CONTABILITATEA DECONTĂRILOR CU CLIENȚII ȘI FURNIZORII [310700]

Licență

CONTABILITATEA DECONTĂRILOR CU CLIENȚII ȘI FURNIZORII [310700]

Byadmin ianuarie 1, 2024

[anonimizat]:

S.l. univ.dr. Sorin Adrian CIUPITU

ABSOLVENT: [anonimizat]

2020

CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………………………………… 4

CAPITOLUL 1. ROLUL ȘI IMPORTANȚA RELAȚIILOR COMERCIALE ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ

1.1 Definirea noțiunii de comerț. Actele și faptele de comerț ………………………….…………5

1.2 Conținutul și structura relațiilor de decontare ……………………………………………11

1.3 Conținutul, obiectivele și factorii organizării contabilității relațiilor cu terții ………………17

1.4 Evaluarea decontărilor cu terții …………………………………………..………………… 20

1.5 Tipuri de operații ce apar în desfășurarea relațiilor cu terții și sistemul de documente aferent acestora ……………………………………………………………………………………………………….. 21

CAPITOLUL 2. PREZENTAREA GENERALĂ A S.C. MILLE FEUILLE S.R.L

2.1 Prezentarea generală a societății ………………………………………………………………………….. 27

2.2 Monografie contabilă ………………………………………………………………………………………….. 29

CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ – S.C. MILLE FEUILLE S.R.L.

3.1. Analiza decontărilor cu clienții ………………………………..………………………. 37

3.2. Analiza decontărilor cu furnizorii ………………………………..…………………….. 38

3.3. Analiza principalilor indicatori pe baza bilanțului contabil …………………………………… 40

CONCLUZII ȘI PROPUNERI ………………………………………………………………………………. 58

BIBLIOGRAFIE ……………………..……….…………………………………………… 60

[anonimizat], al execuției Bugetului de venituri și cheltuieli de către fiecare agent economic, a patrimoniului național și a [anonimizat]. Ea trebuie astfel organizată încât să asigure executarea la timp și de calitate superioară a lucrărilor de contabilitate.

[anonimizat]. Aceasta necesită rezolvarea următoarelor probleme: laborarea normelor generale și unitare de organizare a contabilității; [anonimizat] – contabil pe compartimente și funcții și repartizarea personalului; alegerea formei de contabilitate cea mai corespunzătoare, a metodelor de evidență și evaluare a elementelor patrimoniale, a principiilor și factorilor care o influențează.

La baza organizării contabilității fiecărui agent economic stau normele generale și unitare a acesteia prevăzute prin Legea contabilității și stabilite de Direcția Generală a [anonimizat]: [anonimizat], norme metodologice de utilizare a conturilor, [anonimizat].

[anonimizat], și anume: activitatea financiară și activitatea contabilă. Cadrul de realizare a acestei funcții este asigurat în structura organizatorică de direcția financiar–contabilă, condusă de directorul financiar–contabil sau contabilul șef. Serviciul de contabilitate are ca atribuțiuni: înregistrarea la zi și corect în contabilitate, în mod cronologic și sistematic pe baza documentelor justificative a tuturor operațiilor patrimoniale, inventarierea patrimoniului, întocmirea registrului inventar, controlul asupra operațiilor patrimoniale efectuate, întocmirea lucrărilor de sinteză (bilanț și anexa la bilanț, contul de profit și pierderi, raportul de gestiune), furnizarea, publicarea și păstrarea informațiilor privind patrimoniul și rezultatele obținute; evidența și calculația costurilor, determinarea și analiza rentabilității pe produse și lucrări.

CAPITOLUL 1

ROLUL ȘI IMPORTANȚA RELAȚIILOR COMERCIALE

ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ

1.1. Definirea noțiunii de comerț. Actele și faptele de comerț

În general, în cadrul activității economice se realizează schimburi de valori: acestea presupun că una din părți oferă ceva, iar cealaltă parte remite contravaloarea ofertei. Prin aceasta se creează două fluxuri de valori, în sens contrar:

fluxul mărfurilor (bunuri și servicii);

fluxul valorilor de schimb (al banilor).

Sunt situații în care cele două fluxuri nu se realizează în același moment, adică una din părți oferă bunuri sau servicii urmând ca plata să se facă ulterior, iar în alte cazuri livrarea este precedată de acordarea unor avansuri în general bănești.

Noțiunea de comerț este definită de dreptul comercial ca fiind un ansamblu de norme juridice de drept privat aplicabile raporturilor juridice născute din acte juridice de comerț și fape juridice de comerț, ca și raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant.

