Contabilitatea Firmei pe Baza de Bilant

Introducere

Contabilitatea își aduce o contribuție deosebitǎ în știința și practica economicǎ, deoarece, prin întregul sau conținut, îmbinǎ armonios teoria abstractǎ cu realitatea fenomenelor studiate. Prin mecanismul sistemului de conturi, contabilitatea furnizeazǎ un sistem de informații corelat și verificat și, promoveazǎ rigurozitate și exactitate în reflectarea fenomenelor economico-financiare.

Adoptarea unor decizii corecte, care sǎ corespundǎ pe deplin realitǎții și sǎ contribuie la rezolvarea multiplelor și complexelor probleme ce pot apǎrea în activitatea economico-financiarǎ, este dependența de calitatea și cantitatea informațiilor furnizate prin intermediul sistemului informațional economic. Toate mǎsurile intreprinse în vederea perfecționǎrii sistemului informațional economic au contribuit în egalǎ masurǎ și la perfecționarea contabilitǎții.

În cadrul sistemului informational economic, informațiile furnizate de subsistemul informațional contabil dețin un rol deosebit de important, deoarece, prin conținutul sǎu, informația contabilǎ este exactǎ, completǎ și neîntreruptǎ , ea caracterizând dimensiunea și fluxurile valorice care iau naștere în cadrul procesului reproducției sociale și prin intermediul cǎrora se exercitǎ funcția financiar-contabilǎ a întreprinderii.

Deși gama de obiective ale contabilitǎții în general și ale contabilitǎții financiare în special este foarte diversǎ, nu se poate neglija faptul cǎ produsele finale ale oricǎrui sistem contabil sunt documentele de sintezǎ, iar oferta de informații furnizate de aceste documente depinde de utilizatori și, respectiv, de necesitǎțile lor informaționale. Pentru a putea satisface cerințele informaționale ale analizei financiare, contabilitatea a fost confruntatǎ cu necesitatea elaborǎrii unui procedeu propriu de generalizare și sintetizare a datelor și informasiilor, ceea ce a implicat crearea unui instrument corespunzǎtor, și anume bilanțul contabil. Termenul „bilanț” derivǎ de la latinescul „balancia” (balanțǎ, cântar). Bilanțul contabil reprezintǎ documentul oficial utilizat la încheierea exercițiului financiar.

Realitățile actuale ne arată că dezvoltarea economiei de piață și sporirea gradului de complexitate a acesteia necesită asigurarea unei informații economice operative și complete. Astfel de informații economice ne oferă bilanțul contabil și ne ajută să cunoaștem și să controlăm modul de utilizare a resurselor materiale și umane în vederea luării deciziilor ce se impun.

Prin conținutul ei, lucrarea realizează o cercetare temeinică a bilanțului, derulată pe itinerarul: vocația informațională a bilanțului și analiza pe bază de bilanț. Întreaga problematică este articulată la Directivele Uniunii Europene, fără a omite ceea ce este național în țara noastră.

Analiza pe bază de bilanț este capacitatea acesteia de a genera lichidități, performanța prin profitabilitate și evaluarea riscurilor pentru condițiile concrete ale întreprinderii luate în studiu.

În condițiile economiei de piață, datele conținute de bilanț pot oferi o imagine cuprinzătoare și reală asupra situației economice și financiare a fiecărei întreprinderi. Asemenea informații sunt la fel de utile atât pentru întreprinderea însăși, cât și pentru furnizori, clienți, bănci, investitori, concurenți și administrația de stat. Astfel, bilanțul contabil constituie “o sinteză a informațiilor ce caracterizează la un moment dat elementele constitutive ale patrimoniului fiecărei întreprinderi în parte”.

1. BILANȚUL CONTABIL ȘI EVOLUȚIA SA

1.1. Definirea conceptului de bilanț

Bilanțul este o noțiune de bază, deosebit de importantă, cu care se operează frecvent în teoria și practica contabilității.

Noțiunea de bilanț se utilizeazǎ într-un sens larg, generalizat semnificând un rezultat sintetic al activitǎții desfasurate într-o întreprindere pe o perioadǎ datǎ. În literatura contabilǎ occidentalǎ în special din Franța, Germania și Anglia, bilanțul contabil compus din : bilanț, cont de profit și pierdere și anexǎ, denumite alternativ și documente de sintezǎ contabilǎ anualǎ sau dare de seamǎ contabilǎ este o asociere de informatii ordonate într-o anumitǎ formǎ, obligatorii și regulate prin care persoanele neinițiate sunt informate în legaturǎ cu rezultatele administrǎrii întreprinderii.

Bilanțul contabil are rolul de a generaliza periodic datele contabilitǎții curente și de a stabili pe aceasǎ cale o serie de indicatori economico-financiari sintetici, ceea ce îi conferǎ caracterul de model contabil și informațional, dar și de model de gestiune a valorilor materiale și bǎnești delimitate patrimonial. În plan informațional, bilanțul pune în evidențǎ raporturile cauzale dintre bunurile materile și bani, ca obiecte de drepturi și obligații pe de o parte, drepturile și obligațiile titularului de patrimoniu în legaturǎ cu aceste valori, pe de altǎ parte, între alocarea acestor valori și finanțarea lor, între utilizarea valorilor și reproducția lor. El furnizeazǎ informații de reflectare și control asupra relațiilor de echilibru privind starea și mișcarea patrimoniului.

Ca model de gestiune, bilanțul servește la punerea în mișcare a mecanismelor proprii subiectului de drept orientate spre asigurarea în condiții de eficiențǎ a reproducției patrimoniului; pe baza lui se fundamenteazǎ deciziile privind alocarea, finanțarea, utilizarea și recuperarea fondurilor. Totodatǎ, prin bilanț se organizeazǎ controlul asupra realizǎrii deciziilor, se asumǎ drepturi și obligații, se stabilesc raspunderi și cointerese cu privire la gospodǎrirea și dezvoltarea patrimoniului. De asemenea, bilanțul este folosit ca instrument de cunoaștere a normelor referitoare la conservarea, administrarea și dreptul de dispoziție asupra patrimoniului. Spre deosebire de cont și sistemul de conturi, prin care se asigurǎ descrierea și analiza morfologiei financiare a patrimoniului, bilanțul realizeazǎ sintaxa acestei structuri .

Prin potențialul documentar, prin modul de participare la circuitul „informație- analizǎ-decizie”, bilanțul se constituie ca o bazǎ de referințǎ, ca ofertǎ penetrantǎ și cu efect catalizator în procesul conducerii activitǎții economico-financiare. Datele din bilanț fundamenteazǎ procesul decizional, iar prin urmarirea mișcǎrilor ce intervin în structura elementelor patrimoniale se efectueazǎ controlul derulǎrii acestor procese, analizând rezultatele obținute în raport cu parametrii care au stat la baza adoptǎrii deciziilor.

Prin structura sa și prin modul de grupare a indicatorilor, bilanțul contabil oferǎ posibilitatea aprecierii situației financiare a întreprinderii și raspunde necesitǎților de informare ale utilizatorilor, furnizând, totodatǎ, datele necesare elaborǎrii prognozelor.

Bilanțul contabil surprinde situația patrimonialǎ a întreprinderii la un moment dat, furnizând informații cu privire la echilibrul financiar al întreprinderii.

Utilizarea bilanțului contabil ca instrument de analizǎ a activitǎții economico-financiare la nivel micro și macroeconomic, îi conferǎ acestuia caracteristicile unui model economic.

În România ultimilor ani, stiința economicǎ a fǎcut pași serioși înainte în ceea ce privește perfecționarea modelelor de analizǎ a activitații economico-financiare a întrepinderilor în contextul trecerii la economia de piațǎ A fost deschis astfel câmp larg cercetǎrilor în domeniul economic și au fost introduse procedee și concepte noi de analizǎ utilizate curent în țǎrile cu o economie de piațǎ avansatǎ, cum ar fi: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria pozitivǎ, trezoreria negativǎ, trezoreria netǎ, fluxul de numerar (engl. „cash-flow”) etc.

Analiza bilanțului stabilește gradul de independențǎ financiarǎ în funcție de structura finanțǎrii, dependentǎ întreprinderii de creditorii sau de bancile creditoare.

Bilanțul poate fi considerat a fi „cel mai reprezentativ instrument de înregistrare și control folosit de contabilitate, pentru realizarea acesteia, deosebit de util pentru analiza situației financiare și caracterizarea activitǎții economice a întreprinderii într-o anumitǎ perioadǎ de gestiune, atât în totalitatea lor, cât și pe diferite stadii ale circuitului economic, cu indicarea beneficiului sau pierderii realizate; elementul principal pentru explicarea dublei înregistrǎri; mijlocul de a oglindi la un moment dat situația întreprinderii evaluatǎ în bani prin punerea fațǎ în fațǎ a mijloacelor și resurselor; un calcul de sintezǎ al contabilitǎții, prin care se prezintǎ la un moment dat situația economicǎ dintr-un perimetru al mișcǎrilor de valori, evaluatǎ în bani, punându-se fațǎ în fațǎ activul cu pasivul; un document contabil alcǎtuit pe baza datelor evidenței contabile, așa cum rezultǎ ele din înregistrarile curente fǎcute în conturi; instrument specific contabilitǎții, cu ajutorul cǎruia se prezintǎ în mod centralizat și grupate sistematic datele contabile privind situația valoricǎ a mijloacelor economice, sursele de formare ale acestora și rezultatele activitǎții la un moment dat.

1.2. Teorii cu privire la bilanț

Teoriile bilanțului nu își propun să explice sau să fundamenteze tehnica întocmirii lui, ci ele urmăresc să arate scopul bilanțului, iar în funcție de acesta să fundamenteze conținutul lui și modul de evaluare a acestui conținut, astfel încât acesta să devină principalul sistem de informații și date în munca de analiză și conducere a entității economico-sociale reflectate în el.

Aceste teorii reflectă îmbunătățirile ce s-au adus bilanțului, perfecționări care vizează posturile din bilanț și conținutul bilanțului, sfera de cuprindere și ordonarea datelor din bilanț. Teoriile bilanțului sunt multiple și se deosebesc în funcție de diverse criterii care au stat la baza elaborării lor. Se poate face o grupare a teoriilor bilanțului în funcție de scopul și conținutul economic atribuit acestuia, de modul de ordonare a datelor în bilanț precum și de modul de evaluare a posturilor bilanțiere, astfel :

1. După scopul atribuit

În funcție de acest criteriu, teoriile bilanțului se grupează în teorii moniste și teorii dualiste sau multiple.

În ce privește teoriile moniste, acestea se grupează în teorii ce au ca scop principal de a prezenta mijloacele și resursele întreprinderii (averea și capitalul) cum ar fi : teoria statică, teoria întreprinderii, teoria realistă și teoria previzională, precum și teorii ale căror scop principal este de a determina rezultatele întreprinderii, cum ar fi: teoria dinamică, teoria eudinamică, teoria pagatorică și teoria bilanțului aur.

2. După conținutul economic și modul de ordonare a datelor în bilanț

În prima perioadă, gruparea posturilor de activ și de pasiv din bilanț s-a făcut după natura lor, bilanțul având scopul de a realiza o calculație a averii, cu alte cuvinte de a prezenta mijloacele și resursele.

Activ Bilanț Pasiv

Când bilanțului i se atribuie rolul de determinare a rezultatelor, gruparea elementelor de activ și de pasiv din bilanț se face în funcție de legătura acestora cu elementele din contul de exploatare.

Teoria dinamică, ridică problema cercetării rentabilității într-o perioadă de gestiune. Se reprezintă bilanțul ca un cerc care face legătura între cheltuieli și încasări, pe de o parte, și contul de exploatare al perioadei respective pe de altă parte, astfel:

Activ Bilanț Pasiv

3. După metoda de evaluare

Odată cu apariția bilanțului ca instrument contabil apare și evaluarea ca problemă de rezolvat pentru teoreticienii bilanțului. În funcție de acest criteriu teoriile bilanțului se grupează astfel :

A) Teorii cu un singur preț de evaluare, reprezentate prin:

a) metoda prețului de procurare (cost de achiziție):

Nicklisch, în teoria statică, acceptă ca etalon de evaluare prețul zilei, combătând evaluarea peste costul de achiziție. I.N.Evian consideră că teoria statică este de fapt o teorie organică deoarece acceptă ca etalon de evaluare cursul zilei.

Walter le Coutre, în teoria unitară, integrală sau totală, susține evaluarea tot la costul de achiziție, fiind adeptul unor evaluări prudente.

b) metoda valorii de înlocuire sau a prețului zilei din momentul încheierii bilanțului:

F.Schmidt, în teoria organică, ajunge la concluzia că evaluarea trebuie să se facă la prețuri care să țină seama de diferențele conjuncturale.

c) metoda de evaluare la prețul cel mai mic posibil:

Sommerfeld, în teoria eudinamică, apreciază că evaluarea mijloacelor economice la valoarea cea mai mică asigură menținerea existenței întreprinderii, indiferent de riscurile care ar putea interveni în activitatea acesteia.

d) metoda prețului de lichidare:

Rieger, în teoria realistă, consideră bilanț real, numai pe cel încheiat pe baza unei evaluări în ipoteza lichidării întreprinderii. Celelalte bilanțuri, respectiv cele periodice, inclusiv cele anuale sunt considerate ficțiuni făcute doar în scop de control, pe baza unor evaluări prin aproximație, deci nereale.

B) Teorii cu mai multe prețuri de evaluare:

în teoria dinamică, Schmalembach subordonează evaluarea scopului atribuit bilanțului și anume acela de instrument de analiză în vederea stabilirii rezultatelor și a cauzelor care le-au generat; el susține necesitatea fixării unor norme de evaluare pentru fiecare element patrimonial, ceea ce va permite stabilirea rezultatelor în totalitatea lor, rezultate comparabile cu cele din anii anteriori;

în teoria bilanțului aur, Schmalembach sesizează ca efect al inflației din anii 1920 – 1921, faptul că evaluarea este afectată de fenomenele valutare și conjuncturale; drept urmare, el adoptă soluția încheierii bilanțului în două valori, respectiv în moneda de hârtie și în aur;

în teoria economică, Gino Zappa susține ca evaluarea elementelor de activ să se facă la preț de vânzare, cu excepția mijloacelor de producție pentru care evaluarea trebuie făcută la prețul de înlocuire;

în teoria bilanțului financiar-economic, E.Walb susține evaluarea capitalului la valoarea de procurare , la care însă se aplică corecții în funcție de eventualele fluctuații monetare .

Teoria realității bilanțului – elaborată de prof.dr.doc. Dumitru Rusu- consideră bilanțul un instrument de cunoaștere, control și orientare a activității și care trebuie să reflecte situația patrimoniului așa cum este în realitate.Caracterul real al bilanțului rezidă în concordanța indicatorilor săi cu natura obiectivă a fenomenelor și proceselor economice reflectate în contabilitatea curentă pe baza documentelor justificative. Astfel, realitatea bilanțului este condiționată de întocmirea corectă a documentelor primare, de modul de efectuare a calculelor cronologice și sistematice, de inventariere, precum și de modul de evaluare a mijloacelor și resurselor.

Teoriile bilanțului au ușurat raționamentul contabil dar multe dintre ele nu mai au astăzi decât o valoare istorică și de bună seamă că și teoriile, care în prezent se cred mai aproape de idealul spre care se îndreaptă preocupările contabilității, vor avea același destin, pentru că orice teorie se naște ca să moară, fiind folositoare numai în măsura în care poate ceda locul alteia.

1.3 Bilanțul contabil în viziunea directivei a IV- a a Uniunii Europene

Obiectivele legate de unificarea pieței financiare în cadrul Uniunii Europene au presupus între altele și preocupări pentru armonizarea legislației în domeniul contabilității a țărilor membre. Astfel, Parlamentul European a considerat că o acțiune de coordonare a hotărârilor naționale ale statelor membre, privind structura și conținutul bilanțului și al raportului de gestiune, metodele de evaluare a patrimoniului agenților economici, controlul conturilor de către persoane calificate și publicarea bilanțului contabil au o importanță majoră pentru protejarea intereselor atât ale acționarilor și asociaților, cât și ale terților.

Necesitatea acestei coordonări este impusă de faptul că activitatea societăților se extinde și în afara teritoriului național. Concret, preocupările pe linia coordonării statelor membre ale Uniunii Europene s-au materializat în “directive”.

Orice sistem contabil este influențat de mediul economic, social, juridic, politic, financiar și cultural al țării în care operează. Cu alte cuvinte, acesta este produsul și oglinda mediului său. El evoluează în funcție de transformările acestui mediu și de tendințele de evoluție a contabilității la nivel mondial.

Obiectivele legate de unificarea pieței financiare în cadrul Uniunii Europene au presupus printre altele și preocuparea pentru armonizarea legislației în domeniul contabilității a țărilor membre. Din acest motiv, Parlamentul European a considerat că o acțiune de coordonare a hotărârilor naționale ale statelor membre, privind structura și conținutul bilanțului și al raportului de gestiune, metodele de evaluare a patrimoniului agenților economici, controlul conturilor de către persoane calificate și publicarea bilanțului contabil au o importanță majoră pentru protejarea intereselor atât ale acționarilor și asociaților, cât și ale terților. Necesitatea acestui tip de coordonare este impusă de faptul că activitatea societăților se extinde și în afara teritoriului național. Mai precis, preocupările pe linia coordonării statelor membre ale Uniunii Europene s-au materializat în “directive”. Importantă este directiva a IV-a adoptată de Consiliul Comunității Economice Europene în iulie 1978 cu privire la uniformizarea principiilor de bază ale contabilității societăților comerciale din țările membre, in cadrul acesteia fiind mentionate următoarele: “conturile anuale trebuie să dea o imagine fidelă patrimoniului, situației financiare precum și rezultatelor societății” și în acest scop schemele obligatorii pentru stabilirea bilanțului și a contului de profit și pierdere trebuie să fie prestabilite, precum și conținutul minim al anexei și raportului de gestiune să fie fixat. Exista derogări care pot fi acordate anumitor societăți ca urmare a slabei lor importanțe economice și sociale.

Contabilitatea românească nu a putut să rămână pasivă la provocările la care a fost expusă contabilitatea pe plan internațional în urma accentuării fenomenelor de globalizare, a integrării piețelor financiare și a sistemelor informaționale. Procesul de armonizare a contabilității românești cu Standardele Internaționale de Contabilitate și cu Directiva a IV-a Europeană reprezintă demersul unei provocări care se circumscrie în sfera procesului de reformă la care sunt supuse știința și practica contabilă.

Reglementările contabile actuale conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene prevăd formatul și conținutul situațiilor financiare anuale, principiile contabile și regulile de recunoaștere, evaluare, scoatere din evidență și prezentare a elementelor în situațiile financiare anuale, regulile de întocmire, aprobare, auditare, potrivit legii, și publicare a situațiilor financiare anuale, unele reguli privind contabilitatea de gestiune, Planul de conturi general, precum și conținutul și funcțiunea conturilor contabile. Acestea stabilesc, de asemenea, reguli privind organizarea și conducerea contabilității și raportările efectuate în conformitate cu cerințele instituțiilor statului, pentru uzul tuturor categoriilor de utilizatori.

1.3.1. Componența situațiilor financiare

Operatorii economici care întocmesc situații financiare anuale individuale potrivit Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene întocmesc și prezintă fie situații financiare anuale, fie situații financiare anuale simplificate.

Persoanele juridice care la data bilanțului depășesc limitele a două dintre următoarele trei criterii:

total active: 3.650.000 euro,

cifră de afaceri netă: 7.300.000 euro,

număr mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 50

întocmesc situații financiare anuale dezvoltate care cuprind:

bilanț;

cont de profit și pierdere;

situația modificărilor capitalului propriu;

situația fluxurilor de numerar;

note explicative la situațiile financiare anuale.

Societățile comerciale ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată întocmesc situații financiare anuale dezvoltate (cu cinci componente), chiar dacă nu depășesc limitele a două din cele trei criterii de mărime prevăzute de reglementări.

Persoanele juridice care la data bilanțului nu depășesc limitele a două dintre criteriile de mărime prevăzute întocmesc situații financiare anuale simplificate care cuprind:

bilanț prescurtat,

cont de profit și pierdere,

note explicative la situațiile financiare anuale simplificate.

cu posibilitatea ca, opțional, să întocmească situația modificărilor capitalului propriu și/sau situația fluxurilor de numerar.

