Contabilitatea Creativa

CONTABILITATE CREATIVĂ

“Nu tot ce este îngăduit este și cinstit”

Capitolul 1

CONTABILITATEA CREATIVĂ: DEFINIRE ȘI FACTORI DE INFLUENȚĂ

Contabilitatea creativă între perversitate și perfecționarea tehnicilor prin imaginație

În ciuda creșterii importanței potențiale a documentelor de sinteză și a complexificării activității dezvoltate de organismele de normalizare, informația contabilă nu reușește să-și îndeplinească decât parțial funcțiile ce îi sunt atribuite. Proba cea mai peremptorie a acestei constatări o constituie numeroasele scandaluri financiare.

Ele, scandalurile financiare, au la bază fie descoperirea unor falsuri, fie descoperirea unor tehnici de disimulare a situației reale, fenomene cunoscute astăzi sub denumirea de contabilitate creativă. Iată deci că profesioniștii contabili, mult timp caricaturizați pentru lipsa lor de imaginație și pentru comportamentul lor rigid, au creat surpriza de a dezvolta practici de contabilitate creativă sau imaginativă.

Noțiunea de contabilitate creativă a fost invocată pentru prima dată în literatură, în anul 1973, de către cercetătorul britanic J. Argenti. Acesta a stabilit o legătură directă între practicile de contabilitate creativă, incompetența managerilor și declinul afacerilor, precizând că utilizarea contabilității creative reprezintă un indiciu prevestitor de criză.

Ulterior, judecând după abundența literaturii care aduce în discuție acest subiect, contabilitatea creativă a intrat în sfera preocupărilor a numeroși cercetători. Cu toate acestea, în mediile profesionale și academice, nu există un punct de vedere comun în ceea ce privește definirea conceptului de contabilitate creativă, diverșii autori având în vedere un segment mai mare sau mai mic dintr-o axă care se întinde de la o veritabilă încercare de a prezenta o imagine fidelă până la practicile de “finanțare în afara bilanțului” și de “împodobire” a bilanțului. O trecere în revistă a câtorva dintre cele mai argumentate puncte de vedere asupra dimensiunilor și limitelor contabilității creative a fost realizată, în 1996, de către profesorul Niculae Feleagă în lucrarea “Controverse contabile”. În ceea ce ne privește, vom prelua o parte dintre ideile prezentate în această lucrare, le vom completa cu alte câteva puncte de vedere pertinente și vom încerca ~să concluzionăm asupra frontierelor contabilității creative, de această concluzie depinzând conținutul capitolelor următoare.

Trotman definește contabilitatea creativă ca fiind o tehnică de comunicare ce vizează ameliorarea informațiilor furnizate investitorilor.

Pe aceeași linie, Colasse este de părere că expresia contabilitate creativă desemnează “practicile de informare contabilă, adesea la limita legalității, practicate de anumite întreprinderi, care, profitând de limitele normalizării, caută să își înfrumusețeze imaginea situației financiare și a performanțelor economice și financiare”.

Stolowy reduce semnificația noțiunii de contabilitate creativă, precizând că: fraudele nu au nimic creativ, practica opțiunilor contabile există de multă vreme și nu constituie contabilitate creativă, subiectivitatea inerentă evaluării este de neocolit și există dintotdeauna, numai câteva mecanisme financiare generează o veritabilă contabilitate creativă. Caracterul distinctiv al contabilității creative, concluzionează autorul francez, ține de imaginația contabilă pusă în operă pentru a traduce inovațiile juridice, economice și financiare pentru care nu există, la data lansării lor, soluții contabile normalizate, precum și de faptul că montajele ce decurg din această inginerie financiară sunt inițiate în funcție de incidența lor asupra bilanțului și rezultatului întreprinderii.

Barthes de Ruyter și Gelard plasează contabilitatea creativă în zona imaginației ingineriei financiare modeme, imaginație care generează fără încetare noi produse și montaje, având drept obiectiv, principal sau nu, ocolirea regulilor contabile, judecate penalizante vizavi de rezultate, capitaluri proprii și îndatorire.

Tweedie și Whittington consideră că soluțiile atribuite imaginației sau creativității contabile, elaborate adesea împreună cu băncile și auditorii, rezultă, în fapt, din noi tipuri de contracte, din operații care nu au fost prevăzute sau sunt insuficient tratate de normalizarea contabilă sau din regrupări de operații tratate diferit față de dispozițiile pentru fiecare operație considerată în mod separat.

Definiția cea mai substanțială îi aparține însă lui Naser. Conform acestuia, contabilitatea creativă este:

1) procesul prin care, dată fiind existența unor breșe în reguli, se manipulează cifrele contabile și, profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare și divulgare ce permit transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc;

2) procesul prin care tranzacțiile sunt structurate de asemenea manieră încât să permită “producerea” rezultatului contabil dorit.

Elementele prezentate demonstrează că, deși există neînțelegeri în ceea ce privește definirea contabilității creative, majoritatea cercetătorilor acceptă că, în esență, aceasta se distinge prin două aspecte.

în primul rând, ea presupune utilizarea imaginației profesioniștilor contabili pentru a traduce acele inovații juridice, economice și financiare pentru care nu există, în momentul apariției lor, soluții contabile normalizate.

în al doilea rând, montajele care decurg din această inginerie financiară sunt inițiate în funcție de incidența lor asupra bilanțului și rezultatelor întreprinderii.

„Majoritatea lucrărilor de specialitate prezintă semnificația negativă a contabilității creative și utilizarea ei cu scopul de a induce în eroare utilizatorii externi ai documentelor de sinteză. Astfel, Griffiths afirmă că “orice firmă își trunchiază beneficiile. Documentele de sinteză publicate se întocmesc pe baza unor registre care au fost “aranjate”, de o manieră delicată, uneori chiar ciopârțite. Cifrele prezentate investitorilor au fost în întregime manipulate cu scopul de a-i proteja pe cei vinovați (gestionarii).”

• Malo și Giot atrag însă atenția asupra faptului că nu trebuie să asimilăm, în mod automat, contabilitatea creativă cu ceva negativ sau pervers. Inovația contabilă este necesară pentru a ține pasul cu evoluțiile economice, juridice și sociale. “La originea sa, contabilitatea creativă este virtuoasă: ea oferă contabilității mijloace care să-i permită să țină pasul cu dezvoltarea crescândă a piețelor și proliferarea produselor financiare. Problema derivă din faptul că începe să se manifeste rapid perversitatea instinctivă a oamenilor de afaceri.”

1.2. Complexul motivațional al dezvoltării;; tehnicilor de contabilitate creativă

Literatura de specialitate prezintă numeroși factori susceptibili să-i stimuleze pe manageri în utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă:

a) Costurile rezultate din conflictul de interese

Conform teoriilor pozitive, orice contract prezintă costuri asociate. Aceste costuri explică diferențele între procedurile contabile utilizate de către firme și momentul adoptării anumitor proceduri contabile specifice.

În general, cercetătorii utilizează planurile de compensații și contractele de datorii pentru a genera ipoteze asupra diferențelor dintre procedurile contabile utilizate. Astfel, s-a observat că, în cazul în care remunerațiile lor sunt calculate pe baza rezultatului contabil, managerii vor fi tentați să aibă un comportament oportunist, optând pentru acele proceduri care să le permită menținerea acestor drepturi la un nivel ridicat. Ca urmare, atunci când rezultatele depășesc limita maximă fixată prin contract, excedentul, care nu produce o remunerație suplimentară, va fi utilizat pentru creșterea bonusurilor viitoare. Alteori, când rezultatele devin importante, deși inferioare limitei, cotele de impozitare și utilitatea marginală descrescătoare pentru acest tip. de remunerații pot reduce motivațiile de creștere a rezultatului. Când, dimpotrivă, câștigurile se situează mult sub limita maximă, se va recurge la procedeul numit „big bath” (marea îmbăiere). Conform acestui procedeu, în anul în care societatea înregistrează o pierdere, managerii majorează pierderea respectivă prin includerea tuturor pierderilor probabile viitoare, ceea ce va permite prezentarea unor câștiguri ridicate, în anii care urmează.

Watts și Zimmerman sunt de părere că în cazul în care contractele impun unele restricții managerilor, aceștia încearcă să le evite. Astfel, prin contract, pot exista restricții în ceea ce privește operațiile de fuziune (de exemplu, nu este permisă fuzionarea cu altă firmă, în condiții de risc mare), investițiile în alte firme (de exemplu, se pot face investiții doar dacă valoarea netă a imobilizărilor corporale nu excede un anumit nivel al capitalurilor permanente) sau datoriile adiționale. Ca urmare, pentru a obține noi resurse sau pentru a finanța noi achiziții, companiile vor fi tentate să utilizeze tehnici de finanțare “în afara bilanțului” (off-balance sheet financing schemes).

De asemenea, procedurile contabile pot afecta gradul de lichiditate al firmei printr-un proces politic. Procesul politic reprezintă o competiție între indivizi în ceea ce privește transferai de bogăție. Astfel, este posibil ca, în scopul de a evita presiunile din partea guvernului și de a mări subvențiile acordate firmei, managerii să aleagă proceduri contabile care reduc profitul. Argenti precizează, în acest sens, că societățile nu sunt interesate ca rezultatele lor să arate foarte bine, deoarece anunțarea unor profituri mari va avea drept consecință creșterea datoriei privind impozitul pe profit și a presiunii sindicatelor pentru majorarea salariilor.

Numeroși cercetători au testat sensibilitatea politică a firmelor în raport cu mărimea acestora. Zimmerman a confirmat, în 1983, ipoteza conform căreia firmele mari suportă costuri politice mai mari decât firmele mici. Totuși, a precizat că, în același timp, firmele mari beneficiază de o serie de avantaje politice (de exemplu: contracte guvernamentale, restricționarea importului de produse similare etc), care vin să compenseze costurile politice mari. Ball și Foster au demonstrat că, pe lângă mărimea firmei, procesul politic este afectat și de tipul de industrie. Ca urmare, stabilirea unei legături statistice între mărimea firmei și metodele contabile utilizate se poate datora tipului de industrie.

Elementele prezentate arată că procesul politic se află în opoziție directă cu contractele de compensație, din punct de vedere al sensului influenței asupra mărimii rezultatului. Ceea ce prezintă însă interes este faptul că atât “politicul”, cât și “contractualul” au ca efect reducerea variației rezultatelor prezentate.

b) Incompetența managerilor

În studiul său despre colapsul societății, Argenti a conectat utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă cu incompetența managerilor. Managerii incompetenți își concentrează atenția asupra unor aranjamente particulare și neglijează sistemul de informare contabilă și ratele financiare, care încep să se deterioreze. O societate ajunsă în acest stadiu începe indubitabil să utilizeze contabilitatea creativă. Motivația este evidentă. Deoarece societatea nu a obținut performanțe satisfăcătoare, este posibil, printre altele, ca furnizorii să nu îi mai acorde credit comercial, creditorii să îi micșoreze termenele de rambursare a creditelor, clienții să își caute alți furnizori. Utilizând contabilitatea creativă, managerii adoptă o poziție defensivă. Refuzul lor de a admite eșecul este o componentă posibilă a atitudinii psihologice normale, conform căreia “norii se vor ciocni în altă parte”. Se poate concluziona că, uneori, contabilitatea creativă poate fi asociată cu eșecul; societatea o utilizează pentru a amâna ziua “fatală”.

c) Incertitudinea și riscul

Conform lui Goodfellow, utilizarea contabilității creative este rezultatul creșterii volatilității unora dintre elementele pieței. Astfel, trecerea de la moneda constantă la rate de schimb fluctuante, creșterea ratei dobânzii, corelată cu creșterea ratei inflației, a avut ca rezultat creșterea incertitudinilor. În aceste condiții, societățile sunt motivate să adopte instrumente de reducere a riscului. Problema rezultă însă din faptul că normalizarea reprezentării contabile cunoaște, în mod constant, o întârziere în raport cu aceste instrumente.

d) Varietatea activităților economice

Caracterul extrem de variat al activităților economice impune o serie de particularități în ceea ce privește evaluarea acestora. Că urmare, pentru a reprezenta cât mai bine imaginea unei activități date, este necesară acordarea unei marje de libertate. Această libertate se traduce prin existența opțiunilor în materie de evaluare. Utilizarea opțiunilor, deși legitimă, permite întreprinderilor să-și “netezească” rezultatele.

e) Punctele nevralgice ale conceptelor contabile

Specialiștii leagă dezvoltarea tehnicilor de contabilitate creativă de considerentul că unele concepte contabile care stau la baza întocmirii documentelor de sinteză prezintă o serie de puncte nevralgice. Astfel, Dieter și Watt au argumentat că principalul motiv al creșterii popularității finanțării “în afara bilanțului” este faptul că, în prezent, contabilitatea datoriilor nu este dotată cu “echipamente” conceptuale capabile să facă față unor metode sofisticate de finanțare.

