Contabilitatea de Gestiune,calculatia Si Analiza Costurilor Prin Metoda pe Comenzi

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………4CAPITOLUL 1. PREZENTAREA SOCIETĂȚII COMERCIALE

SC. TEKNAUS. SRL………..……………….………………….6

Secțiunea 1.1 Scurt istoric ……………………………………………………….…………..6

Secțiunea 1.2 Obiect de activitate……………………………………………………..……..8

Secțiunea 1.3 Structura organizatorică a firmei………………………………………..…….9

Secțiunea 1.4 Fluxuri tehnologice de producție la SC.TEKNAUS .SRL……………………10

CAPITOLUL 2. ELEMENTE TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND

ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII DE GESTIUNE ȘI A

CALCULAȚIEI COSTURILOR POTRIVIT METODEI PE

COMENZI……………………………………………………………..16

Secțiunea 2.1 Domeniul de definire al contabilității de gestiune………………………….16

Secțiunea 2.2 Rolul contabilității de gestiune și a calculației costurilor…………………..17

Secțiunea 2.3 Concept și clasificarea metodelor de calculație a costurilor………………..18

Secțiunea 2.4 Metoda de calculație a costurilor pe comenzi………………………………20

2.4.1 Particularitățile metodei pe comezi……………………………………..20

2.4.2 Etapele fluxului informațional al metodei pe comenzi………………….21

2.4.3 Antecalculul costurilor în cadrul metodei pe comenzi………………….23

2.4.4 Reflectarea în contabilitatea firmei SC TEKNAUS SRL a operațiunilor

aferente metodei pe comenzi ( Studiu de caz )………………………….28

CAPITOLUL 3. ANALIZA ECONOMICO- FINANCIARĂ A CHELTUIELILOR ȘI

A COSTURILOR LA SC. TEKNAUS. SRL ………………………..35

Secțiunea 3.1 Contabilitatea de gestiune și procesul decizional……………………………35

Sectiunea 3.2 Delimitări și structuri privind cheltuielile și costurile ………………………36

Secțiunea 3.3 Analiza eficienței consumului de resurse (metoda ratelor), analiza

influenței factorilor asupra ratei cheltuielilor totale……………………….40

Secțiunea 3.4 Analiza detaliată a cheltuielilor cu materii prime și materiale consumabile..42

Secțiunea 3.5 Analiza cheltuielilor cu personalul………………………………………….43

Concluzii și propuneri …………………………………………………………44

Bibliografie……………………………………………………………………. 46

Anexă-Organigrama firmei…………………………………………………….47

INTRODUCERE

Problematica costurilor apare o data cu introducerea contabilitații în partida dublă, concretizată, la început prin calculul economic comercial orientat predominant spre relați ale întreprinderii cu exteriorul. Treptat, a apărut și s-a extins și calculul economic al exploatării interne (sau al gestiunii interne). În aceasta etapă, care a durat câteva secole (1675 – 1900),

problematica costurilor a îmbrăcat forma calculației costurilor de producție efective, fiind

integrată organic în contabilitate, atât teoretic cât și practic, și avănd ca obiect nu numai înregistrarea curentă a cheltuielilor de producție effective ci și calcularea costurilor efective ale producției.

În deceniile unu și doi ale secolului XX, apare tendința de fundamentare teoretică a

calculației costurilor de producție ca domeniu distinct, iar ca urmare a trecerii la programarea

sau planificarea producției, s-a constituit si calculația previzională (calculația standard,

calculația normativă, calculația de plan) sau antecalculația costurilor de producție, care

lărgeste sfera obiectului de studiu al costurilor, marcând depășirea granițelor contabilitații,

deci, a indicatorilor efectivi.

Pe parcursul următoarelor șapte decenii ale secolului XX (1921-1990), se nasc și se

dezvoltă obiective și cerințe noi, cum ar fi cele care privesc trecerea de la periodicitatea la

operativitatea controlului și analizei costurilor de producție, pătrunzând în structurile lor

interne. Așa se naște ideea controlului și analizei operative a cheltuielilor de producție ca părți

componente ale costurilor de producție, ceea ce contribuie la descoperirea și mobilizarea unor

rezerve importante de economisire a muncii vii și materializate. Aceasta se explică prin faptul că esența operativitații, constă în aceea că orice fenomen apărut în cadrul întreprinderii trebuie sa fie cunoscut imediat sau cât mai curând posibil, nu numai la sfârșitul perioadelor de gestiune, pentru a se putea interveni cât mai promt cu măsuri de reglare a activitații.

În ultima etapa, toate componentele acestor obiective sufera importante modificări in

conținutul, structura si sfera de cuprindere, determinate de tranzțtia la economia de piața. Decada 1994-2004 marchează o accelerare a schimbării domeniului contabilității în corelare cu cerințele puse în fața întreprinderilor care se confruntă cu un mediu concurențial acerb și care impune competivitate și dinamism.

Pe plan național, în România, după 1990 și mai ales după ianuarie 1994, problematica costurilor s-a complicat și mai mult , ceea ce a marcat o vizibilă stagnare atât teoretic cât și practic. Cauzele acestei stagnări pot fi:

a) fenomenul tranziției țării noastre la economia de piață, ale cărei inerente necunoscute

și-au pus amprenta și asupra domeniului costurilor ;

b) introducerea noului sistem de contabilitate al agenților economici , care accentuează

încetinirea progresului privitor la sistemul informațional al costurilor.

Calculația costurilor orientată spre control și decizie devine una din componentele

de bază ale mecanismului de conducere profitabilă a întreprinderii. Ca instrument informațional, calculația “produce” și oferă informația privind costurile și profitul, iar ca

instrument de conducere reprezintă o tehnică de decizie privind maximizarea rentabilității.

Lucrarea de față își propune prezentarea cadrului conceptual, delimitări, organizarea

privind contabilitatea de gestiune și calculația costurilor, metodele de calculație a costurilor,

precum și rolul acestora în procesul decizional al intreprinderii.

Prin capitolul III al lucrării, am încercat analiza indicatorilor economico-financiari a cheltuielilor , a costurilor și a rentabilitații a operațiunilor de mecanică generală , societatea în cauză, aplicând una din metodele clasice de calculație a costurilor, respectiv metoda pe comenzi.

În elaborarea acestei lucrări am beneficiat de experiența scrierii unor lucrări

anterioare ale unor profesori de valoare care ne-au călăuzit pașii pe băncile facultații . Pe

această cale, mulțumesc tuturor profesorilor și în mod special doamnei profesoare lect.univ. Luiza Ionescu pentru valoroasa consiliere pe problematica abordată.

CAPITOLUL 1

PREZENTAREA SOCIETĂȚII COMERCIALE

SC. TEKNAUS .SRL

“ INGINERIE ȘI TEHNOLOGIE MECANICĂ AVANSATĂ”

1.1. Scurt istoric

Industria grea a avut o evoluție ascendentă în special după al doilea război mondial, după model sovietic, o evoluție ascendentă, caracterizată prin creșterea exportului și ocuparea forței de muncă, aspect foarte important, în unele județe sau localități fiind determinant pentru ocuparea forței de muncă.

Până în anul 1989, industria grea era în centrul atenției politicii comuniste. Industria românească între anii 1970 și 1980 s-a bazat pe preluarea de licențe și know-how-uri de la firme de prestigiu din sfera internațională, precum și pe dotări cu echipamente, mașini, utilaje și instalații achiziționate din țările industrializate. În această perioadă, dezvoltarea excesivă a capacităților de producție a avut în vedere, pe lângă asigurarea necesarului intern, și satisfacerea cerințelor piețelor internaționale, din care o pondere importantă o reprezenta piața CAER, care între timp a dispărut.

Sistemul de conducere, hipercentralizat și aflat în conflict cu criteriile de raționalitate, devenise inert la semnalele realității. Realizarea producției în unități supradimensionate conferea industriei o oarecare rigiditate. Ineficiența acesteia a fost agravată în anii `80 de continuarea investițiilor în ramuri puternic energointensive și de stoparea fluxului tehnologic occidental, ca efect al politicii forțate de rambursare anticipată a datoriilor externe. Slaba motivație a muncii, dublată de politica artificială a ocupării depline a locurilor de muncă, altera tot mai mult competitivitatea producției naționale. Acești factori au condus la deteriorarea nivelului de viață al populației și blocarea României într-un perimetru de subdezvoltare.

După 1990 a început o restructurare masivă, cu disponibilizări de personal și retehnologizări, privatizări mai mult sau mai puțin eficiente. Schimbările structurale care au avut loc după anul 1989 datorită trecerii economiei românești de la economia centralizată la cea de piață, au avut un impact negativ asupra evoluției industriei. Acest declin a fost determinat în mare parte de modificarea structurii piețelor externe de desfacere și de asigurare cu materii prime. Astfel, după 1989, România a trebuit să suporte șocul pierderii pieței fostelor țări CAER. În noile condiții, chiar o serie de vechi parteneri a României (China și alte țări în curs de dezvoltare), au devenit mai puțin interesați de menținerea unor relații comerciale preferențiale cu România, punând pe primul loc avantajul comercial și performanța tehnologică.

După 1989, industria grea prezintă în continuare unele puncte tari, care îi conferă oportunități reale pentru relansare și care se referă la faptul că deține un important potențial productiv, incomplet utilizat și parțial uzat din punct de vedere fizic și moral. Dezvoltarea industriei românești este legată de piața Uniunii Europene, în condițiile în care majoritatea schimburilor comerciale sunt realizate cu țările membre ale Uniunii Europene.

Din totalul exporturilor, ponderea exporturilor către țările Uniunii Europene a fost de 67,8% , iar din totalul importurilor, ponderea importurilor din țările Uniunii Europene a fost de 62,5%. Și astăzi, industria joacă un rol important în economia României, inclusiv în anul 2004, când producția sa a avut o pondere de 25,8% din PIB, iar efectivul de salariați a reprezentat 40,7% din totalul salariaților angajați în economia națională. În primul semestru al anului 2005 a crescut ponderea industriei în PIB, aceasta ajungând la 29,5%.

Ultimii 15 ani au schimbat radical industria românească. Întreprinderile economiei centralizate au avut destine diferite, în funcție de domeniul de activitate, piețele de desfacere a produselor lor, gradul de uzură a echipamentelor. Multe întreprinderi mari s-au închis, utilajele lor fiind trimise la fier vechi. Altele au închiriat spațiile în plus, încasând mai mult din această afacere decât din activitatea de producție. Tehnologia învechită, managerii incompetenți sau pierderea partenerilor de afaceri au condus la falimentul marilor întreprinderi. Cei care au pierdut erau cei care se bazau pe piața CAER și care nu au reușit după 1989 să intre pe piețele occidentale cu produse competitive. Unele uzine au fost cumpărate de investitori străini care au modernizat clădirile și au investit în utilaje de ultima oră, realizând producție de calitate.