Codul comercial stabilește care sunt actele juridice și operațiunile considerate fapte de comerț și le supun legilor comerciale indiferent de de calitatea persoanei care le săvârșește (comerciant sau necomerciant) .

Legea consideră fapte de comerț:

Cumpărările de mărfuri sau producte spre a le revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria ; asemenea și cumpărarea spre a se revinde , de obligațiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerț.

Vânzările de producte, vânzările și închirierile de mărfuri în natură sau lucrate și vânzările de obligațiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerț, când sunt cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere.

Contractele de report asupra obligațiunilor de stat sau altor titluri de credit circulând în comerț.

Cumpărările sau vânzările de părți sau de acțiuni ale societăților comerciale, etc .

Actele și faptele de comerț obiective se divid în trei categorii fundamentale:

Acte și fapte de interpunere în schimb sau circulație;

Este vorba de cumpărarea și vânzarea comercială care se deosebesc de cumpărarea și vânzarea civilă prin câteva criterii desprinse din Codul Comercial:

Vânzarea–cumpărarea comercială nu poate avea ca obiect bunuri imobile . Tranzacțiile imobiliare constituie acte juridice civile.

Intenția de interpunere în schimb, în sensul că scopul de revânzare a bunurilor este avut în vedere din chiar momentul cumpărării. Cât timp există intenția de revânzare, cumpărarea va fi comercială chiar dacă nu este urmată efectiv de un act de revânzare, dar vânzarea nu este comercială decât dacă a fost precedată de o cumpărare comercială. Tot în această categorie intră și operațiunile de bancă și schimb. Aceste operațiuni sunt denumite “ comerț de bancă “. Operațiunile de bancă sunt cele asupra sumelor de bani în numerar, creditelor și titlurilor negociabile. Operațiunile de schimb sunt cele de schimb de monedă sau biletele la bancă, naționale sau străine, ca și cele referitoare la transmiterea de fonduri.

Acte și fapte realizate sub formă de întreprindere. Astfel, întreprinderea a fost definită ca fiind organizarea sistematică a unor activități productive, pe riscul întreprinzătorului, cu scopul producerii de bunuri sau servicii, destinate schimbului și în vederea obținerii unui profit .

Acte și fapte de comerț conexe.

Sfera subiectelor raporturilor comerciale este delimitată astfel: “ Sunt comercianți aceia care fac fapte de comerț având comerțul ca o profesiune obișnuită, și societățile comerciale “.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească în mod cumulativ o persoană fizică pentru a dobândi calitatea de comerciant:

Să săvârșescă acte și fapte de comerț obiective, acestea trebuind săvârșite în nume propriu, deci cel care desfășoară o activitate comercială în numele altuia nu este comerciant.

Actele și faptele săvârșite să fie exercitate permanent și sistematic, cu titlu de profesiune. Nu toate actele și faptele prevăzute în Codul Comercial pot fi exercitate ca profesiune. Unele acte și fapte de comerț conexe nu pot fi săvârșite decât accidental (cambiile și biletele la ordin în producte sau mărfuri). Nu va fi comerciant acela care face întâmplător operațiuni de bursă, sau care accidental cumpără și vinde acțiuni ale societăților comerciale. Dar legea nu impune condiția ca profesiunea comercială să fie singura, și nici măcar cea principală, pentru ca persoana fizică să fie un comerciant.

Exercițiul comerțului trebuie să se facă în scop de câștig.

Fondul de comerț este definit a fi un ansamblu de bunuri mobile și imobile, corporale și incorporale pe care un comerciant le afectează desfășurării unei activități comerciale în scopul atragerii clientelei și obținerii de profit. Noțiunea de fond de comerț nu se confundă nici cu cea de patrimoniu și nici cu cea de întreprindere.

Caracteristicile generale ale societăților comerciale sunt următoarele:

numele comercial – acesta constă, în numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant este înmatriculat la Registrul Comerțului, își exercită comerțul și sub care semnează . Fiind un atribut de identificare, numele comercial sau , în cazul societăților comerciale, firma, se caracterizează prin noutate.

emblema – reprezintă semnul sau deosebirea care deosebește un comerciant de un altul . Și în cazul emblemei legea impune condiția noutății. Odată înscrisă în registrul comerțului , emblema va putea fi folosită de comerciant pe panouri de reclamă, facturi, scrisori, note de comandă, prospecte, afișe publicații, și în orice alt mod cu condiția să fie însoțită în mod vizibil de firma comerciantului.

mărcile de fabrică și de comerț – acestea sunt semne exterioare ce au drept scop individualizarea produselor sau mărfurilor unui producător sau comerciant față de ale celorlalți.

clientela și vadul comercial – clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice sau juridice care apelează în mod obișnuit la același comerciant, adică la fondul de comerț al acestuia , pentru procurarea de mărfuri și servicii, iar vadul comercial reprezintă aptitudinea fondului de comerț de a atrage publicul. Nici clientela, nici vadul comercial nu pot fi înstrăinate, prin natura lor, decât odată cu fondul de comerț.

