Contabilitatea, Gestiunea Si Analiza Capitalurilor
CONTABILITATEA, GESTIUNEA SI ANALIZA CAPITALURILOR
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I FUNDAMENTĂRI TEORETICE PRIVIND CAPITALUL
1.1.Delimitări privind capitalul
1.1.1.Conceptul de capital
1.1.2 Conceptele de menținere a nivelului capitalului și de determinare a profitului
1.2.Sfera de cuprindere a capitalurilor
1.2.1.Structura capitalurilor proprii
1.2.2.Provizioane pentru riscuri și cheltuieli
1.2.3.Structura capitalurilor împrumutate
1.3.Evaluarea capitalurilor
1.4.Prezentarea capitalurilor în situațiile financiare
CAPITOLUL II: INFLUENȚA STRUCTURII CAPITALULUI ASUPRA
VALORII ÎNTREPRINDERII
2.1 Evoluția valorii întreprinderii îndatorate și condiții de fiscalitate
2.2 Evoluția costului capitalului propriu și a costului mediu ponderat
2.2.1 Efectul de levier în valori de piață ale capitalurilor
2.2.2 Efectul de levier în valori de contabilitate ale capitalurilor
2.2.3 Evoluția costului mediu ponderat al capitalului
CAPITOLUL III ANALIZA STRUCTURII FINANCIARE ȘI A COSTULUI CAPITALURILOR LA S.C. ''ECOSYSTEM''S.R.L.
3.1.Prezentarea firmei
3.1.1. Istoricul firmei
3.1.2.Scopul și obiectul de activități
3.1.3. Personalul și structura organizatorică
3.1.4.Principalii clienți, concurenți și furnizori
3.1.5.Cauzele interne și externe care au determinat o eficiență scăzută a activității societății în perioada 2011-2013
3.1.6. Analiză S.W.O.T
3.2. Studiu de caz – ANALIZA STRUCTURII FINANCIARE ȘI A COSTULUI CAPITALURILOR LA S.C. ''ECOSYSTEM'' S.R.L.
3.2.1. Analiza structurii financiare
3.2.2.Analiza rentabilității
3.2.3.Analiza riscurilor
3.2.4.Analiza costului capitalului
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Scopul lucrării este de a aduce la cunoștință ce importanță are capitalul la înființarea unei societăți cât și de a face o prezentare cât mai amânunțită a capitalului social, a primelor de capital, a rezervelor, a rezultatului reportat, a rezultatului exercițiului, a provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli cât și a împrumuturilor și datoriilor asimilate și de a trasa, cât se poate de elocvent, rolul pe care acestea îl au în cadrul unei întreprinderi.
Obiectivele principale ale acestei lucrări constau în :
-definirea termenului de capital cât și a celorlalte elemente care fac parte din capital: capitalul permanent (propriu și împrumutat) și capitalul temporar (datorii pe termen scurt);
-abordările internaționale privind noțiunea și categoriile de capitaluri și implicațiile pe care acestea le au la înființarea unei societății;
-evidențierea operațiunilor contabile legate de mișcările pe care capitalurile le fac în cadrul întreprinderii;
-prezentarea evidenței contabile a capitalurilor în cadrul firmei S.C. ECOYSTEM S.R.L. ;
-prezentarea teoretică și practică a principalilor indicatori economico-financiari și analiza acestora cu date reale din situatiile financiare ale întreprinderii.
CAPITOLUL I
1.FUNDAMENTĂRI TEORETICE PRIVIND CAPITALUL
1.1. Delimitări privind capitalul
1.1.1. Conceptul de capital
Orice activitate economică dusă în scopul obținerii de profit este de neconceput în lipsa capitalului. Ca unul din cei patru factori de producție, capitalul este reprezentat de active care sunt capabile să genereze venituri și care au fost ele însă produse (fabricate).
Termenul de “capital“ provine din limba franceză ce înseamnă în sens economic “avere”. Este o categorie economică proprie economiei de piață, respectiv întreprinderilor sau societăților comerciale. În general capitalul pentru întreprindere este reprezentat de totalitatea surselor de finanțare stabile aflate la dispoziția acesteia.
În teoria economică se vorbește de capital fizic (aici sunt incluse mașinile,utilajele și clădirile fără a fi incluse materiile prime) și de capital financiar (banii). În unele lucrări se face precizia că în calitate de factor de producție, capitalul este reprezentat de capital real care se grupează în capital fix (construcții, echpamente de producție) și capital circulant (care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producție și trebuie înlocuit cu fiecare nou ciclu).
În practica economică există și alte accepțiuni ale capitalului. Astfel, o primă accepțiune este aceea care consideră capitalul ca fiind valoarea totală a activelor unei persoane minus o obligație (datorie) o a doua accepțiune se referă la contribuția bănească a prioritarilor la o organizație pentru a permite acesteia să funcționeze, astfel, capitalul social este suma furnizată pe calea emisiunii de acțiuni de către o societate pe acțiuni, iar capitalul de împrumut este suma obținută pe calea apelării de credite.
Dacă ținem seama că proprietarii (acționarii) unei societăți pe acțiuni sunt proprietari nu numai ai capitalului social, ci și ai rezerverlor constituite de societate, precum si a profitului reținut, atunci trebuie să vorbim de capitalul propriu.
Din cele expuse pâna acum se pot sublinia următoarele momente în care apare nevoia de capital în interiorul firmei:
1. la înființare (la începerea unei afaceri);
2. la derularea normală a activității operaționale (de exploatare);
3. la realizarea unor investiții ;
4. la susținerea unor activități speculative.
Mărimea nevoii de capital depinde de la firmă la firmă, iar în cadrul aceleiași firme de momentul în care aceasta se află. Privite într-o accepțiune mai largă, capitalurile reprezintă expresia valorică a aporturilor asociaților la constituirea patrimoniului societății comerciale.
Capitalul este o categorie economică ce reprezinta ansamblul resurselor materiale acumulate și reproductibile, care prin asociere cu ceilalți factori de producție (natură și muncă) participă la realizarea de noi bunuri economice cu scopul de a obține profit.
El este o condiție esențială pentru constituirea și funcționarea societăților comerciale. Prezintă importanță atât pentru asociați, care au interesul desfășurării în bune condițiuni a activității societății pentru atingerea scopului său, cât și pentru terți, interesați în asigurarea recuperării creanțelor.
Sub aspect financiar-contabil, capitalurile deținute de agenții economici reprezintă componente ale pasivului patrimonial destinat a finanța de o manieră durabilă a activului patrimonial. Deoarece ele se află la dispoziția agenților economici pe o perioadă mai mare de timp, de regulă mai mare de un an, ele poartă denumirea de capitaluri permanente.
Capitalurile se formează la începutul activității agenților economici, se modifică prin creșterea sau diminuarea lor pe parcursul desfășurării activității și se lichidează la încetarea existenței unității.
Capitalul este o categorie economică care comportă o triplă tratare și anume:
Accepțiunea economică, conform căreia capitalul exprimă resursele materiale care prin asociere cu ceilalți factori de producție, natură și muncă participă la obținerea de bunuri economice cu scopul de a obține profit.
Accepțiunea financiară, conform căreia capitalul este o resursă care generează în timp profit.
Accepțiunea juridică, conform căreia capitalul este privit ca un drept între aportanți și ansamblul bunurilor existente în patrimoniul unei unități.
În consonanță cu O.M.F.P. nr.3055/2009, capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al acționarilor sau asociaților în activitatea unei întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor.
Indiferent de mărimea și natura societății comerciale el condiționează constituirea juridică a unei societăți comerciale, exprimă garanția partenerilor antrenați în tranzacții cu unitatea economică, condiționează angajările de credite, motiv pentru care trebuie specificat în toate documentele care circulă în afara întreprinderii. Capitalul unei unități este folosit și în calculul unor indicatori economico-financiari.
În elaborarea situațiilor financiare majoritatea întreprinderilor adoptă conceptul financiar al capitalului. Conform acestui concept, de exemplu, banii investiți sau puterea de cumpărare a investiției, capitalul este sinonim cu activele nete sau cu capitalul propriu al întreprinderii.
Conform conceptului fizic al capitalului, cum ar fi, capacitatea de exploatare, capitalul reprezintă capacitatea de producție a întreprinderii, exprimată, de exemplu, în unități de producție pe zi.
Selectarea de către o întreprindere a celui mai potrivit concept privind capitalul trebuie sa aibă la bază necesitățile utilizatorilor situațiilor financiare. Astfel, trebuie adoptat conceptul financiar al capitalului în cazul în care utilizatorii situațiilor financiare sunt preocupați în primul rând de menținerea capitalului nominal investit sau a puterii de cumpărare a capitalului investit. Dacă principala preocupare a utilizatorilor o reprezintă capacitatea de exploatare a întreprinderii, trebuie utilizat conceptul fizic al capitalului. Conceptul ales indică obiectivul urmărit în determinarea profitului, deși pot apărea anumite dificultăți de evaluare la punerea în practică a conceptului.
Capitalul financiar este un concept propriu opticii financiare și patrimoniale. Capitalul este sinonim cu activele nete sau capitalul propriu al întreprinderii.
Capitalul fizic pornește de la categoria de capital permanent (capital propriu + datorii pe termen lung) și are în vedere reconstituirea în plan fizic a capacității de exploatare a capitalului. O asemenea capacitate se concretizează în puterea de reproducție a capitalului în așa fel încât să-și asigure înlocuirea imobilizărilor și a activului circulant de exploatare (stocuri + creanțe de exploatare în principal sub forma creanțelor asupra clienților). Astfel spus, reconstituirea capitalului economic trebuie să cuprindă imobilizarile și fondul de rulment ca sursă permanentă de finanțare a activului circulant.
Reținerea de către o întreprindere a unui concept sau altuia este în funcție de necesitățile utilizatorilor situațiilor financiare. Astfel, dacă sunt preocupați de menținerea capitalului nominal investit sau puterii de cumparare a aceluiași capital, opțiunea se îndreaptă conceptul de capital financiar. Dacă interesul îl reprezintă capacitatea de exploatare a întreprinderii trebuie utilizat conceptul fizic al capitalului.
Conceptul de menținere a capitalului pornește de la premiza că orice bază de evaluare folosită trebuie să permită menținerea capacității de finanțare a capitalului.
Așa cum se degajă în Cadrul General I.A.S.C. “Conceptul de menținere a capitalului” ia în considerare modul în care o întreprindere definește capitalul pe care dorește să-l mențină. Aceasta asigură legatura între conceptele de capital și cele de profit, deoarece oferă punctul de referință fără de care profitul nu poate fi măsurat.
Diferența principală dintre cele două concepte referitoare la menținerea capitalului este reprezentată de tratamentul efectelor variației prețurilor activelor și datoriilor întreprinderii.
În cadrul politicilor contabile alegerea bazelor de evalure și a conceptului de menținere a nivelului capitalului determină modelul contabil utilizat pentru elaborarea situațiilor financiare. În acest scop, managementul trebuie să caute un echilibru între relevanță și credibilitate.
1.1.2. Conceptele de menținere a nivelului capitalului și de determinare a profitului
Conceptele privind capitalul, prezentate mai sus, conduc la apariția următoarelor concepte de menținere a nivelului capitalului:
a)menținerea capitalului financiar. Conform acestui concept, profitul se obține doar dacă valoarea financiară (sau monetară) a activelor nete la sfarșitul perioadei este mai mare decât valoarea financiară (sau monetară) a activelor nete la începutul perioadei, după excluderea oricăror distribuiri către proprietari și a oricăror contribuții din partea proprietarilor în timpul perioadei analizate.
b)menținerea capitalului fizic. Conform acestui concept, profitul se obține doar atunci când capacitatea fizică productivă (sau capacitatea de exploatre) a întreprinderii (sau resurselor, respectiv fondurile necesare atingerii acestei capacități) la sfârșitul perioadnsiderare modul în care o întreprindere definește capitalul pe care dorește să-l mențină. Aceasta asigură legatura între conceptele de capital și cele de profit, deoarece oferă punctul de referință fără de care profitul nu poate fi măsurat.
Diferența principală dintre cele două concepte referitoare la menținerea capitalului este reprezentată de tratamentul efectelor variației prețurilor activelor și datoriilor întreprinderii.
În cadrul politicilor contabile alegerea bazelor de evalure și a conceptului de menținere a nivelului capitalului determină modelul contabil utilizat pentru elaborarea situațiilor financiare. În acest scop, managementul trebuie să caute un echilibru între relevanță și credibilitate.
1.1.2. Conceptele de menținere a nivelului capitalului și de determinare a profitului
Conceptele privind capitalul, prezentate mai sus, conduc la apariția următoarelor concepte de menținere a nivelului capitalului:
a)menținerea capitalului financiar. Conform acestui concept, profitul se obține doar dacă valoarea financiară (sau monetară) a activelor nete la sfarșitul perioadei este mai mare decât valoarea financiară (sau monetară) a activelor nete la începutul perioadei, după excluderea oricăror distribuiri către proprietari și a oricăror contribuții din partea proprietarilor în timpul perioadei analizate.
b)menținerea capitalului fizic. Conform acestui concept, profitul se obține doar atunci când capacitatea fizică productivă (sau capacitatea de exploatre) a întreprinderii (sau resurselor, respectiv fondurile necesare atingerii acestei capacități) la sfârșitul perioadei depășește capacitatea fizică, productivă de la începutul perioadei, după ce s-a exclus orice distribuire către proprietari și orice contribuție din partea proprietarilor în timpul perioadei analizate.
Conceptul de menținere a nivelului capitalului ia în considerare modul în care o întreprindere definește capitalul pe care dorește să-l mențină. Conform acestui concept, profitul este valoarea care rămâne dupa ce cheltuielile au fost deduse din venituri. Conceptul de menținere a capitalului fizic necesită adoptatrea costului curent ca bază de evaluare.
Diferența principală dintre cele două concepte referitoare la menținerea capitalului este reprezentată de tratamentul efectelor variației prețurilor activelor și datoriilor întreprinderii.
În termeni generali o întreprindere și-a menținut capitalul dacă la sfarșitul perioadei are un capital egal cu cel de la începutul perioadei.
1.2. Sfera de cuprindere a capitalurilor
Capitalurile se diferențiază în: capitaluri proprii, provizioane pentru riscuri și cheltuieli și datorii pe termen lung.
Capitalurile proprii se constitue prin aportul proprietarilor, prin auto finanțare și din alte surse financiare nerambursabile.
Provizioane pentru riscuri și cheltuieli sunt fonduri constituite la închiderea exercițiului financiar prin autofinanțare pe seama cheltuielilor, fiind destinate finanțării pierderilor și cheltuielilor probabile sau exigibile în viitor, certe sau nedeterminate în ceea ce priveste mărimea lor.
Datorii pe termen lung reprezintă surse financiare străine furnizate pe termen mediu sau lung de terțe persoane în raport cu întreprinderea. Sunt considerate pe termen mediu dacă durata de finanțare este până la 5 ani și pe termen lung dacă durata de finanțare este de peste 5 ani.
În mod curent, datoriile pe termen lung se identifică cu împrumuturile din emisiunea de obligațiuni, creditelor pe termem mediu și lung, datoriile legate de participarea în cadrul întreprinderilor în participație sau asociative, datorii privind concesiunile și locațiile de gestiune, alte împrumuturi și datorii asimilate (creditete de la alte întreprinderi sau instituții financiare) precum și dobânzile aferente datoriilor pe termen lung și mediu.
1.2.1. Structura capitalurilor proprii
Capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al acționarilor în activele unei întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale.
Capitalul propriu este partea de capital până la dispozitia întreprinderii de către proprietari: întreprinzătorii individuali, asociați sau acționari și aparține de drept proprietarilor, deci, nu este exigibil (rambursabil).
Capitalul propriu este completat de capitalul străin care provine de la terți și care este rambursabil, adică devine exigibil la un anumit termen, care poate fi pe termen lung sau termen scurt.
Capitalul propriu împreună cu capitalul exigibil pe termen lung formează capitalul permanent al întreprinderii.
În capitalul propriu se mai cuprind și unele resurse neexigibile, create de întreprindere pe parcurs din rezultatele obținute, cum sunt: primele legate de capital, rezervele, rezultatul reportat, profitul nerepartizat și provizioanele.