Întreprinderile care au trecut cu bine de etapa de tranziție lucrează acum cu oameni mai puțini și cu utilaje mai performante, și-au diversificat producția și folosesc spațiile libere pentru a scoate un ban în plus.

Mecanici și mașiniști de precizie încă din 1985 , GRUPUL TEKNAUS, studiază, îmbunătățește și pune în aplicare diferite servicii precum instrumente de tăiere și ștampilare; instrumente de control ,prelucrare și manipulare ; prototipuri ; piese mecanice complexe din toate materialele; mașini speciale automate sau manuale; integrări si upgrade-uri ale liniilor de producție informate liniilor de producție informatizate.

Departamentul “ ÎNTREȚINERE INDUSTRIALĂ “ al grupului TEKNAUS poate asigura de asemenea transportul, instalația , depanarea și asistența cu privire la toate tipurile de echipamente.

TEKNAUS indeplinește cerințele de calitate ISO 9001 si ISO TS 16949 și lucrează pentru cele mai mari grupuri industriale europene din industria aeronautică , automobilelor , feroviară, siderurgică și medicală.

1.2. Obiect de activitate

Denumirea societății este “ societatea comercială cu răspundere limitată TEKNAUS” având statutul juridic de persoana juridică română ce își desfășoară activitatea conform legislației din România și a prevederilor actului constitutiv . Sediul societății este în România, județul Dâmbovița, orașul Moreni , str.Teiș, nr16D. Cu acordul asociaților sediul societății poate fi schimbat în orice localitate din țară, cu condiția efectuării formalităților prevăzute de lege. Durata societății este nelimitată, începând cu data îmatriculării în registrul comerțului.

Societatea are ca obiect de activitate operațiuni de mecanică generală printre care enumerăm :

fabricarea de construcții metalice și părți componente ale structurilor metalice;

producția de rezervoare , cisterne și containere metalice;

fabricarea de recipienți și alte produse similare din oțel;

fabricarea echipamentelor de ridicat și manipulat;

lucrări de intreținere și reparație a mașinilor-unelte pentru prelucrarea metalului;

activități de transport și curier ( altele decât cele de poștă națională);

activități de creditare pe bază de contract ( leasing financiar).

Gradul de mecanizare și automatizare a producției constituie un factor decizional în politica firmei pentru îmbunătățirea serviciilor. Astfel în unitățile noastre sunt supravegheați cu ajutorul aparatelor nu numai parametrii de fabricație, ci și cantitățile de materii prime și materiale intrate în secții, precum și semifabricatele și produsele obținute. În acest sens oferim

Prelucrare de precizie

Dispunând de peste 60 de mașini de prelucrare electrică cu pînă la 7 axe UGV, noi putem produce cantități mici sau mari cu aceeași precizie.

Procese de tăiere și ștampilare

Încă din stadiul inițial de probe , vă asigurăm funcționarea procesului de tăiere sau ștanțare de dimensiuni mari ( pre-studii, prototipuri, realizări de dezvoltare pre-serii, capacitate sau gabarit de control).

Tablă, schelet metalic , sudură

Echipele noastre de experiență , sudori TIGMIG, oferă toate tipurile de servicii inclusiv pe masină de frezat șasiu închis. Toate serviciile pot fi completate la scară mare de prelucrare și garantează o geometrie de calitate.

Site-ul de mașini speciale de integrare

De pe site-urile de producție , vom integra soluții automate sau robotizate ce respectă noile cerințe de performanță, productivitate și calitate direct în atelierele noastre de producție.

Transport și întreținere industrială

Acest grup de activități , constând în mai mult de 25 de angajați cu abilități hidraulice, mecanice, electrice și electro-tehnice sunt la dispoziția clienților pentru efectuarea oricărui transport industrial în țară cât și în străinătate; pentru a asigura procesul de instalare și asistența online ; pentru a dezvolta anual contracte de întreținere și reparații.

Montaj și finisare externă

Pentru a satisface imperativele de flexibilitate si de competitivitate impuse de un nou concept economic mondial, vom pune la dispoziția clienților în toată Europa o rețea de filiale și parteneri permițându-ne să ne asigurăm un “ low cost” la operațiunile de prelucrare,

finisare sau montaj.

1.3. Structura organizatorică

Societatea comercială este constituită de asociații :

1.- PARRA DELGADO FRANCISCO JAVIER , cetățean francez, născut la data de 07.12.1941, în Spania, Laguna de Duero , cu domiciliul în Franța, Beaucourt 90500, str. Pierre Beuder nr .92, identificat cu pașaport nr.05RR54757 eliberat de autoritățile franceze la data 15.04.2005;

2.- PARRA JEAN –FRANCOIS FREDERIC , cetățean francez, năascut la data de 10.03.1965, în Franța, Beaucourt , cu domiciliul în Franța , Mathai 25700, str . De La Roche nr.501 identificat cu pașaport FRA nr 05KK65265, eliberat de autoritățiile franceze la data 03.04.2006, reprezentat de PARRA DELGADO FRANCISCO JAVIER, conform procurii din 18.01.2007.

Capitalul social integral vărsat de asociați este de 500 lei , în numerar . Capitalul social va fi împarțit în 50 părți sociale , a 10 lei fiecare și va fi deținut de asociații:

PARRA DELGADO FRANCISCO JAVIER -300 lei , reprezentând 30 părți sociale;

PARRA JEAN-FRANCOIS FREDERIC -200 lei , reprezentând 20 părți sociale.

Fiecare parte socială dă dreptul la un vot în orice deliberare, asociații fiind responsabili doar până la concurența sumei reprezentând părțile sociale deținute. Conducerea societății se realizează de către adunarea generală a asociaților, iar adunarile generale se țin la sediul societății. Conform Art.18 al actului constitutiv adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale . Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv este necesar votul tuturor asociaților , în afară de cazul când legea prevede altfel. Fiecare parte socială dă dreptul la un vot .

Societatea va fi administrată de asociații PARRA DELGADO FRANCISCO JAVIER pentru o perioadă nelimitată de timp și PARRA JEAN-FRANCOIS FREDERIC , având mandat pentru o perioadă de 4 ani. Relațiile dintre compartimentele societății sunt evidențiate în organigramă( Anexa 1) .Administratorul răspunde personal pentru orice daune pricinuite societății prin nerespectarea prevederilor legale , pentru prejudicii rezultate din fapte ilicite și pentru abateri de la statut sau greșeli în administrarea societății.

Societatea TEKNAUS ține prin grija administratorului , un registru al asociaților în care se înscriu numele și prenumele , domiciliul fiecărui asociat , partea acestuia din capital , transferul părților sociale sau orice alte modificări privitoare la acestea . Registrul poate fi consultat de către asociați și creditori. Administratorul se obligă să convoace adunarea generală la sediul social, cel puțin o data pe an sau ori de câte ori este nevoie.

Activitatea financiar –contabilă începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie al fiecărui an , iar primul exercițiu începe la data constituirii societății. Societatea intocmește situația financiară anuală și contul de profit și pierdere și ține evidența activității

economico –financiară în lei. Din profitul societății se prelevează în fiecare an cel puțin 5% pentru formarea fondului de rezervă , până ce acesta atinge cel puțin 1/5 din capitalul social.

1.4. Fluxuri tehnologice de producție la SC .TEKNAUS .SRL

Dezvoltarea societății a fost condiționată din cele mai vechi timpuri de nivelul și evoluția tehnologiilor folosite pentru producerea bunurilor de consum și a mijloacelor de producție.
Descoperirile științifice și marile invenții ale ultimului secol au revoluționat și au propulsat în mod spectaculos viața economică și socială. Este suficient să menționăm principalele realizări din domeniul științei și tehnologiilor (fisiunea nucleară, sinteza materialelor de substituție – elastomeri, fibre, materiale plastice, fertilizanți, semiconductori și circuite integrate, biotehnologii etc.) pentru a întelege că acestea constituie baza prezentului și viitorului economic în domeniul industrial.
Direcții ale revoluției tehnico-științifice actuale (a 3-a revoluție industrială) pot fi considerate realizarea de materiale noi, cu proprietăți prestabilite (inteligente), se intră astfel în epoca materialelor "comandate" care corespund solicitărilor utilizatorilor și se obțin noi materiale sintetice, noi aliaje și materiale compozite (totul, de la echipamentele de sport, până la motoare cu reacție, calculatoare ce încorporeaza deja astfel de materiale); dezvoltarea biotehnologiilor, de la cunoscutele tehnologii fermentative utilizate de exemplu în industria alimentară, la epurarea apelor uzate și extracția minereurilor, la tehnologii enzimatice pentru valorificarea biomasei, obținerea carburanților, biopolimerilor, vitaminelor sau la aplicarea tehnologiilor genetice, cu rezultate de excepție în agricultura viitorului; informatizarea, nu numai în sensul utilizării calculatorului în toate domeniile de activitate, ci mai ales în sensul "performanțelor" tehnico-economice pe care aceasta o presupune și anume diversificarea și ultraspecializarea producției.