Fondul de comerț cuprinde , în afara acestora și alte elemente incorporale : dreptul de proprietate industrială, drepturile de autor , etc . S-a ajuns la concluzia , împărtășită unanim de unii autori, că fondul de comerț în ansamblu este un bun incorporal.

Aspectele particulare ale contractelor comerciale în raport cu cele civile sunt reglementate prin norme juridice speciale. Aceste dispoziții urmează a se completa cu reglementările de drept comun , adică cu regulile generale aplicate contractelor civile , reguli cuprinse în Codul Civil . Alături de acele juridice unilaterale și de faptele juridice ( licite sau ilicite ) contractul comercial reprezintă principalul izvor al obligațiilor comerciale .

Ca orice contract , contractul comercial pentru a fi încheiat trebuie să îndeplinească anumite condiții de validitate: consimțământul, capacitatea, obiectul și cauza . Potrivit reglementărilor de drept comun , consimțământul părților contractuale va trebui să existe, să fie exteriorizat, să provină de la o persoană cu discernământ și să fie liber de orice vicii. Astfel, contractul comercial va fi anulabil în cazul în care consimțământul uneia dintre părți a fost viciat prin eroare , dol sau violență .

Leziunea este o cauză de nulitate care nu operează în materie comercială , deoarece , chiar în caz de constatare a unei disproporții vădite între prestații , partea lezată continuă a fi obligată din moment ce încheierea de tranzacții profitabile ține de chiar esența activității comerciale. Și în materia capacității contractuale se vor aplica dispozițiile de drept comun, la care se adaugă o serie de incapacități speciale , prevăzute de legile comerciale , cum ar fi interdicția încheierii de către propus a unor operații de natura comerțului cu care este însărcinat sau interdicția încheierii de către asociații cu răspundere nelimitată a unor operațiuni care ar atinge interesele societății comerciale, afară de cazul în care există consimțământul celorlalți asociați .

Cauza și obiectul contractelor comerciale trebuie să îndeplinească , în principal , condiția liceității , la care se adaugă și celelalte condiții prevăzute de dreptul comun ( să existe , să fie morale , obiectul să constea dintr-un fapt personal al celui care se obligă , etc ) .

Alăturat acestor condiții de fond, contractele comerciale trebuie, uneori, să îndeplinească și anumite condiții de formă, deși în materie comercială domină principiul consimțământului. Formalismul apare, așadar, în materia contractelor comerciale ca o excepție, dar, după cum s-a arătat mult mai adesea decât formalismul direct prescris de lege ad validitatea, sub sancțiunea nulității, vom întâlni un formalism extrinsec, indispensabil eficacității actului .

Contractele comerciale au adesea un suport sau o acoperire administrativă, aproape întotdeauna fiind nevoie de sprijinul sau autorizarea statului sub o formă directă sau indirectă, în special atunci când se acordă credite sau subvenții. În astfel de situații, trebuie completate formulare , se fac înregistrări, etc. Trebuie adăugat că cerința formei scrise pentru probarea unui raport juridic obligațional nu implică întotdeauna ca respectivul raport să se încheie în forma clasică a unui contract .

Se poate recurge și la alte forme care echivalează cu un contract încheiat în formă scrisă: oferta scrisă urmată de acceptare , comanda scrisă urmată de confirmare , redactarea unei minute, protocol, semnate de ambele părți, etc. Conform teoriei informațiunii contractul se va considera încheiat în momentul cunoașterii de către ofertant a acceptării ofertei, dacă este vorba de un contract sinalagmatic, sau în momentul în care oferta a ajuns la cunoștința destinatarului, dacă este vorba de un contract unilateral .

Codul Comercial consacră un set de dispoziții derogatorii de la dreptul comun în ceea ce privește executarea contractelor comerciale :

Prețul în obligațiile comerciale. Dacă părțile nu au putut stabili prețul în contractele comerciale încheiate din pricina fluctuației acestuia sau a urgenței executării obligației, se va considera că au avut în vedere adevăratul preț sau prețul curent al mărfurilor. Astfel, se va lua după listele bursei sau după mercurialele locului unde contractul a fost încheiat sau, în lipsă, după cele ale locului celui mai apropiat sau după orice fel de probă.

