizate Rezerve din conversie

În exercițiul N+1, S.C. OMNIA S.A. vinde investiția sa în entitate externă,
prețul de vânzare negociat fiind de 110000 $, cursul de schimb la data vânzării

fiind de 2,60 RON/$. Contul 107 „Rezerve din conversie”, reprezintă sold
creditor în sumă de 170 RON, reprezentând diferențele de curs cumulate de la
data înregistrarii creanței, iar titlurile de participare sunt înregistrate la valoarea de 200 RON.

a) înregistrarea operațiunii de vânzare a investiție în entitate străină

461 = 7583 286000 (110000$ x 2,60 RON/$)

Debitori diverși Venituri din vânzarea

activelor și alte operații de capital

57

b) înregistrarea scăderii din evidență a titlurilor de participare în sumă de 200000

6583 = 261 200000

Cheltuieli privind activele Titluri de participare

cedate și alte operații de deținute la filialele din cadrul

capital grupului

c) înregistrare trecerii la venituri a diferențelor de curs aferente investiției în

entitate externă.

107 = 765 170000

Rezerve din conversie Venituri din diferențe

de curs valutar

Exemplu privind tratarea datoriei legate de investiția netă într-o entitate externă

S.C. OMNIA S.A. a împrumutat suma de 200000 $ de la o filială a sa

dintr-o altă țară (entitate externă) în exercițiul N-4. Cursul de închidere între cele două valute la data de 3 decembrie a ultimei raportări a fost de 1,80 RON/$. La data de 31 decembrie a anului curent, cursul de închidere este de 2,60 RON/$. Împrumutul are caracterul unei finanțări permanente.

Evaluarea datoriei la sfârșitul exercițiului:
200000 $ x (2,60-1,80) RON/$ = 158520

107 = 167 158520

Rezerve din conversie Alte împrumuturi și datorii

asimilate

În exercițiul N+1, S.C. OMNIA S.A. rambursează împrumutul luat de la

entitatea externă, cursul de schimb la data rambursării fiind de 2,60 RON/$.

% = 5124 520000 (200000$ x 2,60 RON/$)

167 Conturi la bănci

Alte împrumuturi și în valută 518520

datorii asimilate

58

665 1480

Cheltuieli din diferențe
de curs valutar

În același exercițiu, S.C. OMNIA S.A. vinde investiția sa în entitatea
externă, prețul de vânzare negociat fiind de 220000 $, iar cursul de schimb la data

vânzării, de 2,70 RON/$.

Contul 107 „Rezerve din conversie” prezintă sold debitor, reprezentând diferențele de curs cumulate de la data înregistrarii împrumutului în sumă de 260 RON, iar titlurile de participare sunt înregistrate la valoarea de 300 RON.

a) înregistrarea operațiunii de vânzare a investiției în entitatea străină

461 = 7583 594000 (220000$ x 2,70 RON/$)

Debitori diverși Venituri din vânzarea

activelor și alte operații de capital

b) înregistrarea scăderii din evidență a titlurilor de participare în sumă de 30

RON

6583 = 261 30

Cheltuieli privind activele Titlurile de participare

cedate și alte operații de deținute la filiale din cadrul

capital grupului

c) înregistrarea trecerii la venituri a diferențelor de curs aferente investiției în

entitatea externă

665 = 107 26

Cheltuieli din diferențe Rezerve din conversie

de curs valutar

Un alt caz al investițiilor nete într-o entitate externă este cel al tranzacțiilor intreprinse pentru acoperire (hedging).

59

În cazul tranzacțiilor internaționale care nu pot fi exprimate în monedă
străină se înscriu și tranzacțiile corporaționale care se realizează nu numai în
scopul obținerii de profit din plasamente în titluri sau al acoperirii riscurilor
legate de afacerile comerciale sau financiare, ci și dobândirea, păstrarea sau
sporirea drepturilor de participare la managementul firmei emitente de acțiuni.

Din punct de vedere al mărimii influenței asupra sistemului decizional al unei firme, în literatura de specialitate se evidențiază mai multe grade de participare sau poziții ( „interest”):

o poziția de acționar semnificativ („significant shareholder”) este

dobândită de o persoană care devine proprietar al unui număr de acțiuni suficient de mare pentru a putea exercita drepturi inaccesibile acționarului individual sau micului acționar (în general se consideră că aceasta poziție este dobândită de către un acționar care deține cel puțin 5% din acțiunile firmei emitente);

o poziția de investitor strategic ( „strategic investor”) se referă la acei
acționari care fac investiții într-o firma într-o cota suficient de ridicată din
capitalul acesteia pentru a fi legați durabil de destinele societății respective
și a aborda o strategie de afaceri pe termen lung în legătură cu aceasta (în
mod convențional se consideră că poziția de investitor strategic este
dobândită de deținerea a cel puțin 30% din capitalul sau voturile firmei
emitente);

o poziția de control („controlling interest”) este orice participare la capitalul
unei firme care conferă deținătorului de acțiuni cel puțin o treime din
drepturile de vot, acesta putând să împiedice sau să determine luarea
deciziilor de importanță deosebită;

o poziția majoritară ( „majority interest”) este situația în care o persoană
care participă la capitalul social al firmei dispune de drepturi de vot

60

reprezentând mai mult de jumătate din totalul voturilor firmei respective, deținătorul unei asemenea poziții putând alege, revoca sau înlocui majoritatea membrilor consiliului de administrație.

Indiferent de gradul de participare al societății investitoare într-o entitate străină, investitorul se lovește de posibilitatea apariției unor efecte negative datorate riscului valutar rezultat din eventuala deteriorare a cursului de schimb al monedei naționale a țării în care s-a realizat investiția netă.

Pentru a se proteja de riscul valutar aferent investiției nete într-o entitate
străină, societatea investitoare poate angaja o datorie de aceeași mărime și
exprimată în aceeași valută (în cazul în care nu este posibilă acoperirea în aceeași
monedă se poate recurge la o tranzacției de acoperire exprimată într-o monedă al
cărei curs evoluează identic cu cel al monedei entității străine). Diferențele de
curs valutar aferente acestei datorii vor fi incluse în capitalurile proprii și nu vor
fi preluate în contul de profit și pierdere. Cu ocazia lichidării investiției din
străinătate, diferențele de curs valutar acumulate vor fi incluse în contul de profit
și pierdere.

Se consideră cazul unei societăți române care deține 70% din acțiunile unei societăți franceze. Societatea franceză are un activ total de 10000000 FF, iar datoriile se ridica la 6000000 FF.

Activul net este:

10000000 FF – 6000000 FF = 4000000 FF Investiția netă a societății române este:
4000000 FF x 70% = 2800000 FF

Pentru a se proteja de posibila deteriorare a cursului de schimb al francului francez, societatea românească poate contracta o datorie în franci francezi căreia îi atribuie rolul de acoperire a investiției nete.

61

Presupunem că are loc deteriorarea cursului francului francez față de leu. Societatea românească va consolida filiala sa din Franța după metoda integrării globale conform careia în bilanțul consolidat se preiau elementele patrimoniale ale societății consolidate, cu excepția titlurilor societăților consolidate, valoarea contabilă a acestor titluri fiind înlocuită cu ansamblul elementelor de activ și pasiv care constituie capitalurile proprii societăților, iar contul de profit și pierdere consolidat cumulează posturile de venituri și cheltuieli ale societății consolidate și ale societăților consolidate, cu excepția operațiilor în comun care sunt eliminate. Bineînțeles că anterior consolidării este necesară conversia situațiilor financiare din franci francezi în RON. Metoda curentă generează o poziție expusă activă și deci diferențe de conversie nefavorabile care diminuează capitalurile proprii ale societății românești, dar, prin consolidare, cele două tipuri de diferențe se anulează reciproc.

Pentru a beneficia de tratamentul menționat există mai multe restricții cu privire la:

tipul de relații dintre societatea investitoare și societatea străină, deoarece metoda curentă se utilizează numai în cazul filialelor cu activitate de sine stătătoare;

compensarea doar a acelor diferențe de curs valutar aferente datoriei și
investiției nete în monedă străină de mărime egală, deoarece în situația în care
diferențele de curs valutar aferente datoriei sunt superioare celor generate de

investiția netă, excesul va fi preluat în contul de profit și pierdere;

fluxul de trezorerie care va fi generat de entitatea străină, care trebuie să fie cel puțin egal cu mărimea datoriei contractate;

aplicarea principiului permanenței metodelor de evaluare și de prezentare a documentelor de sinteză asigurând permanența metodelor de evaluare, coerentă și comparabilitatea informațiilor contabile în cursul perioadelor succesive.

62

2.3.4. Tratamentul contabil al tranzacțiilor de acoperire (HEDGING)

Atât riscul de preț cât și riscul valutar pot avea efecte negative asupra performanțelor firmei.

Riscul de preț apare datorită neconcordanței în timp a valorii tranzacției,
respectiv între momentul încheierii contractului extern și momentul încasării sau
al plății, după cum urmează: pentru exportator problema acestui risc se pune în
condițiile în care prețul contractului este sub prețul mondial din momentul plății,
iar pentru importator acest risc constă în faptul că prețul stabilit în contract, care
urmează să fie plătit ulterior este mai mare decât prețul mondial din momentul
plații.

Riscul valutar apare ca urmare a posibilității ca un partener să înregistreze o pierdere la un contract la termen, la un acord internațional de plătit etc., fie ca o consecință a devalorizării sau a deprecierii, fie a revalorizării sau a reaprecierii valutei din contract, înregistrată în intervalul de timp scurs de la data încheierii contractului și până la data încasării sau a plății.

Aceasta se concretizează pentru creditor în scăderea puterii de cumpărare
a monedei în care este exprimată creanța în urma unei deprecieri sau
devalorizării survenite în intervalul de timp arătat mai sus. Pentru debitor
paguba apare la creșterea puterii de cumpărare a monedei atunci când, fiind
datorată la o dată la termen, aceasta se face într-o monedă care a suferit în timp o
revalorizare sau o reapreciere. Pentru un importator riscul valutar apare fie în
ipoteza creșterii valutei din contract, fie în aceea a scăderii valorii monedei
proprii. În ambele cazuri importatorul suferă o pagubă care consta în plata unei
sume mai mari decât a prevăzut în moneda națională. Pentru un exportator
riscul valutar apare în cazul în care contractul s-a încheiat într-o monedă străină,

63

iar între timp, fie valoarea valutei din contract scade, fie valoarea propriei monede crește. În ambele cazuri exportatorul va primi în moneda națională o sumă mai mică decât cea prevăzută.

Atât în cazul riscului de preț, cât și în cazul riscului valutar, în practica internațională se utilizează o serie de clauze prin care se urmărește asigurarea unui caracter echitabil al prestațiilor reciproce ale părților și menținerea echilibrului economic al contractului, dincolo de schimbarea circumstanțelor în care a fost încheiată tranzacția. Aceste clauze sunt înscrise în contract și cunosc mai multe forme:

în cazul riscului de preț: clauza prețului escaladat, clauza de indexare, clauza marfa, clauza de revizuire a prețului;

în cazul riscului valutar: clauza valutară, clauza monedei internaționale, clauza aur, clauza prețului provizoriu, clauza temporizării;

Protecția în afara contractului împotriva riscului valutar și a riscului de
preț se poate face prin diverse procedee tehnice cunoscute sub denumirea de
tranzacții de acoperire. Aceste tranzacții de acoperire „diminuează expunerea
unei întreprinderi la pierderi, cu consecința firească a reducerii potențialului de a
obține profit” (IASB, ED 48 Financial Instruments). Tranzacțiile de acoperire au
ca efect crearea de instrumente financiare derivate, precum contractele forward și
futures.

Contractul la termen forward este un acord între două părți, vânzătorul
și cumpărătorul, de a livra și respectiv de a plăti la o anumită dată viitoare o
marfă sau o valoare (de exemplu, valută) la un preț stabilit în momentul

contractării.

Operațiunile pe piața financiară pot fi diferențiate în funcție de natura lor (spot și forward), sau de gradul de complexitate (simple și swap).

64

Operațiunile spot sunt operațiunile de vânzare-cumpărare de valută la care
decontarea, respectiv mișcările în conturi se efectuează după un interval de
câteva zile lucratoare (de regulă două) de la data încheierii lor. Operațiunile cu
valuta spot dețin ponderea cea mai mare în cadrul tranzacțiilor de vânzare-
cumpărare de valută în cont. Cursurile la care se efectuează operațiunile cu
valuta spot se numesc și cursuri sau cotații spot și constituie baza de formare a
cursurilor pentru tranzacțiile la care ziua de decontare este diferită de cea a
operațiunilor spot.

Operațiunile forward sunt cele a căror decontare are loc la un termen ce depășește două zile lucrătoare din momentul încheierii tranzacției și la un curs stabilit în momentul încheierii ei.

Operațiunile simple presupun vânzarea sau cumpărarea la termen a unei valute contra altei valute; cursurile la care se efectuează aceste operațiuni se numesc cursuri forward.

Operațiunile swap constau în cumpărarea unei valute la o scadență dată și la un curs determinat, concomitent cu vânzarea aceleiași valute la un termen dat și un curs determinat.

În orice caz, riscul valutar afectează în egală măsura pe exportator –
creditorul obligației de plată, ca și importator – debitorul obligației de plată. Pentru protecția împotriva riscului valutar, exportatorii și importatorii pot apela la operațiuni forward pe piața valutară. În practică, se cunosc două metode în acest sens: acoperirea normală și hedgingul valutar.

În primul caz, cel care urmează să încaseze o creanță în valută la un anumit termen vinde forward suma în valută, reprezentând valoarea creanței respective. În acest sens, el își fixează în momentul tranzacției forward cursul pentru operațiunea de schimb a valutei contra monedă, în momentul când valuta va fi disponibilă.

65

Pentru cel de-al doilea caz, pentru o înțelegere mai aprofundată vom lua
un exemplu. O firma a contractat la momentul t0 un import în Franța în valoare
de 10 milioane FF. În momentul confirmării comenzii cursul forward era de 1 $ =

5.47 FF, iar cursul spot 1 $ = 5.45 FF. Importul urmează a fi achitat peste 4 luni t4

în FF. La data plații t4, întreprinderea va avea în disponibil 2 milioane $. În acest
caz, solicită băncii sale să cumpere franci francezi în numele ei în momentul în
care cursul ajunge la cel puțin 1 $ = 5.50 FF. Urmărind evoluția francului francez,

banca realizează în numele firmei o cumpărare la termen, în momentul t1 la
cursul 1 $ = 5.4955 FF pentru 5 milioane FF și în momentul t2 pentru celelalte 5
milioane la 1 $ = 5.4540 FF. Ansamblul operațiunilor au fost efectuate având ca
scadență termenul t4 , astfel că la data executării firma va obține cele 10 milioane
FF la o sumă exprimată în dolari mai mică decât cea anticipată în momentul t0 .
În urma operațiunii suma în dolari, anticipată în momentul t0 , necesară plății
celor 10 milioane FF a fost de 1826593 $, întreprinderea s-a acoperit la termen

împotriva aprecierii FF: dacă ar fi cumpărat dolari spot în momentul t0 , ar fi
plătit 1834862 $ iar, dacă ar fi cumpărat la curs forward ar fi plătit 1828154 $.

Contractul futures constă în angajamentul părților de a livra, respectiv prelua, la o dată viitoare, o marfă sau o valoare determinată, la un preț convenit în momentul contractării dacă la scadență poziția operatorului rămâne deschisă. Cel care își asuma obligația de a prelua marfa (cumpărătorul) deschide o poziție „lungă” (long), în timp ce vânzătorul futures are o poziție „scurtă” (short). Operațiunile de acoperire sunt motivate de dorința operatorului de a se proteja împotriva riscului rezultat din modificarile prețurilor și valutelor la bursă. Astfel există două tipuri de operațiuni de acoperire: a riscului de preț prin hedging și a riscului valutar prin hedging.

Acoperirea riscului de preț prin hedging. Scopul operatorului este
„protejarea” prețului din contractul comercial, astfel încât să poată fi menținută

66

marja de profit la acest contract, indiferent de modificările de prețuri ce pot interveni între momentul încheierii contractului comercial și momentul executării acestuia. Există două tipuri de hedging: cel de vânzare sau „scurt” (engl. short hedge) și cel de cumpărare sau „lung” (engl. long hedge).
Hedgingul de vânzare este realizat de către un operator care, la un moment dat, deține în stoc, cumpără sau preconizează să producă o cantitate de marfă fizică și în același timp sau ulterior, vinde un număr echivalent de contracte futures. Obiectivul în acest caz este de a-și proteja valoarea mărfii din stoc sau producției viitoare împotriva unei scăderi a prețului de piață.

Hedgingul de cumpărare presupune cumpărarea la un moment dat de contracte futures în scopul acoperirii riscului de creștere a prețului la o marfă fizică pe care operatorul să o achiziționeze la o dată ulterioară. În general, prin această operațiune se fixează prețul unor produse primare sau semnificative, necesare în viitorul firmei producătoare.

Acoperirea riscului valutar prin hedging. Contractele futures pe valute se caracterizează prin câteva elemente. În primul rând sunt contracte standardizate, între părți negociindu-se numai prețul contractului, respectiv cursul de schimb al valutei care face obiectul acestuia.

În al doilea rând, contractele futures spre deosebire de cel forward, beneficiază de o piața secundară, unde pot fi lichidate înainte de scadență, la o valoare de piață.

În al treilea rând, aceste operațiuni se realizează în principal în două mari
scopuri: cel speculativ și cel de acoperire a riscurilor. În primul caz, operatorul
urmărește obținerea unui profit prin luarea unei poziții deschise, short (de

vânzare) sau long (de cumpărare) pentru o anumită valută. Dacă de exemplu,
operatorul estimează o scădere a pieței, el va vinde un contract futures pe acea
valută la cursul din ziua încheierii contractului. Dacă până la expirarea

67

contractului cursul valutei va scădea, el își va acoperi poziția short la un preț mai mic, câștigând diferența dintre cele două prețuri. În cazul operațiunilor de acoperire (hedging), contractul futures va fi complementar cu o poziție deschisă pe acea valută, dobândită în urma unei tranzacții separate, efectuate pe piața comercială sau financiară.

Contabilizarea tuturor instrumentelor financiare derivate achiziționate în
scop de acoperire și nu de speculație au un efect nul asupra rezultatului
întreprinderii, datorită corelării inverse cu poziția expresă pe care o acoperă.

Un asemenea exemplu este prezentat mai jos:

Devalorizarea severă pe care leul a înregistrat-o la sfârșitul exercițiului
2003 a condus la apariția de diferențe de curs semnificative aferente datoriilor în
devize. Fie un mijloc fix achiziționat la 31.10.2003 pentru suma de 10000 $, când

1 $ = 2,40 RON, mijloc fix ce va fi achitat pe data de 16.01.2004, știind că pentru reducerea riscului valutar aferent datoriei în valută societatea a întreprins la data de 31.10.2003 o operație de acoperire (hedging). Societatea devine parte într-un contract forward, adică la 31.10 va cumpăra, de pe piața valutară devize cu termen de livrare 16.01.2004. Presupunem cursul forward 2,6lei/$.

NOTA: Diferența dintre cursul forward (mai mare) și cursul la vedere sau spot (mai mic) se numește primă, adică dolarul se cumpără cu prima pe piața forward. În situația contrară s-ar numi discount, deci dolarul s-ar cumpăra cu discount pe piața forward.

Aceste operațiuni vor fi înregistrate în contabilitate astfel:

a)Achiziția mijlocului fix la 31.10.2003 (10000 $ x 2,40 RON = 24000 RON)

21x = 404 24000 RON

Imobilizări corporale Furnizori de imobilizări

68

b) Pentru a proteja poziția expusă (datoria față de furnizorul extern) de riscul deprecierii leului, ar trebui creată o creanță de aceeași mărime și cu aceeași scadență (16.01.2004).

Contractarea unei achiziții de dolari la termen generează dreptul de a efectua un schimb (un activ, reflectat într-un analitic al contului 461 „Debitori diverși”) și obligația de a efectua schimbul (o datorie înregistrată într-un analitic al contului 462 „Creditori diverși”). Activul și datoria au valori diferite, datorate factorului timp, anticipării evoluțiilor la vedere etc.

% = 462x 26300 (10000$ x 2,60)

461x Sume în RON 24000

Sume în valută de plata la termen

primit la termen

471x 2300

Prima pe contract la termen
înregistrată în avans

c) La închiderea exercițiului 2003 cursul este de 2,60 RON/$

Datoria față de furnizorii externi conduce la apariția de diferențe nefavorabile.

NOTA: Recunoașterea simultană în contul de profit și pierdere a variației poziției expuse și a instrumentului financiar derivat desemnat ca acoperitor, este cunoscută în practica internațională sub numele de contabilitate de acoperire (hedge accounting).

665 = 404 2000 RON

Cheltuieli din diferențe Furnizori de imobilizări

de curs valutar

461x = 765 2000 RON

Sume în valute de Venituri din diferențe

primit la termen de curs valutar

69

d) Prima pe contractul forward urmează un regim diferit față de contabilitatea de acoperire, prima amortizându-se în timp. La 31.12.2003 se determină suma care se va include în rezultatul exercițiului încheiat:

2300 x 60/66 = 2070 RON,

unde 66 de zile reprezintă durata contractului forward, iar 60 de zile perioada expirată până la 31.12.2003.

668 = 471x 2070 RON

Alte cheltuieli Prima pe contract la termen

financiare înregistrată în avans

e) Pe 16.01.2004 se decontează contractul forward, adică se livrează monedă
națională (lei-RON) la cursul stabilit anterior, adică de 2,60 RON/$ și se

primește din partea dealer-lui suma de 10000 $, conform contractului forward.

Aceasta suma în valuta se înregistrează în contabilitate la cursul zilei, adică 2,70 RON/$. Consecința acestui fapt va fi apariția veniturilor din diferențe de curs valutar.

462x = 5121 26300 RON

Sume în lei de plată Conturi la bănci

la termen în lei

5124 = % 26300 RON

Conturi la bănci 461x 26000

în devize Sume în valută de

primit la termen

765 300

Venituri din diferențe de curs valutar

70

f) Suma în valută este virată furnizorului extern în aceeași zi. Diferențele nefavorabile care rezultă din deprecierea leului se vor reflecta în contul 665 „Cheltuieli din diferențe de curs valutar”, dar vor fi compensate din veniturile din diferențele de curs valutar obținute anterior datorită creanței în devize față de dealer-ul de pe piața valutară.

% = 5124 26300 RON

404 Conturi la bănci 26000

Furnizori de imobilizări în valută

665 3000

Cheltuieli din diferențe
de curs valutar

Partea neamortizată din primă este indusă în cheltuielile financiare ale
exercițiului 2003 (partea neamortizată este dată de diferența: 2300 RON – 2070
RON)

668 = 471x 230 RON

Alte cheltuieli Prima pe contract la termen

financiare înregistrată în avans

2.4. Efectele fiscale ale diferențelor de schimb

Conform cadrului general IASB câștigurile și pierderile din tranzacțiile în
valută și diferențele de curs valutar apărute în conversia situațiilor financiare ale
operațiunilor din străinătate pot antrena efecte fiscale ce sunt contabilizate în
conformitate cu IAS 12 „Impozitul pe profit”. Acesta impune ca anumite

diferențe de curs valutar să se recunoască drept venit sau cheltuială, dar nu
specifică în mod clar când astfel de diferențe trebuie prezentate în contul de
profit și pierderi, aceste diferențe pot fi clasificate sub forma de cheltuială/venit

71

cu impozitul amânat dacă prezentarea este considerată a fi cea mai folositoare pentru utilizatorii situațiilor financiare.

În prezent, legislația din România admite următoarele prevederi cu privire la tranzacțiile în valută și diferențele de curs valutar:

Din punct de vedere fiscal sunt deductibile provizioanele pentru pierderi din diferențe de curs valutar, la nivelul pierderii nete din diferențele de curs valutar iar diferențele de conversie – pasiv nu sunt impozabile. Prin pierderea netă se înțelege diferența dintre sumele înregistrate în contul de diferențe de conversie –
pasiv și cele înregistrate în contul de diferențe de conversie – pasiv la sfârșitul fiecărui an. Dacă diferențele favorabile înregistrate în contul de diferențe de conversie – pasiv sunt superioare diferențelor nefavorabile înregistrate în contul de diferențe de conversie – pasiv, provizionul nu este deductibil, dar nici suma cu care diferențele favorabile între diferențele nefavorabile de curs valutar nu este impozabilă. În situația contrară, este deductibilă fracțiunea din provizionul pentru riscuri corespunzătoare ecartului dintre diferențele de conversie – activ și diferențele de conversie – pasiv.

În Franța, de exemplu, diferențele de conversie – activ sunt considerate deduceri fiscale, iar diferențele de conversie – pasiv sunt cheltuieli nedeductibile pentru calculul rezultatului impozabil. Se observă deci că din punct de vedere fiscal ele sunt tratate similar cheltuielilor, respectiv veniturilor financiare provenite din diferențe de curs valutar.

Revenind la prevederile din România, subliniem faptul că nu sunt deductibile fiscal provizioanele peste limitele legale.

Diferențele de curs valutar rezultate din evaluarea, în conformitate cu actele normative în vigoare, a disponibilului în devize sunt venituri neimpozabile sau cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil. Sumele respective se repartizează în contul „Alte rezerve” analitic distinct.

72

Contribuabilii care au încasat printr-un cont bancar din România venituri în valută din exportul bunurilor realizate din activitate proprie, direct sau prin contract din comision, precum și din prestări de servicii plătesc o cotă de impozit de 5% pentru partea din profitul impozabil care corespunde ponderii acestor venituri în volumul total al veniturilor.

Deducerea impozitului de profit plătit în străinătate se efectuează la cursul de schimb, comunicat de Banca Națională a României la închiderea anului financiar, iar diferențele de curs până la data plății efective sunt cheltuieli deductibile. Pentru impozitele plătite, reprezentând rețineri la sursă asupra veniturilor de natura dividendelor, redevențelor, dobânzilor sau altor venituri similare, deducerea se efectuează la cursul de schimb comunicat de Banca Națională a României în ziua precedentă plății.

2.5. Cazul particular al întreprinderii luate în studiu

2. 5.1. Prezentarea generală a societății comerciale
„EURO’ 94 COMIMPEX” SRL Pitești

Societatea comercială „EURO’ 94 COMIMPEX” SRL Pitești

funcționează în baza Hotărârii Judecătorești nr. 16746 din 30.09.1994 și are

următoarea fișă de prezentare:

Adresa: Șoseaua Chitilei nr.60A, sector 1 Pitești Cod fiscal: R 6286085

Registrul comerțului: J/40/18284/1994

Forma de proprietate: privată româno-germană

Activitate cod diviziune CAEN 5170 – „Comerț cu ridicata produse

nealimentare”

73

„EURO’ 94 COMIMPEX” SRL Pitești s-a înființat în 1994 și și-a început activitatea în același an având ca obiect principal de activitate importul de unelte, scule și elemente de asamblare. În plan secundar societatea exportă elemente de asamblare.

Societatea comercială este persoană juridică română, având forma juridică de societate cu răspundere limitată și desfășurându-și activitatea în conformitate cu legile române și propriul statut. Durata societății este nelimitată cu începere de la data înmatriculării la Oficiul Registrului Comerțului.

Capitalul a fost subscris și vărsat integral și are în prezent valoarea de
130.294.000 RON, împărțite în părți sociale deținute de doi asociați.
Managementul a fost structurat în conformitate cu noua legislație; conform
prevederilor actelor constitutive, conducerea societății este structurată astfel:

• Director general: economist

• Director economic: economist

„EURO’ 94 COMIMPEX” SRL Pitești deține în proprietate 4700 mp, din care 1600 mp suprafața construită, unde se afla sediul social al firmei, „EURO’ 94 COMIMPEX” SRL Pitești birouri și depozite. De asemenea are închiriate mai multe spații unde comercializează marfa.

Activitatea societății, vizează piața internă, și anume comercializarea de
unelte, scule și elemente de asamblare în magazinele proprii ale societății sau
prin distribuție în toate județele țării cu mijloace de transport proprii, și în mod
restrâns un segment de piață externă. Transportul propriu se face pe baza
parcului auto pe care societatea îl deține. Acesta este dotat cu 4 microbuze din
care unul pentru transport internațional, 6 autoturisme și doua furgonete

(autoutilitare). De asemenea transportul pe parcurs extern mai poate fi efectuat de firme specializate alese de către furnizor, client, sau de către societate.

74

„EURO’ 94 COMIMPEX” SRL Pitești are codul fiscal R 6286085 deci
este plătitoare de TVA. Obligațiile fiscale legale plătite sunt: impozitul pe profit,
impozitul pe salarii, asigurările sociale și alte taxe față de bugetul de stat la

31.12.2005 societatea nu are plăți restante.

Angajarea personalului presupune existența unor contracte individuale de
muncă încheiate între societate și salariați; contracte înregistrate la Camera de
Munca Pitești. Între colaboratori și societate se încheie convenție civilă de
colaborare care se depune de asemenea la Camera de Muncă. În prezent
societatea are un număr de 48 de salariați cu contract de muncă și 6 cu convenție
civilă.

În vederea menținerii și îmbunătățirii capacității competitive pe piața
sectorului de activitate firma foloseste următoarele criterii de alegere a
furnizorilor: timpul de livrare, nivelul prețurilor practicate și nu în ultimul rând
calitatea mărfurilor. Ponderea cea mai mare în importurile societății comerciale
„EURO’ 94 COMIMPEX” SRL Pitești o dețin contractele care au fost încheiate
cu firme din: Germania, Polonia, Olanda, Austria, Bulgaria și China.

Principalii furnizori ai firmei sunt:

• Klingspor Gmgh, Hufner Gmbh, Skill Gmbh – Germania

• Toko Internațional – Polonia

• Veto B.U – Olanda

• Antares Ltd – Bulgaria

Activitatea agentului economic vizează în principal piața internă, și foarte puțin pe cea externă. Prețurile practicate sunt competitive cu cele practicate de celelalte societăți din același segment de piață. Principalii concurenți sunt:

• Honest Impex SRL

• Venus SRL

75

• Lu Meiro

Societatea se adresează prin serviciile sale firmelor care au ca obiect de activitate construcțiile, comercializarea de astfel de produse cât și populației. Clienții cei mai importanți cu care firma lucrează sunt:

• Metro

• Billa

• Selgros

• Carrefour

• Bricostore

• Den Braven România SRL

• Roram Big Constanta

• Maver Impex Iași

Analiza pieței corelată cu condițiile actuale ale economiei de piață a determinat conducerea firmei să urmărească realizarea profitului prin respectarea unor măsuri cum ar fi rentabilizarea activității prin cucerirea altor segmente de piață, încheierea unor noi contracte pentru aprovizionarea cu mărfuri de o calitate ridicată cât mai competitive pe piață etc.

2. 5. 2. Contabilitatea tranzacțiilor în monedă străină

A. Exemplu privind exportul direct efectuat de EURO’ 94

COMIMPEX” SRL Pitești cu partenerul polon TOKO INTERNATIONAL

Între SC „EURO’ 94 COMIMPEX” SRL Pitești în calitate de exportator și
firma importatoare TOKO INTERNATIONAL din Polonia la data de

19.11.2003 a fost efectuat exportul de perii de sârmă în valoare de 3742 $ USD,

condiția de livrare fiind CIP SWIDNIK (Swidnic fiind stația de destinație unde

76

va fi predată marfa în custodia cărăușului). Cursul de schimb la data de

19.11.2003 a fost de 1$ = 3,10 RON.

Cu ocazia livrării mărfurilor care a constat în încărcarea periilor în

mijlocul de transport auto al firmei „EURO’ 94 COMIMPEX” SRL Pitești,

exportatorul a emis factura externă.

Încasarea contravalorii mărfurilor a avut loc pe data de 18.01.2004,

documentul de decont fiind ordinul de plată, dată la care cursul de schimb a fost

1$ =3,20 RON.

Declarația vamală de export a fost întocmită pe baza facturii externe,

comision vamal 0.5% fiind plătit de exportator la un curs de schimb de 1$ = 3,10

RON. Înregistrările efectuate în contabilitatea exportatorului „EURO’ 94

COMIMPEX” SRL Pitești sunt:

1. La data de 19.11.2003:

1.1. Se livrează mărfurile și se emite factura externă

4111 = 707 117.214.408 RON (3742$ x 3,10 RON/$)

Clienți Venituri din vânzarea

mărfurilor

1.2. Se descarcă gestiunea de mărfuri la costul de achiziție 9231

607 = 371 9231

Cheltuieli privind marfa Mărfuri

2. La data de 18.01.2004

Pe baza extrasului de cont emis de BCR Pitești „EURO’ 94 COMIMPEX” SRL Pitești înregistrează contravaloarea exportului efectuat la un curs de schimb de 1 $ = 3,20 RON.

3742 USD x 3,20 RON = 11984 RON
3742 USD x 3,10 RON = 11600 RON
3742 USD x 6,30 RON = 236 RON

77

5124 = % 11984 (3742$ x 3,20 RON/$)

Conturi la bănci 4111 11600 (3742$ x 3,10 RON/$)

în valută Clienți

765 260

Venituri din diferențe

de curs valutar

3. La data de 21.01.2004

3.1. Se achita comisionul vamal (curs schimb 1$ = 3,20 RON)

446 = 512 7164 (3742$ x 3,20 RON) x 0.5%

Alte impozite, taxe și Conturi curente

vărsăminte asimilate la bănci în lei

3.2. Se decontează cheltuiala cu comisionul vamal suportat de exportator

622 = 446 7164 RON

Cheltuieli privind Alte impozite, taxe și

comisioanele și onorariile vărsăminte asimilate

B. Exemplu privind importul direct efectuat de „EURO’ 94

COMIMPEX” SRL Pitești cu partenerul austriac KLINGSPOR
SCHLEIFWERKZEUNGE Gmgh

În conformitate cu contractul nr. 01D/B încheiat la data de 01.03.2003 între „EURO’ 94 COMIMPEX” SRL Pitești în calitate de importator și firma austriacă KLINGSPOR SCHLEIFWERKZEUNGE Gmgh în calitate de exportator, la data de 27.05.2004 firma austriacă livrează șmirghel pânză simplu și pentru lemn de diferite mărimi în valoare totală de 17597.20 Euro.

78

Acest import are loc în condiția de livrare Cip Pitești, conform căruia vânzătorul trebuie să suporte toate cheltuielile și riscurile aferente transportului mărfurilor până în stația de destinație care în cazul nostru este Pitești.

Factura de export a fost emisă de KLINGSPOR

SCHLEIFWERKZEUNGE Gmgh pe data de 27.05.2004, iar declarația vamală de import a fost completată la data de 10.06.2004, dată la care cursul de schimb a fost de 1 € = 31258 RON. Valoarea importului este de 550.053.278 RON, TVA deductibil de 104.510.137 RON; comision vamal: 2.750.266 RON (0.5% din prețul extern transformat în RON).

Încărcarea gestiunii are loc la data de 11.06.2002 pe baza DVI, facturii și
NIR. Conform contractului, plata se face în maximum 60 de zile de la emiterea
facturii de către vânzător. Astfel plata se va face până la data maximă de

27.07.2004. Pentru exemplificare vom presupune că la acea dată cursul de schimb este 1E = 3,30 RON.

Înregistrările efectuate în contabilitatea importatorului român „EURO’ 94 COMIMPEX” SRL Pitești sunt:

1. La data de 10.06.2004

Pentru a completa DVI (Declarația vamală de import) se fac următoarele calcule:

• Preț extern: 17597.20€ x 31258 RON = 550.053.278 RON

+ Taxe vamale: 550.053.278 RON x 6% = 33.003.197 RON

+ Comision vamal: 550.053.278 RON x 0.5% = 2.750.266 RON

Total (cost de achiziție) = 585.806.741 RON

• TVA = 104.510.137 RON

De achitat în vamă:

• Cheltuieli vamale: 33.003.197 + 2.750.266 = 35.753.463 RON

• TVA =104.510.137 RON

79

Înregistrările achitării datoriilor în vamă:

% = 5121 140.263.600 RON

Conturi în bănci în lei

446/vamă 35.753.463 RON

Alte impozite, taxe și

vărsăminte asimilate

4426 104.510.137 RON

TVA deductibilă

2. La data de 11.06.2004

Încărcarea gestiunii de mărfuri pe baza DVI și factura

371 = % 585.806.741 RON

Mărfuri 401 550.053.278 RON

Furnizori

446/vamă 35.753.463 RON

Alte impozite, taxe și

vărsăminte asimilate

3. La data de 27.07.2004

Pentru exemplificare vom presupune că se achită factura externă la această

dată la un curs de schimb 1€ = 3,3 RON

Datoria înregistrată: 17597.20€ x 3,1 RON = 550.053.278 RON

Datoria plătită: 17597.20€ x 3,3 RON = 580.707.600 RON

Diferența de curs 17597.20€ x (3,3 – 3,1) = 30.654.322 RON

valutar nefavorabil

% = 5124 580.707.600 (17597.20€ x 3,3 RON/$)

401 Conturi la bănci 550.053.278 (17597.20€ x 3,1 RON/$)

Furnizori în valută

80

665 30.654.322

Cheltuieli din diferențe
de curs valutar

2.5.3. Informații bilanțiere

2.5.3.1. Analiza elementelor patrimoniale pe baza bilanțului societății
„EURO’ 94 COMIMPEX” SRL Pitești

Patrimoniul societății

Patrimoniul societății și capitalul social nu au înregistrat nici o modificare în ultimele trei exerciții financiare.

Activele societății

Activele societății au înregistrat următoarea evoluție:

STRUCTURA SOLD LA: Col.2/

ACTIVULUI 31.12.2003 31.12.2004 Col.1(%)

0 1 2 3

Acte imobilizate 2104247 2649027 125

Active circulante, din care: 9975108 13613602 136

– stocuri 4047786 7763707 191

Conturi de regularizare și 301811 444163 147

asimilate

TOTAL ACTIV 12381166 16706792 134

Analizând situația actuală se observă că stocurile au crescut de la 40% în
anul 2003 la 57% în anul 2004. Creșterea ponderii stocurilor în cadrul activelor
circulante s-a datorat în principal încheierii de noi contracte și reînoirii celor mai
vechi.

Patrimoniul net al societății a fost influențat (în sensul diminuării) de către creșterea datoriilor de la 11.997.490 RON în anul 2003 la 16.309.042 RON în anul 2004.

81

Raportul dintre creanțe și datorii se prezintă astfel:

PERIOADA CREANȚE DATORII % CREANȚE

DATORII

31.12.2003 5982686 11997490 49%

31.12.2004 6216203 16309042 38%

Analizând situația de mai sus, observăm că rezultă o înrăutățire majoră (11%) a raportului dintre creanțe și datorii ceea ce înseamnă că datoriile sunt acoperite în proporție mai mică de către creanțe. De asemenea se impune ca în viitor să se crească preocupările pentru reducerea obligațiilor față de furnizori (9.233.406 RON) și față de creditorii diverși.

Surse financiare. În ceea ce privește sursele financiare de acoperire a mijloacelor economice ca premisă a desfășurării activității economice comerciale, acestea au înregistrat următoarea evoluție:

STRUCTURA ACTIVULUI SOLD LA: Col.2/

31.12.2003 31.12.2004 Col.1(%)

0 1 2 3

Capitaluri proprii 352184 362931 103

Provizioane – 15239 –

Datorii 11997490 16309042 135

Conturi de regularizare 31492 19580 62

TOTAL PASIV 12381166 16706792 134

Pe parcursul intervalului analizat, sursele financiare au cunoscut ritmuri diferite de evoluție, apărând modificări în structura acestora față de începutul anului. Astfel, se constată o schimbare structurală ușor nefavorabilă a activității financiare a societății ca urmare a creșterii ponderii datoriilor, această creștere datorându-se, în mare parte, și creșterii indicelui inflației.

Legat de solvabilitatea și lichidarea societății, respectiv capacitatea de plată, situația se prezintă astfel:

82

DENUMIRE INDICATOR 31.12.2003 31.12.2004

Disponibilități bănești 207797 53437

Mărfuri 4047700 7763621

Clienți 5360806 1967741

Total element de activ 9616303 9784799

Credite pe termen scurt 2544193 –

Obligații totale 11997490 16309042

Total element de pasiv 14541683 16309042

Lichiditate patrimoniala 0.66 0.59

Capital propriu 352184 362931

Credite bancare și 2544193 64184

împrumuturi

Solvabilitatea patrimonială 0.13 0.84

Din punct de vedere al lichidității patrimoniale, datorită valorii subunitare a indicatorului, se consideră că unitatea a imobilizat o parte din împrumuturile ulterioare și nu a obținut încă rezultatele scontate.

Din punct de vedere al solvabilității patrimoniale se observă o creștere considerabilă. Dacă în anul 2003 societatea era puțin solvabilă, în anul 2004 situația poate fi considerată foarte favorabilă, deoarece indicatorul a depășit pragul admis de 0.5.

2.5.3.2. Analiza pe baza contului de profit și pierdere al societății
„EURO’ 94 COMIMPEX” SRL Pitești

Activitatea în cursul anului 2004 s-a încheiat cu un profit de 205305 RON, ce conduce la o rată a profitului, față de cifra de afaceri de 0.4%.
Pe activitați, situația profitului se prezintă astfel:

Denumire indicator 31.12.2003 31.12.2004 Variația

Valoare Procent

0 1 2 3 4

Venituri din exploatare 25627170 42389495 16762325 165.4

Cheltuieli din 24210513 40164249 159553736 165.8

exploatare

83

– Rezultatul exploatării 1416657 2225246 808589 157

Venituri financiare 43251 166772 123521 385.5

Cheltuieli financiare 632977 2100141 1467164 331.7

– Rezultatul financiar -589762 -1933369 -1343607 327.8

Venituri excepționale – – – –

Cheltuieli excepționale 10500 11605 1105 110.5

-Rezultatul excepțional -10500 -11605 -1105 110.5

VENITURI TOTALE 25670421 42556267 16885846 165.7

CHELTUIELI TOTALE 24853990 42275995 17422005 170

REZULTATUL BRUT 861431 280272 -581159 32.5

Din cifrele de mai sus se desprind următoarele concluzii:

1. În anul 2004, pe total societate s-a obținut un profit brut de 280.272 RON.

2. Se înregistreză profit la activitatea de exploatare, în timp ce la activitatea financiară și activitatea excepțională, se înregistrează în continuare, pierderi. Aceste pierderi sunt în ușoară creștere la activitatea excepțională față de pierderile înregistrate în anul precedent. Pierderile la activitatea financiară au crescut de trei ori, acest fapt se explică datorită creșterii ratelor dobânzilor de plată aferente creditelor primite.

3. La activitatea principală, respectiv cea de exploatare, se înregistrează o creștere a profitului față de anul 2003 cu 57%.

