Contabilitatea Creditelor pe Termen Lung

INTRODUCERE

Accelerarea procesului de privatizare, dezvoltarea pieței de capital și a economiei libere de piață, precum și accentuarea procesului de globalizare economică au impus dezvoltarea continuă a sistemului de contabilitate românesc, urmărindu-se o cât mai bună armonizare cu prevederile Directivelor Europene și ale Standardelor Internaționale de Contabilitate.

În acest sens, evoluțiile înregistrate în domeniul contabil au fost corelate cu cele înregistrate pe plan european și internațional, unde se manifestă tot mai evident tendința de a se asigura un cadru comun, internațional agreat, de întocmire și prezentare a situațiilor financiare, prin care să se ofere informații relevante și credibile investitorilor prezenți și potențiali, creditorilor financiari, managerilor, instituțiilor guvernamentale și celorlalți utilizatori interesați de informația financiar-contabilă.

Pornind de la faptul că una din prioritățile Guvernului României pentru realizarea obiectivelor propuse prin strategia de aderare la Uniunea Europenă o reprezintă perfecționarea mediului de afaceri, în vederea accelerării procesului de atragere a investițiilor de capital autohton și internațional, ca o condiție a evoluției economice, trebuie menționat rolul sistemului de contabilitate și de audit financiar, ca factor esențial în acest proces, tocmai prin importanța calității informației pentru decident, indiferent dacă acesta este investitor, creditor financiar sau manager.

Dezvoltarea unui sistem contabil pe plan european și internațional, aplicarea corectă a acestuia dă rigoarea atât de necesară, mai ales unei economii în tranziție, și conduce la creșterea încrederii investitorilor interni și internaționali, dar și a instituțiilor de credit, de asigurare-reasigurare și a pieței de capital în general, prin protecția pe care informația contabilă construită și auditată corespunzător o oferă.

Pornind de la aceste obiective în sistemul românesc de contabilitate s-a realizat, începând cu anul 2001, o structurare a societăților comerciale în două mari categorii. O primă categorie o reprezintă societățile tranzacționate pe piața de capital, precum și celelalte societăți comerciale sau naționale, companii naționale și regii autonome mari, care au interesul să atragă resurse financiare pe calea investițiilor de capital, dar și a împrumuturilor interne sau externe, după caz, iar cea de a doua categorie o reprezintă întreprinderile comerciale mici și mijlocii în cazul cărora informația contabilă este subordonată cerințelor unei game mai restrânse de utilizatori.

Banca este socotită o instituție care se ocupa cu mjlocirea creditului, mijlocitoare de putere de piață, întreprindere care are drept scop sa înlesnească și să mijlocească circulația monetară si a creditului.

În legea bancară română din anul 1934 la art. 1 se menționează: “Prin întreprinderea de bancă se înțelege orice întreprindere comercială al cărui obiect principal este acela de a săvârși orice fel de operațiuni asupra sumelor de bani în numerar, creditelor, asupra efectelor de comerț asupra diferitelor valori negociabile, precum și orice alte operațiuni în legătură cu aceasta”.

O amplă și cuprinzătoare definiție a băncii este dată de dr. Costin C. Kirițescu : “Banca este o entitate de stat sau particulară ale cărei funcții principale sunt: atragerea mijloacelor bănești temporar disponibile ale clienților în conturile deschise ale acestora; acordarea de credite pe diferite termene; efectuarea de viramente între conturile deschise la alte bănci; emiterea de instrumente de credit și efectuarea de tranzacții cu asemenea instrumente; vânzarea-cumpărarea de valută și alte operațiuni valutare”.

Aparatul bancar reprezintă, deci, un ansamblu coerent al diferitelor categorii de bănci care funcționează într-o țară, răspunzănd cerințelor unui anumit mod de producție și unei anumite etape de dezvoltare socio-economică.

Aparatul bancar este organizat având în vârful piramidei o bancă centrală (la noi în țară, Banca Națională a României), care realizează politicile monetară, valutară și de credit ale statului respectiv,

În perioada de după 1989, odată cu apariția și dezvoltarea sectorului privat bancar, au fost înființate o serie de bănci comerciale cu capital privat, mixt și/sau de stat, precum și cu participarea de capital străin, Banca Națională a României având statutul de bancă centrală și de emisiune, adaptându-și obiectul de activitate în acest sens și în contextul economiei de piață,

Lucrarea de față intitulată „Contabilitatea creditelor bancare pe termen lung” tratează problemele legate de contabilitatea creditelor bancare pe termen lung, acest studiu având ca suport bibliografic lucrări reprezentative din domeniul contabilității ale unor autori precum: Neculina Chebac, Virginia Greceanu Cocoș, Dumitru Cotleț, C. M. Drăgan, Niculae Feleagă, Ion Ionașcu și alții.

Lucrarea este structurată în cinci capitole, după cum urmează.

În primul capitol, intitulat „Creditul bancar pe termen lung” sunt prezentate, aspecte teoretice în materia definiției, clasificării, dobânzii și anuităților creditului bancar pe termen lung.

Cel de-al doilea capitol, intitulat „Prezentarea societății comerciale”, prezintă obiectul de activitate, clienții, furnizorii și evoluția cifrei de afaceri a societății comerciale analizate.

Capitolul al treilea, intitulat „Studiu de caz” insistă asupra documentelor de evidență contabilă necesare, prezentării creditului și monografiilor contabile.

Cel de-al treilea capitol, intitulat „Indicatori pe baza bilanțului ” se constituie înt-o prezentare a analizei costului creditării, cheltuielilor cu dobânzi și penalizări și influenței creditului în evoluția firmei.

Lucrarea se încheie sugestiv cu capitolul al cincilea, intitulat „Concluzii și propuneri”, în care se formulează concluzii și propuneri pertinente cu privire la tematica abordată.

Prin prezenta lucrare, am dorit să demonstrez importanța deosebită a cunoașterii aspectelor relevante în materia cercetării, stabilindu-mi următoarele:

Analiza aspectelor teoretice și metodologice privind colectarea informațiilor, evaluarea și sistemul cercetărilor în materie;

Studierea și stabilirea aspectelor privind contabilitatea creditelor bancare pe termen lung;

Identificarea și analiza lacunelor, confuziilor și contradicțiilor în ceea ce privește tema abordată.

Obiectivele urmărite în această cercetare sunt următoarele:

Stabilirea temei de cercetare: contabilitatea creditelor bancare pe termen lung;

Selectarea bibliografiei în vederea documentării, având în vedere atât materiale informative pur teoretice din literatura de specialitate, cât și rapoartele unor studii de caz pe aceeași temă, elaborate în prealabil de către specialiști;

Documentarea propriu-zisă atât din materialele selectate, cât și urmărirea unui curs de specializare în materia contabilității bancare;

Notarea zilnică în fișele de protocol, de programe, atât a itemilor și sarcinilor nou introduse, cât și a celor verificate sau considerate ca fiind masterate;

Interpretarea și prelucrarea datelor obținute.

Modelele și ariile abordate în această lucrare sunt:

Documentarea teoretică din cărțile de specialitate indicate selectiv în bibliografie;

Documentarea practică prin culegerea de date din studiile de specialitate;

Culegerea de date prin accesarea diferitelor site-uri ale instituțiilor de specialitate;

Sistematizarea datelor;

Analiza comparativă a datelor, interpretarea rezultatelor și formularea de concluzii și propuneri.

CAPITOLUL 1.

CREDITUL BANCAR PE TERMEN LUNG

DEFINIȚIE, CLASIFICARE

Nevoia de creditare apare din lipsa de fonduri proprii, pentru a face față cheltuielilor ocazionate de desfășurarea normală a activității complexe a fiecărui agent economic (producție, investiții, comercială etc.). La orice agent economic apar dezechilibre, disfuncționalități în cazul trezoreriei, al gestiunii întreprinderii. De aceea, creditul de trezorerie ocupă o pondere însemnată în totalul creditelor bancare. Creditul de trezorerie este necesar când activul circulant din bilanț nu poate fi acoperit integral din încasări și din fondul de rulment.

Se poate afirma că în cadrul creditelor de exploatare, creditul de trezorerie deține primul loc. Orice agent economic deține active circulante importante, determinate în primul rând, de activitatea de producție și în al doilea rând, de creanțele asupra clientelei. La orice agent economic, sursele de finanțare trebuie să fie suficiente pentru a face față nevoilor de acoperire a activului circulant.

În România, nevoia creditării bancare apare mult mai mare datorită faptului că fondul de rulment are, în general, un volum mai mare în raport cu alte țări cu economie dezvoltată. Aceasta se datorează vitezei mai mici de rotație a mijloacelor circulante și a ciclului de fabricație mai lung. Necesarul total de fonduri și deci de credite este determinat și de modul de gestionare a agentului economic. Dacă printr-o gestionare eficientă a fondurilor se poate asigura rotația stocurilor, recuperarea mai rapidă a creanțelor nemobilizate, obținerea prelungirii creditului furnizorilor, creșterea avansurilor primite de la partenerii de afaceri, putem vorbi de o reducere a necesarului de credite al agenților economici.

Creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare.

Creditul este o relație bănească care se stabilește între o persoană fizică sau juridică, denumită creditor, care acorda un împrumut de bani mai multor persoane fizice sau juridice denumite debitori, pentru o anumită perioadă de timp, contra unui cost monetar numit dobândă. Creditul mai poate fi definit ca o operațiune prin care se ia în stăpânire imediată resurse monetare, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, însoțit de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutor.

Cu toată complexitatea lor relațiile de credit au o esență comună dată de trăsăturile lor caracteristice: subiecții relației de creditare, dobânda, rambursabilitatea, acordarea creditului, consemnarea și transferabilitatea acestuia.

Subiecții relației de creditare sunt creditorul și debitorul, în funcție de natura lor, subiecții relației de creditare putând fi persoane fizice, agenți economici sau state, întreprinderea și persoanele fizice apărând în ambele ipostaze atât ca debitor, cât și creditor.

Un element esențial al raportului de credit, este promisiunea de rambursare care presupune riscuri și necesită, în consecință. angajarea unei garanții.

Riscul de rambursare decurge din aceea că, le scadență, debitorul ar putea fi incapabil să-și onoreze obligațiile față de creditor

În raporturile de credit, riscurile probabile sunt: riscul de nerambursare și riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în posibilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată datorită conjuncturii, sau deficiențelor împrumutului. Pentru prevenirea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutul prin prisma cerințelor respectării raportului de credit sub diverse aspecte: umane (competență, moralitate), economice (situația internațională, națională, indicatorii de bonitate), financiară (situația financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi). Prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului.

Riscul de imobilizare survine la bancă sau la deținătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cerințele titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate. Efectele negative ale unei asemenea situații pot fi prevenite prin administrarea judicioasă a creditelor și a depozitelor de către bănci.

Pentru minimizarea acestor riscuri creditorul trebuie să solicite debitorului garanții personale sau reale.

Garanția personală este angajamentul luat de o terță persoană de a plăti în cazul în care debitorul este în incapacitate de plată.

Garanția prin administrarea judicioasă a creditelor și a depozitelor de către bănci.

Pentru minimizarea acestor riscuri creditorul trebuie să solicite debitorului garanții personale sau reale.

Garanția personală este angajamentul luat de o terță persoană de a plăti în cazul în care debitorul este în incapacitate de plată.

Garanția reală cuprinde reținerea, gajul și ipoteca.

Reținerea este dreptul creditorului de a păstra un bun al debitorului atâta vreme cât acesta nu a fost achitat integral. Pentru aceasta trebuie îndeplinite anumite condiții: bunul corporal deținut de creditor să aibă o legătură cu creanța. iar creanța să fie certă și exigibilă.

Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanția creditului. Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare. Dacă gajarea are loc fără deposedare, creditorul primește un titlu de recunoaștere a gajului care face obiectul publicării (de pildă gajarea fondurilor de comerț).

Creditorul titular al gajului, în virtutea gajării, are anumite drepturi: de preferință (de a fi plătit înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce reprezintă garanția), de urmărire (dacă se schimbă proprietarul), de reținere (păstrarea obiectului gajului) și de vânzare (hotărârea in justiție a bunului gajat).

Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil fără deposedare și cu publicitate.

Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferință și dreptul de urmărire. Ipoteca poate fi legală (prevăzută de lege), convenită (consimțită prin contract) sau judiciară (acordată de organele judecătorești)

Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiți atunci când dispune de o garanție asupra unei părți sau asupra totalității patrimoniului debitorului.

Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferință și de dreptul de urmărire. Privilegiile pot fi generale și speciale, respectiv mobiliare și imobiliare.