Ca urmare, pentru întocmirea situațiilor financiare anuale, încadrarea în criteriile de mărime prevăzute de reglementările contabile se efectuează la sfârșitul exercițiului financiar, pe baza indicatorilor determinați din situațiile financiare ale exercițiului financiar precedent celui de raportare și a indicatorilor determinați pe baza datelor din contabilitate și a balanței de verificare încheiate la finele exercițiului financiar curent, utilizându-se cursul de schimb valutar comunicat de Banca Națională a României, valabil la data încheierii exercițiului financiar.

“Bilanțul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ, datorii și capital propriu ale entității la sfârșitul exercițiului financiar, precum și în celelalte situații prevăzute de lege”.

Ca imagine a poziției financiare, bilantul contabil “reflectă capacitatea intreprinderii de a se adapta la schimbarile de mediu cu ajutorul resurselor economice controlate (activelor), structurii de finanțare (capitaluri proprii si datorii), precum si cu ajutorul unor indicatori economico-financiari de lichiditate si exigibilitate”

Potrivit Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene:

a) un activ – reprezintă o resursă controlată de către entitate ca rezultat al unor evenimente trecute, de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru entitate. Un activ este recunoscut în contabilitate și prezentat în bilanț atunci când este probabilă realizarea unui beneficiu economic viitor de către entitate și activul are un cost sau o valoare care poate fi evaluat(ă) în mod credibil;

b) o datorie – reprezintă o obligație actuală a entității ce decurge din evenimente trecute și

prin decontarea căreia se așteaptă să rezulte o ieșire de resurse care încorporează beneficii economice. O datorie este recunoscută în contabilitate și prezentată în bilanț atunci când este probabil că o ieșire de resurse încorporând beneficii economice va rezulta din decontarea unei obligații prezente și când valoarea la care se va realiza această decontare poate fi evaluată în mod credibil;

c) capitalurile proprii – reprezintă interesul rezidual al acționarilor sau asociaților în activele unei entități după deducerea tuturor datoriilor sale.

Beneficiile economice reprezintă potențialul de a contribui, direct sau indirect, la fluxul de numerar sau echivalente de numerar către entitate. Această contribuție se reflectă fie sub forma creșterii intrărilor de numerar, fie sub forma reducerii ieșirilor de numerar, de exemplu, prin reducerea costurilor de producție.

Astfel, potențialul poate fi unul productiv, atunci când activul este utilizat separat sau împreună cu alte active pentru prestarea de servicii sau producerea de bunuri destinate vânzării de către entitate. De asemenea, potențialul poate îmbrăca forma convertibilității în numerar sau echivalente de numerar.

Veniturile și cheltuielile unui exercițiu financiar sunt raportate în contul de profit și pierdere. Ca imagine a performanțelor întreprinderii, contul de profit și pierdere reflectă capacitatea întreprinderii de a genera profit. Informațiile curpinse în cadrul acestuia sunt utile în vederea anticipării capacității întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie (venituri) prin utilizarea resurselor existente (cheltuieli) precum și gradul de eficiență în utlizarea de noi resurse (profit sau pierdere).

Potrivit reglementărilor contabile, acestea sunt definite astfel:

a) veniturile – constituie creșteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de intrări sau creșteri ale activelor ori reduceri ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din contribuții ale acționarilor;

b) cheltuielile – constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de ieșiri sau scăderi ale valorii activelor ori creșteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acționari.

Situatia modificărilor capitalului propriu, ca imagine a valorii intreprinderii, permite analiza capacitații de menținere a capitalului fizic si financiar, precum si profitul general sau pierderea generala a intreprinderii potrivit a două concepte, unul fiind cel de menținere a capitalului fizic – profitul este rezultatul diferențelor dintre capacitatea de exploatare la finele exercițiului si inceputul exercițiului, dupa excluderea oricaror distribuții sau contribuții către sau din partea acționarilor; iar cel de al doilea concept este cel de menținere a capitalului financiar – profitul este rezultatul diferențelor dintre valoarea financiară a activelor nete la finele exercițiului si inceputul exercițiului, după excluderea oricaror distribuții sau contribuții către sau din partea acționarilor.

Situația fluxurilor de numerar, ca imagine a sănătății financiare a întreprinderii, reflectă capacitatea acesteia de a genera și utiliza fluxuri de numerar din activitățile de exploatare, investiții si finantare.

Notele explicative furnizează informații despre obiectul și sectorul de activitate al întreprinderii, evidențiază reglementările care au stat la baza întocmirii situațiilor financiare și modul de evaluare al activelor si datoriilor. O parte din informațiile regăsite în notele explicative nu au legatură directa cu bilanțul, cum ar fi cele cu privire la salariați, administratori sau informații nonfinanciare.

1.3.2 Metode de evaluare a elementelor din componența bilanțului contabil

A. Reguli de evaluare de bază

Elementele prezentate în situațiile financiare anuale se evaluează, de regulă, pe baza principiului costului de achiziție sau al costului de producție.

Există următoarele momente când are loc evaluarea elementelor de activ și datorii din bilanț, și anume:

1. Evaluarea la data intrării în entitate, bunurile se evaluează și se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, determinată astfel:

a) la cost de achiziție – pentru bunurile procurate cu titlu oneros;

b) la cost de producție – pentru bunurile produse în entitate;

c) la valoarea de aport, stabilită în urma evaluării – pentru bunurile reprezentând aport la capitalul social;

d) la valoarea justă – pentru bunurile obținute cu titlu gratuit sau constatate plus la inventariere.

2. Evaluarea la inventar și prezentarea elementelor în bilanț

Cu ocazia inventarierii, evaluarea elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor roprii se face potrivit prevederilor Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 3.055/20092, și ale normelor emise în acest sens de Ministerul Finanțelor Publice.

În scopul întocmirii situațiilor financiare anuale, entitățile trebuie să procedeze la inventarierea și evaluarea elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii.

La fiecare dată a bilanțului:

a) Elementele monetare exprimate în valută (disponibilități și alte elemente asimilate, cum sunt acreditivele și depozitele bancare, creanțe și datorii în valută) trebuie evaluate și prezentate în situațiile financiare anuale utilizând cursul de schimb valutar, comunicat de Banca Națională a României și valabil la data încheierii exercițiului financiar. Diferențele de curs valutar, favorabile sau nefavorabile, între cursul de schimb al pieței valutare, comunicat de Banca Națională a României de la data înregistrării creanțelor sau datoriilor în valută, sau cursul la care acestea sunt înregistrate în contabilitate și cursul de schimb de la data încheierii exercițiului financiar, se înregistrează la venituri sau cheltuieli din diferențe de curs valutar, după caz.

b) Pentru creanțele și datoriile, exprimate în lei, a căror decontare se face în funcție de cursul unei valute, eventualele diferențe favorabile sau nefavorabile, care rezultă din evaluarea acestora se înregistrează la alte venituri sau alte cheltuieli financiare, după caz. Determinarea diferențelor de valoare se efectuează similar prevederilor lit. a).

c) Elementele nemonetare achiziționate cu plata în valută și înregistrate la cost istoric (imobilizări, stocuri) trebuie prezentate în situațiile financiare anuale utilizând cursul de schimb valutar de la data efectuării tranzacției.

d) Elementele nemonetare achiziționate cu plata în valută și înregistrate la valoarea justă (de exemplu, imobilizările corporale reevaluate) trebuie prezentate în situațiile financiare anuale la această valoare. Prin elemente monetare se înțelege disponibilitățile bănești și activele/datoriile de primit/de plătit în sume fixe sau determinabile. Caracteristica esențială a unui element monetar este dreptul de a primi sau obligația de a plăti un număr fix sau determinabil de unități monetare.

3. Evaluarea la data ieșirii din entitate

La data ieșirii din entitate sau la darea în consum, bunurile se evaluează și se scad din gestiune la valoarea lor de intrare sau la valoarea la care sunt înregistrate în contabilitate (de exemplu, valoarea reevaluată pentru imobilizările corporale care au fost reevaluate sau valoarea justă pentru valorile mobiliare pe termen scurt admise la tranzacționare pe o piață reglementată). Activele constatate minus în gestiune se scot din evidență la data constatării lipsei acestora. La scoaterea din evidență a activelor, se reiau la venituri ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare aferente acestora.

B. Regulile de evaluare alternative ce pot fi aplicate sunt cele referitoare la reevaluarea imobilizărilor corporale și cele referitoare la evaluarea la valoarea justă a instrumentelor financiare.Entitățile pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale existente la sfârșitul exercițiului financiar, astfel încât acestea să fie prezentate în contabilitate la valoarea justă, cu reflectarea rezultatelor acestei reevaluări în situațiile financiare întocmite pentru acel exercițiu. Evaluarea la valoarea justă a instrumentelor financiare se poate efectua numai în situațiile financiare anuale consolidate.

1.3.3. Principii contabile

Situațiile financiare sunt intocmite în conformitate cu Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunitaților Economice Europene, parte componentă a Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, cu prevederile Legii 31 republicată privind societațile comerciale precum si cu legea 82/1991, pe baza balanței de verificare a conturilor sintetice având la baza următoarele principii contabile:

Principiul continuitătii activitătii, societatea iși va continua în mod normal funcționarea într-un viitor previzibil fără a intra în imposibilitatea continuării activității sau fără reducerea semnificativă a acesteia.

Principiul permanenței metodelor, aplicarea acelorași reguli, metode, norme privind evaluarea, înregistrarea și prezentarea în contabilitate a elementelor patrimoniale, asigurând comparabilitatea în timp a informațiilor contabile.

Principiul prudenței, se ține seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor de valoare a activelor, precum și de toate obligațiile previzibile și de pierderile potențiale care au luat nastere în cursul exercițiului financiar încheiat sau pe parcursul unui exercițiu anterior.

Principiul independenței exercițiului, sunt luate în considerare toate veniturile și cheltuielile exercițiului, fără a se ține seama de data incasării sau efectuării plații.

Principiul evaluării separate a elementelor de activ si pasiv, în vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziții din bilanț se determină separat valoarea fiecărui element individual de activ sau de pasiv.

Principiul intangibilității exercițiului, bilanțul de deschidere al exercițiului corespunde cu bilanțul de închidere al exercițiului precedent.

Principiul necompensării, valorile elementelor ce reprezintă active nu sunt compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile.

Principiul prevalenței economicului asupra juridicului, înformațiile prezentate în situațiile financiare reflectă realitatea economica a evenimentelor si tranzacțiilor, nu numai forma lor juridică.

Principiul pragului de semnificație, orice element care are o valoare semnificativă este prezentat distinct în cadrul situațiilor financiare.

Principiile contabile acționează într-un mediu economic aflat într-o continuă mișcare și transformare, schimbări ce determină reclasificări periodice ale acestora. Mai mult, principiile contabile reprezinta un ansamblu de enunțuri teoretice ce se aplică contabilității în scopul reprezentării unei realități economice de ansamblu. Validarea științifică a acestor enunțuri conceptuale este determinată mai ales de modul în care aplicarea lor asigură o reprezentare cât mai fidelă a realității, în totalitatea ei, reflectată de contabilitate cu ajutorul situațiilor financiare, în totalitatea lor.

1.4. Rolul bilanțului contabil în gestiunea patrimoniului

Bilanțul contabil asigură sintetizarea și generalizarea datelor cu privire la situația patrimoniului și rezultatele obținute. Dacă prin intermediul contului și a sistemului de conturi se descrie și analizează morfologia structurii economice și financiare a patrimoniului, prin bilanțul contabil se realizează sintaxa aceleiași structuri.

Bilanțul este o oglindă economică a activității unităților patrimoniale, care asigură prezentarea în formă generalizată, sintetizată în etalon valoric, la un moment dat, a elementelor patrimoniale și a rezultatelor activității.

Pentru a îndeplini funcția de prezentare generală a activității bilanțul trebuie să fie real, sincer, clar, corect, complet și întocmit la timp. Astfel, bilanțul este principalul calcul de sinteză al contabilității, care prezintă în mod sistematizat situația mișcărilor de valori, evaluate în bani, punându-se față în față activul cu pasivul.

În conformitate cu prevederile Legii contabilității nr. 82 / 1991, bilanțul contabil se întocmește obligatoriu anual, precum și în situații de fuziune sau încetare a activității, respectându-se următoarele reguli:

posturile înscrise în bilanț să corespundă cu datele înregistrate în contabilitate, puse de acord cu situația reală a elementelor patrimoniale stabilite pe baza inventarului;

nu se admit compensări între posturile ce se înscriu în bilanț și nici între veniturile și cheltuielile din contul de profit și pierdere;

bilanțurile contabile anuale se supun verificării și certificării atestând astfel autenticitatea, veridicitatea, precum și respectarea normelor de întocmire a acestora.

Conținutul informațional al bilanțului este deosebit de cuprinzător și complex. Astfel, dacă avem în vedere toate condițiile foarte riguroase de întocmire și conținut, se poate aprecia că bilanțul contabil, în toată complexitatea lui, este un tablou sintetic de informații, un model economic și un instrument de control al gestiunii, conținând un bogat material pentru analiza și studierea situației întreprinderii.

În acest sens sunt relevante cele câteva funcții fundamentale pe care le îndeplinește bilanțul contabil în procesul decizional și anume:

funcția de generalizare a datelor contabilității care se realizează prin însăși modul său de alcătuire și tehnica contabilă însăși;

funcția de informare, cunoaștere și apreciere a modului de desfășurare a întregii activități, pe perioada la care se referă bilanțul;

funcția de previziune, ca rezultantă a analizei și menirii fundamentale a bilanțului în condițiile economiei moderne, când conducerea previzibilă pe baza cunoașterii evoluției fenomenelor din trecut devine cheia absolută a eficienței.

Ca modalitate de prezentare a datelor, bilanțul îndeplinește următoarele funcții:

funcția de generalizare a datelor;

funcția de analiză și cunoaștere a activității desfășurate, ce permite efectuarea analizei și pe baza acesteia cunoașterea modului în care este folosit patrimoniul;

funcția de control, constă în posibilitatea ce o oferă bilanțul de a urmări modul cum este respectată legislația în vigoare;

funcția previzională sau de previziune, constă în aceea că bilanțul oferă posibilitatea orientării viitoare a activității unităților patrimoniale, în funcție de rezultatele activității curente.

Valorificarea acestor funcții ale bilanțului este o problemă de conducere pe baze științifice, în care reflexiei financiare a fenomenelor economice și tendinței lor evolutive trebuie să li se acorde importanța cuvenită, căci pe un astfel de temei se poate asigura rentabilitatea și eficiența întreprinderilor, fenomen de mare importanță în lupta concurențială.

De asemenea, în sistemul contabilității, bilanțul îndeplinește o funcție tehnico-contabilă, asigurând deschiderea și închiderea conturilor, precum și prezentarea la sfârșit de perioadă a mijloacelor economice existente cu resursele lor de formare, inclusiv rezultatele activității desfășurate.

Toate informațiile contabilității izvorâte din bilanț constituie suportul analizei acestuia și stau la baza elaborării și fundamentării deciziilor. Activitatea de analiză, informare și decizie pe baza bilanțului se realizează pe două direcții principale:

analiza dinamică, privind evoluția în timp a indicatorilor aceleiași unități patrimoniale;

analiza comparativă a acelorași indicatori de la mai multe unități patrimoniale similare.

Bilanțul contabil reprezintă deci cea mai completă și exactă sursă de caracterizare a activității trecute, dar și de elaborare a prognozelor pentru întreprindere.

În acest sens, în țările dezvoltate, există societăți specializate care efectuează, la cererea unităților patrimoniale, studii pe bază de bilanț și elaborează previziuni cu privire la dezvoltarea economică viitoare.

1.5. Prezentarea elementelor din componența bilanțului contabil

Activele, ca structură contabilă bilanțieră, sunt definite “ca fiind resurse controlate de întreprindere ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se asteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere”. Activele se grupeaza în:

active imobilizate;

active circulante.

Activele imobilizate cuprind acele active destinate utilizării pe o bază continuă, pe o perioadă mai mare de un an, în scopul desfășurării activităților entității și prezintă urmatoarele caracteristici:

participă la desfașurarea mai multor circuite economice, nu se consumă și nu se înlocuiesc după prima întrebuințare;

sunt fixate în activitatea unitaților patrimoniale, nefiind destinate direct comercializării.

Având în vedere utilitatea și forma concretă de prezentare, activele imobilizate se grupează în:

imobilizări necorporale;

imobilizări corporale;

imobilizări financiare.

Imobilizări necorporale, numite și intangibile, definite ca fiind active identificabile, nemonetare, fără suport material și deținute pentru utilizare în procesul de producție sau furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriate terților sau pentru scopuri administrative.

O imobilizare necorporală îndeplinește criteriul de a fi identificabilă atunci când:

a) este separabilă, adică poate fi separată sau divizată de entitate și vândută, transferată, autorizată, închiriată sau schimbată, fie individual, fie împreună cu un contract corespunzător, un activ identificabil sau o datorie identificabilă; sau

b) decurge din drepturi contractuale sau de altă natură legală, indiferent dacă acele drepturi sunt transferabile sau separabile de entitate sau de alte drepturi și obligații.

O entitate controlează o imobilizare dacă entitatea are capacitatea de a obține beneficii economice viitoare de pe urma resursei și de a restricționa accesul altora la acele beneficii.

Beneficiile economice viitoare care decurg dintr-o imobilizare necorporală pot include venitul din vânzarea produselor sau serviciilor, economisiri de costuri sau alte beneficii rezultate din utilizarea imobilizării de către entitate.

Anumite imobilizări necorporale pot fi păstrate în sau pe un obiect fizic, cum ar fi un compact-disc (în cazul unui software), documentație legală (în cazul unei licențe sau al unui brevet) sau peliculă. Pentru a stabili dacă o imobilizare care încorporează atât elemente corporale, cât și necorporale ar trebui tratată ca imobilizare corporală sau ca imobilizare necorporală, o entitate evaluează care element este mai semnificativ. De exemplu, software-ul pentru un utilaj computerizat care nu poate opera fără acel software specific se include în valoarea acelei imobilizări corporale. Același lucru este valabil și pentru sistemul de operare al unui computer.

Atunci când software-ul nu este parte integrantă a hardware-ului respectiv, software-ul este tratat ca imobilizare necorporală.

În cadrul imobilizărilor necorporale se cuprind: cheltuielile de constituire; cheltuielile de dezvoltare; concesiunile, brevetele, licențele, mărcile comerciale, drepturile și activele similare, cu excepția celor create intern de entitate; fondul comercial; alte imobilizări necorporale; avansurile acordate furnizorilor de imobilizări necorporale; imobilizările necorporale în curs de execuție.

Cheltuielile de constituire

“Cheltuielile de constituire sunt cheltuielile ocazionate de înființarea sau dezvoltarea unei entități, cum ar fi taxe și alte cheltuieli de înscriere și înmatriculare, cheltuieli privind emisiunea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni, precum și alte cheltuieli de această natură, legate de înființarea și extinderea activității entității”.

O entitate poate include cheltuielile de constituire la "Active", caz în care reprezintă imobilizări. În această situație, cheltuielile de constituire trebuie amortizate în cadrul unei perioade de maximum cinci ani.

În situația în care cheltuielile de constituire nu au fost integral amortizate, nu se face nicio distribuire din profituri, cu excepția cazului în care suma profitului reportat și a rezervelor disponibile pentru distribuire, potrivit legii, este cel puțin egală cu cea a cheltuielilor neamortizate. Sumele inregistrate la “Cheltuieli de constituire” trebuie explicate in note. Întrucât legislația națională nu definește rezervele distribuibile, se vor avea în vedere rezervele care pot fi utilizate, potrivit legii.

Contabilitatea cheltuielilor de constituire se conduce cu ajutorul contului sintetic de gradul I 201 “Cheltuieli de constituire” care are functie contabilă de activ.

Cheltuielile de dezvoltare

Imobilizările de natura cheltuielilor de dezvoltare sunt generate de aplicarea rezultatelor cercetării sau a altor cunoștințe într-un plan sau proiect ce vizează producția de materiale, dispozitive, produse, procese, sisteme sau servicii noi sau îmbunătățite substanțial, înainte de începerea producției sau utilizării comerciale.