Pe viitor, conducerea societății trebuie să-și propună, ca principal obiectiv,
creșterea vânzărilor, pe segmentul de piața intern și în cadrul acestuia pentru cât
mai multe domenii de activitate, și să se lanseze mai adânc pe segmentul de piață
extern. În scopul îmbunătățirii situației financiare a societății trebuie să se
urmărească acordarea și decontarea avansurilor către furnizori numai în baza
prevederilor contractuale cât și urmărirea atentă a creanțelor-clienți și debitori-
diverși în scopul obținerii lichiditatilor necesare achitării datoriilor societății.

84

CAPITOLUL III

CONTABILITATEA OPERAȚIUNILOR ÎN MONEDĂ
STRĂINĂ

3.1. Situațiile financiare privind operațiunile în monedă străină

O întreprindere trebuie să prezinte următoarele situații financiare aprobate prin Ordinul ministerului finanțelor publice nr.94/2001:

a) valoarea diferențelor de curs valutar incluse în contul de profit și pierdere pe rândul 39 (venituri) și, respectiv, 64 (cheltuieli);

b) diferențele nete de curs valutar clasificate drept capital propriu, ca o
componentă separată a capitalului propriu (rândul 74 din bilanț) precum și o
reconciliere a valorii diferențelor de curs valutar la începutul și sfârșitul
perioadei, pe un rând distinct din „Situația modificărilor capitolului propriu”;

c) valoarea diferențelor de curs survenite în timpul perioadei, inclusă în valoarea
contabilă a unui activ, în concordanță cu tratamentul contabil alternativ permis.
Când monedă de raportare este diferită de monedă țării de domiciliu a
întreprinderii, trebuie prezentat motivul pentru care se utilizează o monedă
diferită. De asemenea, trebuie prezentat motivul oricărei schimbări a monedei de
raportare.

Când are loc o modificare a clasificării unei operații importante din străinătate, întreprinderea trebuie să prezinte:

85

• natura modificării clasificării;

• motivul modificării;

• impactul schimbării de clasificare asupra capitalului acționarilor;

• impactul asupra profitului net sau pierderii nete a fiecărei perioade anterioare prezentate, dacă modificarea clasificării ar fi intervenit la începutul celei mai vechi perioade prezentate.

Întreprinderea trebuie să prezinte metoda selectată pentru conversia diferenței pozitive din achiziție și a ajustărilor, în funcție de valoarea justă survenită cu ocazia achiziției unei entități externe.

Întreprinderea trebuie să prezinte efectul modificării cursurilor de schimb
ulterior datei bilanțului asupra elementelor monetare în valută sau asupra
situațiilor financiare ale unei operațiuni din străinătate, dacă schimbarea este de o
asemenea importanță, încât neprezentarea ei ar afecta capacitatea utilizatorilor
situațiilor financiare de a efectua evaluării corecte și de a lua deciziile adecvate.

Standardul de contabilitate nr. 21 încurajează și prezentarea politicii de gestionare a riscului valutar.

Cu ocazia primei aplicări a acestui Standard, întreprinderea trebuie să clasifice separat și să prezinte soldul cumulat la începutul perioadei al diferențelor de curs amânate și clasificate drept capital propriu în perioadele anterioare, cu excepția cazului în care mărimea diferențelor nu este determinabilă în mod rezonabil.

De-a lungul timpului, dezvoltarea economică manifestată în țările
industrializate a dus la apariția și expansiunea întreprinderilor puternice,
întreprinderi care au început să domine piața și care au depășit prin câmpul lor de
acțiune, frontierele țării lor de origine. Pe de altă parte, existența și dezvoltarea
pieței financiare au permis cumpărarea titlurilor de participare de către diverse

86

societăți, fapt ce le-a asigurat un anumit control sau influență asupra societăților emitente și a făcut să se dezvolte o veritabilă gestiune a acestor titluri.
Toate aceste cauze au dus la crearea unor ansambluri constituie fiecare din
mai multe societăți. În cadrul unui ansamblu fiecare societate are existență proprie, dar sunt unite prin legături diverse, în virtutea cărora una din ele, „societatea – mamă”, exercită un control asupra ansamblului, constituind, în același timp, o unitate de decizie.

Deci, societatea – mamă este cea care asigură controlul, centralizând

deciziile strategice în scopul optimizării rentabilității capitalului investit. Aceasta
poate avea propria activitate industrială sau comercială, coordonând și
controlând în același timp societățile din cadrul grupului, sau nu are activități
operaționale, ci doar gestionează titlurile de participare pe care le deține,
coordonând activitatea diverselor întreprinderi din grup și satisfăcând nevoile de
finanțare de ansamblu. În acest ultim caz, societatea-mamă poartă denumirea de
holding.

Locurile de dependență, în funcție de gradul lor de intensitate pot fi:

• o apartenența totală la societatea – mamă, în cazul sucursalelor (are loc separarea, dezmembrarea patrimoniului unic);

• o dependența de drept: societăți aflate sub control exclusiv (cazul

filialelor);

• o legătură economică stabilită pe baza unui contract (de concesiune,

fransiză subprelucrare sau o simplă legătură comercială); în acest caz societățile fiind excluse de la consolidare.

Schema grupului economic prezentata de Marc Henry pune în evidență
societățile componente și legăturile dintre acestea (gradul de dependență al

acestora):

87

SOCIETATEA-MAMĂ

CONTRACȚIE

SUCURSALE

FILIALE

SOCIETATEA ASOCIATĂ

CONTURI CONSOLIDATE

100%

50 – 100%

%

SOCIETATE-MULTIGRUP

ÎN AFARA GRUPULUI

CONSOLIDAT

SUBPRELUCRARE

Se remarcă deci complexitatea organizării și structurii unui grup ceea ce are ca rezultate aspecte economice, juridice, fiscale distincte legate de existența grupului, aspecte ce au generat schimbări și în domeniul contabilității.

Informațiile utilizate de contabilitatea financiară, la nivelul unei întreprinderi individuale, s-au dovedit insuficiente atât pentru utilizatorii interni, cât și pentru cei externi. Nevoia unor informații suplimentare și incapacitatea de a le onora a dus contabilitatea într-o situație de criză. Ea trebuie să-și recunoască limitele dar în același timp să le și depășească.

88

Starea de criză a fost depășită de noi metode și tehnici, care au dat naștere contabilității consolidate, utilizatorilor fiindu-le oferite informații asupra grupului, prin intermediul documentelor de sinteză consolidate.

Contabilitatea consolidată devine astfel, un mijloc util de informare a utilizatorilor interni și externi, oferind date privind situația patrimonială, financiaăa și a rezultatelor unui grup. Ea reprezintă în același timp, un mijloc de gestiune, care permite măsurarea rezultatelor grupului și analiza rentabilității în funcție de diferite criterii. Astfel, apare posibilitatea comparațiilor între grupuri și între societățile în cadrul grupului, contabilitatea consolidată fiind de originea unei politici și a unor decizii strategice privind investițiile, sursele de finanțare, rentabilitatea grupului.

Se constată, așadar că, obținerea unei informații de ansamblu asupra
patrimoniului și rezultatului unui grup de societăți, ca și cum ar fi vorba de o
singură întreprindere, reprezintă interesul nu numai al acționarilor și managerilor
grupului, cât și al analiștilor financiari, al mediului bursier și al sindicatelor.
Există, de asemenea, o preocupare în rândul contabililor și auditorilor de conturi.

Pentru construirea informației, în contabilitatea consolidată, este necesară agregarea informațiilor furnizate de societatea – mamă și de societățile controlate de aceasta, retratarea anumitor informații și aplicarea unor metode și tehnici de consolidare.

Acest lucru este ușor de realizat în cazul în care atât societatea – mamă cât
și societățile – fiice au exprimat situațiile patrimoniale, financiare și rezultatele
în aceeași monedă. În acest caz se aplica metoda de consolidare asociată tipului
de influență pe care îl exercită societatea – mamă asupra fiicelor sale. Dar,
dificultatea apare în cazul în care situațiile financiare și rezultatele societăților
care formează grupul sunt exprimate în monede diferite, care au cursuri valutare
variabile, cunoscut fiind faptul ca după 1972, odată cu abandonarea

89

convertibilității în aur a dolarului, cursurile de schimb ale valutelor fluctuează liber pe piața.

Directivele europene aplicabile sferei contabile nu reglementează
problema aplicării metodelor de conversie diferențiate, în schimb Comitetul
Internațional pentru Standarde Contabile prin emiterea Standardului nr. 21

„Efectele variației cursului de schimb valutar”, care urmează practica americană de după 1982 aduce ca elemente de noutate abordarea situațională a conversiei, în funcție de gradul de dependență dintre societatea națională și operațiile sale din străinătate. Astfel, operațiile din străinătate ale unei societăți desfășurate prin filiale, societăți atașate grupului sau reprezentante sunt clasificate în:

⇒ operații în străinătate care sunt parte integrantă a operațiunilor
întreprinderii care raportează; sau

⇒ entități externe.

Metoda folosită pentru conversia situațiilor financiare ale unei operațiuni din străinătate depinde de modul în care este finanțată și se desfășoară activitatea, în raport cu întreprinderea care raportează.

O operațiune din străinătate care este parte integrantă a operațiunilor
întreprinderii raportoare își desfășoară activitatea ca o extindere a operațiunilor
întreprinderii raportate. De exemplu, o astfel de operațiune din străinătate s-ar
putea limita la vânzarea bunurilor importate de la întreprinderea raportoare și în
remiterea încasărilor către acestea. În astfel de situații, variația cursului de
schimb dintre moneda de raportare și moneda din țara operațiunii din străinătate
au un efect aproape imediat asupra fluxului de numerar din exploatare al
întreprinderii raportoare. În consecința, variația cursului de schimb valutar
afectează, mai degrabă, elementele monetare individuale ale operațiunii în
străinătate decât investiția netă a întreprinderii raportoare în activitatea
respectivă.

90

În mod contrar, o entitate externă acumulează lichidități și alte elemente monetare, efectuează cheltuieli, generează venituri și eventual contractează împrumuturi, toate acestea efectuându-se, în mod substanțial, în moneda locală a entității externe. Aceasta poate, de asemenea, să realizeze tranzacții în monede străine, inclusiv tranzacții în moneda de raportare. Când cursul de schimb dintre monedă de raportare și moneda locala se modifică, efectul direct asupra fluxurilor de numerar prezente și viitoare din exploatare ale entității externe sau ale întreprinderii raportoare este nesemnificativ. În consecință, modificarea cursului de schimb afectează mai degrabă, investiția netă a întreprinderii raportoare în cantitatea externă decât elementele monetare și nemonetare individuale deținute de entiatea externă.

Următoarele aspecte reprezintă indicii ale faptului că o operațiune din străinătate reprezintă o entitate externă și nu o operațiune din străinătate care este parte integrantă a operațiunilor întreprinderii rapotoare:

a) deși întreprinderea raportoare poate controla operațiunea din străinătate, aceasta își desfășoară activitatea cu grad semnificativ de autonomie dată de întreprinderea raportoare;

b) tranzacțiile cu întreprinderea raportoare nu reprezintă o pondere mare în cadrul activităților operațiunii din străinătate;

c) activitățile operațiunii din străinătate sunt finanțate în principal de activitatea proprie sau din împrumuturi locale, și mai puțin de către întreprinderea raportoare;

d) cheltuielile cu forța de muncă, materialele și alte componente ale produselor și serviciilor operațiunii din străinătate sunt efectuate în principal în monedă locală și mai puțin în moneda de raportare;

e) vânzările aferente operațiunii din străinătate se realizează, în principal, în alte monede decât moneda de raportare;

91

f) fluxurile de numerar ale întrerpinderii raportoare sunt independente de activitățile curente ale operațiunii din străinătate, fiind mai puțin afectate în mod direct de către acestea.

Clasificarea corespunzătoare a fiecărei operațiuni poate fi stabilită în principiu pe baza informațiilor reale legate de indicatorii menționați mai sus. În unele situații, clasificarea unei operațiuni din străinătate, fie ca entiate externă, fie ca parte integrantă a întreprinderii raportoare poate fi neclară, fiind necesară folosirea raționamentului profesional pentru a determina clasificarea corespunzătoare.

Când are loc o modificare a clasificării unei operațiuni din străinătate, procedurile de conversie aplicabile noii clasificări trebuie aplicate de la data modificării clasificării.

O modificare a manierei în care se desfășoară și este finanțată o operațiune din străinătate în raport cu întreprinderea raportoare poate conduce la modificarea clasificării respectivei operațiuni din străinătate. Când o operațiune din străinătate care este parte integrantă a operațiunilor întreprinderii raportoare este reclasificată drept entitate externă, diferențele de curs valutar apărute în urma conversiei activelor nemonetare la data reclasificării sunt clasificate drept capital propriu. Când o entitate externă este reclasificată drept operațiune din străinătate parte integrantă a operațiunilor întreprinderii raportoare, valorile convertite ale elemetelor nemonetare la data modificării și din perioadele următoare. Diferențele de curs valutar amânate nu sunt recunoscute ca venituri și cheltuieli până la data cedării.

92

3.2. Metode de conversie a situațiilor financiare exprimate
în monedă straină

Variațiile cursului de schimb ridică problema conversiei situațiilor
financiare exprimate în monedă straină. De aceea au fost utilizate mai multe
metode de conversie. O prezentare autorizată o fac Choi și Muller în
„International Accounting” (1984), care clasifică metodele de traducere a

situațiilor financiare exprimate în monedă straină în trei mari categorii:
♦ Metode care utilizează un singur curs de schimb;

♦ Metode care utilizează cursuri de schimb multiple; ♦ Metoda dolarului USD.

3.2.1. Metode care utilizeaza un singur curs de schimb

În aceasta categorie există o singură metodă de conversie, metoda
cursului curent, care utilizează cursul de la data închiderii exercițiului financiar.
Activele și datoriile sunt exprimate în monedă națională cu ajutorul acestui curs.
Pentru capitalul social se utilizeză cursul istoric, de la data fiecărei creșteri de
capital, iar rezervele reprezintă un element rezidual. Cheltuielile și veniturile ar
trebui convertite utilizând cursurile în vigoare la datele la care acestea au avut
loc. De aceea pentru simplificarea procedurii de calcul, se recurge la un curs
mediu anual.

Adepții acestei monede susțin că, în cazul unei investiții în străinătate este
expus riscului valutar doar activul net, adică diferența dintre activele totale și
ansamblul datoriilor. Afirmația este susținută pe temeiul autonomiei operaționale
a filialelor din străinătate, atunci când managementul societății mamă nu se

93

implică în conducerea propriu-zisă a filialei, adică în deciziile acesteia de exploatare, investiție, financiare etc. Se consideră astfel că nu sunt supuse riscului valutar activele și datoriile individuale, ci ansamblul activului net, adică investiția reziduală a acționarilor socității mamă. Un avantaj al aplicării acestei metode de conversie constă în păstrarea semnificației ratelor structurale ale bilanțului, precum rata rentabilității activelor, marja profitului, rata îndatorării, rata lichidității curente și în situațiile traduse.

Replica oponenților acestei metode accentuează scopul întocmirii conturilor consolidate, adică prezentarea mai multor entități legale separate într-o singură entiate economică. Ori, dacă filiala străină nu este controlată din punct de vedere operațional, investițional, financiar de către societatea – mamă, nu se justifică cuprinderea ei în perimetrul de consolidare, ci ar trebui ca situațiile sale financiare să fie atașate situațiilor grupului. Totodată, valorile traduse ale bilanțului societății străine cu ajutorul ratelor de schimb curente nu pot fi interpretate nici ca valori istorice, nici ca valori curente, deoarece prețurile curente din străinătate pot fi superioare celor din bilanț.

Această metodă de conversie generează o poziție expusă activă, deoarece totalul activelor nu este superior totalului datoriilor. Acest fapt este echivalent cu a poseda active exprimate în monedă străină, o depreciere a monedei străine va duce la pierderi din diferențe de curs valutar. Totuși în ambele situații câștigurile sau pierderile nu sunt recunoscute în contul de profit și pierdere, ci influențează direct capitalurile proprii.

94

3.2.2. Metode care utilizează cursuri de schimb multiple

3.2.2.1. Metoda elementelor curente/noncurente

Metoda elementelor curente/noncurente, clasifică elementele bilanțului în realizabile pe termen scurt (curente) și realizabile pe termen lung (noncurente, imobilizate). Ea a fost utilizată cu precaadere în SUA începând cu anii ’30, până la mijlocul anilor ’70. Elementele curente (stocuri, creanțe și datorii pe termen scurt) erau convertite cu ajutorul cursului de la închiderea exercițiului, în timp ce pentru elementele noncurente (mijloace fixe, creanțe, datorii pe termen lung) se utiliza cursul istoric de la data înregistrarii în contabilitate. Elementele contului de profit și pierdere sunt converitite cu ajutorul cursurilor medii lunare. O excepție o constituie cheltuielile cu amotizarea pentru a căror conversie se folosesc costurile istorice.

Metoda a fost criticată și în cele din urmă abandonată, datorită neluării în seamă a naturii elementelor, ci numai a scadenței acestora din punct de vedere al investitorului. Dacă acum 50-60 de ani societățile care încercau această metodă în străinătate o făceau prin prelungirea activității naționale cu scopul recuperării cât mai rapide a investiției, în prezent majoritatea invesțiilor directe în străinătate îmbracă forma întreprinderilor autonome care se dezvoltă în concordanță cu cerințele pieței locale.

3.2.2.2. Metoda elementelor monetare/nemonetare

Metoda elementelor monetare/nemonetare, descrisă pentru prima dată de
profesorul american Samuel Hepworth de la Universitatea din Michigan, în
lucrarea „Reporting Foreign Operation” (1956) merge un pas mai departe și
efectuează o clasificare a elementelor bilanțului care ține seama de efectele

95

riscului valutar asupra naturii activelor și pasivelor. Elementele monetare sunt convertite cu ajutorul cursului de la închiderea exercițiului, iar cele nemonetare prin utilizarea cursurilor istorice. Spre deosebire de metoda anterioară unde creanțele sau datoriile pe termen lung erau convertite cu ajutorul cursului istoric, acum ele sunt convertite utilizând cursul curent. Deci în cazul metodei elementelor monetare/nemonetare se poate observa analogia cu contabilitatea în putere curentă de cumpărare folosită în tratarea situațiilor financiare în condiții de inflație, unde elementele bilanțului sunt clasificate tot în elemente monetare și nemonetare, considerându-se că numai elementele monetare pierd puterea de cumpărare, fiind fixe în termeni monetari.

Criticile aduse metodei elementelor monetare/nemonetare s-au bazat pe
faptul că o simplă clasificare ascunde faptul că în cadrul fiecărei grupe evaluarea
poate fi efectuată pe diferite baze. De exemplu, pentru evaluarea stocurilor în
bilanț, poate fi reținut costul de achiziție sau valoarea de piață, conform
principiului prudenței. A aplica o rată de schimb iostrică unei valori curente (cost
de înlocuire, valoare netă de realizare) nu are un fundament teoretic. Dacă baza
de evaluare folositî în bilanț este costul istoric, rezultatele conversiei sunt
identice cu cele produse de metoda temporală, metoda analizată în continuare.

3.2.2.3. Metoda temporală

Esența metodei temporale rezidă în pastrarea și în conturile traduse a
bazelor de evaluare existente în situațiile exprimate în monedă straină. Dacă
elementele bilanțului sunt măsurate în valori istorice, se rețin cursurile istorice
de la data înregistrării în contabilitate; elementele care prezintă valori curente
sunt convertite utilizând cursul curent de la închiderea exerițiului. Se încearcă
astfel modificarea unității de măsură și nu a bazei de evaluare. Dacă toate

96

elementele de bilanț sunt evaluate la costul istoric, rezultatele sunt identice cu
cele obținute de metoda elementelor monetare/nemonetare. Astfel, disponibilul,
creanțele și datoriile nu sunt fixe în termeni monetari, deci la închiderea
exercițiului exprimă valori curente, vor fi traduse cu ajutorul cursurilor istorice.
Elementele contului de profit și pierdere vor fi traduse cu ajutorul cursurilor de
schimb în vigoare la data efectuării veniturilor și cheltuielilor, dar pentru
simplificare pot fi folosite și cursuri medii anuale. Cheltuielile cu amortizarea
mijloacelor fixe vor fi traduse cu ajutorul aceluiași curs în care au fost traduse
mijloacele fixe.

Metoda temporală are deci un suport teoretic remarcabil fiind și extrem de
sensibilă: dacă o societate decide să-și reevalueze activele imobilizate la
închiderea exercițiului, pentru conversie se va folosi cursul curent; dacă în bilanț
stocurile sunt evaluate la valoarea de piață, se folosește cursul curent, dacă sunt
evaluate la cursul istoric, atunci se utilizează cursul istoric. Atunci când costul
istoric stă la baza întocmirii situațiilor financiare, metoda temporală generează o
poziție expusă pasivă, întrucât de obicei pasivele monetare sunt superioare
activelor monetare. Cum acest fapt este echivalent cu a deține datorii în monedă
straină, deprecierea acestuia duce la câștiguri, respectiv aprecierea monedei
străine cauzează pierderi din diferențe de curs valutar. Spre deosebire de metoda
curentă, câștigurile sau pierderile sunt incluse în contul de profit și pierdere al
societății investitoare. Când baza de evaluare este costul curent, efectul
cursurilor de schimb asupra situațiilor financiare traduse este similar celui produs
de metoda curentă.

Metoda temporală a devenit baza primului standard american privind
conversia FAS 8, (elaborat în anul 1975). Aplicarea acestui standard a generat
numeroase critici din partea societăților multinaționale americane care, într-o
perioada de devalorizare a dolarului față de celelalte valute: yenul, marca

97

germană, lira sterlină, au raportat pierderi din conversie în contul de profit și
pierdere. Cauza acestor pierderi poate fi rezumată astfel: investițiile în active fixe
efectuate de filialele din străinătate ale societăților americane au fost finanțate, în
principal prin îndatorare de pe piața locală a creditului. În timp ce, conform
metodei temporale, activele fixe sunt traduse în dolari cu ajutorul cursurilor
istorice, datoriile corespunzătoare rămân nesupuse riscului valutar, fiind traduse
cu ajutorul unui raport de schimb ce reflectă o metodă străină mai puternică.
Bineînțeles că în acest caz, valoarea în dolari a datoriei este superioară măsurării
inițiale.

Metoda a fost criticată și datorită faptului că în urma conversiei, nu se mai
păstrează ratele calculate pe baza situațiilor financiare inițiale, iar costul aplicării
sale este ridicat, datorită necesității urmăririi cursurilor de la data efectuării
fiecărei tranzacții (grup de tranzacție). Totuși, această metodă este susținută de
majoritatea teoriticienilor. Contraargumentele acestora se referă la utlitatea
conversiei situațiilor financiare ca etapă pregătitoare a consolidării conturilor.
Ratele financiare calculate pe baza situațiilor financiare ale filialei nu sunt
relevante pentru acționarii societății – mamă, iar distorsionarea ratei îndatorării
în conturile consolidate, de exemplu, nu îi impiedică pe creditorii filialei să
urmărească filiala și nu societatea care o controlează, pentru recuperarea sumelor
avansate acesteia.

3.2.3. Metoda dolarului USD

Metoda dolarului USD este utilizată cu preponderență în situațiile
grupurilor în care societatea – mamă, întocmește conturile consolidate în dolari
USD. În acest caz filialele care activează în străinătate întocmesc situațiile

98

financiare în moneda țării de reședință (moneda națională), dar și în dolari USD, pentru a putea ușura centralizarea acestora în vederea consolidării.

3. 2. 4. Conversia situațiilor financiare exprimate în monedă
straină – practica anuală

Pionierii consolidarii conturilor sunt fără îndoială anglo-saxonii, de remarcat fiind faptul că în practica americană anumite societăți au recurs la consolidarea conturilor încă de la începutul secolului XX. În 1993, printr-o lege numita „Security Art”, se impune obligativitatea întocmirii conturilor consolidate. Pentru ca informația oferită în urma consolidării conturilor să fie plauzibilă, de-a lungul timpului au fost emise o serie de principii și reguli care să reglementeze tehnica de consolidare.

Efortul de a normaliza contabilitatea consolidată s-a materializat atât în norme contabile europene, cât și în norme naționale, specifice fiecărei țări.

I.A.S.B. a emis trei norme în materie de consolidare a conturilor: ♦ Norma nr. 31 „Situații financiare consolidate”, 1977;

♦ Norma nr. 27 „Conturile consolidate și contabilizarea participațiilor în
filiale”, 1990 (necesită să înlocuiască norma nr.31);

♦ Norma nr. 28 „Contabilizarea participațiilor în societățile asociate”,
1989.

Normalizarea consolidării conturilor a făcut obiectul a numeroase discuții
și în cadrul Comisiei Comunității Economice Europene, aceste discuții fiind
finalizate prin emiterea Directivei a VII-a Europeană privind conturile
consolidate. Țările membre ale Uniunii Europene (U.E.) au transpus conținutul
Directivei a VII-a prin intermediul legislației naționale, societățile supuse acestor
prevederi având obligația să întocmească bilanțul consolidat, contul de rezultate

99

consolidat, anexa consolidată, acestea urmând a fi certificate de către auditor și în cele din urmă publicate.

Totuși de remarcat este faptul ca Directivele Europene aplicabile consolidării conturilor nu conțin reglementări privind conversia situațiilor financiare exprimate în monedă straină.

Schematic metodologia de conversie poate fi prezentata astfel:

100

Moneda utilizata în
contabilizarea

activității

desfășurate este:

Moneda de raportare a

societății investitoare

Moneda locală

(straină)

Activitatea în

străinătate este

integrată societății

Operații in străinătate

Activitatea în

străinătate este

integrată societății

Entitate străină

de-sine-stătătoare

Metoda cursului

curent

Situațiile financiare sunt ajustate

pentru inflație conform IAS29

Situațiile financiare ajustate sunt

traduse prin metoda cursului curent

101

integrate societății

investitoare

Metoda temporală

Conversia nu este

necesară

Pentru a putea ilustra problemele etalate anterior vom folosi următorul exemplu:

La 01 ianuarie 2004 o societate americană LUCY COMPANY Ltd

achiziționează 80% din acțiunile unei societăți românești STAR ALEX S.A. La
data achiziției (01.01.2002) raportul de schimb este de 1 $=2,60 RON. Situațiile

financiare ale societății comerciale STAR ALEX S.A la data de 31.12.2003 au fost următoarele:

BILANȚ

STAR ALEX S.A încheiat la 31.12.2003 (costuri istorice)

SOLD LA SOLD LA

ACTIV INCEPUTUL SFÂRȘITUL

ANULUI ANULUI

IMOBILIZĂRI CORPORALE

Terenuri 300

Mijloace fixe 147 126

I. ACTIVE IMOBILIZANTE – TOTAL 147 156

STOCURI

Stocuri de mărfuri 30 38

ALTE ACTIVE CIRCULANTE

Clienți 56,5 72,7

Alte creanțe 2 4

Conturi în bănci în lei 48 50

ALTE ACTIVE CIRCULANTE – TOTAL 106,5 126,7

II. ACTIVE CIRCULANTE – TOTAL 136,5 164,7

CONTURI DE REGULARIZARE ȘI

ASIMILATE

Cheltuieli înregistrate în avans 1,5 1,7

III. TOTAL CONTURI DE

REGULARIZARE ȘI ASIMILATE 1,5 1,7

TOTAL ACTIV 285 322,4

102

SOLD LA SOLD LA

PASIV INCEPUTUL SFÂRȘITUL

ANULUI ANULUI

Capital social din care: 150 150

Capital subscris vărsat 150 150

Prime legate de capital 10 10

Rezerve 25 34,7

Rezultatul exercițiului 9,7 12,3

I. CAPITALURI PROPRII – TOTAL 194,7 207

Împrumuturi și datorii asimilate 65 65

Furnizori și conturi asimilate 20 42,9

Datorii 5,3 7,5

II. DATORII – TOTAL 90,3 115.4

TOTAL PASIV 285 322,4

Remarcă:

Modificările intervenite în cursul anului sunt datorate:

1. Societatea STAR ALEX S.A utilizează regimul liniar de amortizare a
mijloacelor fixe, utilizându-se o cotă anuală de 10%

2. La 30 martie 2002 s-a achiziționat un teren pentru suma de 30000 RON

3. Rezultatul net al exercițiului, încheiat la 31.12.2003, profit de 9700 RON,
a fost reținut în întregime de către întreprindere

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

încheiat la 31.12.2003 (în costuri istorice)

DENUMIREA INDICATORILOR

Vânzări de mărfuri

I. VENITURI DIN EXPLOATARE – TOTAL

Cheltuieli privind mărfurile

Alte cheltuieli materiale

Lucrări și servicii executate de terți
Cheltuieli cu remunerațiile personalului
Cheltuieli privind asigurările și protecția socială Amortizări și provizioane

II. CHELTUIELI DE EXPLOATARE TOTAL

103

SUME

187,3

187,3

107

2

3,2

21,4

6,4

21

– 161

A. Rezultatul de exploatare

Profit 26,3

Pierdere

III. VENITURI FINANCIARE – TOTAL

Cheltuieli privind dobânzile 6,5

IV. CHELTUIELI FINANCIARE – TOTAL 6,5

B. Rezultatul financiar
Profit

Pierdere 6,5

C. Rezultatul curent

Profit 19,8

Pierdere

V. VENITURI EXCEPȚIONALE – TOTAL –

VI. CHELTUIELI EXCEPȚIONALE – –

TOTAL

D. Rezultat excepțional

Profit –

Pierdere –

VENITURI TOTALE 187,3

CHELTUIELI TOTALE 167,5

E. Rezultatul brut al exercițiului

Profit 19,8

Pierdere

Impozit pe profit 7,5

F. Rezultatul net al exercițiului

Profit 12,3

Pierdere

BILANȚ ÎN RON LA 31.12.2003

TRADUS ÎN DOLARI CU OCAZIA ACHIZIȚIEI

ACTIV SUME RON CURS SUME ($)

($/RON)

Mijloace fixe 147 0.0000385 56595

Total active imobilizate 147 56595

Mărfuri 30 0.0000385 11550

Clienți 56,5 0.0000385 21753

Alte creanțe 2 0.0000385 770

Conturi la bănci 48 0.0000385 18480

104

Total active circulante 136,5 52553

Cheltuieli înregistrate în avans 1,5 0.0000385 577

TOTAL ACTIV 285 109725

PASIV SUME(RON) CURS($/RON) SUME ($)

Capital social 150 0.0000385 57750

Prime de capital 10 0.0000385 3850

Rezerve 25 0.0000385 9625

Rezultatul exercițiului 9,7 0.0000385 3735

Total capitaluri proprii 194,7 0.0000385 74960

Împrumuturi din emisiunea de

obligațiuni 65 0.0000385 25025

Furnizori 20 0.0000385 7700

Alte datorii 5,3 0.0000385 2040

Total datorii 90,3 34765

TOTAL PASIV 285 109725

Pentru a putea întocmi bilanțul și contul de profit și pierdere consolidate la 31 decembrie 2004, situațiile financiare ale societății STAR ALEX S.A trebuie convertite în dolari SUA.

Cursul de referință al leului este:

DATA

31.03.2004

30.06.2004

31.10.2004

31.12.2004

Media anului 2004

CURS INDIRECT (RON/$) CURS DIRECT ($/RON)

2,75 0.00003636

2,90 0.00003448

3,10 0.00003175

3,15 0.00003175

2,95 0.0000339

Din punct de vedere al societății americane LUCY COPANY Ltd. (societate – mamă), cursul indirect reprezintă suma în monedă străină care poate fi achiziționată cu o unitate de monedă națională.

Cursul direct reprezintă suma în monedă națională pe care o poate achiziționa o unitate de monedă străină și se folosește cu precădere la conversia situațiilor financiare exprimate în monedă străină.

Utilizând METODA TEMPORALA, situațiile financiare ale STAR ALEX

S.A, se prezintă astfel:

105

ACTIV SUME (RON) CURS ($/RON) SUME ($)

Terenuri 30 0.00003636 10908

Mijloace fixe 126 0.0000385 48510

Total active imobilizate 156 59418

Mărfuri 38 0.00003175 12065

Clienți 72,7 0.00003175 23082

Alte creanțe 4 0.00003175 1270

Conturi la bănci 50 0.00003175 15875

Total active circulante 164,7 52451

Cheltuieli înregistrate în 1,7 0.0000339 576

avans

TOTAL ACTIV 322,4 112445

PASIV SUME(RON) CURS($/RON) SUME ($)

Capital social 150 0.0000385 57750

Prime de capital 10 0.0000385 3850

Rezerve 34,7 13360

Rezultatul exercițiului 12,3 846

Total capitaluri proprii 207 75806

Împrumuturi din emisiunea

de obligațiuni 65 0.00003175 20635

Furnizori 42,9 0.00003175 13621

Alte datorii 7,5 0.00003175 2381

Total datorii 115,4 36639

TOTAL PASIV 322,4 112445

Stocurile:

În situațiile financiare ale societății STAR ALEX S.A stocurile rămân evaluate la cost de achiziție, conform principiului prudenței. Convertită în dolari, valoarea de piață a stocurilor devine inferioară costului de achiziție și, conform aceluiași principiu, este reținută în situațiile financiare traduse.

Costul de achiziție convertit:

38000 x 0.0000339 = 12882 $

Valoarea de piață convertită:

38500 x 0.00003175 = 12224 $

106

Rezerve în dolari:

Se preiau din bilanțul întocmit cu ocazia achiziției și sunt formate

din rezervele și rezultatul exercițiului 2003 care a fost repartizat la rezerve:

9625 $ + 3735 $ = 13360 $

Rezultatul exercițiului = Total capitaluri proprii – (Capital social + Prime de
capital + Rezerve) =

= 75806 – (57750+3850+13360) = 846 $

Rezultatul exercițiului astfel calculat se transpune în contul de profit și pierdere.

Rezultatul de conversie se determină prin următorul calcul:

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE ÎN RON LA 31.12.2004
TRADUS PRIN METODA TEMPORALĂ

DENUMIREA SUME (RON) CURS($/RON) SUME ($)

INDICATORULUI

Vânzări din mărfuri 187,3 0.0000339 63495

Cheltuieli privind mărfurile 107 36995

Alte cheltuieli materiale 2 0.0000339 678

Lucrări și servicii executate de terți 3,2 1155

Cheltuieli cu remunerațiile 7255

personalului 21,4 0.0000339

Cheltuieli cu asigurări și protecție

socială 6,4 0.0000339 2170

Amortizări și provizioane 21 0.0000385 8085

Total cheltuieli 161 56338

Rezultat din exploatare 26,3 7157

Cheltuieli privind dobânzile 6,5 0.0000339 2204

Rezultatul curent 19,8 5133

Rezultatul din conversie (1744)

Rezultatul înainte de impozit 19,8 3389

Cheltuieli cu impozitul de profit 7,5 0.0000339 2543

Profit net de repartizat 12,3 846

♦ Conversia cheltuielilor privind mărfurile:

107

Sold la data de 31.12.2003 (cost achiziție) 30000 RON x 0.0000385 = 11550$

+ Cumpărături în cursul anului 2004 115000 RON x 0.0000339 = 38985$

– Sold la 31.12.2004 (cost achiziție) 38000 RON x 0.0000339 = 12882$

+/- Ajustarea pe baza valorii de piață traduse = (658 $)

Cheltuieli cu mărfurile 183000 RON = 36995$

Ajustarea pe baza valorii de piață rezultă din:

Costul achiziției convertit 30000 x 0.0000339 = 12882$

Valoarea de piață convertită 38000 x 0.00003175 = 12224$

Ajustarea pe baza valorii de piață = (658 $)

♦ Conversia cheltuielilor cu lucrările și serviciile executate de terți

Chirie plătită la 30.06.2003 pentru perioada

01.01.2002 – 30.06.2004 1500 RON x 0.0000385 = 578 $

Chirie plătită la 30.06.2004 pentru perioada

01.07.2002 – 31.12.2004 1700 RON x 0.0000339 = 577 $

Cheltuieli cu lucrările și serviciile 3200 RON = 1155 $

executate de terți

Rezultatul din conversie = Profit net repartizat + Cheltuieli cu impozitul pe profit

– Rezultatul curent = 846$ + 2543$ – 5133$ = – 1744$

Utilizând METODA CURENTĂ de conversie a situațiilor financiare exprimate în monedă străină, obținem următoarele situații financiare:

108

BILANȚ LA 31.12.2004

TRADUS PRIN METODA CURENTĂ

ACTIV SUME (RON) CURS ($/RON) SUME ($)

Terenuri 30 0.00003175 9525

Mijloace fixe 126 0.00003175 40005

Total active imobilizate 156 49530

Mărfuri 38 0.00003175 12065

Clienți 72,7 0.00003175 23082

Alte creanțe 4 0.00003175 1270

Conturi la bănci 50 0.00003175 15875

Total active circulante 164,7 52292

Cheltuieli înregistrate în 1,7 0.00003175 540

avans

TOTAL ACTIV 322,4 102362

PASIV SUME (RON) CURS ($/RON) SUME ($)

Capital social 150 0.0000385 57750

Prime de capital 10 0.0000385 3850

Rezerve 34,7 13360

Rezultatul exercițiului 12,3 4168

Diferențe cumulate de (13405)

conversie

Total capitaluri proprii 20,7 65723

Împrumuturi din emisiunea

de obligațiuni 65 0.00003175 20637

Furnizori 42,9 0.00003175 13621

Alte datorii 7,5 0.00003175 2381

Total datorii 115,4 36639

TOTAL PASIV 322,4 102362

109

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE ÎN RON LA 31.12.2004 TRADUS
PRIN METODA CURENTĂ

DENUMIREA

INDICATORULUI

Vânzări din mărfuri

Cheltuieli privind mărfurile Alte cheltuieli materiale

Lucrări și servicii executate de
terți

Cheltuieli cu remunerațiile

personalului

Cheltuieli cu asigurări și protecție socială

Amortizări și provizioane Total cheltuieli

Rezultat din exploatare

Cheltuieli privind dobânzile Rezultatul înainte de impozit Cheltuieli cu impozitul pe profit Profit net de repartizat

SUME(RON) CURS($/RON) SUME ($)

187,3 0.0000339 63495

107 0.0000339 36273

2 0.0000339 678

3,2 0.0000339 1085

21,4 0.0000339 7255

6,4 0.0000339 2170

21 0.0000339 7119

161 54580

26,3 8915

6,5 0.0000339 2204

19,8 6711

7,5 0.0000339 2543

12,3 4168

Postul „Rezerve” este din cadrul bilanțului cuprinde rezervele de la

31.12.2003 și rezultatul exercițiului 2003 repartizat ulterior la rezerve: 9625$ +

3735$ = 13360$

„Rezultatul exercițiului ” a fost preluat din contul de profit și pierdere convertit.

„Diferențele cumulate de conversie” au fost calculate scăzând din totalul capitalurilor proprii și celelalte componente ale capitalurilor proprii.

110

3.3. Situații privind operațiuni din străinătate care sunt
parte integrantă a operațiunilor întreprinderii raportoare

Situațiile financiare ale unei operațiuni din străinătate care este parte integrantă a operațiunilor întreprinderii raportoare trebuie convertite utilizând standardele și procedurile din IAS 21, ca și cum tranzacțiile operațiunii din străinătate ar fi acelea ale întreprinderii raportoare însăși.

Elementele individuale ale situațiilor financiare ale operațiunii din
străinătate se convertesc ca și cum tranzacțiile sale ar fi ale întreprinderii
raportoare înseși. Costul și amortizarea terenurilor și mijloacelor fixe se
convertesc utilizându-se cursul de schimb de la data achiziționării activului său,
dacă activul este înregistrat la valoarea justă, utilizându-se cursul existent la data
evaluării. Costul stocurilor este convertit la cursul de schimb în vigoare, în
momentul efectuării costurilor respective. Valoarea recuperabilă sau valoarea
realizabilă este convertită folosindu-se cursul de schimb existent la data când a
fost determinată valoarea recuperabilă sau valoarea realizabilă netă. De exemplu,
când valoarea realizabilă netă a unui element de stoc este determinată în valută,
această valoare este convertită folosindu-se cursul de schimb de la data la care
respectiva valoare realizabilă netă este determinată. Prin urmare, cursul folosit
este, de regulă, cursul de închidere. În situațiile financiare ale întreprinderii
raportoare poate fi solicitată o ajustare pentru a reduce valoare contabilă a unui
activ până la nivelul valorii recuperabile sau al valorii realizabile nete chiar și
atunci când nici o astfel de ajustare nu este necesară în situațiile financiare ale
operațiunii din străinătate. În mod alternativ, în situațiile financiare ale
întreprinderii raportoare poate fi necesară stornarea unei ajustări din situațiile
financiare ale operațiunii din străinătate.

111

Din motive practice, se utilizează frecvent un curs care aproximează cursul de la data efectuării tranzacției. De exemplu, cursul mediu săptămânal sau lunar ar putea fi folosit pentru toate tranzacțiile exprimate într-o anumită valută, survenite în perioada respectivă. În cazul în care cursurile de schimb fluctuează semnificativ, folosirea unui curs mediu pentru întreaga perioadă este necorespunzătoare.

3.4. Situații financiare în cazul entităților externe

La conversia situațiilor financiare ale unei entități externe în vederea încorporării lor în situațiile financiare ale întreprinderii raportoare, aceasta din urmă trebuie să folosească următoarele proceduri:

A. Activele și datoriile entității externe, atât monetare cât și nemonetare,
trebuie convertite la cursul de închidere;

B. Elementele de venituri și cheltuieli ale entității externe trebuie convertite
la cursurile de schimb de la data efectuării tranzacțiilor, cu excepția
cazului în care entitatea externă raportează în moneda unei economii
hiperinflaționiste, caz în care veniturile și cheltuielile trebuie convertite la
cursul de închidere;

C. Toate diferențele de curs valutar rezultate trebuie să fie clasificate ca fiind
capital propriu până în momentul cedării investiției nete.

Din motive practice, pentru conversia elementelor de venituri și cheltuieli ale unei operațiuni din străinătate se folosește adesea un curs care aproximează cursurile de schimb actuale, de exemplu, un curs mediu calculat pentru perioada respectivă.

Conversia situațiilor financiare ale unei entități externe are ca rezultat recunoașterea diferențelor de curs valutar apărute din:

112

♦ Conversia elementelor de venituri și cheltuieli la cursurile de schimb de la
data efectuării tranzacțiilor, și a activelor și datoriilor la cursul de
închidere;

♦ Conversia investiției nete în entitatea externă de la deschiderea exercițiului
la un curs de schimb diferit de cel la care aceasta a fost raportată;
♦ Alte modificări survenite în capitalul propriu al entității externe.
Aceste diferențe de curs valutar nu sunt recunoscute ca venituri și
cheltuieli ale perioadei, pentru că modificările cursurilor de schimb valutar au efecte directe nesemnificative sau nule asupra fluxurilor de numerar din exploatare prezente și viitoare ale entității externe sau asupra celor ale întreprinderii raportoare. Când o entitate externă este consolidată, dar nu este integral deținută în proprietate, diferențele de curs valutar cumulate rezultate în urma conversiei și atribuibile intereselor minoritare sunt alocate și raportate ca parte a intereselor minoritare în bilanțul consolidat.