În majoritatea cazurilor, schimbarea unui produs înseamnă schimbarea tehnologiei și face inaccesibile costurile de producție. Din acest motiv, în deceniile trecute, costul per unitate putea fi coborât numai dacă se puteau produce serii mai mari de produse identice; în schimb, cele mai recente tehnologii prelucrătoare asistate de calculator, fac posibilă o diversificare practic la infinit a gamei prelucrărilor și produselor, iar noile tehnologii informatizate împing costul diversificării spre zero.
În activitatea productivă curentă este necesar un dialog permanent economist-inginer, ceea ce presupune un limbaj comun, bazat pe cunoașterea de către economist a unor noțiuni tehnologice de baza. În esentă, tehnologia de obținere a unui produs influențează direct organizarea întreprinderii, costurile de producție, modul de valorificare a investițiilor și resurselor, modul de utilizare a forței de munca, iar probleme ca reducerea consumurilor, creșterea rentabilității și productivității trebuie să preocupe atât pe inginer cât și pe economist, mai ales în condițiile unei economii concurențiale.
Colaborarea inginer-economist se manifestă din stadiul inițial al elaborării unui proces tehnologic și până la intrarea în funcțiune a unei instalații și continuă pe toată durata exploatării acestuia, ori de câte ori se pune problema optimizării sectoarelor industriale, adică a perfecționării tehnologiilor (alte condiții) și a modernizării/retehnologizării (alte utilaje, mai performante).
Conform Lexiconului tehnic român se consideră că tehnologia este "știința metodelor și a mijloacelor de prelucrare a materialelor, respectiv "ansamblul proceselor tehnologice folosite pentru realizarea unui produs". Conform definiției date de comisia economică ONU pentru Europa, tehnologia constă în "aplicarea corectă a cunoștiințelor științifice și tehnice în concepția, dezvoltarea și fabricarea unui produs.
Privită ca sistem, tehnologia cuprinde, ca elemente invariabile, cunoștințe științifice și tehnice încorporate în procedee, materiale, echipamente și sisteme informaționale specifice (planuri, programe, documentații). În această viziune, conceptul de tehnologie nu se rezumă numai la prelucrarea materialelor ci și la cercetare, proiectare, conducere și organizare, desfacere și comercializare.
Succesiunea logică a tuturor etapelor de transformare a materiei prime în produs constituie fluxul tehnologic al procesului considerat. Fluxul tehnologic se reprezintă prin scheme de operații, care conțin succesiunea în timp a operațiilor, inscripționate în dreptunghiuri și prin scheme cu utilaje (scheme tehnologice), care reprezintă succesiunea utilajelor (notate convențional prin simboluri) corespunzătoare operațiilor prin intermediul cărora se realizează procesul tehnologic. Operației principale din cadrul unui proces tehnologic îi corespunde un utilaj principal; în funcție de capacitatea acestuia se stabilește capacitatea de producție a întregii instalații. De cele mai multe ori, pentru a întelege fenomenele care au loc într-o anumită etapă de transformare a materiei prime în produs se face apel la schema de principiu a utilajului principal.
Din punct de vedere al economistului, fluxurile tehnologice îi permit acestuia cunoașterea integrală a procesului tehnologic, cu evidențierea intrărilor și ieșirilor pe fiecare fază, în scopul întocmirii bilanțurilor, a calculării costurilor și optimizării procesului de producție în ansamblu .Pentru desfășurarea unui proces tehnologic sunt necesare materii prime, resurse energetice și utilaje. În urma desfășurării proceselor tehnologice rezultă bunuri materiale denumite produse. Produsele sunt considerate principale, dacă reprezintă scopul desfășurării procesului tehnologic și secundare dacă apar alături de produsul principal. Calitatea produselor principale depinde de calitatea materiilor prime, modul de desfășurare a procesului tehnologic, gradul de uzură al utilajelor,calificarea forței de munca .
În funcție de stadiul de prelucrare, produsele care rezultă dintr-un proces tehnologic pot fi clasificate în produse brute, intermediare și finite. Sfera de cuprindere a noțiunii de produs finit este mult mai largă. Astfel pentru un producător de fibre sintetice, acest intermediar cerut de industria textilă este livrat ca produs finit, iar pentru consumatorul final nu au importanță decât țesăturile și tricotajele, rezultate prin prelucrarea fibrelor.

Sistemele de producție sunt diverse, având caracteristici diferite, în funcție de tipul

fabricației: fabricație pe comandă – individuală , fabricație repetitivă – de serie sau fabricație continuă – de masă .În prezent se modifică metodele și sistemele de fabricație: apar tehnologii noi de prelucrare, fluxurile tehnologice comportă un număr minim de faze, flexibilitatea tehnologiilor crește, apar metode și instrumente de conducere și monitorizare a operațiilor de prelucrare . Dintre toate procesele tehnologice necesare executării echipamentelor,utilajelor, mașinilor, cel de prelucrare mecanică este cel mai complex.

Elementele componente ale procesului tehnologic de prelucrare mecanică sunt: operația,

așezarea/poziția, faza, trecerea, mânuirea și mișcarea.Se constată ca acest model constituie o reuniune ordonată la diferite nivele (operație,așezare, fază etc.) a elementelor care concură la transformarea semifabricatului pentru a obține în final produsul .În aceste condiții, procesul tehnologic de prelucrare mecanică poate fi asimilat cu un proiect care se desfășoară într-o ordine logică, cu respectarea unor corelații temporale între activități, a unui anumit buget, implicarea unor resurse umane și materiale.

În procesele tehnologice de prelucrări mecanice, elementele de structură ale sistemului

sunt condiționate de generarea suprafețelor pe mașinile-unelte: modificarea formei, dimensiunilor, pozițiilor relative, aspectului suprafețelor ce compun piesa care se prelucrează.

Stabilirea variantelor fazelor de prelucrare depinde în principal de forma și dimensiunile piesei, ale semifabricatului și de tipul mașinii-unelte utilizate. Pentru e exemplifica un astfel de proces tehnologic am ales 3 produse ( A,B,C) în care un container de marfă suportă un proces de fabricație ,iar presa extras tubing + sistem acționare și sistem comandă hidraulică prevenitor un proces de reparație.

CAPITOLUL 2

ELEMENTE TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND

ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII DE GESTIUNE ȘI A

CALCULAȚIEI COSTURILOR POTRIVIT METODEI PE COMENZI

LA SC . TEKNAUS . SRL

2.1. Domeniul de definire al contabilității de gestiune

Contabilitatea de gestiune cuprinde ansamblul elemetelor de identificare , măsurare, stocare, analiză, prelucrare , interpretare și comunicare a informațiilor utilizate de management pentru a previziona, planifica, evalua și controla, în interiorul unui organism și pentru a garanta utilizarea corespunzătoare și responsabilă a resurselor sale.

Contabilitatea de getiune servește gestionarilor din interiorul întreprinderii, care au misiunea de a decide transformarea resurselor care le-au fost încredințate din exterior pentru administrare și de a realiza surplusul care asigură creșterea , fără alte resurse din exterior. Pentru atingerea scopului , ei trebuie să acționeze direct asupra proceselor de transformare a resurselor în rezultat . Pentru a urmări etapele, pe care resursele le parcurg, contabilitatea de gestiune este cea care începe procesul de conversie a resurselor consumate în rezultate , proces detaliat pe centre de responsabilitate și pe produse.

Contabilitatea de gestiune oferă acele informații care privesc gestiunea internă a întreprinderii, criteriile după care acesta își calculează costurile și asigură măsurarea performanțelor interne , la nivel de sector de activitate , funcție sau produs . Contabilitatea de gestiune nu răspunde unor exigențe sociale exterioare , nefiind normalizată este necesar un limbaj mai apropiat managerilor întreprinderilor.

Întreprinderile , pentru a căror producție se calculează costuri , aparțin celor mai diferite ramuri de activitate economică : industrie , agricultură, silvicultură, construcții- montaj ,

foraj-geologie , transporturi , telecomunicații , proiectare, turism ,edituri, bănci etc. Mai puțin utilizat până în prezent , dar deosebit de important pentru aprecierea modului de gospodărire internă , costul poate fi calculat și în unitățile de învățământ, sănătate și asistență socială, educație fizică și sport, care pot funcționa ca instituții publice , organizații sau fundații cu scop lucrativ , urmărind profit ca și întreprinderile.

În întreaga sa sferă de aplicabilitate , problematica complexă a costurilor trebuie abordată într-un cadru de noțiuni proprii al căror conținut se cere definit într-o manieră incontestabilă.

2.2. Rolul contabilității de gestiune și calculației costurilor

Acțiunea de determinare a costului producției are un rol deosebit datorită funcțiilor pe care le îndeplinește acest indicator economic pentru optimizarea deciziilor în întreprindere. Întotdeauna , menținerea potențialului de producție al unei întreprinderi a depins de modul cum acesta a reușit să-și recupereze prin desfacere , costul valorilor de întrebuințare fabricate , iar prosperitatea și ritmul dezvoltării sale au fost incontestabil condiționate de cuantumul diferenței dintre sumele încasate din vânzarea produselor și costurile ocazionate de obținerea și desfacerea acestora .

Dacă aceasta este trăsătura dezvoltării întreprinderilor în general , cu atât mai mult , în cazul organismelor economice moderne , menținerea competitivității și dispunerea elementelor gestiunii și ale producției sub forma cea mai potrivită în scopul obținerii unor rezultate finale optime depind și se reflectă nemijlocit ăn costul de producție. De aici și importanța determinării operative și precise a costului producției în calitatea sa de indicator de eficiență.

Calculând costuri pentru producția sa și pentru fiecare unitate de produs în parte , întreprinderea poate defalca prețul obținut pe piață în partea care compeseză toate valorile consumate pentru producție și profitul întreprinzătorului. Fiecare întreprindere își crează astfel posibilitatea de a aprecia rentabilitatea activității pe care o desfășoară în calitate de agent economic pe piața internă și externă. Într-un mediu economic concurențial , costurile au un rol important în fundamentarea deciziilor privind alegerea regimului optim al producției și reglarea volumului său, constituind un instrument deosebit care condiționează conducerea întreprinderii atât pe ansamblu cât și pe subansamble( secție , atelier, formație).

Organizând calculul costurilor pentru întreaga producție sau pe fiecare produs în parte , se crează posibilitatea comparării acestuia cu costul unor produse similare fabricate de către întreprinderi din același grup , cu scopul de a desprinde din această comparație gradul de organizare a producției, nivelul de înzestrare tehnică, gradul de utilizare al timpului, gradul de calificare a forțelor de muncă , modul de gospodărire a fiecărei unități în parte .

Obținerea unei producții cu cheltuieli minime constituie de fapt scopul final al exercitării din plin a funcției de conducere sub aspectul prevederii, organizării, informării, analizei, deciziei prompte și controlului permanent.

Prin antecalcul sau planificarea costurilor se crează în întreprinderi un instrument de prim ordin pentru planificarea financiară internă; costurile antecalculate constituie baza programării unor indicatori precum profitul, rata rentabilității, sau valoarea adăugată.

Astfel , în organizarea și conducerea procesului de producție , în planificarea rezultatelor curente ale unităților , în specializarea producției și organizarea cooperării cu alte întreprinderi, în practicarea unor prețuri promoționale pe piață sau î promovarea exportului de produse nivelul costurilor constituie unul din criteriile determinante. Se înțelege că în calitatea sa de indicator și mijloc de măsură a cheltuielilor efectuate de către întreprindere pentru obținerea și desfacerea producției sale, costul poate juca în toate cazurile adevăratul rol, numai dacă este determinat în mod real și oportun.

2.3. Concept și clasificarea metodelor de calculație a costurilor

O sarcină de bază ce revine contabilității de gestiune constă în determinarea exactă și la timp a tutror costurilor efectuate cu producția fabricată și calcularea costului aferent întregii producții finite și pe unitate de produs. În vederea realizării acestei sarcini se pot utiliza mai multe metode de organizare a contabilității costurilor și a calculării acestora.

Metoda de calculație a costurilor cuprinde totalitatea procedeelor de colectare , după anumite principii, a costurilor încorporabile pe locuri de costuri, pe produse , pe grupe de produse , pe lucrări , într-o anumită perioadă de gestiune ( lună, trimestru sau an ) și a procedeelor ce conduc la cuantificarea corelației dintre aceste costuri și producția care le-a ocazionat , în vederea determinării costului întregii producții și pe unitate de produs.