Oricare ar fi garanțiile oferite, creditorul nu poate să piardă din vedere că o bună garanție nu trebuie să fie decât o precauție suplimentară și nu un suport al unui risc mai mult decât posibil.

Decizia creditorului trebuie să se întemeieze pe totalitatea însușirilor calitative ale debitorului, ale patrimoniului său și a modului de administrare și nu numai pe cele ce se desprind din aprecierea garanțiilor. Trebuie subliniat că în caz de necesitate, transformarea-garanțiilor în bani presupune pentru creditor eforturi și cheltuieli suplimentare și implică imobilizări îndelungate ale fondurilor. Toate acestea deturnează creditorul, respectiv pe bancher, din preocupările sale obișnuite și-i aduce prejudicii ce nu întotdeauna pot fi comensurate valoric și pe această cale, recuperate.

Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate, de la termene foarte scurte (24 de ore) și încheindu-se cu termene de 30-50 de ani pentru împrumuturi privind construcția de locuințe.

Relațiile de credit sunt multiple și variate, existând mai multe tipuri de credit, și anume: creditul bancar, creditul comercial, creditul obligatar, creditul ipotecar și creditul de consum. Ultimele trei tipuri de credite, dintr-un motiv sau altul, au o răspândire mai restrânsă în țara noastră.

Creditul bancar este acordat de către bănci persoanelor fizice și juridice pe termen scurt, mijlociu sau lung. Aceste credite se pot acorda cu sau fără înscrisuri, cu garanții reale sau fără, pe obiecte ale creditării globale. El presupune acordarea de credite sub formă bănească. Obligatoriu pentru acest tip de credit este că unul dintre subiecții raportului de credit este banca (fie în calitate de debitor – este creditată de titularii de depozite, fie în calitate de creditor – prin împrumuturile acordate clienților săi, statului, altor bănci, etc.).

Creditul comercial se acordă sub formă de marfă. El satisface atât interesul producătorului (deci agentului economic producător) de a vinde mai repede marfa, cât și pe cel al comerciantului care nu are fonduri să le elibereze direct la primirea mărfii.

Creditul obligatar apare în raporturile dintre instituții de stat și agenții economici în calitate de debitori, pe deoparte și creditori, pe de altă parte. Aceste raporturi se concretizează în faptul că primii emit obligațiuni, iar creditorii sunt subscriitori și deținători ai acestor obligațiuni.

Creditul ipotecar este destinat activității imobiliare și se bazează în principiu pe proprietatea privată. El presupune o convenție între creditori și împrumutat, care cuprinde, în esență, proprietatea (ca garanție a rambursării împrumutului), condițiile și scadențele, penalitățile și circumstanțele în care se poate pierde proprietatea.

Creditul de consum se acordă pe termen scurt sau mijlociu, persoanelor individuale, pentru acoperirea valorii mărfurilor și serviciilor procurate din comerț sau pentru recreditarea creanțelor în acest scop.

În practica bancară, creditele se grupează în funcție de mai multe criterii, și anume: perioada de acordare, destinație, performanță și debitorul băncii.

După perioada de acordare distingem:

Creditele pe termen scurt sunt orice operațiuni de împrumut de sume de bani pe o perioadă ce nu depășește 12 luni. Pentru acest tip de credite este caracteristică rambursarea integrală la scadență. Dobânda pentru acest tip de credite variază și în funcție de destinația creditului și se plătește de către beneficiarul creditului conform convenției de credite. Creditul pe termen scurt este forma curentă a creditului la bancă, întrucât convine în mai mare măsură exigențelor de lichidități cerute băncilor de autoritățile monetare.

Creditele pe termen mediu sunt împrumuturi a căror rambursare este de la 1 la 5 ani. Se acordă pentru activitatea de import-export, pe bază de contracte ferme în acest sens, pentru activitatea de investiții etc. Rambursarea acestui tip de credite se face, de obicei, în tranșe lunare, semestriale sau trimestriale, la aceste tranșe calculându-se și dobânda sumei mai mari, cât și a termenului. Dobânda este în general mai mare decât a împrumuturilor pe termen scurt. Acest tip de credite se acordă prin băncile specializate pe acest tip de operații.

Creditele pe termen lung sunt împrumuturi a căror perioadă de rambursare este mai mare de 5 ani. Aceste credite se acordă pentru investiții pe termen lung, cu durata de folosință îndelungată (creditele pentru construirea de locuințe).

După destinație, creditele bancare sunt:

Creditele productive dețin cea mai mare pondere și se întâlnesc sub forma creditelor pentru activitatea curentă și credite pentru investiții.

Creditele pentru activitatea curentă sunt credite care se acordă în general pe termen scurt agenților economici pentru desfășurarea activității curente. Aceste credite sunt acordate pentru sprijinirea activității agenților economici, cuprinzând toată gama de credite (pe gaj de mărfuri, efecte de comerț, ipotecă, etc.). Creditul se acoperă pe o perioadă stabilită, iar rambursarea se face integral la scadență, dobânda calculată achitându-se lunar.

Creditele pentru investiții se acordă pe termen mediu și lung. Aceste credite sunt destinate construcțiilor de locuințe, pentru construirea de obiective industriale, etc. Mai mult ca oricând banca joacă rolul de consultant financiar al întreprinzătorului în astfel de situații. Riscul aferent acestor tipuri de credite este mai mare, presupunând calcule de reactualizare și de eficiență a investițiilor. În general rambursarea acestora se face în tranșe (de preferat regresive) cu plata lunară a dobânzii aferentă. Controlul bancar se va face în toate fazele: în faza proiectării, în faza construcției și în faza exploatării. Acest credit este garantat cu investiția însăși, împreună cu alte obiecte aparținând agentului economic.

Creditele consumative sunt credite ce se acordă pe termen scurt sau cel mult mediu, persoanelor fizice. Ele sunt destinate să acopere costurile bunurilor și serviciilor de care beneficiază prin rețeaua de comercializare și servicii, sau prin recreditarea creanțelor în acest scop.

În funcție de performanța lor, creditele se grupează în:

Creditele performante sunt acea categorie care pentru bancă reprezintă credite în curs de execuție, a căror durată de acordare nu este expirată, iar debitorii și-au achitat în momentul respectiv toate datoriile față de bancă. Derularea lor se face în conformitate cu prevederile înscrise în contractul de credit din punct de vedere al garanțiilor, iar în cazul creditelor explicite agentul economic utilizează creditul în scopul solicitat. Pentru acest tip de credite dobânda este cea înscrisă în contract, iar banca prin prevederile acesteia o poate modifica în raport cu dobânda pieței și rata inflației. Pentru creditele pe termen lung și mijlociu, condiția necesară pe care trebuie să o îndeplinească creditul pentru a fi considerat performant este ca toate tranșele de rambursare (și dobânda) să fie achitate la zi.

Creditele nerambursate la scadență reprezintă creditele neachitate la termenele stabilite prin contractul de credit. În cazul în care debitorul nu-și achită la timp obligațiile, creditul rămas se trece într-un cont separat, de credite restante, dobânda corespunzătoare acestora fiind majorată. Pentru lichidarea acestui tip de credite banca fie că urmărește debitorul în instanță pentru valorificarea garanțiilor materiale, fie în urma unui contract cu debitorul prelungește contractul de credit.

În funcție de obiectivul băncii, creditele se grupează astfel:

Creditele acordate persoanelor fizice sunt mai ales credite de consum. Acest tip de credite presupune existența unor garanții certe iar nivelul dobânzii percepute este uniformizat de-a lungul perioadei creditării (stabilită în funcție de obiectul creditării). Calitatea debitorului (garanția sa morală, în primul rând) influențează mai puțin nivelul ratei dobânzii și mult mai mult însuși procesul de acordare sau neacordare a creditului. Creditele acordate persoanelor fizice îmbracă următoarele forme:

Credite pentru construcții de locuințe pe termen lung cu garanții ipotecare. Dobânda percepută este dobânda pieței și se plătește în general lunar sau la scadență.

Credite pentru cumpărări de automobile. Garanția acestor credite o constituie automobilul însuși. Se acordă în general pe o perioadă de 2-5 ani. Ratele de dobândă sunt relativ reduse.

Creditul pentru studii. Se acordă pentru întreținerea studenților pe perioada studiilor și acoperă total sau parțial taxele școlare. Ele nu sunt profitabile pentru bănci și de aceea au o pondere redusă în cadrul creditelor acordate de către acestea.

Liniile de credit pentru cărțile de credit. Acest tip de credit s-a dezvoltat mai mult datorită ușurinței folosirii instrumentelor de plată. Banca stabilește un plafon debitor până la care operează plățile făcute prin cartea de credit, în funcție de bonitatea fiecărui client, chiar dacă nu există disponibil în cont. Pentru soldul debitor chiar în cadrul plafonului se percep dobânzi foarte mari. Majoritatea clienților alimentează periodic conturile în așa fel încât debitele nu apar decât rareori.

Creditele acordate persoanelor juridice, care se regăsesc în practica bancară sub următoarele forme:

Avansurile în cont curent (creditele de casă) – reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o bună cunoaștere a activității întreprinderii. Astfel nu se mai consemnează prin înscrisuri fiecare angajament. Aceste credite nu sunt garantate formal, fiind menite să satisfacă necesitățile curente privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter imprevizibil și greu de localizat în obiecte care să reprezinte o garanție veridică. Aceste credite nu au un termen de rambursare. În general acordarea lor este bazată pe depozite compensatorii. Funcția acestor depozite decurge într-un sens din faptul că întreprinderile își păstrează toate disponibilitățile în conturile de bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesitățile unor întreprinderi prin însăși redistribuirea depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi. Aceste credite nu au la bază înscrisuri și de aceea nu există posibilitate de recreditare, ele bazându-se pe principalele resurse ale băncii. Datorită acestui fapt, dobânda este mai ridicată, stabilindu-se de regulă în corelație cu dobânda de piață și, în mod obișnuit, utilizarea suplimentară, prin remunerarea băncii, a unui comision.

Linia de credit, este o modalitate generală de acordare a creditelor, fie prin cont curent, fie prin deschiderea unui cont separat de împrumut. Linia de credit permite acordarea de sume clientului debitor, a căror valoare să se înscrie într-un anumit plafon maxim aprobat de bancă. Creditarea se face în urma unei cereri aprobate de către bancă, în limitele unui plafon stabilit de aceasta. Mărimea acestui plafon depinde de mai mulți factori, și anume: poziția întreprinderii pe piață; natura activității întreprinderii; rezultatul analizelor efectuate de către inspectorii de bancă la unitatea economică respectivă.

Creditele speciale servesc pentru finanțarea subscrierii de titluri de credit și pentru finanțarea agenților de bursă. Acest tip de credite nu se întâlnesc în practica bancară românească dar se vor dezvolta odată cu dezvoltarea și a concurenței.

Creditele pe stoc se acordă pe baza unei garanții explicite, respectiv stocul de marfă din depozit.

În funcție de beneficiarul creditului mai distingem credite acordate altor bănci și credite acordate statului.

Conform legii, dar și a practicilor internaționale, protecția creditelor în special, dar și a altor categorii de creanțe, pe lângă sistemul de gajare prealabilă se realizează pe două canale principale: rezerva generală pentru riscul de credit și sistemul provizioanelor.

Rezerva generală pentru riscul de credit este reglementată prin norme ale Băncii Naționale a României, care actualmente se bazează pe următiarele proceduri:

Societățile bancare au obligația să constituie rezerva generală pentru riscul de credit, în limita a 2% din soldul creditelor acordate, existent la sfârșitul anului precedent;

Sumele utilizate de societăți bancare pentru constituirea sau majorarea rezervei generale pentru riscul de credit în limita celor 2% sunt deductibile fiscal la determinarea profitului impozabil;

Rezerva generală pentru riscul de credit se utilizează exclusiv pentru acoperirea de pierderi din creanțe și numai în situația în care au fost epuizate toate celelalte măsuri legate de recuperarea creditelor și de acoperirea eventualelor pierderi aferente acestora, inclusiv după consumarea provizioanelor constituite în acest scop.

Există numeroase posibilități de protecție pentru riscuri, deprecieri și pierderi, dar pentru societățile bancare, provizioanele specifice de risc atașate creditelor și creanțelor generate de activitatea de creditare, au o dimeniune și un rol hotărâtor.

Capacitatea financiară este dimensionarea provizioanelor specifice de risc pentru credit și dobândă în așa fel de a fi admise ca deductibile fiscal prin imputarea cheltuielilor specifice.