Diferența pozitivă din achiziție survenită la achiziționarea unei entități
externe, precum și ajustările valorilor contabile ale activelor și datoriilor în
funcție de valoarea lor justă, ca urmare a achiziționării acelei entități externe sunt
tratate:

• Active și datorii ale entității externe și sunt convertite la cursul de
închidere; sau ca

• Active și datorii ale întreprinderii raportoare care fie deja sunt exprimate
în monedă de raportare, fie reprezintă elemente valutare nemonetare ce
sunt raportate utilizându-se cursul de schimb de la data efectuării
tranzacției.

Incorporarea situațiilor financiare ale unei entități externe în acelea ale
întreprinderii raportoare urmează procedurile obișnuite de consolidare, cum ar fi

113

eliminarea soldurilor și tranzacțiilor reciproce ale unei filiale conform IAS 27
„Situații financiare consolidate și contabilitatea investițiilor financiare în filiale”
și IAS 31 „Raportarea financiară a participanților în asocieri”. Totuși, diferența
de curs valutar aferentă unui element monetar reciproc, indiferent dacă aceasta
este pe termen scurt sau pe termen lung, nu poate fi compensată cu valoarea
corespondentă aferentă altor solduri reciproce, deoarece elementul monetar
reprezintă un angajament de a converti o monedă în altă monedă și expune
întreprinderea raportoare la riscul de a câștiga sau de a pierde în urma
fluctuațiilor valutare. În consecință, în situațiile financiare consolidate ale
întreprinderii raportoare, o astfel de diferență de curs valutar continuă să fie
recunoscută drept venit sau cheltuială, sau, dacă apare ca urmare a unei investiții
nete într-o entitate externă, ea este calificată drept capital propriu până la cedarea
investiției nete.

Când situațiile financiare ale unei entități externe sunt încheiate la o dată
de raportare diferită de aceea a întreprinderii raportoare, entitatea externă
întâlnește adesea, în scopul încorporării în situațiile financiare ale întreprinderii
raportoare, situații pentru aceeași dată ca și întreprinderea raportoare. Când acest
lucru este impracticabil, IAS 27 „Situații financiare consolidate și contabilitatea
investițiilor financiare în filiale” permite folosirea situațiilor financiare redactate
pentru o dată de raportare diferită, cu condiția ca această diferență să nu fie mai
mare de trei luni. Într-o astfel de situație, activele și datoriile entității externe
sunt convertite la cursul de schimb din data întocmirii bilanțului entității externe.
Pentru modificările semnificative ale cursurilor de schimb până la data întocmirii
bilanțului de către întreprinderea de raportare se efectuează ajustări, dacă este

cazul, în conformitate cu IAS 27 „Situații financiare consolidate și

contabilitatea investițiilor financiare în filiale” și IAS 28 „Contabilitatea

investițiilor în întreprinderi asociate”.

114

Situațiile financiare ale unei entități externe ce raportează în moneda unei
economii hiperinflaționiste trebuie retratate în conformitate cu IAS 29

„Retratarea financiară în economiile hiperinflaționiste”, anterior conversiei în
moneda de raportare a întreprinderii raportoare. În momentul în care economia
respectivă nu mai este hiperinflaționistă și entitatea externă încetează elaborarea
și prezentarea situațiilor financiare în concordanța cu IAS 29 „Retratarea

financiară în economiile hiperinflaționiste”, aceasta trebuie să utilizeze sumele
exprimate în unitatea de măsură existentă la data încetării, ca fiind costurile
istorice pentru conversia în moneda de raportare a întreprinderii raportoare.

Cedarea unei entități externe

La cedarea unei entități externe, valoarea cumulată a diferențelor de curs valutar ce au fost amânate și care sunt legate de entitatea externă respectivă trebuie să fie recunoscută ca venit sau cheltuială în aceeași perioadă în care se recunoaște câștigul sau pierderea din cedare.

O întreprindere poate ceda participația sa într-o entitate externă prin vânzare, lichidare, rambursarea capitalului social sau abandonarea totală, ori parțială a acelei entități. Plata dividendelor constituie parte a cedării doar atunci când reprezintă o modalitate de rambursare a investiției. În cazul unei cedări parțiale, numai proporția corespunzătoare din diferențele de curs valutar acumulate este inclusă în câștigul sau pierderea din cedare. O reducere a valorii contabile a unei entități externe nu constituie o cedare parțială. Ca atare, nici o parte a câștigului sau pierderii amânate din diferențele de curs valutar nu este recunoscută în momentul reducerii.

115

3.5. Inflația și conversia situațiilor financiare exprimate
în monedă străină

Obiectivul de baza al situațiilor financiare constă în a oferi informații
despre afacerile firmei, informații care vor fi folosite în activitatea decizională.
Investitorii, managerii, bancherii, economiștii, conducătorii de diverse
organizații, guvernul urmăresc informațiile furnizate de diverse situații
financiare. Pentru a estima cât mai bine evoluția în timp a unei societăți, lucru
foarte important pentru toți utilizatorii informațiilor furnizate de situațiile
financiare, este necesar ca una din caracteristicile calitative ale informației
cuprinsă în documentele contabile de sinteză, produsă și publicată de către
unitatea patrimonială respectivă, să fie comparabilitatea datelor în timp și spațiu.
Pentru ca informația furnizată de situațiile financiare să fie comparabilă
atât temporal cât și spațial, este necesar să existe o mărime constantă reținută ca
etalon, ca termen de referință. În contabilitate se utilizează, pentru măsurarea
valorică a realității moneda (etalon monetar), care este departe de a fi o mărime
constantă.

Pentru a putea să-și realizeze funcția de evaluare monetară, teoria
contabilă reține două principii, denumite și principii ale cuantificării sau
măsurării: principiul nominalismului monetar și principiul costurilor istorice.

Nominalismul monetar se bazează pe cuantificarea fluxurilor și stocurilor, acestea fiind reprezentate de contabilitatea în etalon monetar, valoric. Astfel, elementele eterogene sunt agregate într-un tot omogen sub forma valorii unui flux sau stoc, ca expresii ale limbajului contabil.

Principiul costului istoric constă în recunoașterea contabilă a valorii nominale a monedei, fără a se ține cont de variația puterii de cumpărare.

116

Totuși în zilele noastre, realitatea din diferite țări, fie ele bogate sau sărace, ne demonstrează că economiile naționale sunt deseori zguduite de perturbații monetare, care, cel mai adesea îmbracă forma inflației sau hiperinflației.

Inflația poate îmbracă mai multe forme de manifestare, acestea fiind clasificate în funcție de mărimea ratei inflației, care este corelată deseori cu creșterea economică și cu șomajul:

• Inflația târâtoare (creeping inflation), atunci când creșterea prețurilor nu depășește 3-4% anual, denumită și „inflație de creștere economică”;

• Inflația deschisă (open inflation) cu o creștere anuală a prețurilor de 5-10%;

• Inflația galopantă în cazul în care rata de inflație este mai mare (mai mare de 10%) aceasta fiind considerată ca periculoasă din punct de vedere al incidenței economice și sociale;

• Hiperinflația caracterizată prin rate de inflație foarte înalte și prin manifestarea unor consecințe extrem de grave: deficitul statului atinge sume enorme, deoarece impozitele nu acoperă decât o parte din cheltuielile publice; creșterea masei reale de monedă nu reușește să urmeze creșterea mai rapidă a prețurilor; moneda devine lipsă de încredere și nimeni nu dorește să o păstreze, în locul ei populația preferă valutele stabilite care au valori tot mai mari în raport cu moneda națională devalorizată etc.

Modelul tradițional bazat pe principiul costului istoric nu mai reușește să reflecte o realitate economică caracterizată prin variația puterii de cumpărare a monedei, deoarece variațiile unității monetare influențează: situațiile financiare ale întreprinderii, baza impozabilă, dar și situația financiară a întreprinderii. Deci, într-o economie hiperinflaționistă, situațiile financiare întocmite în costuri istorice nu mai pot fi considerate ca reprezentative pentru performanțele și capacitățile financiare ale întreprinderii.

117

De aceea norma contabila IAS 29 „Informarea financiară și economiile
hiperinflaționiste” recomandă ca situațiile financiare întocmite în condiții de
hiperinflație să fie exprimate în unități de măsură având cursul (puterea de

cumpărare) la data întocmirii bilanțului. Din această prevedere a normei, reiese
preferința organismului internațional de normalizare contabilă pentru corectarea
documentelor de sinteza în funcție de puterea de cumpărare generală a monedei,
pe baza unui indice de prețuri, față de corectarea acestora în funcție de costurile
curente.

În cazul contabilității în puterea curentă de cumpărare activele și datoriile sunt separate în elemente monetare și nemonetare. Valoarea elementelor nemonetare (clădiri, mijloace fixe, stocuri) fluctuează în termeni monetari și deținătorii lor nu câștigă nici nu pierd putere de cumpărare, deoarece modificarea prețului acestor active tinde să compenseze ponderea de putere de cumpărare a monedei. Dar valoarea obținută în urma conversiei lor în putere curentă de cumpărare nu trebuie să depășească valoarea netă de realizare.

Elementele monetare (disponibil, clienți, furnizori, împrumuturi și altele
de aceeași natură) au o dimensiune fixă în termeni monetari stabilită prin
contract în unități monetare nominale, indiferent de modificarea nivelului
general al prețurilor. Deținerea de elemente monetare în perioada de creștere a
prețurilor duce la câștig sau pierdere de putere de cumpărare după cum
întreprinderea are poziția de debitor net, respectiv creditor net. Tratamentul
câștigului din îndatorare este controversat. Mulți teoreticieni nu sunt de acord cu
includerea câștigului în profit, cerând amânarea recunoașterii câștigului pe
termen lung – care nu sunt realizabile imediat – și includerea lor în rezervă.

Capitalurile proprii pot fi abordate diferit:

Ca un singur element rezidual după deducerea din activul retratat al
datoriilor;

118

Ca fiind formate din două elemente corespunzătoare regimurilor juridice
diferite, respectiv capitalul subscris și primele de capital pe de o parte,
rezervele și alte fonduri create prin autofinanțare pe de altă parte. Dacă
există și capital investit de acționari privilegiați, acesta este tratat ca
nemonetar dacă este prezentat la valoarea nominală a acțiunilor exprimată în
unități monetare de putere de cumpărare ale perioadei în care acțiunile au
fost emise. Dacă acțiunile au fost prezentate la prețul lor de răscumpărare,
atunci capitalul investit este considerat a fi un element monetar.
Sistemul contabil în putere de cumpărare presupune parcurgerea
următoarelor etape:

I. Conversia bilanțului de deschidere a exercițiului în unități de putere curentă de cumpărare de la acea dată. Această etapă se aplică numai atunci când se introduce sistemul contabil în putere curentă de cumpărare.

II. Conversia bilanțurilor de deschidere și de închidere a exercițiului în
unități de putere curentă de cumpărare de la închiderea exercițiului. Diferența
dintre capitalurile proprii de la închiderea exercițiului și deschiderea exercițiului
constituie rezultatul exercițiului în unități de putere curentă de cumpărare.

III. Conversia contului de profit și pierdere în unități de putere curentă de cumpărare; rezultatul obținut în cadrul acestei etape trebuie să coincidă cu cel obținut la etapa a doua.

În cazul conturilor consolidate când trebuie realizată conversia situațiilor financiare exprimate în monedă străină se pune întrebarea dacă ajustarea pentru inflație trebuie să aibă loc anterior sau ulterior traducerii?

Există mai multe posibilități practice:

ajustarea pentru inflația din țară în care s-a realizat investiția;

utilizarea cursului istoric de la data achiziției în urma căruia se ajunge la
costul inițial exprimat în monedă țării investitoare (moneda țării în care se

119

află societatea mamă), cost ce trebuie corectat cu efectul inflației din această țară;

utilizarea unei monede terțe care definește mediul economic în care
operează entitatea externă. Raportul dintre moneda locală și moneda terță
va deveni în acest mod un substituit pentru rata inflației.

Logica abordării situaționale a conversiei situațiilor financiare din monedă străină cere ca procedura să fie distinctă după cum este vorba de o entitate străină de sine stătătoare sau de operații care reprezintă o „prelungire” în străinătate a activității societății investitoare. În primul caz ajustarea conturilor entității străine pentru efectele inflației din străinătate ar trebuie să aibă loc anterior, iar în al doilea caz ulterior conversiei, abordare recomandată și de IAS 21 „Efectele modificării cursurilor valutare”.

Pentru exemplificare se prezintă în continuare situațiile financiare ale
societății românești CORA S.A cu specificarea că 80% din acțiunile sale au fost
achiziționate la 1 ianuarie 2002 de către societatea americană PLAY

COMPANY Ltd. La data achiziției (01.01.2002) raportul de schimb este de 1 $=2,60 RON. Bilanțul și contul de profit și pierdere încheiate la 31.12.2002 în costuri istorice se prezintă astfel:

120

BILANȚ încheiat la 31 decembrie 2002 (în costuri istorice)

ACTIV SOLD LA SOLD LA

INCEPUTUL SFÂRȘITUL

ANULUI ANULUI

IMOBILIZĂRI CORPORALE

Terenuri 60

Mijloace fixe 175 150

I. ACTIVE IMOBILIZANTE – TOTAL 175 210

STOCURI

Stocuri de mărfuri 50 55

Clienți 75 126

Alte creanțe 5 14

Conturi la bănci în lei 15 35

II. ACTIVE CIRCULANTE – TOTAL 145 230

CONTURI DE REGULARIZARE ȘI

ASIMILATE

Cheltuieli înregistrate în avans 2 2,5

III.CONTURIDE REGULARIZARE ȘI 2 2,5

ASIMILATE – TOTAL

TOTAL ACTIV 322 442,5

SOLD LA SOLD LA

PASIV INCEPUTUL SFARSITUL

ANULUI ANULUI

Capital social din care: 150 150

– capital subscris vărsat 150 150

Prime legate de capital 10 10

Rezerve 30 40

Rezultatul exercițiului 10 15

I. CAPITALURI PROPRII – TOTAL 200 215

Împrumuturi și datorii asimilate 70 70

Furnizori și conturi asimilate 50 152

Datorii 2 5,5

II. DATORII – TOTAL 122 227,5

TOTAL PASIV 322 442,5

121

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE încheiat la 31 decembrie 2002
(în costuri istorice)

DENUMIREA INDICATORILOR SUME

Vânzarea de mărfuri 200

I. VENITURI DIN EXPLOATARE – TOTAL 200

Cheltuieli privind mărfurile 100

Alte cheltuieli materiale 3

Lucrări și servicii executate de terți 4,5

Cheltuieli cu remunerațiile personalului 20

Cheltuieli privind asigurările și protecția socială 6,5

Amortizări și provizioane 2,5

II. CHELTUIELI DE EXPLOATARE – TOTAL 159

A. Rezultatul din exploatare

Profit 41

Pierdere

III. VENITURI FINANCIARE – TOTAL

Cheltuieli privind dobânzile 7

IV. CHELTUIELI FINANCIARE – TOTAL 7

B. Rezultatul financiar
Profit

Pierdere 7

C. Rezultatul curent

Profit 34

Pierdere

V. VENITURI EXTRAORDINARE – TOTAL –

VI. CHELTUIELI EXTRAORDINARE – TOTAL –

D. Rezultatul extraordinar

Profit –

Pierdere –

VENITURI TOTALE 2000

CHELTUIELI TOTALE 166

E. Rezultatul brut al exercițiului

Profit 34

Pierdere

Impozit pe profit 19

F. Rezultatul net al exercițiului

Profit 15

Pierdere

122

Alte informații:

1) Societatea CORA S.A. a fost înființată la 1 ianuarie 1998, când au fost achiziționate și mijloacele fixe pentru costul de 250 mii RON. Amortizarea mijloacelor fixe se calculează după metoda liniară, utilizând o cotă anuală de 10%. De la înființare și până la 31 decembrie 2002 nu au avut loc alte intrări sau ieșiri de mijloace fixe. La 30 martie 2002 s-a achiziționat un teren pentru suma de 60 mii RON.

2) Rezultatul net al exercițiului încheiat la 31.12.2001, profit de 10 mii RON, a fost reținut în întregime de întreprindere.

3) Indicele prețurilor de consum publicat de Comisia națională de Statistică sunt:

31 decembrie 1997 100

31 decembrie 1998 120

31 decembrie 1999 130

31 iunie 2001 130.5

31 octombrie 2001 162.5

31 decembrie 2001 144

31 martie 2002 170

30 iunie 155

31 octombrie 2002 182.5

31 decembrie 2002 185

Cursul de referință al leului este:

31.03.2002 2,7500 RON/$

30.06.2002 2,9000 RON/$

31.10.2002 3,1000 RON/$

31.12.2002 3,1500 RON/$

Media anului 2002 2,9500 RON/$

123

Pentru a putea traduce situațiile financiare ale SC CORA SA, în vederea întocmirii conturilor consolidate la nivelul societății mamă PLAY COMPANY Ltd., este necesar ca anterior conversiei să se realizeze ajustarea la inflație prin metoda puterii curente de cumpărare.

I. CONVERSIA BILANȚULUI DE DESCHIDERE A

EXERCIȚIULUI 2002 ÎN UNITĂȚI PUTERE DE CUMPĂRARE 2001

1.1. Conversia mijloacelor fixe

Cost istoric (C.I.) RON Factor de C.I. corectat

conversie RON 2001

Cost istoric 250 144/100 360

– Amortizare 250 x 10/100 x 3 = 75 144/100 108

=Valoare 175 252

contabilă
netă

1.2. Conversia stocurilor

CORA SA evaluează stocurile după metoda FIFO, adică la încheierea exercițiului în stoc se află bunurile aprovizionate cel mai recent. Stoc final evaluat 50 mii RON se compune din mărfurile aprovizionate în ultimele patru luni ale exercițiului încheiat la 31 decembrie 2001, deci în medie aceste mărfuri au fost achiziționate la 31 decembrie 2001.

Cost istoric (C.I.) RON Factor de conversie C.I. corectat RON 2001

50 144/162.5 443077

1.3. Cheltuieli constate în avans reprezintă chirii plătite la 30 iunie 2001 pentru
perioada 01 ianuarie 2002 – 30 iunie 2002. Ele sunt considerate elemente

nemonetare pentru că nu sunt măsurate pe baza încasării ulterioare a vreunei
sume nemonetare deoarece nu sunt măsurate pe baza încasării ulterioare a

124

vreunei sume de bani. Plata a fost efectuată în scopul obținerii unor servicii viitoare (beneficiul obținut de pe urma folosirii imobilului este echivalent cu cel obținut prin cumpărarea imobilului).

Cost istoric (C.I.) RON Factor de conversie C.I. corectat RON 2001

2 144/130.5 22069

1.4. Capitaluri proprii sunt formate din mai multe elemente care au același conținut economic, dar regimuri juridice deosebite. Din punct de vedere al conversiei, ele sunt separate în doua elemente: capital social și prime pe de o parte și rezerve pe de altă parte.

Valoare istorică mii lei Factor de conversie Valoare istorică corectată

mii RON 2001

Capital social: 150 x 144/100 = 216

Prime de emisiune: 10 x 144/100 = 14,4

II. CONVERSIA BILANȚULUI DE DESCHIDERE ȘI A CELUI DE ÎNCHIDERE AL EXERCIȚIULUI 2002 ÎN UNITĂȚI PUTERE DE
CUMPĂRARE 2001

Se vor converti ambele bilanțuri, de la deschiderea și închiderea
exercițiului 2002, în unități de putere de cumpărare la 31 decembrie 2002.
Diferența dintre activele nete (Total activ – Datorii) sau capitalurile proprii

calculate la sfârșitul și începutul exercițiului este chiar rezultatul exercițiului (profit sau pierdere) în unități de putere de cumpărare la finele anului 2002.
Conversia bilanțului de la 31 decembrie 2001 în RON 2002 se face

aplicând fiecărui element, monetar sau nemonetar, raportul dintre indicele
prețurilor la 31 decembrie 2002 și cel de la 31 decembrie 2001, adică 185/144.

125

Procedura de conversie a bilanțului încheiat la 31 decembrie 2002 în RON
este similară cu cea aplicată la etapa I pentru bilanțul încheiat la 31 decembrie
2001.

2.1. Conversia imobilizărilor corporale

2.1.1. terenul a fost achiziționat la 30 martie 2002, când indicele general = 170

Cost istoric (C.I.) Factor de conversie C.I. corectat RON 2001

6 185/170 652941

2.1.2. Mijloace fixe

Cost istoric (C.I.) RON Factor de C.I. corectat

conversie RON 2001

Cost 250 185/100 462,5

– Amortizare 250 x 10/100 x 4 = 100 x 185/100 185

= Valoare 150 277,5

contabila netă

2.2. Conversia stocurilor

Cost istoric (C.I.) RON Factor de conversie

55 185/182.5

2.3. Conversia cheltuielilor constatate în avans

Cost istoric (C.I.) Factor de conversie

2,5 185/155 =

C.I. corectat RON 2001

557534

C.I. corectat RON 2001 29839

2.4. Capital social subscris și primele au fost convertite în RON 2002 cu ocazia conversiei bilanțului încheiat la 31 decembrie 2001 în RON 2002, în cursul exercițiului 2002 nu au avut loc modificări ale acestora.

Bilanțurile stabilizate la 31.12.2001 și la 31.12.2002 se prezintă după cum urmează:

126

ACTIV

IMOBILIZARI CORPORALE Terenuri

Mijloace fixe (net)

I. ACTIVE IMOBILIZANTE – TOTAL STOCURI

Stocuri de mărfuri

Clienți

Alte creanțe

Conturi la bănci în lei

II. ACTIVE CIRCULANTE – TOTAL CONTURI DE REGULARIZARE ȘI ASIMILATE

Cheltuieli înregistrate în avans
III. CONTURI DE REGULARIZARE ȘI ASIMILATE – TOTAL

TOTAL ACTIV

PASIV

Capital social din care:

– capital subscris vărsat

Prime legate de capital

Rezerve

Rezultatul exercițiului

I. CAPITALURI PROPRII – TOTAL Împrumuturi și datorii asimilate Furnizori și conturi asimilate

Datorii

II. DATORII – TOTAL

TOTAL PASIV

*factor de conversie 170/140

127

SOLD LA SOLD LA SOLD LA

31.12.2001 31.12.2001 31.12.2002

RON 2001 RON 2002 RON 2002

65,2941

252 323,75 277,5

252 323,75 342,7941

44,3077 56,9231 55,7534

75 96,3542 126

5 6,4236 14

15 19,2708 35

139,3077 178,9717 230,7534

2,2069 2,8352 2,9839

2,2069 2,8352 2,9839

393,5146 505,5569

Sume Sume Sume

RON 2001 RON 2002 RON 2002

216 277,5 277,5

216 277,5 277,5

14,4 18,5 18,5

30 30 52,8208

11,1146 22,8208 2106

271,5146 348,8208 349,0314

70 89,9306 70

50 64,2361 152

2 2,5694 5,5

122 156,7361 227,5

393,5146 505,5569 576,5314

III. CONVERSIA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE
ÎNCHEIAT LA 31.12. 2002 ÎN RON 2002

3.1. Veniturile din vânzarea mărfurilor vor fi ajustate pornind de la ipoteza obținerii lor ritmice pe întreg parcursul exercițiului. În medie ele vor fi obținute la 30 iunie 2002.

Cost istoric (C.I.) RON Factor de conversie C.I. corectat RON

2001

200 185/155 = 238,7097

3.2. Cheltuieli privind mărfurile vor fi transformate în RON 2002 prin conversia

componentelor lor:

Cost istoric (C.I.) Factor de C.I. corectat

RON conversie RON 2002

Stoc de mărfuri la 50 x 185/162.5 = 56,9231

01.01.1999

+ Cumpărările 105 x 185/155 = 125,3226

exercițiului 1999

– Stoc de mărfuri la 55 x 185/182.5 = 55,7534

31.12.1999

= Cheltuieli privind 100 126,4923

mărfurile

3.3. Poziția „Alte cheltuieli materiale” va fi transformată în RON presupunând acest consum ca fiind ritmic, ca și cum ar fi avut loc, în medie, la 30 iunie 2002. În același mod se va face conversia cheltuielilor cu remunerațiile personalului și a cheltuielilor privind asigurările și protecția socială.

Cost istoric (C.I.) RON Factor de conversie C.I. corectat RON 2002

3 185/155 = 3,5806

200 185/155 = 23,8710

650 185/155 = 7,7581

128

3.4. Lucrările și serviciile executate de terți reprezintă chiria plătită pentru utilizarea unei clădiri. Cheltuiala aferentă exercițiului 2002 este compusă din:
chiria aferentă perioadei 1 ianuarie 2002 – 30 iunie 2002, adică jumătate
din plata chiriei de la 30 iunie 2001 și care la sfârșitul exercițiului anterior
a fost activată sub forma unei cheltuieli constatate în avans;
chiria aferentă perioadei 1 iulie 2002 – 31 decembrie 2002, adică jumătate
din suma plătită la 30 iunie 2002 (5000 RON x 0.5 = 2500 RON).

Cost istoric (C.I.) RON Factor de conversie C.I. corectat RON 2002

2 185/130.5 2,8352

2,5 185/135 2,9839

Cheltuieli cu chiria în 5,8191

exercițiul 1999 4,5

3.5. Cheltuieli privind amortizarea mijloacelor fixe se vor converti în RON 2002 aplicând rata amortizării la valoarea în RON 2002 a mijloacelor fixe din bilanțul încheiat la 31 decembrie 2002.

C.I. corectat la mijloacelor Factor de conversie C.I. corectat RON 2002

fixe RON 2002

462,5 10/100 = 46,25

3.6. Cheltuieli privind dobânzile sunt angajate în tot cursul anului. La numitorul factorului de conversie se va utiliza indicele general al prețurilor de la mijlocul anului 2002, deoarece data plății dobânzii nu este relevantă în acest caz, cu ocazia plății reducându-se o datorie măsurată anterior.

Cost istoric (C.I.) Factor de conversie C.I. corectat RON 2001

7 x 185/155 = 8,3548

3.8. Calculul câștigurilor/pierderilor din deținerea de elemente monetare va fi
realizat separat pentru elementele curente (active și datorii pe termen scurt) și

129

separat pentru datoriile financiare pe termen lung, în cazul nostru pentru împrumutul obligatar.

3.8.1. Determinarea câștigului/pierderii din deținerea de elemente monetare pe termen scurt se poate realiza cu ajutorul unui tablou de trezorerie în care vor fi trecute toate tranzacțiile monetare din cursul exercițiului. Elementele generatoare de încasări și plăți sunt actualizate individual.

Câștigul sau pierderea din deținerea de elemente monetare sunt determinate în tabloul de mai jos:

Elemente

Sold inițial al elementelor monetare
nete

CREȘTERI ALE ELEMENTELOR MONETARE NETE

Vânzări de mărfuri

TOTAL CREȘTERI

DESCREȘTERI ALE

ELEMENTELOR MONETARE

NETE

Achiziții de mărfuri

Achiziții de materiale

Chirii plătite

Remunerații plătite

Asigurări și protecție socială

Dobânzi angajate

Impozit pe profit angajat

Teren achiziționat

TOTAL DESCREȘTERI

SOLD FINAL AL ELEMENTELOR MONETARE NETE

PIERDEREA DIN DEȚINEREA DE ELEMENTE MONETARE NETE

130

Valoarea Factor de Valoare

istorică conversie actualizată în

RON 2002

43 185/144 552431

200 185/155 238,7097

200 238,7097

105 185/155 125,3226

3 185/155 3,5806

5 185/155 5,9677

20,4 185/155 23,8710

6,5 185/155 7,7581

7 185/155 8,3548

19 185/155 22,6774

60 185/170 65,2941

225,5 262,8263

17,5 31,1265

17,5

31,1265=

-13,6265

3.8.1. Determinarea câștigului/pierderii din îndatorare

CORA SA a lansat la 1 ianuarie 1998 un împrumut obligatar cu scadența la 1 ianuarie 2003. În cei patru ani de la lansarea obligațiunilor, societatea a avut un câștig în putere de cumpărare de:

70000 x 185/100 – 70000 = 59500 RON 2002

Câștigul din îndatorare în exercițiul 2002 este:

70000 x 185/144 – 70000 = 19930,5556 RON 2002
Contul de profit și pierdere al CORA SA se prezint astfel:

DENUMIREA INDICATORILOR SUME 2002

Vânzări de mărfuri 238,7097

I. VENITURI DIN EXPLOATARE – TOTAL 238,7097

Cheltuieli privind mărfurile 126,4923

Alte cheltuieli materiale 3,5806

Lucrări și servicii executate de terți 5,8191

Cheltuieli cu remunerațiile personalului 23,8710

Cheltuieli privind asigurările și protecția socială 7,7581

Amortizări și provizioane 46,2500

Amortizări și provizioane 13,6265

II. CHELTUIELI DE EXPLOATARE – 223,7976

TOTAL

A. Rezultatul de exploatare

Profit 4,1941

Pierdere

Câștig din îndatorare 19,9306

III. VENITURI FINANCIARE – TOTAL 19,9306

Cheltuieli privind dobânzile 8,3548

IV. CHELTUIELI FINANCIARE – TOTAL 8,3548

B. Rezultatul financiar

Profit 11,5758

Pierdere

131

C. Rezultatul curent

Profit 22,8879

Pierdere

V. VENITURI EXTRAORDINARE – TOTAL –

VI. CHELTUIELI EXTRAORDINARE – –

TOTAL

D. Rezultat extraordinar

Profit –

Pierdere –

VENITURI TOTALE 258,6403

CHELTUIELI TOTALE 235,7524

E. Rezultatul brut al exercițiului

Profit 22,8879

Pierdere

Impozit pe profit 22,6774

F. Rezultatul net al exercițiului

Profit 2105

Pierdere

În continuare se prezintă situațiile ale SC CORA SA traduse în dolari după ce anterior au fost ajustate pentru inflație prin metoda puterii curente de cumpărare.

BILANȚ LA 31.12.2002 TRADUS PRIN METODA CURENTĂ

ACTIV SUME RON CURS ($/RON) SUME ($)

Terenuri 65,2941 0.00003175 20730

Mijloace fixe 277,5 0.00003175 8810000

Total active imobilizate 342,7941 108830

Mărfuri 55,7534 0.00003175 1770000

Clienți 126 0.00003175 40000

Alte creanțe 14 0.00003175 4440

Conturi la bănci 35 0.00003175 11110000

Total active circulante 230,7534 7325

Cheltuieli înregistrate în avans 2,9839 0.00003175 9400000

TOTAL ACTIV 576,5314 18302000

132

PASIV SUME RON CURS($/RON) SUME ($)

Capital social 277,5 0.00003175 88100

Prime de capital 18,5 0.00003175 5870

Rezerve 52,8208 0.00003175 16770

Rezultatul exercițiului 2106 0.00003175 60

Total capitaluri proprii 349,0314 110800

Împrumuturi din emisiunea de

obligațiuni 70 0.00003175 22220

Furnizori 152 0.00003175 48260

Alte datorii 5,5 0.00003175 1740

Total datorii 227,5 72220

TOTAL PASIV 576,5314 183020

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE ÎN RON LA 31.12.2002

TRADUS PRIN METODA CURENTĂ

DENUMIREA INDICATORULUI SUME

RON

Vânzări din mărfuri 238,7097

Cheltuieli privind mărfurile 126,4923

Alte cheltuieli materiale 3,5806

Lucrări și servicii executate de terți 5,8191

Cheltuieli cu remunerațiile

personalului 23,8710

Cheltuieli cu asigurări și protecție

socială 7,7581

Amortizări și provizioane 46,2500

Pierderi din deținerea de fond

monetar 13,6265

Total cheltuieli 223,7976

Rezultat din exploatare (profit) 4,1941

Câștig din îndatorare 19,9306

Cheltuieli privind dobânzile 8,3548

Rezultatul financiar (profit) 11,5758

Rezultatul înainte de impozit 22,8879

Cheltuieli cu impozitul pe profit 22,6774

Profit net al exercițiului (profit) 2105

133

CURS SUME ($)

($/RON)

0.00003175 75790

0.00003175 40160

0.00003175 1130

0.00003175 1840

0.00003175 7570

0.00003175 2460

0.00003175 14680

0.00003175 4320

72160

3630

0.00003175 6320

0.00003175 2650

3670

7300

0.00003175 7200

100

3.6. Analiza financiară privind tranzacțiile în monedă străină

Pentru activitatea financiară a firmei este importantă cunoașterea evoluției
corelației dintre creanțe și obligații, întrucât acestea influențează capacitatea de
plată.

Din punct de vedere național, creanțele reprezintă anumite drepturi bănești realizabile în termene diferite. Formarea lor este în directă legătură cu rotația capitalului, cu momentele pe care le parcurge în procesul schimbării formei acestuia. Apariția creanțelor este determinată, în principal, de relațiile care se formează între firmă, un calitate de furnizor și clienții săi.

Opusul creanțelor îl reprezintă obligațiile sau datoriile firmei către terți, formate în cadrul relațiilor acesteia cu furnizorii, acționarii, salariații proprii, bugetul statului, băncii etc.

Întrucât în literatura de specialitate și practica economică se folosesc mai multe noțiuni, se propune următoarea terminologie:

obligații în care se include datoriile firmei către terțe persoane fizice sau
juridice, inclusiv obligațiile fiscale;

datorii curente care să cuprindă obligațiile, împrumuturile pe termen
scurt sau ratele scadente pentru împrumuturile pe termen mediu și lung;
datoriile totale, respectiv datoriile curente împreună cu împrumuturile pe

termen mediu și lung.

O asemenea precizare este importantă pentru calcularea unor indicatorii prin care se caracterizează starea financiară a firmei. Întreprinderea poate contracta un împrumut, deci o sursă de finanțare, care poate fi utilizată pentru stingerea unei obligații, dar care devine la rândul ei obligație în momentul scadenței, când trebuie să fie rambursat.

134

În cadrul diagnosticului se analizează, în primul rând, evoluția creanțelor
și obligațiilor în raport cu cifra de afaceri, pentru a pune în evidență raportul
dintre imobilizarea capitalului firmei și cel care privește folosirea surselor atrase.

Pentru o mai bună relevanță, se vor analiza atât evoluția creanțelor și
datoriilor în devize (care au fost transferate în RON la sfârșitul anului) față de
cifra de afaceri aferentă operațiunilor de export, cât și evoluția creanțelor și
datoriilor totale față de cifra de afaceri (care o include și pe cea aferentă

exporturilor realizate).

Nr. INDICATORI

Crt

1. CIFRA DE

AFACERI

2. CREANȚE

3. OBLIGATII

(DATORII

TOTALE)

4. RAPORTUL

CREANTE/OBLI

GAȚII

PERIOADA

N – 1

RON

totală 12225,6216

din relații cu 9587,4910

exteriorul

totală 5627,4984

din relații cu 3154,7910

exteriorul

totală 22315,8393

din relații cu 3457,8720

exteriorul

totala 0.25

din relații cu 0.91

exteriorul

N

% RON %

100 16228,9586 132.74

100 10723,4300 111.85

100 6322,0570 112.34

100 3284,0427 107.27

100 22407,9827 100.41

100 3286,0480 95.03

100 0.28 X

100 1.03 X

Rezultă că în perioada analizată, creanțele și obligațiile cresc într-un ritm
inferior celui aferent cifrei de afaceri, ceea ce influențează favorabil fluxul de
disponibilități. Totuși gradul de imobilizare a capitalului firmei este mai mare
decât cel ce privește folosirea surselor atrase, conducerea societății trebuind să-și
îndrepte atenția spre reducerea creanțelor fără a altera însă relațiile cu clienții.

Asemenea aspecte pot fi puse în evidență și cu ajutorul indicatorilor: Durata de imobilizare a creanțelor (Di)

135

Di = Sdx360 / Rd sau CA , în care:

Sd = soldul mediu al creanțelor

Rd = rulajul debitor al conturilor de creanțe

În practică se folosește cifra de afaceri datorită faptului că bilanțul nu furnizează informațiile referitoare la rulajul conturilor respective.

Durata de folosire a surselor atrase (Df)

Df = Scx360 / R csau Ca , în care:

Sc = soldul mediu al conturilor de obligații
Rc = rulajul creditor al conturilor respective
Situația se poate prezenta astfel:

Nr. INDICATORI N – 1 N

crt

1. Durata de imobilizare a totală 168.0 142.2

creanțelor din relații cu 120.1 115.2

exteriorul

2. Durata de folosire a totală 662.2 503.97

surselor atrase din relații cu 131.6 111.8

exteriorul

NOTA: Calculul s-a făcut pe baza cifrei de afaceri

Mărimea și evoluția indicatorilor demonstrează faptul că deși creanțele
înregistrează creșteri, imobilizarea fondului de rulment este suplinită de sursele
atrase suplimentar (pe total), iar în cazul relațiilor cu exteriorul se verifică

explicația dată anterior.

Cunoașterea acestor aspecte este necesară pentru a putea previziona
necesarul de surse pentru finanțarea exploatării, în perioadele viitoare.
Creanțele și obligațiile trebuie să fie analizate și în raport de gradul de
vechime. Intervalele de vechime utilizate sunt diferite. În mod normal,

136

considerăm că acestea ar trebui să fie până la 30 de zile, între 30 și 90 de zile și peste 90 de zile.

În activitatea practică din țară noastră se folosesc în general următoarele intervale: până la 90 de zile, între 90 de zile și un an și peste un an.
Din acest punct de vedere situația se poate prezenta astfel:

Nr. Specificație Creanțe Obligații

crt. mil. RON % mil. RON %

1. Până la 90 de zile 413 83.4 703 70.1

2. Între 90 de zile și un an 57 11.5 217 21.6

3. Peste un an 25 5.1 83 8.3

TOTAL 495 100 1003 100

Din situația de mai sus rezultă că ponderea principală o dețin creanțele și obligațiile cu o vechime de până la 90 de zile, ceea ce asigură o frecvență corespunzătoare a încasărilor și plăților. Totuși, trebuie reținut faptul că încasarea și respectiv plata la un interval de până la 90 de zile constituie una din cauzele importante ale blocajului financiar, în care au intrat majoritatea societăților comerciale.

Din cele analizate în cuprinsul acestei părți a tezei de doctorat desprindem următoarele:

Avalanșa de noi norme, hotărâri de guvern și legi nu reușesc decât să ne dea dureri de cap și să creeze confuzii în rândul agenților economici. În România în ultimii ani, tratamentul diferențelor de curs valutar a suferit multe schimbări, accentuate de la 1 martie 2003 și de trecerea monedei etalon de la dolarul american la euro.

137

La închiderea exercițiului financiar 2002, cele mai mari neclarități au
izvorât din schimbarea radicală de tratament și înregistrare contabilă a
diferențelor de curs valutar. Astfel tratamentul contabil anterior aplicării
Ordinului ministrului finanțelor nr. 306/2002 (OMF 306/2002), persoanele

juridice înregistrau diferențele favorabile/nefavorabile aferente creanțelor și
datoriilor în valută în contul de diferențe de conversie activ/pasiv, iar după aceea
constituiau provizion pentru riscuri și cheltuieli la nivelul contului 476

„Diferențe de conversie – activ”. Astfel, în balanța de la 31 decembrie 2002, se

regăseau conturile 476 „Diferențe de conversie – activ”, 477 „Diferențe de

conversie – pasiv”, și contul 1518 „Provizioane pentru diferențe de curs

valutar”, constituit la nivelul soldului contului 476 „Diferențe de conversie –
activ”. La 1 ianuarie 2003, transpunerea conturilor „vechi” în conturile „noi” se
face după cum urmează: se transpun sumele din contul 477 „Diferențe de
conversie – pasiv” în creditul contului 117 „Rezultat reportat”, se transpun
sumele din contul 476 „Diferențe de conversie – activ” în debitul contului 117
„Rezultat reportat”, se transpun sumele din contul 1518 „Provizioane pentru
diferențe de curs valutar” în debitul contului 117 „Rezultat reportat”.

Anterior aplicării OMF 306/2002, regula privind diferențele de curs

valutar aferente creanțelor și datoriilor în valută era ca diferențele de curs valutar
erau considerate ca „realizate” efectiv și recunoscute ca venituri și cheltuieli în
momentul încasării creanțelor sau al plății datoriilor respective. OMF 306/2002
prevede în secțiunea a doua „Principii contabile” ca în conformitate cu

principiul independenței exercițiului, „se vor lua în considerare toate veniturile
și cheltuielile corespunzătoare exercițiului financiar pentru care se face
raportarea, fără a se ține seama de data încasării sumelor sau a efectuării
plăților”. De asemenea, în cadrul secțiunii a 3-a „Tratamente contabile”, se
prevede ca „la fiecare dată a bilanțului, elementele monetare exprimate în valută

138

(disponibilități și alte elemente asimilate, cum sunt acreditivele și depozitele
bancare, creanțe și datorii în valută) trebuie raportate utilizând cursul de
schimb de la data încheierii exercițiului”. Diferențele de curs valutar, favorabile
sau nefavorabile, între cursul de la data înregistrării creanțelor sau datoriilor în
valută sau față de cursul la care au fost raportate în situațiile financiare anterioare
și cursul de schimb de la data încheierii exercițiului, se înregistrează la venituri
sau cheltuieli, după caz. În contextul prezentelor reglementări, prin elemente
monetare se înțelege disponibilități bănești, precum și activele/datoriile de
primit/de plătit în sume fixe sau determinabile. Astfel, principiul care stă la baza
înregistrării în contabilitate a diferențelor de curs valutar aferente creanțelor și
datoriilor în valută este acela că astfel de diferențe sunt „realizate” și afectează
rezultatul exercițiului în cursul căruia aceste creanțe/datorii au existat în bilanțul
societății (indiferent dacă au fost încasate/plătite sau nu), și deci diferențele de
curs ar trebui înregistrate în contul de rezultate aferent perioadei respective.