Exemple de activități de dezvoltare sunt:

a) proiectarea, construcția și testarea producției intermediare sau folosirea intermediară a prototipurilor și modelelor;

b) proiectarea uneltelor și matrițelor care implică tehnologie nouă;

c) proiectarea, construcția și operarea unei uzine pilot care nu este fezabilă din punct de vedere economic pentru producția pe scară largă;

d) proiectarea, construcția și testarea unei alternative alese pentru aparatele, produsele, procesele, sistemele sau serviciile noi sau îmbunătățite.

La cheltuielile de dezvoltare pot fi înscrise și cheltuielile de explorare și evaluare a resurselor minerale. Nu reprezintă imobilizări necorporale de natura activelor de explorare și de evaluare acele active care sunt în mod clar corporale (de exemplu, vehicule și echipamente de forare).

Cheltuielile de explorare și evaluare a resurselor minerale sunt cheltuieli generate de entitate în legătură cu explorarea și evaluarea resurselor minerale, înainte ca fezabilitatea tehnică și viabilitatea comercială ale extracției resurselor minerale să fie demonstrate. Pentru a determina dacă aceste cheltuieli se recunosc ca imobilizări necorporale, o entitate ia în considerare gradul în care cheltuiala poate fi asociată cu descoperirea resurselor minerale.

Cheltuielile de dezvoltare se amortizează pe perioada contractului sau pe durata de utilizare, după caz.

În situația în care cheltuielile de dezvoltare nu au fost integral amortizate, nu se face nicio distribuire din profituri, cu excepția cazului în care suma rezervelor disponibile pentru distribuire și a profitului reportat este cel puțin egală cu cea a cheltuielilor neamortizate. Întrucât legislația națională nu definește rezervele distribuibile, se vor avea în vedere rezervele care pot fi utilizate, potrivit legii.

Sumele inregistrate la “Cheltuieli de dezvoltare” trebuie explicate în notele explicative.

Contabilitatea analitică a cheltuielilor de cercetare și dezvoltare se ține pe categorii de lucrări sau obiective. Studiile, proiectele și executarea propriuzisă a obiectivelor de dezvoltare pot fi efectuate:

de către terți, adică de alte unitați specializate, pe bază de comanda, contract și factură;

cu forte proprii, adică în regie proprie pe bază de documente justificative de cheltuieli.

Contabilitatea cheltuielilor de dezvoltare se conduce cu ajutorul contului sintetic de gradul I 203 “Cheltuieli de dezvoltare” care are funcție contabilă de activ.

Concesiunile, brevetele, licențele, mărcile de fabrică și alte drepturi similare cuprind toate cheltuielile efectuate pentru achiziționarea drepturilor de exploatare a unui bun, activitate sau serviciu, în cazul concesiunilor, a unui brevet, a unei licențe, a unei mărci de fabrică, know-how-urilor și alte drepturi similare de proprietate industrială și intelectuală. Toate aceste cheltuieli sunt amortizate pe toată durata cât întreprinderea a achiziționat dreptul de exploatare sau de utilizare a unor astfel de imobilizări.

Potrivit Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene, concesiunile primite se reflectă ca imobilizări necorporale atunci când contractul de concesiune stabilește o durată și o valoare determinate pentru concesiune. Amortizarea concesiunii urmează a fi înregistrată pe durata de folosire a acesteia, stabilită potrivit contractului. În cazul în care contractul prevede plata unei redevențe/chirii, și nu o valoare amortizabilă, în contabilitatea entității care primește concesiunea, se reflectă cheltuiala reprezentând redevența/chiria, fără recunoașterea unei imobilizări necorporale.

Concesiunea reprezintă “contractul prin care o parte numită concedent cedează, contra plată, unei alte părți denumită concesionar, pe o perioadă determinată dreptul de exploatare a unor bunuri sau de exercitare a unei activitati”.

Brevetul, ca formă de manifestare a imobilizărilor necorporale, reprezintă un titlu eliberat de o instituție de stat competentă, prin care se confirmă caracterul de invenție al obiectului sau și oferă inventatorului o serie de drepturi, principalul fiind dreptul exclusiv, temporar, de a utiliza invenția. Brevetul de invenție poate fi transmis unei alte persoane prin contract de cesiune, iar dreptul de utilizare a invenției se transmite prin contract de licentă.

Ca modalitate de utilizare a rezultatelor cercetării în producție, licenta, reprezintă un contract prin care posesorul unui brevet de invenție cedează dreptul altei persoane fizice sau juridice și chiar statului, în schimbul unei sume de bani, de a utiliza total sau parțial, de a valorifica în mod liber sau limitat brevetul său.

Categoria generică de valori similare brevetelor și licențelor se referă la know-how, mărci de fabrică, de comerț, drepturi de proprietate intelectuală.

Contabilitatea concesiunilor, brevetelor, licențelor, mărcilor comerciale și altor drepturi și active similare se conduce cu ajutorul contului sintetic de gradul I 205 “Concesiuni, brevete, licențe, mărci comerciale, drepturi și active similare” care are funcție contabilă de activ.

Fondul comercial

Fondul comercial cuprinde partea din fondul de comerț care nu figurează în cadrul elementelor patrimoniale materiale (stocuri, imobilizări), dar pe care le insoțeste și contribuie la menținerea sau la dezvoltarea potențialului de activitate al unui agent economic. Fondul comercial este reprezentat prin clientelă, calitatea relațiilor cu furnizorii, vadul comercial, debușeele, reputația, etc. Se determină ca diferență între valoarea de aport sau de achiziție, după caz, a fondului de comerț și valoarea elementelor de activ înregistrate în conturile corespunzătoare. Se evaluează cu ocazia determinării prețului de vanzare al unei unități ce cuprinde pe langă activul net și acele elemente necorporale și care constituie pentru societatea cumpărătoare componente ale fondului comercial. Constituirea fondului comercial este posibilă numai prin achiziționare și aporturi la capital, cel creat de întreprindere nefiind contabilizat pe parcursul duratei sale de funcționare. În cazul în care fondul comercial este tratat ca un activ ca urmare a achiziției de către o entitate a acțiunilor altei entități se au în vedere următoarele prevederi:

fondul comercial se amortizează, de regulă, în cadrul unei perioade de maximum 5 ani;

totuși, entitățile pot să amortizeze fondul comercial în mod sistematic într-o perioadă de peste 5 ani, cu condiția ca această perioadă să nu depășească durata de utilizare economică a activului și să fie prezentată și justificată în notele explicative.

Contabilitatea fondului comercial se conduce cu ajutorul contului sintetic de gradul I 207 “Fond comercial” care se detaliază pe urmatoarele conturi sintetice de gradul II:

2071 Fond comercial pozitiv – este cont de activ și ține evidenta diferenței pozitive rezultate din achiziția unei afaceri;

2075 Fond comercial negativ – este cont de pasiv, ține evidența diferenței negative rezultate din achiziția unei afaceri;

Avansurile acordate pentru imobilizările necorporale

Avansurile acordate pentru imobilizări necorporale reprezintă sume bănești achitate furnizorilor înaintea termenului de achiziție și derulării cheltuielilor reprezentând imobilizările necorporale.

Contabilitatea avansurilor pentru imobilizările necorporale se conduce cu ajutorul contului sintetic de gradul I 234 “Avansuri acordate pentru imobilizări necorporale” care are funcție contabilă de activ.

Imobilizarile necorporale în curs de executie

Imobilizările corporale în curs de executie reprezintă imobilizările necorporale neterminate pănă la sfarșitul perioadei, evaluate la costul de producție sau la costul de achiziție, după caz. Contabilitatea acestora se conduce cu ajutorul contului sintetic de gradul I 233 “Imobilizări necorporale în curs de execuție” care are functie contabilă de activ.

Imobilizări corporale

Imobilizările corporale numite și active fixe sau active tangibile se prezintă sub forma unor bunuri cu conținut material. Reglementările actuale definesc imobilizările corporale ca fiind active deținute de o întreprindere pentru a fi utilizate în producția de bunuri sau în prestarea de servicii, în scopuri administrative sau pentru a fi date în locație terților, active care vor fi utilizate pe parcursul mai multor exerciții. Valoarea amortizabilă este alocată sistematic pe durata de viată utilă a activului corporal, prin alegerea unei metode de amortizare care să reflecte ritmul în care beneficiile economice sunt consumate de către întreprindere. Entitățile amortizează imobilizările corporale utilizând unul din următoarele regimuri de amortizare:

a) amortizarea liniară;

b) amortizarea degresivă;

c) amortizarea accelerată;

d) amortizare calculată pe unitate de produs sau serviciu.

În înțelesul Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene, durata de viață utilă reprezinta fie perioada în care un activ este prevăzut a fi disponibil pentru utilizare de către o entitate; fie numărul unităților produse sau al unor unități similare ce se estimează că vor fi obținute de entitate prin folosirea activului respectiv.

În cadrul imobilizărilor corporale se cuprind: terenuri și amenajări de terenuri; imobilizări corporale de natura mișlocelor fixe; imobilizări corporale în curs de execuție; avansuri acordate pentru imobilizări corporale.

Contabilitatea imobilizărilor corporale de natura terenurilor și amenajărilor de terenuri se conduce cu ajutorul contului sintetic de gradul I 211 “Terenuri și amenajări de terenuri” cu funcție contabilă de activ. Contul 211 “Terenuri și amenajări de terenuri” se detaliază pe urmatoarele conturi sintetice de gradul II:

2111 Terenuri

2112 Amenajări de terenuri

În contabilitatea analitică, terenurile sunt evidențiate pe categorii astfel: terenuri agricole; terenuri silvice; terenuri fără construcții; terenuri cu construcții; terenuri cu zăcăminte; alte terenuri. Terenurile au durata de utilizare nelimitată, fiind singurele elemente ale imobilizărilor corporale care nu se supun amortizării, însă investițiile efectuate pentru amenajarea acestora și alte lucrări similare se supun amortizării. Amenajările de terenuri sunt la rândul lor evidențiate în contabilitatea analitică pe urmatoarele categorii: racordarea terenurilor la sistemul de alimentare cu energie; împrejmuiri; lucrări de acces.

În cadrul imobilizărilor corporale de natura mișloacelor fixe sunt cuprinse: construcții; instalații tehnice, mișloace de transport, animale și plantații; mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecție a valorilor umane și materiale și alte active corporale.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, mijlocul fix reprezintă orice imobilizare corporală, care este deținută pentru a fi utilizată în producția sau livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriată terților sau în scopuri administrative, dacă are o durată normală de utilizare mai mare de un an și o valoare mai mare decât limita în sumă de 1.800 lei stabilită prin hotărâre a Guvernului.

În funcție de caracteristicile și modul de utilizare a imobilizărilor corporale, pentru încadrarea acestora în grupele și clasele corespunzătoare se poate utiliza Catalogul privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 2.139/2004.

Construcțiile sunt mișloace fixe reprezentate de clădiri achiziționate de la terți sau din producție proprie, care se supun amortizării, deoarece ele au o durată de utilizare limitată. Cu toate că o construcție nu poate fi separată de terenul pe care îl ocupă, terenurile și clădirile sunt active separabile și sunt contabilizate separat, chiar și atunci când sunt achiziționate împreună. O creștere a valorii terenului pe care se află o clădire nu afectează determinarea valorii amortizabile a clădirii. Evidența existenței și mișcării construcțiilor se ține cu ajutorul contului de activ 212 “Construcții”.

Evidența existenței și mișcării instalațiilor tehnice, mișloacelor de transport, animalelor de reproducție și munca și a plantațiilor se ține cu ajutorul contului cu funcție de activ 213 “Instalații tehnice, mișloace de transport, animale și plantații”.

Cu ajutorul contului cu funcție de activ 214 “Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protectie a valorilor umane și materiale și alte active corporale” se ține evidența existenței și mișcării mobilierului, aparaturii birotice, echipamentelor de protecție a valorilor umane și materiale și a altor active corporale.

Imobilizările corporale în curs de execuție reprezintă imobilizările corporale în curs de execuție care nu au fost terminate, realizate în regie proprie sau în antepriză. Contabilitatea acestui tip de imobilizări corporale se conduce cu ajutorul contului sintetic de gradul I 231 “Imobilizări corporale în curs de executie” cu functie contabilă de activ.

Avansurile acordate pentru imobilizările corporale reprezintă sume banești achitate furnizorilor înaintea termenului de achiziție și derulării cheltuielilor reprezentând imobilizările corporale. Evidența acestui tip de imobilizări corporale se ține cu ajutorul contului sintetic de gradul I 232 “Avansuri acordate pentru imobilizări corporale” cu funcție contabilă de activ.

Imobilizări financiare

Imobilizările financiare numite și investiții financiare pe termen lung, reprezintă investiții financiare care cuprind actiuni si alte titluri achizitionate și deținute pe termen lung în scopul realizării de influențe, control, precum și creanțe imobilizate, cum ar fi împrumuturile, garanțiile, depozitele, cauțiunile acordate pe termen lung. Caracteristicile imobilizărilor financiare sunt urmatoarele: generează venituri financiare sub forma dividendelor, dobânzilor, etc.; nu au structură materială; nu se amortizează pentru că nu suferă deprecieri ireversibile însă pot fi supuse unor deprecieri temporale reversibile, pentru care se constituie ajustări pentru pierderea de valoare; nu au structură materială. Dobânzile, redevențele, dividendele și chiriile atasate unei imobilizări financiare, sunt considerate, de regulă, venituri, constituind performanța investiției.

Imobilizările financiare recunoscute ca activ se evaluează inițial la costul de achiziție sau valoarea determinată prin contractul de dobândire a acestora. Acestea se prezintă în bilanț la valoarea de intrare mai puțin ajustările cumulate pentru pierdere de valoare.

În structura imobilizarilor financiare sunt cuprinse: acțiunile deținute la entitățile afiliate; interesele de participare; titlurile puse în echivalență; alte titluri imobilizate; creanțe imobilizate.

Acțiunile deținute la entitățile afiliate reprezintă drepturile sub formă de acțiuni sau alte titluri de valoare deținute pe termen lung în capitalul altor entități, care asigură entității deținătoare exercitarea unui control sau a unei influențe semnificative, respectiv realizarea unui profit. Contabilitatea acțiunilor deținute la entitățile afiliate se conduce cu ajutorul contului sintetic de gradul I 261 “Acțiuni deținute la entități afiliate”, cont de activ.

Potrivit Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene, prin interese de participare înțelegem drepturile în capitalul altor entități, reprezentate sau nu prin titluri, care, prin crearea unei legături durabile cu aceste entități, sunt destinate să contribuie la activitățile entității. Deținerea unei părți din capitalul unei alte entități se presupune că reprezintă un interes de participare, atunci când depășește un procentaj de 20%. Contabilitatea intereselor de participare se conduce cu ajutorul contului sintetic de gradul I 263 “Interese de participare”, cont de activ.

Titlurile puse în echivalență apar numai în situațiile financiare anuale consolidate și reprezintă titlurile de participare evaluate la consolidare prin metoda punerii în echivalență. Contabilitatea acestui tip de titluri se conduce cu ajutorul contului sintetic de gradul I 264 “Titluri puse în echivalență”, cont de activ.

Alte titluri imobilizate includ titlurile de valoare, altele decât categoriile menționate, pe care întreprinderea le deține și nu are nici intenția, nici posibilitatea să le revândă, urmărindu-se realizarea de venituri financiare sub formă de dividende sau dobândă. Contabilitatea altor titluri imobilizate se conduce cu ajutorul contului sintetic de gradul I 265 “Alte titluri imobilizate”, cont cu funcție contabilă de activ.

Creanțele imobilizate reprezintă creanțele legate de participații, împrumuturi acordate pe termen lung și alte creanțe imobilizate. Creanțele legate de participații sunt acele creanțe ale întreprinderii create cu ocazia acordării de împrumuturi întreprinderilor la care deține titluri de participare. Împrumuturile acordate pe termen lung sunt sumele acordate de întreprindere terților în baza unor contracte pentru care întreprinderea percepe dobânzi, potrivit normelor legale. La alte creanțe imobilizate se includ garanțiile și cauțiunile depuse de întreprindere la terți în vederea garantării bunei execuții a unor obligații. Contabilitatea creanțelor imobilizate se conduce cu ajutorul contului sintetic de gradul I 267 “Creante imobilizate”, cont cu funcție contabilă de activ.

2. ANALIZA PE BAZǍ DE BILANȚ

2.1. Rolul analizei financiare

Necesitatea și utilitatea analizei financiare ca instrument de supraveghere a activității și performanțelor întreprinderii se concretizează prin impactul complex și permanent asupra deciziilor privind opțiunile în alocarea resurselor, dimensiunea alocării, respectiv investirii și eficiența utilizării lor în vederea asigurării marjei concurențiale și a viabilității.

Există opinii diferite cu privire la definiția analizei financiare. Astfel, analiza financiară este definită ca fiind activitatea de diagnosticare a stării de performanță financiară a întreprinderii la încheierea exercițiului. Ea își propune să stabilească punctele tari și punctele slabe ale gestiunii financiare în vederea fundamentării unei noi strategii de menținere și de dezvoltare într-un mediu concurențial. Analiza financiară este un instrument deosebit de prețios de care dispun factorii de decizie pentru a cerceta și evalua o stare de fapt din domeniul financiar contabil. Analiza financiară conduce la un diagnostic al întreprinderii.

Rezultatele analizei financiare se adresează administratorilor, acționarilor actuali sau potențiali, analiștilor financiari, participanților la viața întreprinderii, persoanelor juridice finanțatoare (bănci, organisme financiare, societăți-mamă, alte întreprinderi), statului, precum și altor întreprinderi susceptibile de a participa la o absorbție sau de a face o ofertă publică de cumpărare.

Acești utilizatori sunt hotărâtori în luarea diverselor decizii, cum ar fi:

decizii de gestiune a unei întreprinderi;

decizii de cumpărare sau vânzare de titluri;

decizii de acordare sau refuz al unui credit;

decizii de achiziționare totală sau parțială a întreprinderii.

Studiul financiar efectuat în întreprinderi se numește analiză financiară internă, care se diferențiază de analiza financiară externă efectuată de analiști externi. Aceste analize, atât analiza financiară internă cât și analiza financiară externă, au mai multe obiective:

permit la intervale regulate să se facă o analiză asupra gestionării trecute, asupra realizării echilibrelor financiare, asupra rentabilității, solvabilității, lichidității și riscului financiar al întreprinderii;

stau la baza deciziilor luate atât de direcția generală cât și direcția financiară cu privire la investiții, finanțare, distribuția dividendelor, etc.;

constituie baza previziunilor financiare;

servesc ca instrument de control de gestiune.

Pentru administratori, importanța diagnosticului dat prin analiza financiară este fundamentală, deoarece aduce clarificări necesare luării deciziilor, nu numai în politica financiară ci și în politica generală a întreprinderii. Acționarii, persoane fizice sau juridice, sunt direct interesați de calculul valorii întreprinderii pentru că ei furnizează capitalul de risc. Analiza financiară are un rol deosebit în determinarea valorii economice, a forțelor și slăbiciunilor întreprinderii, cu scopul de a evita expunerea sa la dificultățile ce decurg din relațiile cu alte întreprinderi mai puțin viabile.

Instrumentele analizei financiare reprezintă o metodă sau o tehnică care servește la:

măsurarea eficacității pe plan financiar a acțiunilor trecute;

aprecierea performanțelor financiare;

luarea deciziilor și evaluarea consecințelor deciziilor asupra viitorului întreprinderii;

evaluarea situației financiare.

Instrumentele analizei financiare sunt orientate spre viitor, în timp ce instrumentele analizei contabile vizează cunoașterea trecutului. Sursa de date pentru analiza financiară o constituie documentele contabile de sinteză: bilanțul, contul de profit și pierdere și anexa la bilanț.

În cadrul analizei financiare un rol deosebit ocupă și informatica, deoarece cu ajutorul calculatoarelor se poate realiza o bună evidență a stocurilor, calculul indicatorilor, calculul echilibrelor financiare, efectuarea previziunilor financiare plecând de la anumite ipoteze, realizarea de analize de sensibilitate și simulări, analiza și calculul soldurilor intermediare de gestiune.