Reglementările și practicile actuale prevăd clasificarea creditelor în următoarele categorii, în funcție de care se măsoară dimensiunea provizioanelor necesare, și anume: credite standard, credite în observație, credite substandard, credite îndoielnice și credite pierdere.

Încadrarea fiecărui credit în una din categoriile menționate se face printr-o analiză profesională, ținându-se seama de următoarele:

Performațele financiare sunt foarte bune și permit achitarea la scadență a dobânzilor și a ratei. Totodată se prefigurează menținerea și în perspectivă a performațelor financiare la un nivel ridicat;

Performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu este certă menținerea lor și în perspectivă;

Performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o tendință evidentă de înrăuțire;

Performanțele financiare sunt scăzute și cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;

Performanțele financiare arată pierderi și există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele creditului,nici dobânzile.

„Serviciul datoriei”, respectiv disciplina și capacitatea cu care clienții, beneficiari de credite, își achită obligațiile, acestea putând fi:

„Bun” – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite la scadență sau cu o întârziere maximă 7 zile;

“Slab” – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de până la 30 de zile;

„Necorespunzător” – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de peste 30 zile,

Pentru a încadra orice credit într-una din cele cinci categorii se iau în considerație cele două criterii menționate îmbinat după o „matrice” a cărei configurație este următoarea:

DOBÂNDA

Științele economice definesc dobânda, în sens larg, „venitul sau remunerarea unui capital, însușită de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică oarecare sub formã de excedent în raport cu capitalul respectiv avansat”.

În sens restrâns, dobânda reprezintă „venitul sau remuneratia capitalului împrumutat, răsplata primită sau plătită pentru folosirea sumelor cedate pe un timp determinat”.

Dobânda percepută pentru creditul acordat debitorului se justifică prin serviciul pe care capitalul împrumutat îl aduce acestuia, serviciu care se poate realiza numai într-o activitate sau acțiune economică ce se caracterizează prin eficiență, în care se produce mai mult decât se cheltuiește. Dobânda sintetizează aspectele din activitatea economică și are capacitatea de a releva schimbările și tendințele care se manifestă în special în domeniul economic, dar și în alte domenii cum ar fi cel social, politic, etc.

O primă formă de manifestare este dobânda pe piața monetară, care se practică în relațiile de credit din interiorul sistemelor bancare naționale, respectiv între băncile comerciale, pe de o parte, și banca de emisiune, pe de altă parte. În economiile de piață funcționale, în care sistemul de garantare a creditelor este suficient de asiguratoriu, dobânda de pe piața monetară se utilizează și în relațiile de credit dintre băncile comerciale. În acest fel, dobânda bancară de bază este cea percepută de stat pentru bonurile de trezorerie și pentru certificatele de depozit.

Dobânda pe care băncile comerciale o practică în relațiile cu clienții persoane juridice sau persoane fizice, taxa de scont comercială sau scontul comercial, precum și taxa oficială a scontului sunt alte forme de manifestare ale dobânzii.

Diversificarea formelor și metodelor de creditare practicate de către bănci a impus o continuă diversificare a modalităților de calcul a dobânzilor active. S-a trecut astfel de la dobânda simplă, care reprezintă venitul obținut de bancă pentru suma împrumutată unui client în condițiile în care acesta nu este capitalizat (adăugat la capital), la dobânda compusă. Spre deosebire de dobânda simplă, dobânda compusă reprezintă remunerația plătită pentru serviciul unui capital în condițiile capitalizării, adică transformarea dobânzii în capital având ca efect calculul de dobândă la dobândă.

Masa dobânzii compuse sau mărimea sa se calculeaza astfel:

D = C(1+i)n – C

în care:

D – masa dobânzii compuse;

i – rata dobânzii anuale;

C – valoarea creditului;

n – numărul de ani pentru care se acordă creditul.

Componenta „i” din formula de mai sus reprezintă mărimea dobânzii plătite pentru capitalul „C” împrumutat pentru o perioadă de 1 an și stă la baza tuturor calculelor de dobândă, precum și a calculelor de actualizare din domeniul investițiilor.

Formula de calcul a ratei dobânzii este: i = D/C x 100, și se exprimă în %/an.

În practica bancară, rata anuală a dobânzii este diferențiată în funcție de mai mulți factori. Un prim factor este termenul pentru care se acordă creditul (termen scurt, mediu sau lung). În majoritatea cazurilor, mărimea ratei anuale a dobânzii este invers proporțională cu durata creditului.

Explicația constă pe de o parte în faptul că, cheltuielile de procesare și de administrare a creditului de către bănci sunt distribuite pe o perioadă mai lungă de timp, iar pe de altă parte, creditele pe termene lungi se contractează pentru proiecte de investiții de valori mari și cu termene de punere în funcțiune de peste 5 ani.

Activitatea creditată (capital de lucru pentru producție, investiții, transport, comerț, consum etc.) este un alt factor. Rata dobânzii este mai ridicată în cazul creditelor de consum și mai redusă în cazul creditelor pentru investiții productive.

Bonitatea debitorului și istoricul acestuia în raporturile cu comunitatea bancară, se iau în calcul pentru diferențierea ratei anuale a dobânzii. Un client cu o bună reputație câștigată în relațiile precedente cu băncile și cu posibilități certe de garantare a creditului, va avea o vocație de a obține un credit cu o rată mai mică a dobânzii.

Strategiile creditorului, dezvoltate în principal în funcție de situația politică, economică și socială, interesele acționariatului pe termen scurt, mediu și lung, sunt alți factori de diferențiere a dobânzii. Spre exemplu, o bancă supracapitalizată și cu dobânzi pasive mai mici decât cele de pe piață va fi interesată să-și plaseze resursele la rate mai mici ale dobânzii.

Perioadele de instabilitate politică și socială sunt caracterizate prin rate ridicate ale dobânzilor la credite. Dacă acționariatul unei bănci – în general statul – este interesat în stimularea unui anumit sector al economiei, ratele dobânzilor practicate la creditele pentru sectorul respectiv vor fi reduse. Rata inflației, de asemenea, se ia în calcul la diferențierea ratei anuale a dobânzii.

Rata dobânzii la credite este în relație direct proporțională cu rata inflației. Astfel că, la o rată ridicată a acesteia din urmă, creditele vor fi mai „scumpe” datorită costului mai mare al resurselor atrase de creditor de pe piața disponibilităților bănești ale populației și ale agenților economici. Disponibilitățile bănești vor fi atrase de către bănci numai dacă dobânzile pasive plătite clienților potențiali pentru depozite vor fi sensibil superioare ratei inflației. În caz contrar disponibilitățile vor fi preschimbate în alte valute cu grad de stabilitate superior sau vor fi investite în bunuri și servicii de consum.

Mărimea ofertei de credite de pe piața financiar-bancară poate fi considerată un factor de diferențiere a dobânzii. O piață bancară cu o supraofertă de credite comparativ cu cererea, respectiv cu puterea de absorbție a economiei reale, se va caracteriza printr-o rată redusă a dobânzii la credite.

Raportul dintre cererea și oferta de credite pe diverse piețe naționale sau zonale conferă creditelor un nivel ridicat de volatilitate caracterizat prin migrarea capitalurilor de pe o piață spre alta în funcție de nivelul ratei dobânzilor. În condițiile oferite actualmente de infrastructura modernă de comunicații internaționale și de facilitățile oferite pe această bază de către bănci, în paralel cu migrarea capitalurilor de pe o piață pe alta se constată și o migrare a solicitanților de credit de pe piața pe care operează ca agenți economici spre piețe care oferă credite la rate mai mici ale dobânzii.

Pe baza sumei de bani ce reprezintă capitalul împrumutat și a ratei dobânzii descrise mai sus, între banca creditoare și clientul debitor se naște un raport contractual în care una dintre cele mai importante componente este planul sau graficul de rambursare a creditului. Acest document reflectă pe bază de calcule matematice sumele compuse din cote de capital și din dobânzile aferente pe care clientul împrumutat se obligă să le ramburseze la anumite scadențe. În practica bancară planurile de rambursare se calculează în funcție de unele elemente.

Perioada stabilită prin contract pentru rambursarea integrală a creditului, respectiv a capitalului împrumutat numit și principal, precum și a dobânzii aferente, este un astfel de element. Mărimea principalului împrumutat și rata dobânzii, care poate să fie fixă pe toată perioada de rambursare, sau variabilă, în funcție de evoluția anumitor indicatori macroeconomici cum ar fi rata inflației, dobânda de refinanțare a băncii centrale, etc. sunt alte elemente în baza cărora se calculează planurile de rambursare.

La elaborarea graficului de rambursare se mai are în vedere dacă prin contract a fost convenită „perioada de grație”, respectiv o anumită perioadă de timp între momentul primirii creditului de către client și momentul în care începe rambursarea. Fără excepție, băncile românești care practică acest sistem calculează pentru perioada de grație numai cuantumul dobânzilor care se plătesc de către client pentru perioada de grație contractată. Perioadele de grație se acordă în general în cazul creditelor pentru investiții în activități sezoniere. După expirarea perioadei de grație, debitorul are obligația de a plăti băncii creditoare rate periodice compuse din principal și dobândă.

Mărimea fixă sau variabilă a ratelor din dobândă este un alt element care se are în vedere la elaborarea graficului de rambursare. Această clauză contractuală este determinată de gradul de stabilitate a monedei în care se acordă creditul. În situația în care creditul se raportează la o monedă previzibil stabilă pe orizontul de timp al rambursării, atât creditorul cât și debitorul sunt interesați din rațiuni de simplificare a operațiilor de administrare a creditului ca ratele din principal și dobânda să fie egale pe toată perioada de rambursare.

Dacă însă moneda în care se acordă creditul este una instabilă și afectată semnificativ de procesul inflaționist din economia de referință, atunci mărimea ratelor prin care se rambursează creditul este variabilă. În acest caz, ratele din capital rămân egale pe perioada de rambursare, în schimb ratele din dobândă vor avea pe aceeași perioadă valori descrescătoare.

Fluxul de lichidități generat de plata ratelor și dobânzilor la creditul ce urmează a fi acordat, precum și mărimea fixă sau variabilă a ratelor din principal se au în vedere, de asemenea la stabilirea graficului de rambursare. Alegerea uneia dintre cele două variante cu privire la ratele din principal se face în funcție de posibilitățile debitorului de a fructifica creditul într-o investiție și de distribuția în timp a încasărilor generate de investiția respectivă din care să poată fi rambursate ratele către creditor.

Nivelul ratei dobânzii se stabilește, deci, pe piața financiar-bancară in funcție de cerere și ofertă.

Oferta de capital de împrumut, provine din următoarele surse:

Surse provenite în cadrul circuitului productiv al capitalului sub forma:

Capitalului fix – care provine din recuperarea treptată a amortizării acumulate.

Capitalul circulant – momentul încasării contravalorii produselor nu coincide cu momentul angajării cheltuielilor; încasărilor sunt practic zilnice, în timp ce aprovizionările se fac numai la anumite termene, prevăzute în contractele de livrare.

Rezultatele financiare care se obțin la fel o dată cu încasarea produselor finite, dar care sunt folosite periodic (pentru plata impozitelor, taxelor, pentru constituirea sau pentru plata dividendelor etc.). Toate aceste fonduri temporar disponibile apar evidențiate în conturile bancare ale agenților respectivi și reprezintă o parte a resurselor de creditare.

Sursele bănești ocazional disponibile instituțiilor bugetare: finanțarea funcționării acestora se face fie de la bugetul central, fie de la bugetul local prin intermediul unor conturi bancare alimentate periodic, iar cheltuielile au un caracter continuu.

Sursele bănești, temporar disponibile ale populației provenite îndeosebi prin decalajul existent între veniturile încasate periodic și cheltuielile cu caracter continuu.

Disponibilitățile bănești ale statului care provin din decalajul existent între momentul încasării veniturilor bugetare și cel al angajării cheltuielilor bugetare. Aceste resurse sunt evidențiate în contul curent al Trezoreriei și cele ale administrațiilor teritoriale ale finanțelor publice, conturi deschise la sucursalele B.N.R.

Resursele bănești pe termen îndelungat ale populației și agenților economici. Oferta de capital de împrumut este corelată direct proporțional cu rata dobânzii: cu cât mai ridicat este nivelul ratei, cu atât mai mulți agenți vor deveni creditori, iar tot mai puțini debitori.

Cererea de capital de împrumut este determinată de aceeași factori; circuitul productiv al capitalului care poate genera cheltuieli înainte de formarea fondurilor corespunzătoare sau pentru care aceste fonduri sunt insuficiente (înlocuirea unui utilaj uzat înainte de termen sau cu unul mai scump).