Din punct de vedere fiscal, diferențele favorabile de curs valutar, respectiv
nefavorabile, rezultate în urma evaluării creanțelor și datoriilor în valută,
înregistrate în contabilitate la data schimbării sistemului contabil în contul
„Rezultatul reportat”, ca urmare a retratării sau transpunerii, „sunt venituri

impozabile, respectiv cheltuieli deductibile la data încasării/plății acestora,
pentru perioada retratată sau transpusă”. Totodată, se face precizarea că „nu sunt
deductibile diferențele nefavorabile de curs valutar pentru care au fost constituite
provizioane deductibile fiscal potrivit legii”. Conform acestor reglementări,
diferențele favorabile de curs valutar aferente creanțelor în valută înregistrate la

31.12.2002 vor fi impozabile pe măsura încasării creanțelor, în timp ce
diferențele nefavorabile de curs valutar aferente datoriilor în valută vor deveni
sume deductibile fiscal pe măsura plății datoriilor, dar numai în limita sumei
nededuse prin constituirea provizionului deductibil la 31.12.2002. Menționăm că

139

diferențele de curs între 1 ianuarie 2003 și data plății/încasării

datoriilor/creanțelor respective sunt deductibile/impozabile în anul în care sunt recunoscute în contul de profit și pierdere ca venituri și cheltuieli din punct de vedere contabil.

Atât legislația fiscală cât și cea contabilă, precum și fluctuațiile continue a cursurilor valutare, fac aproape imposibilă clarificarea unei soluții optime în ceea ce privește contabilizarea și impozitarea diferențelor de curs valutar astfel încât să fie avantajați atât agenții economici cât și statul.

140

CAPITOLUL IV

MANAGEMENTUL RISCULUI VALUTAR PRIN

UTILIZAREA PRODUSELOR FINANCIARE DERIVATE

4.1. Prezentarea, descrierea și clasificarea generală a produselor
financiare derivate

Ingineria financiară modernă a apărut în anii ’70 datorită unei probleme
foarte spinoase: piețele financiare deveniseră mai volatile în comparație cu
ultimii 20 de ani. Deoarece această volatilitate putea afecta valoarea
întreprinderilor listate, managerii au perceput-o ca pe un risc și au căutat să o
evite. Inițial, multe companii au încercat să realizeze modele de previziune mai
bune. Dacă puteau să anticipeze schimbările de preț, atunci puteau evita riscul.
Deloc surprinzător, aceste eforturi de previziune nu au avut mereu succes
datorită eficienței pieței de capital, care nu poate fi ușor influențată din afară.

Aplicând practic principiile de bază ale finanțelor private, managerii financiari au dezvoltat o varietate de instrumente derivate pe care companiile le puteau folosi pentru a face față riscurilor financiare. Măsurile luate de întreprinderi pentru a evita riscurile cu care se confruntă, se bazează pe legătura dintre principiile finanțelor, instrumentele financiare derivate și operațiunile de acoperire a riscurilor și au la bază următoarele elemente:

141

căutarea de oportunități pentru dezvoltarea derivatelor care permit
întreprinderii să facă față mai bine riscurilor financiare la care este expusă;
tranzacții în două sensuri: utilizarea derivatelor pentru a-i plăti pe alții să-

și asume riscurile, derivatele nu elimină riscurile dar le transferă asupra altor companii;

pentru a transfera riscul asupra unei alte părți, trebuie oferit un venit care
să compenseze în întregime riscul;

eficiența pieței de capital constă în aceea că nu se pot prevedea mișcările
ratelor dobânzilor, ale prețurilor mărfurilor și ale cursurilor de schimb
valutar, cu maximă precizie, deoarece aceste „prețuri financiare” au o
importantă componentă aleatorie într-o piață eficientă;

avantajul comparativ înseamnă: a plăti pe alții pentru a suporta riscurile,
poate fi mai avantajos decât să înfrunți riscul, dacă prețul este mic.
Derivatele sunt instrumente financiare a căror valoare depinde de prețul
unui alt activ. Există patru tipuri de bază de derivate care sunt utilizate pentru a realiza derivatele complexe. Acestea sunt:

contracte forward;

contracte futures;
contracte options;
contrate swap.

Categoriile de instrumente financiare derivate, sunt de multe ori denumite, pe piața de capital, titluri financiare.

Titlurile financiare derivate sunt produse bursiere rezultate din contracte
încheiate între emitent și beneficia și care dau dreptul cumpărătorului asupra
unor active ale emitentului, la o scadență viitoare, în anumite condiții de
contract. Valoarea pe piață a acestor titluri derivă din activele ce s-au titularizat:
mărfuri, devize, active financiare, indici bursieri. De exemplu, în România se

142

tranzacționează pe piața RASDAQ indicii bursieri ai societăților de investiții financiare (SIF).

Formarea și dezvoltarea pieței de capital în țara noastră în ultimii ani, a
produs mutații importante în activitatea și structura financiară a societăților
comerciale, legate de calitatea acestora de emitent de valori mobiliare și de
investitor în valori mobiliare. Recent s-au reglementat7 tranzacțiile cu
instrumente financiare derivate (contracte futures și contracte cu opțiuni) având
ca active suport mărfuri, active financiare și orice alte active suport aprobate de
CNVM.

În accepțiunea Standardelor Internaționale de Contabilitate (IAS 39

Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare), un instrument derivat este un

instrument financiar:

a cărei valoare se modifică în funcție de evoluția unei rate specificate a
dobânzii, a prețului unui titlu, a prețului unor mărfuri, a cursului de
schimb valutar, a unui indice de preț sau de curs, a unei clasificări de
credit sau a unui indice de credit orice alt element variabil similar;
care nu necesită nici o investiție netă inițial sau o investiție netă inițială de
valoare mică în comparație cu alte tipuri de contracte ce au o reacție
similară la modificarea condițiilor de piață;

care se decontează la o dată stabilită în viitor.

Activele financiare derivate și datoriile financiare derivate sunt întotdeauna considerate a fi păstrate pentru tranzacționare dacă nu sunt desemnate și nu sunt, în fapt, instrumente de acoperire a riscului.

Operațiunea de acoperire a riscurilor, presupune desemnarea unuia sau
mai multor instrumente de acoperire, astfel încât modificarea valorii juste a

7 OUG privind piețele reglementate de mărfuri și instrumente financiare derivate nr.27/13 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial 232/aprilie 2002.

143

acestora să compenseze total sau parțial modificările valorii juste sau a fluxurilor de numerar ale unui element de acoperit.

Un element acoperit împotriva riscurilor reprezintă un activ, o datorie, un angajament ferm sau o tranzacție preconizată în viitor care:
expune întreprinderea la riscul modificării valorii juste sau a fluxurilor
viitoare de numerar ;

din punctul de vedere al contabilității operațiunilor de acoperire este
desemnat ca fiind acoperit.

Un instrument de acoperire împotriva riscurilor, din punct de vedere
contabil, reprezintă un instrument derivat desemnat, sau un alt activ financiar sau
datorie financiară a cărei valoare justă sau fluxuri de numerar se preconizează să
compenseze modificările valorii juste sau fluxurilor de numerar aferente unui
element desemnat ca element acoperit. Totuși, conform IAS 39 Instrumente
financiare: recunoaștere și evaluare, un activ financiar sau o datorie financiară
nederivată poate fi desemnată ca instrument de acoperire pentru contabilitatea
operațiunilor de acoperire numai dacă acoperă riscul de modificare a cursului de
schimb valutar.

Eficiența unei acoperiri reprezintă gradul în care compensarea modificărilor în valoarea justă sau în fluxurile de numerar atribuibile unui risc acoperit, se realizează prin instrumentul de acoperire.

Instrumentele derivate reprezentative sunt contractele futures și la termen
(forward), contractele swap și contractele opțiuni. Un instrument derivat are, de
obicei, o valoare standardizată pe piețele financiare numită valoare națională, ce
reprezintă valoarea unei valute, a unui număr de acțiuni, a unui număr de unități
de greutate sau volum sau altor unități specificate în contract. Totuși, în cazul
unui instrument derivat, nu se cere ca deținătorul sau subscriptorul (vânzătorul)
să investească sau să primească valoarea noțională în momentul inițierii

144

contractului. În schimb, în cazul unui instrument derivat, s-ar putea solicita o plată fixă ca rezultat al unui eveniment viitor ce nu depinde de o valoare noțională. Este aplicarea practică a avantajului comparativ.

Elementul de bază și condiția definitorie a unui instrument derivat este faptul că necesită o investiție netă inițială de valoare mică comparativ cu alte contracte care reacționează similar la condițiile de piață. Un contract de opțiune îndeplinește condițiile acestei definiții deoarece prima este semnificativ mai mică decât investiția ce ar fi necesară pentru obținerea instrumentului financiar de bază (a activului suport) cu care este corelată opțiunea.

Costurile de tranzacționare ale instrumentelor financiare derivate includ onorariile și comisioanele plătite agenților, consultanților, brokerilor și dealerilor, cotizații pentru agențiile de reglementare și burse, precum și taxe și cheltuieli de transfer.

Instrumentele financiare derivate, urmează criteriile de diferențiere ale activelor financiare și ale datoriilor financiare pe care le generează în contabilitatea deținătorului și anume:

Datoriile deținute în scopul tranzacționării sunt datorii derivate ce nu sunt instrumente de acoperire a riscurilor și reprezintă, de exemplu, obligația de livrare a titlurilor de valoare împrumutate de un vânzător descoperit. Faptul că o datorie este utilizată pentru finanțarea activităților comerciale, nu înseamnă că acea datorie este deținută în scopul tranzacționării.

Împrumuturile și creanțele generate de întreprindere sunt de natura unui
împrumut obținut de o întreprindere ca parte dintr-un împrumut de la un alt
creditor. Acesta este considerat ca fiind emis de întreprindere cu condiția să fie
finanțat de întreprindere la data la care împrumutul este creat de celălalt creditor.
Totuși, achiziționarea unei participații într-un fond comun de împrumuturi sau
creanțe, de exemplu, în cadrul unei titularizări, de exemplu, reprezintă o

145

cumpărare și nu o emisiune deoarece întreprinderea nu a furnizat bani, mărfuri
sau servicii în mod direct debitorilor de bază și nici nu și-au achiziționat
participațiunea printr-o participare cu un alt creditor la data la care au fost emise
creditele sau creanțele de bază. De asemenea, o tranzacție care, în esență,
reprezintă o operațiune de cumpărare a unui împrumut creat anterior, de
exemplu, un împrumut către o entitate neconsolidată cu un scop special, ce este
efectuat pentru a finanța achizițiile acesteia de împrumuturi create de alții, nu
reprezintă un împrumut creat de întreprindere. Un împrumut obținut de o
întreprindere într-o combinare de întreprinderi este considerat a fi omis de
întreprinderea achizitoare cu condiția ca acesta să fi fost clasificat în mod similar
de către întreprinderea achizițioantă. Împrumutul este evaluat la momentul
achiziției conform IFRS 3 Combinări de întreprinderii8. Un împrumut obținut
printr-un proces de sindicalizare constituie un credit emis deoarece fiecare
creditor participă la crearea creditului și furnizează lichiditățile direct debitorilor.

Împrumuturile sau creanțele obținute de o întreprindere (nu emise de aceasta), sunt clasificate corespunzător ca fiind păstrate până la scadență, disponibile pentru vânzare sau păstrate pentru tranzacționare, după caz.

Activele financiare disponibile pentru vânzare sunt clasificate ca
disponibile pentru vânzare dacă nu fac parte din una dintre celelalte trei categorii
de active financiare – păstrate pentru tranzacționare, păstrate până la scadență,
precum și împrumuturi sau creanțe create de întreprindere. Un activ financiar
este clasificat ca păstrat în scopul tranzacționării, și nu ca disponibil pentru
vânzare, în cazul în care face parte dintr-un portofoliu de active similare pentru

8 Standardul Internațional de Raportare Financiară 3 „Combinări de întreprinderi” înlocuiește IAS 22

Combinări de întreprinderi (emis în 1998). IFRS 3 înlocuiește, de asemenea, următoarele interpretări:

SIC-9 Combinări de întreprinderi – clasificare fie ca achiziții, fie ca uniuni de interese; SIC – 22 Combinări de

întreprinderi – ajustare ulterioară a valorilor juste și a fondului comercial raportate inițial; SIC – 28 Combinări de întreprinderi – „data schimbului” și valoarea justă a instrumentelor de capital.

146

care există un model de tranzacționare în scopul obținerii de profit din fluctuațiile pe termen scurt ale prețului sau ale marjei intermediatorului.
Instrumente derivate încorporate. Un instrument derivat poate reprezenta
o componentă a unui instrument financiar derivat hibrid care include atât un instrument derivat, cât și un contract de bază, numit uneori „gazdă”, având ca efect faptul că modul de variație a unor fluxuri de numerar generate de instrumentul derivat este similar cu cel al unui instrument de sine stătător. Un instrument derivat încorporat generează anumite fluxuri sau toate fluxurile de numerar pentru care, astfel s-ar stipula în contract modificarea acestora în funcție de o variabilă specificată ca rata dobânzii, prețul titlului, prețul mărfii, rata de schimb valutar, indice de preț sau indicele ratei sau alte variabile. El trebuie diferențiat de contractul de bază – gazdă – și considerat ca un instrument derivat, în concordanță cu IAS 39 Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

• caracteristicile și riscurile economice aferente instrumentelor derivate încorporate nu sunt strâns legate de caracteristicile economice și riscurile aferente contractului de bază;

• un instrument distinct conținând aceleași condiții sau termeni ca și
instrumentul derivat încorporat corespunde definiției unui instrument derivat;

• un instrument hibrid (combinat, complex) nu este evaluat la

valoarea justă cu modificări ale valorii juste raportate în profitul net sau pierderea netă.

În cazul în care un instrument derivat este distinct, contractul de bază însuși trebuie contabilizat conform IAS 39 Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare, dacă este prin el însuși, un instrument financiar și în concordanță cu alte Standarde Internaționale de Contabilitate corespunzătoare în cazul în care nu este un instrument financiar.

147

Atunci când caracteristicile și riscurile economice ale unui instrument derivat încorporat nu sunt considerate a fi strâns corelate cu contractul de bază și presupunând că, de asemenea, sunt îndeplinite condițiile de separare din paragrafele de mai sus, o întreprindere, în concordanță cu IAS 39 Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare va înregistra instrumentul derivat încorporat în mod separat de contractul de bază.

Exemple ale unor asemenea situații pot fi:

• o opțiune de vânzare asupra unui instrument de capitaluri proprii deținut
de o întreprindere nu este strâns corelată cu instrumentul de capitaluri
proprii de bază;

• o opțiune de cumpărare încorporată într-un instrument de capitaluri proprii
de bază din perspectiva deținătorului (din perspectiva emitentului,

opțiunea de cumpărare este un instrument de proprietate al emitentului
dacă acesta trebuie să deconteze sau are dreptul să solicite decontarea în
acțiuni, caz în care este exclus din aria de aplicabilitate a IAS 39

„Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare”;

• o opțiune sau o prevedere de extindere automată a termenului – scadenței –
unei datorii nu este strâns înrudită cu contractul de credit de bază deținut
de o întreprindere, cu excepția cazului în care, la momentul extinderii
termenului, are loc o ajustare simultană a ratei de piață a dobânzii;
• plățile dobânzii nu sunt strâns înrudite cu instrumentul de datorie de bază
sau cu contractul de asigurare deoarece, sunt înrudite riscurile aferente
instrumentului derivat de bază și instrumentului derivat încorporat ;
• plățile dobânzii sau de capital indexat de marfă – prin care valoarea

dobânzii sau capitalului este indexată la prețul unei mărfuri – nu sunt
strâns înrudite cu instrumentul de datorie de bază sau cu contractul de

148

asigurare, deoarece riscurile aferente instrumentului derivat de bază și instrumentului derivat încorporat sunt diferite;

• posibilitatea de conversie în capitaluri proprii încorporată într-un

instrument de datorie nu este strâns înrudit cu instrumentul de datorie de

bază;

• o opțiune de cumpărare sau de vânzare asupra unui împrumut emisă,
prima de emisiune sau de rambursare semnificativă nu este strâns corelată
cu instrumentul de datorie, cu excepția cazului în care instrumentul de
datorie este răscumpărabil la inițiative emitentului au investitorului la o
valoare ce reprezintă valoarea sa după capitalizare;

• acordurile cunoscute ca instrumente derivate de credit ce sunt încorporate
într-un instrument de împrumut de bază și care permit unei părți să
transfere riscul de credit al unui activ, pe care îl poate deține efectiv sa nu,
unei alte părți sunt strâns înrudite cu instrumentul de împrumut de bază.
Astfel de derivați de credit permit garantului să-și asume riscul de credit
asociat unui activ de referință fără cumpărarea directă a acestuia.
În alte situații, caracteristicile și riscurile economice ale unui produs
derivat încorporat sunt considerate a fi strâns asociate cu caracteristicile și
riscurile economice ale contractului de bază, ca în exemplele ce urmează:
În conformitate cu IAS 39 Instrumente financiare: recunoaștere și

evaluare, o întreprindere nu consideră produsul derivat încorporat separat de contractul de bază în următoarele condiții:

derivatul încorporat este legat de o rată a dobânzii ori de un index al ratei
dobânzii ce poate modifica valoarea acesteia care ar fi plătită sau primită
prin contractul de datorie de bază – aceasta deoarece IAS 39 Instrumente
financiare: recunoaștere și evaluare, nu permite ca datoria cu o rată

149

variabilă să fie tratată ca o datorie cu rată fixă cu un produs derivat încorporat);

un produs derivat asupra ratelor dobânzii este considerat a fi strâns corelat
curata dobânzii asupra unui instrument de împrumut în cazul în care la
emiterea instrumentului contractul de bază este la sau peste rata pieței
dobânzii, iar contractul cap sau floor este la sau sub rata pieței dobânzii,
iar contractul cap sau floor nu este echilibrat în raport cu instrumentul de
bază – gazdă – ;

produsul derivat încorporat reprezintă un flux de plăți de capital sau
dobândă exprimat într-o monedă străină. Un astfel de instrument derivat
nu este distinct de contractul de bază deoarece IAS 21 „Efectele variație
cursurilor de schimb valutar”, prevede ca și câștigurile și pierderile din
conversia valutei aferente întregului element monetar de bază să fie
recunoscute în profitul net și în pierderea netă;

contractul de bază nu este un instrument financiar și cere plăți exprimate
în moneda mediului economic primar în car operează oricare parte la
contract sau în moneda în care prețul mărfurilor sau serviciilor asociate
primite sau livrate este în mod obișnuit exprimat în comerțul internațional)
de exemplu, dolarul american pentru tranzacțiile cu petrol brut). Altfel
spus, un astfel de contract nu este considerat ca un contract de bază
incluzând instrumentul derivat încorporat în monedă străină;
un instrument derivat încorporat reprezintă o opțiune de plată în avans cu
un preț de exercitare ce nu are ca rezultat un câștig sau o pierdere
semnificativă;

instrumentul derivat încorporat reprezintă o opțiune de plată în avans care
este încorporată într-un flux numai de dobândă sau numai de principal
(valoarea nominală) care a rezultat inițial din separarea dreptului de a

150

primi fluxurile de numerar contractuale ale unui instrument financiar și care nu conține nici o condiție ce nu este prezentă în contractul de împrumut de bază original;

într-un contract de bază de leasing, instrumentul derivat încorporat poate
fi: un indice corelat cu inflația, cum ar fi un indice al plăților de leasing
corelat la indicele prețului unui bun de larg consum, plăți de leasing
(redevențe) eventuale având la bază vânzări corelate, redevențe având la
bază rate de dobândă variabile;

instrumentul financiar încorporat reprezintă o rată a dobânzii sau un indice
al ratei dobânzii ce nu modifică plățile dobânzii nete, care, dacă ar fi
plătită prin contractul de bază, deținătorul nu și-ar recupera în mod
substanțial toate investițiile înregistrate sau (în cazul unui instrument

derivat care este o datorie) emitentul ar plăti o rată mai mare decât dublul ratei pieței la inițierea contractului.

În cazul în care, conform regulilor cerute de IAS 39 Instrumente

financiare: recunoaștere și evaluare, o întreprindere trebuie să separe un instrument derivat încorporat de contractul de bază al acestuia, dar nu are posibilitatea să evalueze separat instrumentul derivat încorporat fie în momentul
achiziției, fie la o dată de raportare financiară ulterioară, aceasta trebuie să trateze întregul contact combinat cu un instrument financiar păstrat pentru tranzacționare.

Regula generală de recunoaștere inițială impusă de IAS 32 și IAS 39, este aceea că, o întreprindere trebuie să recunoască un activ financiar sau o datorie financiară în bilanț atunci și numai atunci când aceasta devine parte la prevederile contractuale ale instrumentului. Ca o consecință a acestui principiu o întreprindere recunoaște în bilanțul său ca active sau datorii toate drepturile și obligațiile contractuale rezultând din instrumente derivate.

151

După recunoașterea inițială, o întreprindere trebuie să evalueze activele financiare, inclusiv instrumentele derivate ce constituie active, la valoarea lor justă, fără nici o deducere a costurilor de tranzacționare ce ar putea să apară din vânzare sau altă ieșire, excepție făcând următoarele categorii de active financiare, ce ar trebui evaluat diferit:

împrumuturile și creanțele create de întreprindere și care nu sunt păstrate
în scopul tranzacționării;

plasamentele păstrate până la scadență;

toate activele financiare ce nu au un preț cotat pe piața activă și a căror
valoare justă nu poate fi evaluată credibil.

Aceste acte financiare care sunt excluse de la evaluarea pe baza valorii juste și care au o scadență, trebuie evaluate la costul amortizat, utilizând metoda ratei efective a dobânzii. Acelea care nu au o scadență fixă trebuie cuantificate la cost. Toate acțiunile financiare trebuie supuse unui test de depreciere.

Există prezumția că valoarea justă poate fi determinată credibil pentru cele
mai multe dintre activele financiare clasificate ca disponibile pentru vânzarea sau
păstrarea pentru tranzacționare. Cu toate acestea, această prezumție poate fi
greșită pentru un plasament într-un instrument de capitaluri proprii ce nu are un
preț cotat pe o piață activă și pentru care alte metode de estimare a valorii juste
sunt în mod evident, inadecvate sau inoperabile. Prezumția poate fi, de
asemenea, greșită pentru un instrument derivat atașat acestui instrument de
capitaluri proprii și care trebuie decontat prin remiterea acestuia. În cazul în care
un activ financiar trebuie evaluat la valoarea justă, iar valoarea lui justă este
negativă, acesta este contabilizat ca fiind o datorie financiară.

Activele financiare ce sunt desemnate ca elemente de acoperire împotriva riscurilor sunt subiect al evaluării conform prevederilor contabilității operațiunilor de acoperire împotriva riscurilor.

152

4.2. Riscurile tranzacțiilor cu produse financiare

4.2.1. Definirea riscului și categoriile de risc

Tranzacțiile cu instrumente financiare pot avea ca rezultat pentru o
întreprindere asumarea sau transferarea către alte părți a unuia sau mai multora
dintre riscurile financiare. Definiția de principiu a riscului este dată de
posibilitatea unor consecințe nefavorabile. Aceasta corespunde și concepției
anglo-saxone după care expunerea la risc este starea de a fi neacoperit
împotriva realizării unor consecințe nefavorabile. Cu toate acestea,
întreprinderile dau interpretări diferite acestor „consecințe nefavorabile”. Unii
pot considera că numai pierderea contabilă reprezintă un astfel de fenomen. Alții
consideră că variabilitatea sau inconsistența veniturilor, adică o fluctuație în preț
sau încasări de plăți, este de fapt o astfel de consecință nefavorabilă.

În concepția americană, riscul este definit drept o variație probabilă a
rezultatelor financiare, sau o nesiguranță. Expunere la risc exprimă deci,
vulnerabilitatea la consecințe adverse, nesiguranța, potențial pentru pierdere, sau
un anumit grad de variabilitate al venitului. Rezultatele financiare viitoare sau
diversele activități ale firmei sunt supuse unui risc de nesiguranță deoarece ele
depind de prețuri viitoare nesigure. În unele cazuri, acest risc de preț este
necontrolabil deoarece depinde de factori precum progresul în tehnologie. De
exemplu, scăderea continuă a costurilor semiconductorilor a condus la scăderea
costurilor calculatoarelor. Unele riscuri de preț se referă la mărfuri standardizate,
rate ale dobânzii și rate de schimb valutar. Aceste riscuri pot fi controlate
folosind instrumente derivate și alte tehnici de acoperire. Spunem controlate și
nu reduse deoarece administrarea riscurilor de cele mai multe ori implică mai
degrabă a înlocui un risc cu altul decât a-l reduce total.

153

De aici rezultă că există două viziuni diferite asupra riscului și asupra expunerii la risc: viziunea unilaterală și cea bilaterală a riscului. Aceste viziuni diferite sunt prezentate în conținutul Standardelor Internaționale de Contabilitate privind instrumentele financiare și stau la baza diferențierii tipurilor de relații de acoperire: acoperiri ale riscului de pierdere: acoperirea valori juste, acoperiri care reduc variabilitatea în încasări: acoperirea fluxului de numerar, și acoperirea unei investiții nete într-o entitate străină.

După modul în care o companie reușește să își acopere expunerile la risc se poate stabili cum interpretează riscul. Dacă riscul este văzut ca risc de pierdere, avem o viziune unilaterală asupra riscului și aceasta va desemna pentru acoperire un instrument financiar derivat unilateral (one-sided derivative), cum ar fi opțiunea de cumpărare. O opțiune de cumpărare reduce posibilitatea pierderii lăsând în același timp deschisă oportunitatea câștigului. Dacă însă riscul e văzut drept variabilitate în încasări, avem de-a face cu o viziune bilaterală a riscului și compania va desemna pentru acoperire un instrument derivat bilateral (two-sided derivates), cum ar fi un contract forward sau futures. Acest tip de instrumente nu numai că reduc riscul de pierdere, ci și pe cel de câștig, astfel încât elimină variația încasărilor. Unii ar putea prefera folosirea acestor din urmă instrumente financiare, chiar dacă se dorește acoperirea riscului de pierdere, deoarece acest gen de instrumente în general, cu costuri de tranzacționare mai mici decât cele unilaterale.

O altă problemă este evaluarea sau măsurarea expunerii la risc.
Expunerea la risc poate fi măsurată unilateral, ca probabilitate a pierderii, sau
bilateral prin raportarea la valoarea așteptată și diferența încasărilor efective față
de aceasta. Strategia asumată pentru reducerea riscurilor prin atenuarea
posibilității de întâmplare a consecințelor nefavorabile poate fi realizată prin
descreșterea probabilității de pierdere sau reducerii variației rezultatelor. O

154

discuție extinsă asupra acestor probleme, inspirată din concepția anglo-saxonă, ar putea releva dificultățile în evaluarea reducerii riscurilor.

Următorul exemplu ilustrează punctul de vedere unilateral vizavi de cel bilateral al riscului și discută dificultățile asociate cu măsurarea riscului din punctul de vedere unilateral.

STUDIU DE CAZ: S.C. „GAMA” și S.C. „BETA” dețin active formate
din stocuri de produse și cred că sunt expuse unei schimbări în valoarea acestui
activ în eventualitatea modificării prețului de piață a acestor produse. Cele două
firme au viziuni diferite asupra expunerii la risc. În viziunea unilaterală firma
„GAMA” se consideră expusă unei pierderi, un preț mai scăzut al produsului
generează o valoare mai mică a stocului de produse. Societatea nu consideră
totuși posibilitatea unei creșteri în prețul produsului să fie un risc, deoarece acest
lucru ar genera un câștig, un plus valoric în stocul de produse. Societatea este
totuși interesată să se protejeze împotriva eventualelor pierderi fără a sacrifica
însă și potențialele câștiguri. Ea alege să folosească o opțiune pentru a-și acoperi
expunerea. Această opțiune care presupune cheltuieli imediate pentru prima de
cumpărare a opțiunii va reduce doar posibilitatea pierderii. În viziunea bilaterală,

S.C.”BETA” se consideră expusă atât unei descreșteri, cât și a unei creșteri în valoare a inventarului, deoarece oricare dintre ele se traduce într-o fluctuație a încasărilor. S.C. „BETA” este interesată în menținerea stocului prin sacrificarea eventualelor câștiguri pentru a compensa eventualele pierderi. Ea alege să folosească un contract forward pentru a se acoperi, care elimină posibilitatea atât a unei pierderi, cât și al unui câștig.

Se impune întrebarea: cum ar trebui să fie măsurată reducerea riscurilor?
Din punct de vedere al reducerii probabilității la pierdere?
Luând ca bază micșorare dispersiei veniturilor în jurul unei valori
estimate?

155

Se reduce cu adevărat riscul dacă atât valoarea estimată cât și dispersia
încasărilor scad, sau dacă ambele cresc în același timp?

Sursele de risc. Tranzacțiile cu instrumente financiare pot avea ca rezultat
pentru o întreprindere asumarea sau transferarea de către părțile contractante a
unuia sau a mai multor riscuri financiare. Sursele de risc pot fi directe sau
indirecte. Multe expuneri la risc sunt considerate ca provenind „direct” din
modificări în prețul pieței. Schimbarea în valoare sau în fluxul de încasări și
plăți atât a expunerii, cât și a instrumentelor de acoperire a riscurilor este o
consecință directă a unei modificări în prețul pieței. Sunt și alte expuneri la risc
care nu provin direct din schimbări în prețurile pieței, ci mai degrabă sunt
descrise ca asociate unor schimbări în rata dobânzii, cursul de schimb sau prețul
bunurilor. O expunere la risc indirectă de care se vorbește frecvent este riscul
strategic, care este asociat cu mediul de competiție în care firma își desfășoară
activitatea. Un exemplu al riscului strategic poate fi expunerea percepută la o
scădere a cursului yenului japonez de către un producător intern (de exemplu,
american) fără activitate de export dar al cărui principal competitor este un
producător japonez. Un yen mai slab poate permite acestuia din urmă să vândă
bunuri importate din Japonia mai ieftin, destabilizând prețurile practicate de
producătorul intern și reducându-i câștigul din încasări. O schimbare în cursul de
schimb yen – dolar nu poate fi observată în mod direct ca afectând venitul din
încasări. În general, nu poate fi identificată nici o tranzacție care să reflecte
această expunere la risc. Adesea, ceea ce se încearcă să se acopere este chiar
absența tranzacțiilor, adică riscul ca vânzările să nu se mai producă. Prin urmare,
expunerea este indirectă și bazată pe schimbarea forțelor competitive.
Producătorul se poate proteja împotriva „riscului” cu un produs care ar oferi
câștiguri în schimbul devalorizării yenului, compensând astfel încasările mai
mici.

156

Extinderea contabilității speciale de acoperire și asupra expunerilor la
riscuri strategice se poate confrunta cu dificultățile în evaluarea expunerilor, cu
incapacitatea evaluării eficacității rezultatelor, cu scenarii imposibil de acoperit
și ca urmare, amânări de la recunoaștere care nu ar putea fi verificate obiectiv.

Riscurile financiare recunoscute de IAS 32 și care se pot manifesta la nivelul unei întreprinderi sunt:

a) Riscul de preț – noțiunea și termenul de „risc de preț” încorporează nu
numai riscul de pierdere potențială dar și riscul potențialului câștig. Există
trei tipuri de astfel de riscuri:

riscul valutar;

riscul ratei dobânzii;
riscul de piață.

b) Riscul de credit – este riscul ca una din părțile contractante ale produsului
financiar să nu execute obligația asumată, cauzând celeilalte părți o
pierdere financiară. Se mai numește și risc de contrapartidă.
c) Riscul de lichiditate – numit ș riscul de finanțare, este riscul ca o

întreprindere să întâlnească dificultăți în procurarea fondurilor necesare
pentru îndeplinirea angajamentelor aferente instrumentelor financiare.
Riscul de lichiditate poate rezulta din incapacitatea de a vinde repede un

activ financiar la o valoare apropiată de valoarea sa justă.

d) Riscul fluxului de numerar – este riscul ca valoarea fluxurilor de

numerar viitoare asociate unui instrument financiar monetar să fluctueze. De exemplu, în cazul unui instrument de împrumut cu rată variabilă, astfel de fluctuații constau în schimbarea ratei dobânzii efective a instrumentului financiar fără o schimbare corespondentă a valorii sale juste. Este numit și riscul de cash-flow.

157

Un rezumat al categoriilor de riscuri de piață și al tehnicilor de acoperire se prezintă după cum urmează:

Categorii de riscuri de preț

1. Riscul ratei dobânzii apare atunci când rentabilitatea unei investiții sau costul unei finanțări diferă de valorile previzionate, sub influența variației ratei dobânzii.

EXEMPLU:

• creșterea ratei dobânzii în cazul
îndatorării cu rată variabilă, al

plasamentelor cu rată fixă și al îndatorării viitoare;

• scăderea ratei dobânzii în cazul îndatorării cu rată fixă, al plasamentelor cu rată variabilă și al plasamentelor viitoare. 2. Riscul valutar sau al cursului de schimb, apare în două situații:

• importuri sau exporturi facturate în
devize (riscul schimbului comercial);
• împrumuturi acordate sau

contractate în devize (riscul schimbului

financiar);

3. Riscul de piață apare în cazul scăderii generale a activelor financiare, îndeosebi al scăderii cursului acțiunilor.

Produse financiare ce acoperă riscurile

1. Acoperirea riscului ratei

dobânzii, prin folosirea

contractelor:

OPȚIUNI ȘI SWAP

2. Acoperirea riscului valutar prin:

OPȚIUNI ȘI SWAP

3. Acoperirea riscului de piață prin

FUTURES și OPȚIUNI

Exemplificări ale expunerii la riscul valorii de piață:

• o societate comercială are un angajament de a acorda un împrumut în
dolari la o rată fixă și dorește să se protejeze împotriva unei creșteri a ratei
dobânzii care ar expune-o la o pierdere în valoarea de piață a acestui

158

angajament și la o reducere a câștigului dacă finanțarea pentru acest angajament ar trebui să fie obținută la o rată a dobânzii mai mare;

• o societate comercială are un angajament ferm de cumpărare de bunuri, la
un preț fixat, aceasta crează o expunere la valoarea de piață. Dacă prețul
pieței pentru acel bun scade, firma este expusă unei pierderi provenind din
faptul că ea trebuie să cumpere bunurile la prețul fixat dinainte, mai mare;

• o societate comercială intră într-un angajament ferm de vânzare de bunuri
la un preț fixat, prin aceasta ea este expusă riscului ca prețul pieței pentru
bunul respectiv să crească, generând o pierdere în valoarea acestui
contract.

O caracteristică comună a fiecărui exemplu din cele de mai sus, este că societatea deține sau datorează un bun, cu preț fixat dinainte sau o obligație sau a intrat într-un contract cu un preț fixat. Dacă prețurile pieței se modifică, societatea va câștiga sau va pierde în ceea ce privește valoarea de piață a activelor sale, obligații și angajamente ferme.

Exemplificări ale riscului de cash-flow:

Un investitor are un credit acordat cu rată variabilă cu data scadenței în trei săptămâni. Nesigur de o potențială creștere în rata dobânzii la data scadenței, investitorul intră într-un angajament de tip forward.

Considerarea expunerilor ca o diferență netă între lichiditatea activelor și exigibilitatea obligațiilor.

Într-o altă abordare, unele societăți, își pot evalua expunerile la risc ca
diferență sau ca variație a activelor și obligațiilor (pasivelor). De exemplu, dacă
o instituție financiară are pasive de genul depozitelor pe termen scurt cu dobândă
și active cu rată fixă pe termen lung, va fi expusă dacă dobânda de piață crește.
În acest caz, expunerea poate fi descrisă din punct de vedere al cash-flow-ului
sau valorii de piață. Din perspectiva cash-flow-ului, o creștere a ratelor dobânzii

159

va mări fluxul de plăți care nu va afecta fluxul de încasări al activelor pe termen
lung, cu rată fixă. Astfel marja de câștig a ratei dobânzii va descrește. Din
perspectiva valorii de piață, valoarea de piață a depozitelor pe termen scurt nu va
fi afectată de o creștere a ratei dobânzii. Cu toate acestea, valoarea de piață a
împrumuturilor acordate va descrește dacă rata dobânzii scade. Depinzând din
ce perspectivă privește, activul sau pasivul care mărește expunere la risc poate fi
diferit. Împrumuturile acordate, pe termen lung, cu rata fixă nu contribuie la
variația fluxului de încasări și plăți dacă sunt deținute până la maturitate
(ignorând riscul creditării), ele nu măresc riscul firmei la scăderea valorii de
piață.

Din cele de mai sus rezultă că expunere la risc (ca o condiție a

contabilității speciale de acoperire a riscurilor) poate să fie definită atât în
termenii valorii de piață cât și în termenii variabilității încasărilor și plăților. În
multe circumstanțe, reducând riscul valorii de piață se creează o expunere la
riscul de cash-flow și invers. Ar trebui ca cele două tipuri de expuneri din cadrul
aceleiași firme să se încadreze pentru contabilitatea specială? Dacă este așa, cum
poate acest lucru să fie realizat, demonstrând totodată reducerea riscului?

Există însă și alte abordări în teoria și practica riscurilor financiare. Cele recunoscute de Standardele contabile americane se împart în următoarele categorii: risc de schimb valutar, risc al ratei dobânzii, risc al mărfii, risc de modificare a prețului pieței.

Riscul de schimb valutar. Societățile de comerț exterior care operează
peste hotare sunt expuse la riscul modificării ratelor de schimb ale monedelor. Se
constată în practică efecte ale modificării ratelor de schimb asupra vânzărilor
raportate, veniturilor, cash-flow-urilor, activelor, capitalurilor și chiar asupra
profitului net. Aceste efecte, de asemenea, distorsionează ratele financiare de
analiză bazate pe aceste date. Riscurile contabile întâmpinate de companiile

160

multinaționale din cauza riscului de schimb valutar , pot fi sintetizate după cum urmează:

• veniturile raportate denominate în valute externe variază după
transformarea în moneda națională, depinzând de cursul mediu de schimb
al perioadei;

• cash-flow-urile raportate denominate în moneda străină variază după
transformare, depinzând de cursul mediu de schimb al perioadei;

• activele și pasivele raportate denominate în valute externe variază după
transformare în moneda națională, depinzând de cursul mediu de schimb
al perioadei;

• cash-flow-urile viitoare în monedă străină depind de rata de schimb
actuală la momentul la care cash-flow-ul se întâmplă.

Efectele economice ale ratelor de schimb valutar, pot fi diferite de efectele
lor contabile. Numai în anumite cazuri riscul economic este , în mod necesar,
egal cu riscul contabil. Firmele cu risc de schimb valutar pot să decidă, dacă să
acopere cu prioritate riscul contabil sau pe cel economic al activităților lor
externe. Unele critici la adresa SFAS 8 argumentau că acest standard încurajează
firmele să acopere cu prioritate riscul contabil (efectul asupra modificărilor

ratelor dobânzii asupra venitului raportat) și nu neapărat pe cel economic.

Riscul ratei dobânzii. Atunci când întreprinderile împrumută fonduri, rata
dobânzii poate fi atât fixă, cât și variabilă. Dacă rata dobânzii este variabilă,
cheltuiala viitoare cu dobânda și dobânda plătită sunt nesigure deoarece ele
depind de nivelul viitor al ratei dobânzii de referință (cel mai des LIBOR9 sau
rata dobânzii primare a băncii). Din punct de vedere al investitorului,

9 LIBOR (London InterBank Ioffered Rate) este rata dobânzii la depozitele denominate în dolari (engl. Eurodollars), constituite la bănci în țări cu altă monedă decât dolarul (îndeosebi țările europene) și tranzacționate pe piața interbancară a Londrei. Este rata dobânzii pe care o percep reciproc principalele bănci internaționale de la Londra pentru împrumuturi angajate.

161

împrumuturile cu rată variabilă aduc încasări viitoare și dobândă nesigură. Dacă rata dobânzii este însă fixă, cheltuiala cu dobânda, respectiv venitul din dobândă și dobânda plătită, respectiv încasată, sunt cunoscute.

Riscul de marfă. Există întreprinderi ale căror afaceri peste granițe aduc
venituri substanțiale și se constată că veniturile, cheltuielile și cash-flow-urile
acestor afaceri depind de o marfă al cărui preț este același pentru toți
producătorii și consumatorii. Întreprinderile în cauză nu pot controla acest preț și
nesiguranța ce reiese din modificarea lui, se răsfrânge asupra rezultatelor
financiare viitoare. Alte mărfuri au efecte similare asupra firmelor care fie le
produc, fie la consumă, aici intrând: gazul natural și cărbunele; metale industriale
cum ar fi: fier, aluminiu, bronz; metale prețioase cum ar fi aurul, argintul,
platina; mărfuri agricole cum ar fi bumbacul, lâna, cafeaua și zahărul.

Riscul modificării valorii pieței. Fluctuațiile în ratele de schimb extern,
ratele dobânzii și prețurile mărfurilor pot, de asemenea, afecta valoarea de piață a
activelor și capitalurilor. De exemplu, atunci când rata cuponului este fixă,
valoarea de piață a obligațiunii variază invers proporțional cu modificarea ratei
dobânzii. O consecință a relației venit/risc de cash-flow și risc al valorii de piață
este că prin administrarea unui risc se modifică în mod obligatoriu venitul.
Obligațiunea cu rată fixă are anumite plăți viitoare (ignorând riscul de monedă,
credit și plata în avans), dar și o valoare de piață nesigură. Tranzacțiile care
elimină riscul valorii de piață (cum ar fi swap-ul pe rata dobânzii) măresc riscul
de variație a cash-flow-ului. O a doua problemă este că riscul contabil este de
multe ori diferit de riscul pieței. Atunci când obligațiunea cu rată fixă este
înregistrată la cost, modificarea în valoarea sa de piață nu are un impact asupra
bilanțului contabil raportat, dar riscul economic al pieței rămâne.

162

4.2.2. Produse financiare derivate de acoperire a riscurilor

Acoperirea riscurilor este o necesitate pentru întreprindere ce ține de
gestiunea financiară internă. Ea se înscrie între măsurile de prevenire a
insolvabilității patrimoniale și în ultimă instanță, de prevenire a falimentului.
Acoperirea constă în transferul riscurilor către partenerii de tranzacții care sunt
dispuși să-și asume aceste riscuri. Diferența de comportament comercial (de
transfer sau de asumare a riscului) rezidă în strategia proprie fiecăreia dintre
părți.

Hedgingul – sau acoperirea riscului – se realizează prin utilizarea unor instrumente de acoperire precum: contracte futures, contracte forward, contracte condiționate (options) și contracte swap.

Elementele acoperite sunt fie prețul mărfurilor, fie titlurile de valoare, fie
rata dobânzii contractată, fie cursul de schimb. Situațiile în care instrumentul
derivat poate fi desemnat ca instrument de acoperire împotriva riscurilor,
nu sunt restrictive, dacă condițiile de calificare a relației de acoperire pentru
contabilitatea specială a operațiunilor de acoperire sunt îndeplinite. Totuși un
activ sau o datorie nederivată poate fi desemnată ca instrument de acoperire,
numai pentru o operațiune de acoperire a riscului valutar. Motivul unei astfel de
limitări îl constituie bazele diferite pentru evaluarea instrumentelor derivate și
nederivate.