Pentru realizarea analizei financiare pot fi utilizate numeroase instrumente. Ele vor contribui la descoperirea simptomelor financiare care indică existența unor probleme. Deci, analistul financiar va căuta să descopere anumite simptome în momentul analizei financiare și apoi modul de determinare a cauzelor care le-au produs.

2.2. Analiza structurii bilanțului

Bilanțul constituie un calcul de sinteză care prezintă situația patrimonială a întreprinderii la un moment dat. Ca reflectare a stării patrimoniale bilanțul stabilit la sfârșitul perioadei de gestiune descrie separat elementele de activ și cele de pasiv ale întreprinderii. La un moment dat bilanțul contabil indică starea resurselor și mijloacelor unei întreprinderi, exprimând echilibrul său financiar. Bilanțul este considerat documentul esențial în analiza financiară care permite efectuarea studiilor privind evoluția patrimoniului întreprinderii și a situației financiare.

În vederea analizei bilanțului este necesară studierea succesivă a activului care grupează mijloacele și a pasivului care indică resursele de care dispune întreprinderea. Activul grupează în ordinea lichidității crescătoare (indicând rapiditatea cu care se pot transforma în bani) următoarele elemente:

active imobilizate ce reprezintă elemente importante din patrimoniul întreprinderii, respectiv o parte a capitalului economic și care, în mod indirect, prin amortizare contribuie la formarea și asigurarea capacității de autofinanțare;

active circulante ce reprezintă acele elemente care nu sunt destinate să rămână durabil în întreprindere;

active de regularizare și asimilate care cuprind atât cheltuielile constante în avans ce urmează a se include eșalonat pe cheltuieli în perioadele următoare de gestiune, cât și diferențele de conversie – activ, adică diferențele nefavorabile aferente creanțelor și datoriilor în devize, stabilite între valoarea lor de intrare și valoarea acestora la cursul ultimei zile a exercițiului financiar;

prime privind rambursarea obligațiunilor care reprezintă diferența dintre valoarea de rambursare a obligațiunilor și valoarea de emisiune; aceste prime sunt cheltuieli financiare care trebuie să fie amortizate pe durata utilizării împrumutului.

Schematic, structura activului bilanțului se prezintă ca în figura nr.1:

Fig. 1. Reprezentarea schematică a activului bilanțului contabil

Pasivul bilanțului grupează în ordinea crescătoare a exigibilității resursele de care dispune întreprinderea pentru a finanța funcțiile sale. Astfel, în mod concret pasivul bilanțului cuprinde:

capitalurile proprii, adică acele fonduri care sunt în mod permanent la dispoziția întreprinderii, finanțând în mare parte activele imobilizate și asigurând o garanție pentru terți (gajul exclusiv al creditorilor întreprinderii);

provizioane pentru riscuri și cheltuieli care au rolul de a acoperi un eventual risc ce poate afecta elemente de activ; ele pot fi asimilate pe plan financiar cu datorii a căror scadență este incertă; sunt constituite înaintea determinării rezultatului și reduc profitul contabil înainte ca acel risc să se realizeze; atâta timp cât riscurile sunt previzibile, provizioanele pentru riscuri și cheltuieli rămân la dispoziția întreprinderii;- datoriile care nu sunt clasificate conform termenului lor de scadență ci numai după natura lor; informațiile asupra exigibilității datoriilor sunt foarte importante în studiul echilibrului financiar al întreprinderii;

pasive de regularizare și asimilate care regrupează veniturile înregistrate în avans și diferențele de conversie-pasiv, adică diferențele favorabile de curs valutar între data de intrare a creanțelor și datoriilor exprimate în devize și data închiderii exercițiului.

Rezultatul exercițiului influențează pasivul bilanțului contabil, ceea ce face să apară o distincție între bilanțul înaintea repartizării rezultatului exercițiului și bilanțul după repartizarea rezultatului exercițiului. Schematic, structura pasivului bilanțului înaintea repartizării rezultatului exercițiului se prezintă ca în figura nr. 2:

Fig. 2. Reprezentarea schematică a pasivului bilanțului contabil înaintea repartizării rezultatului exercițiului

În urma repartizării rezultatului exercițiului se modifică structura pasivului bilanțului contabil deoarece o parte din acesta se regăsește în alte posturi, astfel postul de rezerve se modifică cu sumele alocate pentru constituirea lor, iar postul alte datorii se modifică cu totalul dividendelor datorate acționarilor.

Bilanțul contabil răspunde unor multiple cerințe de ordin juridic, contabil și fiscal, dar nu răspunde exact la exigențele analizei financiare. De aceea este necesar ca plecând de la bilanțul contabil să se efectueze o serie de regrupări a datelor pentru a se obține bilanțul financiar. Bilanțul financiar grupează datele contabile după criterii financiar-contabile de lichiditate și exigibilitate. În construcția bilanțului financiar clasamentul posturilor de activ și de pasiv se face exclusiv după criteriile de lichiditate și exigibilitate. Se procedează în acest scop la o serie de corecții atât în activul cât și în pasivul bilanțului, obținând mărimi semnificative în analiza financiară. Corecțiile care se aduc activului bilanțului au ca scop obținerea unor mărimi financiare semnificative pentru analiza financiară, și anume:

Imobilizări nete;

Stocuri și producție în curs;

Alte active circulante.

Imobilizările nete cuprind:

imobilizări necorporale;

imobilizări corporale;

imobilizări financiare mai mari de un an;

creanțe mai mari de un an;

cheltuieli constatate în avans ce afectează o perioadă mai mare de un an;

prime de rambursare a obligațiunilor.

Corecțiile care se aduc pasivului bilanțului, plecând de la situația după repartizarea rezultatelor, au ca scop constituirea a trei mărimi financiare semnificative pentru analiza financiară și anume:

capitalurile proprii;

datoriile pe termen lung și mediu;

datorii pe termen scurt.

Pentru a stabili datoriile pe termen lung și mediu și datoriile pe termen scurt, posturile de provizioane pentru riscuri și cheltuieli, datorii și conturi de regularizare și asimilate se vor separa în funcție de perioada de timp la care se referă și anume, mai mare de un an sau mai mică de un an. Datoriile pe termen lung și mediu astfel determinate și suma capitalurilor proprii constituie capitalurile permanente.

Astfel, structura bilanțului financiar va fi următoarea (vezi figura nr. 3):

Fig. 3. Structura bilanțului financiar

2.3 Determinarea si interpretarea indicatorilor echilibrului financiar

2.3.1 Situația netă

Situația netă reprezintă “activul neangajat în datorii”, respectiv capitalul propriu al întreprinderii, constituind subiect de interes atât pentru acționari cât și pentru creditori.

Ecuația fundamentală a poziției financiare (patrimoniu net, activ net contabil) este de forma:

CAPITAL PROPRIU (Activ net, Situație netă) = ACTIV total – DATORII totale (PASIV)

O întreprindere are o pozițe financiară pozitivă în cazul în care capitalul propriu este mai mare sau cel puțin egal cu datoriile cu valoare economică. Această condiție indică faptul că întreprinderea, ca subiect de drept, are posibilitatea să plătească obligațiile față de terți, atât pe parcursul desfășurării activității sale cât și la lichidarea sa.

Pentru acționari, care își asumă un risc prin investirea capitalului lor în speranța unor beneficii viitoare, o valoare crescătoare a acestui indicator exprimă o stare de normalitate fiind consecința unei gestiuni sănătoase, a unui management eficace care a avut ca rezultat creșterea averii lor, în principal prin reinvestirea unei părți din profitul net.

Pentru creditori, care își asumă un risc de insolvabilitate prin creditele acordate, de mărimea situației nete (a activului realizabil la un moment dat) depinde posibilitatea acestora de a recupera, în caz de faliment, capitalul împrumutat.

Importanța acestui indicator este subliniată de faptul că IAS 1 prevede la punctul 10(c) “Setul complet de situații financiare” , obligativitatea întocmirii Situației modificării capitalurilor proprii, ca document ce reflectă valoarea reală a câștigului/pierderii generate de activitățile întreprinderii. De altfel în managementul financiar nord american, se apreciază că două sunt scopurile principale ale managementului financiar: unul constând în maximizarea profitului, iar cel de-al doilea constând în maximizarea averii/bogăției sau a valorii nete, existând numeroase obiecții ridicate împotriva maximizării profitului în favoarea maximizării bogăției ca scop al deciziilor financiare.

În această abordare situația netă reflectă rezultatul economic global pentru că, pe lângă tranzacțiile cu acționarii, profitul net (determinat contabil) se ajustează cu diferite mărimi ale câștigurilor sau pierderilor ca efecte ale politicilor contabile, diverse corecții recunoscute conform IAS 8, reevaluării imobilizărilor, ș.a.

Echilibrul financiar al bilanțului contabil presupune un echilibru între cele două componente ale sistemului: utilizări (nevoi) și resurse. Pentru a se asigura o stare de echilibru perfect, ar trebui ca activele și pasivele să fie perfect corelate din punct de vedere al „maturității”, respectiv:

(1) Active cu lichiditate peste un an (active imobilizate) = Pasive cu exigibilitate peste un an (capital permanent);

(2) Active cu lichiditate sub un an (cu excepția celor de trezorerie) = Pasive cu exigibilitate sub un an (cu excepția celor de trezorerie);

(3) Active de trezorerie = Pasive de trezorerie.

O astfel de gestiune ar presupune ca toate scadențele plăților și ale încasărilor să fie perfect corelate, respectiv zilnic să se poată asigura un echilibru perfect între încasări și plăți.

Este de la sine înțeles că în practică rareori se va putea asigura această stare de echilibru. În aceste condiții, se recomandă să se înregistreze un sold de trezorerie pozitiv (dar nu de mari dimensiuni), pentru a se putea face față eventualelor crize de lichiditate.

Analiza pe baza bilanțului financiar își propune, înainte de orice, evidențierea acestei stări de echilibru. Se poate afirma că această opțiune este specifică mai mult instituțiilor bancare și mai puțin managementului financiar al firmei.

Analizând pe orizontală bilanțul financiar, se consideră că “menținerea echilibrului financiar se realizează atunci când resursele permanente finanțează utilizările permanente, iar resursele temporare finanțează utilizările temporare”.

Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operații de finanțat și durata mijloacelor de finanțare corespunzătoare, bilanțul financiar pune în evidență două reguli principale ale finanțării, respectiv:

(1) nevoile permanente de alocare a fondurilor bănești vor fi acoperite din capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii,

(2) nevoile temporare vor fi, în mod normal, finanțate din resurse temporare.

Nerespectarea regulilor de finanțare va determina o situație de dezechilibru financiar, care se va manifesta fie printr-un stres (presiune, discomfort) pentru managerul financiar, care va fi obligat să asigure finanțarea unor active ce trebuie să se afle permanent la dispoziția firmei din pasive temporare, fie un cost prea ridicat al procurării de capitaluri, dat fiind faptul că, în principiu, capitalurile pe termen scurt prezintă, pe același orizont de timp, un cost mai ridicat. Riscurile la care va fi supus managementul financiar al firmei se referă la:

– riscul ratei dobânzii – prezintă la rândul lui o creștere a acestora care erodează prin cheltuielile financiare mai mari și/sau performanțele firmei;

– riscul de refuz la refinanțare – dat de o întreprindere fără stabilitate financiară care este riscantă pentru bancă, fiind în imposibilitatea de a contracta noi împrumuturi nesare funcționării sale.

Cele două părți ale bilanțului financiar, cuprind elementele de activ care sunt în strânsă corespondență cu cele de pasiv, reflectând echilibrul financiar pe termen lung și echilibrul financiar pe termen scurt.

Echilibrul financiar rezultă din confruntarea acestor indicatori cu relația:

FR – NFR = T

2.3.2 Fondul de rulment (capital de lucru) (FR)

Fondul de rulment reprezintă acea parte a capitalului permanent destinată și utilizată pentru finanțarea activității curente de exploatare. Practic, când sursele permanente sunt mai mari decât necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești, întreprinderea dispune de un fond de rulment (FR). Acest excedent de resurse permanente degajat de ciclul de finanțare al imobilizărilor poate fi utilizat sau „rulat” pentru reînnoirea activelor circulante. Fondul de rulment apare astfel ca o marjă de securitate financiară care permite întreprinderii, să facă față, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen scurt. Această marjă de securitate financiară garantează solvabilitatea întreprinderii permițând acesteia, în caz de probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării, conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independențe financiare față de creanțierii săi.

Prezintă interes pentru analiști două formulări ale noțiunii de fond de rulment: fondul de rulment net sau permanent, pe de o parte, și fondul de rulment propriu pe de altă parte.

Fondul de rulment permanent determinat pe baza bilanțului financiar mai este întâlnit sub numele de fond de rulment lichiditate (FRL) sau fond de rulment financiar (FRF) și poate fi stabilit prin două modalități:

FR = Capitaluri Permanente – Nevoi permanente (Active imobilizate nete)

În această abordare fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente degajată de etajul superior al bilanțului pentru a acoperi nevoile de finanțare din partea de jos a bilanțului (a activelor circulante), rămasă după finațarea imobilizărilor.

FR = Activ Circulant Net – Datorii mai mici de un an

În această exprimare, fondul de rulment financiar constituie un criteriu de lichiditate și evidențiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea activelor circulante nefinanțată de datoriile pe termen scurt.

Prima modalitate de exprimare este specifică practicii și literaturii de specialitate din Franța, iar a doua, țărilor anglo-saxone. Indiferent însă de modalitatea de calcul, în logica financiară nu există decât un singur fond de rulment financiar.

În funcție de mărimea celor două mase bilanțiere din partea de sus a bilanțului financiar, pot fi puse în evidență următoarele trei situații:

– FRF > 0, Capitaluri permanente > Activ imobilizat net

Un fond de rulment financiar pozitiv indică faptul că, capitalurile permanente finanțează o parte din activele circulante, după finanțarea integrală a imobilizărilor nete. Această situație pune în evidență fondul de rulment financiar ca expresie a realizării a echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

– FRF < 0, Capitaluri permanente < Activ imobilizat net

Valoarea negativă a FRF reflectă insuficiența resurselor permanente și alocarea unei părți din resursele temporare pentru finanțarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanțare: nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Această situație generează un dezechilibru financiar, care trebuie analizat în funcție de specificul activității desfășurate de întreprinderea respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situație periculoasă, alarmantă în cazul întreprinderilor cu profil industrial, fiind o situație permisă întreprinderilor cu activitate comercială, pentru care datoriile față de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente.

– FRF = 0, Capitaluri permanente = Activ imobilizat net

Această situație mai puțin probabilă, implică o armonizare totală a structurii resurselor cu necesitățile de alocare a acestora.

Analiza va urmări pe lângă dinamica fondului de rulment și dinamica elementelor din structura acestuia:

– creșteri/reduceri ale capitalului propriu

– creșteri/reduceri ale datoriilor pe termen lung

– creșteri/reduceri ale activelor imobilizate

Pornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe baza elementelor din partea de jos a bilanțului, pot fi evidențiate de asemenea trei situații:

– FRF > 0, Activ circulant net > Datorii pe termen scurt

Această situație reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii sub aspectul lichidității sale.

– FRF < 0, Activ circulant net < Datorii pe termen scurt

Situația în care activele circulante transformabile în lichidități sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt și reflectă, cel puțin la prima vedere, o stare de dezechilibru, o situație nefavorabilă sub aspectul solvabilității. Dacă scadența medie a activelor circulante este mai apropiată decât a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat și în condițiile unui FRF negativ. Acesta este cazul întreprinderilor cu activitate comercială.

– FRF = 0, Activ circulant net = Datorii pe termen scurt

În această situație, cel mai puțin probabilă, activele circulante acoperă „strict” datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.

Se constată că ambele modalități de stabilire a fondului de rulment pun în evidență două aspecte diferite, dar complementare ale aceluiași indicator.

Fondul de rulment financiar poate fi analizat, în continuare, în funcție de structura capitalurilor permanente, analiză care pune în evidență gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii. Indicatorul care relevă acest grad de autonomie financiară, sau de libertate în luarea deciziilor de investiții privind dezvoltarea întreprinderii, este fondul de rulment propriu, adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete, determinat conform relației:

FR propriu = CAPITALURI PROPRII – IMOBILIZĂRI NETE

Un fond de rulment propriu negativ nu trebuie interpretat ca fiind o situație nefavorabilă, cel puțin pe termen scurt, ci doar un potențial semnal de alarmă pentru viitor.

Rezultatul negativ al următoarei relații de calcul, denumit fond de rulment împrumutat, reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanțarea nevoilor pe termen scurt:

FR împrumutat = FR – FR propriu

Dacă avem în vedere structura de finanțare a fondului de rulment financiar, constatăm că existența acestuia (FR pozitiv) nu exprimă întotdeauna o situație de echilibru financiar în condiții de autonomie financiară (FR propriu – poate fi negativ), întrucât fondul de rulment financiar poate fi constituit integral pe seama împrumuturilor pe termen lung (FR împrumutat – pozitiv), iar marja de siguranță pe care acesta o asigură pentru finanțarea nevoilor temporare protejează întreprinderea de riscul insolvabilității numai până la scadența acestor datorii nu și în perspectivă.

Practica economică consideră că pentru societățile cu profil industrial, fondul de rulment ar trebui să reprezinte o treime din mărimea cifrei de afaceri.

2.3.3 Nevoia de fond de rulment (NFR)

Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile temporare și resursele temporare, bilanțul patrimonial pune în evidență un alt indicator de echilibru financiar denumit nevoia de fond de rulment (NFR), ca indicator privind necesarul de finanțare a activului circulant.

Acest indicator arată mărimea activelor curente (mai puțin disponibilitățile) ce trebuie finanțate din fondul de rulment, permițând urmărirea echilibrului curent prin compararea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare cu datoriile aferente exploatării (fără credite de trezorerie), fiind legat de decalajul între încasări și plăți. Cu alte cuvinte, necesarul de fond de rulment exprimă un decalaj între fluxuri și se determină ca diferență între utilizări și resurse, diferență ce corespunde acelei părți necesare pentru ciclul de exploatare care nu a fost finanțată de resursele generate de acest ciclu și trebuie acoperită de finanțări complementare (fond de rulment sau credite bancare pe termen scurt)

NFR = Nevoi temporare – Resurse temporare

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă (NFR > 0), semnificația este că există un surplus de nevoi temporare în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Valoarea pozitivă a NFR reprezintă o situație normală în activitatea unei întreprinderi dacă provine din expansiunea activității, consecință a unei politici active de investiții (ce determină prin creșterea volumului de activitate valori mari ale stocurilor și creanțelor, dar cu o rotație rapidă). În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenția un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor, pe de o parte, și exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea încasărilor și urgentarea plăților.

Valoarea sa negativă (NFR < 0) evidențiază surplusul resurselor temporare în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesități temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat. Asemenea situație poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante și al angajării, concomitent, de datorii în condiții avantajoase pentru întreprindere (cu scadențe mai mari), adică s-au urgentat încasările și s-au relaxat plățile.

Acesta este un caz frecvent întâlnit la întreprinderile cu activitate comercială, datorită creditelor (furnizor) mult mai mari decât creditele (client).

În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă evidențiază o situație nefavorabilă, datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea și reînnoirea stocurilor sau în activitatea de producție ori a unor situații de nerespectare a termenelor de stingere a datoriilor pe termen scurt.

2.3.4 Trezoreria netă (TN)

În analiza patrimonială, trezoreria netă (TN) este reprezentată ca diferență între fondul de rulment și nevoia de fond de rulment.

1. TN = Fond de rulment – Nevoia de fond de rulment

2. TN = Active de trezorerie – Pasive de trezorerie

Active de trezorerie: disponibilități (casă, conturi bancare), valori mobiliare de plasament (clasa 5)

Pasive de trezorerie: credite pe termen scurt (linii de finanțare deschise), soldurile creditoare al conturilor la bănci

TN > 0; Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii, expresie a existenței unui excedent de disponibilități rezultat din evoluția operațiunilor de încasări și plăți derulate în întreprindere în cursul exercițiului financiar, fără ca maximizarea acesteia să constituie obiectiv al managementului financiar.

Dacă trezoreria netă este pozitivă, atunci excedentul de finanțare, expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităților bănești în conturi bancare și în casă. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciții succesive evidențiază o rentabilitate economică ridicată și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției întreprinderii pe piață.