Deși, capitalul propriu este definit ca interes rezidual al acționarilor, acesta poate fi subclasificat în bilanț. De exemplu, într-o întreprindere fondurile cu care au contribuit acționarii, profitul capitalizat, rezervele ce reprezintă alocarea rezultatului reportat și rezervele ce reprezintă ajustări pentru menținerea nivelului capitalului pot fi reprezentate separat. Asemenea clasificări pot fi relevante pentru procesul de luare a deciziilor de către utilizatorii situațiilor financiare, când există restricții legale sau de altă natură privind capacitatea întreprinderii de a distribuii sau de a utiliza într-un alt mod capitalul propriu. De asemenea, ar putea reflecta faptul că părțile care au interes în capitalul întreprinderii deșii au drepturi diferite cu privire la primirea dividendelor sau la rambursare capitalului.
Constituirea rezervelor este cerută uneori de lege, de statut sau de acte normative, în scopul asigurării unei măsuri suplimentare de protecție împotriva efectelor pierderilor pentru întreprindere și creditorii acesteia. Pot fi considerate alte rezerve dacă legislația fiscală națională asigură scutirea sau reducerea impozitului când se fac transferuri către astfel de rezerve. Existența și mărimea unor asemenea rezerve legale, statutare și fiscale constituie o informație ce poate fi relevantă pentru luarea deciziilor de către utilizatori. Transferurile către asemenea rezerve sunt mai degrabă alocări ale rezultatului reportat decât cheltuieli.
Suma cu care este înregistrat capitalul propriu în bilanț depinde de evaluarea activelor și a datoriilor. În mod normal suma cumulată a capitalurilor proprii nu poate corespunde decât, din întamplare, cu valoarea de piața a acțiunilor întreprinderii sau cu suma care ar putea fi obținută prin vânzarea pe elemente a activului net sau a întreprinderii în întregime, presupunând continuitatea activității.
CAPITALUL SOCIAL
În structura capitalurilor proprii, capitalul social are un caracter avansabil fiind constituit la înfiintarea întreprinderilor (societăților) prin aportul în natură și/sau în numerar al proprietarilor sau asociaților.
Fiind un capital investit, așa cum se afirmă în modelul contabil anglo-saxon, capitalul social reprezintă creanțe reziduale în sensul că la lichidarea unei societăți comerciale se achită, mai întâi, drepturile creditorilor (și alte obligații), iar ce rămâne după ce acestea sunt complet satisfăcute, revine proprietarilor sau asociaților.
Doctrina juridică definește, de regulă, capitalul social ca fiind suma valorii bunurilor aduse de asociați ca aport în societăți pentru formarea patrimoniului social.
Literatura franceză consideră că această definiție este valabilă doar dacă bunurile aportate sunt transmise în proprietatea societăților nu și dacă ele sunt aduse în folosință.
Capitalul social, prin compoziția sa reprezintă unul din elementele patrimoniului social și încă cel mai important.
La societățile de persoane capitalul social este constituit din valoarea părților sociale depuse de asociați, iar la societățile de capitaluri din valoarea acțiunilor deținute de către acționari.
Constituirea capitalului social se face prin subscriere de aport social de către asociați sau de aport în natură sau în bani de către acționari.
La constituirea societăților comerciale pe acțiuni trebuie vărsat cel puțin 30% din capitalul subscris, iar în cazul constituirii prin subscripție publică cel puțin 50%, diferența urmând a se vărsa în cel mult 12 luni de la înmatriculare.
Referitor la capitalul social al societăților comerciale, aceasta se formează la constituirea societăților comerciale, se modifică prin creșterea sau majorarea pe parcursul desfășurării activității și se lichidează la încetarea activității acestora.
Capitalul social, în funcție de situația în care se află, atât în contabilitatea curentă cât și în situațiile financiare (bilanț) se prezintă sub doua forme și anume:
1.Capital subscris nevărsat este capitalul pe care proprietarii sau asociații s-au angajat să-l pună la dispozitiția întreprinderii;
2.Capitalul subscris vărsat este capitalul eliberat sau capitalizat efectiv în bani și/sau în natură.
În cadrul societăților comerciale pe acțiuni, pentru aporturile în numerar, constituirea capitalului social în raport de stabilire a condițiilor pentru realizarea aporturilor se delimitează în trei pași succesivi, cum sunt:
– Subscrierea fără apelare, adică fără nominalizare la plată;
– Subscrierea cu apelare fără vărsare;
– Subscrierea cu apelare și vărsare.
În mod corespunzător capitalul social se diferențiază:
– Capitalul subscris neapelat;
– Capitalul subscris apelat și nevărsat;
– Capital subscris apelat și vărsat.
Conform Legii societăților comerciale nr. 31/1990, republicată, orice modificare a capitalului social se poate face numai pe baza hotărârii Adunarii Generale Extraordinare a Acționarilor sau Asociaților, dacă această componentă nu a fost delegată altor organisme din cadrul societății comerciale sau prin actul constitutiv sau prin alt act adițional.
Capitalul social nu este rezultatul unor operațiuni contabile, iar ca mărime el este diferit la constituirea societăților comerciale în funcție de forma juridica a acestora, și anume:
a)la societățile comerciale în nume colectiv și cele în comandită simplă nu este stabilită o anumita limită a capitalului social, iar aporturile pot fi și sub forma drepturilor de creanță;
b)la societățile comerciale pe acțiuni și cele în comandită simplă pe acțiuni, mărimea capitalului social nu poate fi mai mică de 25.000 lei, iar valoarea nominală minimă a unei acțiuni este de 1.000 lei pe acțiune. Numărul acționarilor în aceste societăți nu poate fi mai mic de 5 persoane fizice sau juridice.
c)la societățile comerciale cu răspundere limitată, capitalul social este de 200 lei și se divide în părti sociale cu valoare nominală de 10 lei. Numărul asociaților nu poate fi mai mare de 50 iar, părțile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.
Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate.
Capitalul social este divizat în acțiuni sau părți sociale, în raport de natura juridică și economico-financiară a societăților comerciale.
Acțiunea reprezintă o fracțiune a capitalului societăților comerciale în comandită pe acțiuni, fracțiune care este în mod necesar un titlu de valoare, de valoare egală. Din punct de vedere juridic acțiunea este însemnul prin care dreptul acționarului este încorporat, adică un titlu de credit constatator al drepturilor și obligațiilor care decurg din calitatea de acționar.
Conform Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, acțiunile vor cuprinde: denumirea și durata societății, durata contractului de societate, numărul din Registrul Comerțului în care se înregistrează societatea, capitalul social, numărul acțiunilor și numărul de ordine, valoarea nominală a acțiunilor și vărsămintelor efectuate, avantajele acordate fondatorilor.
Așa cum se statutează în Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, acțiunile se împart în acțiuni la purtător și acțiuni nominative.
Acțiunile la purtător se caracterizează prin aceea că sunt dotate cu posibilitatea de a circula.
Acțiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau sub formă dematerializată, prin înscriere în cont.
Acțiunile nominative pot fi convertite în acțiuni la purtător și invers, prin hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor.
Societățile pe acțiuni pot emite, pe lângă acțiunile ordinare și acțiuni preferențiale cu dividend prioritar fără drept de vot.
Acțiunile unei societăți comerciale se pot evalua la:
1)valuarea nominală – determinată ca raport între mărimea capitalului social și numărul de acțiuni emise;
2)valurea contabilă (matematică) – calculată ca raport între activul net contabil (ANC) și numărul de acțiuni, conform relației:
ANC = Activ total – Datorii – Active fictive
Sau
VMC=
Activele fictive sunt reprezentate de:
– cheltuieli de constituire ;
– activele de regularizare ;
-primele privind rambursarea obligațiunilor.
3)valoarea de emisiune (de piață) – prețul la care se pun în vânzare acțiunile emise.
Pe parcursul funcționării întreprinderii, capitalul social se poate majora prin emisiunea de acțiuni noi și prin operații interne (încorporarea de rezerve, capitalizarea profitului exercițiului precedent, transformarea de obligațiuni în acțiuni). De asemenea capitalul se poate micșora prin rambursarea către asociați a unei părți din capital, prin răscumpărarea de acțiuni, prin acoperirea pierderilor provenite din exercițiile precedente și prin alte operații potrivit legii.
PRIME DE CAPITAL
Primele legate de capital sunt surse proprii de finanțare a unor active apărute ca diferență între valoarea intrisecă (mai mare) și cea nominală (mai mică) a unor hârtii de valoare (acțiunile).
Primele legate de capital sunt considerate forme de creștere a capitalului social.
Conform Ordinului Ministerului Finantelor Publice nr. 306/2002 primele de capital se împart astfel:
1)primele de emisiune – apar cu prilejul emisiunii unor acțiuni și se constituie ca excedent între valoarea de emisiune și valoarea nominală a acțiunilor.
Rolul primelor de emisiune este :
-de a acoperii cheltuielile cu emisiunea de acțiuni sau părți sociale:
-de a asigura egalitatea drepturilor acționarilor noi cu cele ale vechilor acționari la viitoarele distribuiri de dividente.
2)primele de fuziune – apar cu prilejul fuziunii (contopirii) a doua societății și se constituie ca excedent între valuarea contabilă sau intrisecă a acțiunilor stabilite în urma fuziunii societăților și valoarea lor nominală.
Fuziunea societăților comerciale poate avea loc prin absorbție sau prin reuniune, indiferent de aceasta, stabilirea dimensiunii primei de fuziune presupune parcurgerea următorilor pași de lucru :
a)determinarea activului net contabil al societăților ce fuzionează:
ANC = Capitalul propriu +/- Diferențe din evaluare – Active fictive
Sau
ANC = Activ real corijabil – Datorii
Unde
Activul real corijabil = Activ real – Active fictive
b)determinarea matematică sau contabilă (VMC) a unei acțiuni la societatea absorbită și la cea absorbantă, conform relatiei:
VMC=
c)stabilirea raportului de paritate prin raportarea valorii matematice a unei acțiuni absorbite la valoarea matematică a unei acțiuni de la societatea absorbantă, conform relației:
Raportul de paritate =
d)determinarea numărului de acțiuni ce trebuie emise de către societatea absorbantă pentru remunerarea aportului societății absorbite, conform relației:
Numărul de acțiuni emise Raport Numărul de acțiuni
de către soc. absorbantă = de x a societății
pentru aportul societății paritate absorbite
sau
Numărul de acțiuni emise de către
societatea absorbantă pentru aportul =
societatii absorbite
e)determinarea primei de fuziune prin înmulțirea numărului de acțiuni emise de către societatea absorbantă pentru aportul adus de societatea absorbită, cu diferența dintre valoatra matematică a acțiunilor societăților absorbante și valoarea nominală a acțiunilor societăților absorbante, conform relatiei :
X
3)primele de aport – apar cu prilejul creșterii capitalului prin aport în natură, evaluarea aporturilor și stabilirea numărului de acțiuni noi ce se vor emite și se constitue ca excedent între valoarea bunurilor primite ca aport și valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale subscrise.
4)prime de conversie a obligațiunilor în acțiuni – se constitue ca excedent între valoarea nominală a obligațiunilor convertite în acțiuni și valoarea nominală a acțiunilor. Poate să apară atunci când există o asemenea clauză în contractul sau prospectul de emisiune a obligațiunilor și când prețul de paritate este mai mare decât prețul de conversie stabilit cu ocazia emisiunii obligațiunilor.
Prețul de paritate este raportul dintre valoarea de piață al obligațiunilor și prețul de conversie al acestora
Prețul de conversie este prețul prestabilit al acționarilor comune la care se efectuează conversia obligațiunilor.
Deși, conversia apare la solicitarea obligatarului, când valoarea de piața a acțiunii devine mai mare decât valoarea nominală a acestora, apărând astfel prima de conversie și când emitentul răscumpără obligațiunea.
REZERVELE ÎNTREPRINDERII
Rezervele reprezintă în principiu beneficii capitalizate în mod durabil de întreprindere până la o decizie contrară a organelor autoritare. Deci, ele se constitue și doteaza în raport cu cotele distribuite din beneficiile anului. În mod excepțional, rezervele se mai pot constitui și din alte rezerve cum sunt diferențele din reevaluare și primele de capital.
Structural, rezervele se împart în: rezerve legale, rezerve pentru acțiuni proprii, rezerve statutare și alte reserve.
1)Rezervele legale – se constituie în proporție de cel puțin 5% din profitul contabil anual înainte de impozitare (profit brut) până la limita când rezerva va atinge 20% din capitalul social – la societățile comerciale cu capital autohton și regiile autonome și 25% la societățile comerciale cu participare de capital străin. Se precizează că sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea fondului de rezervă sunt deductibile la determinarea profitului impozabil în limita a 5% din profitul anual, până ce acesta va atinge a cincea parte a capitalului social.
Legea societăților comerciale prevede că în rezervele legale se include și excedentul obținut prin emisiunea acțiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuințat la acoperirea cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizărilor.
Prin scopul lor, rezervele legale sunt destinate să protejeze capitalul social în cazul în care exercițiile financiare s-au incheiat cu pierderi.
2)Rezerve pentru acțiuni proprii – acțiunile proprii pot fi dobândite de către o societate pe acțiune numai în baza Adunării Generale a Acționarilor.
Se pot dobândi propriile acțiuni numai în procent de 10% din valoarea acțiunilor, pentru o perioadă de cel mult 18 luni de la data publicării hotărârii generale extaordinare a acționarilor în Monitorul Oficial al României, și numai în cazul în care capitalul social subscris este integral vărsat.
Plata acțiunilor dobândite se poate face numai din beneficiile distribuibile și din rezervele societății, cu excepția rezervelor legale, înscrise în ultimul bilanț întocmit de societatea în cauză.
Dacă acțiunile proprii dobândite de către societatea pe acțiuni se înscriu în activul bilanțului, se trece, în pasiv, o rezervă indisponibilă de aceeași mărime care vor fi menținute până la anularea sau cesionarea acestor acțiuni.
3)Rezervele statutare – se constituie anual din beneficii nete ale unităților patrimoniale, conform prevederilor din statutul acestora. Ele pot avea ca scop temperarea societăților de a pretinde dividente în dauna altor obligații mai mari și mai urgente ale întreprinderii privind funcționarea sa normală.
Utilizarea rezervelor statutare sau contractuale se poate face pentru acoperirea, majorarea capitalului social sau în alte scopuri Hotărâte de Adunarea Generală a Acționarilor sau Asociaților.
4)Alte rezerve – prevăzute de lege sau de statut pot fi constituite facultativ pe seama beneficiilor ș din alte surse, cum sunt primele legate de capital, fiind destinate acoperirii pierderilor, creșterii capitalului social, acordării de dividende și în anii de exercițiu financiar care se încheie cu pierdere pentru răscumpararea propriilor acțiuni de către societate și alte destinații stabilite prin Hotărârea Generală a Asociaților.
REZERVELE DIN REEVALUARE
Rezervele din reevaluare reprezintă plusurile de valori economice, create prin reevaluarea activelor imobilizate. Ele intervin numai în cazul în care creșterea de valori față de valoarea contabilă anterioară este apreciată ca sigură și durabilă.
Pentru contabilizarea rezervelor din reevaluare IAS 16 “Imobilizări corporale” prevede două tratamente, și anume:
a) tratamentul contabil de bază: “ulterior recunoașterii inițiale ca activ un element de terenuri și mijloace fixe trebuie înregistrat la cost sau mai puțin amortizarea cumulată aferentă și orice pierderi cumulate din depreciere”.
b) tratamentul contabil alternativ: ”ulterior recunoașterii inițiale ca activ un element de terenuri și mijloace fixe trebuie înregistrat la valoarea reevaluată care reprezintă valoarea justă la momentul reevaluării, mai puțin orice amortizare ulterioară cumulată aferentă și pierderile ulterioare cumulate din depreciere. Reevaluările trebuie efectuate cu suficientă regularitate în așa fel încat valoarea contabilă să nu difere în mod semnificativ de valoarea care poate fi determinată pe baza valorii juste la data bilanțului.”