Conform IAS 39 Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare,

instrumentele derivate sunt considerate întotdeauna păstrate pentru
tranzacționare sau pentru acoperirea împotriva riscurilor, și, prin urmare, sunt
reevaluate la valoarea lor justă, iar modificările la valoarea lor justă sunt incluse
în profitul net sau pierderea netă sau în capitaluri proprii dacă instrumentul
respectiv este folosit pentru acoperirea unui flux de numerar. Instrumentele

163

nederivate sunt uneori evaluate la valoarea lor justă iar modificările în valoarea
lor justă sunt incluse în profitul sau pierderea netă sau câteodată în capitaluri
proprii, uneori evaluate la costul amortizat. A permite ca instrumentele
nederivate să fie desemnate ca instrumente de acoperire în alte condiții decât cele
limitate denotă și creează o inconsecvență în procesul de evaluare. Acțiunile
proprii ale unei întreprinderi nu reprezintă active financiare sau datorii financiare
ale întreprinderii și, prin urmare, nu sunt instrumente de acoperire împotriva
riscurilor.

Operația de acoperire implică o compensație proporțională a venitului
între modificările valorii juste sau ale fluxurilor de numerar atribuite
instrumentului de acoperire și elementul acoperit. Pierderea potențială aferentă
unei opțiuni emise de întreprindere poate fi semnificativ mai mare decât câștigul
în valoarea unui element acoperit corelat. Aceasta înseamnă că emiterea unei
opțiuni nu este eficientă pentru reducerea riscului aferent profitului net sau a
pierderii nete. Prin urmare, emiterea unei opțiuni nu reprezintă un instrument de
acoperire dacă aceasta nu este desemnată ca o compensare a unei opțiuni
cumpărate, inclusiv a celei care este încorporată într-un alt instrument financiar,
cum ar fi o opțiune emisă folosită pentru acoperirea unei datorii. Spre deosebire
de aceasta, câștigul potențial aferent unei opțiuni cumpărate este echivalent sau
mai mare decât pierderea și, prin urmare, o astfel de opțiune oferă posibilitatea
reducerii riscului privind câștigul/pierderea generată de modificările valorii juste
sau a fluxurilor de numerar. Drept urmare, aceasta poate fi clasificată ca un
instrument de acoperire. Plasamentele păstrate până la scadență, înregistrate în
costul amortizat pot fi instrumente de acoperire eficiente în ceea ce privește
riscurile generate de modificările ratelor de schimb valutar. De regulă, un activ
financiar sau datorie financiară a cărui valoare nu poate fi în mod direct și
credibil evaluată, nu poate reprezenta un instrument de acoperire.

164

Un element acoperit poate fi conform IAS 39: un activ sau o datorie recunoscută, un angajament ferm nerecunoscut, o tranzacție prognozată (viitoare neangajată, dar foarte probabil anticipată).

Elementul de acoperire poate fi conform IAS 39: un singur activ, datorie,
angajament ferm sau o singură tranzacție prognozată sau un grup de active,
datorii, angajamente ferme sau tranzacții prognozate cu caracteristici de risc
similare.

Spre deosebire de creditele și creanțele generate de întreprindere, un
plasament păstrat până la scadență nu poate constitui un element acoperit în
cazul riscului ratei dobânzii datorită faptului că desemnarea unei investiții ca
păstrată până la scadență nu implică recunoașterea modificărilor ratei dobânzii.

Totuși, o investiție păstrată până la scadență poate fi considerată un element acoperit în cazul riscurilor aferente modificărilor ratelor de schimb valutar și a riscului de credit.

Dacă elementul acoperit este un activ financiar sau o datorie financiară, aceasta poate fi un element acoperit față de riscurile asociate numai pentru un segment al fluxurilor de numerar sau al valorii juste ale acestuia, cu condiția ca eficiența acoperirii să poată fi evaluată.

În cazul în care un element acoperit este un activ sau o datorie financiară,
acesta trebuie desemnat ca element de acoperire fie pentru riscurile de schimb
valutar fie în totalitatea acestuia pentru toate riscurile din cauza dificultății de a
izola și a evalua segmentul corespunzător modificărilor în fluxurile de numerar
sau în valoarea justă aferente riscurilor specifice, altele decât cele de schimb
valutar.

Datorită faptului că modificările în prețul unei părți componente a unui
activ nefinanciar sau datorie nefinanciară, în general, nu au efect previzibil
asupra prețului elementului respectiv și evaluabil, comparabil cu efectul unei

165

modificări în ratele de piață ale dobânzii sau în prețul unei obligațiuni, un activ nefinanciar poate constitui un element acoperit doar în totalitatea sa.
Un instrument singular de acoperire poate fi desemnat ca instrument de
acoperire pentru mai mult decât un singur tip de risc, cu condiția ca:

• riscul acoperit să poate fi în mod clar identificat;

• să poată fi demonstrată eficiența operațiunii de acoperire;

• să fie posibilă asigurarea că există o destinație specifică a instrumentului
de acoperire și poziții distincte.

Dacă active similare sau datorii similare sunt agregate și acoperite ca un
grup, activele luate separat sau datoriile luate separat din cadrul grupului pot fi
expuse riscului pentru care acestea sunt desemnate ca fiind acoperite. În plus,
modificarea valorii juste aferente riscului acoperit pentru fiecare element din
cadrul grupului, considerat separat, se consideră a fi aproximativ proporțională
cu modificarea generală a valorii juste aferente riscului acoperit al grupului.

Eficiența activității de acoperire trebuie evaluată comparând modificarea
valorii juste sau a fluxului de numerar aferent unui instrument de acoperire și un
element acoperit. Comparând un instrument de acoperire cu poziția netă generală
și nu cu un element acoperit specific, situația în cauză nu se califică pentru
contabilitatea specială de acoperire. Din punctul de vedere al contabilității de
acoperire, numai instrumentele derivate ce implică un terț pot fi desemnate ca
instrumente de acoperire. Aceasta înseamnă că deși societățile distincte din
cadrul grupului consolidat sau diviziunile din cadrul unei companii se pot angaja
în tranzacții de acoperire cu alte companii din cadrul grupului sau diviziuni din
cadrul companiei, toate câștigurile și pierderile aferente unor astfel de tranzacții
sunt eliminate în momentul consolidării. Prin urmare, tranzacțiile de acoperire în
cadrul grupului nu se califică pentru tratamentul contabil de acoperire în cazul
unei consolidări.

166

De asemenea, un angajament ferm de achiziționare a unei întreprinderi în cadrul unei combinări de întreprinderi nu poate constitui un element de acoperire, cu excepția riscului de schimb valutar asociat, deoarece celelalte riscuri ce sunt acoperite nu pot fi identificate și evaluate în mod distinct. Aceasta este o operațiune de acoperire a riscului general al afacerii și nu o operațiune de acoperire a riscurilor financiare.

În literatura de specialitate și practica americană, acoperirea împotriva riscurilor este folosită pentru a proteja firma de mișcările neprevăzute ale prețurilor, ratei dobânzii și ratei de schimb valutare iar firmele pot acoperi activele și capitalurile existente, prin desemnarea ca instrumente de acoperire, fie angajamente ferme, fie tranzacțiile anticipate sau previzionate.

O tranzacție previzionată este o tranzacție care este așteptată a se întâmpla, dar care nu face obiectul unui contract sau angajament ferm.
Referitor la abordare riscului de către întreprindere, sub SFAS 80, pozițiile
de acoperit trebuie să contribuie la riscul general al ratei dobânzii, pieței, sau riscul de schimb al firmei. În aplicarea acestui criteriu, firma trebuie să determine dacă alte active, capitaluri, angajamente ferme și tranzacții previzionate pot compensa sau reduce riscul. Sub SFAS 52, firmele pot acoperi o expunere la risc a unei poziții pe o bază individuală sau tranzacție, fără a ține cont de faptul dacă alte active, pasive, angajamente ferme și tranzacții previzionate reduc sau compensează acea expunere.

4.2.3. Tipuri de relații de acoperire

Din punct de vedere financiar operația de acoperire este reprezentată
de tranzacția denumită hedging. Aceasta este o strategie destinată să protejeze

167

întreprinderea împotriva riscului de evoluție a prețurilor într-o direcție nefavorabilă.

Protecția se realizează prin efectuarea de tranzacții pe piața futures și cu opțiuni care împreună cu tranzacțiile de pe piața cash, creează o relație prin care pierderea de pe o piață este compensată cu câștigul de pe cealaltă.

Hedgingul sau acoperirea riscului înseamnă compensare unei poziții prin luarea unei poziții opuse de aceeași mărime într-o piață separată, dar paralelă. Efectul poziției de compensare este de a reduce sau a elimina efectele schimbărilor valorile ale ambelor poziții. Diferența dintre prețul de pe piața cash și cel de pe piața futures se numește basis. Relația dintre modificarea contractului futures și modificarea valorii activului suport este numită corelație. Coeficientul de corelație al basis-ului recomandat este de peste 0,70%.

Din punct de vedere contabil, operația de acoperire este reprezentată de
instrumentul sau tranzacția financiară folosită pentru controlul și/sau
reducerea expunerilor la risc. Contabilitatea de acoperire recunoaște, în mod
sistematic, efectele compensării asupra profitului sau a pierderii nete aferente
modificărilor valorii juste a instrumentului de acoperire și elementelor sau
evenimentelor corelate ce sunt acoperite. De aici rezultă că sunt necesare a fi
îndeplinite anumite condiții pentru ca o relație de acoperire să poată fi calificată
pentru contabilitatea specială a operațiunilor de acoperire. Condițiile obligatorii
– exprimate prin „dacă și numai dacă” – cerute de IAS 39 Instrumente

financiare: recunoaștere și evaluare, pentru calificarea unei relații sau a unei operații ca fiind de acoperire, sunt:

la inițierea operațiunii de acoperire există o documentație oficială privind
relația de acoperire, precum și obiectivul și strategia întreprinderii de
gestionare a riscului pentru a întreprinde operațiunea de acoperire.
Documentația respectivă trebuie să includă identificarea instrumentului de

168

acoperire, elementul acoperit sau tranzacția acoperită aferentă, natura
riscului ce se acoperă și modul în care întreprinderea va efectua evaluarea
eficienței instrumentului de acoperire în compensarea expunerii la

modificările valorii juste a elementului acoperit sau a fluxurilor de
numerar aferente tranzacției acoperite, ce corespund riscului acoperit;
operațiunea de acoperire se preconizează a fi eficientă în procesul de
compensare a modificărilor valorii juste sau a fluxurilor de numerar
aferente riscului acoperit, consecvent cu strategia de gestionare a riscului
pentru relația de acoperire respectivă;

pentru operațiunile de acoperire a fluxurilor de numerar o tranzacție ce
face subiectul operațiunii de acoperire trebuie să aibă un grad ridicat de
probabilitate și trebuie să prezinte o expunere la variațiile fluxurilor de
numerar ce ar putea, în final, afecta profitul net sau pierderea netă
raportată;

eficiența operațiunii de acoperire poate fi corect evaluată, aceasta
însemnând că și valoarea justă a fluxului de numerar aferente elementului
acoperit și valoarea justă a instrumentului de acoperire pot fi evaluate
credibil;

operațiunea de acoperire a fost evaluată pe principiul continuității și în
mod real pentru a avea un grad înalt de eficiență pe parcursul perioadei de
raportare financiară.

Relațiile de acoperire sunt de trei feluri:

acoperirea valorii juste – reprezintă acoperirea riscului aferent
modificărilor valorii juste a unui activ sau a unei datorii recunoscute
sau a unui segment identificat astfel al unui activ sau pasiv ce poate
fi atribuit unui risc particulare și care va afecta venitul net raportat.

169

Un exemplu de operațiune de acoperire a valorii juste reprezintă acoperirea riscului de modificare a valorii juste a unui împrumut cu rată fixă ca rezultat al modificărilor ratelor dobânzii. Într-o astfel de operațiune de acoperire poate intra fie emitentul, fie deținătorul titlurilor.

acoperirea fluxului de numerar – reprezintă acoperirea riscului
aferent variabilității fluxurilor, care:

poate fi atribuit unui risc particular asociat cu un activ sau o datorie
recunoscută (cum ar fi plățile de dobândă aferente creditelor cu dobândă
variabilă) sau cu o tranzacție prognozată (cum ar fi o cumpărare sau o
vânzare anticipată) și care va afecta profitul net raportat sau pierderea netă
raportată. Acoperirea unui angajament ferm nerecunoscut de cumpărare
sau de vânzare a unui activ la un preț fix stabilit în moneda de raportare a
întreprinderii este contabilizată ca o acoperire a fluxului de numerar, chiar
dacă aceasta este expusă riscului valorii juste.

Exemple de operațiuni de acoperire a fluxului de numerar sunt:

acoperirea riscului de schimb valutar al unui angajament contractual
neînregistrat al unei linii aeriene de a cumpăra un avion pentru o sumă fixă
într-o anumită valută;

acoperirea modificării prețului la combustibil referitor la un angajament
contractual neînregistrat de către o companie de energie electrică de a
cumpăra combustibil la un preț fix, cu plata în moneda sa internă;
utilizarea unui contract swap pentru a schimba o datorie cu rata fluctuantă
cu o datorie cu rata fixă.

Acoperirea unui angajament ferm exprimat în moneda proprie de raportare
a întreprinderii, nu reprezintă o acoperire a riscului aferent fluxului de numerar,
ci mai degrabă a riscului aferent modificării valorii juste. O asemenea operațiune
de acoperire este înregistrată ca o acoperire a fluxului de lichidități conform IAS

170

39 și nu ca o acoperire a valorii juste pentru a evita recunoașterea unui angajament ca un activ sau o datorie, angajament ce astfel nu ar fi recunoscut ca un activ sau o datorie conform practicii contabile curente.

acoperirea unei investiții nete într-o entitate străină conform
definiției din IAS 21 „Efectele variației cursurilor de schimb

valutar”.

Conform definiției IAS 21, o entitate străină reprezintă o unitate de exploatare străină ale cărei activități nu constituie parte integrantă din întreprinderea ce elaborează raportările financiare. Toate diferențele de schimb valutar rezultate în urma conversiei situațiilor financiare elaborate de entitatea străină, în moneda de raportare a societății-mamă, sunt clasificate drept capitaluri proprii până la momentul cedării investiției nete. La acest moment, diferențele trebuie recunoscute ca venituri sau cheltuieli.

Comparativ cu Standardele americane privind contabilitatea de acoperire, prevăd în mod suplimentar, alte tipuri de acoperire pentru care însă, nu este permisă sau recomandată contabilitate de acoperire și anume:

acoperirea de tranzacții previzionate. Dacă a acoperit tranzacții ferme, este un lucru obișnuit deoarece există o marjă de siguranță destul de mare ca tranzacția să aibă loc, acoperirea tranzacțiilor anticipate sau previzionate, pune problema: ce se întâmplă dacă aceasta nu are loc? Asemenea acoperiri sunt mult mai subiective, iar managementul firmei poate să caracterizeze de multe ori impropriu activitățile speculative drept operațiuni de acoperire.

acoperirea de portofolii. Acoperirea de portofolii de active sau pasive
ridică probleme contabile majore ce apar ai ales în cazul în care riscul ratei
dobânzii aferent întregului portofoliu este un risc compozit al fiecărui titlu. De
exemplu, dacă întreprinderea deține un portofoliu de titluri ipotecare
reprezentând împrumuturi ipotecare, riscul ratei dobânzii depinde de trei factori:

171

cuponul, maturitatea și clauzele plății în avans. Chiar dacă este posibil a se acoperi cu o precizie rezonabilă acest risc compozit de portofoliu, apar anumite întrebări: cum ar trebui alocate câștigurile și pierderile acoperirii pentru fiecare titlu?, care este efectul asupra acoperirii portofoliului (câștiguri sau pierderi) dacă unele titluri sunt vândute pe perioada de acoperire?

acoperiri transferabile sau prelungite (Rolling Hedges). Dacă o firmă
trebuie să plătească peste un an o sumă de dolari și dorește să-și „fixeze” suma în
euro în momentul încheierii contractului, ea poate cumpăra suma în euro la
livrare peste un an, folosind un contract forward. Sub regulile contabilității de
acoperire, câștigul sau pierderea acoperirii ar fi amânate până la data tranzacției.
Însă, ar putea fi mai simplu și mai puțin costisitor să cumpere dolari cu livrare în
3 luni intenționând să transfere sau să ruleze acoperirea pentru perioade
succesive de 3 luni. Datorită faptului că maturitatea acoperirii este diferită de cea
a angajamentului, contabilitatea de acoperire nu s-ar putea aplica. Pe de altă
parte, există o incertitudine în ceea ce privește abilitatea firmei de a prelungi
acoperirea, precum și costurile necesare pentru acest lucru.

acoperiri perfecte/imperfecte. Unele acoperiri sunt perfecte în sensul că
nu se elimină total riscul acoperirii. De exemplu, cumpărarea de euro la termen
descrisă în secțiunea precedentă, elimină total riscul fluctuației cursului de
schimb euro/ dolar. Orice modificare a acestuia va fi compensată perfect de
câștigul/pierderea contractului forward. În alte cazuri, acoperirea nu este
perfectă. Dacă luăm cazul unei societăți care dorește să acopere o valută care nu
are o piață futures sau care nu are o piață lichidă, atunci ea va putea acoperi
expunerea folosind contracte forward în alte monede care prezintă o variație
similară, apropiată, față de moneda în cauză. Situații similare apar în domeniul:
materiilor prime și produselor de rafinărie, cum ar fi petrolul și benzina, ale căror
prețuri tind să se miște împreună, dar nu întotdeauna perfect; titlurilor

172

guvernamentale pe termen lung și alte obligațiuni pe termen lung; ratele dobânzilor pentru țările din același bloc economic. Asemenea acoperiri imperfecte pot fi uneori folositoare, dar de cele mai multe ori pot da greș, cu pierderi spectaculoase.

acoperiri economice. Un instrument alternativ al managementului riscului
este cel economic sau acoperirea economică sau naturală. Asemenea acoperiri
există atunci când efectele unor modificări de preț se compensează unele pe
altele. De exemplu, dacă o întreprindere poate să transfere imediat asupra
consumatorilor modificările de preț ale imput-urilor sale, asemenea modificări
ale prețului cresc sau descresc veniturile și cheltuielile în mod egal, lăsând
profitul neafectat. De exemplu, multor firme ce oferă utilități cum ar fi
electricitatea și gazele naturale din SUA, le este permis transferul creșterii
prețului la combustibili, asupra consumatorilor. Asemenea acoperiri economice
sunt rare. În mod obișnuit, prețurile output-ului pot reflecta modificarea în
prețurile imput-urilor, dar atât cu un efect de timp, cât și cu unul de variabilitate.
De exemplu, modificarea prețului petrolului brut are un impact asupra prețului
cu amănuntul al benzinei, dar ecartul dintre cele două poate diferi semnificativ,
făcând profiturile rafinăriilor de petrol foarte volatile.

4.2.4. Evaluarea eficienței operațiilor de acoperire împotriva
riscurilor

O operație de acoperire este considerată ca fiind foarte eficientă dacă la
inițierea și pe parcursul derulării operațiunii de acoperire, întreprinderea poate
preconiza modificările valorii sau a fluxurilor de numerar aferente elementului
acoperit care să fie aproape în totalitate compensare cu modificările valorii juste

173

sau fluxurilor de numerar ale instrumentului de acoperire, iar rezultatele juste se încadrează într-un interval de 80% până la 125%10.

Metoda aleasă de o întreprindere pentru a evalua eficiența operațiunilor de acoperire depinde de strategia de gestionare a riscului. În unele cazuri o întreprindere va adopta metode diferite în funcție de tipul operațiunii de acoperire. Dacă termenii principali ai instrumentului de acoperire și al întregului activ sau datorie sau ai unei tranzacții preconizate sunt acoperite similar, atunci modificările valorii juste sau ale fluxurilor de numerar aferente riscului pe care îl acoperă se compensează în totalitate, atât la momentul inițierii operațiunilor de acoperire, cât și în închiderea acesteia.

De exemplu, o operațiune swap pe rata dobânzii este posibil să
constituie o operațiune de acoperire eficientă în cazul în care valorile noționale
(standard) ale principalului, termenul, datele de restabilire a prețului, datele de
încasare și de plată a dobânzii și principalului, precum și baza de evaluare a
ratelor dobânzii sunt aceleași sau similare atât pentru instrumentul de acoperire,
cât și pentru elementul acoperit. În unele cazuri, instrumentul de acoperire poate
compensa doar parțial riscul acoperit. De exemplu , o operațiune de acoperire nu
va fi total eficientă dacă instrumentul de acoperire și elementul acoperit sunt
exprimate în monede diferite iar cele două monede nu evoluează în același ritm.

De asemenea, o operațiune de acoperire a riscului ratei dobânzii utilizând un instrument derivat nu este total eficientă în cazul în care modificarea valorii juste a instrumentului derivat se datorează parțial riscului de credit al partenerului. Pentru a se califica pentru contabilitatea operațiunilor speciale de acoperire, operația de acoperire trebuie să se refere la un risc specific identificat și desemnat și nu numai la riscul general al afacerii întreprinderii și trebuie, în final, să efectueze profitul net sau pierderea netă a întreprinderii.

10 A se vedea paragraful 146 din IAS 39 Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare.
174

O operație de acoperire a riscului de perimare sau depreciere a unui
activ fizic sau riscul de expropriere a unei proprietăți de către guvern nu va fi
desemnat pentru contabilitatea de acoperire, deoarece riscurile nu pot fi corect
evaluate.

O investiție înregistrată utilizând metoda punerii în echivalență poate
constitui un element de acoperire în cadrul unei operațiuni de acoperire a valorii
juste deoarece metoda punerii în echivalență recunoaște partea investitorului din
profitul net sau pierderea netă acumulată al (a) societății asociate, și nu

modificările valorii juste în profitul net sau pierderea netă. Dacă ar fi un element de acoperire, atunci ar fi fost ajustat atât pentru modificările valorii juste, cît și pentru acumulările în perioada netă sau profitul net. Dintr-un motiv similar, o investiție într-oi filială consolidată nu poate constitui un element acoperit într-o operațiune de acoperire a valorii juste datorită faptului că, prin consolidare se recunoaște partea societății mamă din profitul net cumulat sau pierderea netă cumulată a filialei.

O operațiune de acoperire a unei investiții nete într-o filială străină se
prezintă diferit. Nu are loc nici o înregistrare dublă deoarece este o operațiune de
acoperire a riscului valutar, și nu o operațiune de acoperire a modificării valorii
juste.

Standardele Internaționale de Contabilitate nu menționează nici o metodă de evaluare sau de testare a eficienței operațiunilor de acoperire dar documentația unei întreprinderi asupra strategiei sale de acoperire poate și trebuie să cuprindă procedeele de evaluare a eficienței acoperirii. Aceste procedee vor stabili dacă evaluarea va cuprinde în totalitate câștigul sau pierderea aferentă instrumentului de acoperire sau dacă evaluarea în timp a instrumentului va fi exclusă.

175

Eficiența este evaluată, cel puțin, la momentul la care întreprinderea elaborează situațiile financiare anuale sau un raport financiar interimar. Dacă termenii importanți ai instrumentului de acoperire și ai întregului activ sau datorie acoperită (ca elemente opuse fluxurilor de numerar selectate) sau al unei tranzacții preconizate acoperite sunt aceeași sau sunt similari, o întreprindere poate concluziona că modificările valorii juste sau ale fluxurilor de numerar aferente riscului pe care îl acoperă, sunt complet compensate la momentul inițierii operațiunii și în mod pregnant.

De exemplu, o entitate poate presupune că o operațiune de acoperire de cumpărări de marfă preconizate, prin utilizarea unui contract la termen (forward), va fi foarte eficientă și că nu va trebui recunoscută nici o ineficiență în profitul net sau pierderea netă dacă:

contractul la termen se încheie pentru cumpărarea aceleiași cantități din aceeași marfă la aceeași dată și din același loc ca și tranzacția de cumpărare preconizată;

valoarea justă a unui contract la termen la momentul inițierii este zero;

fie modificarea discount-ului sau primei aferente contractului la termen este exclusă de la evaluare și inclusă direct în profitul net sau în pierderea netă, fie modificarea în fluxurile de numerar viitoare aferente tranzacției preconizate are la bază prețul la termen pentru marfa respectiv.

Literatura contemporană americană pornește de la ideea că reducerea
riscului est necesară, iar eficacitatea unui instrument de hedging trebuie să fie
măsurată prin corelația modificărilor de valoare ale instrumentelor financiare de
acoperire și ale elementelor de acoperit. Se cere o corelare strânsă în valoarea
poziției de acoperit sau în veniturile/ cheltuielile din dobânzi asociate cu acea
poziție. Corelația nu poate fi însă în toate cazurile perfectă. Astfel, o firmă care
intenționează să se acopere total s-ar putea afla în situația sub acoperirii, adică în

176

continuare expusă la risc, sau supra acoperirii adică creând un risc net paralel cu acea poziție.

Mai mult, multe din strategiile de hedging se concentrează asupra acoperirii numai unei părți a unei poziții, de exemplu, acoperirea numai a opțiunii call dintr-un titlu sau acoperirea numai a unui an din numărul de ani ce formează durata de viață a unui instrument. Se ridică astfel problema cum se manifestă corelația pentru acoperirile parțiale. Sub SFAS 52, firmele pot acoperi o expunere la risc al unei poziții pe o bază individuală sau tranzacție fără a ține cont de faptul dacă alte active, pasive, angajamente ferme și tranzacții previzionate reduc sau compensează acea expunere.

Testul de eficiență al operațiilor de acoperire: eficiență prin amânare sau eficiență prin accelerare.

O altă cale de examinare a reducerii riscului este să compari modificările
în valoarea poziției de acoperit și a instrumentului financiar derivat și să
consideri orice compensare, indiferent de volum, ca reducând riscul. Ideea este
ca orice câștig sau pierdere a instrumentului financiar care nu depășește câștigul
sau pierderea poziției de acoperit ar putea fi amânată, sumele ce depășesc ar fi
recunoscute la venituri. Această abordare a fost numită „testul de eficiență”
deoarece testează și examinează eficacitatea câștigului/pierderii instrumentului
de hedging vis-a-vis de schimbările în valoarea pieței ale poziției de acoperit.

Acest test diferă de testul de corelare prin aceea că testul de corelare permite ca câștigul sau pierderea din instrumentul financiar să fie amânat dar cu condiția ca să existe o strângă legătură cu modificare în prețul poziției de acoperit. Un test de eficiență limitează suma care poate fi amânată de la recunoaștere dar permite amânarea pentru instrumentele financiare care nu beneficiază de această strânsă legătură.

177

Testul de eficiență este încă criticat pentru concentrarea asupra riscului
valorii de piață, astfel nepermițând acoperiri de cahs-flow, tranzacții previzionate
și poziții parțiale. Trebuie luată în considerare modificarea valorii întregii poziții
de acoperit, sau doar porțiunea care se acoperă? Unele acoperiri ale pozițiilor
parțiale sunt luate în considerare pentru a reduce modificarea prețului pentru
50% din întreaga poziție de acoperit. Alte strategii ar putea să acopere doar
clauza de plată în avans a unui contract de credit ipotecar. Depinzând de poziția
de acoperit, determinarea valorii juste a unei componente a unui instrument
complex poate fi o problemă complicată datorită întrebărilor care survin:

Cum ar trebui evaluată eficiența strategiei de acoperire?

Dacă acoperiri ale unor poziții parțiale sunt admise, trebuie ca firma să
indice partea poziției ce dorește a fi acoperită?

Contabilitatea de protecție actuală practicată în SUA amână recunoașterea de la
rezultate a câștigului / pierderii provenită din instrumentul financiar și le

încorporează în valoarea contabilă a expunerii de acoperit Această abordare ridică următoarele probleme:

Dacă un câștig sau o pierdere a unui instrument derivat este amânată și încorporată în baza contabil a unei poziții existente de acoperit, ar trebui stabilită o limită a sumei afectate acestei poziții?

Dacă un angajament ferm sau o operațiune previzionată este acoperită înainte de achiziționarea unui activ financiar sau emiterea unui titlu de debit, cum ar trebui să ie clasificată pierderea sau câștigul amânat al instrumentului derivat?

Care ar trebui să fie evaluarea inițială a unui activ nou achiziționat sau a unei emisiuni de titluri de debit?

178

Este necesar ca pierderea /câștigul unui instrument financiar să fie inclusă ca parte a costului sau încasărilor unei poziții de acoperit dacă prin acest lucru poziția respectivă se îndepărtează de la valoarea sa justă?

Care soluție este mai bună?

Varianta recunoașterii simultane, varianta amânării sau varianta
accelerării recunoașterii câștigurilor / pierderilor din folosirea unui
instrument financiar derivat?

Exemplu de testare a eficienței operațiunilor de acoperire: putem compara 3 alternative de protecție împotriva scăderii prețurilor la cereale: utilizarea unei opțiuni put, utilizarea contractelor futures sau forward, sau nici o acțiune de acoperire:

Prețul în octombrie Cumperi opțiune put Contract Nici o acțiune

pentru contractul cu primă 0,30 $ și futures sau de acoperire

futures – noiembrie exercitare 7,50 $ forward

Venitul net la vânzarea recoltei

6,00 $ 6,95 $ 7,25 $ 5,75 $

6,50 $ 6,95 $ 7,25 $ 6,25 $

7,00 $ 6,95 $ 7,25 $ 6,75 $

7,50 $ 6,95 $ 7,25 $ 7,25 $

8,00 $ 7,45 $ 7,25 $ 7,75 $

8,50 $ 7,95 $ 7,25 $ 8,25 $

9,00 $ 8,45 $ 7,25 $ 8,75 $

Vânzarea unei opțiuni call se efectuează pentru realizarea unui preț de

vânzare mai mare pentru o recoltă pe care o depozitezi. Înainte de apariția
opțiunilor, fermierii care își depozitau produsele la recoltare aveau două
alternative: speculative pe opțiunea creșterea prețului, dar rămâneau vulnerabili
la o scădere a prețului; își acopereau riscul prin hedging cu contracte futures sau
forward, dar nu mai aveau posibilitatea să profite de o creștere a prețului.

Utilizarea opțiunilor oferă alternative suplimentare: cumpărarea opțiunilor
put sau vânzarea opțiunilor call. A doua alternativă este o strategie eficientă de
marketing dacă se estimează că prețul contractelor futures va rămâne relativ

179

stabil. Vânzarea unei opțiuni call indică o atitudine neutră sau descendentă față
de piață. Câștigurile din vânzarea unei opțiuni call se limitează la ceea ce se
obține din prima vânzare. Dacă piața crește, vânzătorul unei opțiuni call poate
înregistra pierderi nelimitate. Rezultatele din tabel sunt reprezentate grafic astfel:

9,00 Nici o acoperire

8,00

Cumperi output

7,00 Futures sau Forward

6,00

5,00

6,00 7,00 8,00 9,00

4.3. Rentabilitatea și riscul acțiunilor

Achiziția unei valori mobiliare (acțiune, obligațiune, certificat de depozit etc.) reprezintă un act de investire de capital. Este vorba de un transfer de capital către o întreprindere de la care se așteaptă o rentabilitate corespunzătoare riscului asumat prin investiție. Există o relație directă între risc și rentabilitate: o rentabilitate mare este însoțită de un risc mai mare și invers.

Riscul sistematic este riscul dat de factorii macroeconomici și se manifestă în măsura în care emitentul este puternic influențat de aceștia. Riscul specific rezultă și se manifestă în legătură cu prospectul și condițiile de emisiune ale acțiunilor.

180

Rentabilitatea unei acțiuni este determinată de două componente ale câștigului: dividendul (Div1) și creșterea valorii de piață (P1 – P0):

R =

Div 1 + (P 1 − P 0 )

P 0

Motivația investitorului de a cumpăra o acțiune imediată după emisiune,
este dividendul net pe care îl procură această acțiune. Dar creșterea previzibilă a
valorii de piață în raport cu prețul de achiziție este o componentă a rentabilității
care suscită interesul oricărui investitor. Acest fenomen este cauza și în același
timp efectul volatilității acțiunilor și a valorilor mobiliare în general. Volatilitatea
desemnează variațiile cursului bursier, și, prin aceasta indirect sau implicit
variațiile rentabilității valorilor mobiliare. Adesea este numită sensibilitatea
valorilor mobiliare.

Cei mai mulți investitori doresc să știe care este rata de recuperare și valoarea prezentă netă a investiției lor în acțiuni.

Rata de recuperare a investiției în acțiuni pentru o perioadă dată este
raportul procentual dintre venitul realizat în acea perioadă care, la rândul său, se
compune din cash-flow (dividend) plus aprecierea sau deprecierea valorii

acțiunii și valoarea inițială a acțiunii.

Rata de recuperare

Cash -flow +

=

(Valoarea initiala -Valoarea

Valoarea initiala

finala)

x 100

Exemplu: Dacă presupunem că am cumpărat un pachet de acțiuni tranzacționabile pe piața de capital, cu 48 euro / acțiune, care a adus un dividend în anul următor de 2,25 euro / acțiune și care a valorat la sfârșitul anului 55 euro / acțiune, rezultă că rata de recuperare a investiției pentru primul an de deținere a investiției este de:

2,25 euro + (55 euro -48 euro)

48 euro

181

= 19 , 27 %

Dacă presupunem că valoarea la sfârșitul anului a unei acțiuni a fost de numai 46 euro, atunci rata de recuperare realizată sau actuală este:

2,25 euro + (46 euro -48 euro)

48 euro

= 0 , 52 %

În prima variantă, venitul total în primul an de deținere a investiției este de 9,5 euro / acțiune, fiind format din 2,25 euro dividend și 7 euro aprecierea valorii de piață a unei acțiuni.

În a doua variantă, venitul total în primul an de deținere a pachetului de acțiuni, este de numai 0,25 euro format din dividend pe acțiune de 2,25 euro și o depreciere de 2 euro.

Literatura de specialitate americană11 distinge trei variante de rate de recuperare a investiției:

rata de recuperare realizată sau actuală, care este rata de recuperare
câștigată într-o perioadă de timp, dintr-o investiție deja efectuată. Această
rată de recuperare este produsul sau efectul deciziei de investiție n acțiuni.
Această rată nu mai poate fi schimbată dar poate servi în ameliorarea
deciziilor viitoare de investiții. Rata actuală poate fi cunoscută (calculată)
numai post factum;

rata de recuperare estimată este rata de recuperare estimată a fi realizată
dacă se ia decizia de a investi. Dacă se estimează o rată de recuperare de
15% în condițiile unui preț de cumpărare de 48 euro /acțiune a unui
dividend de 2,25 euro / acțiune, se poate estima valoarea de piață a unei
acțiuni, în primul an de deținere la 52,95 euro;

rata de recuperare impusă sau indicată de piață, este rata care reflectă
exact lipsa de risc a viitoarelor cash-flow-uri estimate. Aceasta este rata pe
care piața ar impune-o asupra unei investiții cu risc identic. Piața

11 D.Emery, J.Finnerty, J. Stowe, Principles of Financial Management, Prentice Hall, 1998.
182

evaluează toate informațiile disponibile despre investiții și prețuri, în comparație cu toate celelalte investiții. Acest proces de evaluare stabilește o rată de recuperare care reprezintă rata justă de recuperare a unei investiții.

Valoarea prezentă netă (NVP) este valoarea prezentă a cash-flow-urilor viitoare estimate minus costul acestora. O creștere a valorii prezente nete arată că instrumentul financiar (acțiunea) cumpărat, valorează mai mult decât costul său. O scădere a acesteia (NVP) arată că investiția de capital, valorează mai puțin decât costul său.

Acest concept financiar este important pentru că asigură cadrul pentru luarea deciziei de a investi. Valoarea prezentă netă măsoară de fapt, valoarea generată de decizia de a investi sau pierderea generată de decizia de a investi. Oricum, valoarea prezentă netă este cuantificată funcție de nivelul unei rate de recuperare a investiției considerate justă, normală, în condițiile în care aceasta este indicată de piață. De aceea, decizia de investiții în care câștigurile sunt mai mici decât rata de recuperare indicată de piață este indezirabilă și are o valoare prezentă netă negativă.

Deciziile luate pe baza valorii prezente nete, aduc câștiguri mai mari decât o rată de recuperare normală, adecvată sau indicată de piață.

4.4. Rentabilitatea și riscul obligațiunilor

Ca orice investiție de capital, plasamentul în obligațiuni este însoțit de un risc total format din riscul sistematic și riscul specific, care împreună cu rentabilitatea globală a obligațiunii formează comportamentul bursier al acestei valori mobiliare.

183

Riscul sistematic este legat de fluctuațiile ratei dobânzii de piață în raport cu rata nominală de emisiune. Este un risc al obligațiunii, indiferent de condițiile de emisiune sau de condițiile de gestiune ale portofoliului. Variabilitatea rentabilității investiției obligatare de capital la modificarea ratei dobânzii de piață, se numește în teoria și practica financiară sensibilitatea obligațiunii. Rentabilitatea investiției obligatare variază invers proporțional cu variația ratei dobânzii de piață.

Componenta specifică a riscului obligațiunilor este cauzată de

variabilitatea performanței emitentului privind solvabilitatea, lichiditatea sau
probabilitatea de faliment a acestuia. Riscul specific este, de regulă, foarte mic,
din două motive: emitenții de obligațiuni (marile companii, guvernul,

colectivitățile locale) sunt autorizați de către organele de supraveghere bursieră numai după ce fac dovada unei solide solvabilități și lichidități, și, un portofoliu destul de diversificat determină eliminarea riscului specific legat de calitatea emitentului și de condițiile de emisiune.

Rentabilitatea globală a obligațiunii are, la rândul ei, două componente:

cupoanele anuale și rezultatul investirii lor la rata dobânzii de piață, pe
perioada deținerii obligațiunii;

câștigul (pierderea) de capital din revânzarea sau răscumpărarea
obligațiunii pe aceeași perioadă de deținere.

Factorii ce determină rentabilitatea globală a obligațiunii sunt: mărimea cuponului anual, perioada de păstrare a obligațiunii în portofoliul investitorului, rata dobânzii de piață pentru clasa respectivă de obligațiuni.

Rentabilitatea obligațiunilor diferă în funcție de varietatea și tipul acestora după cum urmează:

o obligațiune cu cupon are o rentabilitate formată numai din cupoanele
anuale și rezultatul investirii lor, pe perioada de deținere egală cu

184

maturitatea obligațiunii, dacă și numai dacă rata dobânzii de emisiune este egală cu rata dobânzii de piață. Această rentabilitate este constantă, indiferent de orizontul de timp al investiției obligatare;

o obligațiune cu cupon zero are o rentabilitate formată numai din câștigul
de capital la rambursare în raport cu valoarea sa de emisiune. Această
rentabilitate este constantă și egală cu cea de emisiune, indiferent de
perioada de deținere, dacă și numai dacă rata dobânzii de piață nu se
modifică și este egală cu rata dobânzii de emisiune;

o obligațiune cu cupon fix, în condițiile de modificare a dobânzii de piață
are o rentabilitate separată egală cu rata anticipată a dobânzii de piață,
constantă, indiferent de orizontul de timp de deținere. Cele două
componente, rentabilitatea cupoanelor și a reinvestirii lor și rentabilitatea
câștigului (pierderii) de capital, au evoluții contradictorii. Pe termen lung,
singura componentă care mai contează este cea a cupoanelor și a
reinvestirii lor.

Teoria și practica financiară mai reține pentru analiza randamentului plasamentului în obligațiuni și indicatorul randamentul cuponului care este raportul procentual dintre venituri anual din dobândă și valoarea nominală a obligațiunii:

R =

Venitul anual din dobinda

Valoareano min alaaobliga tiunii

x 100

Randamentul curent se ia în considerare la schimbările în valoarea de piață a obligațiunii, iar randamentul la maturitate se calculează cu ocazia cumpărării unei obligațiuni, la un moment dat pe durata sa de viață, la un preț diferit de valoarea nominală.

În raport cu maturitatea, prețul actual al obligațiunii are modificări invers
proporționale cu evoluția ratei dobânzii de piață. Deci, este greșit a se aprecia, că

185

riscul unei obligațiuni este proporțional cu maturitatea sau cu durata de deținere. Nimeni nu poate demonstra că o obligațiune cu durata de viață de 30 ani este mai riscantă decât o obligațiune cu durata de viață de 5 ani.

În schimb, teoria financiară a conceput indicatorul durata medie de viță,
care diferențiază obligațiunile cu aceeași durată de viață, dar care plătesc
cupoane anuale diferite. Astfel, obligațiunea cu cupon zero va avea durata medie
de viață egală cu maturitatea sa, în timp ce obligațiunile ce plătesc anual cupoane
trebuie să aibă o durată medie de viață mai mică decât maturitatea lor. Intuim că,
cu cât sunt mai mari cupoanele anuale, cu atât va fi mai mică durata medie de
viață în raport cu maturitatea respectivei obligațiuni. Efectul micșorării duratei
medii este determinat de procesul de reinvestire a cupoanelor, cu atât mai
profitabil cu cât cupoanele anuale de reinvestit, sunt mai importante, la aceeași
rată medie a dobânzii de piață. Legătura dintre acest efect al cupoanelor și
efectul preț al obligațiunii (invers proporțional cu evoluția dobânzii de piață) a
condus la identificarea duratei medii de viață cu durata de imunizare. La o
creștere a ratei dobânzii de piață, scăderea prețului obligațiunii (pierderea de
capital) este compensată progresiv de profitul reinvestirii cupoanelor la o rată de
dobândă mai mare. Pe durata medie de viață, obligațiunea de depreciere, va fi
imunizată de efectul contradictoriu al cuponului reinvestit profitabil. Durata
medie de viață, a fost calculată de F.Macaulay12, ca o medie ponderată a
scadențelor cupoanelor anuale și a valorii de rambursat. Fiecare scadență (t) a
cash-flow-urilor de încasat formate din cupoane anuale Ct și valoarea de
rambursat VRn, se ponderează cu greutatea specifică a valorii actuale a fiecărui
cash-flow în prețul actual P0, adică valoarea actuală a obligațiunii V0. Rezultă că
durata medie de viață a obligațiunii este egală cu:

12 Ion Stancu, Finanțe, Editura Economică, București, 2002.
186

D =

n

( 1 + k

∑

P

n n

) C 1 VR n

unde : P 0 = ∑ +

t n

t =1 0 t =1( 1 + k ) (1 + k )

Această formulă demonstrează că și durata medie de viață, ca și

rentabilitatea globală a obligațiunii depinde de aceeași factori: cuponul anual (Ct) și valoarea de rambursat, (VRn,) rata medie a dobânzii de piață (k), durata de deținere obligațiunii (n).

Toate aceste studii au relevat legătura dintre sensibilitatea de preț și durata de imunizare a obligațiunilor, aspect important în comportamentul bursier al acestor titluri.