K. Naser a precizat că incapacitatea costului istoric de a-și proba relevanța și fiabilitatea în condiții de inflație stimulează, de asemenea, utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă. Concret, în condiții de inflație, elementele prezentate în activul bilanțului sunt subevaluate. Unii manageri sunt de părere că pentru a compensa diferența dintre valoarea actuală și valoarea în costuri istorice a activelor, o parte dintre datorii ar trebui ascunse. Cu alte cuvinte, prezentarea activelor la valoarea lor curentă ar stimula mai puțin managerii să utilizeze scheme de finanțare “în afara bilanțului”. La rândul ei însă, valoarea actuală a unui activ este o mărime extrem de subiectivă. Pentru a ilustra acest lucru, aducem în discuție una dintre formele de manifestare ale valorii actuale, și anume valoarea netă de realizare. “Ea reprezintă diferența dintre încasările viitoare din vânzarea unui bun (dacă acesta ar fi supus operației de vânzare) și cheltuielile presupuse de vânzare… în mod evident, determinarea valorii nete de realizare ar fi dificil de realizat atâta timp cât nu s-a procedat la vânzarea bunului. Fiecare dintre membrii serviciului de contabilitate și fiecare conducător ar avea punctul său de vedere în această determinare. Pe de altă parte, în ce ritm ne propunem să actualizăm acest preț de vânzare? Pe parcursul unui exercițiu, o societate poate să dorească să calculeze beneficiul de mai multe ori. Unele bunuri pot rămâne în patrimoniul acesteia mai mulți ani. De fiecare data când societatea este pusă în situația de a calcula beneficiul, ea se găsește în situația de a atribui un preț de vânzare fiecărui element de activ, cu tot cortegiul de subiectivități care decurg de aici.” Acest exemplu demonstrează că prezentarea activelor la valoarea actuală nu reprezintă o cale de limitare a utilizării contabilității creative, ci, dimpotrivă, le. oferă întreprinderilor noi posibilități de manipulare a situației financiare și performanțelor lor.

De asemenea, cerința de a da o imagine fidelă poate favoriza utilizarea contabilității creative. În general, se acceptă că pentru obținerea imaginii fidele este necesară aplicarea cu sinceritate a regulilor contabile. Totuși, conformitatea cu regulile nu este suficientă. Regulile nu pot să fie considerate un cod complet de reguli rigide ce se poate substitui exercitării judecății profesionale bazate pe o bună informare, în determinarea a ceea ce constituie imaginea fidelă în fiecare circumstanță.

Din acest motiv, în legislația țărilor din Uniunea Europeană a fost preluată, uneori nuanțat, o prevedere din directiva a patra conform căreia “atunci când aplicarea unei prescrieri contabile nu este suficientă pentru a da o imagine fidelă, în anexă trebuie să fie furnizate informații complementare” și “dacă într-un caz excepțional, aplicarea unei prescrieri contabile se relevă improprie pentru a da o imagine fidelă a patrimoniului, a situației financiare sau a rezultatului, trebuie să se facă o derogare de la această prescriere”.

Ceea ce înseamnă că imaginea fidelă nu se poate atinge, în acest caz, decât prin neconformitatea cu regulile în vigoare. Evident, aplicarea practică a derogării poate conduce la abuzuri. În plus, cerința de imagine fidelă aduce în discuție o problemă de optică: o imagine depinde de locul unde te plasezi pentru a privi obiectul.

Documentele de sinteză sunt puse la dispoziția mai multor grupuri de utilizatori, fiecare grup judecându-le în funcție de obiectivele pe care le urmărește. Astfel: investitorii vor să știe dacă vor primi dividende, când le vor primi, care va fi mărimea acestora, care va fi valoarea câștigului obținut dintr-o eventuală vânzare a acțiunilor; creditorii vor să știe în ce măsură societatea va fi capabilă să ramburseze creditele și să plătească dobânzile aferente; salariații vor să cunoască perspectivele de menținere a locurilor de muncă și de creștere a salariilor etc. Obiectivele diferite și, deci, punctele de vedere diferite ale partenerilor întreprinderii fac ca imaginea fidelă să fie multiplă și complexă.

f) Atitudinea utilizatorilor de informații financiar contabile

Se consideră că înșiși utilizatorii situațiilor financiare pot contribui la utilizarea contabilității creative prin importanța excesivă acordată rezultatului contabil. Astfel, faptul că, în general, investitorii caută creșteri stabile ale câștigurilor încurajează societățile să-și “netezească” performanțele pentru a satisface exigențele acestora. Concret, dividendele și constituirile de rezerve au impact asupra prețului acțiunilor deoarece ele furnizează investitorilor informații despre profitabilitatea firmei.

O schimbare în ratele de repartizare a profitului ar putea să prevestească modificări ale profitabilității viitoare și, ca urmare, ea are efect asupra prețului acțiunii. Devine evident că, în condițiile în care managerii doresc să crească prețul acțiunii și contabilitatea creativă îi poate ajuta, aceasta reprezintă o tehnică atractivă.

g) Dematerializarea întreprinderii

Conceptul de întreprindere a înregistrat o evoluție ireversibilă prin trecerea de la capacitatea de a organiza, de o manieră optimă, activele fizice, în spațiu și timp, la capacitatea de a memora, exploata și conecta cunoștințele (les savoirs) și tehnicile (les savoirs-faire). Activele fizice, deși rămân o componentă indispensabilă, nu mai sunt suficiente pentru definirea întreprinderii.

Creșterea progresivă a investițiilor imateriale invită la înscrierea acestora în activul bilanțier. Sistemele contabile actuale, ale căror instrumente sunt puternic impregnate de taylorism, întâmpină însă dificultăți în identificarea și măsurarea investițiilor imateriale. Dificultatea provine, în principal, din faptul că, în materie de investiții imateriale, dispare relația fixă dintre costuri și randamentul așteptat.

Ca urmare, nu este ușor să identifici, de exemplu, activul reprezentat de “o bună calitate a comunicării și a raporturilor sociale”. Amploarea activelor imateriale și relativa imprecizie a normelor contabile privind aceste active creează un teren favorabil pentru manifestarea contabilității creative.

h) Globalizarea întreprinderilor

Globalizarea fază a procesului de internaționalizare a întreprinderilor în care forma materială a activității economice – este supusă logicii abstracte a schimburilor de capitaluri și de informații. Schimbul de produse și servicii depășește perimetrul piețelor locale, iar constituirea grupurilor de interese a devenit o formă superioară de competiție. Modul de circulație a capitalurilor pe piețele financiare liberalizate are drept consecință acordarea unei priorități absolute factorului financiar.

Financiarizarea strategiei de întreprindere reflectă acest fenomen, iar dezvoltarea ingineriei financiare și a practicilor de contabilitate creativă asociate nu reprezintă decât o traducere cifrată a acestuia. În mod concret, privilegierea opțiunii de creștere externă în detrimentul dezvoltării endogene a organizației aduce în discuție problema majoră a statutului entității contabile, aceasta din urmă fiind distinctă de “proprietari”, manageri și salariați.

Prin generalizarea schimburilor de capitaluri și de informații, globalizarea se plasează la originea practicilor de control financiar și a schimbărilor în regulile jocului concurențial pe piețele diverselor produse. Ca urmare, obiectivul de maximizare a valorii acțiunilor servește drept justificare pentru utilizarea tehnicilor de inginerie financiară și a suporturilor contabile asociate acestora.

i) Absența sau insuficiența normelor contabile naționale

Pentru întocmirea conturilor sociale și a conturilor consolidate, în unele țări, se utilizează norme contabile diferite. Or, este știut, normele destinate grupurilor de societăți au un caracter mai liberal. Malo și Giot citează cazul Franței, unde regulile aplicabile grupurilor admit nouă derogări. Din punct de vedere matematic, aceste derogări permit obținerea a 2 referențiale. diferite pentru întocmirea conturilor consolidate în dreptul contabil francez.

De asemenea, pentru a favoriza cotarea lor pe piețe financiare internaționale și pentru a facilita comparațiile cu grupuri din același sector de activitate, numeroase societăți sunt tentate să utilizeze referențiale contabile străine. Coexistența unor referențiale contabile diferite explică, parțial, “derapajele” din ce în ce mai numeroase ale contabilității creative.

Capitolul 2

TEHNICI DE MODELARE A CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE

Contul de profit și pierdere sintetizează ansamblul operațiilor care au contribuit la formarea rezultatului, profit sau pierdere. Teoria economică consideră că obiectivul oricărei firme este maximizarea profitului. Există, totuși, întreprinderi care doresc să obțină doar un profit satisfăcător. Practicile contabile le permit întreprinderilor să prezinte, în anumite limite, rezultate conforme mai degrabă cu obiectivele lor decât cu realitatea.

Unele dintre aceste practici, numite politici contabile, rezultă din alegerea între diferitele metode de contabilizare și au drept finalitate fie ameliorarea rezultatului curent și a rezultatului net, fie modificarea structurii rezultatului fără a influența rezultatul net.

Alte practici, numite decizii de gestiune, nu reprezintă un simplu joc de înregistrări contabile, ci operații care au fost realmente realizate de către întreprindere și au drept consecință ameliorarea rezultatului curent și a rezultatului net.

2.1. De la politicile contabile… la gestiunea rezultatului

Politicile contabile cuprind opțiunile managerilor referitoare la variabilele contabile. Într-o accepțiune extensivă, ele se referă la:

alegerea (sau modificarea) metodelor de evaluare; alegerea (sau modificarea) metodelor de prezentare a documentelor de sinteză;

stabilirea volumului și gradului de agregare a informației publicate în documentele de sinteză, în general, și în anexă, în special;

stabilirea informațiilor publicate în raportul de gestiune;

stabilirea datei de comunicare a informațiilor financiare;

publicarea voluntară a unor documente de sinteză facultative (de exemplu, tabloul de finanțare); alegerea (sau schimbarea) auditorului; alinierea (parțială sau totală) la referențialul contabil internațional sau la referențiale contabile internațional recunoscute;

abandonul anumitor principii contabile.

Obiectivele politicii contabile diferă de la o societate la alta. Astfel, o societate care face apel la economisirea publică acordă importanță consecințelor financiare ale deciziilor luate (impactul asupra distribuirilor de dividende, asupra cursului bursier, asupra vulnerabilității la o ofertă publică de cumpărare, asupra relațiilor cu terții), iar o societate mică sau mijlocie privilegiază, adesea, optimizarea fiscală.

Ca urmare, în funcție de context, politicile contabile pot avea ca obiectiv: micșorarea pierderilor publicate, micșorarea beneficiilor impozabile, majorarea sau micșorarea rezultatului curent, majorarea sau diminuarea beneficiilor distribuibile, netezirea temporară a rezultatelor contabile pentru a reduce riscul perceput de către mediul financiar etc.

În timp ce, într-o strategie de optimizare, politicile contabile vizează alegerea metodelor contabile cele mai adecvate într-un cadru reglementar dat, deciziile de gestiune se impun într-o strategie de evitare a normelor și frontierelor (juridice sau organizaționale) ale entității. Deciziile de gestiune au ca principală finalitate prezentarea unei imagini diferite a rezultatului, deși; în esență, ele nu modifică situația societății. Rezultatul contabil reprezintă deci un concept foarte elastic. Elasticitatea sa este legată de dimensiunile timp și spațiu.

Elasticitatea în timp rezultă din confuzia prezent/ viitor și revelarea latentului în aplicarea principiilor specializării exercițiilor și conectării cheltuielilor cu veniturile, astfel:

a) Conectarea unor cheltuieli ale exercițiului la venituri viitoare

Producția în curs de execuție, contractele pe termen lung și cheltuielile capitalizabile creează dificultăți în evaluarea la inventar și aduc în discuție problema existenței fluxurilor de venituri viitoare și a perioadei de recuperare a cheltuielilor capitalizate. Ca urmare, rezultatele societăților care operează cu aceste elemente au un caracter subiectiv.

În cazul anumitor elemente, precum producția în curs de execuție, datorită orizontului de timp redus și compensării rezultatelor aferente unor operații diferite, subiectivitatea nu este riscantă. În cazul altora însă, riscurile sunt importante. Astfel, numeroase grupuri își înregistrează în bilanț elemente precum: partea deținută pe piață, rețelele comerciale, fișierele etc. Această practică afectează comparabilitatea conturilor deoarece activele create sunt înscrise în bilanț doar pentru o parte din costul lor. În plus, fiind supuse anual evaluării, activele create reprezintă un teren favorabil pentru manifestarea subiectivității managerilor. Subiectivitatea poate îmbrăca chiar forme acute în cazul în care au loc schimbări în structura grupului.

De exemplu, societatea de panificație A (20% din piața produselor de panificație) achiziționează marca și rețeaua comercială a societății de panificație B (15% din piața produselor de panificație) și procedează la suprimarea mărcii B. Întrebarea care se pune este dacă o eventuală reducere ulterioară a părții totale de piață, să presupunem la 28%, trebuie imputată mărcii A sau mărcii B?

b) Conectarea unor cheltuieli viitoare la veniturile exercițiului

Principiul prudenței obligă managerii să identifice faptele generatoare de cheltuieli viitoare care își au originea în exercițiul prezent și să constituie provizioane. Provizioanele constituite pot avea însă efecte diferite asupra rezultatului. Este cazul provizioanelor pentru restructurare.

Fundamentul economic este simplu: când o societate decide să realizeze o achiziție, ea are în vedere și restructurările sau reorganizările necesare pentru optimizarea ansamblului rezultat în urma achiziției. Problema care se pune este dacă provizioanele pentru restructurare trebuie să afecteze rezultatul sau diferența din achiziție.