Cererea de capital variază invers proporțional cu nivelul ratei dobânzii. Cu cât rata dobânzii va fi mai redusă cu atât mai mare va fi volumul creditelor pe care le vor contracta populația sau agenții economici.

Aprecierile privind nivelul dobînzii sunt valabile atâta timp cât stabilitatea monetară asigură la expirarea termenului împrumutului, recuperarea integrală a valorii avansată, respectiv o putere de cumpărare echivalentă momentului acordării împrumutului. Perioada actuală caracterizată prin intense, permanente și generalizate procese inflaționiste, influențează acest proces și pune pe prim plan riscul eroziunii capitalurilor.

Riscul eroziunii capitalului se referă la posibilitatea pierderilor pe care creditorul le poate suferi prin faptul ca valoarea reală (la momentul de referință) a ratelor de rambursare a împrumutului, să nu poată acoperi integral capitalul împrumutat evaluat în aceeași termeni.

În aceste condiții, creditorul nu renunță a-și valorifica capitalul prin împrumuturi, dar va căuta prin condițiile creditului să-și asigure o compensare corespunzătoare pentru pierderile suferite, prin deprecierea monetară, prin ridicarea nivelului ratei dobânzii etc.

Astfel, se desprinde concluzia că în condițiile procesului inflaționist rata dobânzii implică două ipostaze:

Dobânda nominală, exprimată ca atare (prin rata curentă de piață);

Dobânda reală, ca diferență între dobânda nominală și gradul de eroziune a capitalului, determinat de evoluția procesului inflaționist. În acest context, dobânda reală este direct proporțională cu dobânda nominala și invers proporțională cu gradul de depreciere monetară.

Astfel, rata dobânzii reale este dată de:

În cazul în care mw inflației are valori scăzute (sub 10%) atunci numitorul poate fi aproximat cu 1, iar rata reală cu diferența dintre rata nominală și rata inflației De asemenea, pentru o rată a inflației de 2% și o rată nominală a dobânzii de 10% formula prescurtată indica o rată reală de 8%. iar cea completă:

Dacă rata inflației ar fi de 50% pe an, iar rata nominală a dobânzii ar fi de 20% pe an atunci formula prescurtată (respectiv rata nominală – rata inflației) ar indica o rată reală de -30% pe an, iar formula completă o rată egală cu:

Din punct de vedere teoretic, orice rată a inflației pozitivă implică un proces de erodare a dobânzii sau chiar a capitalului avansat. În primul exemplu, a avut loc un proces de erodare a dobânzii încasate (diminuarea acesteia de la 10% nominal la 8% real), iar cel de-al doilea procesul de erodare a afectat chiar capitalul avansat. Erodarea capitalului avansat are loc ori de câte ori rata reală a dobânzii este negativă sau,cu ecuația 1, ori de câte ori raportul , deci atunci când în care: rn = rata nominală și ri = rata inflației.

Din punct de vedere al modului de calcul, dobânda este de două feluri: simplă, atunci când ea se calculează numai asupra sumei împrumutului inițial (este forma cea mai utilizabilă) și compusă când dobânda se calculează nu numai asupra datoriei inițiale, ci in plus și asupra sumei capitalizate a dobânzilor deja percepute pentru perioadele anterioare.

Dacă t este exprimat în ani, atunci pentru intervalele de timp sub un an – exprimate în zile, atunci formula devine:

În economia de piață, rata dobânzii joaca un rol esențial. În primul rând. ea poate acționa ca factor de stimulare al economiilor și atragerii acestora in circuitul economic: dacă rata dobânzii este ridicată, ea stimulează economisirea și plasarea sumelor astfel formate pe piața monetară, în vederea fructificării.

În al doilea rând, rata dobânzii influențează și asupra investițiilor: ea le poate stimula când este mai mică și invers.

În al treilea rând, ea poate influența și asupra cursurilor valutare, în funcție de nivelul ratei în diferite țări. Dacă rata dobânzii este mare într-o țară în raport cu altele, ea va determina un aflux de capitaluri care caută plasamente mai rentabile, ceea ce va conduce la creșterea ratei de schimb valutar. Invers, în cazul unei rate scăzute a dobânzii pe plan intern, o parte din capitaluri va căuta plasamente mai rentabile în afară, ceea ce poate conduce la scăderea cursului de schimb al monedei naționale.

În al patrulea rând. dobânda poate îndeplini și un rol important în concurența internațională. Relevând această funcție, academicianul Costin Kirițescu arată ca scăderea ratei dobânzii într-o tară stimulează activitatea economică, scade costul de producție și în felul aceste producția țării respective poate avea poziții mai bune în schimburile economice internaționale.

Un rol important îndeplinește rata dobânzii în condițiile de inflație și in politica de combatere a inflației, Statul acționează pentru reducerea lichidității monetare, prin majorarea puternică a dobânzilor; în această privință Banca Centrală ridica taxa scontului, determinând creșterea ratei dobânzii la creditele acordate de băncile finanțatoare, cu efect pozitiv asupra masei monetare. Dar în aceste condiții, dobânda este o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, dobânda ridicată micșorează lichiditatea monetară și prin aceasta poate acționa asupra inflației, pe de altă parte majorarea ratei dobânzii frânează investițiile și activitatea productivă și scumpește producția bunurilor materiale.

Rata dobânzii, asimilată unui preț, îndeplinește pe o piață liberă o importantă funcție de alocare a resurselor de creditare (disponibile) între agenții economici și între consumatori. Agenții economici vor împrumuta pentru a finanța acele proiecte de investiții la care rata estimată a profitului este superioară celei a dobânzii. Dacă un proiect cu o rată a profitului estimată la 10%, iar rata dobânzii este de 15%, acest proiect nu va fi realizat. Dacă investitorul dispune de fonduri proprii, va fi mai rentabil pentru el să le acorde acel împrumutat (cu 15%), decât să le investească în proiectul propriu (cu 10%) dacă el nu dispune de fonduri proprii și împrumută pentru finanțarea proiectului; va avea de rambursat o dobândă mai mare decât profitul realizat.

Prin acest mecanism, fondurile de credit ajung la firmele cele mai rentabile care se extind, iar firmele nerentabile sunt obligate să-și restrângă activitatea și, eventual, să dea faliment.

Între consumatori, fondurile de creditare vor ajunge la cei care preferă consumul prezent și sunt dispuși să plătească rate ale dobânzii mai ridicate. Ceilalți sunt stimulați să economisească și nu vor apela la credite, decât dacă rata dobânzii va fi foarte scăzută.

ANUITĂȚI

Anuitatea reprezintă o sumă de bani depusă la intervale regulate (anual, lunar, etc) către o instituție financiară, ce urmează să-i fie returnată deponentului la o dată stabilită în viitor.

În schimbul depunerii sumei respective, deponentul primește dobânda, aplicată că rata la suma depusă.

Anuitățile sunt folosite în primul rând pentru a asigura un flux monetar stabil pentru deponenți în anii ulteriori retragerii din activitate sau pensionarii acestora.

La fel ca și în cazul constituirii unui depozit la bancă, sumele atrase sunt folosite de instituțiile financiare pentru acordarea de noi credite sau pentru diverse investiții, pentru a genera câștiguri, din care sunt plătite dobânzi deponenților.

Există diferite tipuri de anuități, structurate în funcție de o gamă largă de factori și detalii, după preferințele și apetitul pentru risc al fiecărui deponent.

Astfel, există anuități cu rata fixă și cu rata variabilă. Cele cu rată fixă asigură o sumă de bani invariabilă pe toată perioada plății. În schimb, în cazul celor cu rată variabilă, suma de bani primită poate să difere în funcție de rezultatul financiar pe care îl generează investițiile în care sunt plasați banii de către instituția financiară. Astfel, deponentul poate profita de pe urmă câștigurilor realizate de plasamentele instituției financiare.

Un alt criteriu este perioada de timp pe care sunt plătite sumele. Astfel, există anuități cu durată limitată de viață și anuități cu durata nelimitată, care sunt prelungite atâta timp cât fie deponentul fie partenerul său sunt în viață. Există aici un risc asumat de instituția financiară, și anume riscul de longevitate: în cazul în care deponentul trăiește mai mult decât a fost estimat inițial, instituția financiară se va confrunta cu o situație în care plățile vor depăși fondurile disponibile.

Există și anuități care au perioada de viață limitată. De exemplu, sumele pot fi plătite pe o perioadă de zece ani, indiferent de durată de viață a deponentului.

Deponentul are și opțiunea constituirii unui depozit bancar, în care va depune bani pentru anii de inactivitate. În acest caz, el va stabili o sumă de bani convenabilă, pe care banca i-o va distribui cu regularitate până ce contul se golește.

Spre deosebire de aceasta, în cazul în care deponentul recurge la anuitizare, suma îi va fi împărțită numai în funcție de opțiunea pentru perioadă limitată sau perioada nelimitată. Astfel, dacă el alege anuitizarea pe perioadă limitată, suma existentă în cont îi va fi împărțită la numărul de perioade din intervalul de timp convenit.

Există însă și posibilitatea de a opta pentru a anuitizare pe perioada nelimitată. În acest caz, plata sumei convenite este asigurată de compania de asigurare de viață chiar dacă deponentul trăiește mai mult decât a fost estimat inițial. Riscul care poate apărea pentru această opțiune ar fi ca deponentul să trăiască mai puțin decât a fost inițial estimat, caz în care compania de asigurare păstrează restul sumei de bani, iar deponentul nu se bucura de o rată mai mare pe perioada de viață.

Multe anuități însă oferă posibilitatea de a alege o perioadă limitată sau distribuirea restului sumei partenerului, ca asigurare a faptului că fondurile deponentului nu vor fi reținute de compania de asigurări de viață.

După momentul efectuării plății, anuitatea mai poate fi:

Anuitate de amortizare, plătită la sfârșitul anului (numită și anuitate de rambursare sau ordinară);

Anuitate de depunere sau de plasament, plătită la începutul anului.

După durata perioadei de rambursare, anuitatea poate fi:

Anuitate viageră, când plata este în funcție de existența sau inexistenta în viață a uneia sau mai multor persoane;

Anuitate temporară, când plata are loc pe o perioadă determinată, necondiționată de vreun eveniment;

Anuitate perpetuă, care se plătește continuu o perioadă îndelungată de timp.

După mărimea sumei, există:

Anuitate constantă, când sumele anuale de plată sunt egale; se calculează pe baza unei formule a matematicilor financiare:

[i/1-(1+i)-n]XC

unde:

C = principalul împrumutului;

i = rata anuală a dobânzii;

n = numărul de anuități.

Anuitate variabilă, când la ratele anuale scadente de nivel constant se adăugă dobânzi anuale descrescătoare, calculate la un credit nerambursat din ce în ce mai redus.

CAPITOLUL 2.

INDICATORI PE BAZA BILANȚULUI

ANALIZA COSTULUI CREDITĂRII

Creditele pe termen mediu și lung sunt o inovație bancară relativ recentă, reconstrucția industrială și construcția de locuințe declanșate după cel de-al doilea război mondial generând nevoi considerabile de capital, în timp ce economisirea era foarte slabă. În acest sens, au fost promovate tehnici noi, care prelungeau termenul scurt sau care scurtau termenul lung.

Creditele pe termen mediu și lung oferă posibilitatea mobilizării de împrumuturi, ale căror titluri reprezentative sunt cedate Băncii Centrale sau unui organism financiar, în contraparte obținându-se moneda centrală, aceste credite rnobilizabile afirmându-se ca un mijloc de refinanțare, în condițiile asigurării unui coeficient de trezorerie la nivelul instituțiilor care distribuie acest tip de împrumuturi.

Costul unei surse de finanțare si deci, și a împrumutului, se poate defini drept rata actuarială ce se determină prin egalitatea dintre sumele primite cu titlu de împrumut, pe de o parte, și vărsămintele în contul rambursărilor periodice, a plății remunerației și altor cheltuieli financiare aferente capitalului împrumutat — pe de altă parte.

Mărimea costului creditului bancar respectiv, suma dobânzii depinde de trei factori: volumul creditului (C), rata dobânzii (D) și timpul de creditare(T).