187

CAPITOLUL V

CONTABILITATEA OPERAȚIILOR DE ACOPERIRE ÎMPOTRIVA RISCULUI VALUTAR PRIN UTILIZAREA
PRODUSELOR FINANCIARE DERIVATE

5.1. Contabilitatea operațiilor de acoperire împotriva riscurilor

Contabilitatea operațiilor de acoperirea împotriva riscurilor valutare reprezintă un model de contabilitate adaptat la cerințele tranzacțiilor de protecție împotriva riscurilor. Prin hedging se înțelege protecție în sensul comun: o întreprindere „se acoperă” împotriva riscurilor atunci când ia măsuri pentru a diminua o expunere la un risc identificabil.

Un management eficient poate aprecia diversele riscuri la care o firmă se expune și poate evalua măsurile care se pot aplica pentru diminuarea acestor riscuri. De aceea, prin hedging putem înțelege și managementul riscurilor valutare, iar contabilitatea de acoperire a riscurilor este denumită și contabilitatea managementului riscurilor. Operațiunea de acoperire a riscurilor, din punct de vedere contabil, presupune desemnarea unui sau mai multor instrumente de acoperire, astfel încât modificarea valorii juste a acestora să compenseze total sau parțial modificările valorii juste sau a fluxurilor de numerar ale unui element de acoperit.

188

Riscurile, așa cum am prezentat în subcapitolele precedente, provin din
fluctuația și riscurile derivate ale piețelor financiare. Schimbările rapide ale
ultimelor decenii, în domeniul producției și tehnologia informației, precum și
comerțul internațional și piețele de capital în continuă dezvoltare, au avut drept
rezultat creșterea numărului de întreprinderi și corporații multinaționale care
trebuie să-și desfășoare activitatea într-un mediu caracterizat de mobilitatea
crescândă a capitalului, muncii și piețelor. Aceste schimbări au fost însoțite de o
creștere substanțială a volatilității mărfurilor și a altor factori ce țin de prețul
acestora, dobânzi și rate de schimb fluctuante, precum și o mulțime de modificări
ale legilor și a nivelului de impunere, atât la nivel național, cât și internațional.
Mai mult, inflația generalizată și variația prețurilor bunurilor industriale au avut
ca efect creșterea prețurilor celor mai multor active și au mărit riscul de
exploatare și investiție. Acest mediu economic a avut nevoie de infuzii masive de
capital, deoarece firmele trebuie să-și atingă capacitatea de exploatare normală,
pe fondul creșterii continue a prețurilor. Datorită volatilității crescute a
capitalului, riscul deținerii de active financiare a crescut, de asemenea, aceste
aspecte au condus firmele la căutarea unor metode de: obținere de active prin alte
metode decât cumpărări directe, finanțate prin credit și, controlul riscurilor de
exploatare prin tranzacții de acoperire.

Orientarea către activități de finanțare „în afara bilanțului” și spre

tranzacții de acoperire a fost încurajată de dezavantajele sistemului financiar de
raportare bazat pe costul istoric, în care, recunoașterea și evaluarea depind în
principal, de tranzacțiile efective, iar modificările în valoarea de piață sunt
ignorate. Mai mult, standardele ce privesc raportarea contabilă a tranzacțiilor de
acoperire sunt încă incipiente. Accentul pus pe activele și pasivele contabile în
comparație cu recunoașterea resurselor / creanțelor și obligațiilor economice are
două efecte: limitarea folosirii situațiilor financiare ca indicatori ai câștigurilor și

189

cash-flow-urilor viitoare, și, încurajarea firmelor pentru a ține resursele /

creanțele și obligațiile în afara bilanțului contabil.

În viziunea Standardelor Internaționale de Contabilitate (IAS 39

Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare), operațiunile de acoperire
împotriva celor trei tipuri de acoperire se tratează contabil astfel:
1. Operații de acoperire a valorii juste împotriva riscurilor. O astfel de
operațiune – îndeplinind condițiile prevăzute de IAS 39 privind: documentația,
probabilitatea riscului și estimarea eficienței – este supusă următoarelor

proceduri contabile pe toată durata exercițiului financiar:

câștigul (sau pierderea) rezultat din reevaluarea instrumentului de
acoperire la valoarea justă trebuie recunoscut imediat în profitul net sau
pierderea netă;

câștigul (sau pierderea) aferent elementului acoperit corespunzător riscului acoperit trebuie ajustat la valoarea contabilă a elementului acoperit și trebuie recunoscut imediat în profitul net sau pierderea netă.

Acest principiu se aplică chiar dacă un element acoperit este evaluat diferit la valoarea justă cu recunoașterea modificărilor valorii juste direct în capitaluri proprii. Procedura se aplică și în cazul în care un instrument acoperit este evaluat diferit la valoarea costului.

O ajustare la valoarea de înregistrare a unui instrument financiar purtător de dobândă acoperit trebuie să fie amortizată la profitul net sau valoarea netă. Amortizarea nu poate începe mai târziu de momentul la care elementul acoperit încetează să fie ajustat pentru modificările valorii sale juste datorate riscului acoperit iar ajustarea trebuie amortizată în totalitate până la scadență.

STUDIU DE CAZ:

Să presupunem o operațiune de acoperire a riscului modificărilor în
valoarea justă a unei investiții într-un instrument de credit cu rata fixă, ca rezultat

190

al modificărilor ratei dobânzii, din perspectiva deținătorului. În exercițiul
financiar N, S.C. „GAMA” SRL achiziționează obligațiuni în valoare de 10000
RON , ce sunt clasificate din punct de vedere contabil ca titluri de valoare
disponibile pentru vânzare. La sfârșitul exercițiului financiar N, valoarea justă
curentă este de 1000 RON . Aprecierea titlurilor cu 1000 RON este raportată în
capitaluri proprii – presupunând că investitorul a ales această metodă – iar

valoarea contabilă din bilanț va crește la 11000 RON . Pentru a proteja valoarea de 11000 RON , deținătorul se angajează într-o operațiune de acoperire achiziționând un instrument derivat. Până la sfârșitul exercițiului financiar N+1, instrumentul derivat înregistrează o creștere de 500 RON , iar titlul de valoare înregistrează o reducere corespunzătoare în valoarea justă.

Înregistrările în contabilitatea întreprinderii investitoare sunt: În exercițiul financiar N:

se reflectă cumpărarea titlului:

506 = 512 10000RON

Obligațiuni Conturi la bănci

se reflectă creșterea la valoarea justă a titlului prin includerea în capitaluri

proprii:

506 = 105 10000RON

Obligațiuni Rezerve din reevaluare

În exercițiul financiar N+1:

se reflectă creșterea valorii juste a instrumentului derivat prin includere în
rezultat. Dat fiind că acesta este întotdeauna deținut pentru tranzacționare,
el va fi evidențiat la investiții financiar pe termen scurt:

5081 = 762 500RON

Alte titluri de plasament – active Venituri din investiții financiare pe

financiare derivate termen scurt

191

se reflectă scăderea valorii juste a titlului de datorie prin includerea în
rezultat:

668 = 506 500RON

Alte cheltuieli financiare Obligațiuni

În concluzie, valoarea de înregistrare a titlului de datorie este de 10500 RON la sfârșitul exercițiului financiar N+1, iar valoarea de înregistrare a instrumentului derivat este de 500 RON . Câștigul de 1000 RON este raportat în capitaluri proprii până la momentul la care titlul de datorie este vândut și este supus amortizării (scăderii din gestiune).

Menționăm că o întreprindere trebuie să întrerupă în viitor contabilizarea operațiilor de acoperire specificate mai sus, în cazul în care apare oricare din situațiile următoare:

a) expiră durata instrumentului de acoperire sau acesta este vândut, încheiat sau este exercitat;

b) operațiunea de acoperire nu mai îndeplinește criteriile de calificare pentru contabilitate operațiunilor de acoperire cerute de IAS 39.

2. Operații de acoperire a fluxurilor de numerar. În cazul în care un flux de numerar se califică pentru contabilitatea de acoperire, pe durata exercițiului financiar, acesta trebuie contabilizat după cum urmează:

parte de câștig sau pierdere aferentă instrumentului de acoperire ce este
determinată a fi o operațiune de acoperire eficientă trebuie să fie
recunoscută direct în capitaluri proprii prin declararea modificărilor în
capital;

partea ineficientă trebuie raportată imediat în profitul net sau pierderea netă, în cazul în care instrumentul de acoperire este un instrument derivat sau în concordanță cu paragraful 103 din IAS 39 în situațiile restrânse în care instrumentul de acoperire nu este un instrument derivat.

192

Mai precis, o operațiune de acoperire a unui flux de numerar este contabilizată după următoarele proceduri:

componenta distinctă a capitalului propriu asociată elementului acoperit
este ajustată la cea mai mică valoare absolută a următoarelor elemente:
o câștigul cumulat sau creșterea cumulată aferente instrumentului de
acoperire necesar pentru compensarea modificării cumulative a
viitoarelor fluxuri de numerar aferente elementului acoperit de la
inițierea operațiunii de acoperire, excluzând componenta
ineficientă;

o valoarea justă a modificării cumulate a fluxurilor de numerar
viitoare aferente elementului acoperit de la inițierea operațiunii de
acoperire.

orice câștig sau pierdere aferente instrumentului de acoperire care nu
reprezintă o operațiune de acoperire efectivă este inclus în profitul net sau
în pierderea netă sau direct în capitaluri proprii după caz;

dacă strategia de gestionare a riscului documentat al unei întreprinderi
pentru anumite relații de acoperire exclude o componentă distinctă a
câștigului sau pierderii sau a fluxurilor de numerar aferente instrumentului
de acoperire, de la evaluarea eficienței operațiunii de acoperire, respectiva
componentă a câștigului sau a pierderii ce a fost exclusă, este recunoscută
în conformitate cu IAS 39.

Dacă angajamentul ferm acoperit sau tranzacția prognozată acoperită are ca rezultat recunoașterea unui activ sau unei datorii, atunci, la momentul la care activul sau datoria este recunoscută, câștigurile sau pierderile asociate ce au fost recunoscute direct în capitaluri proprii, trebuie scoase din capital și trebuie introduse în evaluarea inițială a costului de achiziție sau în alte valori contabile ale activului sau datoriei respective.

193

Pentru toate operațiunile de acoperire a fluxurilor de numerar, altele decât cele de acoperire arătate mai sus, valorile ce au fost recunoscute direct în capitaluri proprii trebuie să fie incluse în profitul net sau în pierderea netă în aceeași perioadă sau în perioadele pe parcursul cărora angajamentul ferm sau tranzacția preconizată afectează profitul net sau pierderea netă.

Trebuie reținut că o întreprindere trebuie să anticipeze încetarea contabilizării operațiunilor de acoperire, după procedura specificată mai sus în cazul în care apare una din următoarele situații:

un instrument financiar expiră sau este vândut, ajunge la scadență sau este
exercitat;

operațiunea de acoperire nu mai îndeplinește criteriile pentru calificarea
pentru contabilitate operațiunilor de acoperire;

tranzacția angajată sau preconizată nu mai este preliminată sau prognozată
să apară, caz în care orice câștig cumulată sau pierdere cumulată asociată
ce a fost înregistrată direct în capitaluri proprii, trebuie înregistrată direct
în profitul net sau pierderea netă aferentă perioadei.

3. Operații de acoperire împotriva riscurilor unei investiții nete într-o entitate externă. Aceste operații, în acord cu Standardele Internaționale, trebuie contabilizate în mod similar cu operațiunile de acoperire a fluxurilor de numerar, după următoarele proceduri:

partea componentă din câștigul sau pierderea aferentă instrumentului de
acoperire, ce este determinată ca o operațiune de acoperire eficientă,
trebuie să fie recunoscută direct în capitaluri proprii prin situația financiară
a modificărilor capitalurilor proprii. Ea mai poate fi clasificată în aceeași
manieră ca și câștigul sau pierderea rezultată din transformarea valutei;
partea componentă ineficientă poate fi raportată imediat în profitul net sau
pierderea netă dacă instrumentul de acoperire este un instrument derivat

194

sau în concordanță cu prevederile IAS 21 „Efectele variațiilor cursurilor de schimb valutar”, în situațiile limitate în care, instrumentul de acoperire nu este un instrument derivat.

Între căutările actualului model de contabilitate de acoperire prevăzut de
Standardele Internaționale de Contabilitate, se ridică anumite probleme majore.
diferențe de evaluare ce apar ca urmare a actualului model de evaluare,
care utilizează metode diferite pentru evaluarea activelor financiare și
datoriilor financiare. Privind simplist, atunci când o firmă se confruntă în
acțiunile sale de vânzări, cumpărări etc., cu două schimbări /ajustări de
preț care se compensează reciproc perfect, dar care sunt evaluate diferit –
una la prețul de cost, alta la prețul pieței – situația prezentată în bilanțul
contabil și contul de profit și pierdere sau raportul privind câștigurile, nu
va reflecta faptul că din punct de vedere economic, impactul acestor două
schimbări este zero.

diferențe de recunoaștere care provin din așa numita apreciere selectivă prezentă în actualul model de contabilitate și legată de selecția elementelor de acoperit precum și de desemnarea instrumentelor financiare de acoperire. Probleme se referă la situația când o întreprindere are de-a face cu două ajustări de preț care se compensează perfect, însă una apare în raportul financiar al firmei, în timp ce cealaltă nu.

diferențe de anticipare, așa numitele diferențe de existență. Aceste diferențe apar atunci când o firmă adoptă o strategie de acoperire și anticipează că vor avea loc în viitor anumite ajustări de preț care se compensează reciproc. Cauza acestor diferențe provin din acțiunea firmelor de a privi dincolo de tranzacțiile obișnuite pe care orice model de contabilitate încearcă să le înregistreze.

195

Prin definiția dată de IAS 39 „Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare”, contabilitatea de acoperire recunoaște în mod simetric efectele compensării asupra profitului sau a pierderii nete aferente modificărilor valorii juste a instrumentului de acoperire și evenimentelor sau elementelor corelate ce sunt acoperite.

Obiectivul contabilității de acoperire a riscurilor este de a recunoaște la
realizări schimbările de preț, de curs valutar sau în rata dobânzii, care survin
în legătură cu una sau mai multe poziții (active sau obligații) care sunt legate de
un factor de piață și pe care conducerea firmei le-a considerat ca având legătură
una cu cealaltă. Această definiție este o excepție de la modelul actual, pe care se
bazează tranzacțiile în care nu evaluează bunurile / patrimoniul sau obligațiile /
creanțele la o valoare corectă sau justă și care înregistrează efectele schimbărilor
de preț doar la momentul în care acestea se produc efectiv. Contabilitatea de
acoperire ar putea aplica unele criterii de evaluare (de exemplu costul sau prețul
pieței) în evaluarea atât a oricărui risc patrimonial cât și în evaluarea
instrumentelor financiare derivate. Dacă ambele sunt înregistrate la valoarea de
cost, iar firma valorifică instrumentele financiare derivate, contabilitatea de
acoperire caută să întârzie recunoașterea veniturilor respective până în momentul
când riscul patrimonial s-a materializat, numai atunci diferența rezultată
(pierdere sau câștig) din compensarea celor două este recunoscută.

Modelele de contabilitate de acoperire reglementate sau utilizate în practică pot avea puncte de plecare diferite ceea ce a permis și delimitarea lor și
anume:

1.Contabilitatea de acoperire bazat pe evaluarea tuturor
instrumentelor financiare la valoarea justă (Fair Value Accounting).
În cadrul acestui model toate câștigurile sau pierderile provenite din
instrumente financiare, inclusiv instrumentele derivate și de acoperire, sunt

196

exprimate la valoarea fair value, cu sensul multiplu de valoare decentă,
moderată, medie, adecvată, justă sau corectă. Valoarea justă a fost impusă de
lichiditatea și volatilitatea piețelor de capital. IAS 39 „Instrumente financiare:
recunoaștere și evaluare” completează IAS 32 „Instrumente financiare:

prezentare și descriere” tocmai cu aspecte privind utilizarea valorii juste. O problemă conceptuală dar și practică, propusă, constă în folosirea unui singur criteriu de evaluare al valorii juste și nu pe mai multe, la alegere (valoarea de piață, cursul bursier, ultima tranzacție etc.

Printre beneficiile acestui model contabil se numără acuratețea și imaginea fidelă a datelor din contabilitate: efectele economice ale unei schimbări în prețul pieței ar fi înregistrate la venituri atunci când acest fapt se produce efectiv.

Un dezavantaj al acestei soluții ar fi că se concentrează exclusiv asupra
instrumentelor financiare. Întreprinderile din ziua de azi aduc în discuție nevoia
de a acoperi și riscurile legate de bunuri non-financiare (care sunt înregistrate în
contabilitate la cost) și pentru care problema criteriilor multiple de măsurare ar
continua să existe în continuare. Mai mult, această soluție nu ar putea permite
contabilității de acoperire să se extindă în domeniul riscurilor legate de încasările
și plățile viitoare, incluzând aici și tranzacții previzionate. Îndreptarea către acest
model al contabilității juste pentru instrumentele financiare este considerată de
unii drept o schimbare prea drastică față de actualul model, bazat pe costul
istoric.

2.Contabilitatea de acoperire bazată pe semnalul pieței (Mark-to-

Market Accounting).

Acest model ar putea depăși dificultățile legate de problema multiplelor
criterii de măsurare a valorii juste și a recunoașterii contabile selective, prin
utilizarea unui criteriu comun de măsurare cum ar fi valoarea de piață, atât
pentru instrumentele financiare de acoperire cât și pentru riscul de acoperit.

197

Folosind acest model, o firmă ar putea să își selecteze unele componente din cadrul unei tranzacții și să le măsoare la valoarea justă. Toate schimbările ce survin în valoarea de piață a acestora ar fi recunoscute la venituri sau cheltuieli imediat ce se produc. Dificultățile privind înregistrarea amânată a veniturilor și cheltuielilor ar fi evitate; este relativ simplu și în același timp permite adoptarea unei game largi de management al riscurilor.

Cu toate acestea însă, acest model are și limitări. Deoarece se aplică numai
asupra pozițiilor desemnate în mod expres dinainte de a fi acoperite prin
hedging, poziții identice ale bilanțului contabil s-ar evalua diferit din simplul
motiv că nu au fost alese ca parte a relației de acoperire. Un astfel de model ar
asigura un control în ceea ce privește acoperirea unor poziții parțiale sau
acoperirea doar a unui singur element al unei expuneri la risc. El ar elimina
criticele legate de modelul criteriilor sau bazelor de evaluare multiple. Cu toate
acestea însă, asemeni modelului anterior, nu ar putea fi extins asupra tranzacțiilor
previzionate și a fluxurilor de cash viitoare. Dar cum trebuie să identificăm
schimbările în pozițiile desemnate de modelul de acoperire, care se petrec înainte
ca relația de acoperire, care se petrec înainte ca relația de acoperire să fie stabilită
(adică înainte ca aceste poziții să fie desemnate în mod expres ca fiind parte a
acestei relații)?

3. Contabilitatea de acoperire amânată (Deferral Hedge Accounting)

Modelul de contabilitate de protecție folosit în prezent în SUA este bazat
pe amânarea recunoașterii contabile a modificărilor de valoare și se concentrează
în special asupra contabilității instrumentelor de acoperire a riscurilor. Acest
model asociază schimbările survenite în valoarea acestor instrumente cu
schimbările în valoarea (sau fluxurile de numerar) ale pozițiilor de acoperit.
Dacă firma se acoperă împotriva unui risc privind activele sale financiare sau
datoriile sale financiare, profitul/pierderea rezultată din instrumentul de acoperire

198

folosit pentru acest lucru, este înregistrat drept o creștere/diminuare a poziției bilanțiere respective. Dacă în schimb, firma se acoperă împotriva unui risc provenit dintr-un angajament nematerializat încă, profitul/pierderea provenită din instrumentul financiar folosit este ținut în așteptare ca un credit/debit separat până în momentul materializării respectivei tranzacții.

Similar modelului bazat pe valoarea justă, acesta vine cu un mecanism de
a corecta volatilitatea câștigurilor care este atribuită actualului model de
contabilitate bazat pe costul istoric. Cu toate acestea însă, dacă o firmă
îndeplinește condițiile de a aplica contabilitatea de acoperire asupra riscurilor
provenind din scăderea valorii de piață și din variația fluxurilor de încasări și
plăți emanând din bilanțul contabil existent precum și operații anticipate,
reducerea riscurilor devine problematică, deoarece instrumentele de acoperire a
riscurilor de cash-flow în multe cazuri amplifică riscul întreprinderii la scăderea
valorii de piață. Cu alte cuvinte, acțiunile pentru diminuarea riscului fluxurilor de
încasări și plăți în general, au un efect invers asupra riscului de scădere a valorii
de piață. De exemplu, un împrumut cu rata variabilă contractat (recunoscut drept
datorie financiară) poate expune firma la un risc al valorii de piață a
împrumutului, dar cash-flow-ul împrumutului va crește sau va scădea odată cu
rata dobânzii. Dacă firma achiziționează un instrument financiar, cum ar fi un
contract swap, pentru a „fixa” rata dobânzii împrumutului, firma își va mări
riscul în ceea ce privește scăderea valorii de piață a creditului în situația în care
rate dobânzii va scădea. Obiectivele contradictorii ale reducerii riscului de cahs-
flow și a valorii de piață ar putea fi rezolvate prin limitarea riscurilor luate în
considerare de contabilitatea de acoperire numai la cele privind descreșterea
valorii de piață. Pentru a face acest model al contabilității de acoperire
funcțional, este necesară o relație expresă între instrumentele de acoperire și
expunerea la risc care se dorește acoperită. Dacă componentele ce intră în

199

această relație se extind dincolo de o relație „unu-la-unu” atunci acest model devine mut mai complex. Unii comentatori observă că pe măsură ce tehnicile de acoperire a riscurilor devin mai sofisticate, un model bazat pe relația „unu-la-
unu” devine demodat, necesită mai multă muncă și pierde din relevanță.

4. Contabilitatea de acoperire bazată pe modelul câștiguri și pierderi
nerealizate ca parte a capitalului propriu (Equity Hedge Accounting)1.
Un al patrulea model care ar putea fi folosit pentru contabilitatea de
acoperire a riscurilor propune două elemente pentru desemnarea instrumentelor
de acoperire a riscurilor: comerțul și riscul de management. Toate schimbările
în valoarea de piață a elementelor comerciale sunt incluse la venituri. Pentru
elementele calificate cu risc de management, modificările nerealizate în valoare
sunt înregistrate drept o parte a capitalului propriu, și doar modificările efective
ar fi recunoscute la venituri. Asemeni modelului bazat pe semnalul pieței, acest
model se pretează la o gamă largă de strategii de management și nu necesită o
relație de acoperire „unu-la-unu”. De asemenea, această abordare nu ridică

problema dacă câștigurile/pierderile amânate de la înregistrare (în așteptare) se
califică drept bunuri (active financiare) sau obligații (datorii financiare).
Cu toate acestea, un dezavantaj major al modelului „realizat-nerealizat”
este că nu rezolvă problema multiplelor criterii de măsurare a valorii juste, car de
fapt este unul din motivele principale pentru care a apărut contabilitatea de
acopere. De exemplu, dacă o firmă investește într-un împrumut cu rata a
dobânzii fixă (recunoscut drept activ financiar) care e înregistrat la costul
amortizat și dorește să-l protejeze cu o serie de instrumente financiare,
câștigul/pierderea diferitelor instrumente în această strategie ar fi înregistrate la

1 Explicația dată de Dicționarul Internațional de Finanțe, G.Bannock & W.Manser pentru equity – capital

propriu: valoarea reziduală a activelor (assets) unei companii, după ce în prealabil au fost deduse toate datoriile (liability) – altele decât cele față de deținătorii acțiunilor cu drept de vot (ordinary share) ale companiei -.
Capitalul propriu al unei companii este proprietatea acționarilor ordinari, motiv pentru care aceste acțiuni poartă denumirea de equities.

200

venituri de fiecare dată când asemenea instrumente expiră. Drept urmare, până ce creditul a fost rambursat sau vândut, orice câștiguri/pierderi nerealizate provenite din aceste instrumente, ar rămâne nerecunoscute și câștigurile ar apărea mai volatile decât în situația în care acestea ar fi fost recunoscute în același timp cu elementul acoperit. Modelul „realizat-nerealizat” și cel cu înregistrare amânată nu se aplică simultan de o singură firmă.

O altă critică adusă modelului „realizat-nerealizat” este că separarea între pierderile/câștigurile realizate și cele nerealizate, devine din ce în ce mai puțin relevantă. Cu toate acestea însă, actualul model de contabilitate aproape că face o distincție între acestea, și singura abordare care nu s-ar expune acestei critici ar fi aceea prin care toate activele financiare și datoriile financiare ar fi evaluate la valoarea justă cu recunoașterea tuturor câștigurilor/pierderilor la venituri și respectiv cheltuieli. Mai mult, modelul „realizat-nerealizat” face distincția între câștigul/pierderea realizată și cea nerealizată pentru a oferi baza de acțiune a contabilității de acoperire, prin reținerea tranzacțiilor nerealizate ca o componentă a capitalului propriu.

Unii specialiști nu sunt de acord cu evidențierea acestora în capitalul
propriu și includerea lor apoi la rezultate, ei cred că respectiva distincție e
acceptabilă doar în cadrul unui model care să permită raportarea venitului
complet1 în situațiile financiare. Alții extind acest punct de vedere și observă că
ceea ce este esențial în privința venitului complet este faptul că venitul /pierderea
trebuie raportată numai o singură dată în cadrul venitului complet, în anul în care
se produce. Anglia este una din puținele țări care au introdus o declarație
obligatorie privind venitul complet, iar în alte țări se are în vedere acest lucru.

1 În SUA FASB Concepts Statement nr.6 „Elements of Financial Statements” definește venitul complet ca fiind modificarea ce survine în patrimoniul net al unei firme în timpul unei perioade provenind din
tranzacții și alte evenimente și circumstanțe care nu depind de proprietar. El include toate schimbările
patrimoniului net în cursul unei perioade, exceptând acelea ce rezultă din investiții ale proprietarilor sau
distribuirea către aceștia.

201

Problemele ce se pun în legătură cu acoperirea riscurilor și implementarea
contabilității de acoperire a riscurilor nu sunt simple, nici puține. Între altele, este
criticată lipsa de comparabilitate indusă de faptul că managerii pot alege între
două modele de contabilitate. Dacă toate modelele contabilității de acoperire a
riscurilor, sunt constituite pe o bază opțională, voluntară, pot apărea
incomparabilității în contabilitatea diferitelor societăți comerciale pentru aceleași
poziții contabile.

În concluzie, în dezvoltarea unor standarde de contabilitate specială de acoperire se pot adopta două soluții alternative:

fie trebuie să se impună prin norme sau să se prescrie care este expunerea
la risc desemnată pentru a primi tratament special de contabilitate;
fie firmele trebuie să declare care este riscul care se dorește a fi acoperit.
Acest lucru nu ar ridica probleme dacă sunt stabilite de comun acord care
sunt aspectele economice sau partea financiară ale unui risc de acoperit sau care
sunt obiectivele contabilității de acoperire. Puțini sunt de acord asupra primului
aspect, iar punctele de vedere asupra riscurilor de acoperit pot diferi de la firmă
la firmă precum și în cadrul aceleiași firme. Așa cum am menționat anterior,
unele firme se ocupă doar de riscul pierderii, altele variația fluxului de încasări și
plăți. Mai mult, unele firme nu se străduiesc să-și reducă expunerea în vreuna
dintre cele două direcții, ci doar a unui obiectiv bine fixat.

202

5.2. Contractele la termen condiționat – opțiunile

5.2.1. Noțiuni, caracteristici, mecanisme și tranzacții cu opțiuni

Unul din produsele derivate de bază utilizate drept instrument de acoperire de către întreprinderi pe piețele financiare este opțiunea. În funcție de operațiunile speculative sau de acoperire, inițiate de întreprindere, opțiunile pot fi: opțiuni speculative sau, opțiuni de acoperire.

Un produs derivat este un instrument financiar a cărui valoare depinde de
prețul unui alt bun (activ financiar, marfă. Valută, rata dobânzii). Opțiunea

corespunde acestei definiții. Așa cum se știe, valoarea titlurilor de valoare cu opțiune depinde de prețul activului de bază care poate fi reprezentat de acțiuni, de alte titluri și chiar de indici bursieri.

O opțiune cuprinde un drept dar nu și o obligație , fiind expresia cea mai
grăitoare a avantajului comparativ. Tocmai din acest motiv ele sunt indicate în
operațiile de acoperire. O opțiune de cumpărare sau de apel (call) asupra unor
acțiuni, dă dreptul de a cumpăra un număr specific de acțiuni (de regulă 100 de
acțiuni, în cazul titlurilor de valoare aflate pe o piață standardizată) la un preț
specificat într-o perioadă de timp stabilită. O opțiune de vânzare oferă dreptul de
a vinde. Prețul specificat este prețul de exercițiu. Aceste instrumente se află pe
piețele de opțiuni.

Opțiunile ca instrumente financiare derivate sunt superioare celorlalte
prin aceea că sunt reversibile și flexibile, în sensul că dau posibilitate opțiunii și
nu obligației de exercitare. Celelalte instrumente financiare derivate la fel ca și
toate investițiile de capital, nu sunt reversibile, nu sunt flexibile. O dată cumpărat
un activ financiar clasic, acesta este deținut până la eventuala revânzare a lui,
fără posibilitatea de a opta, în această perioadă, pentru un alt activ mai rentabil.
Investitorul care cumpără un număr de opțiuni are însă posibilitatea, pe durata de

203

valabilitate a opțiunii sau chiar la scadența ei, fie să păstreze acest activ, fie să
renunțe la el dacă pe parcurs apare o oportunitate mai avantajoasă de investire.
Prin însăși natura lor, opțiunile dau posibilitatea unui arbitraj între deținerea
activelor-suport pe care ele le reprezintă sau, dimpotrivă, renunțarea la aceste
active – suport în favoarea unei investiții mai rentabile pe piața financiară.
Utilizarea opțiunilor face procesul de investire mult mai flexibil, apropiindu-l de
comportamentul real al agentului economic în decizia sa de economisire-
investire sau de consum. Opțiunile de a cumpăra un anumit produs la o dată
ulterioară sunt denumite „call” (vino să cumperi) iar opțiunile de a vinde la o
dată ulterioară sunt denumite „put” (pune în vânzare). Avem cumpărători ai
opțiunilor și vânzători. În schimbul unei prime plătite, cumpărătorul unei opțiuni
call sau put are dreptul, dar nu și obligația să cumpere sau să vândă, într-un
interval de timp prestabilit și la un preț de exercițiu fixat dinainte, o anumită
cantitate de active suport. Este vorba despre un contract opțional în care
principalele elemente ale viitoarei tranzacții de active-suport sunt ficate din
momentul încheierii contractului, indiferent dacă piața va evolua sau nu în
direcția așteptărilor. La rândul său, vânzătorul unei opțiuni call sau put își asumă
irevocabil obligația de a vinde sau a cumpăra activele-suport comandate de
cumpărător, în condițiile din cadrul opțional, indiferent dacă la momentul
opțiunii piața îi este sau nu favorabilă.

Exercitarea de către cumpărător a opțiunii sale se face pentru acoperirea riscului de preț al activului-suport de către vânzătorul respectivei opțiuni: pentru aceasta din urmă piața este nefavorabilă. Asumarea acestui risc se face în schimbul încasării, de la început, a unei prime care este prețul opțiunii. Termenul limită de exercitare, de regulă, este sub un an, dar există și opțiuni cu maturitate mai mare de un an. Termenul este condiționat în sensul că opțiunea se poate exercita sau nu la scadență sau chiar până la scadență.

204

Am putea spune că vânzătorul obține câștiguri limitate, dar certe, la
nivelul primei încasate, în schimbul asumării unor riscuri nelimitate. În același
timp, opțiunea reprezintă pentru cumpărător o poliță de asigurare1. Prima plătită
la cumpărarea opțiunii poate să-l aducă câștiguri aproape nelimitate, în cazurile
cele mai favorabile ale peții. Prima plătită pentru opțiunea put poate să-l apere pe
cumpărător de pierderile nefavorabile, dacă piața ar reacționa negativ pentru
aceasta.

În fapt, tranzacțiile cu opțiuni sunt operațiuni de vânzare/cumpărare de
riscuri. Cumpărătorul opțiunii manifestă prudență față de risc și îl vinde, iar
vânzătorul opțiunii are în schimb preferință pentru risc și îl cumpără.
Cumpărătorul opțiunii nu poate pierde mai mult decât prima, iar vânzătorul
opțiunii nu poate câștiga mai mult decât prima. Pentru a se proteja, casele de
compensații ale burselor de valori, cer vânzătorilor de opțiuni să deschidă un
depozit inițial (numit și marjă) și, în fiecare zi, un depozit variabil.

Stocurile proprii opțiunilor sunt: valoarea intrinsecă, valoarea timp și prima. Dacă opțiunea de a cumpăra sau vinde activul suport ce exercită la un preț mai bun decât prețul pieței, se spune că opțiunea are o valoare intrinsecă. În schimb, prima cuprinde o valoare în timp, care descrește pe măsură ce se apropie data expirării. Ceea ce cotează la bursă este prima opțiunii. Paralel și prețul activului suport este cotat. Acesta servește numai ca termen de comparație pentru exercitarea opțiunii.

Tranzacționarea opțiunii va fi mai profitabilă decât exercitarea ei dacă
opțiunea are valoare în timp. O mică modificare procentuală a prețului activului
conduce la o modificare procentuală mai mare a primei. Acesta este efectul de
levier, de angrenaj. Stabilirea primei are la bază performanțele anterioare ale

1 Ion Stancu, Finanțe, Editura Economică, București, 2002, pg.436.

205

prețului activului suport. Cu cât performanța este mai volatilă, cu atât este mai ridicat nivelul primei.

Opțiunile care se realizează la un preț mai bun decât prețul pieței sunt opțiuni sub-paritate sau în bani „in the money”. Dacă prețul este mai puțin favorabil decât cel al pieței, avem opțiuni supra-paritate sau în afara banilor „out of the money”, iar dacă prețul este identic cu prețul pieței atunci avem opțiuni la paritate sau la bani „at the money”.

Există opțiuni pentru acțiuni, indici bursieri, obligațiuni, valute, rate ale dobânzii și mărfuri și chiar poziții combinate ale opțiunilor, așa numitele strategii privind opțiunile.

Tipurile de tranzacții cu opțiuni pe piața secundară sunt: cumpărarea unei opțiuni de cumpărare;

cumpărarea unei opțiuni de vânzare;
vânzarea unei opțiuni de cumpărare;
vânzarea unei opțiuni de vânzare.

Raționamentul partenerilor în tranzacția de cumpărare respectiv de vânzare a unei opțiuni se prezintă după cum urmează:

VÂNZĂTOR

• vinde dreptul de a cumpăra sau de a
vinde un activ la o dată precizată și la
un preț prestabilit;

• vinde call când apreciază o scădere a
cursului activului de bază;

• vinde put când apreciază o creștere a
cursului activului de bază;

• își asumă obligația de a livra activul
la data de exercitare a opțiunii call și
de a cumpăra activul la data de

exercitare a opțiunii put.

206

CUMPĂRĂTOR

cumpără dreptul de a cumpăra sau de a
vinde un activ la o dată precizată și la
un preț prestabilit;

cumpără call când apreciază o creștere
a cursului activului de bază;

cumpără put când apreciază o scădere
a cursului activului de bază și cedează
prima de opțiune vânzătorului care

este și emitentul titlului;

poate alege să păstreze opțiunea până
la maturitate sau poate tranzacționa
opțiune pe piața secundară.

Elementele componente ale unei opțiuni sunt atât contractuale, cât și necontractuale, adică externe reglementărilor specifice contractului opțional. Aceste elemente sunt:

prima plătită la cumpărarea unei opțiuni este un element contractual
și poate fi notată cu C sau P după cum urmează: C = primă pentru opțiunea de
cumpărare – call -; P = prima pentru opțiunea de vânzare – put. Pe parcursul
valabilității opțiunii, această primă reprezintă prețul opțiunii și poate avea o
valoare de piață mai mare sau mai mică, în funcție de interesul pentru deținerea
opțiunii. Prețul opțiunii se modifică pe durata de valabilitate a opțiunii ca urmare
a evoluției riscului de preț al activului-suport și ca urmare a raportului cerere-
ofertă a opțiunii;

cursul (prețul de piață) al activului-suport (S) în momentul contractului opțional (S0) și pe toată valabilitatea sa, inclusiv la scadență (S1). Acesta este evident, un element necontractual;

variabilitatea acestui curs (preț de piață) definește un element

necontractual al opțiunii, și anume riscul activului-suport;

durata de valabilitate a contractului opțional, de la momentul încheierii
contractului (t0) până la scadența finală a acestuia (T’). Este un element

contractual care se exprimă sub forma fracțiunilor dintr-un an calendaristic: t = 0,25 pentru un trimestru, t = 0,5 pentru două trimestre etc.;

prețul de exercițiu – prestabilit în momentul încheierii contractului
opțional pentru cumpărarea/vânzarea activului – suport. Este un element

contractual notat cu E;

un element necontractual îl reprezintă rata dobânzii fără risc (Rf) la care se presupune că se poate împrumuta un investitor pentru a cumpăra opțiuni.
Toate aceste elemente componente evidențiază determinarea complexă a
valorii unei opțiuni ca funcție de cei cinci factori enumerați mai sus.

207

Piața opțiunilor negociabile

Emitenții sunt deținători de active suport (acțiuni, indici bursieri,

obligațiuni, valute, rate ale dobânzii și mărfuri) și ei vând opțiunile cumpărătorilor contra unei prime, pe piața primară. De la cumpărarea inițială de pe piața primară, până la termenul de exercitare, deținătorii pot opta pentru păstrarea până la exercitare, sau pot tranzacționa opțiunile deținute pe piața secundară (la bursele de valori), dat fiind că opțiunile sunt titluri de valoare, valori mobiliare și în același timp instrumente financiare derivate.

Opțiunile pot fi cumpărate de pe o piață organizată sau de pe piața OTC. Piața organizată are avantajul protecției oferite de către o casă de compensații, iar piața OTC va putea să realizeze mult mai ușor un produs care să satisfacă nevoile utilizatorului.

Organizarea piețelor de opțiuni negociabile este foarte bine reglementată
juridic, operațional, informațional etc., iar această reglementare specifică pieței
opțiunilor se referă în principal la: existența și funcționarea unei camere de
compensare (de clearing) și standardizarea elementelor contractuale ale unei
opțiuni. Standardizarea contractelor opționale privește cantitatea de active-
suport, prețul lor de exercitare și scadența acestora. Nu pot fi cumpărate/vândute
decât opțiuni standard în câteva variante standard privind cantitatea, prețul și
scadența lor. Cantitatea standard, ce va putea fi cumpărată/vândută opțional, se
referă la o cantitate fixă, neschimbată, de active-sport ce va putea fi
tranzacționată la exercitarea opțiunii, de exemplu: 100 buc sau tone de mărfuri
(cafea, grâu, minereu); 50, 100, 1000 de acțiuni; 100, 150 mil., dintr-o anumită
valută. De regulă, cantitatea standard pentru acțiuni este de 100 de bucăți. Există

208

și alte cantități standard, dar numai pentru acțiuni care au prețuri mai joase sau mai ridicate1.

5.2.2. Evaluarea opțiunilor

După cumpărare, opțiunea poate face obiectul unor operații succesive de
vânzare – cumpărare, în funcție de interesul investitorilor pentru deținerea ei.
Acest interes este legat de perspectiva ca prețul activului suport să evolueze în
sensul dorit de investitor (creștere de curs bursier pentru call și scădere de curs
bursier pentru put). De aici apare și preocuparea pentru valoarea opțiunii care
depinde sau este în relație cu prețul activului suport. Multitudinea de elemente
determinante ale valorii unei opțiuni face din aceasta cel mai complex activ
financiar. Aceste calități recomandă modelul de evaluare a opțiunilor și pentru
evaluarea întreprinderii, a proiectelor de investiții, pentru gestiunea portofoliului,
pentru explicarea structurii la termen a ratelor de dobândă etc. Factorii
determinanți ai valorii unei opțiuni sunt de două categorii: factori determinanți
de propriile elemente contractuale și necontractuale, amintite la subcapitolul
precedent; și, factori determinați de caracteristicile activului suport și ale pieței
financiare.

De exemplu, pentru opțiunile pe acțiuni, factorul ce se manifestă în plus în
valoarea opțiunii este dividendul acțiunii (D). Reluând, explicația, valoarea

opțiunii notată cu C pentru call sau cu P pentru put este dată de relația:
C sau P = f(S, E, σ, Rf, t, D)

Raportul dintre oscilația prețului opțiunii și cea a activului suport este
denumită delta sau valoare intrinsecă, de unde și existența unor strategii delta-

1 Ion Stancu, Finanțe, Editura Economică, București, 2002, p.438.

209

neutre1. Distribuirea de dividende determină reducerea cursului acțiunilor la data anunțată pentru plata acționarilor. Exercitarea unei opțiuni după distribuirea dividendelor se va face asupra unei acțiuni depreciate. În acest caz, prețul de exercitare este mai mare decât cursul acțiunii care a scăzut. Rezultă că distribuirea de dividende are ca efect reducerea valorii opțiunii call și creșterea valorii opțiunii put.

O procedură specifică în evaluarea opțiunilor este aceea a ajustării simultane a prețului standard de exercitare și a cantității standard de acțiunile suport, în cazul operațiunilor de capital ce pot interveni în perioada de maturitate a opțiunii. Aceste operațiuni pot fi: emisiune de noi acțiuni prin aport de numerar; emisiune de noi acțiuni prin plata dividendelor în acțiuni; emisiune de noi acțiuni prin divizarea valorii acțiunii; emisiune de noi acțiuni prin încorporarea rezervelor sau prin conversia datoriilor etc.

În aceste cazuri, valoarea teoretică a acțiunilor vechi este afectată prin
efectul de diluare, ceea ce se repercutează și în valoarea unui contract opțional.
Astfel, prețul de exercițiu ajustat rezultă din înmulțirea prețului de exercițiu
inițial cu raportul dintre valoarea teoretică a acțiunii după operațiunea de capital
și cursul acțiunii înainte de operațiunea de capital. Cantitatea ajustată rezultă din
înmulțirea cantității inițiale cu suma dintre 1 plus raportul dintre numărul de
acțiuni după operațiunea de capital și numărul de acțiuni înainte de operațiunea
de capital și numărul de acțiuni înainte de operațiunea de capital.

O problemă interesantă în acest context o constituie evaluarea
warantelor. Warantul este o opțiune de vânzare pe termen lung care este
emisă de o companie. Aceasta dă dreptul deținătorului să cumpere acțiuni din
pachetul companiei la un preț fixat, pentru numerar. Companiile, în special cele

1 Delta = valoarea cu care oscilează prețul unei opțiuni, ca răspuns la o modificare a prețului activului de bază (Dicționarul Internațional de Finanțe, G.Bannock și W.Manser).