Dacă rezultatul reevaluării este o creștere față de valoarea contabilă netă, atunci aceasta se tratează ca:
– o creștere a rezervei din reevaluare din cadrul capitalurilor proprii dacă nu a existat o descreștere anterioară recunoscută ca o cheltuială aferentă acelui activ ;
– un venit care să compenseze cheltuieli cu descreșterea recunoascută anterior, la același element de activ.
Dacă rezultatul reevaluării este o descreștere a valorii contabile nete, atunci acestea se tratează ca:
– o cheltuială cu întreaga valoare a deprecierii, dacă în rezerva din reevaluare nu este înregistrată o sumă referitoare la acel activ (surplus din reevaluare);
– o scădere a rezervei din reevaluare din cadrul capitalurilor proprii, cu minimul dintre valoarea acelei rezerve și valoarea descreșterii, iar eventuala diferență rămasă neacoperită se înregsitrează ca o cheltuială.
Reevaluarea acțiunilor are consecințe fiscale care conduc la apariția impozitelor amânate. Este cazul reevaluărilor care nu sunt recunoscute din punct de vedere fiscal.
Diferența dintre valoarea fiscală a activelor respective (costul istoric mai puțin amortrizarea cumulată pe baza costului istoric) și valoarea contabilă (valoarea reevaluată mai puțin amortizarea cumulată pe baza ei) este o diferență temporară impozabilă care dă naștere unei datorii din impozite amânate.
Soluția prin care se realizează provizionarea datoriei fiscale potențiale presupune transferarea unei părți din rezervă (diferența) din reevaluare într-un cont de provizioane privind impozitele amânate. Obiectivul este acela de a se asigura resurse financiare care să vină în întampinarea unei eventuale datorii fiscale. De exemplu, dacă imediat după reevaluare, întreprinderea ar vinde activul respectiv, ar avea de plătit un impozit calculat asupra diferenței dintre prețul de vânzare și costul istoric mai puțin amortizarea cumulată.
REZULTATUL REPORTAT
Conform Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 306/2002 pentru aprobarea reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu Directivele Economice Europene, s-a introdus contabilitatea rezultatului reportat.
Contabilitatea rezultatului reportat este utilizat pentru a ține evidența rezultatului sau a părții din rezultatul exercițiului a cărei repartizare a fost amânată de Adunarea Generală a Acționarilor sau Asociaților .
Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 94/2012 pentru aprobarea reglementărilor contabile armonizate și cu Standerdele Internaționale de Contabilitate prevede o detaliere a rezultatului reportat, și anume:
a)Rezultatul reportat reprezentând prifitul nerepartizat, respectiv pierderea neacoperită este folosit în unitățile care aplică Ordinul Ministerului Finanțelor Publice 306/2002;
b)Rezultatul reportat provenit din adoptarea pentru prima dată a IAS mai puțin IAS-19;
c)Rezultataul reportat provenit din modificările politicilor contabile;
d)Rezultatul reportat provenit din corectarea erorilor fundamentale;
e)Rezultatul reportat reprezentând surplusul realizat din rezerve de reevaluare – cu ajutorul acestuia se ține evidența diferențelor favorabile provenite din reevaluare, efectuate conform IAS 16 “imobilizările corporale”.
În categoria capitalurilor proprii se include și rezultatele reportate din exercițiile precedente a căror decizie de repartizare a fost amânată de Adunarea Generală a Asociaților.
Profitul figurează ca sursă proprie de finanțare până în momentul distribuirii sale pe destinațiile stabilite prin lege și statutul întreprinderii societare, iar pierderea până la acoperirea sa din rezultatul exercițiului următor sau din rezervele destinate în acest sens.
REZULTATUL EXERCIȚIULUI
Printre indicatorii contabilității moderne alături de valoarea adaugată (VA), excedentul brut din exploatare (EBE), capacitatea de autofinanțare (CAF), rezeva managerială (MG) se prevede și rezultatul exercițiului (Re), care exprimă performanța întreprinderii.
Rezultatul exercițiului unei entități economice exprimă generic diferența dintre veniturile obținute și cheltuielile aferente. Ca urmare, rezultatul exercițiului se poate concretiza în profit, dacă veniturile > cheltuielile, sau pierdere dacă veniturile < cheltuielile și este redat structural prin conținutul contului de profit sau pierdere, în calitate de componentă a situațiilor financiare.
Referitor la repartizarea profiturilor realizate trebuie avut în vedere că aceasta se face conform prevederilor din contractul și statutul de societate, sau în lipsa precizărilor din acestea, conform Hotărarii Adunării Generale a Acționarilor sau Asociaților, pentru societățile cu capital privat (Legea nr.31/1990 republicată) iar regiile autonome, societățile comerciale, companiile naționale și societățile cu capital integral sau majoritar de stat, conform O.G.R. nr.64/2012, respectiv:
1)pentru constituirea rezervei legale, conform prevederilor actului normativ menționat;
2)pentru acoperirea pierderilor contabile din anii precedenți;
3)pentru constituirea altor rezerve ca surse proprii de finanțare, aferente profitului rezultat din vânzările de active, respectiv facilități fiscale la impozitul pe profit.
4)pentru alte repartizări prevăzute de lege;
5)pâna la 10%;
6)minim 50% din profitul contabil ca vărsaminte la bugetul de stat, în cazul regiilor autonome, ori sub formă de dividente în cazul societăților ori companiilor naționale și societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat;
7)profitul repartizat pentru rezervele legale de la punctul 1 și cel privind vărsamintele la buget în cazul regiilor autonome, ori dividente în cazul societăților ori companiilor naționale, ori cele ale societăților cu capital integral sau majoritar de satat, se repartizează la alte rezerve și se constituie cu surse proprii de finanțare.
Rezultatul exercițiului apare în contabilitatea patrimoniului ca efect al închiderii conturilor de cheltuieli și de venituri care, așa cum s-a arătat, sunt conturi de rezultate.
În cazul în care veniturile perioadei sunt mai mari decât cheltuielile perioadei, rezultatul exercițiului apare sub forma profitului, iar, în caz invers, în care veniturile sunt mai mici decât cheltuielile perioadei, rezultatul exercițiului apare sub forma pierderii.
În timp ce conturile de venituri sunt asimilate în contabilitatea curentă conturilor de pasiv, iar cheltuielile conturilor de activ, rezultatul exercițiului va apare în bilanțul contabil întodeauna în pasiv. Profitul obținut va majora pasivul bilanțului (prin înscrierea lui cu sume în negru), iar pierderea obținută va diminua pasivul bilanțului (prin înscrierea ei cu sume în roșu).
Prifitul obținut face obiectul repartizării pe destinații după diminuarea lui cu imozitul pe profit, astfel:
-în mod provizoriu în cursul exercițiului sau la sfârsitul exercițiului;
-în mod definitiv la începutul exercițiului următor cu aprobarea Adunării Generale a Asociaților și Acționarilor;
-poate fi amânat la repartizare și lăsat în așteptare, pentru a fi repartizat pe destinații într-o perioadă ulterioară, tot cu aprobarea Adunării Generale a Asociaților și Acționarilor.
Destinațiile profitului pot fi:
a)continuarea de rezerve legale în cotele prevăzute de lege;
b)acoperirea pierderilor din anii precedenți;
c)constituirea fondurilor din participare la profit a salariaților;
d)alocări la fondul de investiții al unității;
e)dividente în cazul societăților comerciale sau vărsaminte de buget în cazul regiilor autonome;
f)constituirea altor fonduri ce rămân la dispoziția unității;
g)alte destinații.
Pierderile obținute face obiectul acoperirii, dupa cum urmează:
-Integral la începutul exercițiului următor cu aprobarea A.G.A.
-Poate fi amânat la acoperire totală sau parțială, fiind lăsată în așteptare pentru a fi acoperită într-o perioadă ulterioară, tot cu aprobarea A.G.A.;
Modalitățile de acoperire a pierderii pot fii următoarele, cu respectarea succesiunii lor:
-Profitul următorilor trei ani;
-Rezervele legale, statutare sau alte rezerve constituite anterior;
-Capitalul social vărsat.
1.2.2. Provizioane pentru riscuri și cheltuieli
Privizioanele sunt datorii incerte din punct de vedere al exigibilității sau a valorii, deci provizioanele pentru riscuri si cheltuieli reprezintă pasive cu exigibilitate sau valoare incertă, care permit agenților economici acoperirea riscurilor prezente și viitoare.
În spiritul principiului prudenței se constituie prvizioane pentru riscuri și cheltuieli care cumulează până în momentul utilizării lor volumul sumelor incluse în cheltuielile anuale. Ele sunt destinate finanțării riscurilor și cheltuielilor pe care evenimentele trecute sau actuale le fac probabile (litigii, penalități, impozite, cheltuieli provocate de reparații ce se repartizează pe mai multe exerciții). În mod indirect, ele reprezintă echivalentul unor datorii probabile generate de pierderi sau de cheltuieli.
Cazurile cele mai tipice sunt:
a)cheltuieli legate de activitatea de sevice în perioada de garanție și alte cheltuieli privind garanția acordată clienților;
b)litigiile, amenzile și penalitățile, despăgubirile, daunele și alte datorii incerte;
c)provizioane pentru dezafectare imobilizări corporale și alte acțiuni similare legate de acestea;
d)provizioane pentru restructurare.
O abordare mai modernă a provizioanelor pentru riscuri este aceea prezentată în Standardele Internaționale de Contabilitate. Astfel, provizionul este o datorie a cărei mărime sau scadență este incertă.
Reglementările contabile armonizate precizează că "provizioanele pentru riscuri și cheltuieli se constituie în scopul acoperirii pierderilor sau datoriilor clar precizate în ceea ce privește natura lor, dar care, la data închiderii bilanțului, sunt probabile sau certe, dar nedeterminate ca valoare sau data de producere".
Provizioanele pot fi considerate rezerve create pe seama cheltuielilor, destinate acoperirii riscurilor posibile ce pot diminua patrimoniul unității.
Constituirea provizioanelor se impune pentru a respecta principiile:
1.prudenței, ce reclamă aprecierea rezonabilă a faptelor prezente pentru evitarea transmiterii în viitor a incertitudinii care ar putea influența negativ rezultatele unității;
2.independența exercițiului, conform căruia la stabilirea rezultatului financiar al exercițiului se iau în considerare toate cheltuielile și veniturile provenite din activitatea unității.
Conceptul de provizion se pretează la două interpretări, respectiv:
a)contabilă, care presupune stabilirea mărimii acestuia și reflectarea provizionului în contabilitate;
b)economică, conform căruia provizionul este un element de cheltuială la constituire, și respectiv, de venit la anulare.
În principiu, constituirea provizionului (Cp) are loc la sfârșitul exercițiului financiar, conform următoarei relații:
Cp: conturi de cheltuieli = conturi de provizioane
La constituirea provizioanelor se au în vedere următoarele aspecte:
– se constituie indiferent de rezultatul exercițiului; și
– se constituie indiferent de deductubilitatea fiscală a acestora.
De asemenea, anularea provizioanelor (Ap) are loc când provizinul rămâne fără obiect, deci, când elementele pentru care sau constituit sunt scoase din evidența, aspect exprimat relaționar astfel:
Ap: conturi de provizioane = conturi de venituri
De obicei, constituirea provizioanelor are ca motivație economică acordarea unui avantaj fiscal pentru agentul economic, când este deductibil fiscal și anume amânarea la plată a impozitului pe prifit.
Contabilitatea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli se ține pe feluri de provizioane în funcție de natura și scopul sau obiectul pentru care au fost constituite.
În contabilitate, un provizion pentru riscuri și cheltuieli va fi înregistrat dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1)există o obligație curentă generată de un eveniment anterior;
2)este posibilă efectuarea unei plăți pentru onorarea obligației respective;
3)suma poate fi estimată.
Provizionele pentru riscuri și cheltuieli trebuie să fie strict corelate cu riscurile și cheltuielile viitoare și nu pot avea drept scop corectarea valorii activelor și nici nu pot fi recunoscute provizioane pentru pierderile viitoare.
Conform O.M.F.P. nr.3005/2009 provizionele pentru riscuri și cheltuieli se împart în:
1) provizioane pentru litigii – se constituie, de obicei, la sfârșitul exercițiului financiar pentru litigiile aflate în curs, dimensionate la nivelul valorilor aflate în litigiu.
Conform legislației în viguare acest tip de provizion nu este deductibil din punct de vedere fiscal, însa constituirea lui se impune pentru a stabilii corect mărimea profitului contabil, și prin urmare, și a dividendelor care ar reveni pe o acțiune sau pe o parte socială.
2) provizioane pentru garanții acordate clienților – în cazul livrărilor de bunuri, în special cele de natura mașinilor, utilajelor, produselor, furnizorii acordă clienților un anumit termen de garanție, perioadă în care remediază defecțiunile apărute din vina furnizorilor, suportând cheltuielile ocazionate.
În această situație se permite constituirea de provizioane pentru garanții acordate clienților, care sunt deductibile fiscal.
3) provizioane pentru dezafecterea imobilizărilor corporale și alte acțiuni similare legate de acestea – acest tip de provizioane este prevăzut de I.A.S., precum si de O.M.F.P. nr. 3005/2009. Aceasta în sensul că cele privind imobilizările majorează valoarea inițială a acestora, supunându-se amortizării. Sunt deductibile din punct de vedere fiscal și se constituie situându-se, în deosebi, în perimetrul exploatării zăcămintelor naturale, unde se impune și refacerea terenului în starea în care se găsea înainte de exploatarea zăcămintelor naturale.
4) provizioane pentru restructurare – în conformitate cu prevederile I.A.S. 37 "provizioane, datorii și active contingente" s-a preluat și în O.M.F.P. nr. 94/2012 posibilitatea constituirii provizionului pentru restructurări.
Standardul definește programul de restructurare ca fiind acel program planificat și monotorizat de managerul întreprinderii prin care se modifică:
– scopul activității realizate de către întreprindere;
– modalitatea în care este realizată activitatea.
Provizionul pentru restructurare trebuie să includă numai cheltuielile directe rezultate din restructurare, care, conform I.A.S. 37 "provizioane, datorii și active contingente" trebuie să indeplinească urmetoarele condiții:
– să fie determinate în exclusivitate de restructurae;
– să fie legate de activitățile curente ale întreprinderii.
1.2.3. Structura capitalurilor împrumutate
Capitalurile împrumutate privesc împrumuturile și datoriile care au termen de rambursare mai mare de un an.
Contabilitatea acestor împrumuturi și datorii asimilate se țin pe următoarele categorii:
a)împrumuturi din emisiuni de obligațiuni și prime de rambursare a acestora;
b)credite bancare pe termen lung și mediu;
c)datorii legate de participații;
d)alte împrumuturi și datorii asimilate;
e)dobânzi aferente acestora.
ÎMPRUMUTURI DIN EMISIUNI DE OBLIGAȚIUNI
Împrumuturile din emisiuni de obligațiuni denumite și credite obligatare, reprezintă datorii pe termen lung create prin vânzarea de titluri de credit către public. Vânzarea se face, de regulă, prin intermediul unor instituții financiare sau bancare, fără să fie exclusă și posibiliatatea vânzării directe de către întreprinderea societară. Întreprinderea care emite astfel de titluri se angajează să ramburseze la termen sau eșalonat ratele scadente și să plătească o dobandă sub forma cupoanelor atașate titlurilor de credit.
Conform Legii Societăților Comerciale nr. 31/1990, republicată, Societățile Comerciale pe Acțiuni pot emite obligațiuni, fie la purtător, fie nominative, pentru o sumă care să nu depășească ¾ din capitalul vărsat și existent, conform ultimului bilanț aprobat, fară ca valoarea nominală a unei acțiuni să fie mai mică de 25.000 lei.
Obligațiunile pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont, cu precizarea că obligațiunile din aceași emisiune trebuie să fie de o valoare egală, asigurând astfel posesorilor drepturi egale.
În cazul emiterii obligațiunilor prin oferta publică se emite prospectul de emisiune, conform Legii nr. 52/1994, privind valorile mobiliare și bursele de valori, înscrierile făcându-se chiar pe prospectul de emisiune, fiind obligatorie vărsarea integrală a valorii acțiunilor la subscriere. Valoarea nominală a obligațiunilor convertite în acțiuni trebuie să fie egală cu cea a acțiunilor.