În situația creditului pe termen mediu și lung T (exprimat în ani)>1 =>

ΔD=; ΔC=; K=+

Dacă un credit bancar, acordat pe mai mulți ani, se rambursează și se plătesc dobânzile abia la scadența finală, apare posibilitatea capitalizării dobânzilor anuale astfel că pentru perioadele N+1→N+n volumul dobânzii se calculează atât asupra creditului inițial, cât si asupra volumului dobânzilor calculate dar neplătite. Dobânda compusă intervine deci, atunci când la sfârșitul fiecărei perioade de plasament dobânzile se adaugă la capital generând ele înseși dobândă în condițiile contractului inițial. Este vorba de așa-numitul anatocism contabil.

Notăm cu: C0= creditul inițial, Cf= capitalul final, n = numărul de ani de creditare, i = rata dobânzii/1 leu (D/100), un = (1+i)n, ΔD = suma dobânzii.

Rezultă următoarele relații:

Cf 1= C0+C0 D/100= C0(1+i);

Cf 2= C1+C1D/100= C0 (1+i)2;

Cf=C0(1+i)n=C;

ΔD=C-C=C(un-1).

Finanțările pe termen lung au în vedere ansamblul surselor de acoperire a cheltuielilor de investire atât a surselor proprii cât și a celor obținute prin angajamente la termen. Costurile aferente finanțărilor pe termen lung se referă atât la capitalul propriu cât și la capitalul de împrumut. Compararea costurilor este, în genere, dificil de realizat ca urmare a deosebirilor existente între diverse modele de finanțare. Chiar și pentru creditele pe termen mijlociu și lung compararea costurilor și deci alegerea celui mai avantajos credit, este o operațiune complicată din cauza multiplelor posibilități de stabilire a scadențelor, a capitalizării dobânzilor în cazul acordării de perioade de grație, a diverselor comisioane sau cote de risc etc.

La baza justificării creditelor bancare la termen stau o serie de indicatori financiari, dintre care cel mai reprezentativ este capacitatea de îndatorare, care exprimă posibilitatea firmei de a angaja credite, care să fie garantate și pentru care plata dobânzilor aferente și rambursarea la scadență a împrumutului nu creează probleme economico-financiare. Ea se apreciază cu ajutorul următorilor coeficienți:

Coeficientul îndatorării globale (Kîg), care se determină prin raportarea datoriilor totale (Dt) la pasivul bilanțului (P), sau capitalul propriu (Cpr):

Coeficientul îndatorării la termen (Kît), determinat prin raportarea datoriilor la termen (mediu și lung – Dtm1) la capitalul permanent (Cpe), capitalul propriu (Cpr) și capacitatea de autofinanțare (Ccf = profit net – amortizarea – dividend – participarea salariaților la profit).

Dacă firma atinge valorile maxime ale indicatorilor menționați, înseamnă că are o capacitate de îndatorare saturată și nu mai poate primi noi credite. Este suficient ca un singur indicator să fie depășit pentru ca operațiunea de creditare să nu se realizeze.

Pentru o mai profundă analiză a bonității, ratele de mai sus (coeficienții îndatorării) se mai completează cu următorii indicatori:

Gradul de autofinanțare brută (Gab) care arată cât din valoarea investițiilor (I) este acoperită din resurse interne (CAR= Pn+A):

Gab=

Gradul de autofinanțare netă (Gan) care arată cât din valoarea investițiilor este acoperită din fonduri proprii (Cpr):

Gan=

Rata investițiilor (Ri), care exprimă direcția firmei de a investi, apreciind dezvoltarea acesteia ca urmare a politicii de investiții. Se determină prin raportarea investițiilor la valoarea adăugată (VA):

RI =

Rata de reținere a resurselor proprii (Rrp) care exprimă înclinația spre economisire a firmei, respectiv spre capitalizare. Se determină prin raportarea autofinanțării brute (CAF) la valoarea adăugată (VA):

Rrp =

Bonitatea (solvabilitatea) firmei. Solvabilitatea este abordată multilateral de către specialiștii din țară și străinătate. D. Mărgulescu consideră că ratele de solvabilitate realizează o raportare a activelor realizabile la datoriile exigibile, în vederea evaluării riscului de faliment. I. Bătrâncea apreciază că starea de solvabilitate trebuie analizată din punct de vedere al funcțiilor sale pe de-o parte și a orizontului de timp la care se referă, pe de altă parte. Solvabilitatea va exprima deci capacitatea unui agent economic de a rambursa la scadență mai mare de 1 an ratele curente față de bănci și alte instituții financiare.

Conform IAS solvabilitatea financiară se referă la disponibilitățile de numerar pe o perioadă mai lungă de timp în care urmează să se onoreze angajamentele financiare scadente.

După părerea mea solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-și achita datoriile financiare pe termen lung, deci vizează un orizont mai îndepărtat de activitate.

Analiza solvabilității pe termen lung urmărește să determine în fiecare exercițiu financiar dacă întreprinderea este supusă sau nu riscului de faliment.

Principalele modele ale solvabilității generale sunt:

Solvabilitatea financiară generală;

Solvabilitatea exprimată sub forma ratelor de dependență financiară;

Solvabilitatea exprimată prin gradul de acoperire a dobânzilor.

Solvabilitatea financiară generală reprezintă capacitatea întreprinderii de a rambursa la scadență ratele curente pentru datoriile pe termen mediu și lung rămase de achitat contractate față de bănci și alte instituții financiare. Se prezintă sub două forme.

Solvabilitatea financiară generală absolută (SG):

SG = ABr – RC , unde

ABr reprezintă activul bilanțier recalculat adică activul bilanțier rămas după deducerea datoriilor curente ale întreprinderii. Remarcăm că acest indicator apare direct determinat în cadrul structurilor bilanțiere prevăzute de Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/2005 (la postul F). Activul bilanțier recalculat se poate determina și pe baza lichidității generale anterior determinate astfel: ABr = AI +LG unde AI reprezintă valoarea activelor imobilizate ale întreprinderii, iar LG reprezintă lichiditatea generală.

RC reprezintă ratele curente aferente datoriilor financiar bancare pe termen mediu și lung rămase de achitat.

Solvabilitatea financiară generală în formă relativă (RSG)

RSG =

Ratele de dependență financiară exprimă gradul de solvabilitate al întreprinderii putând fi exprimate sub diverse forme astfel:

Rata autonomiei financiare totale (RAFT) pune în evidență gradul în care întreprinderea poate face față obligațiilor de plată și se determină astfel:

, unde

CPR reprezintă capitalul propriu al întreprinderii;

PB reprezintă pasivul bilanțier.

Rata stabilității financiare (numită și rata solvabilității patrimoniale) pune în evidență capacitatea investițională a întreprinderii și se calculează după relația:

CPM = CPR+PV+DTL.

Rata autonomiei financiare la termen (RAFTM) pune în evidență gradul de finanțare a întreprinderii pe seama resurselor pe termen mediu și lung și se calculează astfel:

Rata autonomiei financiare (RAF) pune în evidență gradul de îndatorare al întreprinderii din surse financiar-bancare:

Rata îndatorării la termen (RDTL) pune în evidență gradul de îndatorare la termen mediu și lung al întreprinderii din surse financiar-bancare:

, unde:

DBL reprezintă creditele pe termen mediu și lung contractate de la bănci și alte instituții financiare (inclusiv emisiunile de obligațiuni)

Rata securității financiare este inversul ratei îndatorării la termen, securitatea financiară fiind asigurată atunci când nivelul acestui indicator este peste 100 %, într-o evoluție ascendentă.

Rata pârghiei financiare – active arată în ce măsură activele întreprinderii sunt finanțate pe seama datoriilor și se determină ca:

Rata pârghiei financiare – capitaluri proprii arată în ce măsură resursele economice ale firmei sunt procurate din capital străin:

O altă formă de exprimare a solvabilității generale este cu ajutorul gradului de acoperire al dobânzilor în cadrul indicatorului Rata de acoperire a dobânzilor (RADOB) care exprimă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi dobânzile bancare, determinat astfel:

,

unde:

RBDI reprezintă rezultatul brut al exercițiului înainte de deducerea dobânzilor și a impozitului pe profit. Se poate determina ca RBDI = RNE + IP+CHD, unde:

RNE reprezintă rezultatul net al exercițiului;

IP reprezintă impozitul pe profit;

CHD reprezintă dobânzile bancare exigibile în anul curent.

Gradul de lichiditate. În literatura economică din țară și străinătate există o diversitate de opinii cu privire la definirea conceptului de lichiditate. Prof. Mihai Toma apreciază că „lichiditatea financiară este o componentă a diagnosticului financiar al unei societăți comerciale alături de îndatorarea financiară și rentabilitate”. Aprecierea lichidității globale pe bază de bilanț se face prin Fondul de rulment și diverși coeficienți de lichiditate și îndatorare. Prof. Marin Toma și Marin Chivulescu sunt de părere că „indicatorii lichidității fac parte din categoria de structură bilanțieră și măsoară abilitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen scurt din activele curente.” Prof. Ioan Bătrâncea apreciază că lichiditatea financiară este o stare a echilibrului financiar ce exprimă capacitatea de plată pe termen scurt prin sincronizarea în timpul exercițiului financiar a intrărilor și ieșirilor de numerar. Economiștii englezi J. Fred Weston și E. Brigham sunt de părere că lichiditatea reprezintă capacitatea firmei de a-și onora obligațiile de plată pe termen scurt, cu o perioadă de maturitate mică.

Normele IFRS precizează că lichiditatea financiară reprezintă un indiciu al capacității entității de a rambursa datoriile pe termen scurt, măsurat prin evaluarea componentelor de active circulante și datorii curente.

După părerea mea, lichiditatea financiară reprezintă capacitatea elementelor de active curente de a se transforma în lichidități pentru a face față datoriilor imediat scadente.

Starea de lichiditate financiară este influențată de o serie de factori cum ar fi:

Viteza de rotație a creanțelor care depășește viteza de rotație a datoriilor;

O viteză de rotație a stocurilor în creștere;

Fluxuri de numerar pozitive din activitatea de exploatare, investiții și finanțare.

Deși o analiză completă a lichidității financiare necesită utilizarea bugetelor de numerar, analiza acestei categorii financiare se poate face în mod rapid utilizând structurile bilanțiere.

Principalele forme ale lichidității financiare sunt: lichiditatea generală, lichiditatea intermediară și lichiditatea efectivă.

Lichiditatea generală reprezintă capacitatea activelor curente (ACR) de a face față datoriilor curente ale întreprinderii (DCR). Ordinul Ministrului Finnațelor Publice nr. 94/2001 numește această rată „Lichiditatea curentă”.

ACR = Ac + Cav;

DCR = DTS + Vav, unde:

Ac reprezintă activele circulante;

Cav reprezintă cheltuielile în avans;

DTS reprezintă datoriile întreprinderii cu scadență sub 1 an;

Vav reprezintă veniturile în avans.

Lichiditatea generală se prezintă sub două forme:

Lichiditatea generală în formă absolută (LG). În formă absolută lichiditatea generală, ca indicator financiar, este identic cu Fondul de rulment a cărui importanță este relevată și de calculul și prezentarea sa direct în cadrul structurilor bilanțiere impuse prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/2005 (la postul E).

LG = ACR -DCR

Lichiditatea generală în formă relativă (RLG). Ratele de lichiditate în general fiind în fapt niște rate de echilibru financiar, acest echilibru nu trebuie privit static, la un moment dat, ci în mișcare.

RLG =

Lichiditatea intermediară evidențiază capacitatea activelor curente mai puțin stocurile (în calitate de elementul de activ cel mai puțin lichid) de a face față datoriilor curente ale întreprinderii. Și aceasta se prezintă sub două forme:

Lichiditatea intermediară în formă absolută (LI):

LI = (ACR-S) -DCR

Lichiditatea intermediară în formă relativă (RLG):

RLI =

Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/2005 denumește acest indicator „Lichiditatea imediată” sau „Testul acid” (Quick ratio).

Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 596/1995 apreciază că rata lichidității intermediare va trebui să evolueze în intervalul de siguranță financiară de RLI . Analiștii americani apreciază însă un interval de siguranță mai restrâns al acestei rate și anume de .

Lichiditatea efectivă măsoară gradul în care trezoreria acoperă datoriile scadente.

Se prezintă sub două forme.

Lichiditatea efectivă în formă absolută (LE):

LE = TR -DCR

Lichiditatea efectiva în formă relativă (RLE):

RLE =

Se apreciază un nivel favorabil al lichidității cuprins în intervalul de siguranță financiară de RLE .

În scopul identificării cauzelor care modifică starea de lichiditate, analiza se poate detalia în cadrul procedeului descompunerii fenomenului economic pe factori, având ca bază modelul lichidității efective astfel:

unde semnificația factorilor(fracțiilor) este următoarea :

reprezentând viteza de rotație a datoriilor exprimată în coeficient;

reprezentând rata rentabilității activității de exploatare;

reprezentând gradul de participare al activelor în obținerea de profit;

reprezentând ponderea activelor curente în totalul activului bilanțier;

reprezentând ponderea trezoreriei în cadrul activelor curente.