Locul executării obligațiilor comerciale. Dacă părțile nu au prevăzut locul executării obligației, și acestea nu rezultă nici din natura obligației, contractul “ trebuie să fie executat în locul unde cel ce s-a obligat își avea stabilimentul său comercial sau cel puțin domiciliul sau reședința la formarea contractului “ .

Regula curgerii de drept a dobânzilor în obligațiile comerciale . Derogarea de la principiul care prevede că dobânzile sunt datorate din ziua cererii de chemare în judecată , Codul Comercial stabilește regula potrivit căreia “ datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile “ .

Interdicția acordării termenului de grație . Depărtându-se din nou de reglementările de drept comun, Codul Comercial prevede că “ în obligațiunile comerciale judecătorul nu poate acorda termenul de grație“, interdicție ce își găsește fundamentul în exigențele activității economice . În același timp, executarea la termen a obligației comerciale constituie și o necesitate pentru buna desfășurare a activității comerciale realizate de alți comercianți, căci raporturile juridice comerciale se află într-o strânsă interconexiune. Dacă instanța ar acorda termen de grație unui debitor , întârzierea în executarea obligației acestuia s-ar repercuta în lanț asupra obligațiilor din alte raporturi juridice în care s-ar afla debitorul.

Solidaritatea codebitorilor. Spre deosebire de Codul Civil care reglementează solidaritatea ca o excepție de la regula divizibilității, Codul Comercial prevede că “în obligațiile comerciale codebitorii sunt ținuți solidar, afară de stipulație contrară“, dispoziție menită să ocrotească creditorul, conferindu-i o garanție eficace a executării obligației de către debitor .

Aceste reguli își găsesc justificarea în anumite considerente definitorii pentru activitatea comercială : asigurarea creditului.

Când am analizat actele și faptele de comerț obiective am arătat că cel mai important contract comercial este contractul de vânzare–cumpărare comercială. Întru–cât Codul Comercial nu definește acest contract, urmează a se aplica dispozițiile art. 1294 Cod Civil conform cărora vânzarea-cumpărarea este un contract prin care o parte numită vânzător se obligă să transmită proprietatea unui bun asupra celeilalte părți, numită cumpărător care se obligă a plăti vânzătorului prețul lucrului vândut. În configurarea contractului de vânzare cumpărare comercială trebuie avute în vedere pe lângă dispozițiile Codului Comercial și ale Codului Civil și reglementările Convenției de la Haga din 1955 asupra vânzării internaționale de bunuri și ale Convenției Națiunilor Unite de la Viena din 1980 privind contractul de vânzare internațională de mărfuri .

Efectele contractului de vânzare cumpărare comercială sunt aceleași ca ale contractului civil, cu derogările stabilite de Codul Comercial. În baza Codului Civil, vânzătorul, transmițând dreptul de proprietate asupra lucrului vândut, are două obligații importante: predarea lucrului și garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse. În materia modului de executare a obligației de predare se vor aplica dispozițiile dreptului comun completate, în privința conformității mărfii cu stipulațiile contractuale, cu prevederile Convenției Națiunilor Unite de la Viena . Astfel, în lipsă de prevedere contrară, mărfurile sunt conforme contractului când sunt conforme folosinței căreia îi servesc în mod obișnuit mărfurile de același tip; când sunt proprii oricărei folosințe speciale care a fost adusă expres sa tacit la cunoștința vânzătorului; când posedă calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca mostră sau model etc .

Obligația de garanție pentru evicțiune are același regim juridic ca și evicțiunea din contractele civile, în materia garanției pentru vicii ascunse vor fi avute în vedere atât dispozițiile Codului Civil, cât și dispozițiile Codului Comercial conform căruia: “cumpărătorul unor mărfuri sau producte provenind dintr-o altă piață este dator să denunțe vânzătorului viciile apărute în termen de două zile de la primire , ori de câte ori un timp mai lung nu ar fi necesar din cauza condițiilor excepționale în care se află cumpărătorul. El este dator să denunțe viciile ascunse ale lucrului în cele dintâi două zile de la descoperirea lor “.

În ceea cel privește pe cumpărător, el are obligația de a plăti prețul, de a lua în primire lucrul vândut și de a suporta, uneori, cheltuielile de transport.