Deținătorii de obligațiuni se pot întruni în Adunarea Generală, pentru deliberarea asupra intereselor, la cererea unui număr de deținătorii care să reprezinte a patra parte din titlurile emise și nerambursate, iar validitatea deliberărilor se iau cu o majoritate reprezentând cel puțin o treime din titlurile emise și nerambursate.
În contabilitatea operațiilor privind obținerea și rambursarea unui împrumut din emisiunea de obligațiuni următoarele elemente sunt importante:
a)Societatea pe Acțiuni poate emite obligațiuni pentru o sumă care să nu depasească ¾ din capitalul vărsat și existent conform celui din urmă bilanț aprobat;
b)Procentul dobânzii care este remunerarea anuală a obligațiunilor;
c)Valoarea nominală a unei obligațiuni care nu poate fi mai mică de o anumită limită și în funcție de care se calculează dobânda;
d)Prețul de emisiune care este valoarea la care obligațiunea este emisă și care este adesea inferioară valorii nominale. Acest preț trebuie plătit de către toate persoanele care subscriu obligațiuni în momentul emiterii lor.
e)Valoarea (costul) sau prețul de rambursare care poate fi egală sau superioară valorii nominale;
f)Durata împrumutului care trebuie să fie mai mare de un an;
g)Valoarea obligațiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsată.
În funcție de condițiile pieței, obligațiunile sunt emise cu un randament ( rata dobânzii efective) egal, superior sau inferior ratei nominale a dobânzii. Dacă obligațiunea este emisă sub valoarea nominală, diferența ( valoarea nominală – prețul de emisiune) reprezintă prima de emisiune ( discount – ul asimilat din punct de vedere contabil cu prima de rambursare), iar diferența eventuală între costul de rambursare si valoarea nominală este prima de rambursare.
Contul de împrumuturi din emisiunea de obligațiuni permite contabilizarea a operațiunilor cu următoarele categorii de obligațiuni:
1.Obligațiuni obișnuite sau ordinare – care asigură deținătorilor un venit fix sub forma de dobânda, înscrisă în cuprinsul titlului. Există și obligațiuni cu dobânda variabilă, care reprezintă un titlu de credit pe termen mediu de 5-7 ani și care nu se contabilizează cu acest cont.
2.Obligațiuni cu prima – când prima reprezintă diferența dintre prețul de emisiune mai mic si valoarea nominală a obligațiunii și care se restituie la scadență.
3.Obligațiuni cu loterie – care urmăresc obținerea unor câștigurii în urma tragerii la loterie, impunând tratării contabile diferite câstigurii față de obligațiunile obișnuite sau cele cu prima.
Pe lângă Societățile pe Acțiuni pot emite obligațiuni și Regiile Autonome și Instituțiile Publice.
Așa cum sa precizat, obligațiunile au pe lângă valoare nominală (V.N.) și o valoare de emisiune (V.E.) care poate fi egală sau mai mică decât valoarea nominală, precum și o valoare de rambursare (V.R.), care poate fi egală sau superioară valorii nominale.
Diferența dintre valoarea nominală mai mare și valoarea de emisiune mai mică, reprezintă prima de emisiune, iar diferența dintre valoarea de rambursare mai mare și valoarea nominală mai mică reprezintă prima de rambursare.
Conform uzuanțelor, atât prima de emisiune cât si prima de rambursare se achită deținătorului obligațiunii la răscumpărarea acestora.
Deasemenea, precizăm că în conformitate cu legea 52/1994, în România, până în prezent, emisiunea de obligațiuni se face numai pe piața de capital reglementată, instituindu-se și simbolizându-se în conturi de împrumuturi din obligațiuni în funcție de modul de garantare a lor.
CONTABILITATEA CREDITELOR PE TERMEN LUNG
Rambursarea creditelor se poate face o singură dataă la scadența finală sau sub forma amortizărilor financiare.
În vederea completării disponibilităților financiare de care au nevoie agenții economici își poate asigura o parte a capitalului necesar pe calea împrumuturilor pe termen lung (cu termen de rambursare peste cinci ani) și a celor pe termen mediu (pe termen de rambursare între unu și cinci ani) de la instituțiile financiar – bancare specializate.
De regulă, creditele bancare pe termen lung și mediu se obțin de la băncii și alte instituții specializate, în scopul finanțării investițiilor.
Principalele elemente care caracterizează obținerea creditelor pe termen lung și mediu sunt:
– durata creditului ( termenul de scadență );
– dobânda ( prețul creditului);
– garanțiile pentru acordarea creditelor;
– formele de rambursare;
– moneda în care se contractează (în lei sau în devize);
– măsurile care trebuiesc luate în ceea ce priveste eventualele diferențe de conversie.
Spre deosebire de creditele bancare pe termen scurt (până la un an), care trebuie la realizarea gestiunii trezoreriei agentului economic, creditele bancare pe termen lung și mediu reprezintă o sursă de finanțare a activelor patrimoniale cu caracter durabil ( imobilizării ) formând împreună cu capitalurile proprii ale agentului economic capitalurile permanente ale acestuia, respectiv:
Cp + DTLM =CP
în care:
Cp – capitaluri proprii ( surse proprii )
DTLM – datoriile pe termen lung și mediu (capitaluri străine în termen de rambursare mai mare de un an) care include pe lângă creditele bancare pe termen lung și mediu și alte împrumuturi și datorii asimilate, cu termen de rambursare mai mare de un an.
CP – capitalul permanent.
Creditele bancare pe termen lung și mediu sunt purtătoare de dobânzi, reprezentând prețul creditului pentru agenții economici (cheltuieli), o formă de venit pentru deținătorul capitalului financiar, respectiv instituțiile financiar bancare.
Formula de calcul a dobânzii:
D=
Unde:
D – dobânda aferentă sumei împrumutate
d – rata sau procentul dobânzii
T – timpul exprimat în ani.
În practica economică creditele bancare pe termen lung și mediu se obțin de către agenții economici, în anumite condiții de garanție și de dobânzi practicate de către instituțiile financiar bancare, care depind în special de următorii factori de influentă:
a) conjunctura de pe piața financiară;
b) situatia economico – financiara a agentului economic care apelează la credite;
c) rezultatele negocierilor cu instituțiile financiar bancare pentru obținerea creditului;
DATORII DIVERSE PE TERMEN LUNG
Prin această categorie sunt delimitate datoriile din concesiuni, locațiile de gestiune, închirierile de imobilizări și alte datorii asimilate, precum și datoriile legate de participanții la întreprinderile asociate sau în relație de participație.
Fiecare cont de datorie are asociat și contul prin care se înregistrează dobânda neexpirată la inchiderea exercițiului.
O problema specifică a contabilității datoriilor pe termen lung este cea a înscrierii sau nu în bilanț a bunurilor deținute de întreprindere cu titlu de împrumut. Este cazul leasingului ca metodă de finanțare realizată prin transmiterea de către proprietar (locatar, finanțator, capitalist) a dreptului de utilizare asupra unui bun unei alte părți denumite utilizator (locator, beneficiar) la solicitarea acestuia. La sfârșitul perioadei de leasing, utilizatorul poate opta sau nu pentru cumpărarea bunului ori de a prelungi contractul de leasing.
Leasingul poate fi financiar sau operațional. Distincția dintre cele două metode este în funcție de măsura în care riscurile și avantajele aferente drepturilor de proprietate asupra bunului ce constituie obiectului contactului de leasing, aparțin locatorului sau locatarului.
Leasingul financiar în cazul în care locatorul cedează locatarului, în mare măsură toate riscurile și avantajele aferente dreptului de proprietate asupra bunului.Titlul de proprietate poate fi transferat, în cele din urmă, sau nu.
Leasingul operational este operațiunea de leasing ce nu intră în categoria leasingului financiar. Este o problemă de raționament profesional care se înscrie în principiul prevalenței economicului asupra juridicului.
Revenind la reglementările contabile și fiscale din România leasingul financiar presupune respectarea următoarelor condiții:
1.riscurile și beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul închiderii contactului;
2.părțile au prevăzut expres că, la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului, drept de proprietate asupra bunului;
3.utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar prețul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare pe care acesta o are, la data la care opțiunea poate fi exprimată;
4.perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puțin 75% din durata normală de folosire a bunului, chiar dacă în final, dreptul de proprietate nu este transferat.
Leasingul operațional este operațiunea de leasing care nu îndeplinește nici una din condițiile prezentate la leasingul financiar.
În cadrul operațiilor de leasing se operează cu următoarele categorii de valori:
a)valoarea de intrare este valoarea la care a fost achiziționat bunul de către finanțatori, respectiv costul de achiziție;
b)valoarea totală este valoarea toatală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală;
c)valoarea reziduală este valoarea la care, la expirarea contractului de leasing se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizatori. Ea reprezintă valoarea netă pe care o întreprindere estimează că o va obține pentru un activ la sfârșitul duratei de viață utilă a acestuia, dupa deducerea prealabilă a costurilor de cesiune previzionate. Durata de viață utilă este perioada estimată care rămâne, de la începutul termenului de leasing, fără a fi limitată la aceasta, pe parcursul căreia se așteaptă ca beneficiile economice încorporate în bun să fie consumate de către întreprindere.
d)rata de leasing, reprezintă:
– în cadrul leasingului financiar, cota parte din valoarea de intrare a bunului și a dobânzii de leasing ( rata dobânzii cu care ar putea fi angajat un credit)
– in cazul leasingului operațional, cota de amortizare calculată în conformitate cu actele normative în viguoare și în beneficiul (marja de profit) stabilit de părțile contractante.
1.3. Evaluarea capitalurilor
Evaluarea capitalului reprezintă operațiunea prin care sunt evaluate acțiunile sau părțile sociale care compun capitalul, reprezentând în ultimă instanță evaluarea întreprinderii (societăți comerciale).
Valuarea acțiunilor sau părților sociale este influențată de următorii factori:
– piața pe care se negociază acțiunile sau părțile sociale;
– patrimoniul societății comerciale, privit ca o acumulare a realizărilor trecute;
– rezultatele societății;
– perspectivele pe termen scurt și mediu, ca indicator al creșterii economice;
– nivelul tehnologiilor folosite;
– calitatea capitalului uman (resurse umane-personale) de care dispune societatea;
– imaginea firmei în mediul afacerilor, intern și internațional.
Toți acești factori enumerați, precum și alți factori, de conjunctură, pot influența valoarea acțiunilor sau părților sociale în cazul unor negocieri de vânzare cu terții.
Contabilitatea, în principiu, evaluează și înregistrează titlurile de valoare (acțiuni- părți sociale), la valoarea lor nominală, adică la valoarea care este indicată pe titlurile respective, însă, având în vedere că într-o economie de piața titlurile de valoare sunt titlurile negociabile, în evaluarea lor intervin și alte categorii de valori.
În principiu, capitalurile se evaluează și înregistrează în contabilitate la valoarea nominală. Astfel, pentru capitalul social o asemenea valoare este indicată pe acțiunile și părțile sociale, în calitatea lor de titluri de valoare.
Evaluarea capitalului social la valoarea nominală impune calcularea și evidențiera distinctă a primelor de capital (prime de emisiune, de fuziune și de aport).
Valoarea nominală se calculează ca un raport între capitalul societății și numărul de acțiuni sau părți sociale emise, reprezentând fracțiuni egale ca valoare din capitalul social.
VN=
Unde:
VN – valoare nominală a unei acțiuni;
Cs – capitalul social;
Na – numărul de acțini.
Întru-cât acțiunile prin care este reprezentat capitalul propriu sunt titluri de valoare negociabile, în sistemul de gestiune financiară a întreprinderii valorii nominale i se asociază și alte categorii de valori cum sunt: valoarea de piață, valoarea de rentabilitate (valoarea financiară, valoarea de randament și valoarea patrimonială ; valoarea matematică contabilă și valoarea matematică intrisecă).
1. valoarea de piață (valoarea bursieră sau de emisiune) este o valoare de cumpărare – vânzare a acțiunilor stabilită de regulă prin negociere la bursa de valori pe baza raportului dintre cerere și ofertă, raport numit cotație.
În mod concret, prețul de piață al unei acțiuni este determinat de: dividendele așteptate de acționari; stabilitatea financiară a întreprinderii; situațua activului industrial al întreprinderii; situația generală a pieței de capital și în limita ratei dobânzii în acel moment opozabilă pieței financiar bancare.
O specificitate, prezentă în modelul contabil anglo-saxon, este stabilirea valorii de piață a acțiunilor, în special a acțiunilor preferențiale. Pentru aceste acțiuni, valoarea de piață variază invers proporținal cu rata dobânzii practicat pe piața financiar-bancară.
Exemplu: Dacă o întreprindere emite acțiuni în valoare nominală de 1.000 unități monetare, pentru care oferă o rată de 9,5 % și ulterior se constată o creștere a dobânzii la 20 % pe piața financiar – bancară, posesorii vor căuta să scape de ele în condițiile în care valoarea de piață se micșorează.
În strânsă legatură cu valoarea de piață și valoarea nominală a acțiunilor este prețul de emisiune sau cursul de acțiune care trebuie plătit de către toate persoanele care subscriu acțiunile în momentul emiterii lor. Acesta poate fi egal cu valoarea nominală, deci cursul este alpari, iar dacă este superior valorii nominale, avem curs suprapari, iar în situația inversă subpari.
2) Valoarea de rentabilitate – este o valoare bazată pe rezultatul întreprinderii. Ea poate fii financiară și de randament.
a) valoarea financiara (VF) exprimă echivalentul corespunzător capitalizării dividendului anual pe o acțiune la o rată medie a dobânzii pe piață, sau ea corespunde sumei totale care plasată la o dobandă sigură va produce un avantaj `egal cu veniturile titlurilor:
VF=
unde:
Dd – divident distribuit pe o acțiune
Rm – rata medie a dobânzii pe piață
Se precizează că rata dobânzii este cea corespunzătoare titlurilor de valoare cu venituri fixe (obligațiuni) majorate în funcție de riscurile de curs (riscuri care sunt nesemnificative, în principiu, pentru o acțiune). În ceea ce privește dividentul luat în calcul este cel distribuit în cursul exercițiului sau media aritmetică a dividentelor în cursul ultimilor cinci exerciții.
Dividentul reprezintă profitiul net ce revine pentru o acțiune emisă de o societate pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni.
Mărimea dividentului depinde de rezultatele financiare, strategia repartizării acestuia și prevederile legislației în viguare, putând fi distribuit în numerar sau în natură.
b) valuarea de randament (VR) este valoarea corespunzătoare profitului net pe acțiune care se poate capitaliza în cursul unui exercițiu financiar, la o rata medie a dobânzii pe piață.
