Contabilitatea Decontarilor CU Bugetul Statului Privind Impozitele Directe

INTRODUCERE

Impozitul reprezintă o formă de prelevare obligatorie și necondiționată cu titlu definitiv la dispoziția statului, a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice în vederea finanțării cheltuielilor publice. Un prim rol al impozitelor este acela că, prin intermediul lor, statul își procură resursele financiare necesare pentru acoperirea unei părți a cheltuielilor legate de îndeplinirea atributiilor și funcțiilor în vederea satisfacerii intereselor generale ale membrilor societății.

Un alt rol important al impozitelor este cel economic, deoarece, prin modul în care este constituită fiscalitatea, acesta poate favoriza sau stopa dezvoltarea economică a țării respective. La un deziderat economic se poate ajunge numai în măsura în care rata fiscalității este concepută de-o asemenea manieră încât aceasta să stimuleze inițiativa întreprinzătorilor și a tuturor factorilor de producție. De asemenea, este necesar ca înlesnirile și facilitățile fiscale să fie astfel concepute încât să favorizeze, în primul rând, ramurile economiei care prezintă interes pentru țară și să aibă în vedere, totodată, zonele și regiunile mai slab dezvoltate din punct de vedere economic. În general, sistemele de impunere sunt folosite de către autoritățile statale ca un important mijloc de intervenție a lor în economie, stimulând ramurile de interes și defavorizând sectoarele și ramurile în care interesul este mai limitat. Cu alte cuvinte, fiscalitatea trebuie să devină un factor pozitiv prin intermediul căruia să se poată interveni eficient în dezvoltarea armonioasă a întregii economii, a tuturor zonelor țării și pe aceasta bază, să se ajungă la un standard de viață corespunzător pentru întreaga populație.

Al treilea rol important al impozitelor este cel social, întru-cât prin intermediul lor are loc o redistribuire importantă a sarcinilor fiscale între diferite grupuri și pături sociale, între persoane fizice și juridice, favorizând pe cei cu venituri mai mici și amputând financiar pe cei pe cei cu venituri și averi mai mari prin sistemul veniturilor neimpozabile și al progresivității cotelor de impozite.

În lucrarea de față numită „CONTABILITATEA DECONTARILOR CU BUGETUL STATULUI PRIVIND IMPOZITELE DIRECTE” am realizat în primul capitol o scurtă introducere asupra noțiunilor de bază a impozitelor directe din punct de vedere al trăsăturilor acestora, a funcțiilor sistemului fiscal, a clasificării taxelor și impozitelor.

Cel de-al doilea capitol reprezintă începutul studiului de caz prin prezentarea societății analizate „S.C. Daewoo – Mangalia Heavy Industries S.A.”, și prin caracterizarea ei economic-financiară.

Capitolul trei prezintă contabilitatea impozitului pe veniturile din salarii, impozitul pe profit și alte taxe și impozite directe.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI DE BAZĂ PRIVIND IMPOZITELE DIRECTE

Trăsăturile și funcțiile sistemului fiscal

Dintr-o perspectivă simplistă, finanțele publice reprezintă totalitatea mijloacelor bănești puse la dispoziția autorităților publice, centrale și locale, în vederea îndeplinirii sarcinilor și funcțiilor acestora.

Locul fiscalității în sfera finanțelor publice, incluzând aici și relațiile dintre acestea, poate fi abordat din trei perspective:

– financiară;

– juridică;

– economică;

Din punct de vedere financiar, dacă la început resursele financiare publice (veniturile publice) erau reprezentate de impozite, taxe și contribuții, în condițiile în care de-a lungul timpului, funcțiile și sarcinile autorităților publice s-au amplificat și diversificat, acestora li s-au adăugat și alte tipuri de venituri, precum împrumuturile, venituri din închirieri și vânzări de bunuri aparținând statului, ajutoarele, donațiile, etc.

În aceste condiții, în perioada contemporană, deși veniturile fiscale nu se confundă cu veniturile publice, fiind parte a acestora, ele dețin totuși peste 90% din veniturile publice, constituind premiza principală pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Din aceste perspective și având în vedere importanța prelevărilor fiscale în formarea resursele publice ale autorităților centrale și locale, treptat s-a conturat și individualizat ca disciplină științifică în cadrul finanțelor publice, fiscalitatea. Ușor de observat faptul că relația fiscalitate-finanțe publice este o relație ca de la parte la întreg, fiscalitatea fiind înscrisă în spectrul finanțelor publice.

Din punct de vedere juridic, în realitatea financiară din statele contemporane impozitele, taxele și celelalte venituri fiscale fac parte – așa cum s-a ilustrat anterior – din structura finanțelor publice, în cadrul acestora fiind reglementate, nu autonom, ci coordonat cu reglementarea cheltuielilor publice, a bugetului de stat și a împrumuturilor de stat, cu natura de drept public a acestor componente structurale ale finanțelor publice. De aici derivă faptul că și sub aspect juridic finanțele publice circumscriu fiscalitatea.

Din punct de vedere economic, locul fiscalității în ansamblul finanțelor publice, este dat de faptul că pârghia fiscală reprezintă principala componentă a pârghiei financiare, folosită de stat prin intermediul politicii financiare, pentru corectarea disfuncționalitățiilor apărute în viața economică și socială.

Deși în teoria de specialitate există interpretării cu privire la conceptul de politică financiară, apreciem faptul că politica financiară se identifică cu politica bugetară, cuprinzând politica de venituri, numită și politică fiscală, și politica de cheltuieli publice.

Pornind de la locul pe care-l ocupă fiscalitatea în sfera finanțelor publice, ca parte integrantă a acesteia, se poate ușor deduce faptul că fiscalitatea preia și o parte din funcțiile finanțelor , mai exact pe acelea care au în vedere constituirea resurselor bănești la dispoziția autorităților centrale și locale.

Din această perspectivă, o primă funcție a fiscalității s-ar putea desprinde din însăși funcția de repartiție a finanțelor publice, numind-o funcția de mobilizare a resurselor financiare la dispoziția statului în vederea îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor sale.

Ea reflectă formarea fondurilor de resurse financiare publice, iar sursa de constituire a acestor fonduri o reprezintă PIB-ul și într-o pondere mai mică avuția națională sau transferurile din străinătate. Mai trebuie spus faptul că aceste mobilizări financiare îmbracă diverse forme: impozite, taxe, contribuții sociale și provin de la toate sectoarele sociale: public, privat, mixt, precum și de la populație, diferențindu-se în funcție de capacitatea contributivă a fiecăruia.

O a doua funcție a fiscalității este funcția de control, care, la rândul ei, se înscrie funcției de control a finanțelor publice. Funcția de control a fiscalității este individualizată și îndeplinită în strânsă legătură cu funcția de mobilizare a resurselor financiare, ea vizând depistarea, atât a abaterilor în materie de respectare a legalității fiscale, cât și a neajunsurilor în constituirea fondurilor bănești publice.

Necesitatea funcției de control derivă din faptul că fondurile de resurse financiare publice constituite la dispoziția autorităților centrale și locale aparțin întregii societăți.

Existența unui control riguros și bine organizat este imperios necesar în special în țările în curs de dezvoltare, unde membrii societății nu au dobândit încă așa numitul „civism fiscal”. Drept urmare aceștia caută să se sustragă, prin diverse modalități, de la plata obligațiilor ce le revin, generând efecte negative asupra economiei în ansamblul său.

Sfera controlului fiscal se extinde și asupra ansamblului activităților economico-sociale. Fiind un control bănesc, prerogativele transpunerii lui în practică revin aparatului fiscal care asigură raționalitatea și eficacitatea constituirii resurselor publice.

O altă structurare a funcțiilor fiscalității realizează profesorul Petre Brezeanu, care subordonează aceste funcții criteriilor de randament bugetar, echitate și eficacitate economică. Sub acest aspect se consideră că fiscalitatea îndeplinește trei funcții: de finanțare a cheltuielilor publice, urmărind obiectivul de randament bugetar, de redistribuire a veniturilor și patrimoniilor conform criteriului de echitate și de stabilizare a activității economice sau de corectare a dezechilibrelor în scopuri de eficacitate economică.

Prima funcție, cea de finanțare a cheltuielilor publice, derivă din faptul că sursa principală de finanțare a utilităților publice o constituie, fără îndoială, prelevările obligatorii.