Metoda de calculație a costurilor nu se poate reduce doar la calcule matematice , ci ea trebuie să fie un mijloc eficient în controlul operativ al tuturor consumurilor , determinate de obținerea și desfacerea produselor , un adevărat instrument al autogestiunii, vizând realizarea unui sistem informțional al costurilor care să asigure operativitate, relevanță , simplitate și exactitate. Aplicarea acestor metode este influențată de specificul procesului tehnologic , complexitatea și modul de organizare a producției ( simplă, complexă, individuală, de serie sau de masă) , varietatea produselor fabricate , gradul de mecanizare și automatizare a lucrărilor de contabilitate.

Studierea sistematică și înțelegerea esemței diferitelor metode de calculație a costurilor , ca și utilizarea lor în mod științific , impune o clasificare a acestora după criterii esențiale precum:

După modul de integrare a calculației în sistemul de programare și urmărire valorică a activității întreprinderii inclusiv perioada de apariție:

metode de calculație cu caracter post-faptic sau metode clasice (istorice) sunt cele care au un singur obiectiv și anume determinarea costului efectiv al producției( metoda globală, pe faze, pe comenzi si metoda coeficienților de echivalență)

metode de calculație previzionale sau metode moderne (evoluate) sunt acelea care crează mărimi prestabilite privind costurile și organizeazăurmărirea și controlul cheltuielilor, concomitent cu desfășurarea procesului de producție care le ocazionează.[metoda standard-cost; metoda normativă; metoda costurilor directe; metoda Program Evaluation Review Technique(PERT) ; metoda Tarif-Oră-Mașină (THM); metoda Georges Perrin (GP);metoda Activity Based Costing(ABC); ]

După entitățile în raport cu care se calculează costuri:

metode de calculație pe purtători stabilesc costul pe purtători care poate fi :un produs material concret, o comandă, o lucrare , un serviciu, o activitate concretă ( metoda de calculație pe produs, metoda pe grupe de produse, metoda pe comenzi, metoda standard-cost , metoda THM, metoda GP)

metode de calculație pe sectoare de cheltuieli sunt acelea care se folosesc în anumite perioade de gestiune pentru a determina cheltuielile privind producția în raport cu sectoarele de cheltuieli special constituite prin reunirea locurilor de muncă din întreprindere după anumite criterii;

metode de calculație mixte sunt cele utilizate pentru calculul costurilor în raport cu entități care întrunesc atât trăsături de purtător , cât și trăsături de sector de cheltuieli, adică semifabricatul obținut în fiecare fază, respectiv produsul finit.

După obiectivele urmărite:

metode de calculație care au un singur obiectiv, calcularea costului produselor, lucrărilor sau serviciilor prestate (metoda globală, metoda pe comenzi , pe faze, metoda GP)

metode de calculație care urmăresc și alte obiective necesare conducerii operative a activității productive ( metoda standard-cost, metoda normativă, metoda THM, metoda PERT, metoda GP, metoda costurilor directe)

După sfera de cuprindere a cheltuielilor în costul unitar :

metode de calculație absorbante sunt acelea care iau în considerare pentru calculul costului unitar toate cheltuielile ocazionate de procesul de producție și de desfacere al produselor( metoda pe produs, metoda pe comezi, metoda pe faze, metoda THM , metoda GP, metoda normativă)

metode de calculație limitative sau parțiale sunt acelea care iau în considerare pentru determinarea costului unitar numai anumite cheltuieli ocazionate de procesul de producție și de desfacere a produselor, lucrărilor, serviciilor( metoda direct costing și metoda costurilor directe)

Metodele de calculație a costurilor au o strânsă legătură cu contabilitatea , care furnizează datele necesare calculării costurilor în condițiile cerute de metoda respectivă. La rândul ei , metoda de calculație aleasă impune o anumită colectare și înregistrare în contabilitate a costurilor. Rolul acestora este de a furniza organelor de conducere informații operative și eficiente în vederea luării deciziilor.

METODA DE CALCULAȚIE A COSTURILOR PE COMENZI

Particularitățile metodei pe comenzi

Metoda de calculație a costurilor pe comenzi se aplică în întreprinderile cu producție individuală și în cele cu producție de serie , precum: întreprinderile constructoare de mașini unelte, fabricile de pompe, întreprinderile din industria produselor metalice de lrg consum , fabricile de mobilă, întreprinderile de reparații mașini și utilaje

Având la bază conceptul costurilor integrale , metoda pe comenzi presupune desfășurarea lucrărilor de calculație potrivit etapelor specifice metodelor absorbante , inclusiv etapa determinării cantitative și valorice a producției în curs de execuție în etapa de postcalcul, datorită variației pe care o prezintă producția în curs de execuție de la o perioadă de gestiune la alta , în cazul întreprinderilor unde își găsește aplicație.

În cazul întreprinderilor menționate , purtătorul de costuri folosit în planificare este produsul , iar cel folosit în postcalcul este comanda. Astfel , costul planificat pe unitate de produs se calculează ținând seama de normele de consum pentru materii prime și materiale directe , combustibil tehnologic, de prețurile calculate pentru evaluarea lor , de operațiile tehnologice , de normele de timp și de tarifele de salarizare , precum și de planul cheltuielilor indirecte de producție ( comune de secție) și planul cheltuielilor generale de administrație. Procedeele de calcul utilizate sunt cele cu caracter general . Calculul costului efectiv este legat de entitatea folosită pentru delimitarea și urmărirea cheltuielilor de producție , care în definitiv este comanda.

Etapele fluxului informațional al metodei pe comenzi

( formarea comenzilor și lansarea lor în fabricație)

O comandă trebuie înțeleasă ca un anumit număr sau lot de bunuri , care parcurg întreprinderea ca o unitate de prelucrare și decontare. Formarea comenzilor pentru lansare în fabricație constituie un process de coordonare și îmbinare a exigențelor unor factori tehnici

(folosirea integrală și permanentă a capacității de producție și a forțelor de muncă, specializarea lucrătorilor pe operații, asigurarea performanțelor tehnice ale produselor ) cu cele ale factorilor economici ( onorarea contractelor la termen, reducerea consumurilor de materiale și timp de muncă , determinarea corectă a costurilor effective la terminarea producției ). Formarea comenzilor și lansarea lor în fabricație parcurg următoarele etape:

Etapa I Faza preliminară emiterii unei comenzi:

Pasul 1. Semnarea unui contract sau primirea unei comenzi externe. Comanda internă de la clienți diferă de comanda internă pentru calculația costurilor.

Pasul 2. Referatul compartimentului comercial aprobat de conducere pentru ofertarea unor produse noi.

Pasul 3. Referatul unui compartiment din unitate pentru nevoi interne aprobat de conducerea unității. Regula generală care se aplică este aceea că toate comenzile primite de la clienți ajung la conducerea unității. Dacă sunt condiții de realizare a cerințelor impuse de comandă aceasta este aprobată în caz contrar, este refuzată. Comanda clientului aprobată de conducere ajunge la compartimentul comercial și la cel de programarea, lansarea și urmărirea producției (sau similarul său).

Etapa II Întocmirea comenzii de către compartimentul Programarea și Urmărirea Produsului (Programarea, Lansarea și Urmărirea Produsului). Comanda primește un cod (număr intern) care trebuie să permită:

– identificarea produselor lansate;

– perioada de lansare;

– tipul comenzii.

Etapa III Vizarea și aprobarea comenzii de către compartimentele implicate:

– compartimentul comercial: cantitatea din comandă să corespundă cu cantitatea din referat;

– compartimentul buget stabilește costul programat (antecalculat);

– compartimentul contabilitate: dacă lipsește compartimentul buget stabilirea costului programat este realizat de către contabilitate. Compartimentul contabilitate verifică:

• existența altor comenzi nefinalizate cu aceleași produse;

• existența pe stoc de produse similare;

• corectitudinea termenului de finalizare estimat conform ciclului de fabricație normal.

Etapa IV Lansarea propriu-zisă a comenzii.

Se comunică ordinul de serviciu sub diferite forme la subunități în ordinea cronologică (temporară) a fluxului de fabricație. Pe documentele tehnico-economice de gestiune a componentelor produsului final (repere, subansamble, ansamble) se înscrie numărul comenzii. Documentele privind lansarea în fabricație se întocmesc numai după ce s-au soluționat toate problemele legate de etapa pregătirii tehnologiei de fabricație. Emiterea unor „comenzi interne” ajută la determinarea volumului de activitate (de regulă, producție) programată a se executa într-o anumită perioadă. „Dispoziția de lucru” se întocmește la nivelul subunității organizatorice, pe comenzi interne și cuprinde: numărul de bucăți, denumirea operațiilor, categoria operațiilor, timpul normat, totalul orelor necesare fabricării lotului de produse, valoarea acestor ore, numele și marca executantului operațiilor.

Etapa V Executarea comenzii.

Pe durata de execuție a comenzii se colectează cheltuieli (costuri) conform documentelor primare primite la compartimentul contabilitate. Personalul operativ (productiv) va menționa pe toate documentele care presupun consum de resurse comanda pentru care sunt necesare. Este interzisă efectuarea de cheltuieli directe fără indicarea comenzii sau de trecere a cheltuielilor directe la cheltuieli indirecte, deoarece se alterează conținutul indicatorilor (devin nerelevanți, nu mai reflectă realitatea). Repartizarea cheltuielilor indirecte pe comenzi se face lunar pe baza unuia din procedee. Conducerea entității patrimoniale va primi la sfârșitul fiecărei luni „Situația comenzilor deschise”.

Etapa VI Închiderea comenzii.

Închiderea unei comenzi se poate face:

a) prin finalizarea produselor (întreg lot sau parțial) pe baza documentului „nota de predare”

b) prin decizia conducerii pentru sistarea comenzii și trecerea cheltuielilor pe altă comandă sau pentru închiderea pur și simplu a comenzilor. În această variantă sunt necesare argumente temeinice. Exemplu: producția comandată nu mai este necesară din următoarele cauze: reziliere contract; depășire termen de livrare; faliment client.

c) prin constatarea rebutării parțiale sau integrale a producției.

În situația de la b și c se ridică problema suportării cheltuielile efectuate. Responsabilul din departamentul postcalcul va întocmi o informare pentru conducere cu număr de înregistrare. În baza acestei informări se poate emite decizie în care se indică cine suportă costurile pentru sistarea sau închiderea comenzii determinată de rebutarea ei. Poate fi o decizie de imputare în condițiile legislației muncii (cu posibilitate de atac în instanță).