Venitul titlurilor este egal cu dividendele plus cota parte unitară din profit încorporat în rezeve.Valoarea de randament se determină astfel:
VR=
unde:
Dd – divident distrubuit pe o acțiune
Cr – cota parte din profit pe o acțiune încorporată în rezerve
Rm – rata medie a dobânzii pe piață
O modalitate mai simplă de determinare a valorii de randament este privită ca o sumă, care plasată la o anumită rată a dobanzii de piață, pe parcursul unui an, generează un venit egal cu rezultatul unitar (profitul aferent unei acțiuni), respectiv:
VR=
unde:
Ru – rezultatul unitar sau profitul aferfent unei acțiuni
Rm – rata medie a dobânzii de piață
Rezultatul unitar (Ru) – se calculează după relatia:
Ru =
în care:
P – profitul realizat în exercițiul curent sau profitul mediu pe un număr de exerciții financiare
Na – numărul de acțiuni din care se compune capitalul social
3) Valorea patrimonială constă în calculul valorii titlurilor pornind de la situația patrimonială evidențiată în bilanț. În acest sens, se disting:
= valoarea matematică contabilă;
= valoarea matemetică intrisecă;
= valoarea de lichidare.
a) valoarea matematică contabilă (VMC) a titlurilor sau valoarea bilanțieră este egală cu situația contabilă netă sau activul net contabil raportată la numărul de titluri (acțiuni), astfel:
VMC =
unde:
ANC – activul net contabil
Na – numărul de acțiuni care compun capitalul social
Activul net contabil (ANC) se poate determina după următoarea relație:
ANC = Ar – D
unde:
Ar – activul real
D – datorii
sau:
ANC = Cp – Af
unde:
Cp – capitalurile proprii
Af – active fictive
– Activul real (Ar) se determină în baza următoarei relații de calcul:
Ar = Ab – Af
în care:
Ab – activ bilanțier
Af – activele fictive
– Activele fictive (Af) se determină în baza următoarei relații:
Af = Chce + Are + Pr
în care:
Chce – cheltuieli de constituire ale societății, inculusiv cele cu emisiunea de acțiuni
Are – activele de regularizare și asimilate
Pr – primele privind rambursarea obligațiunilor
De altfel, în normele românesti de privatizare a societăților comerciale cu capital de stat, activul net contabil se calculează astfel:
ANC = Are – D – Cr
unde:
Are – activul real contabil
D – datorii
Cr – conturi de regularizare, exclusiv diferențele de conversie pasiv
– Activul real contabil (Are) se determină în baza următoarei relații de calcul:
Are = Ac = Cr = Pr
în care:
Ac – active circulante
Cr – Conturi de regularizare
Pr – pasiv real
b) Valoarea matematică intrisecă (VMI) a titlurilor se calculează împarțind activul net intrisec la numărul de acțiuni, astfel:
VMI =
în care;
ANI – activul net intrisec (corijat)
Na – numărul de acțiuni care compun capitalul social
La rândul său, activul net intrisec se determină pe baza relației:
ANI = ANC + Pre – Csn
unde:
ANC – activul net contabil
Pre – provizioanele pentru riscuri și cheltuieli nejustificative
Csn – capitalul subscris nevărsat
c) Valoarea de lichidare a titlurilor sau valoarea casată este cea care rezultă din vânzarea forțată a întreprinderii într-un interval limitat.
4) Indicele câștigului (Ic) reprezintă un criteriu de investiție bursier, care se determină ca un raport între cursul acțiunii și profitul aferent unei acțuni, respectiv;
Ic =
unde:
Ca – cursul unei acțiuni
Pa – profitul net al unei acțiuni
1.4. Prezentarea capitalului în situațiile financiare
Actul inițial de constituire a capitalului social se identifică în plan economico-financiar cu înființarea întreprinderilor societare. În acest scop trebuie să fie îndeplinite anumite condiții stabilite prin legislația economico-financiară, prin statut și contractul de societate.
Din pachetul de condiții prezintă interes pentru contabilitate problema subscrierii capitalului si a aportului fizic în natură și/sau în numerar, după caz. Așa cum prevede Legea 31/1991 privind societățile comerciale, la constituirea întreprinderii societare, este necesară subscrierea integrală a capitalului social. Totodată, asociații subscriptori sunt obligați să aporteze efectiv în natură și/sau în numerar valoarea capitalului subscris. Astfel, în cazul societăților în nume colectiv și în comandită simplă, data la care se varsă integral capitalul social subscris este stabilită prin contractul de societate. Similar se rezolvă problema și în cazul societăților cu răspundere limitată cu precizarea că nu pot constitui aporturi prestabilite în muncă, creanțele și titlurile negociabile. Aporturile în natură reprezintă 60 % din capitalul social.
În cazul societăților pe acțiuni și în comandită pe acțiuni, întreprinderea societară se poate constitui numai dacă întregul capital a fost subscris și fiecare acceptant a vărsat în numerar jumătate din valoarea acțiuniolr subscrise. Acțiunile ce reprezintă aporturi în creanțe nu sunt admise.
În subscriera capitalului social se pot întâlnii cazuri particulare cum sunt:
a)subscrieriile publice depașesc capitalul social prevăzut de emisiune sau sunt mai mici decât acesta. Fondatorii sunt obligați să supuna adunării constitutive mărirea sau, după caz, micșorarea capitalului social la nivelul subscripției.
b)în cazul în care există aporturi în natură, adunarea constitutivă numește unul sau mai mulți experți care își vor da avizul asupra evaluărilor. Pentru evaluare se va avea în vedere titlul juridic cu care sunt aduse bunurile în patrimoniul societății, starea bunurilor precum și preturilor lor. In acest sens se va proceda astfel:
1.sub aspectul titlului juridic, dacă bunurile sunt aduse în proprietatea societății se va lua în considerare întreaga valuare a acestora. Dacă sunt transmise în folosință, se vor aprecia cheltuielile de care societatea va fi scutită, astfel urmând a plătii chirie.
2.starea bunurilor va fi estimată prin prisma uzurii fizice și morale, randamentul pe care-l pot da în activitatea concretă în care vor fi folosite.
3.prețurile luate în considerație vor fi acelea practicate pe piață în faza evaluării (prețuri similare prin corelare, prețuri medii apărute în diferite publicații)
Dacă asociații nu fac în termen vărsămintele la capitalul social subscrise, ei sunt obligați la plata dobânzii legale pentru durata întârzierii. Plata dobânzii nu exclude răspunderea asociatului pentru daunele cauzate societății.
Așa cum se arată în legea nr. 31/1991 a societăților comerciale, articolul 66, când acționarii nu au efectuat plata vărsamintelor ce le datorează, societatea îl va invita să-și îndeplinească această obligație printr-o somație colectivă, publicată de două ori, la interval de 15 zile, în Monitorul Oficial și într-un ziar răspândit. Când nici în urma acestei condiți acționarii nu vor efectua vărsămintele, consiliul de administrație va putea decide fie urmărirea acționarilor pentru vărsamintele retrase, fie anularea acelor acțiuni nominative.
Dacă acțiunile sunt anulate, în locul lor vor fi emise noi acțiuni purtând același număr, care vor fi vândute.
Potrivit Legii nr.31/1990, privind societățiile comerciale, republicată, în România se pot constitui următoarele tipuri de societăți comerciale :
-societăți în nume colectiv (SNC)
-societăți în comandită simplă (SCS)
-societăți în comandită pe acțiuni (SCA)
-societăți pe acțiuni (SA)
-societăți cu răspundere limitată (SRL)
Un statut special au societățile comerciale cu răspundere limitată (SRL), care îmbină caracteristicile societăților de persoane cu cele ale societăților pe actiuni.
SITUAȚIA MODIFICĂRILOR CAPITALURILOR PROPRII
Situația modificărilor capitalurilor proprii este prezentată ca o componentă separată a situațiilor financiare care să evidențieze:
a)profitul net sau pierderea netă a perioadei;
b)fiecare element de venituri și cheltuieli, câștig sau pierdere care așa cum este cerut de un standard, este recunoscut direct în capitalul propriu și totalul acestor elemente;
c)efectul cumulativ al modificărilor politicilor contabile și corecția erorilor fundamentale.
În plus întreprinderile trebuie să prezinte fie situația modificărilor capitalului propriu, fie în notele explicative:
-tranzacțiile de capital cu proprietatea și distribuțiile către aceștia,
-soldul profitului cumulat sau al pierderilor cumulate la începutul perioadei și la data bilanțului și modificările pe parcursul perioadei,
-o reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei categorii de capital propriu la începutul și la sfârșitul perioadei, prezentând distinct fiecare modificare.
Aceste modificări se vor prezenta ca o componentă distinctă a situațiilor financiare. Aceasta trebuie să cuprindă o prezentare a soldurilor de deschidere și de închidere pentru capitalul social, primele de capital, fiecare rezervă, rezultatul reportat și rezultatul exercițiului, precum și modificările acestora modificându-se:
a)sumele transferate în/sau din cont în timpul exercițiului financiar;
b)suma la începutul exercițiului financiar;
c)natura, sursa sau destinația oricăror asemenea transferuri;
d)suma rămasa la sfârșitul exercițiului fInanciar
CAPITOLUL II
2.INFLUENȚA STRUCTURII CAPITALURILOR ASUPRA VALORII ÎNTREPRINDERII
2.1 Evoluția valorii întreprinderii îndatorate și condiții de fiscalitate
Situarea întreprinderii într-un mediu financiar concurențial pune problema evaluării șanselor pe care un investitor le-ar avea de a câștiga mai bine decât în oricare alt domeniu de investire. Noțiunea de investitor privește pe acționarii care asigură capitalurile proprii și pe împrumutătorii care asigură capitalurile împrumutate. Fiecare dintre aceștia se așteaptă la o remunerare cât mai bună a capitalurilor investite în întreprindere, în raport cu alte domenii de investire.Remunerarea acestor capitaluri este posibilă pe seama fluxurilor de trezorerie : cash-flow-urile, degajate din activitatea economică a întreprinderii.
Analiza cash-flow-urilor:
Întreaga activitate desfășurată de întreprindere cuprinde două categorii de operațiuni:
operațiuni de gestiune,
operațiuni de capital.
Operațiunile de gestiune sunt cele mai însemnate în viața economică a întreprinderii, având un caracter recurent. Acestea cuprind operațiuni de exploatare a patrimoniului spre realizarea de produse și servicii vandabile, operațiuni financiare pe piața de capital și cea monetară și operațiuni excepționale accidentale și în afara activității curente.
Operațiunile de capital vizează modificări în volumul și structura activelor și pasivelor întreprinderii ca urmare a deciziilor de investiții și a celor de finanțare luate de conducerea întreprinderii. Acestea cuprind operațiuni de investiții și operațiuni de dezinvestiții (de vânzare a activelor și de recuparare a capitalului imobilizat). Pe pasiv se vor înregistra operațiuni de finanțare (de majorare a capitalurilor proprii), operațiuni de creditare (de atragere de noi credite) și/sau operațiuni de rambursare a creditelor, operațiuni de restituire a capitalurilor proprii.
Cash-flow-urile din exploatare și de gestiune:
Rezultatele operațiunii de gestiune îl formează casf-flow-urile de gestiune deoarece mărimea lui este determinată de operațiuni de exploatare, acesta se evidențiază frecvent ca și cash-flow-urile din exploatare.
Cash-flow-urile din exploatare sunt formate din profitul net de exploatare, din impozit pe profit și din amortizări, astfel:
Unde:
CF-E = cash-flow-ul din exploatare
PE = profit net
Unde:
Cash-flow-ul din exploatare are semnificația unei capacități potențiale pentru autofinanțarea creșterii economice a întreprinderii și pentru remunerarea investitorilor de capital (acționarii cu dividendele și creditorii cu dobânzile).
Dacă luam în considerație rezultatele operațiunii de gestiune atunci este corect să determinăm cash-flow-ul de gestiune format din profit net, amortizări și dobânzi, astfel:
Unde:
CF-G = cash-flow-ul de gestiune
Pentru caz general: Când se ia în calcul și rezultatele operațiunii de capital, care determină modificări în volumul activelor și pasivelor întreprinderii, atunci remunerarea efectivă a investitorilor de capital se face la nivelul cash-flow-ului disponibil.
Cash-flow-ul disponibil:
La nivelul întreprinderii acesta este determinat de gestiune după finanțarea creșterii economice, după deducerea variațiilor la sfârșitul anului de imobilizări, ale stocurilor și creanțelor, astfel:
Unde:
CF-D = cash-flow-ul disponibil
CF-G = cash-flow-ul de gestiune
∆ I = variația imobilizărilor de la sfârșitul anului
∆ NFR = variația nevoii de fond de rulment
În raport cu destinațiile sale cash-flow-ul disponibil la nivelul întreprinderii se compune din:
cash-flow-ul pentru acționari,
cash-flow-ul pentru creditori
Cash-flow-ul investitorilor de capital se formează din remunerarea potențială pe seama cash-flow-ului de gestiune, sub formă de profit net și dobânzi și din fluxurile de trezorerie determinate de modificarea capitalurilor proprii și a capitalurilor împrumutate după utilizarea amortizărilor pentru autofinanțare.
Rentabilitatea întreprinderii dă deci valoarea acesteia, dar nu orice rentabilitate, ci aceea raportată la capitalurile investite. Această rentabilitate a capitalurilor investite este comparată cu rata medie a rentabilității de pe piața financiară, numită și cost de oportunitate al capitalului.
a) Rata rentabilității financiare:
Rata de rentabilitate financiară (rf) măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci al plasamentului financiar pe care acționarii l-au făcut prin cumpărarea acțiunilor întreprinderii. Aceasta remunearează pe proprietarii întreprinderii prin acordarea de dividende și prin creșterea rezervelor care, de fapt, reprezintă o creștere a averii proprietarilor.
Rata de rentabilitate financiară este influențată de modalitatea de procurare a capitalurilor și, de aceea, este sensibilă la structura capitalurilor. Este de dorit ca rata rentabilității financiare să fie mai mare ca rata medie a dobânzii pe piață, pentru a face atractive acțiunile întreprinderii și a crește cursul lor bursier.
Se mai calculează un coeficient de capitalizare bursier (PER), care măsoară de câte ori investitorii sunt dispuși să cumpere profitul per acțiune, permițând o bună comparație a întreprinderilor de aceeași ramură economică, conform relației:
b) Rata rentabilității economice:
Rata de rentabilitate economică măsoară eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a întreprinderii.
Putem avea o rată a rentabilității economice netă și o rată a rentabilității economice brute.
Pentru ca întreprinderea să-și poată menține substanța sa economică, rentabilitatea economică trebuie să fie superioară ratei inflației.
Dacă o întreprindere are o rentabilitate evonomică mai mare decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate, atunci acționarii pot beneficia de efectul de levier al îndatorării întreprinderii. Rentabilitatea economică trebuie să permită întreprinderii reânoirea și creșterea activelor sale într-o perioadă mai scurtă. Se consideră corespunzătoare o rată " EBE / active fixe brute" mai mare de 25%.
c) Ratele de structură ale capitalurilor:
Ratele de structură ale capitalurilor caracterizează modalitățile de finanțare a învestițiilor întreprinderii (strategice, de exploatare și de echilibru). Aceste rate sunt destinate pentru a aprecia structura financiară a întreprinderii, determinându-se pe baza datelor extrase din bilanț.
Se pot grupa în:
rate ale echilibrului financiar;
rate ale îndatorării.
Rate ale echilibrului financiar sunt expresia fondului de rulment, respectiv a importanței și evoluției sale în timp, și pot fi următoarele:
rate de finanțare a activelor fixe, evidențiază existența sau inexistența unui fond de rulment (rfr), chiar a unui fond de rulment propriu (rfp).
rata de finanțare a nevoii de fond de rulment (rfn), care este complementară ratelor de finanțare a activelor fixe și este de preferat să fie mai mare decât 1.
ratele de trezorerie complementară ratelor de finanțare măsoară capacitatea de plată a întreprinderii:
rata capacității de plată a ciclului de exploatare, rata de lichiditate.
rata capacității de plată imediată, rata de trezorerie imediată.
Rate ale îndatorării, măsoară importanța îndatorării pentru gestiunea financiară a întreprinderii.
rata îndatorării, levierul. Pentru a acorda în continuare credite, în condiții de garanție sigură, normele bancare impun existența unui levier mai mic decât 1.
rata îndatorării financiare (rdf), exprimă gradul de îndatorare pe termen lung. Normele bancare impun o rată sub 0,5.
rata creditelor de trezorerie (rct), exprimă gradul de îndatorare bancară a activității de exploatare.
RLCD > 1 dacă fondul de rulment FR > 0 (adică există suficiente active circulante mobilizabile pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt). O rată apropiată de 1 evidențiază o capacitate de plată insuficientă pentru a se asigura întreprinderii o marjă de siguranță împotriva riscului de insolvabilitate.
Rata creditelor de trezorerie (rct) este complementară celei de finanțare a nevoii de fond de rulment (rfn = 1 – rct) și, deci, caracterizează apelarea de către întreprindere la credite pentru a suplini capacitatea de autofinanțare a investițiilor de exploatare.
rata de prelevare a cheltuielilor financiare (rpc) măsoară capacitatea de plată a costului îndatorării și separă întreprinderile sănătoase de cele falimentare.
Dacă această rată > 0,6, întreprinderea înregistrează probleme grave de gestiune financiară și intră în stare de faliment.