În funcție de modul în care sunt dozate obligațiile părților într-un contract de vânzare-cumpărare comercială internațională, practica a consacrat mai multe clauze denumite “ INCOTERMS “ . Termenii INCOTERMS au fost grupați în patru categorii de bază:

Marfa vândută stă la dispoziția cumpărătorului la sediul vânzătorului ( termenul E : Ex WORKS ) ;

Vânzătorul trebuie să predea marfa cărăușului desemnat de cumpărător (termenul F: FCA , FAS și FOB ) ;

Vânzătorul trebuie să încheie contractul de transport, dar fără să-și asume riscul de deteriorare și pierdere a mărfii ( CFR , CIF, CPT și CIP ) ;

Vânzătorul trebuie să suporte costurile și riscurile legate de aducerea mărfii în țara de destinație ( DAF , DES , DEQ , DDU și DDP ) .

1.2. Conținutul și structura relațiilor de decontare

În realizarea obiectivului activității unităților patrimoniale sunt angajate o multitudine de relații juridice de natură patrimonială cu persoane fizice și persoane juridice care intervin în derularea diferitelor operații economice și financiare. După influența pe care aceste relații o transmit în patrimoniul întreprinderii, se disting două mari categorii de relații cu terți:

A. Relații cu terții de natura datoriilor, respectiv a obligațiilor.

B. Relații cu terții de natura drepturilor de creanță.

Întreprinderea, unitatea economică intră într-un flux global de relații, flux caracterizat printr-o mulțime de alte fluxuri specifice.

În interior se nasc fluxuri de drepturi și obligații cu personalul propriu, cu personalul temporar angajat, de alocare și utilizare a unor fonduri. În exterior fluxurile legate de drepturile și creanțele întreprinderii apar în relațiile acestora cu: furnizorii, creditorii, clienții, bugetul statului, asigurările sociale, unitățile din cadrul grupului, fondurile speciale, instituții, asociații, cu alte persoane fizice sau persoane juridice .Persoanele fizice sau juridice care preiau obligațiile sau drepturile de creanță sunt titulare ale acestor relații juridico – patrimoniale potrivit celor consemnate în actele întocmite între participanți .

Unitatea patrimonială de referință se plasează în raport cu terții , în ipostaza de a-și asuma obligații și acestea se întâmplă când beneficiază de transferarea în proprietate a unor bunuri sau servicii pentru care plata se face ulterior , precum și atunci când fixează în patrimoniu obligațiile sale față de personal pentru munca depusă , față de organisme și instituții sociale pentru contribuția la constituirea unor fonduri de ajutor și protecție socială , obligații față de bugetul statului pentru impozite și taxe .

Unitatea patrimonială apare în situația de a formula drepturi de creanță față de terți, atunci când a cedat aceste bunuri și servicii pentru care încasarea se face ulterior , fie pentru alte drepturi din diferite operații financiare sau derivate din alte operații comerciale sau din norme juridice instituite în acest scop .

În decontările cu terții sunt incluse și decontările între exercițiile financiare determinate de valorile de regularizare , transferate de la un exercițiu la altul .

Nu se includ în categoria decontărilor cu terții datoriile și creanțele referitoare la creditele primite, respectiv acordate, precum și creanțele imobilizate.

După perioada de timp la care se referă, creanțele și datoriile se împart în: creanțe și datorii pe termen scurt, cu perioadă de decontare mai mică de un an; creanțe și datorii pe termen mijlociu, cu perioadă de decontare între 1-5 ani; creanțe și datorii pe termen lung, cu perioadă de decontare mai mare de 5 ani.

Creanțele și datoriile pe termen mijlociu și lung se încadrează în categoria imobilizărilor financiare (titluri de participare, titluri imobilizate ale activității de portofoliu, creanțe legate de participații, împrumuturi acordate pe termen lung).

Creanțele pe termen scurt sunt generate de desfășurarea activității de exploatare și creanțele asimilate, care au în contrapartidă veniturile din exploatare și conturile fără incidență asupra contului de rezultate și cuprind: creanțe comerciale; creanțele din gestiunea titlurilor de plasament și alte tipuri de valori reprezentând componente ale trezoreriei; creanțe din decontări în cadrul grupului și cu asociații, care mai sunt denumite și creanțe în afara ciclului de exploatare.

Datoriile de exploatare pe termen scurt sunt datorii generate de contextul derulării fazelor ciclului de exploatare, reprezentând pasivele care au în contrapartidă cheltuieli de exploatare și cuprind: datoriile comerciale; datoriile financiare pe termen scurt; datorii fiscale; datorii salariale; datorii sociale și datorii din decontările în cadrul grupului și cu asociații.