Funcția de redistribuire își are geneza în criteriul de echitate fiscală, în disputa cu privire la caracterul just sau injust al repartiției ce decurge din mecanismul pieței și din drepturile de proprietate, progresivitatea fiind considerată de unii, sinonimul justiției, iar de alții total arbitrară.

Funcția de stabilitate a activității economice nu face altceva decât să reflecte rolul de incitare, de descurajare sau de stabilizare pe care fiscalitatea îl joacă pe plan economic și social.

Un alt punct de vedere cu privire la funcțiile fiscalității, întâlnim la profesorul Ioan Moroșan, care surprinde latura socială a fiscalității, considerând că într-o economie de piață sistemul fiscal îndeplinește următoarele două funcții:

-„funcția socială, potrivit căreia sunt favorizate categoriile de contribuabili cu venituri mai mici și greutății materiale mai mari, ca și agenții economici care utilizează forță de muncă cu capacitate mai redusă (nevăzători, handicapați etc.).

– funcția stimulativă, în sensul acordării de facilități agenților economici, cu scopul dezvoltării activităților economice, creării de noi locuri de muncă etc.”

Luând în considerare funcțiile și locul pe care fiscalitatea îl ocupă în cadrul finanțelor publice, premergător abordării rolului acestei discipline, considerăm necesar și important a fi prezentate și legăturile pe care aceasta le are cu alte discipline, precum:

– științele juridice;

– contabilitatea;

– statistica;

– sociologia.

Legătura cu științele juridice subzistă datorită faptului că obligația de a plăti impozite și taxe în folosul bugetului statului este statutată de chiar Constituția României, care prevede că „cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice”. Mai mult, această obligație este și o obligație juridică, deoarece este reglementată ca atare prin legi sau alte acte normative, iar neîndeplinirea ei atrage răspunderea juridică a subiecților impozabili, prin aplicarea unor majorări de întârziere și în cele din urmă executarea silită, în vederea recuperării sumelor de bani cuvenite bugetelor centrale sau locale și neachitate de bunăvoie, integral și la termenele legale.

Legătura cu contabilitatea derivă din faptul că toate prelevările obligatorii sunt reflectate în documente contabile, atât la nivel microeconomic cât și la nivel macroeconomic. Dacă la nivel microeconomic, subiecții economici, publici și privați, au obligația de a reliefa cuantumul impozitelor, taxelor și contribuțiilor în documentele contabile, la nivel macroeconomic, aceste prelevări sunt evidențiate în conturile naționale. Legătura este de dublu sens, pe de o parte, prelevările fiscale sunt reflectate contabil iar pe de altă parte, înregistrările contabile stau la baza comensurării obligațiilor fiscale.

Legătura fiscalității cu statistica constă în faptul că prelevările fiscale odată înregistrate în contabilitate, devin prin intermediul metodelor statistice, veritabile date statistice. Datele astfel obținute – serii statistice – pot fi valorificate de către autoritățile publice în vederea fundamentării unor analize și politici economice de ansamblu.

Legătura cu sociologia este evidențiată de faptul că fiscalitatea influențează și modelează comportamentul individului, urmărind crearea ideii de „civism fiscal”, care să ateste că cetățeanul a devenit profund conștient de drepturile și îndatoririle sale în raport cu statul.

Rolul fiscalității este în strânsă legătură cu funcțiile sale, derivă din acestea și se manifestă în plan financiar, economic și social.

Sub aspect financiar, fiscalitatea apare ca principală cale de atragere a resurselor financiare ale statului. În condițiile actuale ale tendinței mondiale de expansiune economică, când resursele financiare la dispoziția autorităților centrale și locale cunosc o creștere permanentă, acest rol al fiscalității dobândește o importanță din ce în ce mai mare.

Pe lângă mijloc de procurare a fondurilor bănești, necesare realizării obiectivelor economice și sociale ale statului, fiscalitatea apare și ca instrument de redistribuire a veniturilor și averilor cetățenilor și agențiilor economici. În acest sens, prin intermediul tratamentului fiscal diferențiat de la un contribuabil la altul, se urmărește materializarea principilor de echitate fiscală și justiție socială, precum și diminuarea decalajelor și a inegalităților existente între venituri.

În plan economic, fiscalitatea se evidențiază ca important instrument de politică economică, folosit de autoritățile publice în vederea influențării proceselor economice, al corectării ciclurilor economice și al înlăturării dezechilibrelor economice.

Astfel, autoritățile publice apelează la diferite procedee fiscale (practicarea de facilități fiscale sau retragerea lor, extinderea sau restrângerea bazei de impozitare, folosirea unor cote de impozitare progresive sau proporționale) care, aplicate în corelație cu politicile monetare, valutare și de credit ale băncii centrale, permit realizarea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate.

Un alt rol avut de fiscalitate în viața unei comunități este și cel social. Din acest punct de vedere prin fiscalitate, pe de o parte, se asigură la nivelul autorităților publice fondurile necesare finanțării obiectivelor de protecție socială a unor categorii defavorizate (handicapați, șomeri, pensionari, etc.), iar pe de altă parte, se urmărește orientarea comportamentului cetățenilor.

Pentru a nu exista confuzii în ceea ce privește cerințele care trebuie să stea la baza așezării și perceperii impozitelor, considerăm necesar a fi subliniată distincția dintre noțiunea de fiscalitate și cea de impunere.

Într-o accepțiune simplistă, în timp ce impunerea cuprinde totalitatea aspectelor referitoare așezarea impozitelor, fiscalitatea are în vedere atât așezarea, cât și perceperea impozitelor. În concluzie, impunerea apare ca o latură a fiscalității. Prin urmare, ținând seama de relația de incluziune care există între cele două noțiuni și fără a pune egalitate între principiile impunerii și cele ale fiscalității, amintim câteva cerințe care în viziunea lui Mustgrave stau la baza așezării impozitelor, după care ne vom axa asupra prezentării principiilor fiscalității.

Astfel, pe lângă cerințele de „repartizare echitabilă a impozitelor în funcție de situația fiecărui cetățean”, de promovare a „unei administrații fiscale cu cost redus, eficientă, nearbitrară și pe înțelesul contribuabilului”, din punct de vedere structural „impozitele trebuie selecționate astfel încât să minimalizeze influența deciziilor economice eficiente” și „să corecteze ineficiența din sectorul privat”.

Referitor la principiile fiscalității, o delimitare clară a acestora o întâlnim în codul fiscal:

a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiții egale investitorilor, capitalului român și străin;

b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;

c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcție de mărimea acestora;

d) eficiența impunerii prin asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice și juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiționale majore.

Sintetizând, am putea spune că, pentru a obține efectele scontate, de pe urma acțiunii deciziilor de politică fiscală, autoritățile în materie fiscală au obligația să vegheze la menținerea liberei concurențe, la evitarea unei „sufocării” a contribuabilului cu efecte negative asupra funcționării întregii economii, la promovarea unor metode și tehnici de așezare și percepere a impozitelor nediscriminatorii și pe înțelesul tuturor contribuabililor și, nu în ultimul rând, la desfășurarea întregii activității în condiții de eficiență.

În contextul creșterii complexității fenomenelor și proceselor economice, cercetarea sistemică a oferit rezultate remarcabile în ceea ce privește perfecționarea metodelor și tehnicilor de cercetare.

Analiza sistemică reprezintă un set de metodologii complexe, având la bază conceptul de sistem și metoda sau abordarea sistemică, orientate spre cercetarea și proiectarea sistemelor complexe în vederea îmbunătățirii performanțelor acestora.

Noțiunea de sistem a apărut într-o formă incipientă în filozofia greacă, încă din antichitate. Afirmând că „ întregul este mai mult decât suma părților componente”, Aristotel a dat o primă definiție termenului de sistem. Etimologic, cuvântul „sistem” provine din grecescul „sustêma”, care înseamnă un întreg alcătuit din elemente distincte.

Într-o primă aproximare, ”sistemul” poate fi definit, ca o mulțime de elemente interdependente care acționând împreună concură la atingerea unui scop comun. Privit dintr-o perspectivă mai complexă, se poate afirma că sistemul reprezintă un ansamblu de componente, organizate și coordonate pe baza legăturilor dintre ele, a cărui funcționalitate – desfășurată într-un mediu dinamic pe care îl influențează și de care este influențat – permite atingerea anumitor obiective.