TN < 0 ; Trezoreria netă negativă reprezintă un dezechilibru financiar, aratând deficitul monetar care se acoperă prin numirea unor credite pe termen scurt. Această situație pune în evidențiază aservirea întreprinderii de resursele financiare externe și limitându-se autonomia financiară a unitpții patrimoniale pe termen scurt. Această aservire financiară nu trebuie să fie interpretată ca o constatare a insolvabilității întreprinderii.

Echivalența între fondul de rulment financiar și nevoia de fond de rulment este echivalentă cu o situație în care echilibrul trezorerie este perfect asigurat, fără excedent sau fără deficit. Acest fapt conduce la fondul de rulment financiar care permite finanțarea integrală a nevoii de fond de rulment, și, atunci, întreprinderea poate reduce din servititea sa față de resursele de trezorerie.

Evoluția trezoreriei nete cere vigilență în interpretare deoarece nivelul său înregistrat la un moment dat care poate fi și ea pozitivă sau negativă. Deși nu are relevanță deoarece nivelul trezoreriei nete fluctuează semnificativ la intervale foarte scurte de timp. Acest fapt arată că interesul analiștilor tinde să se orienteze către analiza în dinamică într-o înșiruire a perioadelor de timp.

Termenul de cash-flow s-a constat din evoluția trezoreriei de la un exercițiue la altul, desprinzându-se astfel o putere deosebită de rezumare.Pe perioada exercițiului contabil analizat, creșterea trezoreriei nete a reprezentat și încă o face cash-flow-ul perioadei (CF), determinat conform relației:

CF = TN1 – TN0 , unde

TN1 (TN0) – trezoreria netă la sfârșitul (începutul) exercițiului contabil

Când cash-flow-ul perioadei este pozitiv, această fapt arată o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor, rezultând o îmbogățire a activului net real, confirmând o majorare a valorii proprietății.

În cazul în care cash-flow-ul prezintă o valoare negativă sugerează o situație inversă.

2.4 Metoda ratelor folosită în studiul bilanțului

2.4.1 Ratele de structură în cadrul bilanțului

Structura financiară a patrimoniului analizată în cadrul întreprinderii examinează reflectarea raporturilor dintre elementele patrimoniale și evoluțiile care au loc în cadrul resurselor și a utilizărilor curente și permanente. În acest caz se recurge la utilizarea metodei ”ratios” sau a metodei ratelor.

Astfel spus, ratele de structură financiară se conturează în: rata finanțării stabile (Rfs) și rata finanțării globale.

Raportul între un post sau o grupă de posturi de activ sau pasiv și totalul bilanțului stabilește ratele de structură financiară. Concomitent și raportul între diferitele constituente de activ sau de pasiv stabilesc ratele de structură financiară. Tehnic vorbind, această metodă furnizează informații lămuritoare în ceea ce privește situația financiară a întreprinderii, în special în cazul comparațiilor analizate în timp și spațiu.

Echilibrul financiar poate fi analizat prin ratele de finanțare și se ramifică în:

– rata finanțării stabile (Rfs) – este dat de raportul dintre capitalurile permanente ale societății și activele imobilizate nete. De asemenea, acesta se reflectă în valori relative de echilibru financiar pe termen lung și arată gradul de fințare al activelor stabile de către pasivele stabile:

Rfs =

În cazul în care imobilizările reprezintă totalitatea sumei din capitalul permanent, întreprinderea acumulează un surplus de surse permanente, deci fondul de rulment este pozitiv și poate fi folosit în finanțarea activității curente a activelor circulante, atunci rata finanțării stabile este mai mare de 100%.

În finanțarea necesarului permanent egal cu un fond de rulment negativ atunci resursele permenente sunt insufieciente, fapt ce conduce la o rată a finanțării stabile mai mică de 100%.

Raportându-se la componentele capotalului permanent, analiștii iau în considerație două rate: rata autoinanțării imobilizărilor și rata finanțării străine a acestora, folosind în relațiile de calcul fie capitalul propriu, fie capitalul împrumutat pe termen lung.

Pe seama acestei abordări sunt luate în considerare împrumuturile care determină creșteri ale cheltuielilor financiare, limitând astfel autonomia decizională. Astfel, această abordare pune în obligație firma la o ativitate rentabilă astfel încât să poată suporta cheltuielile luate în considerare.

Necesarul de fond de rulment considerat din fondul de rulment care arată cota în care excedentul neutilizat de resurse permanente acoperă nevoile ciclice neacoperite reprezintă rata finanțării globale (Rfg).

Proporția în care necesarul de fond de rulment (NFR) este acoperit pe seama fondului de rulment net (FR) reprezintă rata finanțării globale și se calculează după formula:

Rfg =

În cazul în care NFR este finanțat în totalitate prin FRN, astfel creându-se trezoreria netă pozitivă, atunci rezultatul financiar global este mai mare de 100%.

Când NFR este finanțat parțial pe seama creditelor bancare pe termen scurt, iar trezoreria netă este negativă, atunci rezultatul financiar global este mai mic de 100%.

În raport cu particularitățile firmei, grupele subgrupele și indicatorii folosiți la analiza diagnosticului economic și financiar se pot modifica sau completa, reduce sau extinde. Metoda substituirii valorii factorilor este recomandată și utilizată în majoritatea cazurilor pentru măsurarea influenței factorilor.

2.4.2 Analiza ratelor de structură ale activului

a) Ponderea elementelor pstrimoniale care servește întreprinderii poartă denumirea de rată a activelor imobilizate (Rai).Aceasta exprimă gradul de investire a capitalui în întreprindere și gradul de imobilizare a activului. Este luată în calcul ca și un raport procentual între activele imobilizate și totalul bilanțului.

Rata activelor imobilizate măsoară gardul de investire a capitalului în întreprindere. Înglobarea diferită a componentelor imobilizate. În același timp, reacția diferită a acestor componente la acțiunea factorilor de ordin juridic, economic și tehnic, explică utilizarea în teorie și punerea în practica economică a unora dintre ratele complementare:

a.1. rata imobilizărilor corporale (Ric) se calculează utilizând relația:

Natura acestei activități se determină de natura acestei rate. Dacă pentru activitățile ce solicită echipamente importante ca volum sau determină utilizarea unui volum mare de valori monetare spre utilizare atunci rata este considerată ca fiind mare, iar dacă activitățile solicitatoare sunt de o slabă dotare tehnică, atunci rata este mică.

Rata imobilizărilor corporale depinde de strategia fiecărei firme, de politica de dezvoltare, de condițiile precise în care-și desfășoară activitatea. Datorită multitudinii de condiții care fac excepție asupra acestui indicator, este foarte dificil de stabilit o mărime optimă, o rată de referință. Este de luat în considerare faptul că în cazul activelor imobilizate arată mărimea capacității acestora de a rezista în cadrul unei crize, de a se putea adapta la schimbările bruște în cazul tehnicii sau a cerințelor pieței. În cazul firmelor cu o pondere ridicată a imobilizărilor corporale, se operează mai complicat transformarea activelor sale imobilizate în disponibilități, conferind un grad mai scăzut de flexibilitate.

a.2. Rata imobilizărilor financiare (Rif) exprimă puterea dintre legăturile financiare și puterea dintre relațiile financiare pe care o firmă le-a stabilit cu alte unități, în special cu ocazia operațiilor de creștere. Rata imobilizărilor financiare se fetermină conform relației:

Politica investițiilor financiare este strâns legată de mărimea firmei. Astfel se explică valorile mari ale ratei imobilizărilor financiare în cadrul firmelor mari și invers în cadrul firmelor de talie mică sau mijlocie.

b) Rata activelor circulante (RAc) redă importanța activelor circulante în totalul bilanțului. Rata activelor circulante se determină după următoarea relație:

Dacă se însumează RAi și RAc se formează relația: .

În cadrul procesului de decizie sunt necesare ratele analitice ale activelor circulante astfel:

b1) Rata stocurilor (Rsk)

Rata stocurilor (Rsk) reflectă ponderea activelor circulante în cazul celor mai puțin lichide în total active circulante:

Acest tip de rată ia valori diferite de la un sector la altul în funcție de natura activității: mai ridicate la firmele din sfera producției și distribuției de bunuri materiale și foarte scăzută în sfera serviciilor.

Ecuția minimă de echilibru structural este dată de interpretarea stocurilor, concomitent cu rata stocurilor, corelând la nivelul activității și este recunoscută conform relației:

ICA > ISk, unde,

ICA – indicele cifrei de afaceri;

ISk – Indicele stocurilor.

Creșterea volumului de activitate justifică o sporire a stocurilor. Nivelul ridicat al stocurilor se depreciază în momentul în care consecințele politicilor de aprovizionare exagerată (surplus de materii prime și/sau materiale), în cazul insuficienței producției (produse în curs de fabricație) sau în cazul deficiențelor în vânzare (se aplică produselor finite, exemplificând prin calitatea necorespunzătoare a acestora, precum și prin apariția problemelor în cadrul livrării produsului, etc.)

Încetinirea rotației stocurilor, formarea stocurilor fără mișcare sau cu mișcare lentă se apreciază negativ datorită dificultăților de transformare în lichidități și consecințelor negative asupra solvabilității și lichidității firmei.

b2) Rata creanțelor comerciale (RC)

Gradul de lichiditate al creanțelor comerciale este mai mare decât cel al stocurilor.

Prin natura relațiilor firmei cu partenerii externi din aval, termenelor de plată acordate clientelei sale se exprimă mărimea ratei creanțelor comerciale.

Ponderea ridicată a creanțelor comerciale arată deficiențele în încasare (clienți problemă) sau acordarea unor credite-clienți cu termene de încasare mari într-o politică agresivă de expansiune pe piață.

b3) Rata disponibilităților bănești și a plasamentelor

Rata disponibilităților (Rd,P) exprimă ponderea celor mai lichide active în totalul activelor circulante, reflectând gradul de lichiditate imediată a activelor curente și în analitic, rata disponibilităților și rata plasamentelor.

.

Rata disponibilităților reflectă ponderea disponibilităților în totalul activului existent în cadrul patrimoniului firmei. Însuși nivelul disponibilităților poate avea dublă semnificație. O valoarea ridicată a disponibilităților poate reflecta o situație favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi și semnul unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive.

Trebuie luat în considerare și faptul că disponibilitățile pot înregistra variații de rang ridicat în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot crește foarte mult datorită unor intrărilor de fonduri. Desigur, se poate lua în considerare și invers, să se înregistreze o variație mică ca urmare a unor plăți foarte scăzute în timp.

Se consideră normal un nivel cuprins între 3% și 5% al ponderii activelor de trezorerie, orice depășire fiind consecința neidentificării unor posibilități durabile de investire.

2.4.3 Analiza ratelor de structură ale pasivului

Relevarea aspectelor care privesc stabilitatea și independeța financiară a întreprinderii prin evidențierea structurii pasivului permit ratelor de structură a pasivului să ia în calcul și modul de evaluare a structurii financiare și a politicii financiare a firmei.

Prin intermediul raportului existent între finanțările pe termen scurt, dar și a celor pe termen mediu și lung se înțelege raportul existent prin intermediul căruia se influețează gestiunea financiară a întreprinderii prin intermediul costurilor pe care le determină (costul capitalului), prin afectarea rentabilității și determinarea politicii de investiții.

Compoziția capitalurilor întreprinderii se reflectă prin structura financiară.

Un aspect important al politicii financiare a întreprinderii este reflectat de alegerea unei anumite structuri financiare. Riscurile pe care întreprinderea și șe asumă, obiectivele acesteia, dar și nivelul rentabilității scontate sunt indicatori cu ajutorul cărora decizia de strctura financiară este luată în considerare. Deci, se poate spune pe scurt că sunt luate în considerare și oscilațiile ratei dobânzii, precum și inflația.

Legătura dintre capitalul permanent de care firma dispune pe o perioadă de cel puțin un an adică în mod stabil și patrimoniul total reprezintă o reflecție a ratei stabilității financiare (Rsf) și se calculează după formula:

Valorile cuprinse între 50% – 66% sunt luate drept valori normale, situând întreprinderea într-o situație favorabilă și evidențiază caracterul permanent al finanțării, ceea ce conferă o anumită siguranță întreprinderii în desfășurarea activităților sale.

Rata autonomiei financiare globale (Rafg) arată puterea întreprinderii în a face față angajamentelor financiare, măsurându-se prin intermediul ratelor de lichiditate – solvabilitate și gradul de îndatorare.

Datoriile din totalul pasivului, respectiv ponderea capitalului propriu se diferențiază în funcție de politica financiară a firmei, de condițiile concrete ale fiecăreia dintre acestea, luându-se în considerare și condițiile concrete ale fiecărei unități patrimoniale, cauze care au condus la stabilirea ratelor de referință care sunt greu de stabilit.

Rata solvabilității patrimoniale trebuie să fie cel puțin egală cu o treime din totalul de 100%, respectiv (0,33 sau 33%). Acest fapt atestă faptul că întreprinderea are o autonomie financiară, așadar se poate spune că este de preferat ca indicatorul să nu ia valori mai mici decât mărimea enunțată anterior pentru a nu expune întreprinderea la un risc de insolvabilitate din pricina depedenței prea mari de creditori.

În cadrul ratei autonomiei financiare globale, o semnificație deosebită are:

c) Rata autonomiei financiare la termen care permite aprecierea mai precisă prin implicarea structurii capitalului permanent și se poate calcula după relațiile:

Se apreciază că pentru asigurarea autonomiei financiare capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puțin jumătate din cel permanent. Deci: (0,5). Sub această limită întreprinderea se află într-o situație nefavorabilă în ceea ce privește riscul de insolvabilitate și este afectată autonomia ei financiară.

Raportul dintre capitalul propriu și datoriile pe termen mediu și lung exprimă gradul de independență financiară a firmei, independență asigurată atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma obligațiilor la termen.

Prin urmare: (1).

În acest caz datoriile mai mari de un an sunt acoperite integral din capitalurile proprii ca urmare a unei activități rentabile.

Rata de îndatorare globală (Rig) măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul firmei și exprimă gradul de dependență a întreprinderii de resurse financiare provenite de la terți:

Se poate spune că întreprinderea dispune de capacitate de îndatorare și că riscul de insolvabilitate este mic, doar ăn cazul în care valoarea ratei de îndatorare globală este mai îndepărtată de 0,55%.

Luarea în calcul al aceluiași indicator, la numitor, a capitalului propriu, exprimând îndatorarea totală (care poate să fie pe termen scurt, mediu sau lung) a întreprinderii în raport cu levierul financiar sau capitalul propriu, determină o practică foarte des întâlnită în practica financiară.

În conformitate cu normele bancare, datoriile totale trebuie să aibă maxim o valoare dublă față de capitalul propriu. În condițiile în care întreprinderea se îndatorează apare riscul de insolvabilitate, evidențiindu-se o structură financiară inadecvată, acest fapt conducând la pierderea controului de către acționari sau chiar la încetarea plăților.

Rata de îndatorare globală este percepută ca un indicator de risc financiar din pricina faptului că renumerarea creditorilor este fixă și prioritară, în timp ce lichiditatea întreprinderii împreună cu rezultatul net fluctuează.

O excepție în cadrul ratei de îndatorare globală poate fi considerată rata de îndatorare la termen (Rit) care se calculează prin raportarea obligațiilor (datoriilor) pe termen mediu și lung la capitalul permanent:

,

fie la capitalul propriu

,

Rata de îndatorare este caracterizată de dependența sau de independența financiară a firmei și gradul de risc al politicii sale financiare.

Având în vedere structurile financiare ideale sau acceptabile se iau în calcul următoarele principii, pornind de la faptul că sursele de finanțare trebuie să ia în considerare adaptarea naturii activelor pe care le finanțează:

-activele stabile (ciclice sau aciclice) trebuie să fie finanțate din datorii pe termen mediu și lung, activele ocazionale putând fi finanțate provizoriu din datoriile pe termen scurt ( de trezorerie ).

– finanțarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu și lung este admisă cu condiția ca aceasta să nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente și să poată fi rambursată progresiv prin autofinanțare până întreprinderea ajunge la autonomie financiară (finanțarea din capitaluri proprii)

2.4.4 Ratele de rotație

O categorie specifică de indicatori utilizați în analiza financiară sunt indicatorii de gestiune cunoscuți și sub denumirea de indicatori de activitate care furnizează informații cu privire la:

– viteza de intrare sau de ieșire a fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii;

– capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant și activitățile comerciale de bază ale sale;

– viteza de rotație a stocurilor (rulajul stocurilor) – aproximează de cîte ori stocul a fost rulat de-a lungul exercițiului financiar

Aceste rate arată gradul de folosință cu care firma utilizează resursele pe care le are la dispoziție, în cea mai bună combinație posibilă (numerar, creanțe, stocuri, mijloace fixe etc) pentru a genera cifra de afaceri ( veniturile din vânzări). Se măsoară de asemeni viteza de transformare a activelor în lichidități și cea de reînnoire a datoriilor, construcția lor pornind de la ideea că trebuie să existe un echilibru rațional între cifra de afaceri și elementele de activ și pasiv ale firmei.

Măsurarea vitezei de rotație sau de rotație se realizează cu ajutorul următorului cuplu de indicatori:

– numărul de rotații (Nr) care arată de câte ori se rotește elementul de activ (A) sau pasiv (P), pentru realizarea volumului desfacerilor(cifrei de afaceri) (Ca) în perioada de gestiune. Acest indicator se calculează conform relației:

Activivatea este considerată ca fiind eficientă în momentul în care numărul de rotații atinge un prag maxim datorită faptului că prin intermediul volumului capitalurilor sau al activelor circulante poate înregistra co capacitate mare a activelor mai mare de desfacere de mărfuri sau/și produse și un profit mai mare.

Concomitent, relația demonstrează eficiența/randamentul utilizării activului sau pasivului exprimând mărimea cifrei de afaceri generată de fiecare ban investit.

– durata în zile a unei rotații (Dz), justifică perioada de timp medie în care elementul analizat parcurge ciclul economic total și reapare în forma bănească inițială, calculându-se conform relației:

T= perioada de gestiune pentru care se face analiza, exprimându-se în numărul de zile calendaristice ale perioadei respective (lună, trimestru, an).

Cu cât numărul de rotații este mai mare și numărul de zile este mai redus cu atât viteza de rotație este mai accelertă.

Ratele analizate primordiale sunt:

Viteza de rotație a activului indică creșterea vitezei de rotație a activului care semnifică o creștere a gradului de lichiditate a acestuia (reducerea duratei de recuperare sub formă bănească), o îmbunătățire a structurii activelor în corelație cu specificul activității.

Efectul principal de creștere a gradului de imobilizare a activelor determină o reducere a vitezei de rotație. Valabilitatea acestor este luată în calcul atât în cazul activelor circulante cât și în cazul ativelor imobilizate.

Mărimea indicatorului este influențată de o serie de factori ce fac analiza utilă în cadrul firmei mai puțin în comparațiile intre firme în ceea ce privește activele fixe. Acești factori se referă la:

– costul de achiziție

– politica de depreciere (amortizare)

– alegerea tehnologică (fie procese de producție puternic automatizate bazate pe utilizarea forței de muncă și nu se au în vedere companiile care externalizează părți din procesele sale).

Pentru calcularea activelor circulante, în special a stocurilor este legată de valoarea acestora, evaluându-se valorea distinctă a stocurilor prin utilizarea metodelor de evaluare diferite de la o unitate la alta, astfel denaturându-se rezultatele comparațiilor. Cel mai indicat este faptul că utilizarea mediilor anuale ale acestora și cifra de afaceri, exprimată în costuri de producție sau în prețuri de achiziție, pentru ca rata de rotație a stocurilor să fie calculată conform relțiilor următoare:

Rata de rotație a stocurilor de mărfuri:

Rmf =

Rata de rotație a stocurilor de materii prime:

Rmp =

Rata de rotație a produselor finite:

Rpf =

b) viteza de rotație a capitalurilor arată totalul utilizarilor care coincid capitalului propriu, modul de fructificare a resurselor permanente sau arată numărul de refaceri a surselor împrumutate și atrase pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă de gestiune, respectiv numărul de zile necesar pentru restituirea datoriilor pe seama cifrei de afaceri.