Teoretic, datoriile pe termen scurt exprimă fondurile furnizate de terți pentru care unitățile trebuie să acorde o prestație sau un echivalent valoric . E vorba de datoriile create în cadrul relațiilor de decontare ale unității cu alte persoane fizice și juridice .

Persoanele juridice și fizice față de care unitatea are obligații bănești sunt denumite generic creditori . Creditorul , reprezintă persoana care, în cadrul unui raport patrimonial, a avansat o valoare economică și urmează să primească un echivalent valoric sau o contraprestație.

Datoriile ca surse străine de finanțare sunt prezente și funcționează din momentul nașterii angajamentelor față de terți și până în momentul plății lor. Mai mult toate datoriile ale căror termen de decontare depășește un an sunt purtătoare de dobânzi.

Creanțele pe termen scurt sau valorile în curs de decontare reprezintă valorile economice avansate temporar de titularul de patrimoniu ale altor persoane fizice sau juridice și pentru care urmează să primească un echivalent valoric . Acest echivalent poate reprezenta o sumă de bani , o lucrare sau un serviciu.

Exemplu: pentru mărfurile vândute clienților , echivalentul valoric constă dintr-o sumă de bani egală cu valoarea mărfurilor facturate , în schimb pentru un avans de bani acordat salariaților care se deplasează în interes de serviciu , echivalentul valoric primit constă din munca prestată care este evaluată prin însumarea cheltuielilor de transport , cazarea și diurna delegatului .

Toate persoanele fizice și juridice care au beneficiat de valoarea avansată urmând să dea un echivalent corespunzător sunt denumite generic prin noțiunea de debitori . Deci debitorul , reprezintă persoana care în cadrul raportului patrimonial a primit o valoare și urmează să dea un echivalent valoric sau o contraprestație.

Structura creanțelor

Creanțele comerciale sunt determinate de vânzările de bunuri (produse, mărfuri, materiale), de pretări de servicii și de executarea de lucrări către terți.

Efectele comerciale de primit reprezintă drepturile de creanță stabilite pe bază de cambii, bilete la ordin, trate, warante, cecri și alte efecte comerciale primite de la clienți în contul creanțelor. Ele reprezintă forme de credit comercial acordat de unitățile patrimoniale terților și instrumente de plată.

Cambia este titlul de credit în temeiul căruia o persoană (emitentul) se obligă să plătească necondiționat sau dispune să plătească necondiționat către o altă persoană, la data și locul indicat, o sumă de bani, aceluia pe care cambia îl desemnează. Cambia este de două feluri: bilet la ordin și trată (poliță).

Biletul la ordin este o cambie eliberată de un debitor (tras) unui creditor (trăgător) prin care debitorul (trasul) se obligă să plătească necondiționat creditorului (trăgătorului) într-un anumit loc și la o anumită dată o sumă de bani.

Trata este o cambie prin care o persoană (juridică sau fizică) în calitate de creditor (trăgător), dispune unui debitor al său (tras) să plătească o sumă de bani unei alte persoane (a treia) în calitate de beneficiar la data și în locul stabilit.

Cecul (asemănător cu forma de cec din carnete cu limită de sumă folosite în prezent pentru plăți între agenții economici) este un înscris solemn prin care o persoană numită trăgător (plătitor) în baza unui depozit de bani constituit în prealabil la bancă devenită tras, dă ordin să plătească la o anumită dată sau la prezentare o sumă determinată unei terțe persoane, în calitate de beneficiar, deci intervin tot trei părți. Avem cecuri ca efecte comerciale, cecuri din carnete cu limită de sumă ca instrument de decontare, cecuri de decontare în numerar a banilor de la bancă , cecuri de călătorie etc. Așadar: trăgătorul este persoana care dispune plata, trasul este acela care efectuează plata, iar beneficiarul este persoana în favoarea căreia se face plata.

Ca și în cazul celorlalte două instrumente de plată, alături de biletul la ordin și trată, cecul cuprinde următoarele elemente: denumirea de cec – înscrisă în textul titlului; ordinul necondiționat de a plăti o sumă determinată – inclusă în textul tipărit al formularului de cec; numele aceluia care trebuie să plătească (trasul) prin denumirea băncii pe fiecare cec; indicarea locului unde se efectuează plata – locul desemnat alături de numele trasului; indicarea datei și locului unde a fost emis cecul; semnătura aceluia care emite cecul, trăgătorul este acela care garantează plata.