Pe baza modelului prezentat mai sus rezultă că un grad înalt de lichiditate reală (efectivă) se poate obține în condițiile:

Accelerării vitezei de rotație a datoriilor;

Creșterii rentabilității activității de exploatare;

Accentuării gradului de participare a activelor la circuitul economic;

Majorării ponderii activelor curente în totalul activului

Creșterii ponderii elementelor de numerar și echivalente de numerar în totalul activelor curente ale întreprinderii.

Rentabilitatea financiară. Rentabilitatea financiară reflectă gradul de remunerare a capitalului investit într-o întreprindere de către proprietari. Se poate exprima atât ca formă absolută, ca mărime a profitului net cât și sub formă relativă, ca rată de rentabilitate.

Rentabilitatea financiară exprimată ca mărime a profitului net, reprezintă partea din profitul brut al exercițiului ce rămâne întreprinderii după plata impozitului pe profit.

RNE= RBE-Ip

Ip= PI x 25 %

PI= RBE-VNI+CHND, unde:

RNE reprezintă rezultatul net (contabil) al exercițiului;

RBE reprezintă rezultatul brut al exercițiului;

Ip reprezintă impozitul pe profit calculat;

PI reprezintă profitul impozabil;

VNI reprezintă veniturile neimpozabile;

CHND reprezintă cheltuielile nedeductibile.

Rentabilitatea financiară exprimată ca Rată a rentabilității capitalului propriu sau Rata rentabilității financiare (ROE – din engleză „return on common equity”) este determinată ca raport între profitul net obținut de întreprindere (PN) și capitalul propriu (CPR) astfel:

ROE = 

Importanța analizării acestui indicator rezultă cel puțin din următoarele considerente:

Indicatorul arată gradul de alocare a fondurilor acționarilor în activitatea curentă, pe de-o parte, precum și eficiența cu care firma angajează capitalul acționarilor în afaceri, pe de altă parte.

Indicatorul reflectă totodată rentabilitatea capitalului acționarilor constituind o măsură a capacității întreprinderii de a plăti dividendele cuvenite acestora;

Indicatorul permite estimarea câștigurilor pe o unitate de capital investit în acțiuni sau profitul care revine proprietarilor pentru investițiile făcute în firmă.

Rentabilitatea capitalului propriu este o măsură combinată a trei factori și anume: a profitabilității (marja profitului MP), a vitezei de rotație a activelor (KAB) și a levier-ului financiar (LF). Ca urmare fluctuațiile ratei capitalului propriu pot fi explicate printr-o analiză factorială pe cei trei factori menționați în cadrul modelului de analiză:

Marja profitului (MP). Un indicator specific performanței financiare este marja profitului care constituie o funcție atât a levierului de exploatare cât și a valorii adăugate de-a lungul ciclului de producție, sintetizând câștigurile obținute din fiecare unitate monetară rezultată din vânzări.

Viteza de rotație a activelor (KAB). Ratele de performanță a activelor pun în evidență veniturile și cheltuielile firmei fie pentru a analiza structura costurilor, fie pentru a corela performanța vânzărilor cu volumul activelor utilizate în realizarea vânzărilor. În general, viteza de rotație a activelor se focalizează asupra următoarele ținte:

În primul rând, indicatorul pune în evidență eficiența cu care sunt utilizate activele;

În al doilea rând, indicatorul reflectă vânzările realizate de fiecare unitate monetară a activelor utilizate;

În al treilea rând, indicatorul prezintă în mod sintetic activele întreprinderii.

Levierul financiar. În literatura de specialitate indicatorul mai este denumit și „Factorul de multiplicare a capitalului propriu”. O întreprindere utilizează atât fonduri atrase și împrumutate de diverse tipuri cât și fondurile acționarilor. Utilizarea acestor două categorii de resurse va depinde de atitudinea companiei față de risc și față de rentabilitate. În acest sens levierul financiar evidențiază următoarele aspecte:

În primul rând reflectă dimensiunea fondurilor utilizate de întreprindere pentru finanțarea activelor;

În al doilea rând indicatorul prezintă în mod sintetic datoriile întreprinderii;

În al treilea rând levierul financiar constituie o funcție a structurii activelor;

În al patrulea rând levierul financiar reprezintă o măsură a încrederii creditorilor în capacitatea întreprinderii de a genera suficient numerar și echivalente ale numerarului necesar pentru rambursarea împrumuturilor.

Efectul de levier financiar (efectul de pârghie financiară) măsoară efectul îndatorării firmei asupra rentabilității capitalului propriu al unei entități. În același timp, efectul de levier este o tehnică de gestiune financiară prin care conducerea entității vizează ameliorarea rentabilității capitalului propriu. În consecință, efectul de levier pune în evidență legătura existentă între rata rentabilității economice, evaluând variabilitatea rentabilității capitalului propriu în funcție de politica financiară a entității.

Analiza efectului de levier se utilizează în cadrul dimensionării participării fiecărei surse de finanțare angajate în procesul de exploatare (surse proprii, surse împrumutate sau atrase). Scopul analizei efectului de levier este de a fundamenta decizia de sporire sau reducere a îndatorării la nivelul entității.

Efectul de levier financiar intervine în legătură cu atragerea unui capital extern, pentru care costul utilizării este exprimat prin dobânda plătită, de exemplu credite bancare, împrumuturi obligatare sau finanțare prin leasing. Fiecare dintre aceste opțiuni decizionale în finanțarea afacerii își aduce un aport la determinarea ratei medii a dobânzii anuale plătite, factor semnificat de influență a efectului de levier financiar.

Printre alți factori relevanți, pot fi enumerați:

Rata de rentabilitate economică, determinată la rândul său de nivelul profitului obținut din activitatea de exploatare și valoarea activelor controlate;

Rata de impunere a profitului impozabil, stabilită de autoritățile guvernamentale în acord cu politicile fiscale și macroeconomice;

Structura financiară a entității, reflectată prin raportul între capitalurile atrase prin îndatorare de la creditori financiari și capitalurile proprii.

În măsura în care entitatea a recurs la îndatorare ca formă de finanțare, aceasta suportă cheltuieli financiare corespunzătoare costurilor resurselor atrase prin îndatorare. Recunoașterea în situațiile financiare a cheltuielilor financiare privind dobânzile antrenează un efect de levier financiar, care reflectă incidența pozitivă sau negativă a deciziei de finanțare prin îndatorare, asupra rentabilității capitalurilor proprii ale entității și asupra riscurilor financiare sau operaționale care planează asupra afacerii.

Efectul de levier financiar se exprimă conform relației:

RKP = Re + (Re – Rd) x Datorii/Capital propriu

unde:

RKP = rata rentabilității capitalului propriu;

Re = rata rentabilității economice;

Rd = rata dobânzii.

Efectul generat de îndatorare determină modificarea nivelului rentabilității financiare în sensul creșterii sau scăderii sale, după cum rentabilitatea economică este superioară sau inferioară costului mediu al datoriilor.

Dacă diferența (Re-Rd) este pozitivă, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare cu cât îndatorarea va fi mai importantă. Întreprinderea are în acest caz interesul să se împrumute pentru a beneficia de efectul de levier.

Dacă diferența (Re-Rd) este negativă, creșterea îndatorării întreprinderii are efect nefavorabil asupra rentabilității financiare. Aceasta se va diminua ca diferență dintre rata rentabilității economice și rata dobânzii. Se spune că în acest caz îndatorarea are un ,,efect de măciucă” determinând scăderea rentabilității financiare.

Din punct de vedere al întreprinderii care folosește împrumutul există riscul de a nu face față obligațiilor de plată către creditori, iar la un volum mare al datoriilor exigibile neonorate o poate face insolvabilă ducând-o la faliment și la pierderea capitalului propriu. Acest aspect al practicării îndatorării este cunoscut sub denumirea de risc financiar și apare cu atât mai mare cu cât proporția capitalului împrumutat și dobânzile aferente sunt mai mari, iar rentabilitatea economică este mai redusă.

Ponderea îndatorării în structura de finanțare a întreprinderii depinde de strategia de dezvoltare a acesteia, de situația existentă la un moment dat pe piața financiară și perspectivele evoluției sale în viitor. Chiar și în cazul unei rate înalte a dobânzii și deci a unui cost ridicat al capitalului de împrumutat, se poate obține un efect de levier, prin selectarea judicioasă a acțiunilor finanțate prin îndatorare, asigurând utilizarea cu eficiență maximă și accelerarea rotației întregului capital.

Indicatorul care reflectă nivelul beneficiului suplimentar la capitalul propriu în dependență de volumul întrebuințat de mijloace împrumutate se numește efectul de levier financiar (efectul de îndatorare).

Efectul de levier financiar sau efectul de pârghie financiară scoate în evidență influența  îndatorării întreprinderii asupra rentabilității capitalului propriu al acesteia.

Rata generală a îndatorării (levierul financiar) mai este cunoscută și sub denumirea de "rată de levier" și exprima îndatorarea totală (pe termen scurt, mediu și lung) a întreprinderii în raport cu capitalul propriu. Rezultatul trebuie să fie subunitar, o valoare supraunitară însemnând un grad de îndatorare ridicat.

Levierul financiar se calculează după formula: 

LF = DT / CPR

unde :  

DT = datorii totale;

CPR = capitaluri proprii.

Este important de reținut că efectul de levier poate acționa atât în favoarea cât și în detrimentul investitorului, amplificând câștigurile sau pierderile.

CHELTUIELI CU DOBÂNZI ȘI PENALIZĂRI

Împrumutul pe termen lung acoperă nevoi durabile ale întreprinderii care se concretizează în creșteri economice însemnate, dezvoltări, modernizări, de la care se așteaptă rentabilitate corespunzătoare în anii următori.

Pe de altă parte, pentru bănci, înprumuturile pe termen lung presupun o imobilizare însemnată de fonduri, pe o perioadă îndelungată, care poate implica riscuri multiple, fapt din care rezultă și exigența creditorilor pentru o remunerare adeecvată.

În cazul împrumuturilor pe termen lung, apare posibiliatatea calculării dobânzii compuse, ceea ce presupune ca la sfârșitul fiecărui an sau perioade suma dobânzii neplătite să se adauge la capitalul împrumutat, generând ea însăși dobândă, în condițiile contractului inițial. Aplicarea dobânzii compuse pentru creditele mai mari de un an se face prin acordul ambelor părți.

Pentru calcularea dobânzii sunt folosite următoarele formule:

unde: u = 1 + i;

;

;

, unde:

C – capitalul plasat (creditul);

Cf – capitalul final, respectiv, creditul plus dobânda aferentă la sfârșitul perioadei de plasament;

n – perioada sau numărul de ani pentru care se calculează dobânda compusă;

d – rata anuală a dobânzii;

i – rata dobânzii la o unitate monetară (d / 100).

Dacă valoarea luată în calcul a sumei plasate So se modifică periodic pe durata de timp t după o anumită regulă, iar între două modificări consecutive sumei modificate i se aplică o dobândă simplă, atunci vom spune că avem un proces de dobândă compusă sau că plasarea sumei So s-a efectuat în regim de dobândă compusă.

Fie So suma plasată pe durata t și să presupunem că t = T1 + T2 +…+ Tn iar pe perioada de timp Tk procentul anual este = 100 , 1 ≤ k ≤ n.

Notăm cu S(So,Tk) valoarea luată în calcul a sumei plasate So la sfârșitul perioadei Tk, unde To = 0 și S(So,To) = S(So,0) = So, iar cu D(So,Tk) dobânda simplă corespunzătoare plasării în regim de dobândă simplă a sumei S(So,Tk-1), pe durata Tk sau altefl yis dobânda corespunzătoare plasării sumei So pe durata T = T1 + T2 + … + Tk = în regim de dobândă compusă.

În baza celor enunțate mai sus putem deduce cele ce urmează.