Metoda sau abordarea sistemică reprezintă o transpunere specifică a conceptului de sistem în studiul fenomenelor, proceselor și obiectelor din natură, tehnică sau societate.

Dacă metoda analitică presupune descompunerea obiectelor în părți distincte, le studiază urmărind legăturile cauzale simple și apoi reconstituie întregul prin însumarea părților, metoda sistemică transferă accentul pe studiul întregului, deduce informațiile despre elementele componente prin intermediul comportamentului de ansamblu și scoate în evidență dinamica și complexitatea acestuia.

Sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procedee (sistemul de rate, plătitori etc.) între care se manifestă relații ce apar ca urmare a proiectării, legiferării și perceperii impozitelor și care sunt gestionate, conform legislației fiscale, în scopul realizării obiectivelor propuse.

Aplicarea reglementărilor cu caracter fiscal, așezarea și perceperea impozitelor și taxelor nu se pot înfăptui fără existența unui mecanism adecvat bazat pe tehnici, metode și instrumente specifice desfășurării activității de urmărire și control în domeniul respectiv. Între componentele sistemului fiscal intră și totalitatea impozitelor și a altor venituri pe care statul, prin reglementările sale specializate, le percepe în baza unor reglementări legislative. Deoarece impozitele și taxele sunt instituite prin legi sau alte acte normative, care consfințesc dreptul de creanță fiscală a statului asupra contribuabililor toate aceste reglementări legislative de natură fiscală trebuie considerate ca făcând parte din sistemul fiscal.

Aplicarea legilor fiscale, asigurarea bunei funcționalități a mecanismului fiscal și realizarea creanțelor fiscale impun existența, organizarea și acțiunea unor organe specializate ale statului, a unui aparat fiscal, fără de care toate celelalte componente fiscale ale sistemlui fiscal ar rămâne inerte. Aparatul fiscal decurge din însăși legile care reglementează impozitele și taxele. Activitatea fiscală a statului cuprinde latura legislativă, care se înfăptuiește de către Parlament, și cea executivă realizată de Guvern prin instituțiile administrației publice de specialitate în structura cărora se include și aparatul fiscal. Pregătirea și inițierea legislativă ca și îndrumarea metodologică cu caracter general în materie fiscală se realizează prin activitatea desfășurată de către organele centrale care, de regulă, nu intră în legătură cu plătitorii de impozite și taxe. Menirea aparatului fiscal este ca prin impunere să urmărească și să încaseze veniturile bugetare ale statului și să combată evaziunea fiscală.

Revenind la analiza sistemică, o astfel de perspectivă trebuie să aibă în vedere principalele noțiuni ce dau conținut sistemului:

– elementele sau entitățile constructive, care pot fi la rândul lor sisteme, subsisteme sau obiecte;

– conexiunile sau interacțiunile, reprezentând relațiile stabilite între elementele componente (conexiuni interne) sau între elementele sistemului și mediul extern (conexiuni externe). Acestea legături pot fi de natură informațională, materială, umană, decizională, etc;

– structura, formată din mulțimea de elemente și conexiunile dintre acestea;

– ambientul sau mediul, constituit din mulțimea de sisteme, subsisteme sau elemente aflate în afara sistemului și cu care acesta are conexiuni externe;

– starea, exprimă evoluția sistemului măsurată la un moment dat;

– comportamentul, reprezentând modificarea stării sistemului datorată unor factori.

Abordarea sistemului fiscal apare ca o necesitate atunci când se vorbește despre domeniul fiscal, având în vedere faptul că acesta, în termeni generali, reflectă întreaga activitate fiscală a unui stat.

Ca parte integrantă a sistemului economic, sistemul fiscal concură împreună cu celelalte sisteme (monetar, financiar, de credit) la realizarea obiectivelor de politică economică și socială ale statului, la furnizarea de informații legate de presiunea fiscală, politica fiscală și eficiența implicării puterii publice în viața economică și socială a unei societăți. În acest sens, scopul sistemului fiscal este acela de a asigura finanțarea economiei publice pe calea prelevărilor obligatorii și de a permite autorităților intervenții în economia națională.

Referitor la conceptul de sistem fiscal, există cel puțin două abordări. Dacă în cadrul primei abordări, sistemul fiscal apare ca totalitatea impozitelor dintr-un stat, în cea de a doua abordare centrul de greutate se mută pe elementele definitorii ale sistemului în general, iar sistemul fiscal este definit prin prisma relațiilor dintre elementele care-l formează.

Din perspectiva primei abordări, sistemul fiscal este definit ca ”totalitatea impozitelor și taxelor provenite de la persoanele fizice și juridice care alimentează bugetele publice” sau ca „totalitatea impozitelor instituite într-un stat, care-i procură acestuia o parte covârșitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuție specifică și un anumit rol regulator în economie”

Înscriindu-se pe linia celei de a doua abordări, unii autori consideră că „ sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu privire la o mulțime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecții fiscali) între care se manifestă relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării, așezării și perceperii impozitelor și care, sunt gestionate conform legislației fiscale în scopul realizării obiectivelor sistemului”

Sub aspect general și ținând cont de variantele conceptuale prezentate, considerăm că sistemul fiscal reprezintă ansamblul prelevărilor fiscale existente la un moment dat într-o țară și reglementările referitoare la acestea; relațiile de interdependență existente, pe de o parte, între componentele ansamblului, iar pe de altă parte, între acestea și mediul extern; metodele, procedeele și instituțiile participante, prin intermediul cărora se pun la dispoziția autorităților publice, centrale și locale, principalele resurse financiare necesare realizării obiectivelor de dezvoltare economică si socială a țării, inclusiv cele aferente funcționării acestora.

Sistemele fiscale au apărut și au evoluat în funcție de interesele și nevoile diferiților „stăpâni” (șefi de trib, regi sau state), ceea ce a determinat reticența populației față de organizarea fiscului. O explicație a constituirii sistemului fiscal în ciuda respingerii sale de către contribuabili, s-ar putea da pornind de la afirmația filozofului Vladimir Soloviev, potrivit căreia „puterea (statul) nu are drept scop să prefacă pământul în paradis, ci să-l împiedice să devină iad”.

Definirea conceptelor, funcțiile impozitelor și taxelor

Satisfacerea cerințelor oricărei societăți necesită realizarea unor venituri publice. În consecință, statul procedează la repartiția sarcinilor publice între membrii societății, persoane fizice și juridice. Instrumentul financiar și juridic prin care se înfăptuiește această repartiție îl constituie obligația fiscală sub forma impozitelor și taxelor și a altor sarcini fiscale specifice fiecărei țări și fiecărei etape istorice.

Noțiunea de impozit provine din limba latină de la cuvântul “impozitus” și din limba franceză de la cuvântul “impôt”.

Impozitul reprezintă o „contribuție bănească obligatorie, fără contraprestație directă și imediată, cu titlu nerambursabil, datorată, conform legii, de către persoanele fizice și persoanele juridice pentru veniturile pe care le obțin sau bunurile care le posedă. Scopul ei este formarea veniturilor administrațiilor publice, centrale și locale”.

Impozitul este „o contribuție obligatorie, în sensul că toate persoanele fizice sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere, conform legii, datorează impozit”.

Impozitul are caracter universal ca o consecință a suveranității statului și el este o instituție de drept publică fără de care nu se poate concepe existența statului, făcând parte organică din el.

Din punct de vedere al instituirii, în epoca antică impozitele și taxele erau hotărâte de forurile legislative cât și de conducătorii acestor state, iar dreptul de a institui impozite și taxe reprezintă prerogativ de conducere statală.

Evoluția impozitelor în evul mediu este evidențiată în sporirea treptată a numărului și felului impozitelor, atât a celor ce se percepeau în natură ca părți determinante din anumite produse, cât mai ales a celor percepute în bani.

În evoluția modernă a impozitelor, instituirea acestora cu consimțământul contribuabililor a fost subordonată competiției parlamentare, ca organe legislative cu caracter reprezentativ de a reglementa impozitele și celelalte venituri necesare acoperirii cheltuielilor publice.