Dacă cheltuielile finale depășesc excedentul de trezorerie al exploatării, îndatorarea devine insuportabilă pentru rentabilitatea economică a întreprinderii.
rata capacității de rambursare (rcr) exprimă, în număr de ani, capacitatea întreprinderii de a rambursa datoriile financiare, pe termen lung.
Normele bancare impun un număr maxim de trei ani pentru rambursarea teoretică a datoriilor financiare prin capacitatea de autofinanțare.
În termeni concreți, rentabilitatea acțiunilor întreprinderilor este determinată de dividendele ce se acordă acționarilor și de variația valorii de piață a acțiunilor întreprinderii pe perioada exercițiului financiar. Tot astfel, rentabilitatea obligațiunilor este determinată de dobânzile percepute și de variația cursului bursier al acestora pe perioada exercițiului.
Rata rentabilității acțiunilor este în general mai ridicată decât cea a obligațiunilor, deoarece investiția, în cumpărarea de acțiuni, comportă un risc mai mare privind evoluția mediului economic al întreprinderii, cu foarte mulți factori de influență asupra profiturilor și asupra dividendelor în ultimă instanță. Din acest punct de vedere, putem aprecia că remunerarea capitalurilor împrumutate este mai mică decât cea a capitalurilor proprii, ceea ce justifică, în anumite circumstanțe, creșterea îndatorării întreprinderii, ca o posibilă cale de creștere a rentabilității acesteia.
Pornind de la această constatare, este tentantă căutarea unei structuri optimale a capitalurilor întreprinderii, în vederea minimizării costului procurării lor și deci a creșterii rentabilității.
Creșterea rentabilității va permite creșterea dividendelor, iar acestea vor conduce la creșterea primei componente a valorii de piață a întreprinderii, respectiv a valorii bursiere a acțiunilor. Trebuie avut în vedere însă că, pe măsura creșterii îndatorării întreprinderii, crește și riscul ei financiar. Din acest motiv, acționarii sunt îndreptățiți să ceară o rentabilitate mai mare a acțiunilor lor, pentru a acoperi creșterea riscului, determinată de creșterea îndatorării întreprinderii.
Corelația între valoarea întreprinderii, costul procurării capitalurilor și structura capitalurilor întreprinderii este complexă și foarte adesea contradictorie, fiind influențată de factori subiectivi.
Structura bilanțului și ratele de remunerare a capitalurilor se poate prezenta grafic astfel:
Structura bilanțului și ratele de remunerare a capitalurilor:
Unde:
AE = activ economic
Kec = remunerarea activului economic
CPR = capitaluri proprii
Kfin = costul capitalurilor proprii
DAT = capitaluri împrumutate
Kd = costul capitalurilor împrumutate
2.2 Evoluția costului capitalurilor proprii și a costului mediu ponderat
Efectul de levier al îndatorării va fi influențat în economia fiscală. În fapt avantajul fiscal ce revine acționarilor prin diminuarea impozitului pe profit plătit se va converti într-o diminuare a ratei de remunerare cerută de acționari pentru capitalurile lor proprii.
Incidența îndatorării asupra poziției cifrei de afaceri în raport cu pragul de rentabilitate se confirmă și prin relația efectului de levier.
Apelarea la credite conduce la creșterea riscului. Eficiența îndatorării asupra rentabilității financiare este dependentă de raportul dintre rata de rentabilitate economică și rata dobânzii.
Corelația dintre rentabilitatea financiară, rentabilitatea economică și rentabilitatea dobânzii poate fi pusă în evidență cu ajutorul următorului grafic:
Corelația dintre rata de rentabilitate economică, rata de rentabilitate financiară și rata dobânzii:
Unde:
Rf = rata de rentabilitate financiară
Re = rata de rentabilitate economică
Rd = rata dobânzii
DAT = capitaluri împrumutate
CPR = capitaluri proprii
Dacă Re > Rd, atunci Rf este o funcție crescătoare de gradul de îndatorare
Dacă Re< Rd , atunci Rf este o funcție descrescătoare de gradul de îndatorare al firmei.
Pornind de la relația efectului de levier se observă că variabilitatea Rf depinde de variabilitatea Re și de gradul de îndatorare.
2.2.1 Efectul de levier în valori de piață ale capitalurilor
Pentru evidențierea modelului de determinare a acestui cost al capitalurilor proprii se pornește de la expresiile valorii celor două întreprinderi (U și L) în condiții de fiscalitate:
Prin combinarea primei și ultimei expresii obținem:
EBIT (1-τ) = (VL –DAT * τ) * kecτ(U)
= VL*kecτ(U) – DAT * τ*kecτ(u)
La întreprinderea îndatorată remunerarea capitalurilor proprii se face prin profitul net (PN).
PN = EBIT (1-τ) – Kd * DAT (1-τ)
= VL * kecτ(U) – DAT * τ * kecτ(U) – kd * DAT(1-τ)
Știind că VL = CPR + DAT, putem dezvolta mai departe expresia PN:
PN = CPR * kecτ(U) + DAT * kecτ(U) – DAT * τ * kecτ(U) – kd *DAT * (1-τ)
Rata remunerării (costul) capitalurilor proprii se obține prin raportul PN/CPR
kecτ în partea a doua a formulei este dublu defiscalizat, odată pentru calculul profitului net și a doua oară ca efect al îndatorării.
2.2.2 Efectul de levier în valori de contabilitate ale capitalurilor
Pe baza datelor din contul de profit și pierdere și din bilanț se poate evidenția efectul de levier în aceeași manieră ca și în condițiile absenței impozitului pe profit. Ceea ce particularizează efectul de levier în prezența fiscalității este calculul ratelor de remunerare a capitalurilor pe baza fluxurilor de profituri și de dobândă nete de impozit (în cotă unică).
Pentru demonstrație pornim de la rata rentabilității economice Rec a totalității capitalurilor investite AE în absența fiscalității:
De aici rezultă că profitul din exploatare se poate scrie:
EBIT = AE * Rec
Tot astfel, mărimea dobânzii se poate nota:
Dob = DAT * Rd
În care: DAT reprezintă capitalurile împrumutate la valoarea lor nominală
Rd este rata nominală a dobânzii
Rentabilitatea contabilă a capitalurilor proprii RfinT în condiții de impozitare:
În care:
Relația de mai sus este foarte apropiată de cea a costurilor capitalurilor proprii în absența fiscalității. Singura deosebire este aceea că în prezența impozitului pe profit se operează cu rate de remunerare nete de impozit:
Rfinτ = Recτ + (Recτ – Rdτ) * DAT/CPR
Unde:
Efectul de levier al îndatorării = (Recτ – Rdτ) * DAT/CPR
În care:
Recτ = Rec (1-τ)
Rdτ = Rd (1-τ)
2.2.3. Evoluția costului mediu ponderat al capitalului
Pentru determinarea costului capitalului întreprinderii L îndatorate se pornește de la formula mediei ponderate cu valorile de piață ale capitalurilor:
În care kfinτ(L) a fost calculat anterior și deci:
Iar expresia costului mediu ponderat la întreprinderea îndatorată va evidenția reducerea datorată fiscalității în raport cu același cost al unei întreprinderi neândatorate:
CAPITOLUL III
3.ANALIZA STRUCTURII FINANCIARE ȘI A COSTULUI CAPITALURILOR LA SOCIETATEA COMERCIALĂ
SC ECOSYSTEM S.R.L.
3.1. Prezentarea firmei S.C. ECOSYSTEMS.R.L.
3.1.1.Datele firmei SC ECOSYSTEMS.R.L.
SC ECOSYSTEM SRL a luat fiinta in anul 2000. Inca de la inceput s-a declarat ca societate comerciala platitoare de TVA , J40/4438/2000, avand CODUL UNIC de inregistrare RO 228487051. In prezent isi desfasoara activitatea de prestari servicii transport in Bucuresti, indeplinind cu succes obiectivele stabilite de patronat.
Societatea se dizolva prin hotararea asociatului unic, imposibilitatea realizarii obiectului de activitate, faliment, micsorarea capitalului sub limita legala, pierderea unei jumatati din capitalul social, fuziunea sau dizolvarea societatii comercial sau depasirea duratei de fuctionare prevazuta in actul constitutiv.
Din momentul dizolvarii, administratorul nu mai poate intreprinde noi operatiuni.
Lichidarea se face de unul sau mai multi lichidatori numiti de asociatul unic, sau de catre acesta.
Din momentul intrarii in functiune a lichidatorilor, mandatul adminitratorului inceteaza, acesta nemaiputand intreprinde noi actiuni in numele societatii.
3.1.2. Istoricul firmei
Activitatea ECOSYSTEM de bază este organizarea transporturilor complete rutiere și în trafic combinat în toată Romania dar si in Europa precum și din sau spre Rusia, Asia Centrală, Orientul Mijlociu și Africa de Nord.
O creștere permanentă a volumului de transport impune soluții inovatoare de transport pentru a face față schimbărilor climatice și prețurilor variabile la combustibil. Încă din anul 1984 firma ECOSYSTEM este pionier în dezvoltarea transportului combinat feroviar/rutier, respectiv a transporturilor maritime pe distanțe scurte.
Clienții noștri sunt firme importante de pe plan local și național. Personalul este pregătit în mod constant în traininguri organizate de companie.
S.C. ECOSYSTEM SRL a dobândit existenta în ianuarie 2000, când NTH (New Time Holding) s-a decis să creeze o firmă de distribuție. Inițial, a pătruns pe piața bucureșteana cu o ofertă de produse pentru amenajări interioare, importate din Spania și întrucât după câtva timp (aproximativ 1-2 ani) cererea a început să crească și principalii clienți deveneau mai exigenți, a înființat S.C. ECOSYSTEM SRL.
În România firma se situează în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, realizând o cifră de afaceri de cca. 4.5 miliarde lei.
Societatea “ ECOSYSTEM” este constituită că persoană juridical romană. Are formă de societate cu răspundere limitată și își desfășoară activitatea în conformitate cu legile romane care se aplică societăților comerciale și cu statutul de infintatare a societăților comerciale.
3.1.3.Scopul și obiectul de activități
Actualmente " S.C. ECOSYSTEM SRL " este pionier în dezvoltarea transportului combinat feroviar/rutier, respectiv a transporturilor maritime pe distanțe scurte.
3.1.4. Personalul și structura organizatorică
Din momentul înființării și până în prezent personalul societății a suferit multe modificări, atât din punctul de vedere al numărului de persoane angajate, cât și din cel al postului ocupat de fiecare angajat. Astfel, la desfintarea unor secții, o parte din personalul acelor secții a fost disponibilizat, iar cealaltă parte a fost mutat la alte secții mai vechi sau nou înființate.
În cadrul societății, ca și în majoritatea întreprinderilor direct productive, numărul salariaților s-a redus considerabil, astfel, dacă în anul 2013 erau încadrate 200 de persoane, la data de 31.10.2013 s-a ajuns la numărul de 625 de persoane.
Organigramă societății are o structură primordială, cu o pondere mare a activității de producție, activitățile conexe (proiectare, comercial, financiar-contabilitate) se realizează cu nivel minim de personal necesar.
3.1.5.Principalii clienți, concurenți și furnizori
Firma încearcă să răspundă atât solicitărilor diverse de pe piața românească, cât și a cerințelor piețelor internaționale, având o veche tradiție în activitatea de export.
În decursul anilor, societatea a efectuat transporturi in toata Europa. În ultimii ani, acestor piețe tradiționale de desfacere li s-au adăugat firme din diverse alte țări, la solicitarea cărora S.C. ECOSYSTEM SRL a realizat și a efectuat transporturi si in: Italia și Germania, Franța și Elveția, Israel, SUA.
Structura clienților de pe piața internă (structura ce evidențiază anul de când se colaborează cu firma respectivă și numărul contractului, ponderea deținută în cifra de afaceri, precum și grupele de mărfuri comercializate).
3.1.6.Cauzele interne și externe care au determinat o eficiență scăzută a activității societății în perioada 2011-2013
Având în vedere perioadă destul de dificilă prin care S.C. ECOSYSTEM SRL. a reușit să treacă (să supraviețuiască), în prezent Conducerea societății urmărește o îmbunătățire a situației ei financiare, a căror prime semne au început deja să apară.
Este de semnalat că, dacă rezultatul brut al exercițiului financiar pe 2013 s-a înregistrat cu pierdere, la fel și cel din activitatea de exploatare, în anul 2012 s-a realizat un profit, în principal datorat rezultatului excepțional pozitiv din vânzarea de active.
Rezultatul financiar pe anul 2013 arata pe de o parte o activitate profitabilă din exploatare, dar pe de altă parte a fost puternic influențat negativ de constituirea de majorări de întârziere pentru datorii înregistrate față de Bugetul de Stat.
Cauzele eficienței reduse înregistrată în perioada 2011-2013 de către societate sunt atât cauze interne, cât și externe, funcție de conjunctura economică.
Prima cauză internă a eficienței scăzute din ultima vreme o constituie necorelarea dintre valoarea producției fizice și rezultatele obținute din vânzarea producției.
În tabelul nr. 3.1 este prezentată evoluția producției fizice realizate (produse de bază, producție pe baza proiectelor beneficiarilor, servicii), comparată cu veniturile obținute din v`nzarile de produse de bază, subansamble și produse executate la comanda beneficiarilor și servicii în aceleași perioade de timp.
Tabelul nr.3.1: Evidentierea diferentei dintre productia fizica executata si veniturile
obtinute din vanzarea produselor
Sursa SC ECOSYSTEM SRL
Aceasta situație prezintă diferența dintre volumul producției realizate și capacitatea societății de a valorifica această producție (produse și servicii). Cumulând aceste cifre pentru anii 2011, 2012, 2013 totalul este de 1.967 lei, care se adaugă stocurilor existente de produse finite. În anul 2013, după ce timp de 7 luni stocurile de produse executate și nevândute au crescut cu valoarea de 723 lei, în ultimele 5 luni au scăzut cu 672 lei, ceea ce denotă caracterul sezonier al unei părți însemnate a producției și lipsa de corelare a momentului comercializării cu cel al executării producției, ceea ce duce la blocarea unor fonduri bănești, sub formă de produse nevândute.
Cauzele ritmului lent de vânzare al unor categorii de produse sunt:
– neadecvarea producției realizate în baza unor estimări de marketing la solicitarea pieței. Există produse a căror valorificare este foarte lentă;
– caracterul sezonier al vânzării unor produse;
– numărul redus de comenzi sau produse contractate ferm cu beneficiarii, cu excepția producției pe baza proiectelor proprii beneficiarilor și a serviciilor, contractate în întregime, restul produselor sunt contractate în proporție de 20-25%. Diferența este oferită pe piață, prin intermediul unor firme comerciale, care, în calitate de distribuitori, își adaugă un adaos comercial care majorează prețul produselor ECOSYSTEM, făcându-le greu accesibile unei piețe în recesiune;
Din analizele efectuate periodic de Colectivul de analize economice au constatat depășiri de cheltuieli, în special pentru activități indirect productive, care conduc la creșterea nejustificată a regiei de secție și îndeosebi a regiei generale a societății. Prin regiile incluse în calculații se scumpesc și prețurile produselor, devenind nevandabile. Această situație trebuie analizată în contextul existenței a două tipuri de activități, complet diferite. Este vorba de activitatea de producție, care are costurile ei și activitatea în cadrul centrului de afaceri, cu alte costuri. Pentru a nu mai include în prețurile produselor acea parte a costurilor aferente centrului de afaceri, cele două activități trebuie separate din punct de vedere contabil. Prin această operație, cheltuielile necesare producției vor fi mai bine identificate și prețurile produselor vor putea scădea, crescând și atractivitatea lor din acest punct de vedere. La rândul lor, serviciile prestate de salariații S.C. ECOSYSTEM SRL. în cadrul centrului de afaceri vor putea fi mai corect cuantificate și eficientă acestor servicii va fi calculată cu mai multă acuratețe.
Nu toate cheltuielile societății se justifica din punct de vedere al rezultatelor economico-financiare.