Dacă pe fiecare perioadă Tk, 1 ≤ k ≤ n, avem :

S(So,Tk) = S(So, T) + D(So,Tk), 1 ≤ k ≤ n

D(So,Tk) = S(So, T) x i x Tk, D(So, To) = 0,

atunci suntem în condițiile unui plasament al sumei So în regim de dobândă compusă și ca urmare valoarea finală a operațiunii este :

S(So,t) = So x

Ca urmare a formulei de mai sus, rezultă că dobânda compusă corespunzătoare plasării capitalului So pe durata și procentele considerate este:

D(So,t) = So x [] -1

Având în vedere relația S(So,t) = So x , rezultă că:

Dacă T1 = T2 = … = Tn = t/n, atunci suma finală este: S (So,t) = So x

Dacă T1 = T2 = … = Tn = 1 an, atunci suma finală este: S (So,t) = So x

Dacă T1 = T2 = … = Tn = 1 an și i= i= … = i = i, atunci suma finală este: S (So,t) = So x (1 + i )

Dacă t = n + t/m, unde t reprezintă numărul de fracțiuni de tip m ale anului (n +1) fracționat în m părți egale , atunci suma finală este: S (So,t) = So x x (1 + i x )

Dacă t = n + t/m și i= i= … = i = i, atunci suma finală este: S (So,t) = So x (1 + i ) x (1 + i x )

Toate aceste relații constituie formule de calcul practic ale sumei finale ale capitalului acumulat corespunzătoare unor situații reale ale activităților financiar – bancare diverse.

Analog dobânzii simple, putem deduce prin calcul următoarele mărimi denumite și elemente ale dobânzii compuse.

Suma revenită sau valoarea finală. Aceasta se calculează după următoarea formulă: S (So,t) = So x (1 + i )

Expresia u = 1 + i se numește factor de fructificare anuală, iar produsul FFG = se numește factor de fructificare în regim de dobândă compusă.

Suma inițială sau valoarea actuală So. Se calculează după următoarea formulă: So = S (So,t) x (1 + i) =

Expresia v = u = (1 + i) se numește factor de actualizare anuală, iar inversul factorului de fructificare globală FAG = 1:FFG se numește factor de actualizare globală în regim de dobândă compusă, adică: FAG =

Procentul de plasare p și dobânda anuală unitară i apar ca soluții ale ecuației valorii finale și sunt date de relațiile: p = 100 x [] sau i = []

Durata de plasare sau scadența t. Valoarea efectivă a duratei de plasare t poate fi obținută cu ajutorul tabelelor de logaritmi sau a tabelelor financiare în baza următoarei relații: t =

Dacă suma So este plasată, cu dobândă, pe durata t și cu procentul anual p = 100i, vom avea dobânda:

DS = So x i x t, în regim de dobândă simplă;

DC = So x [(1 + i ) – 1], în regim de dobândă compusă, putând deduce următoarele:

Dacă t < 1 an, atunci DS > DC;

Dacă t = 1 an, atunci DS = DC;

Dacă t > 1 an, atunci DS < DC.

În baza considerațiilor și raționamentului de mai sus rezultă că dacă nu se precizează dobânda cu care se lucrează, atunci pe termen scurt (t < 1 an) se va calcula dobânda simplă, iar pentru durate de peste un an se va calcula dobânda compusă.

Operațiunile de plasare a sumei So pe durata t în regim de dobândă simplă cu procentul anual p = 100i sau în regim de dobândă compusă cu procentul anual q = 100j sunt echivalente, prin dobândă, dacă determină aceeași dobândă.

Operațiunile de plasare a sumei So pe durata t în regim de dobândă simplă cu procentul anual p = 100i sau în regim de dobândă compusă cu procentul anual q = 100j sunt echivalente prin dobândă, atunci între dobânzile unitare corespunzătoare celor două procente au loc relațiile: i = 1/t x [(1 + j ) -1] sau j = (1 + i x t) – 1

Se observă fără dificultate că pentru t > 1 an avem întotdeauna i > j, ceea ce arată că pentru a realiza aceeași valoare finală sau aceeași dobândă prin plasarea sumei So pe durata t, procentul anual în regim de dobândă simplă este sau trebuie să fie mai mare decât cel de dobândă compusă.

Nivelul dobânzii diferă în funcție de conjunctura economică, de cererea si oferta de capitaluri de împrumut. Taxa scontului, ca dobândă percepută de bănci cu prilejul mobilizării efectelor comerciale reprezintă baza pentru care se eliberează cea mai mare parte a creditelor, având rolul hotărâtor pentru nivelul dobânzilor practicat de bănci. La rândul său taxa scontului (TS) depinde de taxa oficială a scontului (TOS) care nu este altceva decât dobânda percepută de banca centrală cu prilejul operațiunilor de rescont. TOS poate fi considerată dobânda minimă pentru operațiuni de scont și în acest fel determină nivelul general al dobânzilor la creditele pe termen .scurt.

Luând drept punct de plecare taxa scontului, băncile adaugă o cotă reprezentând propriile cheltuieli administrative și beneficiul propriu, formând astfel rata dobânzii la care oferă credite clienților lor. Majorarea sau diminuarea taxei scontului provoacă creșteri sau reduceri ale ratei dobânzilor practicate pe piață, respectiv scumpirea sau ieftinirea creditelor, ceea ce în ultimă instanță poate conduce la creșterea sau recesiunea economică.

Comisioanele bancare pot fi legate de natura creditului însuși sau de diverse servicii făcute de bancă debitorilor. Astfel, pot fi cerute comisioane pentru confirmarea scrisă a creditului deschis în contul curent; comisioane de mișcare sau de cont curent care se aplică pentru fiecare operațiune făcută în cont curent, fie că este vorba de viramente între conturile deschise la aceeași bancă, fie de decontări cu terții; comisioane de andosare (garantare) de către bancă a efectelor în cazul rescontării; comision pentru soldul cel mai mare al lunii care urmărește să cointereseze întreprinderea să nu folosească la maximum plafonul aprobat la cont curent, adică să nu solicite excesiv trezoreria bancară.

În ultimă instanță, costul total al creditului se majorează și cu un anumit număr de zile în plus față de termenul creditului, numite zile-valoare pentru care banca calculează remunerația sa. Practicarea acestor zile-valoare, negociate în prealabil între bancă si debitori si care pot fi de la o zi până la cinci zile sau mai multe, se explică prin rațiuni de ordin tehnic-bancar. Este vorba de diferența in timp, spre exemplu, între depunerea la bancă a unui cec reprezentând rambursări de credite și încasarea efectivă a cecului de către bancă debitorului, de la banca trasului. La fel se întâmplă cu depunerile de numerar la bancă (rambursări de credite), care se înregistrează în cont în seara zilei de operațiuni, dar care devine disponibil pentru bancă abia în ziua următoare. Clienții bancari trebuie să negocieze cu banca numărul de zile-valoare, altfel stabilindu-se la aprecierea exclusivă a acesteia, ceea ce poate conduce la stabilirea unui număr mai mare de zile-valoare și deci, la un cost mai ridicat al creditelor.

Zilele-valoare corespund datelor de operare în conturi bancare și nu coincid cu cele înregistrate simetric în contabilitatea întreprinderilor. Perioada de calculare a dobânzilor este mai mare decât durata de folosire efectivă a creditelor de către întreprinderi ceea ce înseamnă că suma totală a dobânzilor percepute corespunde unei rate de dobândă superioară celei negociate.

Exemplu: În cont curent este un credit cu dobânda de 14%, pe 15 zile (10—24 sept.). În conformitate cu uzanțele bancare, banca înregistrează creditul pe 9 mai la acordare, si pe 25 mai la închidere, deci perioada de calculare a dobânzilor este 17 zile.

— Costul aparent (nominal) al creditului este ……. 14%.

— Costul real al creditului este : 14• = …….. 15.86%

Incidența comisioanelor și zilelor-valoare asupra costului total al creditului poate face creditul mult mai costisitor decât dacă s-ar avea în vedere exclusiv rata dobânzii.

Exemplu. O societate comercială trage o cambie asupra unui client, în sumă de 80.000.000 lei, pe care o scontează la bancă pe un termen de 90 zile.

Banca aplică următoarele, .costuri :

10,50% rata de bază a dobânzii bancare;

0,70% comision de securitate, în funcție de mărimea întreprinderii;

0,20% comision de mișcare;

0,80% comision de andosare;

0,50% comision specific băncii respective.

Din motive de analiză, înreprinderea dorește să cunoască:

Rata nominală (taxă) a scontului = 10,5 + 0,7 + 0.2 + 0,8 +0,5 =12,70%;

Volumul dobânzii = = 2540000;

Valoarea actuală a cambiei în momentul scontării = 80000000 -2540000 = 77460000.

Rata de revenire a scontului, care se obține plecând de la rata de revenire la care se adaugă incidența factorului zile-valoare.

Rata de revenire a scontului==13,11%.

Rata efectivă a scontului= =13,53%.

În general, suma dobânzii ΔD de bază plătită de beneficiarii de credite este direct proporțională cu volumul creditului C, rata dobânzii D și timpul de folosire a creditului T.

ΔD=

În condițiile unui anumit nivel al dobânzii, suma acesteia crește proporțional cu volumul creditelor și cu durata de folosire a acestora, astfel încât unitățile sunt cointeresate să folosească un volum cât mai redus de credite și pe perioade cât mai scurte posibil, imprimând o viteză de rotație accelerată activelor circulante.

La credite la termen se folosește calculul dobânzii simple ceea ce înseamnă că suma dobânzii nu se adaugă la capital pentru a aduce ea însăși dobândă.

Pentru anumite contracte de credit la termen se aplică dobânda post-calculată adică suma ei se varsă, împreună cu rambursarea creditului, la sfârșitul anului sau al contractului. Suma totală de vărsat, respectiv principalul plus dobânda Cf se determină astfel:

Cf= Co+= Co(1+)

D=;

T=.

La numeroase categorii de credite se aplică dobânda antecalculată adică volumul său se determină și se reține de bancă la începutul contractului de credit; reținerea ei încă de la început din volumul creditului aprobat se face ca debitorul să primească un credit efectiv Ce mai mic decât cel aprobat C.

În aceste condiții rata efectivă a dobânzii De este diferită de rata nominală a dobânzii D: De=

INFLUENȚA CREDITULUI ÎN EVOLUȚIA FIRMEI

Prin intermediul pieței, creditul contractat de Gabana Ferm pe 8 ani realizează transformarea fondurilor pe termen scurt în fonduri disponibile pe termen lung.

Distribuirea creditului menționat mai sus este asigurată pentru achiziționarea de echipamente comerciale, industriale, agricole.

Creditul s-a aprobat în februarie 2012 în funcție de investițiile preconizate, de capacitatea de finanțare a Gaba Ferm, de situația sa financiară. Acest credit îmbracă forma unui contract sau a unui bilet la ordin, la ordinul băncii creditoare. Acesta nu este mobilizabil, însă poate servi ca suport pentru emiterea de efecte scontabile având semnătura băncii creditoare.

Dacă banca creditoare va intenționa să refinanțeze (total sau parțial) creditul acordat, ea trebuie să obțină acordul organismelor la care va recurge, îndeosebi al Băncii Centrale.

Un element care cântărește foarte mult în evoluția firmei ca urmare a solicitării creditului pe termen lung, este patrimoniul societății. Din punct de vedere fizic, este foarte important ca societatea să fie proprietara capitalului fix pe care îl utilizează.

Dacă în schimb firma ar avea sediul social într-un apartament de bloc, spațiul de producție este închiriat, utilajele sunt vechi iar mijloacele de transport sunt cumpărate în leasing, societatea va porni cu un handicap major în analiza de credit. De obicei, societățile aflate în aceste situații nu sunt acceptate, oricum, pentru creditare, dar nu este cazul societății analizate.

Din punct de vedere contabil, patrimoniul societății este analizat printr-un indicator – capitalurile proprii – ce este cuprins și în formularele de bilanț. Un capital propriu negativ ar fi generat cu siguranță o decizie de creditare negativă.

Dependența față de clienți și furnizori poate generă un risc crescut pentru afacere. Cea mai bună situație este aceea în care firma are minim 10 clienți și minim 10 furnizori sau, dacă numărul acestora este mai mic, atunci este important ca ei să poată fi înlocuiți foarte ușor.

Pe cealaltă parte, dacă mai mult de 50% din cifra de afaceri a firmei este realizată cu un singur client, banca va nota un risc foarte ridicat. Același lucru se întâmplă în cazul în care aprovizionarea de face doar de la 1-2 furnizori.

Există însă și situații în care un furnizor major nu generează risc pentru bancă.

Elemente cheie care își aduc aportul la evoluția societății, care de altfel sunt verificabile la prima vedere sunt:

Societatea nu înregistrează pierdere în prezent;

Societatea nu are datorii la stat;

Cifra de afaceri înregistrează o evoluție crescătoare de la acordarea creditului;

Rapoartele (datorii către furnizori / cifra de afaceri lunară) * 30 și (sume de recuperat de la clienți / cifra de afaceri lunară) * 30 este maxim 45.