În mod excepțional, în împrejurări de necesități financiare deosebite, competența legislativă în materie fiscală a fost delegată puterii executive.

Plata impozitului are caracter obligatoriu pentru toate persoanele fizice și juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere. Dreptul de a institui impozite îl are statul, care îl exercită prin organele puterii centrale (Parlamentul) și ale administrației locale de stat.

Impozitele sunt plăți care se fac către stat cu titlu definitiv și nerambursabil. În schimbul acestora, plătitorii nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.

Principalele elemente definitorii ale impozitelor sunt:

subiectul impozitului – este reprezentat de persoana fizică sau juridică obligată, prin lege, la plată;

obiectul impunerii – îl reprezintă materia care se supune impozitării;

sursa impozitului – indică dacă acesta se plătește din venit sau din avere;

unitatea de impunere – servește ca bază pentru determinarea impozitului care se calculează în cazul impozitului pe venit la unitatea monetară, metrul pătrat la impozitul pe clădiri, hectarul la impozitul funciar;

cota impozitului – reprezintă impozitul aferent unei unități de impunere, cota poate fi stabilită într-o sumă fixă pe unitatea de impunere sau procentual;

asieta reprezintă totalitatea măsurilor care se iau de organele fiscale privind fiecare subiect impozabil pentru identificarea obiectului impozabil și determinarea impozitului datorat;

termenul de plată – este data până la care impozitul trebuie achitat;

majorarea este suma care se achită de contribuabil pentru depășirea termenului de plată.

Impozitele și taxele, ca venituri bugetare, au izvorât în prinul rând din necesiattea întreținerii aparatului de stat. O dată cu creșterea rolului și funcțiilor statului și implicarea lui în viața economico-socială, veniturile publice au fost folosite și pentru susținerea acestor noi misiuni.

În doctrina fiscală, impozitul este definit ca o obligație de natură bănească către bugetul de stat nerambursabilă și fără contraprestație directă din partea statului, stabilită prin lege în sarcina persoanelor fizice și juridice, care realizează venituri de pe urma bunurilor pe care le dobândesc, le posedă ori le înstrăinează sau a activităților pe care le desfășoară.

Impozitul este un element component al circuitului economic și îndeplinește următoarele funcții: de formare a fondurilor generale ale societății la nivel de stat, unități administrativ-teritoriale sau instituții publice, de redistribuire a unor venituri primare sau derivate pentru satisfacerea unor nevoi sociale; de reglare a unor fenomene economice sau sociale. Statul poate interveni prin pârghiile sale fiscale pentru stimularea interesului de a investi în anumite domenii sau de a corecta nivelul prețurilor și tarifelor. Impozitul reprezintă un punct nodal al fiscalității, el însoțind în decursul istoriei nașterea și dezvoltarea statului.

Impozitul are caracter unilateral ca o consecință a suveranității statului. El este o instituție de drept publică fără de care nu se poate concepe existența statului, făcând parte organică din el.

Pe lângă impozite, taxele sunt o categorie de venituri bugetare (suma de bani percepută în favoarea bugetului) cu o evoluție multiformă în toate orânduirile de stat, care se realizează ca plăți datorate de persoanele fizice și juridice ce beneficiază de anumite servicii sau activități prestate de către instituțiile publice, fie pentru circulația, fie pentru consumul anumitor bunuri.

Toate impozitele și taxele se aplică și se stablesc numai în baza unei legi. Instituirea impozitelor și taxelor și a celorlalte venituri bugetare este un drept al statului exercitat de organele puterii centrale prin Parlament și în unele cazuri de Guvern. Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice și juridice care realizează venit dintr-o sursă prevăzută de lege.

Prin structura sa, prin modul de determinare și percepere, impozitul constituie un important instrument de care dispune statul pentru orientarea și modelarea comportamentului investiționar. În același timp, impozitul reprezintă pârghia financiară prin care statul are posibilitatea să stimuleze dezvoltarea și desfășurarea activității economice.

Impozitul este un instrument de politică economică ce poate juca un rol de incitare, de descurajare sau de stabilizare. El nu trebuie să contravină unei mai bune administrări economice, dimpotrivă, el trebuie să stimuleze realizarea unei economii mai eficiente, precum și pentru atingerea unor obiective de ordin social, sanitar, demografic sau de altă natură.

În practica financiară se întâlnește o diversitate de impozite care se deosebesc nu numai ca formă, ci și în ceea ce privește conținutul lor. După trăsăturile de fond și de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe și impozite indirecte.

Impozitele directe constituie cea mai veche formă de impunere. În evoluția lor, impozitele directe au ținut pasul cu dezvoltarea economică, deoarece ele se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activități, fie pe venit sau pe avere.

Fiind nominative și având un cuantum și termen de plată precis stabilite, iar acestea sunt aduse din timp la cunoștința plătitorilor, sunt mai echitabile și deci mai de preferat decât impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii diferitelor mărfuri și servicii, de regulă, nu știu cu anticipație când și mai ales cât vor plăti statului sub forma taxelor de consumație și a altor impozite indirecte.

Impozitele directe plătite de persoanele fizice și juridice sunt impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul pe dividende, contribuții pentru securitatea socială, impozite și taxe locale (impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, taxe asupra mijloacelor de transport ș.a.), alte impozite directe.

În vederea procurării resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice se instituie, pe lângă impozitele directe, și impozitele indirecte.

Impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzării unor bunuri și al prestării unor servicii (transport, spectacole, activități hoteliere etc.), al importului ori exportului, ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. În cazul impozitelor indirecte, se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât suportătorului acestora. Ele nu vizează persoana contribuabilului și nu se stabilesc direct în sarcina acestora.

După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în: taxe de consumație (taxa pe valoarea adăugată și accize), venituri de la monopolurile fiscale, taxe vamale, alte taxe.

Obligațiile fiscale ale agenților economici, cu referire mai amplă la impozitul pe profit, impozitul pe dividende, taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele locale și contribuțiile pentru securitate vor fi analizate în capitolele următoare.

Impozitele se caracterizează prin următoarele trăsături:

legalitate – instituirea se face în faza autorizării făcute de lege.

obligativitate – plata are un caracter obligatoriu pentru toate persoanele fizice și juridice

nerestituirea impozitelor – prelevările se fac cu titlu definitiv și nerambursabil

nonechivalența impozitelor – contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate și direct din partea statului.

Rolul impozitelor: derivă din funcțiile pe care acesta le îndeplinește în viața economico-socială și anume:

funcția financiară (rol pur financiar) – asigură formarea resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice.

funcția economică (rol intervenționist fiscal) – asigură o anumită corectare și orientare a mecanismelor pieții în scopul stimulării sau frânării unor sectoare de activitate; de impulsionare (îngrădire) a comerțului exterior. Impozitul a devenit astfel un mijloc de intervenție în domeniul economic și social, iar impozitele excesive exercită o influență negativă asupra economiei naționale deoarece subminează inițiativa și stimulentul întreprinzătorilor împiedicând creșterea producției.

funcție politico-socială prin care impozitele ca principal instrument în mâna autorităților publice sunt folosite la redistribuirea produsului național între diferite categorii sociale.

În literatura de specialitate se vorbește despre existența unor limite ale impozitelor care se află sub influența a două categorii de factori.

externi sistemului de impozitare – PIB pe locuitor, nivel mediu al impozitului.

proprii sistemului de impozitare – progresivitatea cotelor de impunere, modul de determinare a materiei impozabile.

Taxele sunt plăți efectuate de persoane fizice sau juridice de regulă pentru serviciile prestate acestora de către stat. Unele taxe sunt în fond impozite, dar între cele două categorii financiare există o serie de deosebiri. In cazul impozitului statul nu este obligat să presteze un echivalent direct și imediat plătitorului pe când pentru taxe se prestează de către stat un serviciu direct și pe cât posibil imediat.

cuantumul impozitului se determină în funcție de natura și volumul materiei impozabile în timp ce mărimea taxei depinde de felul și costul serviciului prestat.

la impozite termenele de plată se stabilesc în prealabil, în timp ce termenele de plată ale taxelor se fixează în momentul solicitării sau prestării serviciilor.