2.5 Contul de rezultate

Activitatea desfașurată de orice entitate economică implică procese interne care produc transformări cantitative si calitative asupra pozitiei financiare si rezultatelor acesteia. În contabilitate acestea sunt înregistrate de cheltuieli si venituri, structuri specifice contului de rezultat. Orice întreprinzător este interesat ca după perioada de gestiune să cunoască rezultatele efortului depus si rentabilitatea capitalului investit. Pentru aceasta apelează la informația contabilă privind rezultatul activitătii detaliat pe structurile componente. Ratiunea economică a oricărei afaceri este obținerea profitului ca un surplus de venituri fată de cheltuieli in perioada de referintă.

Putem considera ca profitul îndeplinește o serie de funcții, cum ar fi:

·     Indiciu al rationalitații economice

·     Motivație a dezvoltării si progresului economic

·     Stimulent al acceptării riscului în afaceri

·     Factor incitant al sporirii efortului agentului economic pentru eficiență si calitate sporită

·     Mobil al cultivării spiritului de economie.

Relația generală de determinare a rezultatului este:

Rezultat = Venituri – Cheltuieli

Din raportul valoric dintre cheltuieli si venituri, se poate obține rezultat pozitiv pe care-l considerăm profit, sau rezultat negativ, corespunzător unei pierderi.

Dupa cum se cunoaște, rezultatul activitătii este componentă a capitalului propriu și poate influența mărimea acestuia in sensul majorării când este profit sau în sensul diminuării când este pierdere.

Există posibilitatea determinării rezultatului prin prisma variației situației nete sau capitalului propriu in cursul perioadei.

Relația este:

Rezultatul exercițiului = Situația netă – Situația netă +/- Contribuția proprietarilor

Cheltuielile reprezintă raporturi cu privire la alocarea si utilizarea valorilor economice. Ele exprima angajarea, consumul si plățile privind factorii de productie: natura, munca si capitalul. Angajarea factorilor are loc în momentul în care se contractează o obligație bănească generatoare de plăți sau consumatoare de resurse. Consumul se înregistrează în momentul utilizării valorilor pentru producție, iar plațile în momentul stingerii obligației contractate. Cheltuielile sunt definite ca “diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul exercițiului contabil sub formă de ieșiri sau scăderi ale valorii activelor sau creșteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către actionari”.

În funcție de natura lor, cheltuielile sunt grupate pe feluri de activităti:

a)     de exploatare

b)     financiare

c)     extraordinare

Cheltuielile de exploatare sunt ocazionate de activitatea curentă de producție si comercială a unității. Ele cuprind: consumuri de materii prime, materiale, amortizare, cheltuieli privind mărfurile, servicii si lucrări de la terți, utilități consumate, cheltuieli cu personalul, cu impozite si taxe, precum si alte cheltuieli de exploatare.

Cheltuielile financiare cuprind: pierderi din creanțe legate de participații, sconturi de decontare acordate clienților, cheltuieli nete din cesiunea valorilor mobiliare de plasament, cheltuieli din diferențe nefavorabile de curs valutar, cheltuieli privind dobânzile si alte cheltuieli financiare.

Cheltuielile extraordinare sunt generate de anumite evenimente extraordinare, cu incidență scazută in activitatea unei unităti, cum ar fi: pierderi determinate de calamităti, exproprieri.

Orice cheltuială efectuată de unitate are o sursa de finantare care corespunde unui venit. Acest principiu este cunoscut drept conectarea cheltuielilor la venituri si are la baza asocierea directă între costurile implicate si obținerea elementelor specifice de venit.

Veniturile pot fi delimitate si evidențiate în contabilitate in trei momente: obținerea, angajarea si încasarea. Obținerea este simultană cu realizarea producției, lucrărilor sau serviciilor. Angajarea este momentul facturării produselor, lucrărilor sau serviciilor către clienți, la înregistrarea creanțelor fată de aceștia. Încasarea este momentul în care creanța este transformată în bani. Reglementările contabile de armonizare a contabilității românești cu normele internaționale prevăd ca definiție a veniturilor: creșteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul exercițiului sub forma de intrări sau creșteri ale activelor sau descreșteri ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din contribuții ale acționarilor.

În funcție de activitățile care le generează, veniturile se diferențiază în:

a)     de exploatare

b)     financiare

c)     extraordinare

Veniturile din exploatare provin din vânzări de produse, mărfuri, producția stocată, producția de imobilizări, subvenții de exploatare, alte venituri din activitatea de exploatare.

Veniturile financiare cuprind: venituri din participații sub forma dividendelor și a dobânzilor, sconturi obținute de unitate de la furnizori, diferențele favorabile de curs valutar, câștiguri nete din cesiunea valorilor mobiliare de plasament, dobânzi de încasat, alte venituri financiare.

Veniturile extraordinare cuprind subvențiile pentru evenimente extraordinare.

Contul de rezultate prezintă și explică într-o formă analitică rezultatele prin prisma raportului dintre cheltuieli si venituri. Datele care se înscriu în acest formular, urmăresc expunerea lor sub forma de listă, de aceea se numește vertical. Asemănător bilanțului, și în contul de profit si pierdere informațiile se prezintă comparativ pentru exercițiul încheiat, față de cel precedent.

Pentru prezentarea rezultatului se pot utiliza doua modele diferite: unul are la bază criteriul diferențierii cheltuielilor dupa natură, iar celălalt operează pe baza destinației (funcției) cheltuielilor.

Reglementările din Romania au adoptat primul model, bazat pe lista veniturilor si cheltuielilor dupa natură. În cadrul acestui model se determină următorii indicatori:

       rezultatul din exploatare

       rezultatul financiar

       rezultatul curent al exercițiului

       rezultatul extraordinar

       rezultatul brut

       rezultatul net al exercițiului

Rezultatul din exploatare se obține din relația:

Venituri din exploatare – Cheltuieli de exploatare

Rezultatul financiar = Venituri financiare – Cheltuieli financiare

Rezultatul curent = Rezultatul din exploatare + Rezultatul financiar

Rezultatul extraordinar = Venituri extraordinare – Cheltuieli extraordinare

Rezultatul brut = Rezultatul curent + Rezultatul extraordinar

Rezultatul net = Rezultatul brut – Impozitul pe profit

2.6 Rentabilitatea întreprinderii

Rentabilitatea se definește ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obține profit prin utilizarea factorilor de producție și a capitalurilor indiferent de unde provin.

Rentabilitatea este influențată atât de activitatea firmei cât si de volumul desfacerii, calitatea ofertei, nivelul costului unitar, activitatea de marketing, precum și de factori exogeni, nivelul prețurilor pe piață, mărimea și dinamica cererii, preferințele consumatorilor.

Eficiența economică este o clasă economică mai cuprinzătoare decât rentabilitatea. Pentru exprimarea rentabilității se folosesc două categorii de indicatori: profitul și ratele de rentabilitate.

Capitalul propriu dar și capitalul împrumutat presupune costuri. Capitalul propriu costă dividende, capitalul împrumutat costă dobânzi. Diferența esențială dintre costul capitalului propriu și cel al capitalului împrumutat rezultă din faptul că fondurile proprii nu sunt remunerate decât în cazul în care întreprinderea realizează profit, în timp ce capitalul împrumutat trebuie remunerat, indiferent de rezultatele financiare ale întreprinderii.

O întreprindere mult îndatorată va avea cheltuieli financiare mari ceea ce îi influențează profitabilitatea și-i micșorează posibilitățile de autofinanțare.

În acestă situație, întreprinderea va trebui să solicite alte credite pentru a-și acoperi nevoile de finanțare care la rândul lor vor ajuta la creșterea cheltuielilor financiare.

Dacă întreprinderea e rentabilă, adică dacă rata rentabilității e mai mare decât rata dobânzii, se poate și este indicat, apelarea la credite în antiteză cu alternativa de a aștepta să se formeze treptat fonduri proprii pentru finanțarea unui proiect.

Efectul de îndatorare rezultă din compararea rentabilității economice a întreprinderii cu costul capitalului împrumutat.

Există 2 situații:

a) dacă rentabilitatea economică > rata dobânzii rezultă un efect de îndatorare pozitiv (favorabil);

b) dacă rentabilitatea economică < rata dobânzii rezultă un efect de îndatorare negativ (nefavorabil).

Dacă presupunem că rentabilitatea economică este de 16% pe an iar rata dobânzii este de 12% pe an, întreprinderea este interesată să se finanțeze prin credit deoarece realizează un profit de 4% asupra capitalului împrumutat.

Determinarea structurii financiare a întreprinderii presupune studierea influenței a două variabile principale: gradul de risc și rata de rentabilitate. Practicarea unei ponderi mari a capitalului împrumutat crește gradul de risc al firmei, dar previziunea unei rate de rentabilitate mai mare duce la creșterea profiturilor viitoare. Și invers renunțarea la împrumuturi face ca firma să aibă un grad de risc minim, însă în acest caz se vor pierde profituri importante, datorită limitării volumului afacerii și astfel nu se vor realiza obiectivele principale ale gestiunii financiare – maximizarea valorii firmei.

Mărimea absolută a rentabilității este exprimată de profit, iar gradul în care capitalul sau utilizarea resurselor întreprinderii aduc profit, este exprimat în rata rentabilității (indicator al mărimii relative a rentabilității).

Ratele de rentabilitate sunt indicatori sintetici, prin care se masoară sub formă relativă situația profitabilității sau a capacității întreprinderii de a produce profit. Ratele rentabilitătii sunt printre cei mai importanți indicatori, prin care se apreciază eficiența generală a activitătii unei întreprinderi, deoarece reflectă rezultatele obținute ca urmare a trecerii prin toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producție si desfacere.

1) Rata rentabilitatii economice masoara performantele activitătii unei firme, independent de modul de finanțare si de sistemul fiscal. Această rată se poate exprima sub mai multe forme, în funcție de modul de exprimare a indicatorului de efort. Întâlnim astfel:

– rata rentabilității economice a activelor, când indicatorul de efort este reprezentat de activele totale sau cele de exploatare;

– rata rentabilității economice a capitalului investit, când indicatorul de efort este reprezentat de capitalul investit.

Rata rentabilității economice a activelor, se calculează ca raport între rezultatul total al exercițiului sau profitul brut total (Pb) si activul total (At), format din activele imobilizate (Ai) si activele circulante (Ac):

Nivelul său prezintă interes, în primul rând pentru managerii întreprinderii, care apreciază astfel, eficiența cu care sunt utilizate activele disponibile.

2) Rată rentabilității financiare

Rată rentabilității financiare (Rf) exprimă eficientă utilizării capitalului propriu sau permanent al firmei. Din acest considerent, rată rentabilității financiare prezintă o importantă deosebită, în primul rând, pentru acționari, care apreciază, în funcție de nivelul acesteia, dacă investiția lor este justificată și dacă vor continuă să sprijine dezvoltarea firmei prin aportul unor noi capitaluri sau prin renunțarea, pentru o perioada limitată, la o parte din dividendele cuvenite.
Managerii, la rândul lor, vor fi interesați să păstreze un nivel corespunzător al acestei rate, pentru a-și putea păstra pozițiile și a realiza criteriile de performanță ale firmei.
Rată rentabilității financiare este influențată, în mod esențial, de existența a doi factori, și anume:
– folosirea în cadrul structurii de capital a întreprinderii a capitalului împrumutat;
– deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile, prin posibilitatea introducerii acestora pe cheltuielile întreprinderii (drept cheltuieli financiare) și existența efectului de "scut de impozit".
În plus, este necesar că rată rentabilității economice să fie superioară costulului capitalului împrumutat, în caz contrar folosirea capitalurilor împrumutate devenind ineficientă.
În funcție de capitalul utilizat în determinarea acestei rate avem:

– rată rentabilității financiare a capitalului propriu;
– rată rentabilității financiare a capitalului permanent.

a) Rată rentabilității financiare a capitalului propriu se poate calcula prin raportarea profitului net (Pn) la mărimea capitalului propriu, astfel:

Pentru a elimina influența elementelor extraordinare, cu caracter aleatoriu care pot avea uneori o pondere semnificativă, în cadrul profitului net, este necesar că în locul rezultatului net al exercițiului după impozitare (profitului net) să operăm cu rezultatul curent al exercițiului. În vederea folosirii valorilor nete, putem deduce mărimea teoretică a impozitului pe profit aferent acestui rezultat curent.

b) Rata rentabilitatii financiare a capitalurilor permanente se calculeaza pe baza relatiei:

În cadrul analizei, se poate studia si legatura dintre rata rentabilitatii financiare, rata rentabilitatii economice si rata dobânzii, prin intermediul gradului de îndatorare sau a pârghiei financiara si a cotei de impozit pe profit.

2.7 Soldurile intermediare de gestiune

Structura contului de profit și pierdere pe cele trei tipuri de activități permite degajarea unor solduri de acumulări bănești potențiale (marje de acumulare), destinate să îndeplinească o anumită funcție de remunerare a factorilor de producție și de finanțare a activității viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune (SIG). Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă a contului de profit și pierdere pentru a pune în evidență: modul de funcționare și rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producție a exercițiului, valoare adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent și rezultat net al exercițiului.

Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune

Elemente de calcul /Poziția în Contul de Profit și Pierdere

1 Venituri din vânzarea mărfurilor(ct 707)

2 (-) Cheltuieli privind mărfurile(ct 607)

3 Marja comercială (1 -2)

4 (+) Producția vândută(ct 701 – 706 +708)

5 (+) Variația stocurilor(ct 711 +⁄ -)

6 (+) Producția imobilizată (ct 721 + 722)

7 Producția exercițiului (4 +5 + 6)

8 (-) Consumuri intermediare inclusiv cheltuieli provenite de la

terți(gr.60, exclusiv 607, gr.61, gr.62, exclusiv 621)

9 Valoarea adăugată(3+7-8)

10 (+) Venituri din subvenții de exploatare(7411)

11 (-) Cheltuieli cu impozitele și taxele(gr.63)

12 (-) Cheltuieli cu personalul(gr 64 +621)

13 Excedentul (deficitul) brut din exploatare(9+10-11-12)

14 (+) Alte venituri din exploatare și venituri din provizioane

15 (-) Alte cheltuieli din exploatare

16 (-) Cheltuieli cu amortizarea și provizioanele

17 Rezultatul din exploatare(13+14-15-16)

18 (+) Venituri financiare

19 (-) Cheltuieli financiare

20 Rezultatul curent(17+18-19)

21 (+) Venituri extraordinare

22 (-) Cheltuieli extraordinare

23 Rezultatul extraordinar(21-22)

24 Rezultatul brut al exercițiului(20+23)

25 (-) Impozitul pe profit

26 Rezultatul net al exercițiului(24-25)

Așa cum arată Tabloul, soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, etape succesive în formarea rezultatului final. Construcția indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului + marja comerciala) și încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercițiului). Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă de acumulare.

Întocmirea tabloului soldurilor intermediare de gestiune are ca scop:

– aprecierea creșterii bogăției, generate de activitatea întreprinderii;

– descrierea repartizării bogăției create de întreprindere între: salariați și organismele sociale, stat, acționari, întreprindere;

– înțelegerea formării rezultatului net;

– studiul structurii activității cu ajutorul unor rate care permit analiza evoluției în timp a acesteia (de exemplu, rata marjei comerciale, rata valorii adăugate, ponderea exportului etc.);

– studiul mijloacelor de exploatare, folosind rate precum randamentul forței de muncă, randamentul echipamentului industrial etc.;

– analiza rentabilității;

– analiza evoluției în timp prin calcularea variației procentuale a principalelor solduri intermediare de gestiune, identificarea cauzelor acestor variații și stabilirea, dacă este cazul, de măsuri corectoare.

Marja comercială (Mc) este primul sold intermediar de gestiune și se referă la activitatea comercială desfășurată de agentul economic, de distribuție sau la partea pur comercială a întreprinderilor producătoare. Pentru întreprinderile de distribuție (comerciale) aceasta este un indicator esențial și devine mai semnificativă ca informație în activitatea de analiză și gestionare cu cât ea este determinată mai detaliat, respectiv pe produse sau grupe de produse. Este denumită și marjă brută și se exprimă adesea ca procent din cifra de afaceri (volumul vânzărilor).

Producția exercițiului (Qe) este un indicator care se aplică în special în cazul întreprinderilor industriale. Include valoarea bunurilor și serviciilor „fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producția exercițiului va cuprinde trei elemente: producția vândută, producția stocată (variația stocurilor) și producția imobilizată.

Nefiind un sold intermediar de gestiune, ci un post al contului de rezultate, cifra de afaceri reprezintă un indicator global al vânzărilor, din activitatea de distribuție și cea de producție (obținut prin însumarea vânzărilor de mărfuri și a producției vândute).

Valoarea adăugată (Va) exprimă crearea sau creșterea de valoare adusă de întreprindere bunurilor și serviciilor provenite de la terți. Acest sold intermediar de gestiune este o valoare adăugată brută ce realizează joncțiunea dintre micro și macroeconomic.

Valoarea adăugată permite compararea întreprinderilor pentru a măsura mai bine contribuția lor în cadrul aceluiași sector de activitate. Agentul economic care înregistrează o mărime superioară a valorii adăugate aduce implicit și o contribuție mai importantă.

La nivel microeconomic, valoarea adăugată este un indicator ce permite măsurarea puterii economice a întreprinderii, ce se poate determina prin două procedee:

– ca diferență între producția globală a exercițiului (obținută prin raportarea marjei comerciale la producția exercițiului) și consumurile de bunuri și servicii furnizate la terți pentru

producția respectivă.

– prin adiționarea diverselor elemente ce compun valoarea adăugată respectiv remunerațiile tuturor factorilor de producție, inclusiv a statului, cât și autofinanțarea întreprinderii, respectiv, cheltuielile de personal, cheltuieli financiare, impozitele, taxele și vărsămintele asimilate, legate de activitatea întreprinderii, cheltuielile cu amortismentele, impozitul pe profit, partea de rezultat trecut la rezerve, alte elemente de valoare adăugată.

Marja de acumulare bănească (Va) prezintă un interes aparte în analiza financiară pentru că:

• realizează legătura între nivelul micro și macroeconomic.

• reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al întreprinderii la realizarea producției sale. Valoarea adăugată este un indicator mai sintetic decât cifra de afaceri, care evidențiază performanța comercială a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de vânzare și producție. Valoarea adăugată este indicatorul care măsoară aportul specific al întreprinderii la realizarea producției sale.

• măsoară gradul de integrare al întreprinderii, prin raportul valoare adăugată / producție (CA).

Cu cat rezultatul raportului este mai mare, cu atât mai mult întreprinderea este integrata, adică își poate asigura ea însăși, un număr mare de faze de fabricație, mergând de la materiile prime la elaborarea produselor finite, fără a recurge la serviciile altor întreprinderi.

• evidențiază structura exploatării, prin intermediul ratelor de repartizare a valorii adăugate. Raportând remunerarea fiecărui participant la valoarea adăugată se poate face o evaluare a distribuției veniturilor globale către partenerii întreprinderii.

• reflectă gradul de utilizare al factorilor de producție.

Excedentul brut al exploatării (EBE) corespunde rezultatului economic al întreprinderii generat de operațiile de exploatare independent de politica financiară, politica de amortizare și de provizioane constituite, fapt ce determină să fie considerat ca indicator esențial în analizele de gestiune și în efectuarea analizelor comparative între întreprinderi.

Rolul excedentului brut al exploatării, poate fi urmărit sub trei aspecte:

1) – este o măsură a performanțelor economice ale întreprinderii. Un EBE suficient de mare va permite întreprinderii reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite și asigurarea finanțării sale care antrenează cheltuieli financiare, iar diferența va fi distribuită statului (impozit pe profit), acționarilor (dividende) si/sau conservată prin autofinanțare.

2) – EBE este independent de politica financiară (nu este influențat de venituri și cheltuieli financiare), de politica de investiții (nu ține cont de deciziile întreprinderii privind modalitățile de calcul a amortizării), de politica de individ (deciziile întreprinderii privind repartizarea profitului net), de politica fiscală și de elementele excepționale (nu ia în calcul impozitul pe profit și rezultatul excepțional), care se pot schimba în timp și pot să difere de la o întreprindere la alta.

3) – EBE reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere.

EBE constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale ale întreprinderii, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.