210

mici, consideră mai atractivă utilizarea obligațiunilor convertibile sau
obligațiunilor cu warante decât să emită un prospect de credit obligatar, în mod
direct. În plus, companiile mici folosesc de multe ori warantele sub formă de
atracție pentru noile emisiuni de acțiuni sau o emisiune de obligațiuni cu
plasament privat. O obligație convertibilă îi permite deținătorului să schimbe
obligațiunea cu un anumit număr de acțiuni din pachetul de acțiuni al companiei
emitente. Titlurile de valoare convertibile încorporează deci, o opțiune de
vânzare care îi permite proprietarului să obțină profit dacă prețul acțiunilor
companiei crește.

Se știe că opțiunile de vânzare standardizate tranzacționate pe piața de opțiuni sunt emise de investitori pentru acțiunile existente ale unei companii pe acțiuni. În schimb, warantele sunt emise de către compania emitentă, pe care dintr-un pachet de titluri care poate include acțiunile comune ale emitentului, acțiunile preferențiale sau obligațiunile. Warantele se aseamănă cu drepturile de opțiune deoarece titlul activ suport este un instrument de capital propriu. Dar warantele de obicei nu expiră decât după câțiva ani, iar unele companii au eliberat chiar warante permanente. Astfel, clauzele unui warant sunt în esență asemănătoare cu cele ale unei opțiuni de vânzare normale. În warant se specifică pachetul de acțiuni ca activ de bază, numărul de acțiuni, prețul de exercițiu, data de expirare și tipul de opțiune. Uneori, warantul conține o clauză de răscumpărare anticipată, care îi permite emitentului să-și exercite opțiunea anterior datei de expirare a opțiunii.

Prin emisiunea de warante se realizează, de fapt, o finanțare a
întreprinderii. Companiile pot vinde warante separat sau în combinație cu alte
titluri de valoare. Datorită eficienței piețelor de capital, atunci când o companie
emite warante la prețul lor de piață, numerarul pe care îl încasează este o
compensare justă a câștigului potențial al instrumentelor de capitaluri proprii.

211

Totuși, emiterea de warante poate adăuga valoare prin reducerea costurilor de agenție. Includerea warantelor alături de emisiunea de datorie permite creditorilor să împartă câștigul dacă proiectul finanțat cu emisiunea de datorie este foarte profitabil. În consecință, creditorii vor accepta o rată a dobânzii mai scăzută pentru emisiunea de datorie.

Regulile de evaluare a warantelor sunt similare cu cele ale opțiunilor de vânzare. Există totuși o singură diferență importantă. Emiterea de warante are un efect diluant pentru că se crează noi acțiuni. Această diluare trebuie luată în considerare. Pentru acest lucru, se împarte valoarea opțiunii de vânzare la factorul de diluare:

W =

în care:

W – valoarea warantului;

C

1 + P

C – valoarea unei opțiuni de vânzare pentru cumpărarea unei acțiuni;

P – creșterea proporțională în numărul de acțiuni ce ar rezulta din utilizarea warantelor.

Această ecuație este utilizată în evaluarea warantelor înainte de emiterea
acestora. Însă, după emisiune, într-o piață eficientă impactul lor diluant se
reflectă deja în prețul acțiunilor emitentului, în această situație W = C după
emisiune.

Modelele generale de evaluare a opțiunilor recomandate de Standardele Internaționale de Contabilitate, sunt:

alocarea valorii reziduale componentei cel mai greu de evaluat, ca diferență dintre valoarea totală a instrumentului și componenta cea mai ușor de evaluat;

212

evaluarea componentelor de obligații și capital propriu separat și ajustarea acestor valori proporțional, pe bază de prorată, astfel încât, suma componentelor să fie egală cu valoarea totală a instrumentului. Nu apar nici câștiguri și nici pierderi din această evaluare.

Un alt model cunoscut, des utilizat este modelul Black-Scholes. Adoptarea acestui model presupune în primul rând calcularea a două valori folosite în tabelele de evaluare a opțiunilor:

abaterea standard a schimbărilor proporționale ale valorii juste a activului de bază al opțiunii înmulțite cu rădăcina pătrată a perioadei până la expirarea opțiunii. Această valoare se referă la schimbări favorabile (sau nefavorabile) potențiale ale prețului activului de bază al opțiunii, în acest caz, acțiunile ordinare ale societății care emite obligațiuni convertibile. Cu cât este mai mare abaterea standard, cu atât crește valoare justă a opțiunii.

raportul dintre valoarea justă a activului de bază al opțiunii și valoarea prezentă a prețului exercitării opțiunii. Această valoare reprezintă, de fapt, raportul dintre valoarea prezentă a activului de bază al opțiunii și costul pe care deținătorul acțiunii trebuie să-l suporte pentru a obține acel activ și este asociată cu valoarea intrinsecă a opțiunii. Cu cât este mai mare această valoare, cu atât crește valoarea justă a opțiunii de cumpărare.

Revenind la regulile generale de evaluare, în contabilitate, a
instrumentelor financiare derivate, trebuie amintit faptul că IAS 39 recomandă
evaluarea tuturor instrumentelor financiare la valoare justă. Numai așa
valoarea justă poate servi unui model de contabilitate special – contabilitatea de
acoperire. În acest sens, câștigurile/pierderile provenite din instrumente
financiare ar fi măsurate la valoarea justă, atunci când se realizează. Astfel,
criteriile de referință în stabilirea valorii juste a opțiunilor pe acțiuni sunt factorii
determinanți ai valorii opțiuni, enumerați și explicați mai sus – cursul bursier al

213

activului suport, variabilitatea, durata contractului opțional, prețul de exercitare, rata dobânzii fără risc, dividendele).

În concepția IASC folosirea unui singur criteriu de evaluare ar însemna depășirea problemelor cauzate de actualul model de evaluare (care se bazează pe mai multe criterii sau baze de evaluare), cel puțin pentru instrumentele financiare.

Folosirea de criterii diferite de evaluare de către întreprinderi, în măsurarea acelorași poziții bilanțiere, conduce la o comparabilitate scăzută. Acest model ar putea fi completat și cu cerința de a recunoaște tranzacțiile deja încheiate la valoarea lor justă, prin aceasta depășind problemele cauzate de un model selectiv de contabilitate. Este propusă spre analiză contabilitatea de acoperire bazată pe semnalul pieței.

Printre avantajele unui model contabil care înregistrează instrumentele financiare la valoarea justă se numără și acuratețea sau imaginea fidelă a datelor din contabilitate, efectele economice ale unei schimbări în prețul pieței ar fi înregistrate la venituri atunci când aceasta se produce efectiv. În acest sens, nu s-ar mai ridica probleme suplimentare în ceea ce privește veniturile sau cheltuielile amânate de la înregistrare.

Dezavantajul acestei soluția ar fi că se concentrează exclusiv asupra
instrumentelor financiare; apare astfel nevoia de a acoperi și riscurile legate de
bunuri non-financiare care sunt înregistrate în contabilitate la cost; mai mult, nu
se permite contabilității de acoperire să se extindă în domeniul riscurilor
legate de încasările și plățile viitoare, incluzând aici și tranzacții previzionate.
De aceea, acceptarea acestui model al contabilității la valoarea justă pentru
instrumentele financiare, este considerată de unii specialiști drept o
schimbare prea drastică față de vechiul model, care nu recunoaște
instrumentele financiare și cu atât mai puțin nu le evaluează la valoarea justă.

214

5.2.3. Proceduri contabile privind operațiile cu opțiuni

Activele financiare și datoriile financiare date de fluxurile reale și cele
monetare, generate de tranzacționarea și exercitarea opțiunilor call și put prin
casa de compensare, în cadrul unei burse de valori1, se prezintă după cum
urmează:

Cumpărătorul plătește casei de compensare prima, în schimbul opțiunilor
cumpărate, iar vânzătorul încasează prima de la casa se compensare în schimbul
activelor suport depozitate. Ordinul de exercitare a opțiunii se adresează casei de
compensare de către cumpărător, împreună cu suma de bani pentru cumpărarea
activelor suport, în cazul CALL, sau cu activelor suport, în cazul PUT, al
vânzării acestora. Casa de compensare cedează cumpărătorului activele suport la
prețul de exercitare prestabilit, în cazul exercitării CALL, sau suma de bani din
vânzarea activelor suport, în cazul PUT, fără a mai cere acordul vânzătorului
(acesta se subînțelege a fi implicit). În același timp, casa de compensare transferă
vânzătorului suma de bani, în cazul exercitării CALL, sau cantitatea de active-
suport, în cazul exercitării PUT. În acest fel sunt generate în contabilitatea
cumpărătorului și vânzătorului active financiare și respectiv, datorii financiare.

1 Ion Stancu, op.cit., p.438.

215

CALL

Prima Prima

Opțiuni CALL Casa de Active suport

compensare ce vor fi vândute

Contravaloare Contravaloarea

active cumpărate active vândute

Transfer active

PUT

Prima Prima

Opțiuni PUT Contravaloare active

Casa de ce vor fi cumpărate

compensare

Active suport

vândute

Contravaloare Active suport

active vândute cumpărate

Problema care se pune este dacă vânzătorul se angajează ferm pentru livrarea sau cumpărarea a activului suport, pentru care a scris opțiunea, sau nu se angajează nici el până la exercitare.

Considerăm că tratamentul contabil adecvat este acela de a se
înregistra în contabilitatea celor doi parteneri la data tranzacției numai
prima care reprezintă, de fapt, prețul tranzacției. La cumpărător, prima
generează o cheltuială, la vânzător generează un venit. Angajamentul deschis de
cumpărare la cumpărător și angajamentul ferm de vânzare la vânzător, precum și

216

angajamentul deschis de vânzare la cumpărător și cel ferm de cumpărare la vânzător (în cazul opțiunii PUT), se evidențiază numai la data decontării (data exercitării opțiunii).

O altă soluție ar putea fi aceea de înregistrare la data tranzacției a primei atât la cumpărător cât și la vânzător, iar angajamentul deschis al cumpărătorului precum și cel ferm al vânzătorului să fie ținut în afara bilanțului până la exercitare.

Soluția contabilizării acestor operații diferă de la o concepție contabilă la alta, de la un model contabil la altul, în funcție de normalizarea contabilă. Diferențele apar datorită specificului pe care îl prezintă angajamentul deschis, neferm al cumpărătorului.

Astfel, conform principiilor și regulilor cerute de IAS32 și IAS39, pentru instrumente financiare derivate, recunoașterea opțiunilor în contabilitate se efectuează astfel:

• la data tranzacției se recunoaște numai prima care este prețul
plătit/încasat pentru opțiune, astfel:

o la întreprinderea care cumpără opțiuni prim ase poate înregistra pe cheltuieli financiare în debitul contului 668 „Alte cheltuieli financiare”, în relație cu contul de trezorerie afectat, dat fiind că operațiunea speculativă sau de acoperire prin folosirea de opțiuni, nu formează activitatea curentă a întreprinderii;

o la întreprinderea care vinde opțiuni, prima se înregistrează ca
venituri financiare în creditul contului 768 „Alte venituri financiare” în relație cu
contul de trezorerie afectat, dat fiind că operațiunea speculativă sau de acoperire
prin folosirea de opțiuni, nu formează activitatea curentă a întreprinderii;

• la data exercitării se recunosc opțiunile ca active financiare achiziționate
sau vândute astfel:

217

o la întreprinderea care a cumpărat opțiuni CALL, se înregistrează opțiunile ca active financiare (acțiuni, obligațiuni, alte investiții financiare pe termen scurt), fie deținute până la scadență, în debitul contului 50 „Investiții financiare pe termen scurt” (după caz; 501, 503, 506 sau 508 „Alte investiții financiare pe termen scurt și creanțe asimilate”), fie deținute pentru tranzacționare în debitul contului 5081 „Alte titluri de plasament”, prin creditul contului de trezorerie afectat de decontarea contravalorii instrumentelor financiare cumpărate;

o la întreprinderea care a vândut opțiuni CALL, se înregistrează
scăderea din gestiune a activelor financiare suport ale opțiunilor, prin creditul
contului 50.”Investiții financiare pe termen scurt” (după caz: 501, 503, 506 sau
508 „Alte investiții financiare pe termen scurt și creanțe asimilate”), fie facă au
fost deținute spre tranzacționare, în creditul contului 5081 „Alte titluri de

plasament”, prin debitul contului de trezorerie afectat de încasarea contravalorii instrumentelor financiare vândute;

o la întreprinderea care a cumpărat opțiuni PUT, se înregistrează scăderea din gestiune a activelor financiare suport ale opțiunilor, prin creditul contului 50 „Investiții financiare pe termen scurt” (după caz; 501, 503, 506 sau 508 „Alte investiții financiare pe termen scurt și creanțe asimilate”), fie deținute pentru tranzacționare în debitul contului 5081 „Alte titluri de plasament”, prin creditul contului de trezorerie afectat de decontarea contravalorii instrumentelor financiare vândute;

o la întreprinderea care a vândut opțiuni PUT, se înregistrează
opțiunile ca active financiare (acțiuni, obligațiuni, alte investiții financiare pe
termen scurt) fie deținute până la scadență, în debitul contului 50 „Investiții
financiare pe termen scurt” (după caz; 501, 503, 506 sau 508 „Alte investiții
financiare pe termen scurt și creanțe asimilate”), fie deținute pentru

218

tranzacționare, în debitul contului 5081 „Alte titluri de plasament”, prin creditul contului de trezorerie afectat de decontarea contravalorii instrumentelor financiare cumpărate;

Conform practicilor americane, dat fiind că standardele ce privesc raportarea contabilă, pentru multe tranzacții de acoperire nu sunt suficient dezvoltate1, iar valoarea justă nu este utilizată în locul costului istoric, se folosește tehnica înregistrării acestora în afara bilanțului. Deoarece creșterea valorii de piață nu este recunoscută decât atunci când activul este vândut, bilanțul contabil bazat pe costul istoric, de multe ori, subevaluează capitalul propriu al firmei. De asemenea, dat fiind că bilanțul contabil bazat pe costul istoric recunoaște pierderea, dar nu și câștigul unei tranzacții de acoperire, există puține motive pentru o înregistrare bilanțieră, atunci când există o alternativă ca aceea de a înregistra extrabilanțier.

În concepția normalizatorilor francezi, se pun următoarele probleme contabile legate de opțiuni:

1. Plata dreptului de opțiune până la termenul opțiunii (prima):

a) din momentul plății, sumele corespunzătoare prețului de opțiune se
contabilizează, într-un cont separat de așteptare (471) în activ pentru cumpărător
sau contul 472 în pasiv pentru vânzător, prin contul de trezorerie corespunzător.
Dacă opțiunile sunt cumpărate pe o piață organizată, (piața de opțiuni

negociabile la bursa din Paris – MONEP), se folosește contul 52 „Instrumente de trezorerie”. Fie că este vorba de o piață organizată sau de una neorganizată (extrabursieră) care se referă la o opțiune speculativă sau o opțiune de acoperire, aceste sume nu pot fi în nici un caz preluate în rezultat. Este vorba, în realitate de un avans asupra cesiunii viitoare a titlurilor;

1 Gerald I.White, Ashwinpaul C. Sonhi, Dov Fried, „The Analysis and USE of Financial Statements, John Wiley & Sons, Inc New York, 1999, p.714.

219

b) la finele exercițiului, evaluarea diferă de la cumpărător la vânzător, astfel:

• pentru cumpărător, dacă termenul se situează între data încheierii exercițiului financiar și data închiderii conturilor, trebuie să se țină seama dacă opțiunea nu a fost exercitată. În acest caz, un provizion este constituit pentru a acoperi pierderea de suferit până la termen; dacă termenul se situează după data închiderii conturilor, un provizion poate fi constituit, eventual, dacă evoluția pieței arată că opțiunea va fi exercitată;

• pentru vânzător este vorba de un eventual venit (nerealizat la sfârșitul exercițiului) nu trebuie luat în considerare asupra exercițiului, chiar dacă opțiunea este exercitată între data închiderii și data închiderii conturilor.

În schimb, în cazul opțiunilor de acoperire vânzătorul va pute aține seama de acest venit, pentru a limita un eventual provizion pentru deprecieri. Dacă totuși, operațiunile se efectuează pe o piață organizată, variațiile valorii opțiunilor ar putea să fie înregistrate sau constatate ca rezultat.

Opțiunile negociabile la bursa de valori sunt întotdeauna evaluate la cursul de închidere al pieței, iar profitul sau pierderea sunt cuprinse în rezultatul exercițiului.

c) cesiunea dreptului de opțiune (realizată înainte de termen):

• pentru cumpărător ea antrenează o cheltuială sau un venit financiar;

• pentru vânzător, situația nu se schimbă înainte de exercitarea opțiunii.

2. Dacă opțiunea este exercitată:

• pentru cumpărător sunt posibile două proceduri contabile: dacă
cumpărarea de opțiuni este legată de o cumpărare de acțiune, în acest caz
drepturile de opțiune se adaugă prețului de cumpărare a titlurilor
corespunzătoare și sunt contabilizate în același cont ca și acestea din urmă;
dacă cumpărarea de opțiuni nu este legată de o cumpărare de acțiuni, este

220

vorba de o operațiune speculativă, în acest caz, titlurile sunt contabilizate la cursul pieței la data exercitării opțiunii, diferența între acest curs și prețul de exercițiu majorat de drepturile de opțiune, constituie o cheltuială sau un venit financiar.

La data închiderii exercițiului financiar, valoarea de inventar a titlurilor se determină prin raportare la valoarea actuală în cazul titlurilor de participare sau prin raportare la cursul mediu al ultimei luni de exercițiu, în cazul altor titluri imobilizate sau în cazul valorii mobiliare de plasament.

• pentru vânzător drepturile de opțiune se adaugă prețului de cesiune al
titlurilor și constituie după natura titlurilor vândute un venit financiar sau
venit excepțional.

Dacă opțiunea nu a fost exercitată, drepturile vărsate – sau primite –
constituie, la data scadenței pentru cumpărător o cheltuială excepțională și pentru vânzător un venit excepțional.

EXEMPLU – cumpărarea-vânzarea unei opțiuni pe acțiuni call.

Întreprinderea „FLORA” cumpără un pachet standardizat de opțiuni call
pe acțiuni cotate, scrise de întreprinderea „SPERANȚA” în calitate de vânzător.
Tranzacția este un hedging pentru vânzător, în care elementul acoperit este
riscul de piață iar instrumentul financiar desemnat pentru acoperire este
contractul de opțiuni. Pentru cumpărător, tranzacția este numai o speculație a
prețului favorabil, fie că va decide exercitarea, fie că va tranzacționa pachetul de
opțiuni ca valoare mobiliară. Titlurile de valoare ce constituie activul suport al
opțiunilor sunt emise de o a treia întreprindere care nu intervine în acest
mecanism. Întreprinderea „FLORA” speră ca prețul de piață al acțiunilor în
cauză să crească, pe când întreprinderea „SPERANȚA” speră ca prețul de piață
al acțiunilor în cauză să scadă. Fiecare preconizează un câștig prin conservarea
prețului acțiunilor, dar numai una dintre părți va câștiga. Deci fiecare speră să

221

transfere riscul de piață asupra partenerului, în caz de exercitare a opțiunii de către cumpărător. Prima ce reprezintă dreptul de a cumpăra prețul pachetului de opțiuni este de 1000 RON. Prețul de exercitare este 22000 RON. Valoarea acțiunilor deținute (400 buc) de întreprinderea „SPERANȚA” este de 20000 RON cu valoare nominală de 50 RON. Cursul bursier al acțiunilor la data exercitării este de 70 RON.

În contabilitatea cumpărătorului au loc următoarele operații:

1) dacă acesta intenționează și decide să dețină pachetul de opțiuni până la scadență, atunci va înregistra la data tranzacției numai prima plătită, urmând ca la scadență să exercite opțiunea de cumpărare (evident dacă prețul acțiunilor pe piață va crește):

• recunoașterea primei la data tranzacției; cumpărătorul opțiunilor va
recunoaște contabil prima plătită de 1000 RON în cheltuieli financiare iar
vânzătorul opțiunilor va recunoaște contabil prima încasată în venituri
financiare:

668 = 512 1000 RON

Alte cheltuieli financiare Conturi la bănci

• recunoașterea pachetului de opțiuni ca titlu de valoare independent de
activul suport, la data exercitării, dacă prețul de piață al acțiunilor este
favorabil – mai mare decât cel contractat – la nivelul prețului de exercitare
al opțiunii call:

5031 = 512 22000RON

Acțiuni cotate Conturi la bănci

Câștigul apare indirect, ca o economie față de valoarea acțiunilor la cursul bursier și nu se evidențiază contabil.

222

2) dacă acesta intenționează și decide să tranzacționeze pachetul standardizat
de opțiuni, ca valoare mobiliară, atunci va contabiliza prima plătită ca și cost de
intrare al acestui titlu de valoare, încât la data tranzacției avem înregistrarea:

5081 = 512 1000 RON

Alte titluri de plasament Conturi la bănci

• la momentul în care valoarea pachetului standardizat de opțiuni are
valoare intrinsecă (preț de piață mai mare decât prima, de 1500 RON ),
cumpărătorul va decide vânzarea investiției financiare pe termen scurt la
nivelul cursului bursier care se compune pentru întreprindere din valoarea
primei (1000 RON ) și diferența până la cursul bursier (500 RON ):

512 = 5081 1000 RON

Conturi la bănci Alte titluri de plasament

512 = 762 500 RON

Conturi la bănci Venituri din investiții

financiare pe termen
scurt

3) dacă prețul acțiunilor pe piață nu crește până la scadență, întreprinderea

„FLORA” nu va exercita opțiunea call de cumpărare a activului suport, înregistrând numai o pierdere financiară ocazionată de procurarea contractului de opțiuni de 1000 RON .

În contabilitatea vânzătorului au loc următoarele operații:

• înregistrarea primei de 1000 RON încasate pentru emiterea opțiunilor și
pentru că întreprinderea „SPERANȚA” se angajează ferm să livreze

titlurile suport la scadență, în cazul în care cumpărătorul decide exercitare
opțiunii call, se evidențiază în afara bilanțului un angajament de livrare:

512 = 768 1000 RON

Conturi la bănci Alte venituri financiare

223

• în situația în care întreprinderea „FLORA” decide că exercite opțiunea
call, atunci vânzătorul este obligat la livrarea titlurilor suport la prețul de
exercitare prestabilit și încasarea corespunzătoare a diferenței:

512 = 5031 20000RON

Conturi la bănci Acțiuni cotate

512 = 764 20000RON

Conturi la bănci Venituri din investiții

financiare cedate

Respectând simetria înregistrărilor efectuate de întreprinderea „FLORA”

exercitarea înseamnă pentru vânzător o pierdere indirectă de 6000 RON , egală cu câștigul nerealizat, care nu se evidențiază contabil. Rezultă că operația de acoperire inițiată de vânzător a eșuat datorită evoluției prețului activului suport, contrar așteptărilor.

EXEMPLU – cumpărarea și exercitarea unei opțiuni valutare put.

Întreprinderea „TRACTORUL” din Brașov exportă mașini agricole. Să
presupunem că nu există inflație. Întreprinderea primește o comandă pentru 1000
combine la prețul de 30000 USD bucata, cu termen de livrare peste un an. În
momentul semnării contractului, cursul de schimb era de 1 USD = 30000 RON ,
așa încât comanda are o valoare de 900000 RON sau 900 per combină agricolă.
Față de costul de producție de 800 RON per combină rezultă un profit estimat de
100 RON bucata. Peste un an, când cele 30 mil.USD au devenit scadente, cursul
de schimb valutar a devenit 1 USD = 2,5000 RON, așa încât valoarea

combinelor agricole livrate la export reprezintă numai 750000 RON . În acest
caz întreprinderea a pierdut la export 150000 RON – încasând în RON – din

diferența de curs valutar.

Cum ar fi putut întreprinderea să se protejeze împotriva riscului valutar?

224

Prin cumpărarea unei opțiuni valutare put cu scadență la 12 luni, pentru
suma de 30000 USD, la un curs de schimb prestabilit de 1 USD = 3,0000 RON,
pentru a fixa valoarea de export a combinelor. Prima plătită este de 1000 RON ,
la finele celor 12 luni când cursul leului se apreciază la 2,5000 RON = 1 USD,
întreprinderea își poate exercita opțiunea și ar obține diferența de 15000 RON .
Bineînțeles, cursul de schimb ar fi putut evolua în sens contrar. De exemplu,
dacă ar fi ajuns la 1 USD = 4,0000 RON , atunci întreprinderea nu și-ar fi
exercitat opțiunea, ci ar fi schimbat cele 30 mil. USD deținute la cursul zi RON
și ar fi realizat 10000 RON obținând un profit de 3000 RON din diferența de
curs valutar, față de valoarea istorică a exportului. Procedurile contabile generate
sunt:

• înregistrarea cumpărării opțiunii valutare put de către exportator care
inițiază o operație de acoperire la valoarea primei:

668 = 512 10 RON

Alte cheltuieli financiare Conturi la bănci

• la data exercitării opțiunii are loc vânzarea valutei la cursul prestabilit de

3,0000 RON față de cursul la zi al valutei de 2,5000 RON :

5121 = 581 750 RON

Conturi la bănci în RON Viramente interne

581 = 5124 750 RON

Viramente interne Conturi la bănci în

devize

5121 = 762 150 RON

Conturi la bănci în RON Venituri din investiții

financiare pe termen scurt

225

• înregistrarea vânzării opțiunii valutare put de către emitent care are
obligația de a cumpăra valuta în caz de exercitare – încasarea primei și
înregistrarea angajamentului ferm de cumpărare:

5121 = 768 10 RON

Conturi la bănci în RON Alte venituri financiare

Și extrabilanțier debitul contului 8018 „Alte angajamente acordate”, cu prețul de exercitare contractat al activului suport (valuta) 90000 RON .

• la data exercitării opțiunii, cumpărarea valutei la cursul prestabilit, cu
suportarea cheltuielilor financiare aferente, au loc înregistrările:

5124 = 581 750 RON

Conturi la bănci în devize Viramente interne

581 = 5121 750 RON

Viramente interne Conturi la bănci în RON

668 = 5121 150 RON

Alte cheltuieli financiare Conturi la bănci în RON

Și extrabilanțier creditul contului 8018 „Alte angajamente acordate” cu prețul de exercitare contractat al activului suport (valuta) 90000 RON .
Din cele de mai sus rezultă că operația de acoperire inițiată de
întreprinderea „TRACTORUL” din Brașov a reușit tocmai pentru că evoluția cursului valutar a fost cea așteptată: cursul a scăzut iar exercitarea opțiunii la un curs superior a anulat pierderea care s-ar fi înregistrat în contabilitatea acestuia.
Concluzia ce se degajă – din punct de vedere al modelului contabil al
contabilității de acoperire – este că în prelucrarea contabilă a opțiunilor, se aplică modelul justei valori.

De menționat este faptul că față de procedurile expuse, unele opinii
exprimate în acest sens, suferă prin confuzia desemnării instrumentului derivat
pentru acoperire (ex. opțiune de cumpărare în loc de opțiune de vânzare) sau prin

226

confuzia între noțiunea de instrumente financiare și cea de active financiare, datorii financiare sau instrumente de capitaluri proprii pe care le generează acestea.

Nu instrumentul financiar este recunoscut, evaluat și înregistrat, ci numai reprezentarea sa contabilă care poate fi un activ financiar, o datorie financiară sau un instrument de capitaluri proprii.

Operațiile de acoperire a riscurilor cu instrumente financiare derivate precum opțiunile pot fi mult mai complexe. Ele pot fi determinate nu numai prin decizia internă a managerului întreprinderii, ci și de anumite operații externe, de capital, decise de acționarii acesteia – exemplu fuziunea.

5.3. Contractele la termen standardizate – futures

5.3.1. Noțiuni, caracteristici și mecanismul tranzacțiilor futures

Tranzacții similare cu cele reprezentate de contractele „options” și

„futures” au existat pe piețele de mărfuri de sute de ani. Cele mai mari piețe
pentru mărfuri au fost stabilite în Chicago – „Mercantile Exchange” și „Board of
Trade”, tot aici fiind dezvoltate și contractele „futures” moderne1. Tranzacțiile
„futures” au început cu recoltele, care erau disponibile o dată pe an și al căror
preț fluctua. Cumpărătorii și vânzătorii au căutat să reducă riscul unei evoluții
negative a prețului printr-un hedgind. Un contract futures este o înțelegere de a
cumpăra sau vinde un produs la un preț stabilit, dar la o dată ulterioară.

Prețurile mărfurilor fluctuează și acolo unde există fluctuații găsim
speculanți și hedgerii. Dacă hedgerii pierd bani pe piața „hedge”, ei trebuie să
obțină bani pe altă piață, fiind acoperiți de faptul că evoluția prețului de care s-au

1 Stephen Valdez, An introduction to Western Financial Markets, McMillan Bussiness, 1996, p.495.

227

temut nu s-a produs. Contractele „futures”, spre deosebire de opțiuni, implică un risc nelimitat. Pentru motivul prezentat mai sus, hedgerii pot accepta acest risc. Într-adevăr, cu cât este mai mare pierderea în cazul unor contracte futures pe piața hedge, cu atât este mai mare câștigul compensator pe piața fizică.

Mai există un alt principiu important, cine se află de cealaltă parte a unui „hedge”? Poate fi un alt hedger, dar unul a cărui poziție este opusă, cineva care va pierde bani dacă prețul mărfii scade, nu crește. Aceasta înseamnă că orice s-ar întâmpla cu prețul, amândoi vor obține acoperirea pe care o urmăresc. Pe piețele financiare, participanții afirmă de multe ori că are loc un „zero – sum game”, adică ceea ce câștigă cineva, trebuie ca altcineva să piardă. Se poate întâmpla, însă nu întotdeauna, de obicei, există mulți hedgeri opuși. Cei care obțin împrumuturi cu rată fixă speră ca rata dobânzii să scadă, ci cu investiții la o rată flotantă speră ca rata dobânzii să crească.

Problema care poate să apară este aceea că nu va fi aceeași valoare pentru
poziții opuse. Hedgerul dorește să încheie o tranzacție și nimeni nu spune „da
sau nu”, cel puțin nu la un preț rezonabil. Aici intervin speculanții, ei oferă
lichidități pentru ca hedgerii să reducă riscul și să încheie tranzacția așa cum vor.

Contractele futures pentru mărfuri. O tranzacție futures pentru mărfuri oferă o alternativă pentru opțiuni, ca o modalitate de acoperire a riscului; caracteristicile sale sunt însă diferite.

Un contract futures reprezintă un angajament de a cumpăra sau
vinde o cantitate determinată dintr-un anumit activ, la o dată stabilită în
viitor și la un preț fixat în prezent. De remarcat este faptul că tranzacția
futures este un angajament ferm1, nu o opțiune. Dacă prețul evoluează într-o
direcție greșită, cumpărătorul opțiunii poate abandona contractul. Cum acest

1 Conform modelului contabil american al contabilității de acoperire, un angajament ferm este, în general, un contract legal a cărui executare este foarte probabilă din pricina penalităților mari pentru neîndeplinirea
obligațiilor contractuale.

228

lucru este un privilegiu, o primă trebuie plătită. Un contract futures nu poate fi
abandonat în acest fel; din moment ce nu implică nici un privilegiu, nu trebuie
plătită nici o primă. Din același motiv, un contract futures este mai riscant și
mai puțin flexibil. Opțiunile pot fi call și put atât pentru cumpărători cât și
pentru vânzători. Contractele futures au doar cumpărători și vânzători. Din acest
punct de vedere, ele sunt mai simple; spre deosebire de futures, opțiunile nu sunt
simetrice deoarece, atunci când prețul evoluează în direcția greșită, contractul
este abandonat.

Diferențe există și între cei doi termeni „forward” și „futures”. „forward” înseamnă a cumpăra sau a vinde pentru o livrare actuală, la o dată ulterioară și la un preț stabilit acum; „futures” este similar cu „forward” dar, de obicei, nu există intenția de a primi sau de a face livrarea mai târziu, poziția va fi închisă cu contractul opus și achitat în numerar. De aici rezultă că tranzacțiile „forward” sunt pentru cei care vor mărfuri fizice, tranzacțiile futures sunt pentru speculanți sau hedgeri care preferă achitarea în numerar.

Contractele financiare futures au fost inițiate și dezvoltate datorită
volatilității prețului mărfurilor, ratelor dobânzii, ratelor de schimb valutar,
prețului acțiunilor, nivelul indicilor bursieri, prețurile obligațiunilor. O
volatilitate mare induce și un risc mare pentru părțile implicate. Există trei tipuri
de contracte financiare futures standardizate și tranzacționate pe piețele futures:
pe obligațiuni, pe rate ale dobânzii și pe indici bursieri. În anumite cazuri apar
chiar opțiuni de a avea contracte futures. Un element esențial al contractelor
futures, opus opțiunilor, este acela că futures oferă protecție utilizatorului
pentru o evoluție negativă a prețului, dar nu oferă beneficii pentru o evoluție
favorabilă a prețului.

Pentru a fi mai clari în înțelegerea funcționării acestor contracte, vom lua următorul EXEMPLU:

229

Să analizăm hedgingul în cazul contractelor futures pentru rata dobânzii.
Împrumutul este de 20 mil. $ și mărimea contractului LIFFE de 1 mil. $,
întreprinderea are nevoie de 20 de contracte. Din moment ce managerii doresc să
câștige dintr-o creștere a ratei dobânzii, vor vinde 20 de contracte pentru

următoarea dată a expirării, la un nivel de 3,75%, ceea ce înseamnă un nivel al
prețului contractului de 100/3,75 = 96,25%. Nu este plătită nici o primă, dar
depozitul inițial este de 500 $/contract, deci 20 x 500 = 10.000 $ sunt plătiți către

casa de compensații. Presupunem că la data expirării contractului, rata eurodolar
LIBOR este de 4,75%. Banca își notifică clientul că dobânda a crescut cu 1%
pentru împrumutul de 20 mil. $ pentru cele 3 luni – o creștere de 50.000 $. În

cadrul LIFFE, prețul contractului este de 100 – 4,75% – 95,25%, poziția

întreprinderii este închisă cumpărând 20 de contracte la 95,25%, astfel avem: – Vindem 20 contracte la 96,25%

– Cumpărăm 20 contracte la 95,25%

Câștigul pe contract = 1,00%

Fiecare 0,01% are o valoare de 25 $, deci câștigul va fi de:

100 x 25 $ x 20 contracte = 50.000 $

Nu trebuie dedusă nici o primă, deci dobânda în plus de 50.000 $ este

compensată de câștigul de 50.000 $ din contractul LIFFE. Cum nu a fost dedusă

nici o primă, contractele futures au avut până acum, rezultate bune.

Să vedem acum, ce se întâmplă dacă ratele dobânzii scad la 2,75%. Banca
notifică întreprinderea asupra reducerii dobânzii cu 50.000 dolari. În cadrul

LIFFE prețul contractului este de 100 – 2,75% = 97,25%. Poziția este închisă cumpărând 20 de contracte la 97,25%, poziția este:

– Vindem 20 contracte la 96,25%

– Cumpărăm 20 contracte la 97,25%

– Pierdere pe contract 1,00%

230

Pierderea este de: 100 x 25 $ x 20 contracte = 50.000 $.

Aceasta este simetria specifică contractelor futures. O creștere de 1% a
ratei dobânzii determină un câștig de 50.000 $, iar o diminuare de 1% a ratei

dobânzii generează o pierdere de 50.000 $, rezultatul este că respectiva

corporație nu câștigă din reducerea ratei dobânzii, deoarece dobânda redusă este
corelată cu pierderea din contractul futures. Aici opțiunile ar fi generat câștig,
deoarece contractul ar fi putut fi abandonat când rata dobânzii a scăzut;
deducând prima plătită, corporația ar fi obținut un câștig net din reducerea ratei
dobânzii.

În concluzie, un contract futures este un contract forward standardizat încheiat în mod normal la bursă. Contractul este marcat zilnic la piață, iar modificarea marjelor este necesară. Nu există practic (sau este nesemnificativ) un risc de credit sau de neplată deoarece bursa garantează contractele prin casa de compensație.

O tranzacție forward este una în care intenția este de a ajunge la livrare, în schimb, o tranzacție futures este una în care este probabil ca tranzacția să fie închisă cu opusul și să determine o achitare în numerar. Sunt tranzacționate pe piețe specializate, cu o mărime stabilită a contractului, cu date de expirare determinate și sub protecția unei case de compensații.

5.3.2. Evaluarea contractelor futures

Contractele futures sunt instrumente financiare derivate ce răspund
definiției cerute de IAS 32 și 39 și anume: sunt instrumente a căror valoare
justă se modifică invers proporțional cu variația valorii juste a
instrumentului acoperit împotriva riscului (ex. modificarea unei rate

231

specificate a dobânzii, a prețului titlurilor, a prețului mărfurilor, a ratei de schimb valutar etc.).

Un instrument financiar derivat necesită o investiție mică comparativ cu
alte contracte ce reacționează similar pe piață. Cerința pentru contabilitatea de
acoperire este de evaluare a tuturor instrumentelor financiare, inclusiv a
celor derivate, la valoarea justă. Ori se știe că, instrumentele financiare
derivate, în practică, nici măcar nu sunt recunoscute, dar să fie evaluate la
valoarea justă.

Evaluarea la valoarea justă a unui contract futures în calitate de titlu de valoarea reprezentat contabil de un activ financiar păstrat în vederea tranzacționării, presupune recunoașterea diferenței generate de variația valorii juste, ca o cheltuială sau ca un venit. Particularitatea contractelor futures din punct de vedere al valorii juste este aceea că ea variază zilnic față de valoare ajustă a activului suport (ex. marfă, titluri de valoare etc.).

Cotația este expresia valorii zilnice a activului care stă la baza contractului futures la un moment dat. Fluctuația maximă a prețului este valoarea cea mai mare cu care prețul unui contract se poate modifica în timpul unei ședințe de tranzacționare.

Marcarea la piață reprezintă ajustarea zilnică a conturilor de marjă pentru a reflecta profitul sau pierderea pentru pozițiile deschise. Pozițiile posibile ale unui contract futures sunt: long și short.

Exemplu: dacă s-a cumpărat un contract futures, cumpărătorul are o poziție long, cei în situația respectivă, așteaptă ca prețurile să crească pentru a obține un profit din vânzarea contractelor la prețuri mai mari.

Dacă s-a vândut un contract futures, vânzătorul are o poziție short, asta înseamnă că respectivii așteaptă ca prețurile să scadă pentru a obține un profit din cumpărarea la prețuri mai mici.

232

În fiecare moment există o diferență între prețul din piața futures și piața fizică a activului suport, numită și piață la disponibil (spot sau cash) denumită bază. Ea diferă de la localitate la localitate și reprezintă, în general, costurile cu depozitarea mărfii din acel moment până la data de expirare a contractului futures și de transport din acel loc până la punctul de livrare.

În concluzie, baza este criteriul de referință în evaluarea contractelor futures la valoarea justă. Analiza variației bazei este foarte importantă și în luarea deciziei de a depozita sau de a vinde. Depozitează sau nu funcție de faptul dacă baza acoperă sau nu costurile de depozitare, din acest motiv, fiecare depozitar sau producător este interesat în a putea analiza evoluția vazei pe intervale mari de timp, pentru a face predicții cât mai corecte.

5.3.3. Probleme contabile privind tranzacțiile futures

Este cunoscut faptul că contractele futures pe mărfuri sunt deseori
folosite ca instrumente financiar de acoperire a riscurilor. Expunerea la risc
este definită ca vulnerabilitate la consecințe adverse, nesiguranță, potențial
pentru pierdere sau un anumit grad de variabilitate al venitului. La rândul ei,
acoperirea este tranzacția financiară folosită pentru a controla expunerile la risc.
Evaluarea unei expuneri la risc presupune ca o firmă să-și fi identificat și
cuantificat o poziție care este sensibilă unei schimbări la prețul pieței. Implicită
în această determinare este și întrebarea: dacă o firmă își evaluează expunerea în
sensul direcției riscului – unei creșteri în prețul pieței, sau în sensul magnitudinii
expunerii.

De exemplu, avem două firme A și B implicate în afaceri cu porumb;
fiecare are angajamente (cu prețuri prestabilite) de cumpărare mai mari decât
cele de vânzare cu 100.000 tone. Prin urmare, amândouă firmele sunt expuse

233

scăderii valorii de piață a acestui produs. Firma A intră într-un contract futures
pentru a vinde 100.000 tone porumb, firma B intră într-un contract futures pentru
a vinde 150.000 tone porumb. Prin aceste acțiuni, cele două firme, și-au redus
expunerea la riscul de pierdere? Să urmărim care a fost raționamentul celor două
firme.

Firma A: ca urmare a angajamentelor ferme de cumpărare, firma este expusă riscului pierderii valorii de piață a 100.000 tone porumb dacă prețul scade, în același timp, firma beneficiază prin angajamentele ferme de vânzare, de pe urma creșterii prețului. Orice poziție pe termen scurt a unui instrument derivat mai mică de 100.000 tone, lasă firma cu o expunere mai mică la riscul descreșterii prețului, sau o poziție pe termen scurt de exact 100.000 tone porumb, lasă firma cu o poziție neutră, adică expunere zero. În aceste condiții, firma decide să fie neutră.

Firma B: ca urmare a angajamentelor ferme de cumpărare, este, de asemenea, expusă riscului pierderii valorii de piață dacă prețul porumbului scade. Firma apreciază că orice poziție scurtă de până la 199.999 tone porumb o lasă expusă modificării prețului acestuia, prin urmare, decide să vândă 150.000 tone porumb. Cu toate că această strategie se traduce într-un deficit de 50.000 tone porumb și o expunere la creșterea prețului, firma consideră că 50.000 tone porumb sunt o expunere mai puțin riscantă decât 100.000 tone.

Un aspect fundamental care trebuie clarificat este, cum să înregistrezi
contabil relația desemnată între activul deținut și contractele futures. Dacă
activele sunt recunoscute contabil la cost și contractele futures prezintă o
schimbare zilnică de valoare, efectul raportat al creșterii ratei dobânzii în contul
de profit și pierdere ar indica un model contabil fără acoperire. Putem apoi
compara acest cont de profit și pierdere cu unul care rezultă din aplicarea
modelului de contabilitate de acoperire bazată pe semnalul pieței sau cu altul

234

care rezultă din aplicarea modelului de contabilitate de acoperire amânată?
Primul model măsoară componentele operației de acoperire la valoarea lor justă
și raportează toate modificările în valoare la rezultate atunci când ele se produc
efectiv. Celelalte modele oferă baza pentru ca schimbările în valoarea
instrumentului de acoperire să fie încorporate în valoarea contabilă a poziției de
acoperit.