Warantul este recipisa primită de posesorul unei mărfi depusă într-un depozit, prin care garantează efectuarea unei plăți. Dacă nu efectuează plata, nu poate ridica marfa.

Până la scadența efectelor comerciale, pot interveni operațiuni de andosare și avalizare, legate de circulația lor.

Andosarea (girarea) reprezintă scrierea pe verso-ul titlului de valoare (documentului) a obligației de plată a noului debitor, față de creditor. Andosarea este deci girarea noului debitor către un nou creditor. De exemplu, un client emite un bilet la ordin în care se stabilește “plătiți suma de …la data de…persoanei (furnizorului)”. Dacă acesta are nevoie de bani mai repede decât data stabilită prin ordinul de plată îl poate folosi ca instrument de plată dacă face andosarea ordinului de plată. Dar pentru aceasta este necesar să existe o garanție a plății datoriei noului debitor către creditor și se face avalizarea.

Avalizarea reprezintă garanția înscrisă pe cambie sau în afara acesteia de către o persoană (juridică sau fizică) care se angajează să achite contravaloarea tranzacției în cazul în care nici unul dintre ceilalți debitori nu o face. Deci persoana care a avalizat cambia garantează (girează) până la scadență. Avalizarea se poate face o singură dată, iar andosarea de câte ori este posibil.

Pentru tras (sau subscriitor) datoria înregistrată în conturile “Furnizori”, “Efecte de plată” nu poate fi modificată prin andosări și nici o înregistrare nu se face înaintea decontării la scadență sau anulării efectelor. Trăgătorul, beneficiarul inițial contabilizează andosarea.

Decontarea efectelor comerciale se poate face prin încasarea contravalorii lor de către beneficiar direct de la client sau prin intermediul unei bănci, în care caz se suportă o taxă de scont (comision) pentru serviciile bancare. În acest caz, bancherul cumpără efectele remitentului și plătește acestuia imediat suma cuvenită, valoarea scontată reținând scontul, după relația:

Valoarea scontată (sau netă) = Valoarea nominală – Agio , în care :

Agio = Scont + Comisionul variabil admisibil scontului

În cadrul decontării efectelor comerciale poate interveni și situația în care clientul plătește datoria înainte de scadență, iar furnizorul îi acordă un comision (o reducere) pentru încasarea mai devreme a creanței.

Avansurile acordate furnizorilor reprezintă sumele plătite acestora de către clienți înainte de derularea tranzacțiilor pentru livrări de bunuri, executări de lucrări și prestări de servicii.

Creanțele din reclamații, pagube materiale create de terți și alte creanțe de orice fel nelegate de activitatea de exploatare propriu-zisă sunt asimilate activităților financiare sau extraordinare și sunt înregistrate în contabilitate în categoria “Debitori diveși”.

Structura datoriilor

Datoriile comerciale sunt determinate de aprovizionările de bunuri, lucrări executate sau servicii prestate de către aceștia.

Datoriile fiscale se referă la daoriile privind impozitul pe profit, datoriile către bugetul statului privind taxa pe valoarea adăugată, privind impozitul pe circulație și accizele, impozitul pe salarii și alte impozite și taxe.

Datoriile salariale se referă la: datoriile față de personal pentru salariile cuvenite acestora, inclusiv adaosurile și premiile; ajutoarele de boală pentru incapacitate de muncă, a celor pentru îngrijirea copilului, a ajutoarelor de deces și a altor ajutoare de protecție socială; stimulentele acordate personalului din profitul obținut.

Datoriile sociale se referă la datoriile, contribuția unității și a personalului față de securitatea socială, pensia suplimentară și asigurarea pentru caz de șomaj.

Creanțele și datoriile în cadrul grupului și cu asociații sunt reprezentate de: relațiile existente între unitățile aparținând aceluiași grup; aportul subscris de asociați pentru constituirea și creșterea capitalului; sumele lăsate temporar la dispoziția unității patrimoniale de către asociați; dividendele de plătit datorate acționarilor sau asociaților.

1.3 Conținutul, obiectivele și factorii organizării contabilității relațiilor cu terții

Pentru a-și desfășura activitatea, agenții economici intră în relații în amonte cu furnizorii de materii prime, materiale, energie și în aval cu clienții pentru desfacerea produselor, mărfurilor, lucrărilor ce formează obiectul lor de activitate, cu investitorii de capital (asociații, acționarii) pentru constituirea și utilizarea eficientă a capitalului investit și a profitului obținut, precum și cu statul, care stabilește legislația pe care se fondează aceste relații.