Marile societăți preferă cea de-a doua soluție: în loc să etaleze cheltuielile de restructurare pe un an sau doi, contrapartida provizionului va fi amortizată în ritmul diferenței din achiziție sau nu va fi amortizată niciodată, dacă societatea a fost precaută și a capitalizat elemente imateriale-neamortizabile. Problema rezidă în faptul că aceste active pot deveni repede fictive, fără ca utilizatorii externi să observe acest lucru.

De asemenea, evenimentele posterioare închiderii exercițiului pot conduce uneori la constituirea de provizioane în condiții imprecise. Astfel, provizioanele pentru “reprofilarea piramidei sociale” sunt, de regulă, fondate pe justificări tehnice greu verificabile de către auditori și ușor modificabile în exercițiile următoare.

c) Integrarea profiturilor latente în rezultatul exercițiului

Exemplele cele mai cunoscute de realizare a profiturilor latente pentru a aduce rezultatul exercițiului la nivelul dorit sunt: vânzările urmate de răscumpărări; vânzarea imobilizărilor vechi; operațiile de lease-back.

d) Ignorarea pierderilor latente

Societățile pot fi tentate să minimizeze pierderile latente prin miopie (ignorarea eventualității de pierdere a unui client important) sau prin calcul (vânzările pe credit fără dobândă).

În ceea ce privește elasticitatea în spațiu, aceasta rezulta din operații “pe jumătate adevărate – pe jumătate false” (dezîndatorirea în fapt, asigurarea creanțelor, asigurarea împotriva riscului de creștere a ratei dobânzii etc.) și din clasificarea operațiilor (dacă un creditor este calificat acționar, cheltuielile financiare devin dividende și nu mai reduc rezultatul; un terț este realmente un terț sau face parte din grup?).

Se constată deci că tehnicile clasice de netezire sunt completate, din ce în ce mai mult, de o gestiune “reală” a rezultatului. Deși această gestiune se bazează pe acțiunea asupra unor principii contabile, unii autori sunt de părere că nu există totuși “incompatibilități de fond între principiile contabile fundamentale și contabilitatea creativă, dacă cea din urmă este utilizată cu discernământ, într-un “câmp de aplicare clar delimitat și în condiții care respectă spiritul în care această noțiune a apărut”.

2.2. Practici de contabilitate creativă ce decurg din politici contabile

Imputarea cheltuielilor ocazionate de creșterea capitalului asupra primelor de emisiune

În unele țări din Europa continentală, normele în vigoare (de exemplu, în Franța, articolul 343 din Legea societăților comerciale din 24 iulie 1966) lasă întreprinderilor posibilitatea de a imputa cheltuielile ocazionate de creșterea capitalului social asupra primelor de emisiune aferente. Această posibilitate creează un teren favorabil manifestării abuzurilor în ceea ce privește conținutul conceptului de “cheltuieli ocazionate de creșterea capitalului social”.

Exemplu:

În exercițiul N, societatea X decide să-și majoreze capitalul social cu 100.000 lei prin emisiunea de acțiuni noi, în numerar. Această operație a generat următoarele cheltuieli:

onorarii plătite avocaților: 2.100 lei;

onorariu plătit unui profesor universitar pentru consultanța acordată: 1.500 lei;

onorarii plătite auditorilor: 2.500 lei;

– cheltuieli legate de realizarea juridică a operației: 2.000 lei.

Managerii societății X decid că toate cheltuielile prezentate anterior sunt legate de creșterea capitalului social și, în consecință, reprezintă cheltuieli de stabiliment. De asemenea, profitând de lipsa de precizie a textelor contabile asupra naturii exacte a cheltuielilor de stabiliment, ei consideră parte integrantă a acestora remunerația aferentă timpului pe care l-au consacrat operației de majorare a capitalului: 1.900 lei. În consecință, valoarea totală a cheltuielilor ocazionate de majorarea capitalului social se ridică la 10.000 lei, ceea ce reprezintă 10% din creșterea de capital.

Imputarea cheltuielilor ocazionate de creșterea capitalului asupra primelor de emisiune s-ar putea realiza prin una dintre următoarele căi:

– Cheltuielile de stabiliment sunt contabilizate după natura lor. Apoi, pentru a compensa aceste cheltuieli, contul “Prime de emisiune” este debitat prin creditul contului “Transferuri de cheltuieli”.

– Cheltuielile de stabiliment sunt capitalizate, urmând a fi amortizate. Pentru a compensa cheltuiala cu amortizarea, în fiecare an, se va debita contul “Prime de emisiune” prin creditul contului “Transferuri de cheltuieli” pentru amortizarea aferentă exercițiului respectiv. Managerii își motivează decizia de a imputa cheltuielile ocazionate de majorarea capitalului social asupra primelor de emisiune prin faptul că un asemenea tratament nu lezează interesele nimănui.

Astfel, imputarea cheltuielilor are drept efect o majorare a rezultatului exercițiului, păstrând însă nemodificat totalul capitalurilor proprii.

Majorarea rezultatului contabil și a celui fiscal, prin excluderea cheltuielilor de stabiliment din categoria cheltuielilor deductibile, în anul capitalizării lor, favorizează interesele administrației fiscale, imputarea asupra primelor de emisiune suprimând orice amortizare ulterioară.

De asemenea, valoarea întreprinderii rămâne nemodificată deoarece capitalurile proprii au rămas la același nivel. Ca urmare, acționarii nu au motive să se plângă.

În realitate însă, deși totalul capitalurilor proprii rămâne același, indiferent de mărimea cheltuielilor imputate, nu trebuie neglijat un element esențial: rezultatul se modifică.

Or, utilizatorii externi, care doresc să își creeze o imagine despre întreprindere pe baza studierii documentelor de sinteză publicate, vor fi tentați să compare evoluția rezultatelor, fără a acorda prea multă atenție variației postului “prime de emisiune”. Î

n plus, imputarea timpului pe care managerii l-au consacrat operației de majorare a capitalului apare ca fiind forțată. Nu trebuie uitat că mărimea cheltuielilor salariale ar fi fost aceeași în absența majorării capitalului.

Contabilizarea contractelor pe termen lung

În cazul unui contract pe termen lung se pune problema repartizării în timp a veniturilor și cheltuielilor corespunzătoare acestuia sau, altfel spus, a alegerii metodei de contabilizare.

Practica și normele internaționale recunosc două metode de contabilizare a contractelor pe termen lung: metoda terminării lucrărilor și metoda procentajului de avansare. Conform metodei terminării lucrărilor, rezultatul trebuie recunoscut la data finalizării contractului. Conform metodei procentajului de avansare, rezultatul trebuie repartizat pe întreaga durată a contractului, în funcție de pro-rata lucrărilor realizate.

Exemplu:

Societatea X s-a angajat prin contract să construiască o clădire. Lucrările de construcție au început pe 1 februarie N și trebuie terminate până la 30 noiembrie N+2. Devizul se ridică la suma de 276.000 lei. Costul lucrărilor estimat la data semnării contractului a fost de 230.000 lei. Costul lucrărilor s-a repartizat pe perioada contractului astfel: 64.600 lei, în anul N, 98.800 lei, în N+1 și 66.600 lei, în N+2.

În cazul utilizării metodei terminării lucrărilor, contul de profit și pierdere al societății X se prezintă astfel:

în mii lei

În cazul utilizării metodei procentajului de avansare, contul de profit și pierdere al societății X se prezintă astfel:

în mii lei

Se constată că cele două metode au recunoscut același rezultat total (46.000 lei). Ele diferă însă în ceea ce privește măsurarea și raportarea rezultatului periodic, pe durata lucrărilor de construcție.

Susținătorii metodei terminării lucrărilor argumentează că aceasta este foarte obiectivă, veniturile și cheltuielile aferente unui contract putând fi cunoscute cu certitudine doar în momentul finalizării lucrărilor.

Ea nu respectă însă principiul independenței exercițiilor deoarece rezultatul unui exercițiu nu reflectă ponderea lucrărilor efectiv realizate în cursul acelei perioade.

Avocații metodei procentajului de avansare consideră că societatea câștigă venituri pe măsura executării lucrărilor. Această metodă prezintă însă inconvenientul că rezultatul este măsurat pe baza estimărilor privind lucrările realizate. Rezultă că rezultatul poate fi ameliorat sau diminuat artificial supraevaluând sau subevaluând gradul de avansare a lucrărilor. Prin natura lor, documentele tehnice sunt dificil de controlat, iar auditorii nu pot fi prezenți, la data închiderii exercițiului, pe toate șantierele. În plus, schimbările în modul de măsurare a gradului de avansare a lucrărilor pot permite manipularea rezultatului.

Este evident că alegerea uneia dintre cele două metode și trecerea de la o metodă la alta au impact asupra contului de profit și pierdere.

De exemplu, unele întreprinderi sunt tentate să utilizeze metoda terminării lucrărilor în perioadele cu rezultate pozitive pentru a evita prezentarea unui rezultat dificil de menținut pe termen lung. Pentru aceasta este suficient ca ele să pretindă că anumite contracte nu mai satisfac, datorită schimbărilor de circumstanțe, condițiile necesare utilizării metodei procentajului de avansare. Această schimbare riscă să treacă neobservată deoarece ea reprezintă doar o simplă schimbare de estimări contabile și nu este supusă obligațiilor de publicare aferente schimbărilor de metode contabile.

Politica de amortizare

Politica de amortizare reținută de către o întreprindere influențează evoluția rezultatului. Parametrii prin care se exercită această influență sunt durata de amortizare și metoda de amortizare.

Exemplul 1:

Societățile A și B dețin, fiecare, un mijloc fix achiziționat cu 120 mii lei. Deși cele două mijloace fixe sunt identice și sunt utilizate în aceleași condiții, pentru amortizarea lor au fost reținute durate diferite: 2 ani la societatea A și 3 ani la societatea B. În funcție de durata de amortizare stabilită, conturile de profit și pierdere ale celor două societăți se prezintă astfel: în mii lei

în mii lei

Societățile A și B au performanțe identice, deoarece ele utilizează aceleași mijloace de producție și același utilaj, în aceleași condiții. Alegând însă o durată de amortizare mai scurtă, A își ameliorează rezultatul, dând impresia unei societăți mai performante. Pentru a evita această capcană, utilizatorii externi interesați în compararea celor două societăți trebuie să se asigure că duratele de amortizare sunt comparabile sau, făcând abstracție de cheltuiala cu amortizarea, să compare excedentul brut din exploatare.

Exemplul 2:

Societățile A și B dețin, fiecare, un mijloc fix achiziționat cu 120 mii lei. Cele două mijloace fixe sunt identice, sunt utilizate în aceleași condiții și sunt amortizabile pe o perioadă de 3 ani. Pentru amortizarea lor se utilizează însă metode diferite: metoda amortizării degresive la societatea A și metoda amortizării lineare la societatea B. În funcție de metoda de amortizare reținută, conturile de profit și pierdere ale celor două societăți se prezintă astfel:

în mii lei

în mii lei

Se constată că, alegând metoda amortizării degresive, A creează impresia unei societăți a cărei performanță se ameliorează de la un an la altul. În realitate, performanțele societăților A și B sunt identice și constante.

Teoretic, în virtutea principiului permanenței metodelor, societățile pot influența rezultatul prin politica de amortizare doar în anul în care realizează o investiție.

Astfel, o societate, care, în anul achiziției unui utilaj, a ales să îl amortizeze-linear pe o perioadă de 6 ani, va trebui să respecte această alegere și în următorii 5 ani, chiar dacă din anul al doilea ea constată că ar fi fost preferabilă amortizarea degresivă sau o altă durată de amortizare.

În realitate însă, societățile nu ezită să schimbe durata de amortizare.

În acest sens, F.Bonnet citează cazul grupului Rhone-Poulenc, care, în urma unor studii tehnice, a prelungit durata de amortizare a imobilizărilor, cu scopul de a o adapta la durata de viață economică. Această schimbare a avut un impact asupra rezultatului grupului de 800 de milioane de franci, valoare care reprezintă echivalentul rezultatului exercițiului.

Politica de provizionare

Provizioanele sunt destinate acoperirii de riscuri, cheltuieli sau pierderi al căror obiect este determinat cu precizie, dar a căror realizare și mărime sunt incerte. Necesitând estimări, provizioanele creează condiții pentru netezirea rezultatelor. Astfel, “umflarea” provizioanelor în anii beneficiari diminuează rezultatul, iar “dezumflarea” provizioanelor în anii deficitari majorează rezultatul.

Exemplul 1:

Societățile A și B constituie, în anul 1, un provizion pentru un risc aferent anului 3.

Societatea A provizionează riscul în mod corect în anul 1 (100 de mii), nefiind necesară nici o ajustare în exercițiul 2. În anul 3, se înregistrează pierderea de 100 de mii în “alte cheltuieli” și se anulează provizionul de 100 de mii pe seama veniturilor.

Societatea B, dimpotrivă, majorează cheltuielile în anul 1 prin constituirea unui provizion de 200 de mii. Anul 2 fiind deficitar, societatea “ajustează” provizionul diminuându-l cu 100 de mii. În anul 3 se anulează provizionul rămas și se înregistrează pierderea de 100 de mii.

Conturile de profit și pierdere ale societăților A și B se prezintă astfel:

în mii lei

în mii lei

Se constată că, prin politica de provizionare, B creează impresia unei societăți a cărei performanță se menține în timp. În realitate, performanțele celor două societăți sunt identice.