Dificultăți în activitatea de recuperare a creanțelor
O problemă dificilă este recuperarea creanțelor de la firmele cu care S.C. ECOSYSTEM SRL intra în relații contractuale, îndeosebi pentru prestarea unor servicii solicitate de acestea. Blocajul financiar, agravat de noi taxe și impozite, duce la lipsa de lichidități din partea acestor firme și, implicit la int`rzierea achtarii datoriilor față de S.C. ECOSYSTEM SRL. Prin astfel de întârzieri la plată, sumele recuperate cu întârziere fiind de 1,5 – 2,0 miliarde lei în fiecare lună, se crează o lipsă de disponibilități pentru S.C. ECOSYSTEM SRL., ceea ce afectează ritmul aprovizionării materialelor pentru producție și conduce la neachitarea la timp a obligațiilor față de buget.
Cauzele specifice conjuncturii externe ale eficienței reduse a activității S.C. ECOSYSTEM SRL și a creșterii datoriilor față de buget sunt următoarele:
– mediul economic ostil, caracterizat prin creșteri mari de preț pentru materialele, utilitățile și colaborările necesare producției, prin diminuarea continuă a puterii de cumpărare a populației, în condițiile creșterilor succesive a prețului energiei electrice casnice, având în vedere că toate produsele S.C. ECOSYSTEM SRL sunt alimentate cu energie electrică de către utilizatori;
– concurenta, de multe ori agresivă și chiar neloiala, din partea unui număr mare de firme din țară și din exterior pentru principalele produse ale societății, care practica dumping-ul prin excluderea taxelor vamale sau prin introducerea pe piața de produse similare cu ale S.C. ECOSYSTEM SRL., dar neomologate, fără verificări metrologice sau fără vize ale altor organe de certificare prevăzute legal;
– imposibilitatea pătrunderii pe piața de tehnică de calcul, fie și în calitate de colaborator în asamblarea sau comercializarea de astfel de produse, datorită saturării pieței cu produse ale diverselor firme de vârf, ale căror prețuri sunt într-o continuă scădere. Cu eforturi deosebite s-a reușit menținerea în fabricație a familiei de cutter plottere;
– deteriorarea mediului de afaceri, materializata prin încetarea multor contracte de colaborare. Principalele cauze constau în blocajul economico-financiar, în legislația schimbătoare și interpretabila, în discriminarea întreprinderilor cu capital privat față de cele de stat la obținerea de comenzi și la licitații;
– dificultățile de finantare-creditare de la băncile comerciale: imposibilitatea obținerii de credite cu dobânzi acceptabile pentru retehnologizare, datorită faptului că nivelul dob`nzilor este exagerat, depășind de multe ori veniturile rezultate din afacere. La aceasta se adauga nivelul taxelor vamale și al fiscalității, nestimulative.
– dificultatea colaborării în producție cu firme din exterior, care nu accepta decât relațiile contractuale pentru vânzarea propriilor produse și servicii.
3.1.7.Analiză S.W.O.T
A.Analiza internă:
1.Punctele tari sunt caracteristicile care îi oferă societății abilități importante:
– certificatul EN ISO 9001;
– modernizarea și retehnologizarea producției: firma deține cele mai noi și moderne utilaje , ceea ce duce la obținerea unor produse de o calitate superioară;
– tradiția;
– sistem de distribuție și transport optim, eficient;
– costuri mici , ceea ce duce la obținerea unor prețuri competitive;
– conjunctura concurențială;
– raportul preț/calitate optim;
– cea mai mare cotă de piață pe plan intern.
2.Punctele slabe reprezintă activități care sunt greu abordabile și creează un dezavantaj:
– nu se adoptă strategii pe termen mediu și lung;
– nu există un program bine elaborat în domeniul cercetărilor de marketing, ceea ce determină scăderea eficienței atelierului de creație;
– politica resurselor umane învechită și nu destul de eficientă;
– unele produse sunt învechite și nu mai fac față cerințelor pieței;
– acoperirea insuficientă a unor segmente de piață importante.
B.Analiza externă:
1.Identificarea amenințărilor:
– variații periculoase ale ratelor de schimb sau ale politicilor comerciale( taxe vamale, etc.) pe piețele externe unde își exportă firma produsele;
– schimbarea necesităților și gusturilor consumatorilor finali;
– apariția unor noi concurenți.
2. Identificarea oportunităților:
– extinderea pieței de desfacere atât în țările din vestul cât și estul Europei;
– diversificarea și reînnoirea unor produse;
– extinderea pieței în S-V țării.
3.2. Studiu de caz – ANALIZA STRUCTURII FINANCIARE ȘI A COSTULUI CAPITALURILOR LA S.C. ECOSYSTEM S.R.L.
3.2.1. Analiza structurii financiare
Structura financiară a societății se analizează din cel puțin două puncte de vedere:
din punctul de vedere al surselor de finanțare reflectate în pasivul bilanțier;
din punctul de vedere al utilizării și materializării acestora reflectate în activul bilanțier.
In acest context vor fi utilizate mai multe rate.
Analiza structurii pasivului urmărește aprecierea principalelor strategii și politici financiare ale societății, privind modul de formare a resurselor financiare pe categorii de surse (proprii, împrumutate și atrase) și pe termene de exigibilitate (scurt, mediu și lung).
Analiza ratelor de structură ale pasivului, cuprind mai mulți indicatori redați în tabelul următor:
Tabelul nr.1.
Analiza structurii pasivului
Sursa datelor: Bilanțul contabil al ECOSYSTEM
Din tabelul nr.1. se observă următoarele:
1.Rata stabilității financiare
Pe întreaga perioadă de analiză societatea dispune de un grad ridicat de autonomie financiară, depășind valoarea minim acceptabilă de 66%. Totuși, indicatorul a înregistrat permanent o evoluție descendentă, datorită creșterii într-un ritm mai lent a resurselor permanente față de cele curente. Reducerea valorii indicatorului în perioada analizată reflectă creșterea ponderii resurselor cu caracter ciclic în finanțarea activităților societății. În ultimul an de analiză societatea își finanța peste 72% din activitate din capitaluri permanente, beneficiind de o bună stabilitate financiară, însă cu 2,08% mai puțin față de anul precedent.
2.Rata autonomiei financiare globale
Valoarea minim acceptabilă a acestui indicator este de 33%, deși se consideră că sursele proprii ar trebui să contribuie la finanțare într-o proporție de cel puțin 50%. Din acest punct de vedere societatea se află într-o situație favorabilă pe întreaga perioadă analizată, cu o tendință de reducere ca urmare a faptului că creșterea resurselor împrumutate și atrase a devansat creșterea celor proprii. În ultimul an activitățile sunt finanțate într-o proporție de 63,42% din resurse proprii, însă cu 2,5% mai puțin decât în anul anterior.
3.Rata autonomiei financiare la termen
Se apreciază că valoarea minimă a acestei rate este de 100%. Societatea comercială depășește acest prag pe întreaga perioadă analizată, încadrându-se într-un grad ridicat de autonomie financiară, deși se manifestă te4ndința de reducere a indicatorului. În ultimul an, capitalurile proprii ale firmei acopereau de peste 7 ori valoarea datoriilor pe termen mediu și lung, deci cu aproximativ 60% mai puțin față de anul anterior, această evoluție datorându-se:
creșterii capitalurilor proprii, fapt ce confirmă desfășurarea unei activități profitabile, cu efect pozitiv asupra indicatorului;
creșterii gradului de îndatorare la termen, cu efect negativ asupra evoluției indicatorului;
creșterea datoriilor pe termen mediu și lung într-un ritm mai rapid decât ritmul de creștere al capitalurilor proprii.
Creșterea gradului de îndatorare poate fi considerată o situație normală pentru sporirea surselor de finanțare a activității, fapt confirmat prin sporul de rezultate obținute de firmă. Firma se află într-o situație bună, având în vedere valoarea minim admisă a indicatorului și ținând cont de faptul că a beneficiat de efectul de levier al îndatorării.
4.Rata îndatorării globale
Și din acest punct de vedere, societatea se află într-o situație favorabilă pe întreaga perioadă analizată, aflându-se sub valoarea maximă admisă a ratei. Totuși, în ambele variante de calcul ale ratei se manifestă un ritm permanent de creștere, datorită creșterii datoriilor totale într-un ritm mai mare decât cel al pasivului total, respectiv al capitalurilor proprii. În ultimul an de analiză, capitalurile proprii sunt de aproximativ două ori mai mari decât datoriile totale. Valoarea indicatorului crește față de anul precedent ca urmare a:
creșterii datoriilor totale (determinând creșterea indicatorului), datorită pe de o parte creșterii îndatorării pe termen mediu și lung prin contractarea de credite pentru investiții, al căror efect de levier a fost pozitiv asupra rentabilității financiare, iar pe de altă parte creșterii datoriilor pe termen scurt pe seama creșterii datoriilor din exploatare (crește durata medie de plată ceea ce are efect pozitiv asupra trezoreriei de exploatare) și a creșterii altor datorii și a celor financiare;
creșterii capitalurilor proprii însă într-un ritm mai redus față de restul resurselor (având ca efect diminuarea indicatorului), ceea ce confirmă rentabilitatea societății.
5.Rata îndatorării la termen
Pe întreaga perioadă analizată societatea a beneficiat de un grad redus de îndatorare la termen, aflându-se cu mult sub limita maximă admisă pentru acest indicator. Totodată, în dinamică, se manifestă o tendință de creștere a ratei datorită modificării datoriilor pe termen mediu și lung într-un ritm mai rapid decât cel al capitalurilor proprii. Situația poate fi considerată normală având în vedere valoarea maximă acceptată a indicatorului, precum și faptul că a beneficiat de efectul de levier al îndatorării la termen.
În concluzie, din punctul de vedere al ratelor de structură ale pasivului, se poate spune că societatea se află într-o situație favorabilă, caracterizată printr-un grad ridicat de autonomie financiară, un grad redus de îndatorare și o siguranță ridicată. Totuși, tendințele care se manifestă evidențiază deprecierea lentă a situației, în special ca urmare a creșterii gradului de îndatorare.
În ceea ce privește analiza structurii activului, ratele de structură ale acestuia relevă informații privind destinația economică a capitalurilor, gradul de lichiditate a capitalului și capacitatea societății de a-și modifica structura activului ca urmare a schimbărilor conjuncturale.
Analiza ratelor de structură ale activului sunt calculate în tabelul următor:
Tabelul nr.2.
Analiza structurii activului
Sursa datelor: Bilanțul contabil al ECOSYSTEM
Din tabelul nr.2., se observă că:
1.Rata activelor imobilizate
O societate comercială este considerată „sănătoasă”, atunci când această rată oscilează în jurul valorii de 60%. Așadar, situația societății este pozitivă, iar reducerea ratei în ultimul an are un efect pozitiv asupra lichidității firmei.
2.Rata imobilizărilor necorporale
În dinamică, se observă o tendință lentă de creștere a ratei, datorită creșterii valorii imobilizărilor necorporale într-un ritm mai mare decât cel al imobilizărilor totale.
3.Rata imobilizărilor corporale
Valoarea ratei pe parcursul întregii perioade analizate este foarte mare, însă se reduce permanent. Situația poate fi considerată favorabilă întru-cât este consecința creșterii vitezei de rotație a imobilizărilor corporale prin cifra de afaceri, ceea ce echivalează cu o sporire a eficienței utilizării lor.
4.Rata imobilizărilor financiare
Rata înregistrează o tendință de creștere pe perioada analizată, mai puțin în ultimul an. Valoarea ratei este în conformitate cu mărimea și politica financiară a societății.
5.Rata activelor circulante
Această rată depinde de specificul activități considerându-se că, pentru o societate industrială, o valoare de 40% este bună. Prin urmare situația poate fi interpretată ca fiind pozitivă, în ultimul an valoarea indicatorului crescând față de perioada precedentă, ceea ce are drept consecință creșterea gradului de lichiditate a activului total. Acest lucru corelat cu o creștere a vitezei de rotație a activelor circulante prin veniturile totale, echivalează cu o creștere a eficienței activității.
6.Rata stocurilor
Situația este considerată normală atunci când stocurile nu depășesc 50% din totalul activelor circulante. Pe întreaga perioadă analizată valorile înregistrate de indicatori se încadrează peste limitele normale, ceea ce evidențiază o situație nefavorabilă. Totuși, situația poate fi considerată acceptabilă în primii doi ani când ritmul de creștere al cifrei de afaceri îl depășește pe cel al stocurilor. În ultimul an, evoluția ratei este corelată cu reducerea vitezei de rotație a stocurilor care prelungește durata de transformare a lor în lichidități, având drept consecință reducerea gradului de lichiditate a activelor circulante.
7.Rata creanțelor
Pe întreaga perioadă analizată, rata înregistrează o tendință de diminuare. Nivelul ei poate fi considerat normal, deoarece estre corelat cu o creștere a duratei medii de încasare a lor.
8. Rata disponibilităților bănești
Ponderea lichidităților se reduce pe întreaga perioadă analizată (în ultimul an ajungând să dețină sub 2% din total active circulante), situându-se sub valoarea minim admisă de 3 – 5%, reducând astfel lichiditatea activelor circulante și, în general, a întregului patrimoniu. Din acest punct de vedere, situația este nesatisfăcătoare și se explică prin relațiile financiare ale societății clienții și furnizorii și prin specificul activității.
3.1.2. Analiza rentabilității
Rentabilitatea economică măsoară remunerarea brută a capitalurilor investite (indiferent de sursa lor de proveniență).
Calculul rentabilității economice este redat în următorul tabel:
Tabelul nr. 3.
Analiza rentabilității economice
Sursa datelor : Bilanțul contabil al ECOSYSTEM
Din tabelul nr. 3., se observă că, pe întreaga perioadă analizată, nivelul ratei manifestă o tendință de creștere, ceea ce reflectă atât o sporire a capacității capitalurilor investite de a degaja profit brut, cât și o mai bună remunerare a capitalurilor investite pe seama profitului brut. În primul an de analiză, rentabilitatea economică este mai mică decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate, îndatorarea fiind „consumatoare” de capital propriu și având loc, deci, un efect de „măciucă”. În ultimii doi ani, rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate, ceea ce înseamnă că firma poate beneficia de efectul de levier (de pârghie financiară) al îndatorării.
Rentabilitatea financiară măsoară remunerarea netă a capitalurilor proprii, iar calculul ei este redat în tabelul nr. 4.
Tabelul nr. 4.
Analiza rentabilității financiare
Sursa datelor: Bilanțul contabil al ECOSYSTEM
Din tabelul nr. 4. rezultă că, rata rentabilității financiare a înregistrat o tendință de creștere, ce echivalează cu o mai bună remunerare prin câștig net a resurselor proprii, respectiv sporirea capacității capitalurilor proprii de a crea profit net. Nivelul înregistrat în ultimul an, arată că la 100 lei capitaluri proprii reveneau 53 lei de profit net. Nivelul mai redus al indicatorului față de rentabilitatea economică se datorează acțiunii în sens negativ a impozitului pe profit. Acțiunea gradului de îndatorare (efectul de levier) a fost pozitivă în ultimii doi ani, deoarece rata rentabilității economice a fost superioară costului mediu al capitalului împrumutat.
3.2.3. Analiza riscurilor
Riscul de exploatare evaluează capacitatea societății de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile mediului în care activează.
Tabelul nr.5.
Riscul de exploatare
Sursa datelor: Bilanțul contabil al ECOSYSTEM
Din tabelul nr.5., se observă că firma se află într-o situație confortabilă în ceea ce privește riscul de exploatare, deoarece indicatorul de poziție este superior valorii statistice de 20%. În ultimul an, momentul realizării pragului de rentabilizare este de 173 zile, îmbunătățindu-se semnificativ față de anii precedenți. De asemenea, valoarea mică a coeficientului de elasticitate indică o situație confortabilă cu risc redus. Pe întreaga perioadă de analiză, riscul de exploatare a realizat valori confortabile.
Riscul financiar evaluează capacitatea firmei de a menține echilibru financiar, fiind dependent de structura capitalului, respectiv de gradul de îndatorare.
Tabelul nr.6.