Caracterul acestor relații cu mediul exterior este frecvent contractual sau legislativ, concretizându-se în schimburi monetare imediate sau la termen: cumpărări, vânzări, credite, impozite etc. Informațiile din acest circuit privesc ansamblul unității patrimoniale, datele sunt exprimate valoric, caracterul lor fiind financiar, de aceea sunt oglindite de contabilitatea financiară.

Prin aceste obiective se urmărește ca mediul exterior firmei (clienții, furnizorii) să aibă o imagine reală, sintetică și fidelă asupra situației patrimoniului. Pentru a reflecta relațiile întreprinderii cu terții, contabilitatea întreprinderii trebuie realizată:

după norme unitare, pentru a asigura informațiile necesare terților;

să permită comparabilitatea indicatorilor economico-financiari;

să dea posibilitate statului să controleze modul de evaluare a diferitelor elemente ale patrimoniului;

să permită stabilirea bazei de calcul a obligațiilor fiscale.

Contabilitatea financiară, îndeosebi în cazul țărilor în care există o inflație mai pronunțată, are anumite limite: asigură numai compararea în timp și spațiu a rezultatului global și al bilanțuluI.

Conform Legii contabilității nr.82/1991, contabilitatea este definită ca un ansamblu de norme unitare cu caracter obligatoriu pentru toți agenții economici, având ca obiectiv principal furnizarea informațiilor atât pentru necesități proprii cât și pentru informarea asociaților, acționarilor, furnizorilor, organelor fiscale etc.

Având în vedere complexitatea și diversitatea relațiilor de decontare cu terții, organizarea contabilității acestora terbuie realizată având în vedere următoarele obiective2:

cunoașterea în orice moment a nivelului creanțelor și datoriilor agentului economic ce derivă din relațiile comerciale cu alte unități precum și din relațiile financiare cu bugetul statului, asigurările sociale etc;

urmărirea încasării la timp a tuturor sumelor de la clienți și debitori precum și achitarea în termen a datoriilor față de furnizori, creditori, personal, bugetul statului;

cunoașterea creanțelor și datoriilor față de asociați sau acționari și urmărirea decontării la termen a acestora; cunoașterea creanțelor și datoriilor față de unitățile din cadrul grupului;

soluționarea corectă și la termen a decontărilor din operațiuni în curs de clarificare;

soluționarea conform legii a deprecierilor constatate asupra creanțelor și datoriilor, precum și creșterilor de valoare ale acestora.

Realizarea acestor obiective este condiționată și de o serie de factori specifici între care considerăm mai importanți:

conținutul și sfera de cuprindere a relațiilor de decontare dintre unitățile patrimoniale;

sistemul de decontare, formele, modalitățile și instrumentele utilizate;

forma de organizare a terților: persoane fizice, persoane juridice:

natura relațiilor comerciale financiare: permanente, ocazionale, temporare, etc.

facilitățile comerciale și financiare acceptate în relațiile cu debitorii și creditorii.

Luarea în considerare a acestor factori va conduce la o bună coordonare a acțiunilor întreprinse în vederea corectei reflectări în contabilitate a datoriilor și creanțelor din relațiile uniăților patrimoniale cu terții.

Contabilitatea financiară, îndeosebi în cazul țărilor în care există o inflație mai pronunțată, are anumite limite: asigură numai compararea în timp și spațiu a rezultatului global și al bilanțului

Conform Legii contabilității nr.82/1991, contabilitatea este definită ca un ansamblu de norme unitare cu caracter obligatoriu pentru toți agenții economici, având ca obiectiv principal furnizarea informațiilor atât pentru necesități proprii cât și pentru informarea asociaților, acționarilor, furnizorilor, organelor fiscale etc.

Având în vedere complexitatea și diversitatea relațiilor de decontare cu terții, organizarea contabilității acestora terbuie realizată având în vedere următoarele obiective2:

cunoașterea în orice moment a nivelului creanțelor și datoriilor agentului economic ce derivă din relațiile comerciale cu alte unități precum și din relațiile financiare cu bugetul statului, asigurările sociale etc;

urmărirea încasării la timp a tuturor sumelor de la clienți și debitori precum și achitarea în termen a datoriilor față de furnizori, creditori, personal, bugetul statului;

cunoașterea creanțelor și datoriilor față de asociați sau acționari și urmărirea decontării la termen a acestora;

cunoașterea creanțelor și datoriilor față de unitățile din cadrul grupului;