De asemenea, în anumite condiții, societățile își pot netezi rezultatele evitând provizionarea riscurilor.

Exemplul 2:

O societate deține 20.000 de obligațiuni Alfa, cu următoarele caracteristici: valoarea nominală 10 lei; valoarea de rambursare 10 lei; rata dobânzii 10%; scadența 31.12.N+2.

Pe piață, rata dobânzii aferentă unor obligațiuni cu caracteristici similare a evoluat astfel: la 01.01.N, 10%; la 31.12.N, 20%; la 31.12.N+1, 30%.

Este cunoscut faptul că între valoarea unei obligațiuni și rata dobânzii există o relație invers proporțională. În consecință, pe măsura creșterii ratei dobânzii pe piață, cursul obligațiunilor Alfa a scăzut în mod sensibil, ajungând la nivelul de 8.000 lei, la 31.12.N, și 7.000 lei, la 31.12.N+l.

Respectarea principiului prudenței obligă societatea ce deține obligațiuni Alfa să constituie un provizion pentru deprecierea portofoliului în valoare de 20.000 obligațiuni x 2 lei, la 31.12.N, și 20.000 obligațiuni x 1 leu, la 31.12.N+1. În acest caz, contul de profit și pierdere al – societății se prezintă astfel

Dacă societatea are însă intenția de a păstra obligațiunile Alfa până la scadență, ea poate să considere constituirea provizionului ca fiind nejustificată. Indiferent de evoluția ratei dobânzii pe piață, prețul de rambursare al obligațiunilor Alfa va fi 10 lei. În acest caz, contul de profit și pierdere al societății se prezintă astfel:

în mii lei

Se constată că deși rezultatul global este același în ambele variante, împărțirea sa pe exerciții este .diferită. Problema celei de-a doua variante constă în faptul că nu există garanția că societatea va păstra obligațiunile Alfa până la scadență. Există doar o declarație de intenție.

Evaluarea stocurilor fungibile

Sunt considerate bunuri fungibile spețele care aparțin aceluiași sort de bun, achiziționate sau fabricate la date și prețuri (costuri) diferite. Evaluarea ieșirilor de stocuri fungibile se poate face prin trei metode: costul mediu ponderat (CMP), primul intrat – primul ieșit (FIFO) și ultimul intrat – primul ieșit (LIFO). Fiecare dintre cele trei metode conduce la valori diferite ale rezultatului contabil.

Exemplu:

O societate realizează comerț cu marfa X. În luna ianuarie, dispunem de următoarele informații privind această marfă: stoc inițial 120 buc. x 2.000 lei; intrări – pe 05.01, 200 buc. x 2.500 lei și, pe 20.01, 100 buc. x 3.100 lei; ieșiri – pe 10.01, 150 buc. și pe 25.01, 200 buc. Prețul de vânzare unitar practicat de societate a fost de 2.700 lei.

În funcție de metoda folosită pentru evaluarea stocurilor, contul de profit și pierdere al societății se prezintă astfel:

în mii lei

Exemplul prezentat demonstrează că rezultatul unei întreprinderi nu depinde doar de performanțele economico-financiare, ci și de opțiunea pentru o anumită metodă de evaluare a stocurilor. În plus, schimbarea metodei de evaluare a stocurilor de la un exercițiu la altul permite netezirea, rezultatului.

Contabilizarea costurilor subactivității

Producția în curs de execuție și produsele finite trebuie evaluate la costul de producție. Costul de producție cuprinde: costul de achiziție al materiilor prime consumate pentru producția bunului respectiv, alte cheltuieli directe de producție și. cheltuielile indirecte de producție care vizează perioada de fabricație, în măsura în care acestea pot să fie rațional conectabile producției bunului. În contabilitatea de gestiune există două metode principale de calcul al costurilor. Este vorba despre metoda costului complet și metoda imputării raționale.

Conform metodei costului complet, costul de producție al stocului de produse finite cuprinde o cotă-parte din cheltuielile fixe anuale în următoarea proporție:

cheltuieli fixe incluse în stoc= cheltuieli fixe anuale x cantitatea în stoc/cantitatea anuală produsă.

Conform metodei imputării raționale, costul de producție al stocului de produse finite cuprinde o cotă-parte din cheltuielile fixe anuale în următoarea proporție:

cheltuieli fixe incluse în stoc = cheltuieli fixe anuale x cantitatea în stoc/producția (cantitatea) anuală “normală”.

Exemplu:

Fie X și Y două societăți care își desfășoară activitatea în aceeași ramură industrială. Societatea X calculează costul stocului de produse finite conform metodei costului complet, iar societatea Y, conform metodei imputării raționale. În ambele societăți, producția anuală “normală” este de 2000 de bucăți. Prețul de vânzare unitar este 100.000 lei.,în anul N, societățile nu dispun de stoc inițial de produse. Stocul final de produse a evoluat astfel:

Valoarea stocului final de produse și valoarea producției stocate (stoc final – stoc inițial) se determină astfel:

:

Ținând cont de metoda de calcul al costului de producție al stocului, contul de profit și pierdere al celor două societăți se prezintă astfel:

în milioane lei

în milioane lei

Se constată că, utilizând metoda costului complet pentru evaluarea stocului de produse, societatea X a reușit să transfere pierderea subactivității din exercițiul N în exercițiul N+2. Normele contabile din diverse țări precizează că din costul de producție trebuie excluse cotele-părți din cheltuielile subactivității.

Dificultatea rezidă însă în definirea noțiunii de “producție normală”. Acest concept se poate referi atât la capacitățile de producție disponibile, cât și la capacitățile comerciale. În acest ultim caz, “producția normală” poate varia de la un an la altul.

Imputarea deficitului fiscal

Deficitul fiscal al unui exercițiu poate fi reportat, conform normei internaționale IAS 12, asupra exercițiilor viitoare (reportul înainte) sau asupra exercițiilor anterioare (reportul înapoi).

Exemplu:

1. Fie două societăți X și Y ale căror rezultate înainte de impozitare au înregistrat următoarea evoluție: în exercițiul N, beneficiu 100.000.000 lei; în exercițiul N+l, pierdere 50.000.000 lei; în exercițiul N+2, beneficiu 80.000.000 lei. În anul N+l, societatea X a ales metoda reportului înainte, iar societatea Y, metoda reportului înapoi. Conturile de profit și pierdere ale celor două societăți se vor prezenta astfel:

În cazul reportului înapoi, în exercițiul N,. societatea Y deține o creanță asupra statului, pentru impozitul pe beneficiu plătit în plus, în sumă de. 50.000.000 x 38%, adică 19.000.000 lei.

Această creanță se înregistrează în debitul contului “Impozit pe profit” în corespondență cu creditul contului “Cheltuieli cu impozitul pe profit”. În exercițiul N+2 însă, impozitul pe profit se va calcula pentru întregul rezultat, deoarece pierderea exercițiului N+2 a fost deja imputată.

Indiferent de metoda de report reținută, efectul asupra trezoreriei va fi același: în exercițiul N+1, nu se va plăti impozit pe profit; în exercițiul N+2, se va plăti un impozit de 19.000.000 lei. Reportul înapoi permite însă diminuarea pierderii în exercițiul N+l.

2.3. Practici de gestiune a rezultatului

Operația de lease-back

“Operația de lease-back constă în vânzarea unui activ și preluarea imediată a acestuia în locație.” Este evident că operația de lease-back reprezintă o decizie de gestiune deoarece situația reală a întreprinderii nu este în fapt modificată, ea utilizând în continuare activul ca și cum ar fi proprietar. Această operație permite realizarea unui plus de valoare care poate fi constatat, în anul vânzării, la rezultate, în realitate, acest plus de valoare va fi neutralizat de chiriile viitoare. Pentru a demonstra cele afirmate, vom compara consecințele operației de lease-back asupra rezultatului cu consecințele recurgerii la un împrumut garantat prin imobilizarea în cauză.

Societatea “X” se află în dificultate financiară. Pentru a face față acestei situații, ea poate utiliza una dintre următoarele două modalități:

1) Recurge la un împrumut bancar, pe trei ani, în valoare de 30.000 lei. împrumutul este garantat cu un mijloc fix cu valoarea contabilă de 40.000 lei, amortizarea calculată fiind de 10.000 lei. Rambursarea împrumutului și plata dobânzii (rată anuală de 10%) se realizează conform tabelului următor:

În acest caz, contul de profit și pierdere se prezintă astfel:

în milioane lei

8

2) Realizează o operație de lease-back cu un mijloc fix în următoarele condiții: preț de vânzare 60.000.000 lei, valoare contabilă. 40.000.000 lei, amortizare calculată 10.000.000 lei, durata contractului de închiriere 3 ani, chiria anuală 13.000.000 lei.

• în acest caz, contul de profit și pierdere” se prezintă astfel:

Operația de lease-back nu are drept consecință numai ameliorarea rezultatului. Ea permite, de asemenea, manipularea bilanțului. Astfel, datorită faptului ca resursele procurate prin cedarea mijlocului fix nu reprezintă, din punct de vedere juridic, un împrumut, operația nu majorează rata îndatoririi. Acest lucru devine foarte evident în cazul societății “X”, dacă vom compara bilanțul în varianta recurgerii la un împrumut bancar cu bilanțul în varianta realizării operației de lease-back.

În cazul finanțării prin împrumut bancar, bilanțul se prezintă astfel:

în milioane lei

În cazul realizării operației de lease-back se prezintă astfel:

Consecințele celor două variante de finanțare asupra ratei îndatoririi sunt prezentate în tabelul următor:

Exemplul prezentat demonstrează că, date fiind consecințele asupra contului de profit și pierdere și asupra bilanțului, întreprinderile consideră mai atractivă finanțarea prin lease-back în raport cu finanțarea prin împrumut.

Și, deși, în ultimii ani, a sporit vigilența analiștilor financiari, tehnica finanțării prin lease-back își conservă încă o parte din eficacitate. Acest lucru este posibil deoarece anexa nu precizează care este natura locațiilor și nici nu descompune vânzările de imobilizări în “vânzări normale” și “vânzări lease-back”. În plus, sarcina analiștilor financiari este îngreunată de faptul că există cazuri în care utilizarea finanțării de tip lease-back nu decurge din dorința întreprinderilor de a degaja un rezultat artificial, ci dintr-o bună gestiune.

Diminuarea pierderilor din creanțe

Subscriind o asigurare, decizie reală care nu corespunde doar unui simplu joc de formule contabile, o societate poate să-și atenueze pierderile din creanțe.

Mecanismul este următorul: societatea care a constatat deprecierea unei creanțe de 10.000.000 lei se adresează unei companii de asigurări, încheind cu aceasta un contract prin care, contra unei prime de, să presupunem, 4.500.000 lei, i se garantează plata, peste un anumit număr n de ani, a valorii nominale a creanței.

Logica financiară este simplă: prima de 4.500.000 lei constituie un plasament, care, prin jocul dobânzilor capitalizate, va reprezenta în n ani un capital de 10.000.000 lei. Din punct de vedere contabil, analiza este fundamental diferită: cele 4.500.000 lei plătite companiei de asigurări sunt considerate prime de asigurare și sunt contabilizate în cheltuielile anului în care s-a realizat plata. În plus, cum această asigurare garantează plata integrală a creanței, înlăturând orice risc de neîncasare, nu se mai constituie provizion.

Pentru exemplificare, să comparăm contul de profit și pierdere al unei societăți în varianta în care își provizionează creanțele dubioase cu contul de profit și pierdere al aceleiași societăți în varianta. În care procedează la asigurarea creanțelor.

În consecință, subscrierea unei asigurări permite ameliorarea rezultatului cu diferența dintre valoarea deprecierii creanței (10.000.000 lei) și prima de asigurare plătită (4.500.000 lei). Această ameliorare este însă artificială, deoarece, în realitate, prima de asigurare garantează doar rambursarea a 4.500.000 lei. Cele 10.000.000 lei ce urmează a fi obținute în n ani reprezintă tocmai cele 4.500.000 lei actualizate.

Întreprinderea ar fi putut să recupereze capitalul de 10.000.000 lei prin realizarea unui plasament direct de 4.500.000 lei, fără intervenția unei companii de asigurare. În acest caz însă, ea ar fi fost obligată, în virtutea principiului necompensării, să contabilizeze un provizion de 10.000.000 lei.

Există însă întreprinderi care, în dorința de a realiza o mai bună netezire a rezultatului, procedează la asigurarea creanței posterior exercițiului de constatare a deprecierii. Astfel, dacă societatea analizată anterior constată deprecierea creanței în anul 1 și acest an se caracterizează printr-un nivel ridicat al profitului, ea va fi interesată să provizioneze la maximum deprecierea. Dacă în anul al treilea rezultatul este nesatisfăcător, întreprinderea va asigura creanța, înregistrând cheltuieli cu prima de asigurare de 4.500.000 lei și venituri din reluarea provizioanelor de 10.000.000 lei. În funcție de decizia luată, contul de profit și pierdere, în milioane lei, se va prezenta astfel:

Cesiunea artificială a titlurilor de plasament

O întreprindere poate să-și amelioreze rezultatul prin vânzarea titlurilor de plasament într-un moment în care valoarea pe piață a titlurilor este semnificativ mai mare față de prețul de achiziție. Particularitatea acestei tehnici de contabilitate creativă constă în faptul că operația de vânzare este urmată de răscumpărarea imediată a titlurilor.