Dreptul de instituire a impozitelor și taxelor revine statului exercitat de organele puterii centrale Parlamentul, organele administrației de stat iar în unele cazuri Guvernului. În conformitate cu prevederile legii nici un impozit sau taxă nu pot fi prevăzute în buget și încasate dacă nu au fost reglementate prin lege.

Clasificarea impozitelor și taxelor

Clasificarea impozitelor se poate face ținând seama de anumite criterii, în funcție de scopul urmărit. Astfel, potrivit criteriilor avute în vedere de cei mai mulți autori, impozitele se pot clasifica astfel:

După caracteristicile lor, impozitele se clasifică în:

impozite directe

impozite indirecte

După obiectul impozabil, impozitele se pot clasifica în:

impozite pe venit

impozite pe avere

impozite pe consum (cheltuieli)

În funcție de scopul urmărit de autorități, impozitele sunt:

impozite financiare

impozite de „ordine”

După acest criteriu, impozitele financiare ar avea drept scop asigurarea resurselor financiare publice de care statul are nevoie la un moment dat, iar impozitele de „ordine” pentru a stabili o anumită conduită în ceea ce privește folosirea acelor categorii de bunuri care includ asemenea impozite și care se găsesc în final în prețurile lor.

Impozitele mai pot fi categorisite în funcție de frecvența lor în constituirea resurselor financiare publice:

impozite permanente

impozite incidentale

Ca incidentale le-am putea exemplifica pe cele care sunt extraordinare percepute în caz de calamități naturale, conflicte militare, funcție de averea acumulată pe nedrept în urma acestor evenimente deosebite.

De asemenea, impozitele mai pot fi clasificate, avandu-se în vedere structura administrativă a statului respectiv:

În cazul statelor de tip federal în:

impozite federale

impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor

impozite locale

În cazul statelor unitare în:

impozite ale administratiei centrale de stat

impozite ale administratiei locale, clasificare care are în vedere și în România pentru bugetul de stat și bugetele locale.

Impozitele și taxele reglementate prin codul fiscal sunt:

impozitul pe profit;

impozitul pe venit;

impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;

impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți;

impozitul pe reprezentanțe;

taxa pe valoarea adăugată;

accizele;

impozitele și taxele locale.

Trăsăturile generale ale impozitelor si taxelor directe

Impozitele și taxele sunt componente tot mai importante ale vieții economice și sociale, prin intermediul lor acumulându-se și repartizându-se resursele financiare la dispoziția statului. Ele reprezintă, totodată și instrumentele de gestiune macroeconomică și de asigurarea echilibrelor general economice și financiare.

Așezarea și perceperea impozitelor se pot realiza prin utilizarea și punerea în funcțiune a unui mecanism fiscal, a unor metode, tehnici și instrumente fiscale specifice desfășurării activității de urmărire și de control, prin aplicarea cărora să fie satisfăcute și respectate principiile fiscale.

Așezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operații necesare stabilirii sumei de plată cu titlul de venit public, deci, determinarea obligației fiscale. Cu alte cuvinte, așezarea impozitelor implică stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului și perceperea acestuia.

Pentru ca venitul sau averea să poată fi supuse impunerii, trebuie să se constate, mai întâi, existența acestora, urmând să se procedeze apoi la la evaluarea lor.

Stabilirea mărimii obiectului impozabil, evaluarea lui, deci,se poate determina prin dimensionarea materiei impozabile, aceasta putându-se realiza apelâne la două metode: metoda evaluării indirecte, bazată pe prezumție și metoda evaluării directe, bazată pe probe.

Prima metodă, evaluarea indirectă, se bazează pe informații colaterale. Specifice acestui tip de evaluare sunt următoarele procedee:

Evaluarea pe baza semnelor (indiciilor) exterioare ale obiectului impozabil. Procedeul prezintă avantajul că este simplu și puțin costisitor, dar și dezavantajul căel conduce la o impunere inechitabilă. Este utilizat în țara noastră, spre exemplu, în cazul impozitului pe clădiri, impozitul pe teren, etc..

Evaluarea pe calea evaluării forfetare, presupune stabilirea unei sume forfetare de plată pe o perioadă de timp.

Evaluarea administrativă, când organul fiscal stabilește valoarea materiei impozabile, pe baza elementelor de care dispune.

Cea de-a doua metodă, impunerea directă se realizează prin evaluarea directă a obiectului impozitului de către organele fiscale sau pe baza declarației subiectului impozabil.

Procedeele prin care evaluarea directă se poate realiza sunt următoarele:

Pe baza declarației contribuabililor, adică a declarației de impunere. Este procedeul ce se utilizează în țara noastră în materia impozitării veniturilor populației, profitului, taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat și a altor impozite și taxe locale.

Pe baza declarației unei terțe persoane. Această evaluare se poate aplica numai la anumite persoane. Această evaluare se poate aplica numai la anumite categorii fiscale, ea fiind folosită în legislația noastră, spre exemplu, în cazul impozitului pe dividende, când societatea comercială este obligată să declare organelor fiscale, să calculeze și să verse la bugetul de stat impozitul în cuantumul și la termenele legale.

După stabilirea obiectului impozabil, a mărimii acestuia, se trece la calcularea impozitului propriu-zis. Impozitele se deosebesc în funcție de modul de stabilire. Astfel, în perioada feudalismului s-au practicat impozitele de repartiție. Prin modul de stabilire, impozitul de repartiție prezintă mari variațiuni de la o unitate administrativ-teritorială la alta, fără existența unei justificări economice (în cazul acestui impozit încălcîndu-se cerințele echității fiscale).

Pentru a înlătura neajunsurile specifice impozitului de repartiție, s-a trecut la calcularea impozitelor de cantitata, ele stabilindu-se de regulă, în funcție de mărimea obiectului impozabil și ținându-se seama de situația personală a plătitorului impozitului, prin aplicarea unor cote procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte.

După stabilirea mărimii impozitului și aducerea la cunoștința contribuabililor a cuantumului impozitului datorat statului și a termenelor de plată a acestora se trece la perceperea, respectiv încasarea impozitelor.

În prezent, perceperea impozitelor se realizează printr-un aparat fiscal propriu, spre deosebire de formele la care se apela în trecut: strângerea impozitului datorat statului de către unul dintre contribuabilii fiecărei localități prin intermediul unor concesionari (arendași), încasarea impozitului de către aparatul fiscal al statului. În condițiile existenței acestui aparat specializat, perceperea impozitelor se realizează direct de către orgenul fiscal de la agenții economici, fie prin stopaj la sursă.

Plata veniturilor publice trebuie făcută la termenele de plată prevăzute de normele referitoare la scadența obligațiilor fiscale, care indică periodicitatea plăților și data până la care se efectuează acestea, fără a se suporta sancțiuni.

CAPITOLUL 2. PREZENTAREA SOCIETĂȚII COMERCIALE S.C. DAEWOO – MANGALIA HEAVY INDUSTRIES S.A.

Scurt istoric

Încă din anul 1997, Daewoo-Mangalia Heavy Industries, o companie înființată prin asocierea între celebrul constructor naval Daewoo-Shipbuilding&Marine Engineering din Coreea și santierul naval "2 Mai" Mangalia – România, a devenit cel mai competitiv șantier naval privind construcția, conversia și reparația de nave din zona Mării Negre. Înca de la început, Daewoo-Mangalia Heavy Industries a dovedit că deține un potențial ridicat în domeniul construcțiilor și reparațiilor navale, datorită amplasăriii geografice, facilităților existente, tehnologiei avansate, programului larg de investiții cât și datorită experienței specialiștilor români și coreeni.

DHMI a reușit să își creeze o imagine de succes de-a lungul anilor aceasta datorându-se îmbunătățirii continue a activității de producție cât și a standardelor calitații. Astfel, într-o perioadă de timp relativ scurtă, compania a reușit să intre în posesia Certificatului de Calitate ISO 9001:2000, capacitatea de producție îmbunătățindu-se de 4 ori mai mult față de anul 1997.

Ca urmare a adoptării unui plan de afaceri adecvat capacităților de producție, compania poate realiza în fiecare an un numar de 6 nave Panamax de până la 75 000 tdw și repara un numar de 40 nave pe an.

În ceea ce privește activitățile sectorului construcții noi, DMHI construiește nave cu o capacitate de la 45.000 tdw până la 70 000 tdw și portcontaniere de la 1.000 până la 4.500 TEU.