Etapa VII – facultativă: Suplimentarea comenzii. Se face numai dacă este necesară o cantitate suplimentară din produsele lansate, imediat după lansare.

Etapa VIII Analiza rezultatelor financiar-contabile ale comenzii.

Pasul 1: Calculul costului unitar efectiv.

Pasul 2: Compararea costului unitar efectiv cu costul unitar programat.

Pasul 3: Calculul rentabilității pe unitate produs a comenzii – programat/realizat și compararea lor.

Pasul 4: Compararea rentabilității și costurilor la produse similare din comenzi diferite.

Pasul 5: Stabilirea cauzelor:

a) depășirii costului programat de către costul efectiv

b) depășirii prețului unitar de către costul efectiv (este o pierdere netă)

c) nerealizarea rentabilității programate

d) diferențelor de rentabilitate la diferite comenzi inclusiv la produse similare.

Pasul 6: Estimarea tendințelor de viitor și fundamentarea politicii economice sau comerciale a societății comerciale în funcție de realitățile interne și din mediul extern.

Pasul 7: Propunerea de măsuri pentru acoperirea neajunsurilor constatate (activitatea disciplinară).

2.4.3 Antecalculul costurilor în cadrul metodei pe comenzi

Procesul de antecalculație, așa cum rezultă și din denumirea sa, reprezintă o componentă a funcției de previziune a întreprinderii. El este legat, în același timp, destul de puternic de funcția contabilă. Identitatea de proceduri și de metode dintre antecalcul și postcalcul face ca cele două activități să poată să fie realizate în același compartiment.

Procedura complexă de antecalcul presupune:

– decontări și transferuri de costuri între diferitele centre sau articole de calculație

(de exemplu, decontarea reciprocă a serviciilor secțiilor auxiliare);

– efectuarea unor raționamente profesionale privind corelația dintre fluxul economic și modul de reflectare a acestuia în costurile calculate (de exemplu, alegerea bazelor de repartizare a cheltuielilor indirecte);

– stabilirea regulilor pentru imputarea corectă a costurilor asupra activității finalizate (producție finită în cazul sectorului productiv);

– repartizarea tuturor consumurilor pe fiecare obiect de calculație.

Unul din scopurile metodologice ale eforturilor depuse la antecalcul este de a stabili în contabilitate un cost unitar care să se apropie cât mai mult de cel real, pe baza exigențelor teoriei economice generale sau ale microeconomiei.Scopul final al antecalculației îl constituie calcularea anticipată a tuturorcosturilor, inclusiv a costului unitar. Se are în vedere o activitate viitoare pentru care se calculează costuri previzionate. Se presupune că activitatea se derulează ca mărime și tehnologie la nivelul optim sau cât mai aproape de acesta. Se are în vedere deci o dimensiune optimă a costurilor.

Pentru a se putea ajunge la o antecalculație corectă a tuturor consumurilor, activitatea este eșalonată pe obiective. Deosebit de importante sunt etapele premergătoare antecalculației propriu-zise:

– definirea procesului tehnologic pentru fiecare produs sau activitate în parte;

– stabilirea cu exactitate a subunităților de bază și a celor auxiliare, identificarea produselor și a reperelor care urmează a parcurge fluxul tehnologic prin fiecare subunitate.

Antecalculația trebuie să țină cont de criteriile tehnologic, organizatoric și economic. Exigențele contabilității de gestiune în această fază privesc: localizarea tuturor costurilor directe, a celor de regie aferente subunităților organizatorice, dacă este posibil până la nivelul fiecărui loc de muncă . Astfel, în cadrul lucrărilor de antecalcul se cuprind proceduri care au drept scop imputarea costurilor pe:

– obiecte de calculație (comanda în cazul acestei metode);

– locuri de consum;

– niveluri detaliate de analiză (utilaje, locuri de muncă etc.).

Din activitatea de antecalcul a costurilor rezultă un cost total (de producție,comercial ) realist care să asigure câștigarea clienților și să fie competitiv cu cel al concurenței de pe piață. Trebuie să se asigure și o remunerație corespunzătoare a patronatului prin obținerea unui profit adecvat. Antecalculul stă la baza fundamentării prețurilor de vânzare în condițiile asigurării de profit pe baza cererii și ofertei existente pe piață. Nu este totuși obligatorie respectarea datelor din antecalculație pentru stabilirea prețului unitar.

În procesul de previziune a costurilor sunt respectate principiile calculației, structura clasificărilor și a nomenclatoarelor folosite de firmă, metodele de calculație, normele interne privind organizarea postcalcului. Având în vedere elemente metodologice, previziunea costurilor are în vedere:

– stabilirea obiectelor de calculație în raport de natura obiectului de activitate și a procesului tehnologic;

– stabilirea articolelor de calculație, adică a structurii cheltuielilor provocatede un anumit obiect de calculație după criteriul destinației.

În metoda pe comenzi cheltuielile se urmăresc de regulă în structura:

1. cheltuielile directe;

2. cheltuieli indirecte;

3. cheltuieli de desfacere.

Prin însumarea acestor 3 tipuri de cheltuieli se determină costul complet (comercial) al producției, serviciilor, lucrărilor, iar prin adăugarea cotei de profit seobține prețul de vânzare la poarta fabricii. Pentru calculația previzională a costurilor indirecte de secție și ale sectorului administrativ se folosește criteriul naturii (felului) cheltuielilor și cel al localizării lor. Se recomandă folosirea centrelor de cost pentru previzionarea costurilor, deoarece la nivelul centrelor de responsabilitate nu va exista în toate cazurile cheie de control a realizării

sumelor previzionate. În cadrul antecalculului costurilor trebuie să se efectueze:

– calculație bugetară sau previzională pentru produs;

– calculație bugetară sau previzională pentru fiecare subunitate cu activitate principală;

– calculație bugetară sau previzională pentru subunitățile auxiliare;

– calculație bugetară sau previzională pentru sectorul administrativ (de regulă sediul central sau personalul cu atribuții centralizate);

– calculație bugetară sau previzională pentru sectorul de desfacere dacă este

integrat.

În previziunea costurilor directe se urmăresc, în principal, cele cu materiale

directe și salariile personalului operativ. Pentru stabilirea articolelor de calculație se procedează astfel:

a) se determină cheltuielile cu materiile prime și materialele directe, avându-se în vedere: cantitatea fizică proiectată, normele de consum specifice și prețul pieței (corectat cu dobânzi, inflație, tendințe credibile);

b) pentru salariile directe se au în vedere: cantitatea fizică, norma de personal, zona de servire), tariful de salarizare (pe produs, lucrare .), indicatorul tarifar de calificare etc.;

c) calcularea CAS-ului, CASS-ului, ajutorului de șomaj și a celorlalte taxe prin aplicarea unei cote aferente fiecărei taxe asupra nivelului salariilor. O problemă metodologică este extinderea sistemului de salarizare în regie și rigiditatea la scădere a tuturor salariilor, inclusiv a celor directe.

d) alte costuri cu personalul identificate pe produs, lucrare sau serviciu sunt cele determinate de tichetele de masă, concediile medicale plătite de firmă din costurile sale, fondul social etc. Toate acestea sunt în conexiune directă cu volumul de muncă.

Costurile indirecte au o pondere din ce în ce mai substanțială în totalul costurilor la firmele moderne. Din acest motiv „se bucură de o atenție deosebită” în calculația de plan. Aceasta, deoarece prin calculația de plan se urmărește o pondere sustenabilă a costurilor indirecte în total. În bugetarea cheltuielilor indirecte se pleacă de la nomenclatura cheltuielilor

comune ale secțiilor și cea a cheltuielilor generale ale întreprinderii. Pe baza acestor nomenclaturi, bugetul cheltuielilor indirecte se elaborează separat pentru activitatea de bază, auxiliară și anexă a firmei.

În cadrul întreprinderilor productive sau al celor de prestări servicii ori execuție lucrări cheltuielile indirecte, indiferent de natura și sfera lor de referință, se repartizează asupra secțiilor de producție, secțiilor auxiliare, administrației generale a întreprinderii, iar în cadrul lor pe clase și chiar tipuri omogene de cheltuieli corespunzătoare necesităților procesului de informare economică. Aceasta este, de fapt, repartizarea propriu-zisă. În cazul firmelor din sectorul comercial care aplică metoda pe comenzi, activitatea de bază este îndeplinită de către departamentele comerciale.

Sistemul de repartizare a cheltuielilor indirecte va ține cont de acest aspect. Pentru costurile subunităților auxiliare există următoarele variante:

– se transferă asupra celor de bază și a administrației generale beneficiare de prestațiile, serviciile sau produsele acestora;

– se decontează ca producție finită secundară (dacă se valorifică în afara întreprinderii ca atare). În cazul în care utilitățile necesare desfășurării activității se realizează în regie proprie, în sistemul de antecalcul se cuprinde și întocmirea bugetelor secțiilor auxiliare.

După individualizarea costurilor directe (prin calcule sau pe baza datelor efective), repartizarea costurilor indirecte devine condiția de obținere a costului unitary final. Ea constă din calcularea, pe baza unor criterii convenționale, a părții din aceste cheltuieli care se cuvine fiecărui produs, grupă de produse sau lucrare executată, precum și din includerea în costul produselor respective a cotei de cheltuieli cuvenită.

În cazul activităților productive, cheltuielile secțiilor de producție se impută asupra producției de bază de referință (stabilită a se fabrica sau fabricată efectiv în secția respectivă), iar în cadrul acesteia, pe obiecte de calculație (produse, comenzi.); înregistrarea se face separat pe fiecare articol de calculație. Cheltuielile generale ale întreprinderii se pot imputa:

– asupra producției de bază și, în cadrul acesteia, la fel ca și cheltuielile secțiilor de producție, pe produse, grupe de produse, comenzi etc.;

– asupra producției auxiliare și anexe în cazul când o parte din această producție se vinde altor întreprinderi;

– asupra sectorului de investiții și reparații capitale, dacă întreprinderea execută asemenea lucrări.

Cheltuielile de desfacere ale întreprinderilor productive sau prestatoare de servicii se calculează similar cheltuielilor indirecte, pe baza unor norme și criterii convenționale. Se impută producției de bază fabricată și care urmează a fi vândută separat pentru fiecare produs în parte. În cadrul întreprinderilor comerciale cheltuielile de desfacere care sunt indirecte se impută asupra vânzărilor effectuate pe baza unor chei de repartizare.

Din categoria cheltuielilor de desfacere fac parte: cheltuieli de transport și manipulare (transport, salariile personalului ce asigură încărcarea-descărcarea), cheltuieli cu ambalarea (ambalaje nerestituite și materialele de ambalat etc.), alte cheltuieli de desfacere (prospecte, cataloage, prezentări expoziționale).