Exemplu: Societatea X vinde, pe 1 octombrie anul N, 1000 de acțiuni Alfa reprezentând titluri de plasament la un preț de vânzare de 50.000 lei/acțiune. Aceste acțiuni au fost achiziționate în urmă cu 3 luni la un preț de 40.000 lei/ acțiune. Operația de vânzare din 1 octombrie N este urmată de răscumpărarea imediată a celor 1000 de acțiuni Alfa la un preț identic cu cel de vânzare.

Pentru a pune în evidență efectele cesiunii artificiale a titlurilor de plasament asupra rezultatului, vom prezenta contul de profit și pierdere al societății X, în paralel, în cazul în care nu se efectuează nici o operație cu titluri (varianta 1) și în cazul în care se procedează la vânzarea-răscumpărarea titlurilor (varianta 2).

în milioane lei

Se constată că în varianta 2 rezultatul societății X este sensibil ameliorat. Este însă vorba despre o ameliorare artificială, deoarece prețul de vânzare (50.000.000 lei) a fost neutralizat de prețul de răscumpărare (50.000.000 lei).

În bilanț, situația întreprinderii rămâne neschimbată în ceea ce privește titlurile de plasament, dar nu și în ceea ce privește trezoreria, deoarece aceasta din urmă este afectată de plata impozitului pe profit și a comisioanelor percepute de către societatea care a intermediat vânzarea-cumpărarea titlurilor.

Asigurarea împotriva riscului de creștere a ratei dobânzii

Întreprinderile care utilizează credite cu rată variabilă a dobânzii încearcă să se asigure împotriva riscului de creștere a ratei dobânzii, păstrându-și însă dreptul de a beneficia de eventuala scădere a acestei rate. Ca urmare, ele se adresează unei bănci, care, contra unei prime de asigurare, le garantează că, în cazul în care rata dobânzii va depăși un anumit nivel, ea le va plăti diferența între nivelul atins și nivelul garantat. Această operație de asigurare este cunoscută sub denumirea de “operație CAP”.

În mod normal, operația CAP este utilizată pentru asigurarea împotriva creșterilor imprevizibile ale ratei dobânzii peste un nivel considerat foarte ridicat. Există însă întreprinderi ce o utilizează pentru a se asigura împotriva creșterii ratei dobânzii peste un prag care, având un nivel redus, va fi depășit cu certitudine. Deși în acest caz realizarea riscului fiind certă, prima de asigurare este mai mare, operația CAP permite întreprinderii să-și netezească rezultatele: în anul semnării contractului CAP se majorează cheltuielile cu valoarea primei de asigurare, iar în anii următori se majorează veniturile cu sumele primite de la asigurător, sume reprezentând creșterea ratei dobânzii peste nivelul garantat.

Exemplu: Societatea X a obținut, la începutul anului 1, un împrumutat în următoarele condiții: mărimea nominală a împrumutului, 100.000.000 lei, durata împrumutului, 3 ani, rata dobânzii, variabilă. Societatea a realizat o operație CAP prin care, contra unei prime de 15.000.000 lei, se asigură împotriva creșterii ratei dobânzii peste nivelul de 10%. Rata dobânzii a fluctuat astfel: în anul 1: 14%; în anul 2: 15%; în anul 3: 16%.

Dacă societatea X nu ar fi realizat o operație CAP, contul de profit și pierdere al acesteia, în milioane lei, s-ar fi

În condițiile realizării operației CAP, societatea X va înregistra la venituri, în fiecare an, dobânda recuperată de la asigurător.

În această variantă, contul de profit și pierdere evoluează astfel:

în milioane lei

Tranzacții circulare

Tranzacțiile circulare apar atunci când două sau mai multe întreprinderi intră în tranzacții unele cu altele cu scopul de a-și ameliora informațiile din documentele de sinteză.

Exemplu:

Fie două societăți A și B care operează în aceeași ramură de activitate. Ambele societăți dețin stocuri în valoare de 100 de milioane de lei. Fiecare societate acceptă să cumpere stocul celeilalte la un preț de 120 de milioane de lei. Pentru a pune în evidență efectul acestei, tranzacții, vom prezenta contul de profit și pierdere al fiecărei societăți înainte și după operația de vânzare-cumpărare.

Bilanțul societății A

Se constată că, în urma operației de vânzare-cumpărare, fiecare dintre cele două societăți înregistrează un profit de 20 de milioane de lei. Este vorba însă despre un profit artificial, deoarece câștigul de 20 de milioane de lei a fost utilizat pentru achiziția stocului deținut de către cealaltă societate. Reflectarea acestui profit în documentele de sinteză este posibilă deoarece, în contabilitatea românească, cheltuielile cu stocuri nu sunt contabilizate în momentul achiziției, ci în momentul ieșirii stocurilor din gestiune.

Producția de imobilizări

Producția de imobilizări reprezintă un mijloc prin care societățile își pot ameliora rezultatul. Această afirmație poate părea un paradox deoarece, din punct de vedere contabil, un beneficiu nu este constatat în momentul producției unui bun, ci în momentul confirmării lui de către piață. Acest paradox se explică prin existența cheltuielilor fixe și a celor variabile.

Exemplu:

Societatea X realizează lunar o lucrare pe care o facturează la un preț de 100.000.000 lei. Pentru realizarea unei lucrări sunt necesare consumuri materiale în valoare de 35.000.000 lei. La cheltuielile materiale se adaugă cheltuieli fixe lunare în valoare de 60.000.000 lei (cheltuieli de personal 45.000.000 lei, cheltuieli cu amortizarea 15.000.000 lei).

Pentru simplificarea calculelor presupunem că aprovizionarea se realizează prin metoda “just in rime”. Ca urmare, nu există stocuri de materii prime și materiale consumabile.

În exercițiul N, societatea X a realizat 11 lucrări în primele luni ale anului. În luna decembrie, din cauza unei crize conjuncturale, nu s-a primit nici o comandă.

Societatea are două alternative:

Să continue să plătească personalul fără să realizeze vreo lucrare. În acest caz, veniturile din exploatare vor cuprinde cifra de afaceri aferentă lunilor ianuarie-noiembrie.

Să utilizeze personalul, care oricum va fi plătit, pentru construirea unei clădiri destinate nevoilor societății. Pentru construirea clădirii sunt necesare consumuri materiale în valoare de 35.000.000 lei.

În funcție de decizia luată, contul de profit și pierdere al societății X se prezintă astfel:

în milioane lei

Se constată că în varianta în care societatea decide să utilizeze personalul pentru construirea unei imobilizări rezultatul obținut din exploatare îmbracă forma de beneficiu.

Mărimea acestui beneficiu corespunde cheltuielilor fixe (salarii și amortizare), producția de imobilizări permițând capitalizarea,acestora. În realitate însă, operația are o serie de consecințe perverse:

imobilizarea poate fi inutilă întreprinderii;

aprovizionarea cu materii prime și materiale consumabile generează ieșiri de fluxuri de trezorerie;

imobilizarea produsă va trebui amortizată, fapt care va diminua rezultatele exercițiilor viitoare. În concluzie, producția de imobilizări a permis, în exemplul prezentat, transferul cheltuielilor fixe ale subactivității din exercițiul N asupra exercițiilor viitoare.

Producția stocată

Decizia de a constitui sau nu un stoc de produse finite, similar cu decizia de a produce imobilizări pentru nevoi proprii, îi poate permite unei societăți să-și amelioreze rezultatul.

Exemplu:

Societatea X realizează lunar, la comandă, 2.000 unități de produse finite pe care le vinde la un preț unitar de 100.000 lei. Pentru realizarea producției lunare se consumă materii prime și materiale în valoare de 60.000.000 lei. La cheltuielile materiale se adaugă cheltuieli fixe lunare în valoare de 130.000.000 lei (cheltuieli de personal 100.000.000 lei, cheltuieli cu amortizarea 30.000.000 lei)! Pentru simplificarea calculelor presupunem că aprovizionarea cu materii prime și materiale se realizează conform metodei de gestiune “just in time”.

În exercițiul N, societatea X a beneficiat de comenzi în lunile ianuarie – noiembrie. În luna decembrie, din cauza unei crize conjuncturale, nu s-a primit nici o comandă. Societatea are două alternative:

Să oprească producția continuând să plătească personalul. În acest caz, veniturile din exploatare vor cuprinde cifra de afaceri aferentă lunilor ianuarie-noiembrie.

Să utilizeze personalul, care oricum va fi plătit, pentru producerea a 2.000 de unități de produse finite pentru care nu există deocamdată cerere din partea pieței.

În funcție de decizia luată, contul de profit și pierdere al societății X se prezintă astfel:

în milioane lei

Decizia de continuare a producției, deși fără utilitate reală pentru întreprindere deoarece aceasta este capabilă să producă la comandă, permite, prin ascunderea costurilor subactivității, prezentarea unui rezultat beneficiar. Aprovizionarea cu materii prime și materiale a afectat trezoreria întreprinderii, în plus, există riscul ca produsele create în luna decembrie să nu fie recunoscute de piață.

Majorarea cheltuielilor cu colaboratorii

Întreprinderile mici și mijlocii se caracterizează printr-un număr redus de angajați. De cele mai multe ori proprietarul-manager este singurul lor angajat. În aparență, această situație pare să îl avantajeze pe proprietar, deoarece lipsa cheltuielilor salariale influențează, în sensul majorării, rezultatul contabil și deci mărimea dividendelor.

Fiscalitatea ridicată îi incită însă pe manageri să caute căi de însușire a unei părți din valoarea adăugată mai puțin costisitoare decât distribuirea de dividende. O astfel de cale o reprezintă angajarea în cadrul societății, în regim de colaborare, a unor persoane din familia proprietarului.

Exemplu:

Un garaj mecanic dintr-o localitate mică îmbracă forma juridică de societate cu răspundere limitată. Societatea are un singur angajat, care este chiar proprietarul acesteia. Pentru a reduce sarcina fiscală, managerul decide ca, începând cu exercițiul N, să înscrie în registrele firmei colaborarea cu 4 dintre membrii familiei sale. Fiecare colaborator primește un salariu lunar de 500.000 lei. Contul de profit și pierdere al societății în varianta utilizării și în varianta neutilizării de colaboratori, se prezintă astfel:

în mii lei

Rezultă că, în situația în care managerul nu procedează la încheierea de contracte de colaborare, societatea înregistrează un beneficiu de 24.000.000 lei. Din acest beneficiu ajung însă la dispoziția sa doar 13.392.000 lei, restul de 10.608.000 lei, adică 44,20% din beneficiul contabil, ajunge la bugetul statului sub formă de impozit pe profit și impozit pe dividende.

În cazul în care managerul încheie contracte de colaborare, familiei sale i se cuvin sume brute anuale 24.000.000 lei (4 persoane x 500.000 lei x 12 luni). Remunerația brută lunară a fiecărui colaborator se diminuează, conform legislației actuale din țara noastră, cu impozitul pe salarii de 50.000 lei , rezultând un salariu net lunar de 450.000 lei. În consecință, veniturile nete anuale puse la dispoziția familiei proprietarului sunt în sumă de 21.600.000 lei, adică de peste două ori mai mult decât în cazul în care ar fi preferat să încaseze dividende.

Regimul de colaborare rămâne avantajos și în situația în care membrii familiei ar desfășura realmente activități în cadrul firmei. Utilizând aceleași date, vom compara veniturile familiei proprietarului, în varianta în care membrii familiei sale sunt angajați cu carte de muncă, cu varianta în care ei sunt angajați în regim de colaborare. Astfel, unui angajat permanent cu un salariu de 500.000 lei i se rețin din salariu: contribuția la pensia suplimentară (5%) 25.000 lei, contribuția la fondul de șomaj (1%) 5.000 lei, impozit pe salarii 20.580, partea din contribuția salariatului la fondul de sănătate (7%) ce nu poate fi acoperită din impozitul pe salarii 14.420 lei. Se obține un salariu lunar net de 435.000 lei. Rezultă că veniturile nete anuale ale familiei vor fi de 20.880.000 lei, deci cu 720.000 lei mai puțin decât în cazul regimului de colaborare. În plus, în varianta utilizării angajaților permanenți, trebuie calculate și decontate contribuțiile societății la asigurări sociale, la fondul de șomaj, la fondul de sănătate, la fondul de risc și accidente.

Exemplul prezentat demonstrează că în cazul utilizării de angajați permanenți partea din valoarea adăugată distribuită în favoarea statului este mai mare decât în cazul utilizării de colaboratori. Din acest motiv, în prezent, în rândul întreprinderilor mici și mijlocii există tendința de a utiliza preponderent angajați în regim de colaborare.

Înregistrarea unei plusvalori artificiale din cedarea activelor

Utilizarea principiului nominalismului monetar permite degajarea unor plusvalori artificiale din cesiunea activelor.

Exemplu:

Societatea X deține un activ imobilizat cu valoarea contabilă netă de 40.000.000 lei. Valoarea de piață a acestui activ coincide cu valoarea netă. Dorind să înregistreze o plusvaloare contabilă, în exercițiul N, societatea cedează activul la un preț de 100.000.000 lei, creanța nepurtătoare de dobândă urmând a fi încasată peste 3 ani. În virtutea principiului nominalismului monetar, creanța nu va fi actualizată și se va înregistra un beneficiu de 60.000.000 lei. Dacă societatea ar fi vândut activul la valoarea lui reală, acordându-i cumpărătorului un credit pe trei ani purtător de dobândă (presupunem cheltuială cu dobânda de 15.000.000 lei, în exercițiul N, 20.000.000 lei, în exercițiul N+1, și 25.000.000 lei, în exercițiul N+2), evoluția rezultatului ar fi fost complet diferită.