Activitatea de construcții noi se desfășoară în paralel cu activitatea de reparații și conversii nave. Calitatea lucrărilor de reparații este sustinuță de certificatul MARAV obținut în anul 2000.

Deoarece compania face față unor cereri cât mai exigente în ceea ce privește ingineria tehnologică și proiectarea, Daewoo-Mangalia Heavy Industries nu dorește doar să mulțumească ci să-și încânte clienții.

Astfel, compania își îmbunătățeste continuu capabilitățile tehnologice și echipamentele pentru a crește nivelul productivității, al calității și pentru a oferi servicii de încredere clienților săi din lumea întreagă.

Situat în România, la țărmul Mării Negre, în partea de sud a orașului Mangalia (43"latitudine și 28"34` longitudine), 45 kilometri distanță de Portul Constanța-Agigea, 2 kilometri de Portul din Mangalia, 400 km de Stramtoarea Bosfor, prin locația strategică la Marea Neagră și deschiderea către Marea Mediterană, șantierul naval DMHI se bucură de un climat propice, care oferă cele mai bune condiții pentru construcția și reparația de nave.

Principalele caracteristici sunt următoarele:

Dimensiuni Doc

Dimensiuni cheiuri și servicii

Hale de producție

Hale de armare

Structura organizatorică

Managementul, administrația și controlul DMHI sunt în responsabilitatea Consiliului de Administrație. Acesta este format din 6 administratori: 3 din partea partenerului străin și 3 din partea S.N. „2 Mai”.

Organigrama societății este prezentată în figura de mai jos:

Organigrama S.C. DMHI S.A.

Firma are ca obiect de activitate diverse tipuri de reparații și conversii de nave cu o capacitate de până la 250.000 tdw, inclusiv lucrări majore în metal, lucrări de șablare și vopsitorie, reparația și îmbunătățirea echipamentelor, cât și lucrări de armare, de tubulatură și electrică.

Principalii furnizori de materii prime și materiale ai S.C. D.M.H.I. S.A. sunt:

Sidex Galați, pentru tablă navală;

Hempel, pentru vopsea;

Kiswel, pentru sârmă de suduri;

Laminorul Brăila, pentru profile;

Petrotub Roman, pentru țeavă.

Se constată că ponderea furnizorilor interni este maxima din punct de vedere al tonajului și al valorii materialelor aprovizionate.

Practic întreaga producție a S.C. D.M.H.I. S.A. merge la export, ceea ce face ca analiza sortimentului de produse să fie făcută în corelație cu mediul extern.

Principalele tipuri de produse livrate de S.C. D.M.H.I. S.A. sunt reprezentate de:

Corpuri de navă de dimensiuni medii și mari pentru Europa de Vest:

Portcontainer 750 – 3.600 TEV;

Transportoare produse chimice 45.000 tdw;

Transportoare marfă vrac 10.000 tdw.

Nave complete de dimensiune medie pentru Europa de Vest:

Portcontainer 750 TEV;

Doc plutitor – 2.

Cei mai importanți clienți, cu o pondere însemnată în cifra de afaceri a firmei, sunt reprezentați în graficul din fig.:

Concurenta pe piața construcțiilor de nave este foarte puternică atât pe plan intern cât și mai ales pe plan extern.

În România lucrează pe această piață: șantierele navale din Constantă, Galați, Oltenița, Giurgiu, Turnu Severin. Ele reprezintă cea mai serioasă amenințare deoarece beneficiază de aceleași facilitați ca și S.C. D.M.H.I. S.A.: mâna de lucru ieftină, materii prime relativ ieftine etc.

2.3. Caracterizare economico – financiară

În condițiile actuale, când factorii pieței primează în sistemul de variabile care explică rezultatele unei întreprinderi, analiza cifrei de afaceri este esențială pentru aprecierea locului întreprinderii în sectorul său de activitate, a poziției sale pe piață, a aptitudinilor acesteia de a lansa, respectiv de a dezvolta diferite activități într-o manieră profitabilă. În funcție de nivelul cifrei de afaceri se poate preciza dacă întreprinderea este sufficient de importantă, dacă are semnificație raportarea rezultatelor sale la cele ale sectorului, respective dacă partea sa de piață este neglijabilă, putându-se lua decizii strategice în consecință.

Analiza cifrei de afaceri trebuie să se raporteze permanent la poziția strategică a firmei. O întreprindere care dispune de o poziție strategică favorabilă este, de regulă, mai dinamică și mai profitabilă decât alte întreprinderi din același sector; o întreprindere fără forță strategică va avea, mai devreme sau mai târziu, rezultate negative sau mediocre.

Dinamica cifrei de afaceri pune în evidență evoluția în timp a indicatorului, exprimat în mărimi absolute sau mărimi relative. Analiza pe mai multe exerciții permite stabilirea tendinței activității întreprinderii: creșterea puternică sau slabă, stabilitate, regresie lentă sau rapidă.

Identificarea stării reale a întreprinderii prezintă o deosebită importanță pentru definirea strategiei acesteia. Este ușor de înteles că problemele întreprinderii nu sunt aceleași dacă ea se află în fază de creștere sau declin. La o întreprindere la care dinamica cifrei de afaceri înregistrează o creștere puternică, deciziile strategice sunt orientate spre asigurarea unui control al dinamicii costurilor și mai ales spre găsirea unor soluții de acoperire a nevoilor financiare. În schimb, la o întreprindere a cărei activitate stagnează se va urmări schimbarea strategiei de produs, găsirea unor noi debușee, etc., corelate cu controlul costurilor.

Pentru a avea relevanță în stabilirea strategiei de dezvoltare a întreprinderii, dinamica societății analizate trebuie comparată cu dinamica pieței, respectiv a sectorului de activitate. Dacă sectorul este mai dinamic decât societatea, se va observa că întreprinderea studiată va pierde din cota de piață fie datorită creșterii într-un ritm superior a volumului vânzărilor concurenței deja existente fie datorită apariției unor noi concurenți, fie urmare a interacțiunii celor două cauze.

Într-o economie de piață cu inflație galopantă (cu două sau trei cifre), analiza cifrei de afaceri în dinamică, numai în unități monetare curente este irelevantă, iar concluziile și setul de măsuri adoptat sunt fără o valoare economică deosebită. Inflația afectează toate laturile activității economice: exploatare, investiții, finanțare.

Pentru o corectă apreciere a evoluției în dinamică a performanțelor comerciale ale unei întreprinderi se impune operarea cu cifra de afaceri evaluată în prețuri comparabile sau convențional constante. Necesitatea acestui demers este reclamată de faptul că cifra de afaceri este o mărime de flux care preia efectele inflaționiste manifestate pe parcursul perioadei de gestiune, fiind înregistrată în prețuri curente.

Pentru S.C. Daewoo – Mangalia Heavy Industries S.A. structura cifrei de afaceri este următoarea:

Analiza evoluției în timp a vânzărilor se impune a fi realizată pe total întreprindere sau pe produse. Procedeele de analiză recomandate în acest scop sunt:

a) Modificările absolute pe total și pe elemente (ca diferență între valorile efective și cele ale bazei de comparație):

ANUL 2007

Din contul de profit și pierdere la data de 31.12.2007, rezultă următoarele valori ale cifrei de afaceri:

Astfel:

Din balanța pe conturi analitice la 31.12.2007, rezultă următoarele date:

unde:

– ,reprezintă cifra de afaceri realizată din totalitatea veniturilor din vânzarea produselor finite în anul 2006, respectiv 2007 (cont 701);

– ,reprezintă cifra de afaceri realizată din totalitatea veniturilor din vânzarea produselor reziduale în anul 2006, respectiv 2007 (cont 703);

– ,reprezintă cifra de afaceri realizată din totalitatea veniturilor din vânzarea mărfurilor reziduale în anul 2006, respectiv 2007 (cont 707);

– , reprezintă cifra de afaceri realizată din totalitatea veniturilor din activități diverse în anul 2006, respectiv 2007 (cont 708).