Riscul financiar
Sursa datelor: Bilanțul contabil al ECOSYSTEM
Pe întreaga perioadă analizată societatea se află într-o situație bună în ceea ce privește riscul financiar, deoarece indicatorul de poziție este superior valorii statistice de 20%. Momentul realizării pragului de rentabilitate financiară este în ultimul an de 189 zile, dacă se ține cont și de impactul cheltuielilor financiare cu dobânzile. De asemenea, valoarea mică a coeficientului de elasticitate indică o situație confortabilă. Așadar, pe întreaga perioadă de analiză riscul financiar a înregistrat valori confortabile.
Analiza riscului financiar pe baza efectului de levier
Analiza modificării rentabilității capitalului propriu ca urmare a politicii financiare poate fi urmărită cu ajutorul efectului de levier financiar. Levierul financiar cuantifică impactul apelării la credite asupra rentabilității financiare.
Calculul efectului de levier financiar este evidențiat în tabelul nr. 7.
Tabelul nr.7.
Calculul efectului de levier financiar
Sursa datelor: Bilanțul contabil al ECOSYSTEM
Îndatorarea a avut un efect pozitiv asupra rentabilității financiare pe întreaga perioadă analizată, deoarece rata rentabilității economice a fost superioară ratei medii a dobânzii. În ultimul an, sporul de îndatorare de 2,44% a generat un spor de rentabilitate de 4,91%. Gradul de îndatorare a avut efect pozitiv și nu a depășit valoarea maxim admisibilă de100%.
3.2.4. Analiza costului capitalului
Costul capitalurilor investite reprezintă remunerarea pe care societatea trebuie să o plătească furnizorilor de capital. Remunerarea capitalurilor investite se face în funcție de tipul acestora:
capitalul propriu furnizat de acționari este remunerat prin profitul net;
capitalul împrumutat furnizat de creditori este remunerat prin dobânzi.
Structura capitalurilor investite este prezentată în următorul tabel:
Tabelul nr.8.
Structura capitalurilor investite
Sursa datelor: Bilanțul contabil al ECOSYSTEM
Legat de structura capitalurilor investite se poate spune că:
a)ponderea majoritară în capitalurile investite o dețin capitalurile proprii, cu valori mai mult decât asiguratorii din punctul de vedere al siguranței financiare, chiar dacă ponderea acestora se reduce de-a lungul perioadei de analiză;
b)ponderea împrumuturilor pe termen mediu și lung, deși este în creștere de la un an la altul, este mult sub limita de pericol a solvabilității;
c)ponderea creditelor bancare pe termen scurt este foarte redusă pe întreaga perioadă de analiză, chiar dacă în ultimul an crește cu 1% față de anul precedent, reflectând o stabilitate financiară ridicată a capitalurilor investite;
d)structura capitalului investit este o structură care asigură pe de o parte un grad ridicat de stabilitate din punctul de vedere al exigibilității, iar pe de altă parte un grad ridicat de securitate din punct de vedere al solvabilității.
Evoluția structurii capitalurilor poate fi redată grafic astfel:
Figura nr. 1. Evoluția structurii capitalurilor investite
Calculul costurilor capitalurilor investite este prezentat în tabelul nr.9
Tabelul nr.9.
Costul capitalurilor investite
Sursa datelor: Bilanțul contabil al ECOSYSTEM
Referitor la costurile individuale ale elementelor care alcătuiesc capitalurile investite, se pot spune următoarele:
a)costul capitalurilor proprii crește de-a lungul perioadei de analiză, ceea ce reflectă o sporire a rentabilității financiare. Întrucât valoarea rentabilității financiare este mai mare decât a costului mediu ponderat al capitalului împrumutat, firma beneficiază de un levier pozitiv al îndatorării asupra rentabilității financiare și, prin aceasta, asupra valorii firmei;
b)deși costul împrumuturilor pe termen mediu și lung sporește de la un an la altul, valoarea acestuia este cu mult sub cea a capitalului propriu, ceea ce indică faptul că în constituirea capitalurilor permanente este o sursă mai ieftină. Din acest punct de vedere firma nu a fructificat oportunitatea îndatorării la termen până la limita de solvabilitate admisă, resursele permanente ale sale fiind mai scumpe. Datorită faptului că împrumuturile pe termen mediu și lung sunt mai ieftine (20%) decât cele proprii (40%), structura optimă a capitalurilor permanente impusă de limita de solvabilitate ar fi fost de 50% capitaluri proprii și 50% împrumuturi pe termen mediu și lung, ceea ce ar fi generat un cost mediu ponderat optim al capitalului permanent de 30%;
c)deși costul creditelor bancare pe termen scurt se reduce drastic în ultimul an față de cel precedent, totuși valoarea mai ridicată a lor față de costul capitalurilor permanente indică o sursă foarte scumpă de finanțare. Situația nu este normală din punct de vedere economic, deoarece ar trebui să fie o sursă mai ieftină de finanțare decât împrumuturile pe termen mediu și lung.
Reprezentarea grafică a costului mediu ponderat al capitalului, se prezintă astfel:
Figura nr. 2. Evoluția costului mediu ponderat al capitalului
Costul mediu ponderat al capitalului înregistrează și el o tendință de creștere pe parcursul perioadei analizate, ceea ce generează o influență negativă din punct de vedere financiar, deoarece semnifică o scumpire a resurselor de finanțare. Acest lucru se datorează pe de o parte modificării structurii capitalurilor investite iar pe de altă parte modificării costurilor individuale ale fiecărui element component din cadrul capitalurilor investite.
CONCLUZII
Scopul lucrării de față este de a sublinia importanța și complexitatea capitalului întreprinderii și a structurii acesteia.
În cadrul gestiunii financiare a întreprinderii, o importanță deosebită o prezintă procurarea și utilizarea capitalului, în vederea realizării obiectului de activitate și a obținerii de rezultate finale favorabile. Capitalul întreprinderii se constituie din diverse surse și se utilizează conform unei raționalități proprii, aspecte care influențează eficiența generală și deci, diferențierea întreprinderilor cu același profil de activitate și cu un nivel asemănător de capital avansat în circuitul economic. De aceea, în funcționarea mecanismului financiar, structura financiară, costul capitalurilor utilizate și modul de gospodărire a acestora, prezintă o importanță deosebită pentru întreprindere.
Structura capitalului utilizat de întreprindere pentru a degaja o plus-valoare prin schimb, depinde de natura activității întreprinderii, de mediul său și, în particular, de condițiile schimburilor sale cu alți agenți economici. De alegerea acestei structuri depinde eficacitatea economică a întreprinderii și potențialul său economic. Dacă există mecanisme financiare comune tuturor întreprinderilor, problemele finanțării sunt însă diferite, conform structurii capitalului economic.
Alături de noțiunea de structură a capitalului, care exprimă compoziția pasivului din punctul de vedere al capitalului permanent, în literatura de specialitate se utilizează noțiunea de structură financiară, care exprimă compoziția pasivului bilanțului utilizat pentru a finanța operațiunile întreprinderii. Structura financiară este o dimensiune vitală a sistemului întreprinderii în economia de piață.
De asemenea, o importanță deosebită prezintă existența unei interdependențe între costul capitalurilor și structura financiară, considerând problema optimizării structurii ca o problemă de management, în special financiar, care diferențiază din punctul de vedere al eficienței, concurenții cu eforturi financiare asemănătoare.
Structura capitalului este o variabilă care nu depinde numai de firmă, de obiectivele sale de creștere economică, de rentabilitatea scontată, de acționari, de bănci sau de alți împrumutători, de stat, de conjunctura economico-financiară, ci și de riscurile asumate de manageri, de gradul de îndatorare și de efectele îndatorării, de caracterul permanent sau temporar al nevoilor de finanțat.
Structura optimă a capitalului reflectă cea mai bună combinație între capitalurile proprii și capitalurile împrumutate (nivelul corect al îndatorării) astfel încât să fie îndeplinite, în același timp, două condiții: cost minim și profitabilitate maximă.
Stabilirea, chiar și teoretică, a nivelului optim al capitalului împrumutat în raport cu capitalul propriu este foarte dificilă. Dintre factorii care contribuie la complexitatea acestei probleme sunt: introducerea riscului de faliment în analiză; compararea avantajului creditului indus de potențialul câștig, ca urmare a reducerii impozitului pe profit, cu riscul falimentului, determinat de creșterea datoriei; limitarea posibilităților de a contracta împrumuturi, datorită faptului că nivelul ratei dobânzii nu se ajustează automat la cerere și ofertă (ceea ce înseamnă raționalizarea volumului de credite); existența unor numeroase impozite pe care întreprinderea ar trebui să le ia în calcul (nu numai impozitul pe profit); deosebirea de interese între proprietari și manageri etc.
Așadar, întreprinderea, în funcție de organizare și de profilul de activitate, trebuie să ia decizii corecte în materie de finanțare a activității, astfel încât să determine maximizarea valorii de piață, prin creșterea rentabilității financiare.
Pe măsura dezvoltării pieței creditului cu toate componentele acestuia, a stabilirii ratei dobânzii prin confruntarea cererii și ofertei de credite (ca factor de echilibrare a pieței) este posibil ca numai întreprinderile cu activități de investiții viabile să poată beneficia de alternativele de finanțare astfel încât să poată face față criteriilor de competitivitate impuse de piață. Iar pentru a realiza acest lucru, decizia financiară, prin luarea în considerare a efectelor levierului, va fi cea mai corectă pentru atingerea obiectivelor propuse.
Conceptul de cost al capitalului joacă un rol important în gestiunea financiară, atât la alegerea deciziei de investiții, cât și la luarea deciziei de finanțare.
Costul capitalului reprezintă costul pe care întreprinderea l-ar avea de plătit pentru reconstituirea pasivului său, în vederea aprovizionării cu capitaluri, indiferent de costurile resurselor utilizate momentan.
Acest cost al capitalului utilizează rata, taxa de actualizare și depinde de un număr mare de parametrii: rata dobânzii, politica dividendelor, structura financiară a întrepinderii, riscul, piața financiară etc.
Problema constă în determinarea unei structuri financiare optimale, care ține cont de rentabilitate și riscuri și care definește combinația optimală dintre datorii și capitalul propriu, care maximizează valoarea acțiunilor. Pentru aceasta trebuie cunoscut efectul îndatorării asupra costului capitalului întreprinderii.
Un rol deosebit în cadrul optimizării structurii capitalului, îl are costul capitalurilor proprii, determinat în evaluarea oricărui proiect de investiții, atât în finanțarea integrală din capitaluri proprii, cât și în finanțarea mixtă (capitaluri proprii și împrumutate).
Pentru manager, o importanță deosebită prezintă și costul capitalurilor împrumutate, care egalează încasările din fonduri împrumutate (intrări), cu valoarea actuală a plăților privind rambursările și dobânda viitoare (ieșiri).
Rolul managerilor este de a stabili o combinație optimă a resurselor variate de care dispun, astfel încât să-și maximizeze valoarea investițiilor făcute de acționari.
Modificarea structurii financiare poate conduce, în anumite condiții, la reducerea costului capitalului și la creșterea valorii întreprinderii.
Căutarea unei structuri optime a capitalurilor întreprinderii este tentantă, în vederea minimizării costului procurării lor și deci, a creșterii rentabilității.
Corelația dintre valoarea întreprinderii, costul procurării capitalului și structura capitalurilor întreprinderii este complexă și, foarte adesea, contradictorie.
În ceea ce privește societatea comercială a cărei situație financiară a fost cercetată, se observă o atitudine conservatoare a managementului în domeniul finanțării. Opțiunea este pentru finanțarea cu ajutorul capitalului propriu, fie datorită conjuncturii economice, fie datorită necunoașterii efectelor utilizării pârghiei financiare (a levierului).
Structura financiară se caracterizează printr-un grad ridicat de autonomie financiară, grad redus de îndatorare și o siguranță ridicată. Tendințele care se manifestă evidențiază, însă, deprecierea permanentă a situației, ca urmare a creșterii ponderii datoriilor pe termen scurt în cadrul structurii datoriilor.
Randamentul financiar prezintă un potențial bun în cazul firmei analizate, atât remunerarea brută a capitalurilor investite (privită prin prisma rentabilității economice), cât și remunerarea netă a capitalurilor proprii (privită prin prisma rentabilității financiare), asigurând refacerea capitalurilor și prezentând o tendință de creștere.
În ceea ce privește riscurile, firma este bine protejată împotriva celor de exploatare și financiar.
Așadar, structura financiară a firmei este satisfăcătoare, însă manifestă o tendință de depreciere atât în constituirea, cât și în alocarea spre utilizare a resurselor financiare.
BIBLIOGRAFIE
Băluța Aurelian-Virgil, – Contabilitate și gestiune fiscală, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.
Coman Florin, Contabilitatea financiară a societăților comerciale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.
Feleaga Niculae, Feleaga (Malciu) Liliana, Contabilitate financiară – o abordare europeană și internațională, vol. I și II, Editura Infomega, București, 2008.
IASB, Standardele Internaționale de Raportare Financiară, traducere din limba engleză, Editura CECCAR, București, 2007.
Ilincuta Lucian-Dorel, Chivu Ramona-Maria, Gadau Liana, Contabilitatea financiară. Aplicații practice și teste grila pentru autoevaluare, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008.
Ionescu Cicilia – Contabilitate – baze și proceduri, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.
Ristea Mihai și colab., Contabilitatea societăților comerciale, vol. I și II, Editura Universitară, București, 2009 sau edițiile anterioare.
Reglementări contabile și fiscale
1. Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055/2009, pentru aprobarea Reglementarilor contabile conforme cu directivele europene, M. Of. nr. 766 și 766 bis din 10 noiembrie 2009, va intra în vigoare de la 1 ianuarie 2012.
2. Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1752/2005 privind aprobarea Reglementarilor contabile conforme cu directivele europene, M. Of. nr. 1080 bis din 30 noiembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.
3. Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2.861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, M. Of. nr. 704 din 20 octombrie 2009.
4. Ordinul Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 3512/2008, privind documentele
financiar-contabile, M. Of. nr. 870, din 23 decembrie 2008.
5. Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2226/2006 privind utilizarea unor formulare financiar-contabile de către persoanele prevăzute la art.1 din Legea contabilității nr.82/1991, M. Of. nr. 1056 din 30 decembrie 2006.
ANEXE
ANEXA NR. 1 A
Unitatea S.C. ECOSYSTEM S.R.L.
BILANȚ CONTABIL
ANEXA NR.1B
ANEXA NR.2
CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE
BIBLIOGRAFIE
Băluța Aurelian-Virgil, – Contabilitate și gestiune fiscală, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.
Coman Florin, Contabilitatea financiară a societăților comerciale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.
Feleaga Niculae, Feleaga (Malciu) Liliana, Contabilitate financiară – o abordare europeană și internațională, vol. I și II, Editura Infomega, București, 2008.
IASB, Standardele Internaționale de Raportare Financiară, traducere din limba engleză, Editura CECCAR, București, 2007.
Ilincuta Lucian-Dorel, Chivu Ramona-Maria, Gadau Liana, Contabilitatea financiară. Aplicații practice și teste grila pentru autoevaluare, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008.
Ionescu Cicilia – Contabilitate – baze și proceduri, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.
Ristea Mihai și colab., Contabilitatea societăților comerciale, vol. I și II, Editura Universitară, București, 2009 sau edițiile anterioare.
Reglementări contabile și fiscale
1. Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055/2009, pentru aprobarea Reglementarilor contabile conforme cu directivele europene, M. Of. nr. 766 și 766 bis din 10 noiembrie 2009, va intra în vigoare de la 1 ianuarie 2012.
2. Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1752/2005 privind aprobarea Reglementarilor contabile conforme cu directivele europene, M. Of. nr. 1080 bis din 30 noiembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.
3. Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2.861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, M. Of. nr. 704 din 20 octombrie 2009.
4. Ordinul Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 3512/2008, privind documentele
financiar-contabile, M. Of. nr. 870, din 23 decembrie 2008.
5. Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2226/2006 privind utilizarea unor formulare financiar-contabile de către persoanele prevăzute la art.1 din Legea contabilității nr.82/1991, M. Of. nr. 1056 din 30 decembrie 2006.
ANEXE
ANEXA NR. 1 A
Unitatea S.C. ECOSYSTEM S.R.L.
BILANȚ CONTABIL
ANEXA NR.1B
ANEXA NR.2
CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contabilitatea, Gestiunea Si Analiza Capitalurilor (ID: 138351)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.