Se constată că vânzarea la un preț mai mare decât valoarea activului și acordarea unui credit nepurtător de dobândă permite constatarea unui plus de valoare din cesiune, plus de valoare care nu există din punct de vedere economic.

Majorarea diferențelor din achiziție

În cazul operațiilor de achiziție, șeful de întreprindere, în acord cu auditorul, majorează diferența dintre valoarea contabilă și prețul de achiziție aferente unui activ. Altfel spus, se realizează o subevaluare a activului cumpărat și se impută diferența, dacă normele permit acest lucru, asupra rezervelor.

Această tehnică prezintă următoarele avantaje: majorarea rezultatelor viitoare, ca urmare a micșorării amortizărilor; creșterea rentabilității capitalurilor proprii și degajarea de plusvalori substanțiale, în cazul vânzării activului respectiv. Rezultă că, deși este posibil ca vânzarea să se fi făcut în pierdere, subevaluarea bunului la data achiziției permite disimularea pierderii și prezentarea aparentă a unui beneficiu realizat.

Capitolul 3

TEHNICI DE MODELARE A BILANȚULUI

Într-o viziune internațională, bilanțul este documentul de sinteză care redă starea și evoluția situației financiare. El permite formularea de judecăți de valoare privind randamentul și riscul aferente unei întreprinderi, precum și evaluarea mișcărilor viitoare de trezorerie. Din acest motiv, întreprinderile sunt tentate să încerce să-și amelioreze structura bilanțului. Tehnicile prezentate în cuprinsul capitolului precedent vizează modelarea contului de profit și pierdere. Acționând asupra rezultatului, ele modifică, în egală măsură, și structura bilanțului. În afară de ele, există însă o serie de tehnici destinate în mod particular ameliorării bilanțului. Aceste tehnici acționează asupra unuia sau mai multora dintre elementele următoare: capitalurile proprii, îndatorirea, nevoia de fond de rulment și trezoreria.

Dezîndatorirea în fapt (in-substance defeasance)

Dezîndatorirea în fapt este un aranjament prin care societatea transferă active unui trust, care preia, totodată, și gestiunea unor datorii. Din punct de vedere juridic, societatea nu este absolvită de obligația de a plăti aceste datorii, ea rămânând debitorul principal. Uneori, creditorii nici nu află de aceste tranzacții și păstrează, în continuare, relația cu societatea în cauză în vederea recuperării creanței.

Exemplu:

Societatea X deține o creanță cu valoarea nominală 200.000.000 lei, rata dobânzii 9,65%, recuperabilă prin trei anuități constante. În același timp, ea are o datorie de 220.000.000 lei, rata dobânzii 4,5%, rambursabilă în trei ani sub formă de anuități constante. Societatea transferă, la începutul anului 1, creanța și datoria unui terț, care va asigura gestiunea datoriei, plătind anuitățile scadente din încasările obținute din recuperarea creanței.

Pentru a evidenția efectele operației de dezîndatorire în fapt asupra .structurii bilanțului, vom prezența bilanțul societății X, în anul 1, în paralel, în varianta realizării și în varianta nerealizării transferului de active și datorii.

Bilanțul societății X

Se constată că, deși datoriile nu au fost plătite, utilizarea tehnicii dezîndatoririi în fapt face posibilă eliminarea lor din bilanț, ceea ce are ca efect ameliorarea situației finanțare și crearea premiselor pentru obținerea de noi împrumuturi.

Cu toate că are drept finalitate principală ameliorarea liantului, așa cum s-a constatat în exemplul precedent, tehnica dezîndatoririi în fapt influențează și rezultatul. Pentru evidenția detaliile acestei influențe, prezentăm contul de profit și pierdere, în milioane lei, în varianta conservării creanței și datoriei până la scadență (varianta 1) și în varianta redării acestora la începutul anului 1 (varianta 2).

Se observă că utilizarea dezîndatoririi în fapt permite degajarea unui profit, ceea ce are ca efect ameliorarea unor rate importante pentru deciziile utilizatorilor externi. Acest profit este însă artificial, el provenind din faptul că datoriile și creanțele se diminuează cu valorile nominale de 220 mii. și respectiv 200 mii. În realitate, datoria și creanța sunt egale în valori reale (nominal plus dobândă).

Dacă ratele dobânzilor ar fi avut sensuri inversate în raport cu exemplul prezentat anterior, dezîndatorirea în fapt ar fi generat o pierdere (pentru a compensa datorii de 200 mii. se impunea cedarea de creanțe în sumă de 220 mii.). Această situație ar putea prezenta interes pentru societățile care caută o reducere a rezultatului impozabil.

Reevaluarea imobilizărilor corporale

În virtutea principiului prudenței, activele trebuie evaluate la costul istoric. Aplicarea cu strictețe a principiului costului istoric poate afecta însă imaginea situației financiare a unei societăți. Din acest motiv, în unele țări, normalizatorii contabili autorizează reevaluarea, în anumite condiții, a imobilizărilor corporale.

Trebuie însă precizat că reevaluarea imobilizărilor corporale furnizează, prin intermediul unor variabile precum mărimea diferenței din reevaluare, baza de calcul al amortizării și durata perioadei de amortizare, mijloace considerabile pentru “împodobirea bilanțului”.

Exemplu:

Societatea X deține în patrimoniul său, printre altele, imobilizări corporale achiziționate la un cost de 200.000.000 lei, valoarea amortizărilor acestor imobilizări fiind 120.000.000 lei. Managerii decid să înregistreze imobilizările corporale la valoarea lor actuală de 400.000.000 lei. Operația generează creșterea valorii nete contabile și a capitalurilor proprii cu 320.000.000 lei. Pentru a evidenția efectele benefice ale acestei operații pentru imaginea societății prezentăm, în paralel, bilanțul, înainte și după reevaluarea imobilizărilor.

în milioane lei

Legislația societăților comerciale stipulează că o societate trebuie să dispună de capitaluri proprii egale cu cel puțin .50% din capitalul social.

Dacă mărimea lor este inferioară acestei limite, capitalurile proprii trebuie reconstituite, în mod normal, pentru reconstituirea acestora se procedează la o creștere de capital egală cu mărimea pierderilor, urmată de o reducere de capital în vederea anulării pierderii.

În cazul societății X, reevaluarea imobilizărilor corporale a permis reconstituirea capitalurilor proprii fără a mai fi necesar aportul asociaților.

În plus, sunt frecvente cazurile în care, valoarea capitalurilor .proprii fiind puternic afectată de imputarea diferențelor dintre prețul de achiziție și valoarea contabilă a activelor, întreprinderile încearcă să restabilească echilibrul prin reevaluarea imobilizărilor necorporale. Pentru a evita abuzurile însă, în unele țări, ca de exemplu Franța, se interzice reevaluarea imobilizărilor necorporale.

La disimularea situației reale poate contribui și modul de tratare a amortizării acumulate până în momentul reevaluării.

Astfel, unii specialiști susțin că operația de reevaluare trebuie să afecteze profitul cu o valoare egală cu amortizarea acumulată (120 mil. în exemplul nostru) și diferențele din reevaluare doar cu plusul de valoare ce excede această amortizare (320 mil.-120miI.=200 mil. în exemplul nostru).

Argumentul folosit pentru susținerea acestei alternative este faptul ca “prin. reevaluare s-a stabilit că înregistrarea amortizării nu a fost necesară și, ca urmare, profitul trebuie să reflecte situația care ar fi existat dacă nu se calcula amortizarea”.

Alți specialiști consideră că rolul amortizării este de a aloca costul activelor pe perioada de viață utilă a acestora. Ca urmare, activele reevaluate nu sunt active noi, ci active parțial depreciate. În acord cu această abordare, diferențele din reevaluare sunt reprezentate de diferența între valoarea reevaluată și valoarea netă a activelor, adică 320 mil. în exemplul prezentat.

Este evident că acordarea posibilității de a alege între cele două variante creează condiții pentru disimularea situației reale. Astfel, dacă o societate adoptă prima alternativă, profitul, partea ce revine acționarilor și rata EPS sunt substanțial ameliorate.

Emisiunea de titluri hibride

Întreprinderile recurg la b serie de finanțări de tip “mezanin” (emisiunea de obligațiuni convertibile în acțiuni, obligațiuni cu bonuri de subscriere de acțiuni etc), care nu pot fi atașate cu certitudine nici capitalurilor proprii, nici datoriilor financiare. Varietatea și complexitatea acestor titluri hibride, precum și imprecizia și lipsa de unitate a definițiilor actuale pun probleme de clasificare, care au un impact semnificativ asupra echilibrului structural. În plus, utilizând o serie de montaje financiare, întreprinderile pot transforma unele datorii în capitaluri proprii. Ideea constă în emisiunea de titluri care prezintă particularitatea că sunt rambursabile doar în momentul lichidării societății. Această particularitate le face asimilabile capitalurilor proprii. Dar, grație unui montaj juridic, care presupune intervenția unui terț, creditorii (cumpărătorii de titluri) primesc asigurarea că sumele împrumutate întreprinderii le vor fi rambursate într-un timp determinat.

Exemplu:

Societatea X emite un împrumut sub formă de titluri cu durată nedeterminată în valoare de 200.000.000 de lei, pentru care plătește anual dobânzi. Un trust se angajează să plătească acest împrumut în 10 ani. Pentru a asigura această rambursare, trustul împrumută 60.000.000 lei de la societatea X, pe care îi plasează de asemenea natură încât, după 10 ani, el va dispune de cele 200.000.000 lei necesare. Rezultă că, în realitate, societatea a obținut o finanțare de 140.000.000 lei.

Pentru a evidenția motivele pentru care întreprinderile preferă emisiunea de titluri cu durată nedeterminată (TDN) (200.000.000 lei) în raport cu împrumutul clasic (140.000.000 lei), vom prezenta bilanțul societății X, în paralel, în cele două variante.

Se observă că, deși titlurile cu durată nedeterminată. au suferit o modificare, împrumutul rămâne înregistrat în categoria capitalurilor proprii. Aceasta se datorează faptului că, din punct de vedere juridic, întreprinderea a emis doar TDN.

Contabilizarea în categoria capitalurilor proprii a unor finanțări care ar trebui să figureze în datorii are drept consecință modificarea echilibrului structural și, deci, reducerea ratei de îndatorire. Astfel, în timp ce în cazul recurgerii la împrumuturi clasice, rata îndatoririi este de 140.000.000/ 660.000.000=0,2121=21,21%, în cazul emisiunii de titluri cu durată nedeterminată ea este de 0/860.000.000=0%.

Clasificarea titlurilor

Contabilitatea operează cu mai multe categorii de titluri: titluri de participare, titluri imobilizate ale activității de portofoliu, alte titluri imobilizate și titluri de plasament. Încadrarea titlurilor în una sau alta dintre categoriile menționate depinde, în mod normal, de intenția cu care întreprinderea le-a achiziționat. În unele cazuri însă, întreprinderile sunt tentate să recurgă la p anumită clasificare în scopul de a ameliora situația prezentată utilizatorilor externi. Astfel, clasificarea titlurilor în categoria activelor circulante permite ameliorarea ratei de lichiditate.

Exemplu:

Societatea X prezintă la 1 ianuarie N următorul bilanț de deschidere a exercițiului:

Presupunem că în cursul exercițiului N societatea X a achiziționat 10.000 acțiuni Alfa la un preț de 7000 lei/acțiune. Efectul clasificării titlurilor, în categoria activelor imobilizate (varianta 1) sau în categoria activelor circulante (varianta 2), asupra ratei de lichiditate este relevat de următorul bilanț:

Bilanțul după achiziția titlurilor

în milioane lei

Vânzări cu posibilitatea de returnare a bunurilor

În cazul anumitor societăți, ca, de exemplu, editurile și casele de discuri, pot exista anumite înțelegeri formale sau informale care permit cumpărătorului să returneze bunurile ce nu au putut fi vândute într-un anumit termen.

Exemplu:

O editură vinde cărți librăriilor universitare.

Cumpărătorii condiționează achiziția de posibilitatea returnării cărților nevândute. Experiența arată că aproximativ 20% dintre cărțile vândute librăriilor universitare sunt returnate. Întrebarea care se pune este: cum ar trebui să-și contabilizeze editura tranzacțiile de vânzare? Soluția reținută de majoritatea întreprinderilor este aceea de a înregistra volumul total al vânzărilor.

Ca urmare, în bilanț, are loc un transfer de la activele mai puțin lichide (stocurile) la activele cu grad ridicat de lichiditate (creanțe sau disponibil). În ceea ce privește datoriile care ar putea să rezulte din returnarea bunurilor, acestea nu sunt prezentate în bilanț, ci vor face, în cel mai bun caz, obiectul înregistrării în conturile de ordine și evidență.