Notă: Acest indicator este foarte în vogă în mediile de afaceri pentru comparații în ceea ce privește performanța de exploatare a întreprinderii însă acest lucru nu trebuie să dispenseze pe analistul financiar de efectuarea unui studiu aprofundat al politicii sale de îndatorare și al al aptitudinii de a contribui la finanțarea peopriilor lor proiecte de investiții.

Rezultatul exploatării (Re) evaluează rentabilitatea economică a unei întreprinderi și corespunde activității normale și curente a întreprinderii, inclusiv operațiunile efectuate în exercițiile anterioare dar aferente exercițiului curent. Nu este luată în calcul activitatea corespunzătoare operațiilor financiare și extraordinare.

Acest rezultat este utilizat în compararea performanțelor întreprinderilor ce au politici

financiare diferite.

Există două modalități de calcul:

– ca diferență dintre totalul veniturilor din exploatare (Ve) și totalul cheltuielilor din exploatare (Che)

Re = Ve – Che

– pornind de la mărimea EBE și are relația

Re = EBE – (Amp +Ache) + (Ave + Vpr), unde

Amp – amortizări și provizioane

Ache – alte cheltuieli din exploatare

Ave – alte venituri din exploatare

Vpr – venituri din provizioane privind exploatarea

Prin prima relație de calcul se fundamentează strategii și politici pe care le adoptă managementul întreprinderii pentru a ameliora rezultatul său. Variantele posibile sunt: majorarea veniturile sau diminuarea cheltuielilor, în condițiile menținerii constante a celuilalt factor; sporirea ambelor componente cu respectarea restricției ca ritmul creșterii veniturilor să devanseze ritmul de creștere al cheltuielilor.

Rezultatul curent(Rc) reprezintă rezultatul tuturor operațiilor curente, obișnuite ale întreprinderii, fiind determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât și de cel al activității financiare, permițând și aprecierea impactul politii financiare a întreprinderii asupra rentabilității.

Deoarece nu este influențat de elemente extraordinare, acest sold permite analiza dinamicii rezultatului curent al întreprinderii pe mai multe exerciții financiare.

Rezultatul extraordinar sintetizează rezultatul concretizat în profit sau pierderi a unor operații de gestiune sau capital cu caracter excepțional și se calculează astfel :

Rezultatul = Veniturile – Cheltuielile

extraordinar extraordinare extraordinare

Mărimea rezultatului excepțional constituie o informație importantă, în special pentru potențialii investitori.

Rezultatul net al exercițiului (Rn) exprimă, în mărimi absolute, rentabilitatea netă sau pierderile aferente activității întreprinderii, după deducerea din veniturile totale a cheltuielilor totale și a impozitului pe profit.

• Rezultatul curent (+/−)

• Rezultatul extraordinar (+/−)

− Cheltuieli cu impozitul de profit (ct. 691)

= Rezultatul net al exercițiului (+/−)

Rezultatul net al exercițiului este rezultatul care urmează să fie supus deciziei de repartizare de către adunarea generală a acționarilor sau asociaților, după caz.

Pe baza rezultatului net se determină două solduri „reziduale”: capacitatea de autofinanțare (CAF) și autofinanțarea (AF).

Capacitatea de autofinanțare (sursă internă de finanțare a dezvoltării) a întreprinderii reprezintă surplusul monetar generat de activitatea acesteia și reflectă potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa internă de finanțare generată din activitatea industrială și comercială a acesteia.

Destinația sa este să asigure:

finanțarea unor nevoi ale gestiunii curente;

cresterea fondului de rulment;

finanțarea totală sau partială a noilor investiții;

rambursarea împrumuturilor contractate;

remunerarea capitalurilor investite.

Ea aduce o contribuție esențială la variația (creșterea) fondului de rulment global și se poate calcula în două moduri:

plecând de la excedentul brut din exploatare (metoda substractivă) care se corectează cu veniturile încasabile și cheltuielile plătibile exceptând acele elemente care deși determină variații contabile nu provoacă mișcări financiare;

plecând de la profitul net (metoda aditivă) informând asupra utilizării acesteia: pentru acoperirea pierderilor probabile și a riscurilor (provizioane), finanțarea creșterii (rezultatul pus în rezervă), …în principiu adunând acele elemente care au constituit excepții la prima metoda de determinare:

Diferența dintre cei doi indicatori EBE și CAF derivă din faptul că EBE reprezintă un surplus monetar potențial din activitatea de exploatare în timp ce CAF se referă la activitatea globală a întreprinderii.

Pe baza capacității de autofinanțare, se pot stabili o serie de indicatori utili în aprecierea independenței financiare a întreprinderii:

a) Capacitatea potențială de rambursare a cheltuielilor financiare care reflectă numarul de ani necesari pentru a asigura rambursarea cheltuielilor financiare, pe baza capacității de autofinanțare anuale degajate de întreprindere.

b) Rata de finanțare a investițiilor anuale reflectă proporția în care întreprinderea poate asigura finanțarea investițiilor anuale pe seama CAF, în situația în care întreaga suma ar fi alocată în acest scop.

c) Rata de acoperire a excedentului brut reflectă participarea fluxului potențial de lichidități, din activitatea de exploatare, la formarea fluxului total de disponibilități al întreprinderii

d) Rata de acoperire a rezultatului exercițiului se determină ca raport între capacitatea de autofinanțare și rezultatul exercițiului astfel:

Rezultatul exercițiului luat în calculul capacității de autofinanțare nu este în totalitate disponibil pentru autofinanțare. De aceea, se poate afirma că autofinanțarea reală reprezintă acea parte din capacitatea de autofinanțare rămasă disponibilă, după distribuirea dividendelor. Aceasta pune în evidență aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanța, după deducerea remunerării acționarilor:

Autofinanțarea = CAF – Dividende distribuite

Autofinanțarea constituie o sursă internă destinată acoperirii nevoilor de finanțare ale exercițiului viitor, expresie a bogăției create de întreprindere. Ea este determinată de creșterea surselor obținute din propria activitate a întreprinderii și care vor rămâne în mod permanent la dispoziția acesteia pentru finanțarea activității viitoare.

În analiza autofinanțării distingem trei trepte: minimă, de menținere și de dezvoltare.

Autofinanțarea minimă cuprinde suma amortizării și are rolul de a permite menținerea capacității întreprinderii. Datorită inflației și evoluției tehnologice, autofinanțarea minimă nu este suficientă pentru reînnoirea imobilizărilor necesare, păstrării capacităților de producție existente;

Autofinanțarea de menținere include sursele care vor asigura în viitor acoperirea cheltuielilor necesare menținerii potențialului productiv și, respectiv, pentru reînnoirea imobilizărilor și acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele izvoare de formare ale autofinanțării de menținere sunt: amortizările normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizărilor) și provizioanele;

Autofinanțarea de dezvoltare cuprinde, pe lângă cea de menținere, o parte din rezultatul exercițiului, astfel încât să permită modernizarea și creșterea capacităților de producție.

Importanța autofinanțării poate fi argumentată printr-o serie de avantaje pe care aceasta le oferă întreprinderii:

– reprezintă o sursă independentă și stabilă, respectiv un mijloc sigur de finanțare în anumite situații conjuncturale nefavorabile pentru întreprindere;

– conferă întreprinderii libertatea de acțiune, prin aceea că autonomia financiară dobandită prin autofinanțare îi îngăduie acesteia independența de gestionare față de organismele financiare și de credit;

– este indispensabilă pentru finanțarea investițiilor (de menținere, de înlocuire, de creștere), cu condiția realizării unor investiții utile și nu de irosire a resurselor;

– permite franarea îndatorării și, implicit, reducerea cheltuielilor financiare;

– constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura randamentul capitalurilor proprii, respectiv rentabilitatea financiară;

– reprezintă premisa deschiderii accesului pe piața de capital și în atragerea de capital extern.

Prin dimensiunea sa, autofinanțarea degajată de întreprindere joacă un puternic rol de semnalizator al performanțelor întreprinderii, sugerând potențialilor investitori capacitatea acesteia de a utiliza eficient capitalurile încredințate și de a asigura o remunerare atrăgătoare. Pentru creditori mărimea absolută și relativă a autofinanțării certifică atât capacitatea de rambursare de către întreprindere a sumelor împrumutate cât și nivelul riscului de neplată.

2.8 Solvabilitatea întreprinderii

În general, solvabilitatea reprezintă capacitatea unei persoane fizice sau juridice de a stinge la scadență obligațiile față de creditorii săi”, referindu-se în mod deosebit la obligațiile pe termen mediu și lung.

Analiza solvabilității întreprinderii urmărește capacitatea acesteia de a-și achita obligațiile totale din resurse totale. Pa baza acestui indicator se poate evalua riscul incapacității de plată pe termen lung (insolvabilitatea sau risc de faliment).

Așa cum se arată în literatura de specialitate falimentul este consecința unui grad ridicat de îndatorare și a unui grad de solvabilitate relativ redus depinzând de o serie de factori specifici întreprinderii, sectorului de activitate în care aceasta funcționează, mediului economic, ce pot aduce întreprinderea în stare de dificultate din punct de vedere economic, financiar, juridic si social-politic, obligând-o să intre în procedură de reorganizare judiciară.

Din acest punct de vedere în aprecierea solvabilității se utilizează mai multe rate din structura pasivului ce caracterizează autonomia financiară și îndatorarea întreprinderii

Se adaugă acestora următoarele rate:

Capacitatea de rambursare a datoriilor(Crd) care arată măsura în care sursele potențiale de autofinanțare degajate din activitatea întreprinderii pot acoperi datoriile totale.

Crd =

Nivelul optim se consideră a fi de 1,00 însă doar sub nivelul minim acceptabil de 0,33 întrepriderea se află în pericolul incapacității de plată.

Capacitatea de rambursare a datoriilor cuprinde capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) și capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd).

Capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) arată măsura în care sursele potențiale de autofinanțare degajate din activitatea de exploatare a întreprinderii pot să acopere datoriile totale ale acesteia.

Cbrd =

Capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd) arată măsura în care autofinanțarea netă poate acoperi datoriile totale ale întreprinderii. Practic, arată un raport între sursele proprii și cele împrumutate sau atrase.

Cnrd =

Rata cheltuielilor financiare () arată măsura în care cheltuielile financiare consumă numerar din acumulăriile brute ale activității de exploatare.

= Cheltuieli financiare / Excedent brut din exploatare

Nivelul maxim acceptabil în raport cu EBE este de 0,6, depășirea acestuia fiind un semnal că întreprinderea nu poate suporta costul îndatorării și riscă pe termen lung să devină insolvabilă.

În raport cu Cifra de afaceri, pentru ca întreprinderea să nu se expună riscului de insolvabilitate, literatura de specialitate recomandă o valoare de maxim 0,03 (3% din cifra de afaceri).

Se consideră, de asemeni, că întreprinderea este solvabilă în măsura în care activul real este suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor. Sunt operaționale în acest caz următoarele relații:

Rata solvabilității generale

Rata solvabilității generală (Rsg) arată măsura în care activele totale ale întreprinderii pot acoperi datoriile totale ale acesteia. Practic arată măsura în care datoriile pot fi acoperite pe seama activelor.

Rsg =

Nivelul minim acceptabil este de 1,66, însă valoarea normală ar fi de cel puțin 2,00.

Raportul de solvabilitate generală (Rsg) mai arată ponderea activului contabil net (negrevat de datorii – capital propriu) în total activ.

Rsg =

În cazul acestui indicator nivelul normal este de cel puțin 50% , însă se acceptă un nivel minim de 35%.

În acest caz, capitalul propriu (activul contabil net) constituie o garanție a solvabilității întreprinderii, un nivel ridicat al acestuia permitând întreprinderii să aibă acces la împrumuturi.

Rata solvabilității financiare

Rata de solvabilitate financiară (Rsf) arată măsura în care activele totale ale întreprinderii pot acoperi datoriile financiare totale.

Rsf =

Pentru a se situa în afara pericolului incapacității de plată, întreprinderea trebuie să inregistreze un nivel minim acceptabil de 2,00

Pentru ca întreprinderea să fie într-o situație satisfăcătoare nu este suficient ca ea să-și poată achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadența convenită, adică să posede suficiente lichidități pentru a respecta scadențele.

2.9 Lichiditatea intreprinderii

Analiza lichidității unei companii reprezintă o modalitate de a testa capacitatea companiei de a face față obligațiilor sale pe termen scurt. Aceasta implica activele lichide ale afacerii care reprezintă acele active care pot fi convertite rapid în numerar, în ipoteza în care acestea formează o asigurare față de risc.

a) Lichiditatea curentă sau globală

– rata curentă este un indicator des utilizat în testarea lichidității unei companii, care reflectă raportul dintre activele circulante disponibile (concretizate în stocuri, creanțe, investiții pe termen scurt, disponibilități bănești) și datoriile curente.

Formula: Lichiditatea globală = active circulante / datorii curente

Teoretic, cu cât este mai mare valoarea acestui raport, cu atât mai protejată este poziția creditorilor companiei. O valoare ridicată a acestui indicator ar oferi o mult mai mare protecție împotriva pierderilor potențiale, ce s-ar datora falimentului afacerii. Un excedent semnificativ al activelor curente față de datoriile curente ar putea fi considerat un mijloc de protecție, în condițiile în care stocurile ar trebui lichidate rapid, iar la colectarea creanțelor s-ar înregistra pierderi sau probleme de recuperare.

Privită dintr-un alt unghi, o rată de lichiditate excesiv de mare ar putea să semnaleze un management defectuos. Această rată ridicată ar putea indica nivele excesive ale numerarului, stocuri supradimensionate devenite inutile, comparative cu nevoile curente, și un management slab al creditului comercial acordat. În același timp, compania s-ar putea să nu profite din plin de capacitatea sa de îndatorare comercială pe termen scurt. 

Interval de siguranță:

Practica sugerează că un nivel de 2:1 este potrivită pentru majoritatea afacerilor, deoarece aceasta proporție ar asigura acoperirea tuturor datoriilor curente prin activele circulante de cel puțin o dată. Problema legată de acest concept este aceea că rata curentă măsoară practic condițiile statice ale activității și evaluează capacitatea companiei de acoperire a datoriilor curente ca si când ar fi în pragul lichidării. Această rată nu reflectă dinamica implicată de principiul continuității activității, care ar trebui să fie o prioritate a managementului. Cu toate acestea există ramuri pentru care o valoare mai mică decât 1 a acestui indicator este considerată acceptabilă.

b) Lichiditatea restrânsă

– un test și mai restrâns al lichidității, cu toate că este tot de natura statică , este lichiditatea intermediară sau redusă, care se calculează utilizând doar o parte a activelor circulante   numerar, echivalente de numerar și creanțe – care sunt raportate la nivelul datoriilor curente. Este evident faptul că mijloacele bănești, precum și creanțele sunt mai ușor disponibile pentru stingerea datoriilor decât o unitatea de stocuri de orice tip. 

Formula: Lichiditatea restrânsă = (active circulante – dtocuri ) /datorii curente

Conceptul cheie în acest caz este testarea gradului de colectare a datoriilor curente în cazul unei crize majore, presupunând că stocurile deținute de compania creditată nu au nici o valoare. Ca indicii drastice ale capacității de plată în fața unei crize de proporții, atât lichiditatea curentă, cât și lichiditatea redusă.

Interval de siguranță:

Valoarea acestei rate se considera normală, potrivit uzanțelor internaționale, dacă este de 0,8 și 1.

c) Lichiditatea imediată

– reflectă posibilitatea achitării datoriilor pe termen scurt pe seama numerarului aflat în casierie, a disponibilităților bancare și a plasamentelor de scurtă durată.

 Formula: Lichiditatea imediată = active de trezorerie / datorii curente

Acest indicator este unul dintre cele mai stricte și conservatoare din cele trei rapoarte de lichiditate pe termen scurt. Lichiditatea rapidă are în vedere doar acele active care pot fi convertite cel mai ușor în lichidități, excluzând stocurile și creanțele.

Foarte puține companii vor avea destui bani și echivalente de numerar pentru a acoperi integral datoriile curente, care nu este neapărat un lucru rău, astfel încât nu este indicată concentrarea pe acest raport ca fiind de 1:1.

Acest indicator este rar utilizat în raportarea financiară sau de către analiști în analiza fundamentală a unei societăți. Nu este realist pentru o companie să mențină premeditat un nivel ridicat de active în numerar pentru a acoperii datoriile curente. Motivul fiind că aceasta este văzută ca o utilizare slabă a activelor, în sensul că nu este relevant ca o companie să dețină sume mari de bani în bilanț în timp ce acestea ar putea fi returnate acționarilor sau să fie utilizați în altă parte pentru a genera profituri mai mari. Deși oferă o perspectivă interesantă de lichiditate, utilitatea acestui indicator este limitată.

Interval de siguranță:

Se considera că nivelul acestei rate este normal între 0,2 și 0,3. Acest indicator poate fi manipulat destul de ușor. Trebuie corelat cu celelalte rate de lichiditate.

3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR ȘI A STRUCTURII FINANCIARE PE EXEMPLUL SC GEOSTAR TRANS SRL (studiu de caz)

3.1 Prezentare generală a S.C. GEOSTAR TRANS S.R.L.

3.1.1 Datele de identificare ale societății

Numele firmei: S.C. GEOSTAR TRANS S.R.L.

Sediul firmei (adresa, telefon, fax): Târgoviște, str. Plt. Ditescu Stan, nr 1-3, etaj 3

Cod fiscal : R14465251

Numărul și data înregistrări la Oficiul Registrului Comerțului : J15/78/2002

Forma juridică de constituire : Societate comercială cu răspundere limitată

Activitate principală : Cod CAEN 6820 : închirierea și subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate

3.1.2 Scurt istoric

Societatea a fost înființată în 2002 având ca obiect de activitate închirierea și subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate. Compania este în totalitate o companie cu capital românesc. Capitalul subscris și vărsat este de 286 600 de lei ,împărțit în 28 660 de acțiuni. Acționariatul fiind compus din 2 persoane fizice conform actului constitutiv al societății :

Șăulean Arghir, cetățean roman ce deține 50% din capitalul social

Beju George, cetățean roman ce deține 50% din capitalul social care este și administrator al societății.

La firma S.C. GEOSTAR TRANS S.R.L. sunt angajate 4 persoane cu contract de muncă. In anul 2011 au fost angajați 5 salariati, iar in anul 2012 si 2013 fiind angajați 4.

3.1.3 Concurența

La nivel local concurenta este puternică, fiind formată din societăți ce au ca obiect de activitate închirierea și subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate. Principalii concurenți din acest domeniu sunt:

Mondial – principalul concurent, având un spațiu modern amplasat în central orașului, dar cu mai puține spații de închiriat

Muntenia – construcție amplasată în central orașului, dar cu o suprafață mai mică de închiriat

Pavcom – clădire amplasată într-un cartier marginal, dar cu o suprafață mai mare de închiriat

Merloni – spațiu aflat în zona pieței, dar cu o suprafață mai mică

Alte societăți ce dețin spații mici

În ceea ce privește marii concurenți de pe piață, amplasarea spațiilor firmei este una comparabilă, depășind cu mult amplasarea micilor societăți. Principalul avantaj al companiei este complexul situat în centrul vechi al orașului (având un vad comercial mare), construcția este nouă cu o suprafață de închiriat mai mare decât a principalilor concurenți din zonă.

GEOSTAR TRANS practica tarife mai mici decât principalii concurenți, și își susține imaginea prin manifestări media (reclamă, sponsorizări etc.).

În aceste condiții GEOSTAR TRANS își conservă poziția de firma serioasă care urmărește satisfacerea tuturor clienților săi.

3.1.4 Piața

O dată cu scăderea accentuată a economiei datorată crizei economice, a apărut o scădere semnificativă a cererii de închiriere a spațiilor comerciale sau de birouri. Oferta fiind mare, compania a trebuit să se adapteze condițiilor de piață și a reușit acest lucru datorită practicării unor tarife mai mici, dar și datorită seriozității cu care își tratează clienții.