Existența profitului este o consecință esențială a deciziei de creditare, deoarece profitul reprezintă sursa de rambursare a împrumutului. Dacă firma nu ar avea profit, cel puțin teoretic, nu ar avea nici de unde să plătească ratele la bancă.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Importanța activității bancare în ansamblul activității sociale este evidențiată de evoluția ponderii serviciilor bancare în PIB, care au crescut în țările dezvoltate de la cca. 2-2,5% în 1960, la 4,5 – 6,5% în prezent

Băncile combină cu atenție cererile de finanțare pe care, în general, le încurajează cu respectarea regulilor bancare de prudență și asigurare împotriva tuturor riscurilor de nerambursare a ratelor de împrumut și a dobânzilor la termenele contractuale. Politica băncilor în domeniul creditării ține seama și este influențată de mai mulți factori cu acțiune și efecte diferite. Principalul factor îl reprezintă cererea de creditare care, în general, se menține foarte ridicată. Cererea de creditare este la rândul ei impulsionată de nivelul scăzut de capitalizare al multor agenți economici, de capacitatea redusă de creștere pe baza profitului sau prin alte pârghii ale acestui nivel de capitalizare și apoi de procesul de erodare pe care inflația îl alimentează.

În timp ce cererea de creditare tinde în mod normal spre creșterea volumului creditelor, ca urmare a celui specificate mai sus, alți factori sunt meniți să temporizeze această creștere.

Astfel, Banca Națională a României, prin politica sa monetară, acționează pentru restrângerea și ținerea sub control a masei monetare, inclusiv a creditului bancar mai ales prin intermediul dobânzii.

Variația ratei dobânzii se repercutează asupra Gaba Ferm și populației unde își are sediul social, pe trei canale:

Costul îndatoratorării și, depinzând de acesta, randamentul plasamentelor financiare, care influențează în special asupra componentelor ivestiționale ale cererii globale;

Efectul de avere;

Efectul de venit, deoarece cheltuielile cu dobânda reprezintă o fracțiune neneglijabilă a utilizărilor sau resurselor contului de venit al populației și întreprinderilor.

Nevoia de creditare apare din lipsa fondurilor proprii în acoperirea cheltuielilor ocazionate de desfășurarea normală a activității complexe a fiecărui agent economic (producție, investiții, comercială, etc.). Concretizarea aspectelor teoretice din primele capitole se face pe exemplul Gabana Ferm.

Motivația Gaba Ferm subzistă în creșterea sensibilă a ratei de autofinanțare, precum și în extinderea contribuției pieței financiare. În situația în care societatea se extinde, este desigur necesar să realizeze investiții în ceea ce privește achiziționarea de utilaje și echipament tehnic, având în consecință mai multă libertate și putând orienta banii în mai multe direcții.

Dificultățile evidențierii econometrice a unei relații simple și stabile între rata dobânzii și investiția Gaba Ferm rezidă în principal din următoarele:

Ponderea factorilor nefinanciari în decizia de investiții rămâne considerabilă;

Investiția este, înainte de toate o acțiune de încredere în viitor, fiind influiențată de anticipațiile conducerii întreprinderii asupra propriei activități, impactul variațiilor ratei dobânzii asupra climatului psihologic al deciziei investiționale depinzând de context și conjunctură;

Sofisticarea și diversificarea modalităților de finanțare îngreunează posibilitatea determinării nivelului ratei dobânzii a cărei incidență este cea mai favorabilă asupra investiției.

Pe baza datelor din bilanțul contabil pe anul 2011 se justifică necesarul de creditare bancară în cazul societății respective. Analiza datelor respective ne permit să concluzionăm următoarele:

Gaba Ferm. înregistrează la începutul anului 2012 un deficit de trezorerie de -1.771 mil. lei, ceea ce necesită apelarea la creditare bancară;

Firma în cauză întocmește documentația necesară pentru a contracta credite. Astfel Gaba Ferm contractează un credit de 1.200.000 Euro pe 8 ani, cu o rată anuală de 150.000 Euro, la o dobândă de 9,5%,;

Împrumutatul garantează creditul cu bunuri mobiliare și imobiliare în valoare de ……. lei (contract de gaj nr. ……./…………).

Ca urmare a imposibilității încadrării în termenele scadente, Gaba Ferm solicită creditorului rescadențarea a 37.500 Euro, conform addendum nr. 1 la convenția de credit nr. …………………

BIBLIOGRAFIE

A. Literatura de specialitate

Chebac, Neculina, „Contabilitatea financiară”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2003;

Chebac, Neculina, „Contabilitatea instituțiilor publice”, Ed. Alma, Galați, 2003;

Chebac, Neculina, „Contabilitatea publică”, Ed. Fundației Academice „Danubius”, Galați, 2006;

Cocoș, Virginia Greceanu, „Contabilitatea instituțiilor publice comentată și actualizată”, Ed. „Adevărul”, București, 2005;

Cocoș, Virginia Greceanu, „Îndrumare de aplicare a reglementărilor privind achizițiile publice”, Ed. „Adevărul”, București, 2001;

Cotleț, Dumitru, „Contabilitatea bancară”, Ed. Mirton, Timișoara, 2010;

Drăgan, C. M., „Sisteme de contabilitate bancară”, Ed. Universul, București, 1998;

Needles, Belverd E. Jr. și Anderson, Henry R. și Coldwel, James C., „Principiile de bază ale contabilității”, ediția a cincea, Ed. Arc, Chișinău, 2001;

Feleagă, Niculae și Feleagă (Malciu) Liliana, „Contabilitate financiară – o abordare europeană și internațională”, vol. I și II, Ed. Infomega, București, 2005;

Feleagă, Niculae și Ionașcu, Ion, „Tratat de contabilitate financiară”, Ed. Economică, București, 1998;

„Ghiduri pentru înțelegera și aplicarea fiecărui Standard Internațional de Contabilitate (colecție de 32 de ghiduri)”, Ed. CECCAR, București, 2004;

IASB, „Standardele Internaționale de Raportare Financiară”, traducere din limba engleză, Ed. CECCAR, București, 2007;

Ilincuță, Lucian Dorel și Chivu, Ramona-Maria și Gâdău Liana, „Contabilitatea financiară. Aplicații practice și teste grilă pentru autoevaluare”, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2008.

B. Reglementări legislative și norme metodologice

Hotărârea Guvernului României nr. 44/2004 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în M. Of. nr. 112 din 6 februarie 2004, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară, publicatp în M. Of. nr. 70 din 3 aprilie 1991;

Legea contabilității nr. 82/1991, republicată în M. Of. nr. 454 din 18 iunie 2008;

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în M. Of. nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 275/2006

Legea nr. 259/2007 pentru modificarea și completarea Legii contabilității nr. 82/1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 506/2007;

Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 425/1998 pentru aprobarea normelor metodologice de întocmire și utilizare a formularelor tipizate, comune pe economie, care nu au regim special, privind activitatea financiară și contabilă, precum și a modelelor acestora, publicat în M. Of. nr. 391 bis din 15 octombrie 1998;

Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1753/2004 pentru aprobarea normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și de pasiv, publicat în M. Of. nr. 1174 din 13 decembrie 2004;

Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în M. Of. nr. 1080 și 1080 bis din 30 noiembrie 2005;

Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1917/2005, pentru aprobarea normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, planul de conturi pentru instituțiile publice și instrucțiunile de aplicare a acestuia, publicat în M. Of. nr. 1186 din 29 decembrie 2005;

Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2374/2007 din 12 decembrie 2007 privind modificarea și completarea Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în M. Of. nr. 25 din 14 ianuarie 2008;

Ordonanța Guvernului României nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în M. Of. nr. 94 din 29 decembrie 2003, republicată în M. Of. nr. 560 din 24 iunie 2004.

C. Alte surse

„Anale”, seria III din 1996, Ed. SEGA Internațional, 1996;

„Anale”, seria III din 1997, Ed. SEGA Internațional, 1997;

„Culegere de standarde ANEVAR”, Ed. IROVAL, București, 2001;

Revista „Finanțe, bănci, asigurări” nr. 3 din martie 1999, Ed. Tribuna Economică; Revista „Finanțe, bănci, asigurări” nr. 3 din martie 1999, Ed. Tribuna Economică;

Revista „Finanțe, bănci, asigurări” nr. 4 din aprilie 1999, Ed. Tribuna Economică;

Revista „Finanțe, bănci, asigurări” nr. 6 din iunie 1999, Ed. Tribuna Economică.

BIBLIOGRAFIE

A. Literatura de specialitate

Chebac, Neculina, „Contabilitatea financiară”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2003;

Chebac, Neculina, „Contabilitatea instituțiilor publice”, Ed. Alma, Galați, 2003;

Chebac, Neculina, „Contabilitatea publică”, Ed. Fundației Academice „Danubius”, Galați, 2006;

Cocoș, Virginia Greceanu, „Contabilitatea instituțiilor publice comentată și actualizată”, Ed. „Adevărul”, București, 2005;

Cocoș, Virginia Greceanu, „Îndrumare de aplicare a reglementărilor privind achizițiile publice”, Ed. „Adevărul”, București, 2001;

Cotleț, Dumitru, „Contabilitatea bancară”, Ed. Mirton, Timișoara, 2010;

Drăgan, C. M., „Sisteme de contabilitate bancară”, Ed. Universul, București, 1998;

Needles, Belverd E. Jr. și Anderson, Henry R. și Coldwel, James C., „Principiile de bază ale contabilității”, ediția a cincea, Ed. Arc, Chișinău, 2001;

Feleagă, Niculae și Feleagă (Malciu) Liliana, „Contabilitate financiară – o abordare europeană și internațională”, vol. I și II, Ed. Infomega, București, 2005;

Feleagă, Niculae și Ionașcu, Ion, „Tratat de contabilitate financiară”, Ed. Economică, București, 1998;

„Ghiduri pentru înțelegera și aplicarea fiecărui Standard Internațional de Contabilitate (colecție de 32 de ghiduri)”, Ed. CECCAR, București, 2004;

IASB, „Standardele Internaționale de Raportare Financiară”, traducere din limba engleză, Ed. CECCAR, București, 2007;

Ilincuță, Lucian Dorel și Chivu, Ramona-Maria și Gâdău Liana, „Contabilitatea financiară. Aplicații practice și teste grilă pentru autoevaluare”, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2008.

B. Reglementări legislative și norme metodologice

Hotărârea Guvernului României nr. 44/2004 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în M. Of. nr. 112 din 6 februarie 2004, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară, publicatp în M. Of. nr. 70 din 3 aprilie 1991;

Legea contabilității nr. 82/1991, republicată în M. Of. nr. 454 din 18 iunie 2008;

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în M. Of. nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 275/2006

Legea nr. 259/2007 pentru modificarea și completarea Legii contabilității nr. 82/1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 506/2007;

Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 425/1998 pentru aprobarea normelor metodologice de întocmire și utilizare a formularelor tipizate, comune pe economie, care nu au regim special, privind activitatea financiară și contabilă, precum și a modelelor acestora, publicat în M. Of. nr. 391 bis din 15 octombrie 1998;

Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1753/2004 pentru aprobarea normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și de pasiv, publicat în M. Of. nr. 1174 din 13 decembrie 2004;

Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în M. Of. nr. 1080 și 1080 bis din 30 noiembrie 2005;

Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1917/2005, pentru aprobarea normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, planul de conturi pentru instituțiile publice și instrucțiunile de aplicare a acestuia, publicat în M. Of. nr. 1186 din 29 decembrie 2005;

Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2374/2007 din 12 decembrie 2007 privind modificarea și completarea Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în M. Of. nr. 25 din 14 ianuarie 2008;

Ordonanța Guvernului României nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în M. Of. nr. 94 din 29 decembrie 2003, republicată în M. Of. nr. 560 din 24 iunie 2004.

C. Alte surse

„Anale”, seria III din 1996, Ed. SEGA Internațional, 1996;

„Anale”, seria III din 1997, Ed. SEGA Internațional, 1997;

„Culegere de standarde ANEVAR”, Ed. IROVAL, București, 2001;

Revista „Finanțe, bănci, asigurări” nr. 3 din martie 1999, Ed. Tribuna Economică; Revista „Finanțe, bănci, asigurări” nr. 3 din martie 1999, Ed. Tribuna Economică;

Revista „Finanțe, bănci, asigurări” nr. 4 din aprilie 1999, Ed. Tribuna Economică;

Revista „Finanțe, bănci, asigurări” nr. 6 din iunie 1999, Ed. Tribuna Economică.