Pentru a consolida opinia că și contractele futures în calitate de titluri de valoare și instrumente financiare se tratează contabil la valoarea justă, vom exemplifica desemnarea unui contract futures pentru acoperirea riscului de piață a unui activ suport:

EXEMPLU: utilizarea unui contract futures pentru acoperirea riscului de piață.

Pe data de 8 mai N, firma „BARI” de distribuție deține în stoc 100.000
barili de petrol, pe care se așteaptă să le vândă în luna noiembrie N, la prețul spot
existent pe piață (petrolul a fost achiziționat de firmă la prețul de 85 cenți
galonul). Pentru a proteja stocul împotriva reducerilor de preț, firma încheie un
contract futures pe piața de mărfuri cu scadența în luna noiembrie, prețul stabilit
în momentul încheierii contractului fiind de 85,5 cenți pe galon. Această

obligație contractuală poate fi lichidată oricând prin vânzarea petrolului în orice moment anterior scadenței contractului.

La data de 30 iunie, prețul petrolului este de 83 cenți galonul, iar cursul spot a devenit 82 cenți galonul. Datorită contractului de headging, societatea în cauză are un câștig pe piața futures (0,85 – 0,83) X 4.200.000 galoane) sau 105.000 dolari și o pierdere în valoarea stocului de (0,85 – 0,82) x 4.200.000 galoane) adică 126.000 dolari.

La data de 31 octombrie cursul spot a devenit 77 cenți galonul. La data
scadenței contractului, prețul contractelor futures pentru petrol este, de

235

asemenea, 77 cenți galonul. Firma „BARI” lichidează poziția sa prin cumpărarea
de contracte la 77 cenți galonul, realizând astfel un câștig pe piața futures de
357.000 dolari, în același timp, vinde cele 4.200.000 galoane petrol la cursul spot
de 77 cenți galonul, adică 3.234.000 dolari. Se înregistrează o pierdere de

336.000 dolari (0,85 – 0,77) x 4.200.000 galoane).

Pentru simplificare s-a utilizat unitatea monetară dolarul american. După un tratament contabil oferit de planul de conturi actual în România operațiile contabile pot fi următoarele:

achiziția de petrol de către întreprindere la data de 8 mai N (în dolari

USD):

371 = 401 3570000

Mărfuri Furnizori

pentru a-și proteja stocul împotriva scăderilor de preț, pe data de 8 mai N
se vinde pe piața futures petrolul la prețul de 85,5 cenți galonul, cu

livrarea în luna noiembrie. Concomitent, societatea își deschide un cont la afirma de brokeraj care operează în numele său, cont care va fi alimentat sau, după caz, din care se vor plăti eventualele diferențe pozitive sau negative rezultate din marcarea la piață a contractelor.

461 = 512 150 usd

Debitori diverși Conturi la bănci

la data de 30 iunie prețul futures a devenit 83 cenți galonul, cursul spot
fiind de 82 cenți galonul; se înregistrează valoarea contractelor futures sau
creanța asupra lor în corespondență cui venituri din activitatea de hedging
în valoare de 105.000 și pierderea din activitatea de hedging în
corespondență cu stocurile de petrol livrate în valoare de 126000 usd.

236

508 = 762 105000 usd

Alte investiții financiare pe Venituri din investiții

termen scurt și creanțe asimilate financiare pe termen

scurt

121 = 371 126000 usd

Profit și pierdere Mărfuri

sumele au rezultat din înregistrarea contractului futures și a stocului de
petrol la valoarea justă.

Tot pe data de 30 iunie se înregistrează câștigul din „marcarea la piață” a contractelor futures, câștig ce se va vira în contul întreprinderii în cauză:

512 = 508 105000 usd

Conturi la bănci Alte investiții financiare

pe termen scurt și creanțe

asimilate

pe data de 30 septembrie cursul futures a scăzut la 82,5 cenți galonul:

508 = 762 21000 usd

Alte investiții financiare pe Venituri din investiții

termen scurt și creanțe asimilate financiare pe termenscurt

Sumele au rezultat din înregistrarea contractului futures și a stocului de petrol la valoarea justă.

Contract futures: (0,83 – 0,82) x 4200000 = 21000 Mărfuri: (0,82 – 0,81) x 4200000 = 21000

Tot pe data de 30 septembrie se înregistrează câștigul rezultat din marcarea pe piață a contractelor futures, câștig ce se va vira în contul firmei în cauză:

512 = 508 21000 usd

Conturi la bănci Alte investiții financiare

pe termen scurt și creanțe
asimilate

237

Pe 31 octombrie se înregistrează câștigul rezultat din marcarea la piață a
contractelor futures, câștig ce se va vira în contul firmei în cauză:

512 = 508 231000 usd

Conturi la bănci Alte investiții financiare pe

termen scurt și creanțe
asimilate

Concomitent se înregistrează restituirea avansului de către firma de brokeraj

(fără să se perceapă comision):

512 = 461 150000 usd

Conturi la bănci Debitori diverși

Se înregistrează vânzarea petrolului la prețul de 77 cenți galonul:

4111 = 707 3234000usd

Clienți Venituri din vânzarea

mărfurilor

Se descarcă gestiunea pentru mărfurile vândute:

607 = 371 3234000 usd

Cheltuieli cu mărfurile Mărfuri

Impactul operației de hedging valutar asupra rezultatului este:

Profit/pierdere Profit/pierdere Rezultat

mărfuri contract futures

Data hedgingului 3570000 – –

30 iunie (126000) 105000 (21000)

3444000 105000 (21000)

30 septembrie (21000) 21000 –

3423000 126000 (21000)

31 octombrie (189000) 231000 42000

3234000 231000 21000

238

5.4. Contractele la termen – forward

5.4.1. Noțiuni, caracteristici, mecanisme și tranzacții
cu contracte forward

Spre deosebire de opțiuni, care sunt contracte la termen condiționat,
futures și forward sunt contracte la termen ferm, fără posibilitatea de a opta
sau nu pentru exercitarea lor. De cele mai multe ori, „inflexibilitatea” acestora
din urmă este compensată prin încheierea de contracte ferme în sens invers. În
rest, futures păstrează toate caracteristicile operaționale ale opțiunilor, iar

forwards sunt contracte individuale nestandardizate și operate prin
intermediul burselor de mărfuri și al băncilor comerciale.
Un contract forward este o înțelegere fermă, în care una dintre părți se
angajează să cumpere iar cealaltă parte se angajează să vândă, un activ (o marfă,
o valută sau un titlu de valoare), la o anumită dată viitoare și la un anumit preț.
Nu au loc transferuri de bani până la data livrării activului sau a maturității
contractului. Un contract forward nu este un titlu de valoare în sensul analizat
până în prezent dar prezentarea lui în acest context este datorată numai calității
sale de aranjament sau convenție între părți pentru ca tranzacția activului suport
să se facă în viitor, la o scadență, într-o cantitate și la un preț stabilit în momentul
convenției. Este deci un instrument financiar derivat, situație în care, generează
active financiare pentru cumpărător și datorii financiare pentru vânzător.

Contractul forward este un contract la termen și reprezintă prima formă a operațiunilor de acoperire (hedging) împotriva riscurilor de piață, utilizată de comercianți.

Odată cu apariția burselor de mărfuri, vânzătorii și cumpărătorii aveau
posibilitatea de a reduce nesiguranța prețurilor printr-o vânzare forward cash
numită și contract forward. Acesta reprezintă o negociere privată în care

239

vânzătorul și cumpărătorul convin asupra unui preț pentru o marfă care urmează să fie livrată în viitor. La contractele forward cash, marfa nu se putea transmite până la data de livrare prestabilită. Certitudinea prețului dă posibilitatea comercianților să-și estimeze corect veniturile viitoare. Contractul forward a ajuta la scăderea riscului schimbării prețului și a facilitat dezvoltarea piețelor și distribuirea mărfurilor. Riscul ca operatorii de piață să nu-și îndeplinească prevederile contractuale în cazul în care prețurile evoluează dramatic în sens opus așteptării lor, a fost eliminat prin garantarea executării contractului prin depozitarea la o entitate neutră a unei sume de bani.

Avantajul utilizării contractelor forward constă în cunoașterea costurilor și respectiv a veniturilor cu anticipație față de livrările efective de mărfuri. Certitudinea prețului este însoțită de aceea a cantității și calității mărfurilor angajate în contract.

Tipurile de operații forward sunt speculația și hedgingul. Operațiile
speculative au drept scop obținerea de profit la scadență prin diferența dintre
prețul forward și prețul spot (la vedere) al activului suport. Față de aceste
operațiuni se manifestă riscul de fluctuare nefavorabilă a prețului activului
suport. În schimb, operațiile hedging au drept scop evitarea riscului de preț
dar nu fructifică aprecierea prețului activului suport. Prin hedging se asigură
numai avantajul comparativ de a face ca partenerul să suporte riscul estimat,
contra unei plăți. De aici rezultă caracterul simetric al riscurilor acoperite prin
contracte forward – ce câștigă una din părți – este pierderea ce RON lalte părți.

Contractul forward este un contract încheiat în condiții particulare agreate
de parteneri, privind cantitatea, prețul și scadența, cumpărătorul luând poziție
long iar vânzătorul luând poziție short față de activul suport. Date fiind condițiile
particulare în care se încheie, contractul forward nu se poate revinde altor
parteneri interesați, nu sunt tranzacționabile pe o piață secundară precum

240

contractul futures. De aici rezultă caracterul irevocabil al contractului forward.
Nici o plată/încasare nu se face în afara condițiilor de contract, și nu înainte de
scadență, pentru cantități sau prețuri modificate (funcție de condițiile noi ale
cererii și ofertei pe piață privind activul suport). Pozițiile pe care o întreprindere
participantă la asemenea tranzacții le poate lua sunt: long – de cumpărare, short –
de vânzare.

Piața contractelor forward este piața fizică a activelor suport care poate fi piața valutară pentru vânzare/cumpărare de valute la termen sau bursele de mărfuri pentru vânzare/cumpărare de mărfuri la termen. În orice caz, contractele forward nu se tranzacționează la bursele de valori. Cele mai frecvente contracte forward se întâlnesc pe piața valutară, între întreprinderi pe de o parte și bănci comerciale pe de altă parte. Printr-un forward valutar, se convine cumpărarea sau vânzare a unei cantități dintr-o valută, la un termen viitor. Ambele părți rămân angajate până la scadență: întreprinderea să plătească valuta cumpărată iar banca să livreze valuta vândută. Scadențele contractelor forward în valută pot fi de una, două, trei, șase sau douăsprezece luni.

Contractele forward au evoluat devenind prin standardizare și tranzacționare la bursele de valori, contracte futures. Ambele categorii au la bază elementul preț specificat și fixat în prezent pentru o livrare viitoare la o dată specificată.

5.4.2. Evaluarea contractelor forward

Recunoașterea unui contract forward are loc prin recunoașterea activelor și
datoriilor implicate astfel: dacă întreprinderea x încheie un contract forward cu
întreprinderea y prin care se achiziționează la termen marfa z, pentru prețul de
100.000 RON , activul va fi recunoscut la valoarea din contract și concomitent se

241

va evidenția datoria egală ca valoare. În acest caz are loc recunoașterea la data
tranzacției și nu la data decontării (care este și data livrării). Un contract

forward ca instrument financiar se încadrează în categoria activelor păstrate până la scadență de unde rezultă și regula de evaluare în acord cu IAS 39, aceea că nu se înregistrează în contabilitate variația valorii juste.

Relația dintre prețul spot și prețul forward este o relație lineară în
care prețul forward este proporțional cu prețul spot al activului suport1, dar
variația valorii juste a activului suport nu modifică pe perioada deținerii valoarea
contractului forward evidențiat deja ca activ financiar. Eventuala diferență
favorabilă sau nefavorabilă va afecta contul de venituri respectiv de cheltuieli.

5.4.3. Probleme contabile privind tranzacțiile forward

În cazul în care o întreprindere convine să cumpere un activ financiar în
condiții care cer livrarea activului în cadrul perioadei de timp stabilite,
angajamentul de a plăti un preț fix în perioada cuprinsă între data tranzacției și
data decontării reprezintă un contract la termen (forward). El corespunde

definiției unui instrument derivat dată de IAS 39 ce asigură contabilitatea

specială pentru astfel de contracte obișnuite.

Problemele contabile majore ce apar în aprecierea eficienței măsurilor de acoperire luate de întreprindere sunt alegerea între expunerile existente vis-a-vis de expunerile (riscurile) previzionate și alegerea între riscul la nivelul firmei visa-vis de riscul la nivelul tranzacției.

Expuneri existente vis-a-vis de expuneri previzionate. Punctul de vedere
asupra expunerilor la risc și managementul acelui risc diferă și în funcție de
expunerea directă sau previzionată. Unele întreprinderi se preocupă doar de

1 Paul Wilmott, Derivative Inginerie financiară – Teorie și Practică, Editura Economică, București, 2002, p.37.

242

expuneri care decurg din bunuri (active) și obligații (pasive) existente. Alte firme
se ocupă și de expunerile legate de tranzacții care nu au avut încă loc, dar asupra
cărora firma are un angajament, cum ar fi un contract de cumpărare de utilaje.
Alte firme însă, merg mai departe de acest punct și se preocupă și de expuneri
care sunt previzionate, însă neangajate, cum ar fi vânzări viitoare sau achiziții
anticipate de bunuri de capital sau bunuri de inventar. Acest aspect diferă față de
un angajament ferm cu preț antedeterminat, prin aceea că atunci când tranzacțiile
previzionate se realizează, ele se realizează la prețul din acel moment.

Riscul întreprinderii vis-a-vis de riscul tranzacțiilor. Testarea eficienței
operațiilor de acoperire la nivelul întreprinderii vis-a-vis de nivelul tranzacției
este o altă problemă contabilă a utilizării contractelor forward ca instrumente
financiare de acoperire. Aceasta este legată de cumularea sau agregarea
expunerilor la risc și întrebarea este dacă o firmă poate sau nu să cumuleze
expunerile existente la un nivel mai mic (la filiale sau reprezentanțe). Unele
firme care se acoperă de risc pe o bază descentralizată susțin că sunt incapabile
de a evalua riscurile ale unei tranzacții chiar numai la nivelul firmei. Deci ar fi
nepractic sau puțin rezonabil să le fie cerută estimarea riscurilor și la filiale.
Contra-argumentul este că, dacă o firmă este incapabilă să cunoască informațiile
despre pozițiile de risc ale unei tranzacții, atunci nu are nici capacitatea de a
determina dacă acțiunile sale reduc cu adevărat expunerea la risc a întregii firme.
De exemplu, dacă o filială a firmei are o poziție lungă de valută, iar altă filială o
poziție scurtă în aceeași sumă, firma ca un întreg este neafectată de o modificare
a ratei de schimb. De fapt, dacă o filială ia măsuri pentru a reduce expunerea
individuală la risc, să spunem prin vânzare, această acțiune de protecție va mări
expunerea la risc a firmei.

243

5.5. Contractele swap

5.5.1.Noțiuni, caracteristici, mecanisme și tranzacții cu contracte swap

Contractul swap poate fi definit ca un schimb de datorii financiare care
materializează o procedură de arbitraj avantajoasă , în principiu, pentru parteneri.
O întreprindere împrumută pe o piață a ratei dobânzii (variabilă) și schimbă
datoria sa contra unei datorii pe care o altă întreprindere a contractat-o pe o altă
piață a ratei dobânzii (fixă), sau invers. În acest fel fiecare întreprindere

beneficiază de condiții mai bune față de cele oferite de piață de contractare. Băncile sunt amplu implicate în aceste tranzacții, fie ca intermediari, fie ca parteneri. Într-o manieră simplistă, un swap este un contract care schimbă o serie de plăți pe altele. Există și alte tipuri de swap precum swaption care este o opțiune care dă unei părți dreptul de a cere celeilalte părți să intre într-un contract swap. Tranzacțiile swaps se pot realiza, de regulă, asupra ratei dobânzii și asupra valutei. În contractul swap asupra ratei dobânzii, cele două părți decid să schimbe numai dobânzile creditelor lor, fără afectarea principalului. Schimbul poate fi: rata dobânzii fixe contra rata dobânzii variabile, rata dobânzii variabile contra rata dobânzii variabile sau rata dobânzii fixe contra rata dobânzii fixe – se întâmplă destul de rar.

În contractul swap pe valute, părțile implicate decid schimbul întregului serviciu al datoriei format din dobândă plus principal, aferent creditelor lor contractate în valute diferite. De cele mai multe ori acest tip de contract ocazionează un flux financiar aferent principalului, cauzat de diferența de curs dintre cele două valute.

244

Ambele tipuri de contracte swap pot avea caracter de acoperire sau caracter speculativ. Se creează o piață în care participanții pot realiza un hedge sau pot specula asupra evoluției ratelor dobânzii sau asupra evoluției prețului valutelor. Scopul operațiunii contractului swap este acela de acoperire împotriva riscurilor, fiind de multe ori desemnată în contabilitatea de acoperire, ca instrument financiar de acoperire.

Tehnica hedging-ului are la bază teoria avantajului comparativ1, aceasta
înseamnă în practica hedging-ului modern, situația de a plăti pe alții pentru a
suporta riscurile și acest lucru poate fi mai avantajos dacă prețul este mic. Se
poate transpune acest mecanism asupra ratelor pentru împrumut. Cele două
produse devin o rată de finanțare fixă și o rată de finanțare flotantă; de exemplu
să presupunem două țări care devin două companii, A și B; percepția
investitorului nu este aceeași pe piața ratei dobânzii fixe cum este pe piața ratei
dobânzii flotante. De exemplu, compania A poate fi capabilă să împrumute mai
ieftin decât B atât la rate fixe, cât și la rate flotante, dar diferența nu este aceeași,
adică există un avantaj comparativ ce trebuie exploatat. Cele două companii
economisesc fiecare din costul împrumutului, utilizând tehnica contractului
swap. Această oportunitate swap a fost posibilă deoarece împrumutătorii la o rată
flotantă nu fac distincție între pozițiile de credit ale împrumutaților, în aceeași
proporție ca împrumutătorii la o rată fixă. Ne putem imagina că dacă un
împrumutat are un ratig de credit AAA și unul BBB, atunci diferența dintre
ratele pentru împrumut, fixe sau flotante, ar fi aceeași. De fapt, nu acesta este
cazul. Dacă împrumutații cu un rating de credit mai slab, vor să împrumute la o
rată fixă în loc de una flotantă, atunci rata nu este chiar atractivă.

1 În sec.XIX, economistul David Ricardo a lansat „Teoria avantajului comparativ”, argumentând că două țări pot obține beneficii din comerțul internațional chiar dacă una realizează produsele într-o manieră mai productivă
decât cealaltă

245

Contractul swap asupra ratei dobânzii, este un aranjament contractual de a schimba plăți cu rată fixă contra rată variabilă pentru a converti efectiv o datorie fixă cu una variabilă. Sunt două aspecte ale unui swap asupra ratei dobânzii care prezintă interes. Primul aspect se referă la faptul că una din părți este de acord să plătească o rată fixă pentru o anumită perioadă de timp, iar cealaltă parte este de acord să plătească o rată flotantă.

Elementele un contract swap sunt: rata fixă, rata variabilă, perioadele de achitare, scadența totală, suma de bază. De exemplu, părțile pot să fie de acord ca una să plătească 5,5% și cealaltă să plătească Eurodolar LIBOR pentru o sumă de bază de 50 mil.dolari. Swap-ul este pentru 5 ani, iar perioadele de achitare sunt la fiecare 6 luni. Ceea ce înseamnă că la fiecare 6 luni, 5,5% este comparată cu Eurodolar LIBOR și o sumă netă de bani este plătită. Dacă diferența este de 1%, atunci 1% din 50 mil.dolari pentru 6 luni, este suma ce va fi plătită, adică 250.000 dolari. Banii nu sunt plătiți decât la sfârșitul perioadei de 6 luni. O bancă, de exemplu, stabilește rata pentru un împrumut pe 6 luni la 5,5%, dar dobânda este plătită la sfârșitul celor 6 luni, nu la început.

Promovând o piață pentru swap, băncile sunt expuse riscului până când găsesc pe cineva care dorește să realizeze un swap în direcția opusă. Între timp, ele pot adopta strategii de hedging și anume:

dacă banca se confruntă cu riscul scăderii ratei dobânzii (deoarece a

acordat împrumuturi la o rată flotantă și a împrumutat la o rată fixă), atunci va cumpăra titluri de valoare cu dobândă fixă, al căror preț va crește când rata dobânzii se va diminua;

dacă banca se confruntă cu riscul creșterii ratei dobânzii (deoarece a

împrumutat la o rată flotantă și a acordat împrumuturi la o rată fixă), atunci va realiza un hedge pe piața futures, vânzând un contract futures pentru rata dobânzii.

246

De fapt, un swap pe rata dobânzii este o serie de contracte forward bazate pe rate ale dobânzii ( (plățile trebuie făcute la intervale specifice).

5.5.2. Probleme contabile privind tranzacțiile swap

Instrumentele derivate sunt adeseori utilizate pentru reducerea costului datoriilor existente sau nou contractate. În general, aceasta se face prin emisiunea, de către o firmă, a unui instrument de datorie cu o rată a dobânzii fixă sau variabilă (flotantă) și simultan, interschimbarea plăților aferente instrumentului de datorie cu o altă firmă.

Contabilitatea contractului swap deși pare simplă, pune unele probleme. Deci admitem că, contractul swap este un angajament ferm, rata variabilă nu poate fi contabilizată la semnarea contractului swap, ci numai rata fixă ca datorie financiară subsecventă datoriei financiare ce reprezintă capitalul împrumutat. Unii pot spune că înregistrarea în afara bilanțului ar fi mai potrivită. Considerăm că înregistrarea diferențelor de rată a dobânzii urmare a execuției contractului swap este cea mai potrivită, deoarece există mai multe scenarii posibile la momentul contractării, fapt ce nu poate fi contabilizat.

Reluând rolul instrumentelor financiare derivate swap în acoperirea
elementelor desemnate ca reprezentând un risc – riscul de credit, ratele

dobânzilor – putem afirma că, contabilitatea acestora este una de acoperire. În această ordine de idei, se pune problema calificării contabilității aferente ca fiind sau nu de acoperire, problema evaluării și testării eficienței operațiunii de acoperire, nu numai contabilizarea contractului de schimb.

Contabilitatea operațiunilor de acoperire a fluxurilor de numerar
prin contract swap se referă la desemnarea de instrumente financiare
derivate sau instrumente financiare nederivate, în scopul de a schimba

247

valoarea justă sau fluxurile monetare ale pozițiilor acoperite. Contabilitatea de acoperire este permisă sub IAS 39 în anumite condiții, și anume dacă relația de acoperire este definită în mod clar, evaluată în mod credibil clar și dacă este efectivă. Contabilitatea de acoperire este permisă numai dacă întreprinderea desemnează un instrument specific de acoperire pentru a acoperi o modificare în valoarea sau fluxul de numerar al unei poziții specifice de acoperit, dar nicidecum pentru a acoperi o poziție globală din bilanțul contabil.

Pentru acoperirea unor tranzacții previzionate care generează recunoașterea unui activ sau pasiv, pierderea sau câștigul asupra instrumentului de acoperire va ajusta suma înregistrată la recunoașterea activului sau pasivului. Contabilitatea de acoperire recunoaște în mod simetric efectele compensării asupra profitului sau a pierderii nete aferente modificărilor valorii juste a instrumentului de acoperire și evenimentelor corelate ce sunt acoperite. Relațiile de acoperire sunt de 3 tipuri: acoperirea valorii juste, acoperirea fluxului de numerar, acoperirea unei investiții nete într-o entitate străină.

Întreprinderile apelează frecvent la operațiuni de acoperire a fluxurilor de numerar cum ar fi:

acoperirea riscului valutar provenit dintr-un angajament contractual nerecunoscut, asumat de o companie de aviație pentru achiziționarea unor aeronave contra unei sume fixe în valută;

acoperirea riscului variației prețului combustibililor, risc aferent unui
angajament nerecunoscut al unei companii de furnizare a energiei electrice,
pentru cumpărarea de combustibili la un preț fix, cu plata în monedă națională;

utilizarea unui contract swap pentru a schimba o datorie cu o rată variabilă a dobânzii într-o datorite cu rată fixă a dobânzii (aceasta reprezintă acoperirea unei tranzacții prognozate, viitoarele fluxuri de numerar ce sunt astfel acoperite reprezintă plățile viitoare de dobândă).

248

Dacă o operațiune de acoperire a fluxurilor de numerar îndeplinește condițiile prevăzute în IAS 39, va fi înregistrată astfel:

partea din câștig sau pierdere aferentă instrumentului de acoperire a riscurilor, considerată a fi eficientă, va fi recunoscută direct în capitalurile proprii, prin intermediul situației modificărilor capitalurilor proprii;

partea ineficientă va fi înregistrată imediat, în profitul net sau pierderea netă aferentă perioadei, dacă instrumentul de acoperire a riscurilor este un instrument derivat sau, dacă nu este instrument derivat, printr-una din cele două modalități prevăzute în IAS 39.

Rămâne o problemă deschisă: justificarea înregistrării contractului swap ca un instrument financiar, respectiv ca un titlu de valoare. Deși a fost delimitat în principiu, drept instrument financiar ce poate fi desemnat de întreprindere pentru acoperirea valorii juste a unui element acoperit sau a fluxului de numerar, contractul swap poate deveni titlu de valoare atunci când capătă o valoare în sine prin ajustarea la valoarea justă, sau atunci când este standardizat și deținut pentru tranzacționarea unui contract futures pe rata dobânzii.

249

CONCLUZII

În condițiile actuale sporește considerabil importanța tranzacțiilor bancare
(leu sau monedă străină), deoarece economia de piață concurențială este o
economie cu un grad ridicat de monetarizare, toate schimburile economice se
realizează prin intermediul monedei. Banii intervin în ansamblul fluxurilor ce
caracterizează circuitul economic, atât în ceea ce privește intrările, cât și ieșirile
în și din activitatea economică ce se desfășoară la toate nivelurile de agregare –
microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie și mondoeconomie.

Politica monetară afectează producția reală și nivelul prețurilor printr-un set de canale numit mecanism de transmisie. Cel mai important aspect al mecanismului de transmisie privește legătura dintre bani, ratele dobânzii și investițiile reale, care sunt o componentă a cererii agregate.

Într-o țară ca România – aflată în plin proces de trecere la un nou sistem economic, problema restructurării și dezvoltării societăților comerciale prin intermediul produselor financiare oferite de piața de capital, este nouă și dificilă prin conținut, chiar și pentru specialiștii ce gestionează acest proces.

Ținându-se seama de aceste particularități ale mediului social-economic
din România, în prezenta lucrare am făcut efortul pentru a reflecta noile
dimensiuni ale managementului riscului valutar prin utilizare produselor
financiare derivate, și, pentru a găsi metode de reflectare contabilă a acestora.

Teoria, practica și reglementările contabile aferente utilizării produselor
financiare derivate sunt tratate în lucrare, având în vedere: bază și alternativ;
național și internațional; curent și aleator; așa încât tabloul noilor dimensiuni în

250

contabilitatea și gestiunea produselor financiare derivate, să fie cât mai complet.

Tipologia riscurilor este cuprinzătoare și a contribuit la dezvoltarea managementului riscurilor tranzacțiilor în monedă străină, pe baza relației profit risc. Obținerea unui grad ridicat în organizarea acestui management necesită efectuarea mai multor activități dintre care relevăm: existența unui sistem informațional pentru management cu o performanță excelentă; colaborarea între entitățile care realizează managementul riscului de credit și, respectiv, riscului de piață, cu entitatea care realizează evaluarea riscurilor pe baza unor metodologii menite să asigure optimul risc-profit.

În ceea ce privește expunerile financiare și necesitatea asimilării modelului de contabilitate de acoperire, managerii întreprinderilor din România, specialiștii în microeconomie, vor putea găsi în paginile prezentei lucrări, diferite scenarii de risc și tot atâtea soluții de acoperire (hedging).

Înțelegând că procesul de reformă financiară în România este un proces progresiv al eforturilor individuale cumulate, voi considera un progres minor, ca, după citirea acestei lucrări, un economist să poată interpreta și trata contabil problemele ridicate de utilizarea produselor financiare derivate. În acest fel, putem face proba apropierii de standardele europene și internaționale în domeniul contabilității tranzacțiilor în monedă străină și, putem spera în integrarea europeană – pe termen scurt și participarea noastră la globalizarea economică – pe termen lung.

Izvoarele învățării se diversifică și se corelează în modalități
individualizate ca: instruirea formală, experiența personală, interacțiunea cu
omologi și cu mentori, apartenența la comunități profesionale, conectarea la
medii virtuale. În acest sens sunt semnificative punctele enunțate în introducerea

251

la Raportul prezentat pe această temă la UNESCO în 19961: a învăța pentru a ști; a învăța pentru a face; a învăța pentru a fi; a învăța pentru a trăi în comunitate. Dinamica deosebit de rapidă a științei, tehnicii și tehnologiei accentuează ritmul și amploarea perimării cunoștințelor, astfel că sistemul educațional dobândește funcția de a-și asista beneficiarii în „a învăța să învețe”.

În anul 2000, Consiliul European de la Lisabona a formulat obiectivul ca
Uniunea Europeană să devină „cea mai competitivă și dinamică economie bazată
pe cunoaștere din lume, capabilă de o creștere economică susținută, cu locuri de
muncă mai multe și mai bune și cu cea mai mare coeziune socială”2. Cu acest
prilej s-a inițiat crearea Spațiului European al Cercetării, conceput într-un fel
echivalent cu conceptul de Piață comună de bunuri materiale și servicii.

Credem că promovarea cu succes a proiectelor românești în diverse domenii, apreciate ca vitale pentru societate, să devină o realitate îndeplinind astfel cu succes toate exigențele de integrare și de armonizare a dezvoltării economiei și finanțelor României cu modelele Uniunii Europene.

1 Ion Gh. Roșca, H.Dragomirescu, „Societatea cunoașterii – orizontul european și vocația
românească”, în Aderarea României la Uniunea Europeană, Editura Economică, București,
2004.

2 Lisabon European Council, 2000.

252

BIBLIOGRAFIE

1 Adochiței M.

Bistriceanu Gh. ,

Negrea E.

2 Alezard C.,

Separi S.

3 Anderson Henry,

Needles Belverd,

Caldwell James

4 Anghelache G.,

Dardac N.

Stancu I.

5 Anghelache G.

6 Anghelache G.

7 Anthony R.N.,

Dearden J.

8 Atkinson L.,

Richard D.

9 Balkrishnan Rawji,

Dejong,Douglas V.

10 Banker R.D.,

Potter S.

11 Băcanu B.

12 Bierman H.,

Duckman Th.,

Hilton R.

13 Boulescu M.,

Finanțele agenților economici, Editura

Didactică și Pedagogică, 1995.

Contrôle de gestion, Dunod, Paris, 1994.

Principiile de bază ale contabilității, Ediția a cincea, Editura Arc, 2000.

Piețe de capital și burse de valori, Editura Adevărul, București, 1992

Regimul valorilor mobiliare, Ed. Tribuna Economică, București, 2001.

Bursa și piața bursieră, Ed. Economică, București, 2000.

Management contrôle system, Homewood, Irwin, 1992.

Economics, Irwin, Ilinois, 1984.

The role of cost allocations in the acquisition an duse of common resources.
Contemporary Accpunting Research,

Spring 1993, vol.9, Issue 2.

Economic Implicatioins of Single Cost Driver Systems, Hournal of Management Accounting Research, 5, 1993.

Managementul strategic. Editura Teora, București, 1997

Cost Accounting – Concepts and

Managerial Application Pws-Kent

Publiching Company, 1990.

Contabilitatea și expertiză contabilă, Ed.
Fundația „România de mâine”, București,
2000.

253

14 Bouquin H.

15 Bouquin H.

16 Bran P.,

17 Brezeanu P.

18 Bruegelmann, T.M.,

Haessely G.,

Wolfangel P., Schiff M. 19 Burland A,

Simon C.

20 Burland A., Egem J.J.,

Nykita P.

21 Camera Auditorilor din

România

22 Camera Auditorilor din

România

23 Camera Auditorilor din

România

24 Călin O.,

Cârstea G.

25 Călin, O.

Tudorache S.

26 Chapman C.

27 Colasse B.

28 Crum L.W.

29 Dardac N.,

Basno C.

Comptabilité de gestion, Ed. Dalloz, Paris,

1993.

Comptabilité de gestion, Sirey, 1997.
Decizia financiară în unitatea economică,
Ed. Șt. și Enciclopedică, București, 1980
Gestiunea financiară și politicile financiare
ale întreprinderii, Ed. Fundației România de
Mâine, 2000

Dictionaire de gestion, Ed. Foucher, Paris, 1999.

Comptabilité de gestion, Vuibert, 1993.

Dictionaire de gestion, Ed. Foucher, Paris, 1999.

Auditul financiar contabil 2000, Strandarde,
norme privind conduita și etica
profesională, Ed. Economică, București,
2000.

Norme minimale de audit, Ed. Economică, București, 2001.

Auditul financiar contabil 2000, Standarde,
norme privind conduita etică și

profesională, Ed. Economică, București, 2000.

Contabilitatea de gestiune și calculația
costurilor, Ed. Atlas, București, 2003.
Rolul contabilității de gestiune în
previziunea riscului de exploatare, Revista
de Finanțe, Credit și Contabilitate,
nt.78/1997.

Reflections on a contingent view of Accounting, Accounting Organisations and Society, vol.22, issue 2.

Comptabilité générale, Economica 1996.
Ingineria valorii, Ed. Tehnică, București,
1996.

Operațiuni bancare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2002.

254

30 Dardac N.,

Moșteanu T.,

Vintilă G.

31 Dobre Elena

32 Dobroțeanu L.,

Dobroțeanu C.

33 Dubrulle L.,

Servan G.

34 Dumitrana M.,

Caraiani C.

35 Duțescu, A.

36 Ebbeken K.,

Possler L.,

Ristea M.

37 Feleagă N.

38 Feleagă N.

39 Feleagă N.,

Malciu L.

40 Feleagă N.,

Ionașcu I.

41 Fischer J.G.

42 Gaskin T.,

43 Gupta M.

44 Hennie von Greuning

Metodologii de diagnosticare financiar

bancară a întreprinderilor, Buletin

Economic Legislativ nr. 9 (1996)
Contabilitatea de acoperire – concepte,

mize, limite, Revista CECCAR:

Contabilitatea Expertiza și Auditul

Afacerilor, nr.2/februarie2001.

Audit – concepte și practici. Abordare

națională și internațională, Ed. Economică, București, 2002.

Comptabilité analitique de gestion,

Dunnod, Paris, 1990.

Contabilitate și control de gestiune, Ed. Infomega, București, 2004.

Evaluare, recunoaștere și derecunoaștere privind instrumentele financiare, Ed. CECCAR, București, 2003.

Calculația și managementul costurilor, Ed. Teora, București, 2000.

Sisteme contabile comparate- vol.I și II,
București, Editura Economică, 1999.
Tratat de contabilitate financiară – vol.I,

București, Editura Economică, 1998.
Politici și opțiuni contabile, Ed. Economică, București, 2002.

Tratat de contabilitate financiară, vol.II, Ed.
Tribuna Economică, București, 1998.
Contingency theory, management control
systems and firm outcomes. Past results and
future directions. Behavioral Research in
Accounting.

Indicatori financiari perfecți, Editura Național, 2000.

Heterogeneity Issues in Aggregated Costing
Systems, Journal of Management

Accounting Research 5.

Standardele Internaționale de Raportare
Financiară, Editurea IRECSON, București,
2005.

255

45 Hirche H.

46 Hiromoto T.

47 Hoanta N.

48 Hwang Y.,

Evans J.N.,

Hegde, V.G.

49 Ișfănescu A., Robu V.,

Anghel I.,Tuțu A.

50 Ișfănescu A., Robu V.,

Hristea A. , Vasilescu C. 51 Langlois G.

52 Lankel P.

53 Mărgulescu D.,

Niculescu M., Robu V. 54 Mărgulescu D.,

Șerban Claudia,Vasile E. 55 Merchant KA.,

Ghields M.D.

56 Miller D.,

Buckman

57 Nicolescu O.,

Verboncu I.

58 Niculescu M.

59 Popa Ioan ș.a.

60 Popenagă P. V.

61 Rajan M.V.

62 Ristea M.

63 Ristea M.

L’analyse de systems et les problemes de

gestion, Ed. Dunod, Paris, 1988. 29. Restoring the reelevance of management accounting, IMAR, vol.3.

Finanțele firmei, Editura Continent, 1996 Product cot Bias and Selection of an Allocation Base, Journal of Management Accounting Research, 5.

Evaluarea întreprinderii, Editura Tribuna economică, București, 2000

Analiza Economico – Financiară , București, Editura A.S.E., 2002

Contrôle dee gestion, Ed. Foucher, Paris, 1996.

Contrôle de gestion et budgets, Ed. Litec, Paris, 1995.

Diagnostic economic financiar, Ed. Romcart, 1994.

Analiza economico-financiară, Editura BREN, 2001

When and why to Measure Costs less Accurately to Improve Decision Making, Accounting Horizous, 1993.

Cost allocation and opportunity costs, Management science, vol.33.

Management și eficiență, Ed. Tribuna Economică, București, 1994.

Diagnostic Global Strategic, Editura Economică, 1997

Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 1997.

Auditul financiar-contabil, București, Editura Tribuna Economică, 1999
Cost Allocation in Multiagent Settings, The Accounting Review 67, 1992.

Contabilitatea societăților comerciale, Ed. CECCAR, București, 1997.

Opțiuni și metode de contabilitate de întreprindere, Ed. Tribuna Economică, București, 2001.

256

64 Ristea M.

65 Ristea M.

66 Ristea M.

67 Robu V. , Georgescu N.

68 Rusovici A.,

Cojoc F.,

Rusu G.

69 Rusu C.,

Voicu N.

70 Sbillinglaw G.

71 Stancu I.

72 Stoian, A. ,

Țurlea, E.

73 Stoian A.,

Țurlea E.

74 Stoian A.,

75 Stoian A.,

Țurlea E.

76 Stroe Radu ș.a.

77 Toma Marin

Chivulescu M.

78 Treserrien J.P.

79 V.Munteanu

(coordonator)

Contabilitate aprofundată, Ed. Lucman,

București, 2001.

Normalizarea contabilității – bază și

alternativ, Ed. Tribuna Economică,

București, 2002.

Metode și politici contabile de

întreprindere, Ed. Tribuna Economică, București, 2000.

Analiza economico-financiară, Brașov,
Editura OMNIA S.A.S.T. S.R.L., 2000
Audit financiar la societățile comerciale, Regia autonomă Monitorul Oficial, București, 2003.

Managementul pe baza centrelor de
responsabilitate, Ed. Economica, București,
2001.

Managerial cost accounting, present and future, Hournal of management accounting research, vol.1, 1989.

Finanțe, Teoria piețelor financiare.

Finanțele întreprinderii, Analiză și gestiune financiară. Ed. Economică, 2002.
Auditul financiar-contabil, București,
Editura economică, 2001

Auditul financiar contabil, Ed. Economică, București, 2001.

Contabilitate și gestiune fiscală, Ed. Mărgăritar, București, 2002.

Auditul financiar contabil, Ed. Economică, București, 2001.

Active financiare derivate – delimitări

cantitative, Ed. Economică, București, 2001.

Ghid practic pentru audit financiar și
certificarea bilanțurilor contabile,

CECCAR, București, 1995.

Reflecții asupra contabilității, Ed.

Economica, Paris, 1993.

Control și audit financiar-contabil,
București, Editura Luminalex, 2003

257

80 Vintilă G.

81 Vintilă G.

82 Vișan D.

83 Wagenhofer E.

84 Zimmerman D.

85 Wilmott Paul

86

87

88

89

90

91

92

93

94

Gestiunea financiară a întreprinderii,

Editura Didactică și Pedagogică, 2000

Diagnosticul financiar și evaluarea

întreprinderilor, Editura Didactică și Pedagogică , București, 2000.

Noul sistem contabil în comerțul exterior,
Editura Economică, București, 1996.
The value of distorting overhead cost
allocations uian agengy setting.

Management Accounting Research, 1996. The costs and benefits of cost allocations. The Accounting Review, 1979, vol.54.

DERIVATIVE – inginerie financiară

Teoria și Practică, Editura Economică, București, 2002.

Ghid practic de aplicare a standardelor internaționale de contabilitate, Editura Economică, București, 2001.

Legea contabilității nr.82/1991, republicată

26.08.2002.

OMF nr.94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate.

Ordonanța nr.616/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea bugetului de venituri și cheltuieli de către agenții economici.

Ordin al MFP nr.772/2000 de aprobare a Normelor privind consolidarea conturilor. Colecția revistei „Tribuna Economică”

(2000 – 2004).

Colecția revistei „Finanțe credit și

contabilitate” (2000 – 2004).

ACCA – Study text, Management

Accounting, 2002.

ACCA – Financial and Management

Control – 2003.

258

95 Ghid practic pentru înțelegerea și aplicarea

Standardelor Internaționale de

Contabilitate, IAS 32 Instrumente

financiare: prezentare și descriere, Ed.

CECCAR, București, 2003.

96 Ghid practic pentru înțelegerea și aplicarea

Standardelor Internaționale de

Contabilitate, IAS 39 Instrumente

financiare: recunoaștere și evaluare, Ed.

CECCAR, București, 2003.

97 Legea privind Codul Fiscal, publicată în

Monitorul Of. Nr.927/23 dec. 2003.

98 INTERNET www.iasc.org.uk – Sixth Batch

of Proposed IAS 39; Implementation

Guidance and Answers (Draft issued for
comment on 22 June 2001 by the IAS 39
Implementation Guidance Committee
(IGC).

STANDARDELE INTERNAȚIONALE DE CONTABILILTATE:

99 IAS 12 „Impozitul pe profit”

100 IAS 21 „Efectele variației cursurilor de schimb valutar”

101 IAS 27 „Situațiile financiare consolidate și contabilitate investițiilor în
filiale”

102 IAS 29 „Raportarea financiară în economiile hiperinflaționiste”

103 IAS 31„Raportarea financiară a intereselor în asocierile în participație”
104 IAS 32 „Instrumente financiare: prezentare și descriere”
105 IAS 37 „Provizioane, datorii și active contingente”
106 IAS 39 „Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare”
107 SIC 11 „Schimb valutar – Capitalizarea pierderilor rezultate din

devalorizări monetare accentuate”.

108 IFRS 5 „Active imobilizate deținute în scopul vânzării și operațiuni

întrerupte”

109 IAS 1 „Prezentarea situațiilor financiare. Cadrul general de întocmire

și prezentare a situațiilor financiare”.

259