Este evident că această soluție de contabilizare conduce la ameliorarea ratei de lichiditate și a rezultatului în exercițiul în care a avut loc vânzarea, întregul risc de apariție a unei datorii generate de returnarea bunurilor fiind transferat asupra unui exercițiu viitor. Deși nu este etică, utilizarea acestei soluții în contabilitatea societăților românești nu poate fi contestată atâta vreme cât regulamentul de aplicare a legii contabilității nu prevede reguli de aplicare a principiului prudenței în cazul pasivelor.

Vânzarea și răscumpărarea stocurilor

Pentru a obține surse de finanțare, societățile pot proceda la vânzarea stocurilor. Particularitatea operației constă în faptul că în contractul de vânzare este prevăzută o opțiune de răscumpărare. a stocurilor. Între data vânzării și data răscumpărării stocului, societatea vânzătoare utilizează rezultatul obținut din operația de vânzare ca o sursă de finanțare.

Stocul și datoria de a rambursa finanțarea acordată temporar de cumpărătorul scocului sunt excluse din bilanț.

Diferența dintre prețul inițial de vânzare și prețul de răscumpărare al stocului va fi inclusă în costul vânzărilor când stocul. va fi, în sfârșit, vândut unui cumpărător independent.

Capitolul 4

PROFESIA CONTABILĂ

VERSUS CONTABILITATEA CREATIVĂ

Operațiile analizate în capitolele precedente nu prezintă nereguli din punct de vedere juridic. Problemele apar doar în legătură cu traducerea lor contabilă, ceea ce demonstrează că, în ultimii ani, contabilitatea a pierdut o parte din civismul sau pentru a răspunde sirenelor cetății comerciale. Și dacă nu dorește să își piardă definitiv sufletul, ea trebuie să rețină acele criterii care îi permit să găsească un echilibru just între cetatea civică și cetatea comercială. Mingea se găsește, deci, în terenul profesioniștilor contabili.

4.1. Reacția profesiei contabile la fenomenul de contabilitate creativă

Profesia contabilă nu a rămas insensibilă la provocarea pe care o reprezintă contabilitatea creativă și a căutat soluții pentru limitarea utilizării acesteia. Astfel, în 1985, președintele Institutului experților contabili din Anglia și Țara Galilor (ICAEW) atrăgea atenția asupra “serioaselor probleme ale împodobirii bilanțului (window dressing) și finanțării în afara bilanțului (off-balance sheet financing)”.

Un an mai târziu, ICAEW a emis o normă tehnică (Technical Release 603), care viza contabilitatea creativă. Conform acestei norme, alegerea tratamentului contabil adecvat unei operații se face în funcție de substanța economică a acesteia. Totuși, se făcea precizarea că, pentru a prezenta o imagine fidelă a situației financiare a întreprinderii, este absolut necesară și furnizarea unor informații privind forma legală a tranzacției.

În aprilie 1988, organismul britanic de normalizare (Accounting Standards Committee: ASC) a elaborat un proiect de normă (ED 42) intitulat “Contabilitatea tranzacțiilor cu scop particular” (Accounting for Special Purpose Transactions). Proiectul avea drept obiectiv să “stabilească tipul de analiză pe care ar trebui să îl realizeze preparatorii de conturi și auditorii atunci când identifică tranzacții cu scop particular. Ei ar trebui să analizeze efectul comercial al acestor tranzacții. Deci, soluția furnizată este una conceptuală”. Totuși, ED 42 nu stabilește tratamente contabile aplicabile tuturor întreprinderilor, ci are în vedere doar tranzacțiile a căror intenție și al căror efect comercial nu sunt evidente. Proiectul pune accentul pe identificarea substanței, a aspectelor și implicațiilor tranzacției susceptibile să aibă un efect comercial în practică.

A identifica efectele comerciale ale unei tranzacții înseamnă a stabili modul în care aceasta afectează activele și datoriile companiei. În ceea ce privește activele, trebuie văzut dacă tranzacția afectează controlul companiei asupra beneficiilor viitoare sau riscul care stă la baza acestor beneficii. În ceea ce privește datoriile, trebuie stabilit în ce măsură tranzacția presupune un sacrificiu viitor de beneficii sub forma transferului de active sau furnizării de servicii către alte entități.

În mai 1990, ASC a emis proiectul de normă (ED 49) intitulat “Reflectarea realității economice a tranzacțiilor în care sunt presupuse active și datorii” (Reflecting the Substance of Transactions in Assets and Liabilities). Noul proiect de normă precizează că tratamentul contabil al tranzacțiilor complexe în care sunt presupuse active și datorii trebuie să reflecte în mod fidel efectele comerciale ale acestora.

Asemănător cadrului conceptual internațional, ED 49 definește activele ca resurse controlate de către întreprindere, de la care se așteaptă beneficii viitoare, iar datoriile, ca obligații actuale a căror decontare va genera ieșiri de resurse ce exprimă avantaje economice. Controlul asupra unei resurse (activ sau datorie) poate să fie determinat prin abilitatea de a obține beneficii economice viitoare sau de a genera costuri economice asociate resursei. Trebuie însă precizat că, în majoritatea schemelor de finanțare în afara bilanțului, controlul resursei este dificil de identificat.

ED 49 a stârnit numeroase critici. Astfel, Pimm este de părere că implementarea proiectului ar întâmpina două dificultăți principale: i) contabilii vor pune mai mult accent pe riscul asociat capitalului și ii) trebuie să existe siguranța că profesioniștii contabili pot să descrie riscul.

Or, sarcina contabilului este determinarea profitului, și nu descrierea riscului. Gibboris și Freedman consideră că implementarea lui ED 49 poate genera un conflict între analizele contabile și analizele legale aferente unei tranzacții etc.

Contabilitatea creativă a preocupat, de asemenea, profesia contabilă și instanța normalizatoare din SUA. Astfel, Bullen spunea că “limitarea contabilității creative reprezintă unul dintre proiectele cele mai complexe ale organismului american de normalizare”. La rândul său, Wild atrăgea atenția asupra faptului că, întrucât contabilitatea creativă poate să înșele utilizatorii de informații financiar-contabile, utilizarea ei ridică semne de întrebare asupra obiectivelor documentelor de sinteză.'

4.2. Ce ar trebui făcut pentru a evita capcanele contabilității creative?

În lucrarea “Contabilitate pentru creștere” (Accounting for growth), publicată în 1992, analistul financiar britanic Terry Smith prezintă câteva căi prin care utilizatorii externi de informație financiar – contabilă ar putea evita capcanele contabilității creative. Este vorba despre:

1. Consultarea informațiilor aflate la finalul raportului anual

Ordinea în care informațiile financiar-contabile apar în raportul anual nu este deloc întâmplătoare. Astfel se începe cu declarația președintelui, un rezumat al operațiilor și o serie de imagini, care au rolul de a impresiona utilizatorul extern, și numai după aceea sunt prezentate situațiile financiare. Pentru a se evita toate aceste “decorațiuni”, se recomandă parcurgerea raportului anual de la sfârșit către început.

2. Consultarea și compararea politicilor contabile

Pentru a lua o decizie corectă în legătură cu o anumită întreprindere, este necesară cunoașterea schimbărilor în politicile contabile. Aceste schimbări trebuie analizate prin prisma efectelor asupra rezultatului. De exemplu, trebuie văzut, comparativ cu alte societăți similare, în ce măsură o creștere a rezultatului pe seama reducerii amortizării este reflectată în valoarea bursieră a acțiunilor. Pentru identificarea schimbărilor în politicile contabile nu este însă suficientă doar consultarea ultimului raport anual, ci și a celor din anii precedenți.

3. Vizualizarea raportului anual prin intermediul unor “filtre”

Raportul anual oferă numeroase informații care pot fi folosite drept “filtre” în vizualizarea performanțelor unei societăți. Un exemplu de astfel de filtru ar putea să fie “verificarea, pe o perioadă de mai mulți ani, a raportului amortizare/active în valoare brută. O schimbare a procentului de active care se depreciază poate anunța modificări ale duratei sau metodei de amortizare.

4. Urmărirea transferurilor între bilanț și contul de profit și pierdere

Datorită atenției pe care comunitatea investițională o acordă beneficiului pe acțiune, societățile sunt tentate să amelioreze acest indicator printr-o serie de transferuri între bilanț și contul de profit și pierdere. O cale pentru identificarea unor asemenea transferuri este calculul, pe o perioadă de mai mulți ani, a activului net pe acțiune. Dacă acest indicator este static sau se diminuează forțând creșterea profitului, înseamnă că societatea a utilizat tehnici de contabilitate creativă.

5. Utilizarea informațiilor de tip cash flow

Tehnicile de contabilitate creativă permit “aranjarea” rezultatului contabil, dar nu generează lichidități. Or, disponibilitățile sunt mai importante decât profiturile, deoarece insuficiența acestora poate determina “prăbușirea” afacerii.

6. Asumarea răspunderii personale

Investitorii trebuie să conștientizeze faptul că tehnicile de contabilitate creativă nu încalcă principiile contabile general acceptate și, de aceea, auditorii nu îi vor avertiza cu privire la existența lor. În plus, analiștii financiari par să se afle sub “magia”beneficiului pe acțiune, ignorând tehnicile care au permis dimensionarea acestui indicator. Ca urmare, înainte de a lua o decizie de investire sau dezinvestire, acesta trebuie să-și facă propriile calcule.

4.3. Ce ar trebui făcut pentru a reconcilia contabilitatea și creativitatea?

Contabilitatea creativă reprezintă deci o problemă provocatoare, care necesită o soluție energică. Literatura de specialitate a răspuns acestei provocări prin avansarea unor sugestii îndrăznețe. În acest paragraf vom prezenta câteva dintre sugestiile cele mai pertinente.

Bernard Christophe consideră că reconcilierea contabilității și creativității ar fi posibilă prin mariajul principiului continuității exploatării cu principiul nevolatilității informației. Primul principiu aduce în discuție aspectul comercial al informației, iar cel de-al doilea insistă asupra caracterului civic al aceleiași informații. Contabilitatea va juca deci un dublu rol moderator: pe de o parte, va liniști piața prin semnalizarea continuității exploatării, iar pe de altă parte, va evita șocurile bruște pe piață prin producerea unei informații puțin volatile.

Grija producătorilor de informații contabile de a demonstra continuitatea exploatării are un caracter universal. Din acest motiv, ei nu vor ezita să schimbe politicile contabile, când o astfel de schimbare îi ajută să emită un anumit semnal.

De exemplu, publicarea unei pierderi este percepută pe piață ca o acceptare a faptului că “vremurile sunt grele”. Dimpotrivă, compensarea pierderii semnalizează încredere în viitor, în continuitatea exploatării. Rămâne la latitudinea acționarilor să adere sau nu la acest raționament psihologic. Informațiile contabile pot juca, în acest caz, un rol moderator, cu condiția să nu fie foarte volatile. Luarea în cont a elementelor viitoare dă naștere unei volatilități care “desfigurează” informația contabilă și o privează de orice virtute moderatoare.

În ceea ce ne privește, nu aderăm în totalitate la punctul de vedere al autorului francez, întrucât excluderea volatilității în contabilitate nu este posibilă. Astfel, creșterea progresivă a investițiilor imateriale invită la înscrierea acestora în activ. Și chiar dacă evaluarea activelor imateriale ridică probleme, neexistând o relație fixă între costuri și randamentul așteptat, utilizatorii externi doresc informații despre aceste ”elemente sensibile” deoarece de ele depinde succesul unor întreprinderi.

De asemenea, s-a sugerat că antidotul la forța de atracție a contabilității creative îl constituie elaborarea unui cadru conceptual, care să stabilească criterii de recunoaștere a activelor, datoriilor, veniturilor, cheltuielilor, câștigurilor, pierderilor, investițiilor etc. Experiența țărilor anglo-saxone, care s-au dotat deja cu un cadru conceptual, arată că, și în aceste condiții, firmele pot să manipuleze informațiile privind situația financiară și rezultatele, făcând distincție între tranzacțiile “clare”, care au o finalitate reală, și tranzacțiile “complexe”, care au ca finalitate împodobirea conturilor. Un exemplu de tranzacție “complexă” îl constituie vânzarea unui activ, la sfârșitul exercițiului, dacă operația de vânzare este urmată de un aranjament de răscumpărare a activului, în exercițiul următor. Din acest motiv, Bernheim consideră că problema centrală în aprecierea unei tranzacții este stabilirea intenției pe care a avut-o întreprinderea în momentul realizării ei. Pentru a-și susține afirmația, specialistul francez prezintă o scurtă poveste despre recrutarea unui contabil: O întreprindere dorește să angajeze un contabil. La concursul organizat pentru ocuparea postului vacant se prezintă trei candidați. Primul candidat îi întreabă pe membrii comisiei de selecție care sunt principiile contabile aplicate de întreprindere, el nedorind să se angajeze fără să cunoască mediul în care acționează contabilitatea. Al doilea candidat vrea să cunoască perioada de închidere a conturilor pentru a ști dacă va fi posibil să beneficieze de concediu în perioada sărbătorilor de iarnă. Al treilea candidat se interesează asupra nivelului la care patronul dorește să aducă rezultatul contabil, întrebarea care se pune este care dintre cei trei candidați va fi selectat? Răspunsul depinde de intențiile întreprinderii. Situația este similară și în cazul operațiilor financiar-contabile realizate de către-întreprindere. Intenția devine fundamentul aprecierii realității economice a tranzacțiilor și, deci, al contabilizării lor. Cu condiția ca intenția să nu fie contrară eticii. “Conturile nu sunt ca femeile. O femeie rămâne aceeași, indiferent că este sau nu fardată. Întrebarea care se pune este dacă fardându-se ea își păcălește partenerul? Un bilanț transformat cu scopul de a prezenta o imagine favorabilă, dar care nu reflectă situația economică și financiară a întreprinderii este un bilanț fardat. Intenția celui care 1-a întocmit este de a păcăli utilizatorii externi. Or, acest lucru nu este acceptabil “.