Astfel:

ANUL 2008

Din contul de profit și pierdere la data de 31.12.2008, rezultă următoarele valori ale cifrei de afaceri:

Astfel:

Din balanța pe conturi analitice la 31.12.2008, rezultă următoarele date:

unde:

– ,reprezintă cifra de afaceri realizată din totalitatea veniturilor din vânzarea produselor finite în anul 2006, respectiv 2007 (cont 701);

– ,reprezintă cifra de afaceri realizată din totalitatea veniturilor din vânzarea produselor reziduale în anul 2006, respectiv 2007 (cont 703);

– ,reprezintă cifra de afaceri realizată din totalitatea veniturilor din vânzarea mărfurilor reziduale în anul 2006, respectiv 2007 (cont 707);

– ,reprezintă cifra de afaceri realizată din totalitatea veniturilor din activități diverse în anul 2006, respectiv 2007 (cont 708);

– reprezintă cifra de afaceri realizată din totalitatea veniturilor din lucrări executate și servicii prestate (cont 704).

Astfel:

Se observă faptul că după o creștere cu 64,72% în 2007 față de 2006, cifra de afaceri scade în 2008 față de 2007 cu 6%.

b) Indicii cu bază fixă, în lanț sau medii calculați pe total sau componente:

ANUL 2007

ANUL 2008

c) Rata de evoluție a cifrei de afaceri:

ANUL 2007

ANUL 2008

Pentru a caracteriza evoluția structurii vânzărilor întreprinderii se pot utiliza următoarele procedee de analiză:

a) Ponderile componentelor cifrei de afaceri :

unde:

– CA reprezintă cifra de afaceri totală;

– reprezintă vânzările aferente elementului de structură i.

ANUL 2006

ANUL 2007

%

%

ANUL 2008

Tabelul 2.2

Figura 2.2

b) Coeficientul de concentrare G:

, n ≥ 2, G є [0,1)

unde:

n – reprezintă numărul de termeni ai seriei.

ANUL 2006

ANUL 2007

ANUL 2008

În cele 3 cazuri se observă faptul că G tinde spre 1, fapt ce duce la următoarea concluzie: componenta nr.1, veniturile din vânzarea produselor finite deține o pondere mare în totalul vânzărilor.

c) Coeficientul Herfindhal:

, H є [, 1)

ANUL 2006

ANUL 2007

ANUL 2008

În toate cele 3 cazuri gradul de concentrare este ridicat, coeficientul Herfindhal tinzând spre 1.

Structura cifrei de afaceri în anul 2007 conduce la valoarea cea mai mare a cifrei de afaceri în cei 3 ani consecutivi analizați, în 2007 crescând față de 2006 cu 64,72%. Se constată creșterea procentuală a produselor finite și o reducere cu 35% a lucrărilor executate și serviciilor prestate comparativ cu 2006, în 2008 procentul lucrărilor și serviciilor prestate reducându-se de 20 de ori față de 2006.

Pentru creșterea cifrei de afaceri în perioada viitoare se va avea în vedere:

revenirea la structura din 2007 sau după o analiză a acesteia se va realiza una nouă care să insiste asupra categoriei care este caracterizată de cota cea mai mare de valoare adăugată sau de productivitatea cea mai ridicată;

asimilarea de activități noi caracterizate de o productivitate ridicată;

strategie de prețuri, o evoluție diversificată a lor;

La S.C. Daewoo – Mangalia Heavy Industries S.A. contabilitatea trezoreriei este ținută cu ajutorul următoarelor conturi:

contul 5121 „Conturi la bănci în lei”

contul 5124 „Conturi la bănci în devize”

contul 5311 „Casa în lei”

contul 5328 „Alte valori”

contul 542 „Avansuri în regie”

contul 581 „Viramente interne”

Pe luna decembrie a anului 2009, în contabilitatea S.C. Daewoo – Mangalia Heavy Industries S.A., s-au înregistrat următoarele operații economice:

Registru jurnal

Noțiunea de stoc, în înțeles contabil, exprimă atât dimensiunea bunului (existen-țele la un moment dat),cât și mișcările (intrările și ieșirile) intervenite în legătură cu bunul respectiv,mișcările se desfășoară în mod continuu,iar durata se înscrie,de regu-lă,la nivelul unui an.

De interes,pentru contabilitate,este,în primul rând,evaluarea stocurilor,ca urmare a faptului că atât intrările (aprovizionările) cât și ieșirile (consumurile sau vânzările) de stocuri se fac la prețuri diferite pentru același produs,în raport cu lotul din care aparține.

În cazul unei materii prime,de exemplu,cauciucul brut,în cursul unei luni pot fi mai multe aprovizionări; ca urmare a "mobilității" prețurilor,este de presupus că pre-țul fiecărui lot aprovizionat este diferit. În aceeași perioadă,pentru realizarea produc-ției se va da în consum cauciuc brut,din existentul aflat în magazie,de mai multe ori.

Mișcările unui bun constituie elementul de bază în realizarea ciclului de exploa-tare,care constă în aprovizionarea cu materii și materiale,care devin stocuri ale unită-ții,consumul acestora în procesul de producție și transformarea lor în producție în curs de execuție sau în produse finite sau servicii destinate vânzării.

Clasificarea stocurilor are la bază sursa proveniență, iar în cadrul acesteia se ține seama de următoarele criterii: destinația,starea fizică (însușiri), faza procesului de ex-ploatare și locul de creare a gestiunilor.

După sursa de proveniență,stocurile cuprind:stocuri cumpărate și stocuri fabricate.

Stocurile în cadrul acestei companii au următoarea strucură în anii analizați:

Din graficele de mai sus observăm următoarele aspecte:

– între anii 2005-2006 în materie de stocuri s-a înregistrat o evoluție dar nu foarte semnificativă, creșterea fiind de 82197934lei;

– anul 2007 a reprezentat vârful de creștere al stocurilor. Cifra dublându-se practice față de 2006 datorită producției în creștere și a achitării comenizilor din anii anteriori;

– următorii ani au fost urmați de o scădere a stocurilor, valoarea cea mai mare înregistrându-se între 2007 și 2008 această fiind de 114736306 lei.

CAPITOLUL 3. CONTABILITATEA IMPOZITELOR DIRECTE ÎN CADRUL S.C. DAEWOO – MANGALIA HEAVY INDUSTRIES S.A.

3.1. Contabilitatea impozitului pe profit

Impozitul pe profit este influențat de baza de impozitare și de cota legală de impozitare prevăzută de Lege.

Profitul impozabil (Primp) se obține prin scăderea deducerilor fiscale (De) din profitul brut contabil și adăugând cheltuielile nedeductibile fiscal (Chned),

Primp =Prb – De +Ch.ned

Astfel profitul impozabil și impozitul pe profit în cazul firmei S.C. Daewoo – Mangalia Heavy Industries S.A. este calculat la nivelul anului 2009, și este prezentat în tabelul de mai jos:

În continuare voi prezenta grafic evoluția profitului impozabil și a impozitului pe profit:

Se observă că impozitul pe profit a avut o creștere ascendentă în primele trei trimestre ale anului, iar în al patrulea trimestru a suferit o scădere majoră datorată lipsei comenzilor în această perioadă a anului.

3.2. Contabilitatea impozitului pe venituri de natura salariilor

Cheltuielile cu personalul dețin o pondere importantă în costul de producție al bunurilor. Salariul este element de bază al mecanismului de funcționare a economiei, pârghia principală de stimulare materială a angajaților să crească producția, productivitatea, calitatea bunurilor economice, să reducă consumurile specifice, să realizeze inovații, invenții, etc.

Salariul reprezintă plata muncii salariate, ocupată în activitatea economică care crează valoare nouă. El reprezintă cea mai frecventă formă de venit pe care o îmbracă o mare parte din venitul nețional; salariul condiționează situația economică a unui mare număr de locuitor.

Locul cheltuielilor cu personalul îl reprezintă sectoarele de cheltuieli care au la bază structurile tehnico-organizatorice ale întreprinderii, structuri care sunt generatoare de cheltuieli ocazionate de crearea și menținerea capacității de producție a întreprinderii la un anumit nivel.

In funcție de baza lor, sectoarele de cheltuieli pot fi:

– operaționale

– structurale

Sectoarele de cheltuieli operaționale sunt acelea ce au la bază locul de muncă unde se execută operațiuni privind fabricația produselor, executarea lucrarilor sau prestarea serviciilor

Sectoarele de cheltuieli structurale sunt acelea care se bazează pe activitatea privind: organizarea, conducerea și administrarea procesului de aprovizionare, producție-desfacere.