3.1.5 Situația Furnizorilor

3.1.6 Situatia Clientilor

3.2 Situația economico financiară

3.2.1 Evoluția și analiza productivității muncii (lei/muncitor) – lei –

Din analiza datelor prezentate se observă o creștere a Productivității medii anuale a muncii , atât în perioada 2015-2014, cu 61.117 lei/ sal, diferit de perioada 2013-2014 când firmă pe fondul recesiunii și a scăderii simțită pe piața imobiliară a înregistrat o scădere de 176.106 lei/sal.

Aprofundând analiza pe factori direcți, numărul mediu de zile a rămas constant pe parcursul celor trei ani analizați acesta nu a influențat evoluția productivității medii anuale.În ceea ce privește productivitatea medie zilnică, aceasta a determinat o scădere a factorului analizat în perioada 2013-2014 cu 176.106 lei/ sal și o creștere a acestuia cu 61.117 lei/ sal în perioada 2014-2015. Această situație se datorează, în principal modificării productivității medii orare în sens negativ, cât și pozitiv astfel: în perioada 2013-2014 productivitatea medie anuală a muncii a scăzut cu 176.106 lei/sal, iar în exercițiul 2012-2013 a crescut cu 61.117 lei/sal.

Scăderea productivității medii anuale a muncii a fost determinate, în principal de perioada de recesiune prin care a trecut tara noastră în 2011-2012. Această situație s-a ameliorat în exercițiul următor, întrucât în această perioadă s-a observat o calmare a pieței imobiliare.

Principalele măsuri pentru a crește productivitatea medii anuală a muncii sunt:

O mai bună utilizare a fondului de timp de muncă ;

Sporirea gradului de calificare a angajaților ;

Dezvoltarea unei politici de motivare a salariaților.

– lei –

3.2.2 Elemente patrimoniale de activ

Terenuri (2111) – lei –

Constructii (212) – lei –

Atât spațiile comerciale cât și spațiile de birouri sunt amplasate în zona centrală a orașului, cu trafic pietonal intens. Clădirile sunt construcții relativ noi cu un design modern și acces la grup sanitar. Spațiile sunt dotate cu mobilier nou și aer condiționat, iar spațiile de birouri au acces la internet.

Spațiile au o suprafață cuprinsă între 20 metri pătrați și 500 metri pătrați.

Chiria este cuprinsă între 100 de euro și 8000 de euro pe lună.

Mijloace de transport (2133) – lei –

3.3 Analiza indicatorilor

3.3.1 Fondul de rulment

Pentru asigurarea echilibrului financiar a unei întreprinderi este necesar ca utilizările durabile (imobilizările) să fie acoperite din resurse permanente, iar dacă rămâne un surplus în urma ciclului de finanțare al investițiilor în imobilizări (C perm > Ai), acest surplus poate fi folosit pentru finanțarea activelor circulante, surplus denumit fond de rulment.

Deci, fondul de rulment se determină prin calcul ca diferență dintre capitalurile permanente și activele imobilizate.

FR = C perm – Ai (I)

Acest fond de rulment este destinat să acopere nevoile ciclice, reînnoibile permanent din cadrul ciclului de exploatare.

Creanțele și stocurile se reînnoiesc permanent, de aceea există o nevoie permanentă de finanțare a lor dintr-o resursă stabilă.

FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt (II)

Fondul de rulment este expresia echilibrului financiar pe termen lung (între capitalul permanent și activele imobilizate), care contribuie și la menținerea echilibrului financiar pe termen scurt, la reducerea gradului de îndatorare și la sporirea siguranței întreprinderii.

Schematic putem exprima mărimea FR pornind de la prezentarea bilanțului prin marile lui părți:

– lei –

FR13 = CP – Ai = 3.438.338 – 5.339.657 = -1.901.319 lei

FR14 = CP – Ai = 3.401.059 – 6.187.527 = -2.786.468 lei

FR15 = CP – Ai = 4.097.821 – 6.722.374 = -2.624.553 lei

FR = FR13 – FR14 = -1.901.319 -(-2.786.468) = -885.149 lei

FR = FR14 – FR15 = -2.624.553 -(-2.786.468) = -161.915 lei

Determinarea fondului de rulment

– lei –

FR aferent anului 2015 reflectă o situație nefavorabilă în ceea ce priveste solvabilitatea întreprinderii, ceea ce înseamnă că un procent din imobilizări sunt finanțate din datoriile curente adică este semnalată o incapacitate a resusrselor permanente pentru finanțarea necesarului permanent.

Cauzele acestui rezultat pot fi:

– creșterea activului imobilizat net ca urmare a investițiilor

– scăderea capitalului permanent ca urmare a rambursării împrumuturilor sau diminuarea capitalului propriu

3.3.2 Nevoia de fond de rulment

Nevoia de fond de rulment este expresia realizării echilibrului financiar pe termen scurt, respectiv a echilibrului dintre necesarul și resursele de capitaluri temporare, reinnoibile permanent.

NFR = (STOCURI – CREANTE) – DATORII EXPLOATARE (I)

NFR13 = (1.644 + 482.386) – 2.901.124 = -2.417.094 lei

NFR14 = (1.644 + 786.812) – 3.646.810 = -2.858.354 lei

NFR15 = (62.689 + 501.769) – 3.610.946 = -3.046.489 lei

NFR = NFR13 – NFR14 = -2.417.094 – (-2.858.354) = – 441.260 lei

NFR = NFR14 – NFR15 = -3.046.489 – (-2.858.354) = – 188.135 lei

NFR = (Active circulante – Trezorerie) – Datorii curente (II)

– lei –

Nevoia de fond de rulment a înregistrat în 2015 o valoare negativă de -188.135 Se observă că NFR < FR, ceea ce semnifica un surplus de resurse temporare în raport cu nevoile corespunzatoare de capitaluri circulante.

3.3.3 Evoluția cifrei de afaceri

-lei –

Din anul 2013 până în anul 2015 cifra de afaceri prezintă un ritm mediu de creștere pe an de 0.69, având un indice al creșterii supraunitar în anii 2013 și 2015 și un indice subunitar în 2014, ceea ce indică o fluctuație în valoare absolută a acesteia, se poate observa că efectele crizei financiare au afectat societatea dar aceasta s-a menținut pe un trend pozitiv dând semne de recuperare a trendului pierdut în 2014.

3.3.4 Analiza lichidității

Pe fondul creșterii soldurilor conturilor bancare și a contului clienți ,valoarea ratei de lichiditate generală se depreciază în ultimii 2 ani. Această rată reflecta capacitatea de plată a ciclului de exploatare, posibilitatea elementelor patrimoniale curente de a se transforma în lichidități pe termen scurt pentru a onora obligațiile de plată. Totuși, ar trebui să ținem cont că acele creșteri de solduri (clienți și banca) sunt rezultate din neplata furnizorilor și din credite bancare pe termen lung.Se apreciază că valoarea ratei de lichiditate restrânsă este favorabilă. Rata exprima capacitatea întreprinderii de a își onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități.Valoarea ratei de lichiditate imediată se apreciază a fi subunitara. Această rată caracterizează capacitatea de plată instantanee a datoriilor, ținând cont de disponibilitățile existente.Se apreciază că valoarea ratei solvabilității este relativ favorabilă. Rata exprima capacitatea firmei de a își achita la scadență obligațiile bănești, atât cele imediate, cât și cele îndepărtate.

3.3.5 Situația netă – lei –

Componentele trezoreriei sunt legate de operațiunile financiare pe termen scurt realizate de întreprindere. Utilizările de trezorerie sunt formate din disponibilități (în bancă și în casă), iar resursele de trezorerie sunt reprezentate de mijloacele de finanțare pe termen scurt pe care întreprinderea le solicită băncilor și altor parteneri financiari.

Confruntarea între utilizările trezoreriei și resursele de trezorerie permite caracterizarea situației trezoreriei sau trezoreria netă.

– lei –

3.3.6 Corelația fond de rulment – necesar fond de rulment, trezorerie netă

– lei –

În perioada 2013-2015, fondul de rulment al societății a scăzut, ajungând de la -3.058.340 RON în 2013 , la -4.180.430 în 2013, respectiv la -4.989.274 în 2014. Aceasta scădere se datorează scăderii capitalurilor permanente și o creștere a nivelului activelor imobilizate, ceea ce pe termen lung, va determina o îmbunătățire a situației financiare a companiei datorită rezultatelor financiare pozitive degajate de investiție.

Un fond de rulment negativ (FR < 0) va indica un deficit de resurse permanente care poate fi acoperit pe seama creditelor bancare pe termen mediu și lung, fiind momentul în care întreprinderea va putea stabili raporturi financiare cu banca sa, după o analiză prealabilă a surselor proprii de finanțare disponibile și a costului surselor împrumutate.

Nevoia de fond de rulment este negativă, situație în care se înregistrează un excedent de surse temporare care va finanța fie fondul de rulment, fie trezoreria, fiind rezultatul contractării unor datorii cu termen de plată mai relaxate sau a creșterii duratei de rotație a stocurilor și creanțelor.

Trezoreria netă a companiei este constant pozitivă dar comparând anii analizați se constată o scădere de la 515.775 lei în 2013 la 421.935 în 2015.

O diminuare a trezoreriei nete este rezultatul creșterii volumului împrumutului pe termen scurt și al diminuării disponibilităților. Creditele bancare pe termen scurt ținând cont de costul acestora sunt utilizate pentru finanțare nevoii de active circulante respectând regulă de finanțare potrivit căreia la nevoi cu termene de lichiditate sub un an se alocă surse de finanțare cu termene de exigibilitate sub un an.

Mărimea relativă a NFR arata ,deasemenea, nevoia crescândă de capital a companiei.

3.3.7 Viteza de rotație a activelor circulante – lei –

Din anul 2013 și până în 2015 se constată o scădere a numărului de rotații a activelor circulante, acest lucru având o influență asupra duratei în zile a unei rotații, de la 224 de zile cât era în 2013 ajungându-se la 275 de zile în 2014, respectiv la 310 în 2015. Pe parcursul perioadei activele circulante au avut o fluctuație, ca și cifra de afaceri.

3.3.8 Viteza de rotație a capitalurilor – lei –

Numărul de rotații a capitalurilor a avut un trend crescător pe parcursul perioadei analizate, de la 0,9 ajungând în anul 2014 la 1,495 și la 2,318 în anul 2015, acest lucru datorându-se creșterii în fiecare an a capitalurilor proprii. Durata în zile a unei rotații a scăzut de la 400 în anul 2013, la 240 în 2014, ajungându-se la 155 în anul 2015.

DIAGNOSTICUL RENTABILITĂȚII – lei –

3.3.9 Rentabilitatea economică – lei –

3.3.10 Rentabilitatea financiară – lei –

3.3.11 Rentabilitatea comercială – lei –

3.3.12 Rentabilitatea resurselor consumate – lei –

În anul 2014 se remarcă o scădere a ratei rentabilității economice. Aceasta scădere se datorează diminuării profitului din exploatare, deși activitatea economică (active imobilizate + active circulante) a înregistrat o creștere, aceasta fiind nesemnificativă față de diminuarea profitului, dar în anul 2015 s-a înregistrat o creștere atât a rentabilității economice cât și a profitului brut.

În ceea ce privește rentabilitatea financiară, se poate observa o diminuare a acesteia în anul 2014 relativ mare. Această diminuare se datorează scăderii profitului net cu 71 % față de anul 2013. Rata rentabilității resurselor consumate a avut o evoluție negativă în anul 2014. Totuși, această rată este mică datorită majorării cheltuielilor de exploatare și scăderii rezultatului din exploatare, ceea ce afectează rata rentabilității resurselor consumate în sensul scăderii acesteia. În anul 2015 lucrurile revenind la normal.

Anul 2013 a fost unul foarte bun din punct de vedere al ratelor de rentabilitate. Putem observa o creștere semnificativă a acestora în acest an. În anul 2014, este îngrijorătoare tendința de reducere a valorii unor rate de rentabilitate. În anul 2015 ratele de rentabilitate au crescut, dar n au ajuns la valorile din anul 2013.

3.3.13 Analiza rezultatului din exploatare

Creșterea indicatorilor: venituri din exploatare, cheltuieli pentru exploatare sunt determinate de creșterea cu 19.654 lei a cifrei de afaceri înregistrate în 2015.

Cifra de afaceri este determinată în procent de 100% din prestări servicii – chirii.

Analizând în structură principalele grupe de cheltuieli se observă o scădere a cheltuielilor materiale, salariale și o creștere a cheltuielilor financiare, a amortizării și a altor cheltuieli de exploatare.

– lei –

– lei –

Se constată o reducere foarte mare a cheltuielilor materiale care a condus la creșterea rezultatului din exploatare.

3.3.14 Analiza rezultatului financiar

– lei –

– lei –

Veniturile financiare au înregistrat o scădere, aceasta fiind cauzată de reducerea veniturilor din dobânzi (de la 13.796 lei la 2.295 lei ăn 2015). Cheltuielile financiare au înregistrat în anul 2015 o creștere de 6.556 lei față de anul 2014 (de la 50.726 lei la 57.282 lei), datorată creșterii cheltuielilor cu dobânzile bancare.

3.3.15 Analiza rezultatului curent al exercitiului

Rezultatul curent al exercițiului a înregistrat în anul 2015 o creștere cu 306.613 lei fată de 2014 (592.800 lei fată de 286.187 lei), această creștere fiind determinată de creșterea rezultatului din exploatare în 2015 (647.787 lei comparativ cu 323.117 lei) și creșterea rezultatului financiar în 2015 (54.987 lei comparativ cu 36.930 lei).

3.3.16 Analiza rezultatului excepțional

Societatea nu a înregistrat venituri și cheltuieli excepționale în nici unul din anii analizați.

3.3.17 Analiza rezultatului brut al exercițiului

Rezultatul brut al exploatării a înregistrat o scădere semnificativă, de la 984.445 lei în 2013 la 286.184 lei în 2014, respectiv o creștere de 306.613 lei (de la 286.187 în 2014 la 592.800 lei în 2015).

3.3.18 Analiza rezultatului net al exercițiului

În anul 2014 rezultatul net al exercițiului a înregistrat o scădere de la 822.813 lei profit net în 2013 la 236.942 lei

Exprimarea relativă a nivelului de rentabilitate completează diagnosticul prin capacitatea informațională a indicatorilor respectivi.

În elaborarea diagnosticului societății economice, ratele de rentabilitate permit efectuarea de comparații în timp, precum și față de anumite norme sau standarde elaborate și acceptate de organisme de specialitate.

In funcție de elementele luate în calcul, teoria și practica economică operează cu mai multe forme de exprimare a rentabilității.

Fiecare indicator are o putere informațională proprie, îndeplinind o funcție specifică în activitatea practică de gestionare a capitalului și plasamente de capital.

În cadrul ratelor de gestionare a capitalului se includ:

a) Rata rentabilității comerciale (Rc):

Rc14 = (RE/CA) x 100 = (323.117/1.124.075) x 100 = 28.75 %

Rc15 = (RE/CA) x 100 = (647.787/1.143.729) x 100 = 56.64 %

b) Rata rentabilității economice (Rc):

Re14 = (RE/At) x 100 = (323.117/7.047.869) x 100 = 4.58 %

Re15 = (RE/At) x 100 = (647.787/7.708.767) x 100 = 8.40 %

c) Rata rentabilității resurselor consumate (Rrc):

Rrc14 = (Rnet/Ch.t) x 100 = (236.942/1.065.525) x 100 = 22.24 %

Rrc15 = (Rnet/Ch.t) x 100 = (497.227/806.015) x 100 = 61.69 %

d) Rata rentabilității financiare (Rf)

– rentabilitatea financiară a capitalului propriu:

Rf14 = (Rnet/Cpr) x 100 = (236.942/1.680.562) x 100 = 14,10 %

Rf15 = (Rnet/Cpr) x 100 = (497.227/2.651.321) x 100 = 18.75 %

– rentabilitatea financiară a capitalului permanent:

Rf14 = (Rnet/CP) x 100 = (236.942/3.401.059) x 100 = 6,97 %

Rf15 = (Rnet/CP) x 100 = (497.227/4.097.821) x 100 = 12,13 %

Rentabilitatea financiară a capitalului propriu se poate scrie:

Vom calcula rata rentabilitătii financiare pe baza relației de mai sus:

Rf =

Rf14 = ((236.942/265.131) x (265.131/1.124.075) x (1.124.075/7.047.869) x (236.942/1.680.562)) x 100 = (0,89 x 0,23 x 0,16 x 0,14) x 100 = 0,46 %

Rf = ((497.227/619.207) x (619.207/1.143.729) x (1.143.729/7.708.767) x (497.227/2.651.321)) x 100 = (0,80 x 0,54 x 0,15 x 0,19) x 100 = 1,23 %

Rata rentabilității comerciale calculată la nivelul exploatării s-a situat în anul 2014 în jur de 28,75%. În anul 2015 a înregistrat 56,64 %, creștere semnificativ[ datorită creșterii volumului de activitate.

Rata rentabilității economice a crescut de la 4,58 % la 8,40 %. Această creștere a rezultatului exploatării (de la 323.117 lei la 647.787 lei) în condițiile în care activul total variază în limite relativ reduse (+660.898 lei).

Rata resurselor consumate a crescut cu 39,45 % (de la 22,24 % la 61,69 %) fiind efectul scăderii cheltuielilor.

Rata rentabilității financiare a crescut cu 0,77 % (de la 0,46 % la 1,23 %).

-În ce priveste raportul dintre rezultatul exercițiului și RBE la începutul anului, acesta era de 0,89 %. La sfârșitul anului se înregistrează o scădere, situându-se în jurul valorii de 0,80 %.

-Rata marjei brute a exploatării a crescut de la + 0,23 lei la 100 lei cifră de afaceri la + 0,54 lei la 100 lei cifră de afaceri.

-Rotația activului total a înregistrat o mică scădere de la 0,16 la începutul anului la 0,15 la sfârșitul anului.

-Structura financiară a înregistrat o evoluție favorabilă, ponderea capitalului propriu crescând de la 0,46 % la 1,23 %.

CONCLUZII

Analiza financiară a întreprinderii reprezintă o sursă pertinentă și credibilă de informații utilizate în adoptarea deciziilor din managementul întreprinderii, care au ca scop reglarea și optimizarea relațiilor de echilibru pe termen scurt, mediu și lung a obiectivelor.

Din punct de vedere al lichidității societatea nu sta foarte bine deoarece valoarea activelor circulante a rămas constantă pe parcursul perioadei analizate, iar datoriile curente au crescut. Consider că în acest caz societatea trebuie să își revizuiască politica fata de furnizori pentru a își echilibra lichiditatea.

Pe ansamblu, randamentul financiar în perioada analizată satisface criteriile de performanță, prezentând însă o tendință de îmbunătățire.

Dinamica performanțelor, în perioada de previziune confirmă tendința creșterii valorii financiare a întreprinderii.

Consider că dinamica capitalurilor proprii în perioada 2014 – 2015 semnifică predictibilitatea obiectivului fundamental și anume creșterea valorii întreprinderii care să asigure autonomia financiară în condițiile economiei de piață.

Pe întreaga perioadă analizată, echilibrul financiar manifestă o depreciere accentuată.

Situația financiară a întreprinderii este satisfăcătoare către medie, prezentând resurse tehnico-economice capabile de îmbunătățire în perspectivă a creșterii economice, a performanțelor, în condițiile menținerii capitalului fizic și financiar.

BIBLIOGRAFIE

1. .Prof. univ.dr. Ilie Vasile "Gestiunea financiara a intreprinderii", București, Ed. MeteorPress, pag. 103-112

2. Standardele Internaționale de Raportare Financiară, 2011, Partea A, Ed. CECCAR, București, 2011, pg. A386, A404;

3. Ezra Solomon, The Theory of Financial Management, http://www.publishyourarticles.org/knowledge-hub/business-studies/goals-of-financial-management.html

4 P. Periasamy, Finacial Management, 2nd edition, The McGraw-Hill Companies, New Delhi, 2009, disponibil la adresa web http://books.google.ro/books?id=ZAtjZwZN5pcC&pg=SA1-PA6&lpg=SA1-PA6&dq=Prof.+Ezra+Solomon

9. OMFP (Ordinul Ministerul Finanțelor Publice) 1752/nov. 2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1080 din 30/11/2005

10. R. C. Moyer, J. R. McGuigan, R. P. Rao, Op. Cit., pg. 106-107;

11. Silvia Petrescu, Op. cit.; pg. 79 – 82