În urma acestei activități de antecalcul la nivelul fiecărei întreprinderi se fac analize pe baza cărora se constată în care anume sectoare se creează valoare adăugată. În etapa următoare se stabilesc măsuri de natură tehnică, economică, financiară care să conducă la scăderea costurilor antecalculate și la încadrarea lor în limitele stabilite pe piață. În vederea organizării unei gestiuni cât mai exacte a operațiilor economice care au loc în cadrul întreprinderii, o importanță deosebită o prezintă documentele folosite și circulația rațională a acestora între diferitele compartimente ale întreprinderii. Nerespectarea procedurilor privind forma, conținutul și circulația documentelor poate genera risipă de resurse în orice sistem de gestiune, dar mai ales în cazul metodei pe comenzi care este deosebit de formalizată.

Realizarea de profit, scopul oricărui întreprinzător, necesită controlul asupra modului de respectare a antecalculației costurilor, al criteriilor unitare de repartizare a cheltuielilor, ca și urmărirea anumitor indicatori. Pentru a realiza aceste deziderate se folosesc unele documente obligatorii în majoritatea firmelor. Cu ajutorul acestor documente, în cazul antecalculului, se poate cunoaște anticipat totalitatea cheltuielilor și a costului unitar pentru o activitate viitoare, prezumată și determinată ca mărime și tehnologie la nivel optim sau cât mai aproape de optim. Se are în vedere, deci, o dimensionare a costurilor în cadrul acestor limite. Ținându-se seama de lucrările ocazionate de organizarea și desfășurarea activității, documentele specifice antecalculației costurilor fac parte din cele necesare pregătirii tehnologiei de producție. Pregătirea tehnologică reprezintă prima etapă a oricărei activități complexe.

Ansamblul operațiilor se înscrie pentru fiecare reper, în parte, în fișa tehnologică. În acest document se prevede utilajul necesar, regimul de lucru, timpul alocat, materialele necesare; iar în cazul produselor asamblate, piesele din care se compune ansamblul. Paralel cu fișa tehnologică se întocmește fișa de manoperă specifică care conține și calificarea necesară personalului operativ. Pe baza acestor două documente (fișa tehnologică și fișa de manoperă

specifică) întocmite de serviciul proiectare se stabilește, pe bază de antecalculație,costul producției respective.

În cadrul metodei pe comenzi, costul antecalculat astfel obținut este folosit în decontare cu ocazia predărilor parțiale sau totale.Compartimentele productive vor solicita luarea în calcul a unor parametrii cât mai apropiați de cei reali pentru a nu înregistra pierderi.

2.4.4. Reflectarea în contabilitatea firmei SC . TEKNAUS . SRL

a operațiunilor aferente metodei pe comenzi

SC . TEKNAUS. SRL lansează la începutul lunii procesul de reparație pentru comanda Presă extras tubing + sistem acționare și comanda Sistem comandă hidraulică prevenitor pentru care se transmite antecalculația de preț:

Cheltuielile colectate efectiv aferente comenzii sunt prezentate astfel:

Pentru a evidenția costul complet ale celor două comenzi vom colecta mai întâi cheltuielile directe pe comenzi , cheltuielile indirecte pe secție și întreprindere , după care are loc repartizarea acestora asupra fiecărei comenzi, prin procedeul suplimentării. Concomitent vom înregistra în conturile de gestiune.

1. Înregistrarea cheltuielilor cu materiile prime

921 = 901 10380,50

921/8109PET 5610,62

921/8109CHP 4769,88

2.Înregistrarea cheltuielilor cu retribuția directă

921 = 901 3993

921/8109PET 1650

921/8109CHP 2343

3.Înregistrare CAS, ITM, FD risc și somaj direct

921 = 901 1188,94

921/8109PET 492,17

921/8109CHP 696,77

Total salarii directe :

8109PET = 2142,17 lei

8109CHP = 3039,77 lei

TOTAL CHELTUIELI DIRECTE:

8109PET = 7752,79 lei

8109CHP =7809,65 lei

4. Înregistrare retribuție secție

923 = 901 5893

5. Înregistrare CAS, ITM, FD risc și somaj secție

923 = 901 2945,68

6. Înregistrare alte cheltuieli secție

923 = 901 1525,20

7. Înregistrare retribuție întreprindere

924 = 901 3374

8. Înregistrare CAS, ITM, FD risc și șomaj întreprindere

924 = 901 1583,47

9. Înregistrare alte cheltuieli de întrepindere

924 = 901 227,80

10. Repartizare retribuție sectie

Baza de repartizare – retribuția directa

Cheltuieli de repartizat = 5893

Coeficientul de suplimentare K = 5893 x100 =147,58 %

3993

Retribuție secție pe comenzi:

8109PET = k x 1650 = 2435,07

100

8109CHP= k x 2343 = 3457,93

100

Includerea în costul comenzilor a retribuției de secție

921 = 923 5893

921/8109PET 2435,07

921/8109CHP 3457,93

11. Repartizare CAS, ITM, FD risc și somaj secție

Baza de repartizare – retribuția secție

Cheltuieli de repartizat = 2945,68

Coeficientul de suplimentare K = 2945,68 x 100 = 49,98 %

5893

CAS ,ITM, FD risc pe comenzi:

8109PET = k x 2435,07 = 1217,04

100

8109CHP= k x 3457,93 = 1728,64

100

Includerea în costul comenzilor a CAS, ITM, FD risc și șomaj secție

921 = 923 2945,68

921/8109PET 1217,04

921/8109CHP 1728,64

12. Repartizare alte cheltuieli secție

Baza de repartizare – TCD+Retribuție secție +CAS secție

Cheltuieli de repartizat = 1525,20

Coeficientul de suplimentare K = 1525,20 x 100 = 6,25%

15562,44+5893+2945,68

Alte cheltuieli secție pe comenzi:

8109PET = k x ( 7752,79+2435,07+1217,04) = 712,80

100

8109CHP = k x (7809,65+3457,93+1728,64) = 812,40

100

Includerea in costul comenzilor a materialelor indirecte sectie

921 = 923 1525,20

921/8109PET 712,80

921/8109CHP 812,40

TOTAL CHELTUIELI DE SECȚIE

8109PET = 4364,91 lei

8109CHP = 5998,97 lei

13. Repartizare retribuții întreprindere:

Baza de repartizare – retribuții directe

Cheltuieli de repartizat = 3374

Coeficientul de suplimentare K = 3374 x 100 = 84,49 %

3993

Retribuții întreprindere pe comenzi:

8109PET = k x 1650 = 1394,08

100

8109CHP = k x 2343 = 1979,92

100

Includerea în costul comenzilor a retribuțiilor de întreprindere

921 = 924 3374

921/8109PET 1394,08

921/8109CHP 1979,92

14. Repartizarea CAS, ITM, FD risc și șomaj întreprindere

Baza de repartizare – retribuții întreprindere

Cheltuieli de repartizat = 1583,47

Coeficientul de suplimentare K = 1583,47 x 100 = 46,93%

3374

CAS, ITM, FD risc și șomaj întreprindere pe comezi:

8109PET = k x 1394,08 = 654,24

100

8109CHP = k x 1979,92 = 929,22

100

Includerea în costul comenzilor a CAS, ITM, FD risc și șomaj la nivel de întreprindere

921 = 924 1583,47

921/8109PET 654,24

921/8109CHP 929,22

15. Repartizare alte cheltuieli întreprindere

Baza de repartizare – total cheltuieli directe

Cheltuieli de repartizat = 227,80

Coeficientul de suplimentare K = 227,80 x 100 = 1,46%

15562,44

Alte cheltuieli intreprindere pe comenzi:

8109PET = k x 7752,79 = 113,19

100

8109CHP = k x 7809,65 = 114,61

100

Includerea în costul comenzilor alte cheltuieli la nivel de întreprindere

921 = 924 227,80

921/8109PET 113,19

921/8109CHP 114,61

TOTAL CHELTUIELI INTREPRINDERE

8109PET = 2161,51 lei

8109CHP= 3023,75 lei

COST COMPLET UNITAR:

8109PET= 14279,21 lei

8109CHP= 16832,37 lei

16. Înregistrarea reparației finite , ținând cont de faptul că întreaga reparație s-a centralizat numai dupa terminarea comenzii si dupa calculul costului efectiv al acesteia, nefiind necesară înregistrarea lor la preț standard:

931 = 901 31111,58

931/8109PET 14279,21

931/8109CHP 16832,37

17. Dupa calcularea costului efectiv al reparației , se înregistrează decontarea cheltuielilor aferente acesteia:

901 = 921 31111,58

921/8109PET 14279,21

921/8109CHP 16823,37

18. În final se decontează costul efectiv al reparației :

901 = 931 31111,58

931/8109PET 14279,21

931/8109CHP 16823,37

Reflectarea înregistrărilor cronologice de mai sus , în formă sistematică se prezintă astfel:

CAPITOLUL 3

ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ A CHELTUIELILOR ȘI A

COSTURILOR LA SC. TEKNAUS. SRL

3.1 Contabilitatea de gestiune și procesul decizional

Complexitatea vieții economice în condițiile concurenței, impuse de economia de piață determină creșterea rolului informației în luarea deciziilor. De calitatea deciziilor curente și de perspectivă luate și implicit rezultatele obținute. În orientarea și fundamentarea deciziilor, contabilitatea de gestiune joacă un rol esențial . Indiferent de nivelul său , managerul gestioneză domeniul său de responsbilitate , declanșează acțiuni prin consumarea de resurse duc la obținerea de efecte.

Unul din obiectivele principale ale contabilității de gestiune este de a-i ajuta pe manageri să administreze costurile și să creeze în întreprinderi o stare de spirit care să permită stăpânirea și cunoașterea costurilor totale și pe unitate de lucrare, produs, serviciu.

Costul unui produs poate fi influențat numai dacă se acționează asupra activităților care-l generează și dacă aceste activități sunt sub autoritatea unui responsabil, apt sa optimizeze și funcționare sistemului condus. Contabilitatea de gestiune furnizează conducătorilor de la diverse niveluri de conducere date fidele privind costurile în detaliu , permițându-le orientarea

activității în sensul dorit de aceștia.

Sistemul de gestiune și informare contabilă trebuie să genereze în permanentă informații cu privire la :

clarificări asupra trecutului și prezentului economic;

orientări asupra strategiilor economiei viitoare ;

analize pertinente îndreptate spre piață ;

limitarea câmpuluialeator în luarea deciziilor;

soluții și motivații adecvate pentru luarea deciziilor.