Locul (sectorul) cheltuielilor cu personalul este grefat nemijlocit pe structura generală a întreprinderii fiind constituit la următoarele nivele:

la nivelul secțiilor de producție în care se desfășoară o anumită fază a nivelului de producție;

la nivelul atelierelor de producție, cuprinzând fiecare un anumit număr de locuri de muncă și care pot funcționa ca subdiviziuni în cadrul unei secții.

Din analiza efectuată se observă că cheltuielile salariale au fost, în general, constante.

Punctul maxim este reprezentat de anul 2007 și punctul minim de anul 2009.

Împotriva acestor fluctuații este de remarcat faptul că salariul pe cap de angajat a rămas aproape constant. Totuși se observă o creștere a salariului per angajat în anul 2007, iar aceasta s-a menținut doar pentru că numărul angajaților a scăzut cu aproximativ 1000 față de anul 2006.

Cu toate că în anul 2009 cheltuielile cu personalul au scăzut cu aproximativ 1 miliard salariul mediu per angajat a înregistrat o creștere. Acest fapt se datorează politicilor de managementul resurselor umane duse de către companie care a decis ca măsură de reducere a efectelor crizei economice concedierea unui număr semnificativ de persoane.

Impozitul pe salarii se calculează după formula

salariu brut – ( cas anagajat (10,5%)+cass anagajat (5,5%)+s anagajat (0,5%) ) = rezultat 1

apoi

rezultat 1 – deducerea legală (de la 250 ron în jos, în functie de salariu) = rezultat 2

apoi

rezultat 2 x 16% = impozit pe venit ce trebuie reținut angajatului și plătit

În anul 2009 impozitul pe salarii a fost de 10172634 lei.

3.3. Contabilitatea altor impozite și taxe directe

Impozitul pe clădiri a fost instituit pe clădirile proprietate a persoanelor fizice situate în municipii, orașe și comune pentru clădirile persoanelor juridice particulare, precum și pentru clădirile proprietate a statului sau a autorităților administrativ teritoriale, ale regiilor autonome, societăților comerciale, ale organizațiilor de interes colectiv, indiferent dacă persoanele fizice sau juridice sunt române sau străine.

Fac obiectul impunerii toate clădirile, indiferent de destinația pentru care sunt utilizate.

Nu sunt supuse impozitului și deci nu fac obiectul acestuia, următoarele clădiri:

clădirile aparținând instituțiilor publice, cu excepția celor folosite în alte scopuri față de cele obișnuit normale,

clădirile, care potrivit legii sunt considerate monumente istorice, muzeele și cele memoriale, cu excepția spațiilor folosite în alte scopuri, respectiv pentru activității economice sau comerciale,

clădirile, care prin destinație, constituie lăcașuri de cult, aparținând cultelor recunoscute de Lege,

construcțiilor și amenajărilor funerare din cimitire.

În categoria clădirilor supuse impunerii se includ și dependențele reprezentând încăperi sau spații situate fie în corpul principal, fie în afara acestuia, cum sunt: grajduri, chioșcuri, cazane, barăci, magazine, depozite, indiferent de natura materialelor folosite pentru realizarea acestora.

În tabelul de mai jos este redat modul de calcul și impozitul pe clădiri datorat de societate în perioada analizată.

tabelul nr. 3.20.

Se observă că în perioada analizată cota de impunere a fost de 1% și s-a menținut la acest nivel.

În anul 2008 ca urmare a vânzării de active, între care figurau și clădiri, valoarea de înregistrare a clădirilor s-a redus substanțial de la 3.650.742 mii lei la 1.709.042 mii lei și în consecință și impozitul aferent.

Subiecții impozitului pe teren sunt persoanele fizice sau juridice care dețin în proprietate suprafețe de teren, situate în municipii, orașe și comune.

Obiectul impozitului îl constituie orice teren ce se află în proprietatea persoanelor fizice sau juridice.

Impozitul pe teren se stabilește anual, în sumă fixă pe metru pătrat de teren, diferențiat pe categorii de localități, iar în cadrul localităților, pe zone, în intravilan.

Contribuabilii care dobândesc dreptul de proprietate pentru unele terenuri proprietate de stat, avute anterior în administrare sau în folosință, datorează impozitul pe terenuri începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a survenit această modificare.

Impozitul datorat pe teren în anul 2009 al societății Daewoo-Mangalia Heavy Industries este de 3105 lei.

Taxa asupra mijloacelor de transport este o taxă anuală și se stabileste în sumă fixă, în funcție de tipul mijlocului de transport, astfel:

S.C. Daewoo-Mangalia Heavy Industries S.A. a avut de plătit în anul 2009 suma de 3541 lei pentru achitarea taxei de transport, deoarece are trecute în cadrul societății doar autoturisme, aprovizionarea se realizează cu autoutilitate, camioane închiriate.

CONCLUZII SI PROPUNERI

În decursul vremii, în perioadele de început ale istoriei finanțelor publice, stabilirea impotitelor se făcea de sus în jos de la nivelul de stat la provincie, la oraș, la comună și apoi pe contribuabili în funcție de necesarul de cheltuieli publice pentru acest stat sau acea unitate administrativă etc. Această metodă nu era nici pe departe echitabilă, deoarece nu ținea seama deloc de puterea contributivă a fiecăriu membru al cominității. Persoanele sau familiie acelei comunități erau impuse in mod egal la același cuantum de impozit, indiferent care era câștigul sau averea acelui contribuabil.

Este cunoscut faptul că impozitele directe, așa sunt ele concepute și definite astăzi, sunt mai echitabile din punct de vedere fiscal decât cele indirecte, caracteristică ce se remarcă cel mai bine în cazul impozitelor pe venit (pe câștig).

Conținutul impozitelor, în majoritatea cazurilor îl reprezintă, după cum se știe, valoarea nou creată, și în unele cazuri și averea individului, persoanei juridice în cauză și chiar însăși bogăția națiuni. În acest context trebuie să admitem, chiar și numai teoretic, că pentru plata impozitelor pe avere există un transfer de avere către stat și din acesta se efectuează cheltuielile publice, iar dacă aceste cheltuieli sunt orientate cu predilecție pentru cheltuielile care presupun un consum neproductiv de resurse rezultă că averea națiuni a căpătat o destinație nu tocmai corectă. Desigur că din acest punct de vedere lucrurile sunt puțin mai complicate, în sensul că nimeni nu-și înstrăinează averea pentru a-și achita impozitul pe proprietate, întrucat în fapt acestea sunt achitate din alte venituri realizate de subiectul impozabil în cauză.

Ca urmare a analizei efectuate în capitolele precedente putem formula următoarele concluzii:

S.C. D.M.H.I. S.A. este o organizație de succes care marchează trecerea economiei românești la economia de piață;

Analiza economico-financiara a scos în evidență dinamica ascendentă a cifrei de afaceri, a profitului și productivității, dar și gradul crescut al impozitelor datorate, astfel: în anul 2009 profitul impozabil a fost de 741071, iar impozitul pe profit a fost de 118571 lei; impozitul pe salarii a fost de 10172634 lei; impozitul datorat pentru terenuri a fost de 1884, iar impozitul pentru transport a fost de 3541.

În ceea ce privește impozitul pe profit, fiecare conducere sau asociat al unei firme, dorește ca, prin documentele justificative și prin rapoartele și registrele contabile, să reiasă că societatea este foarte profitabilă. Dar aceasta presupune că, societatea având profit, trebuie să plătească și impozit pe profit. Însă, se dorește mereu a părea cât mai profitabil, dar a plăti cât mai puțin impozit pe profit.

Numărul de angajați a prezentat mici fluctuații în perioada analizată cu tendințe de scădere din motive de productivitate a muncii, dar și a crizei economice și financiare.

Sumele investite în tehnologie au scăzut constant de la înființare (când au fost maxime), ceea ce nu reprezintă o soluție viabilă pe termen lung;

Având în vedere fragilitatea actuală a economiei românești sunt necesare măsuri pentru continuarea reformei sistemului fiscal, astfel încât impozitele și taxele să asigure resurse financiare publice într-un mod echilibrat, fară a produce distorsiuni în domeniul prețurilor.