Pentru a exista garanția că efectele diferitelor tranzacții asupra activelor, datoriilor sau profitului pot fi apreciate de către utilizatorii situațiilor financiare, este necesară furnizarea de informații adiționale. Volumul și structura informațiilor adiționale nu pot să fie însă normalizate, deoarece diferă de la o întreprindere la alta, de la o tranzacție la alta. Singura măsură care poate să fie luată pare a fi aceea de a cere întreprinderilor să divulge toate informațiile necesare pentru a prezenta terților o imagine fidelă.

Conform lui Pasqualini, imaginea fidelă reprezintă o acțiune a cărei finalitate este să comunice celor interesați, printr-o traducere loială, o viziune reală asupra entității. Or, o simpla tehnică, oricât de bine ar fi ea stăpânită, nu permite obținerea imaginii fidele. Pentru ca acest obiectiv calitativ să fie atins, este necesară transcederea tehnicii printr-o dibăcie de a comunica (savoir-communiquer), care nu reprezintă altceva decât o imaginație abilă. Trebuie făcută însă distincție între imaginația dezlănțuită (explozivă) și imaginația controlată. Astfel, ui timp ce creativitatea reprezintă o imaginație dezlănțuită, fidelitatea este ghidată de conceptul de raționament. Imaginea fidelă oferă deci posibilitatea punerii creativității în slujba unei cauze juste, cea de informare financiar – contabilă.

Unii specialiști remarcă faptul că, nefiind o noțiune juridică, creativitatea nu poate fi corelată cu un principiu de drept – imaginea fidelă. Considerăm însă că natura diferită a celor două concepte nu constituie un obstacol serios. Imaginea fidelă nu este un concept abstract, ci o realitate imaterială, care, din momentul adoptării de către drept, prezintă un aspect juridic. Ea nu are însă o esență juridică sau, în orice caz, nu mai mult juridică decât economică. În mod similar fidelității, dreptul ar putea prelua ideea de creativitate, care. nu are o esență economică sau juridică, conferindu-i un aspect juridic.

Pasqualini consideră că, din punct de vedere strict juridic, existența contabilității creative este un fapt pozitiv. Pentru a fi fidelă, contabilitatea trebuie să expună, fără nici o excepție, toate dorințele oamenilor, indiferent că acestea sunt mărturisite, nemărturisite sau de nemărturisit. Altfel spus, contabilitatea fidelă nu revelează date ermetice sau cifre absconse, ci comportamentul oamenilor. Imaginea fidelă nu privește doar conturile. Ea privește și contabilii. În aceste condiții, este fără îndoială oportun să ne referim la noțiunea de mijloc contabil. Această noțiune nu reprezintă altceva decât contabilitatea definită prin suprapunerea a trei planuri independente: sistemul contabil îi oferă posibilitatea de a îndeplini rolul de probă în justiție; tehnica contabilă instrumentul de informare; doctrina contabilă este baza comunicării. Creativitatea, fiind o stare de spirit, își găsește locul natural pe treapta doctrinei. Pentru domesticirea creativității însă,. trebuie stabilită o; relație ierarhică fidelitate/ creativitate, relație în care primul termen reprezintă un ghid pentru cel de-al doilea.

Întrebarea care se pune este dacă obligația de a da. p imagine fidelă este compatibilă cu prioritatea acordată substanței economice sau cu prioritatea acordată formei juridice? Răspunsul depinde de abordarea reținută în definirea imaginii fidele. În ceea ce ne privește, considerăm că imaginea fidelă nu trebuie apreciată doar în termeni de conformitate cu regulile, ci și în termeni de realitate economică. Chiar dacă privilegierea substanței economice în raport cu forma juridică presupune un anumit grad de subiectivitate și permite tratamente contabile care, uneori, intră în contradicție cu legea și creează dificultăți în analiza. legală a documentelor de sinteză, nu trebuie uitat că recursul exclusiv la un dispozitiv legal rigid împiedică contabilitatea să se adapteze unui mediu aflat în continuă schimbare.

În plus, devine necesară dezvoltarea unei reflecții asupra entității luate în cont, deoarece, este știut, ingineria financiară recurge adesea la crearea de noi persoane morale pentru a transfera riscuri, active și/sau datorii. Această problemă devine însă extrem de complexă, în condițiile în care tehnicile tradiționale de organizare au evoluat de asemenea manieră încât, în prezent, nu mai există o distincție netă între interiorul și exteriorul unei firme, ci doar distanțe mai mari sau mai mici față de nodul strategic. Ca urmare, se poate uza de această lipsă de precizie pentru a considera un element nefavorabil ca fiind extern și un element favorabil ca fiind intern sau invers, în funcție de obiectivele întreprinderii.

Pornind de la premisa că practicile de contabilitate creativă vor dispărea doar o dată cu dispariția cauzelor care le-au generat, Hoarau abordează problema comportamentului utilizatorilor externi. El propune reducerea importanței acordate rezultatului contabil și aprecierea calității acestuia prin intermediul fluxurilor de trezorerie. Imaginația financiară poate să diminueze pasivul exigibil, să majoreze capitalurile proprii sau să transforme imobilizările în creanțe. Ea nu poate însă să genereze lichidități. Rezultă că orientarea utilizatorilor externi către fluxurile de trezorerie i-ar putea descuraja pe manageri să utilizeze tehnici de manipulare a informațiilor contabile.

De asemenea, crearea posibilității de a recurge la un organism competent pentru arbitraj și/sau interpretare, similar cu Grupul de revizuire a comunicării financiare (Financial Reporting Review Panel) din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, reprezintă, după părerea lui Malo și Giot, o cale prin care se poate limita tendința șefilor de întreprindere de a întinde prea tare “elasticul”. Un asemenea organism nu poate avea însă ca misiune să supravegheze situațiile financiare ale tuturor întreprinderilor. Pentru o supraveghere mai vastă și mai riguroasă ar trebui ca auditorii să fie dispuși să-și îndrepte armele asupra clienților lor. Propunerea este dură deoarece ea antrenează o reflecție radicală asupra naturii raporturilor auditori/manageri.

Este evident că procesul de normalizare are un mare impact asupra dezvoltării creativității contabile, în măsura în care acesta se caracterizează printr-o multitudine de opțiuni și referențiale. Ca urmare, armonizarea contabilă devine o miză importantă pentru restrângerea fenomenului de contabilitate creativă. Trebuie însă subliniat că eforturile pe linia armonizării contabile internaționale se concentrează, cel puțin deocamdată, asupra societăților multinaționale și mai puțin asupra celorlalte societăți. Rezultă că, atâta timp cât mai multe referențiale coexistă, este indispensabil ca societățile să precizeze referențialul pe care l-au utilizat pentru întocmirea documentelor de sinteză.

De asemenea, s-a sugerat că problema contabilității creative ar putea fi rezolvată prin intermediul unor norme detaliate, care să nu lase loc de interpretare. Cazurile particulare se află însă în spatele regulilor specifice. Pe măsură ce ochiurile plasei sunt mai fine, cel ce vrea să treacă prin ele devine mai imaginativ. Norma americană FAS n° 13 “Contabilizarea contractelor de locație” (Accounting for Leases) reprezintă un exemplu relevant de text exploatat în toate detaliile lui, pentru a permite întreprinderilor să întocmească contractele în sensul dorit. “O prescriere detaliată ca și o cuantificare precisă a unui fenomen conduc, în mod direct, la scheme concepute pentru a permite ocolirea.” În plus, așa cum remarcă Colasse, “ar fi eronat să credem că reglementarea și normalizarea redau de o manieră obiectivă portretul contabil al întreprinderii. Ele dezvăluie, în mod explicit, doar maniera în care portretul a fost pictat. Pe de altă parte, ele lasă preparatorilor de conturi o marjă de manevră, în același timp indispensabilă și ireductibilă, marjă de manevră pe care ei o pot utiliza în funcție de considerații ce derivă din politica financiară sau din politica de comunicare a întreprinderii. “

Experiența arată că, de fiecare dată când apare o normă nouă, societățile găsesc o cale să-i minimizeze impactul, în acord cu aceasta, Devis spunea că oricât de multe reguli ar implementa profesia, întotdeauna vor fi unii care vor găsi o cale de a “bate” sistemul. Ca urmare, misiunea normalizatorilor și profesioniștilor contabili nu este una simplă: imaginației trebuie să i se răspundă cu imaginație.

BIBLIOGRAFIE

AFC, “La comptabilité créative”, Cahier de recherche CREFIGE 9401, Université de Paris Dauphine, ianuarie 1994.

Abouchaila M., “Les délices de la comptabilité créative”, Les Échos, ianuarie 1993.

Barthès de Rhuyter G., Gélard G., “L'abus de droit: une arme contre la comptabilité Imaginative”, Revue française de comptabilité, n° 238, octombrie 1992.

Berhheim Y., “La comptabilité d'intention, bonne ou mauvaise intention? “, Revue de droit comptable, n° 93-4.

Bonnet F., “Pièges (et délices) de la comptabilité (créative)”, Economica, Paris, 1995.

Cambourg P., “Comptabilité et intention”, Revue de droit comptable, n° 97-1.

Casta J.F., “Politique comptable des entreprises”, Encyclopédie de gestion, Economica, Paris, 1996.

Caudron J., “La création, l'imagination, l'intention, sont-elle des vertus comptables?”, Revue de droit comptable,

Christophe B., “Politiques comptables et stabilisation économique”, Economies et sociétés, Sciences de gestion, série S.G. n° 22, 10/1996.

Feleagă N., “Controverse contabile”, – ' Editura Economica, Bucuresti, 1996.

Feleagă N., Sisteme contabile comparate, Ediția a II-a, Editura Economica, Bucuresti, 1999.

Giot H., Malo L.J., “L'élasticité du résultat selon les dimension temps et espace”, Congrès de l'Association Française de Comptabilité, 1995.

Hoarau C, “Les utilisateurs de l'information financiers face à la créativité ou l'imagination comptable”, Revue de droit comptable, n° 95-2.

Malciu L., “Tentatiile contabilitâtii créative”, suplimentul ziarului Economistul, 10-11 mai 1996.

Malciu L. “Cererea si oferta de informatii contabile”, Editura Economica, Bucuresti, 1998.

Naser K., “Creative financial accounting: its nature and use”, Prentice Hall, 1993.

Stolowy H., “Existe-t-il vraiment une comptabilité créative?”, Revue de droit comptable, n° 94-4.

Teller R., Turillo R.B., “Comptabilité créative”, Encyclopédie de gestion, Economica, Paris, 1996.

Watts. R.L., Zimmerman J.L., Positive accounting theory, Prentice Hall International Inc., 1986.

BIBLIOGRAFIE

AFC, “La comptabilité créative”, Cahier de recherche CREFIGE 9401, Université de Paris Dauphine, ianuarie 1994.

Abouchaila M., “Les délices de la comptabilité créative”, Les Échos, ianuarie 1993.

Barthès de Rhuyter G., Gélard G., “L'abus de droit: une arme contre la comptabilité Imaginative”, Revue française de comptabilité, n° 238, octombrie 1992.

Berhheim Y., “La comptabilité d'intention, bonne ou mauvaise intention? “, Revue de droit comptable, n° 93-4.

Bonnet F., “Pièges (et délices) de la comptabilité (créative)”, Economica, Paris, 1995.

Cambourg P., “Comptabilité et intention”, Revue de droit comptable, n° 97-1.

Casta J.F., “Politique comptable des entreprises”, Encyclopédie de gestion, Economica, Paris, 1996.

Caudron J., “La création, l'imagination, l'intention, sont-elle des vertus comptables?”, Revue de droit comptable,

Christophe B., “Politiques comptables et stabilisation économique”, Economies et sociétés, Sciences de gestion, série S.G. n° 22, 10/1996.

Feleagă N., “Controverse contabile”, – ' Editura Economica, Bucuresti, 1996.

Feleagă N., Sisteme contabile comparate, Ediția a II-a, Editura Economica, Bucuresti, 1999.

Giot H., Malo L.J., “L'élasticité du résultat selon les dimension temps et espace”, Congrès de l'Association Française de Comptabilité, 1995.

Hoarau C, “Les utilisateurs de l'information financiers face à la créativité ou l'imagination comptable”, Revue de droit comptable, n° 95-2.

Malciu L., “Tentatiile contabilitâtii créative”, suplimentul ziarului Economistul, 10-11 mai 1996.

Malciu L. “Cererea si oferta de informatii contabile”, Editura Economica, Bucuresti, 1998.

Naser K., “Creative financial accounting: its nature and use”, Prentice Hall, 1993.

Stolowy H., “Existe-t-il vraiment une comptabilité créative?”, Revue de droit comptable, n° 94-4.

Teller R., Turillo R.B., “Comptabilité créative”, Encyclopédie de gestion, Economica, Paris, 1996.

Watts. R.L., Zimmerman J.L., Positive accounting theory, Prentice Hall International Inc., 1986.