Informațiile furnizate de contabilitatea de gestiune nu se limitează la calcularea costurilor de producție ca un complex de operații economice trecute , ci și la elaborarea costurilor previzionate standard sau normate și la luarea deciziilor privind:

reducerea și eliminarea pierderilor în procesele de aprovizionare , exploatare, vânzare;

eliminarea costurilor de achiziție a bunurilor;

creșterea productivității muncii;

amplasarea optimă a utilajelor;

reducerea timpului de nefuncționare a utilajelor și a duratei și valorii reparațiilor ;

sistarea activităților nerentabile.

Delimitări și structuri privind cheltuielile și costurile

În teoria și practic economică , evidențierea consumului de resurse al unei întreprinderi se realizeaza cu ajutorul unui sistem de indicatori , bazat pe conceptele de „cheltuieli” și „cost”.

Pentru definirea și delimitarea corectă a cheltuielilor se impune necesară urmărirea a 3 pași importanți.

Primul pas :

În definirea cheltuielilor constă în acceptarea faptului că orice activitate desfășurată de către o întreprindere este consumatoare de resurse . În condițiile în care consumurile de resurse sunt evaluate și exprimate în unități monetare, acesta capătă expresia generică de „cheltuieli”. În urma definirii cheltuielilor prin prisma consumurilor se apreciză ca pentru a dobândi sau fabrica un anumit bun material sau serviciu , o întreprindere trebuie să accepte un preț , tradus printr-o utilizare de resurse.

Așadar, cheltuielile sunt reprezentarea în expresie bănescă a utilizării de resurse , bogății în scopul obținerii unui bun material sau serviciu. Pe de altă parte , așa cum reiese din contabilitatea europeană , cheltuielile reprezintă consumuri sau utilizări de bogăție care antrenează o diminuare a situației nete a patrimoniului. Definiția cheltuielilor include pierderile , precum și acele cheltuieli care apar în procesul desfășurării activităților curente ale întreprinderilor( costul vânzărilor, salariile și amortizarea). Ele se regăsesc de obicei sub forma ieșirilor sau scăderii valorii activelor cum ar fi : numerarul ,stocurile , terenurile și mijloacele fixe.

Pierderile reprezintă alte elemente care corespund definiției cheltulilor și care pot apărea sau nu , pe parcursul desfășurărilor activității curente ale întreprinderii. Pierderile reprezintă diminuări ale beneficiilor economice și din acest punct de vedere nu diferă ca natură de alte tipuri de cheltuieli. În categoria pierderilor sunt incluse, cele rezultate din dezastre (inundații, incendii), precum și cele rezultate din ieșirea activelor pe termen lung. De asemenea , definiția cheltuielilor include și pierderile nerelizate, precum cele rezultate din creșterea cursului de schimb valutar în cazul unor împrumuturi pe care întreprinderea le-a contractat în valută.

Pasul doi:

Trebuie făcut în sensul definirii și delimitării cheltuielilor și reprezintă circumscrierea la nivelul întreprinderii. Pentru a putea produce, unitatea are nevoie de diverse resurse economice , pe care le achiziționează de pe piață efectuând plăți concretizate în cheltuieli corespunzatoare. Pe măsura consumului acestor resurse în vederea obținerii de produse și servicii, gestionarul poate face un decupaj al cheltuielilor respective , decupaj ce corespunde noțiunii de „cost”.

Pasul trei:

O reprezintă stabilirea perioadei de referință . Raportate la perioada de referință

(asociată unei perioade de gestiune) cheltuielile pot fi:

cheltuieli curente;

cheltuieli înregistrate în avans ;

cheltuieli de repartizat asupra mai multor perioade ;

cheltuieli de plată.

Pentru o apreciere obiectivă a tendinței consumului de resurse se impune necesară distincția între cheltuielile pe termen scurt și cele pe termen lung. Spre deosebire de cheltuielile pe termen lung, care corespund gestiunii strategice a întreprinderii, cheltuielile pe termen scurt sunt cele legate de dimensiunea , dotarea și structura actuală a unității, modificarea lor fiind dependentă, în principiu, de gardul de utilizarea a capacitățiilor existente. În ceea ce privește tendința actuală a structurii cheltuielilor ,câteva standarde internaționale de contabilitate (IAS14) fac referire explicită.

Cheltuielile curente de activitate sunt cheltuieli ce rezultă din activitatea de exploatare a unui segment, direct atribuibile acestuia sau alocate indirect, în mod rezonabil. Nu se cuprinde în aceasta grupare cheltuielile extraordinare și financiare. Cheltuielile curente apar în urma desfășurării activitaților curente ale întreprinderii, însemnând orice activitate desfășurată de o întreprindere ca parte integrantă a afacerilor sale , precum și activitățile conexe în care se angajează întreprinderea și care sunt o continuare a primelor , incidente acestora sau rezultă din acestea.

Cheltuielile extraordinare reprezintă acele cheltuieli rezultate din activități sau evenimete delimitate clar de activitățile curente și care nu se așteaptă să se repete frecvent sau regulat . IAS 1 propune gruparea cheltuielilor fie după natura lor , fie după destinație. Această grupare cuprindere: cheltuieli curenteși cheltuieli extraordinare. Gruparea cheltuielilor după destinație delimitează următoarele categorii: costul bunurilor sau serviciilor prestate, cheltuieli de distribuție , cheltuieli generale de administrație.

Definițiile de mai sus creează premisele pentru înțelegerea noțiunii de cost . Orice cheltuială devine cost în cazul în care este asociată cu elemente precum resursele consumate, perioadă de timp, loc de consum, activitate, produs ori serviciu.Astfel, costul este expresia tuturor consumurilor de resurse delimitate în timp și spațiu și ocazionate de realizarea unui bun sau serviciu.

În practica economică românescă și internațională se utilizează diferite categorii de costuri

grupate in funcție de diferite criterii, cele mai actualizate fiind:

1) În funcție de modul de formare :

– costuri primare ( apar prin consumul factorilor de producție proveniți din afara întreprinderii);

– costuri secundare( apar prin consumul realizărilor interne ale întreprinderii, și în consecință ele compunându-se din mai multe costuri primare)

2) În funcție de geneza lor :

costuri cu personalul( includ cheltuielile cu remunerațiile și alte drepturi acordate personalului unității)

costuri privind materialele stocate( cuprind cheltuieli cu materii prime și materiale consumabile)

costuri privind lucrările și serviciile prestate de terți ( sunt acele cheltuieli efectuate privind angajamentele și plățile unității față de terți)

costuri privind impozitele , taxele și varsămintele datorate de către întreprindere bugetului de stat și altor organisme publice.

costuri privind amortizarea , provizioanele și dobânzile ( sunt acele costuri calculate, nemonetare care nu generează plăți sau activitatea de trezorerie.)

3) În funcție de modul de repartizare pe purtători costurile se împart în :

costuri directe ( sau individuale, cuprind cheltuielile ce pot fi individualizate și atribuite în mod direct unui produs sau unei activități consumatoare de resurse)

costuri indirecte ( cuprind cheltuieli ce sunt delimitate pe produs sau activitate în mod indirect printr-un procedeu de repartizare)

4) După dependența lor față de volumul producției costurile se grupează în :

costuri variabile ( cuprind acele cheltuieli care variază în raport cu volumul producției sau al activității)

costuri semivariabile ( cuprind atât elemente de cheltuieli variabile cât și fixe )

costuri fixe ( sunt costuri relativ constante față de nivelul producției sau al activității)

costuri semifixe ( sunt costuri fixe care cresc în cadrul unei marje relative)

5) După relația cauză –efect între consumurile de resurse și efectele acestuia :

costuri determinate ( costuri aflate în relația directă cu efectul obținut)

costuri discreționare ( costuri a căror relație cu efectul este confuză)

6) După caracterul costurile se grupeză astfel:

costuri evidente ( reflectă consumurile de resurse evidențiate în contabilitate)

costuri ascunse ( costuri suportate efectiv de întreprindere dar care nu sunt evidențiate în sistemul contabil al întreprinderii)

costuri de oportunitate (reprezintă valoarea ocaziei pierdute)

7) După incidența asupra fluxurilor de trezorerie se delimitează:

costuri monetare ( cuprind cheltuieli ce generează fluxuri monetare)

costuri nemonetare( cuprind cheltuieli care nu generează un flux monetar)

8) După natura relațiilor în cadrul cărora sunt ocazionate costurile sunt :

costuri transversale ( costuri ocazionate în cadrul urgențelor noilor funcțiuni ale întreprinderii)

costuri relaționale( sunt costurile antrenate prin relațiile interne ale întreprinderii și costurile antrenate prin relațiile întreprinderii cu mediul în care își desfășoară activitatea)

9) După rolul lor în procesul decizional costurile se împart în :

costuri pertinente sau relevante ( sunt costuri viitoare evaluate , folosite în luarea deciziilor și asupra cărora se poate acționa în raport cu un plan stabilit )

costuri indiferente sau scufundate ( sunt acelea istorice ce nu mai pot influența deciziile viitoare asupra cărora nu se mai poate acționa)

costuri de oportunitate ( sunt costuri determinate de oportunitățile pierdute sau sacrificate ca rezultat al unei decizii)

costuri marginale( sunt costuri suplimentare generate de adoptarea deciziei privind fabricare unor produse suplimetare)

10) După orientarea strategică a întreprinderii se pot delimita :

costuri de tranzacționare ( costuri ce măsoară consumurile de resurse ale întreprinderii determinate de relațiile acesteia cu piața)

costuri de complexitate ( sunt costuri legate de integrarea firmei pe verticală, de diversificare și extindere geografică)

11) După finalitatea consumului de resurse costurile pot fi:

costul constrângerilor( un cost legat de eforturile făcute pentru realizarea unor activități ce nu sunt legate de consumul final, ci de funcționarea internă a firmei )

costul rezultatelor ( cost legat de efortul depus de unitate în scopul de obținere a unui rezultat așteptat de mediul său)

Deși reprezintă o mică parte de grupare a costurilor acestea pot oferi informații relevante pentru utilizatori și totodată permite o altă viziune de calculație și analiză a costurilor, adecvată noilor tendințe ale mediului economic.

Analiza eficienței consumului de resurse ( metoda ratelor); analiza influențelor factorilor asupra ratei cheltuielilor totale.

La nivelul întreprinderii, indiferent de profilul acesteia , prezintă interes explicarea modificării ratei medii a cheltuielilor , ca expresie sintetică a eficienței consumului de resurse pe total sau pe anumite structuri implicate în calcul . Fiind un indicator de eficiență , rata medie a cheltuielilor se determină ca raport între nivelul cheltuielilor totale și un indicator de rezultate( de efect):

Situația de ansamblu a cheltuielilor firmei „TEKNAUS”

unde Cht – reprezintă suma totală a cheltuielilor;

CA- reprezintă cifra de afaceri.

Rcht 2007 =

Rcht2008 =

Calculul cifrei de afaceri recalculate și a cheltuielilor totale recalculate:

CAR =

ChtR =

Rata cheltuielilor recalculată exprimată în lei 0/00 este dată de :

Rch R = lei 0 /00

Modificarea absolută a ratei medii a cheltuielilor în perioada 2007-2008 este egală cu 240,81 0 / 00. Această evoluție nefavorabilă a fost determinată de influența următorilor factori:

– Influența structurii activițății( calculată pe baza cifrei de afaceri) :

=

= lei 0 / 00

– Influența prețului de vânzare unitar:

=

= lei 0 /00.

– Influența costului unitar:

= lei 0 /00

Structura activității pe produse a influențat negativ rata cheltuielilor ( în sensul creșterii acesteia cu 152,48 lei 0 /00 ) datorită creșterii ponderii produselor cu o rată individuală a cheltuielilor in anul 2007 mai mare decât media.

Creșterea prețului de vânzare unitar la toate produsele sau la cele care dețin ponderi semnificative în totalul activitățiia condus , în condițiile unor cheltuieli date, la diminuarea ratei medii a cheltuielilor cu 176,68lei 0 /00 . Situația se apreciază ca favorabilă cu condiția ca această creștere a prețurilor să nu fi fost în totalitate datorată inflației.

Costul unitar a influențat în mod nefavorabil rata medie a cheltuielilor ca urmare a creșterii acestuia la toate produsele sau la cele care dețin o pondere importantă.

Pe ansamblul societății , situația este nefavorabilă deoarece efectele primilor factori nu au fost în măsură să compeseze creșterea costului unitar.

3.4 Analiza detaliată a cheltuielilor cu materii prime și materiale consumabile

unde: CA- reprezintă cifra de afaceri;

Rchn – rata medie a cheltuielilor cu materiile prime ,materiale la 1000 lei cifră de afaceri .

Cuantificarea și analiza influențelor factorilor cu acțiune directă știind că cheltuielile cu materiile prime și materiale în anul 2007 au fost în sumă de 495 129 lei , iar în anul 2008 au fost în sumă de 824 992lei.

– Influența modificării cifrei de afaceri:

=

=

În situația menținerii constante a ratei medii a cheltuielilor cu materiile prime, materialele, creșterea cifrei de afaceri a determinat o creștere a sumei cheltuielilor materiale. Deși o creștere a activității implică în mod normal o creștere a cheltuielilor cu materii prime , materiale, în cazul firmei analizate situația nu este în totalitate justificată economic deoarece : I CA < I Chm

– Influența modificării ratei medii a cheltuielilor cu materiile prime și materiale :

=

=

În condițiile menținerii constante a cifrei de afaceri , creșterea ratei medii a cheltuielilor materiale determină o creștere a sumei cheltuielilor cu materiile prime, materialele , ceea ce reprezintă un aspect nefavorabil.

În cadrul unității se va pune problema unei analize mai atentă privind aprovizionările de la furnizori, dar și a consumurilor specifice de materii prime și materiale.

3.5 Analiza cheltuielilor cu personalul

Modificarea absolută a cheltuielilor cu personalul se calculeză astfel având în vedere că în anul 2007 cheltueielile salariale erau 947 007lei și în anul 2008 erau în sumă de1 108 747lei.

Creșterea absolută a acestei categorii de cheltuieli se explică atât pe seama salariilor

( 872 499 – 731 137 = + 141362 lei) cât mai ales pe seama cheltuielilor asociate salariilor, respectiv contribuția la asigurări și protecție socială (236 248 – 215 870 = + 20 378 lei )

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În abordarea problematicii din această lucrare pot spune că am pornit de la câteva afirmații:
• există posibilități de îmbunătățire a activității de gestionare a costurilor în majoritatea întreprinderilor și deci se poate realiza o stăpânire a costurilor sau chiar o reducere a acestora;
• apare necesitatea formării și dezvoltării unei noi mentalități in rândul managerilor în legătură cu legătură cu strategia costurilor și importanța stăpânirii lor .

Pentru elaborarea lucrării, tema a fost structurată în trei capitole. Utilizând o bogată

bibliografie, am formulat aspectele teoretice legate de cadrul conceptual privind contabilitatea de gestiune și calculația costurilor, organizarea contabilității de gestiune și a calculației costurilor.Aici am prezentat metodele clasice, precum și metodele moderne de calculație a costurilor, și am subliniat rolul metodei clasice, metoda pe comenzi, de calculație a costurilor în procesul decizional al întreprinderii. .
Se știe că datele din contabilitate constituie sursa principală și cea mai sigură, pentru obținerea informațiilor necesare managementului firmei. Dintre acestea, datele contabilității de gestiune oferă o imagine mai clară cu privire la eficiența cheltuirii resurselor întreprinderii.
Pornind de la aceste argumente, s-a considerat util să se foloseasca o metodă clasică de calculație a costurilor în studiul de caz și anume metoda pe comezi, fiind apreciată că asigură o individualizare și o calculare a costului unitar al produselor cât mai apropiat de realitate.

Alegerea metodei de calculație a costurilor s-a făcut in concordanță cu specificul

activității, operațiuni de mecanică generală.

La baza stabilirii metodei de calculație a costurilor au stat o serie de factori, cum ar fi : obiectivele conducerii, strategia activitații, metodă ce va răspunde exigențelor conducerii eficiente a societății în condițiile economiei de piață. Metoda de calculație a costurilor aleasă, care prin indicatorii specifici pe care îi determină oferă posibilitatea realizării unei gestiuni eficiente, are rolul de a servi ca instrument în luarea deciziilor de către managerii firmei, controlul eficienței realizării lor, indispensabilă pentru diagnostic, devenind un instrument de modelare a celor care gestionează și administrează activitatea firmei.
Am dorit să scot in evidență necesitatea ca datele contabilității de gestiune să nu mai aibă doar un caracter “istoric”, ci să constituie și baza previziunilor în activitatea managerială.

În vederea efectuării lucrărilor de calculație, la nivelul societății studiate, a fost necesară, pe de o parte, organizarea gestionării cheltuielilor ocazionate de activitatea economica, iar pe de altă parte, colectarea cheltuielilor de exploatare, astfel încât calculația costurilor să se poată realiza într-un timp rezonabil și de o realitate acceptabilă.

Organizarea eficientă a activității economice impune perfecționarea metodelor de conducere a acesteia, ceea ce presupune și o reconsiderare a metodelor de contabilitate de gestiune și calculație a costurilor, care trebuie să devina capabile să furnizeze informații corespunzător conducerii efeciente a activității.

Informația privind costul produselor este indispensabilă muncii de conducere. Aceste costuri reprezintă baza controlului activității economice, pe baza lor se fundamentează deciziile și se controlează modul de aplicare al acestora.

Din analiza metodelor de calculație a costurilor utilizate în industria grea, reiese că cel mai mare dezavantaj al acestora este lipsa de operativitate și de previziune. Astfel, informațiile despre desfășurarea procesului de producție nu ajung în timp util la factorii de decizie. În aceste condiții, se impune perfecționarea metodelor de calculație a costurilor folosite în industria grea, deoarece eficiența procesului de producție depinde și de operativitatea cu care informațiile cu privire la desfășurarea acestuia ajung la conducere.

Costurile comune indirecte se repartizează asupra produselor prin intermediul unor mărimi care, în actualele condiții tehnologice, nu mai reprezintă o expresie a ocazionării (manopera directă, materiale directe sau ansamblul cheltuielilor directe), iar acest fapt poate conduce la decizii strategice greșite.

În condițiile economiei de piață, scopul oricărei activități economice îl reprezintă maximizarea profitului, ceea ce depinde de capacitatea întreprinderilor de a fabrica produse de calitate superioară și la un cost redus, pe care să le vândă la un preț cât mai competitiv, în

condițiile în care nu au posibilitatea să influențeze prețurile pieței. În condițiile economiei concurențiale, prețul de vânzare al produselor se stabilește pe piață, prin confruntarea cererii și a ofertei. Din acest motiv, pentru a obține un profit cât mai ridicat, întreprinderea trebuie să

acționeze asupra costurilor, în sensul reducerii acestora.

Pe de altă parte, majoritatea costurilor (70-80%) se determină în perioada de proiectare,

iar după ce produsul a depășit această fază, nu se mai poate interveni pentru modificarea acestora.Metodele tradiționale de calculație a costurilor folosite la întreprinderile din industria grea pornesc de la costuri la care adaugă cota de profit, obținându-se astfel prețul de vânzare.

Metoda se poate aplica în numeroase feluri în cadrul unei întreprinderi. Nu toate firmele au resursele și sprijinul necesar pentru a integra și instituționaliza cu succes metoda.

BIBLIOGRAFIE

Bălănuță V. “Analiza gestionară” Chișinău 2003;

Bîrsan Mihaela . “ Contabilitate și control de gestiune” Suceava2008;

Bugăian Larisa Teză de Doctor “ Managementul strategic al costurilor” Suceava 2007

Călin Oprea; Ristea Mihai. “Bazele contabilitatii”. Bucuresti:,2003,

Călin Oprea, coord.; Man Mariana. “Contabilitatea de gestiune și calculația

costurilor”. București, 2005,
6. Cârstea G., Oprea C. „Calculația costurilor” București 2003;

7. Conabie Briciu Sorin. “Sistem informațional privind contabilitatea de gestiune și

calculația costurilor în industria de încălțăminte: teză de doctorat.” București:

ASE 2001;

8. Dobrin Marinica. “Perfecționarea contabilității de gestiune și a calculției costurilor în industria textilă: teză de doctorat.” București: ASE, 2003;

9. Epuran Mihail, Băbăiță Valeria, Grosu Corina. “Contabilitate și control de gestiune” București 2001;

10. Horga Vasile. “Proiectarea și implementarea unui sistem informatic privind calculația costurilor în industria energiei electrice: teză de doctorat”. București:

ASE 2001;

11. Ionescu Luiza. “Analiză economico- financiară”, Târgoviște 2007;

12. Ionescu Luminita, coord.; Firescu Victoria. “Metode de calculație a costurilor”. București 2002 ;

13. Nedelea Ștefan . “Competitivitate și costuri” București 2003;

14. Niculescu Maria. “Diagnostic global strategic – Vol1.Diagnostic economic” București 2003 ;

15. Palko Gheorghe. “Model perfecționat de contabilitate, calculație și control a costurilor de producție în industria confecțiilor: teză de doctorat. Bucuresti: ASE 2004;

16. Ristea Mihai, Possler Ladislau, Ebbeken Klaus „Calculația și managementul costurilor” București 2003;

17. Sgardea Florin. “Contabilitate și control de gestiune: aplicații și studii de caz”. Bucuresti, A.S.E. 2004,

18. http://www.gbusiness.ro