Contabilitatea Comertului CU Ridicata LA Sc
CUPRINS
Capitolul 1 Aspecte generale ale contabilității 3
1.1.Organizarea și conducerea contabilității 3
1.2.Principii și reguli contabile 4
1.3.Aspecte generale ale contabilității 5
1.4.Planul contabil general 7
1.5.Metoda contabilității și principii de organizare ale contabilității întrprinderii 14
Capitolul 2 Contabilitatea comerțului cu ridicata 17
2.1.Analiza problematicii distribuției mărfurilor 17
2.1.1.Conținutul activității de comerț cu ridicata 17
2.1.2.Rolul economic al comerțului cu ridicata 19
2.2.Funcțiile comerțului cu ridicata 21
2.3.Tipologia activității comerciale cu ridicata 22 2.4.Tendințe în evoluția comerțului cu ridicata pe plan mondial 28
Capitolul 3 Studiu de caz la S.C. PGA ELECTRIC S.R.L. 32
3.1.Informații generale 32
3.2.Scurt istoric 32
3.3.Obiect de activitate 32
3.4.Capital social 33
3.5.Cifra de afaceri în ulitimii 3 ani estimată în RON 33
3.6.Dotări 33
3.7.Structura organizatorică a societății 33
3.8.Asigurarea calității 35
3.9.Documentele contabile utilizate în cadrul S.C. PGA ELECTRIC S.R.L. 35
3.9.1.Documente justificative 35
3.9.2.Registrele de contabilitate 36
3.9.3.Formele de înregistrare contabilă 36
3.10.Evoluția principalilor indicatori economico-financiari în anii 2003-2005 37
3.11.Prezentarea situației contabile la S.C. PGA ELECTRIC S.R.L. 38
Concluzii și propuneri 40
Bibliografie 41
CAPITOLUL 1
ASPECTE GENERALE ALE CONTABILITĂȚII
ORGANIZAREA ȘI CONDUCEREA CONTABILITĂȚII
Răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele juridice revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionarii unității respective. Persoanele juridice organizează și conduc contabilitatea, de regulă in compartimente distincte, conduse de către directorul economic, contabil sef sau alta persoană împuternicită să îndeplinească această funcție. Aceste persoane trebuie sa aibă studii economice superioare și răspund împreună cu personalul din subordine de organizarea și conducerea contabilității, în condițiile legii.
Contabilitatea poate fi organizată și condusă pe bază de contracte de prestări de servicii și de persoane juridice autorizate sau de persoane fizice care au calitatea de expert contabil, respectiv contabil autorizat, care răspund potrivit legii.
Pentru persoanele juridice la care contabilitatea nu este organizată în compartimente distincte și care nu au personal calificat încadrat, potrivit legii, sau contracte de prestări servicii în domeniul contabilității, încheiate cu persoane fizice sau juridice autorizate, Ministerul Finanțelor Publice stabilește, în funcție de evoluția inflației și de dezvoltarea profesiei, limite valorice privind nivelul cifrei de afaceri de la care există obligația de a încheia contracte pentru întocmirea situațiilor financiare anuale, numai de către persoane fizice sau juridice calificate, autorizate. Instituțiile publice la care contabilitatea nu este organizată în compartimente distincte sau care nu au personal încadrat cu contract individual de muncă, potrivit legii, pot încheia contracte de prestări de servicii, pentru conducerea contabilității și întocmirea situațiilor financiare trimestriale și anuale, cu societăți comerciale de expertiză contabilă sau cu persoane fizice autorizate, conform legii. Încheierea contractelor se face cu respectarea reglementărilor privind achizițiile publice de bunuri și servicii. Plata serviciilor respective se face din fonduri publice cu această destinație.
Deținerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare, numerar și alte drepturi și obligații, precum și efectuarea de operațiuni economice fără să fie înregistrate în contabilitate, sunt interzise. Contabilitatea imobilizărilor se ține pe categorii și pe fiecare obiect de evidență. Contabilitatea stocurilor se ține cantitativ și valoric sau numai valoric, în condițiile stabilite de reglementările legale. Valoarea acțiunilor emise sau a altor titluri, precum și vărsămintele efectuate în contul capitalului subscris se reflectă distinct în contabilitate. Contabilitatea clienților și furnizorilor, a celorlalte creanțe și obligații se ține pe categorii, precum și pe fiecare persoană fizică sau juridică. Contabilitatea cheltuielilor se ține pe feluri de cheltuieli, după natura sau destinația lor, după caz. Contabilitatea veniturilor se ține pe feluri de venituri, după natura sau sursa lor, după caz. Contabilitatea veniturilor bugetare, fondurilor speciale și veniturilor extrabugetare se ține pe subdiviziunile clasificației bugetare. Contabilitatea instituțiilor publice finanțate din credite bugetare, fonduri speciale și venituri extrabugetare asigură înregistrarea părților de casă și a cheltuielilor efective, pe subdiviziunile clasificației.
Pentru finanțarea cheltuielilor în limita prevederilor din bugetele aprobate instituțiile publice au obligația organizării evidenței angajamentelor bugetare în conformitate cu normele metodologice elaborate de Ministerul Finanțelor Publice în acest scop. În contabilitate profitul sau pierderea se stabilește lunar, cumulat de la începutul anului, rezultatul definitiv al exercițiului financiar se stabilește la închiderea acestuia, repartizarea profitului se înregistrează în contabilitate pe destinațiile prevăzute de lege, pierderea contabilă se acoperă din profitul exercițiului financiar și cel reportat, din rezerve, capital social și din alte resurse financiare proprii, potrivit hotărârii adunării generale a acționarilor sau asociaților și în conformitate cu metodologia emisă de Ministerul Finanțelor Publice.
La instituțiile publice rezultatul execuției bugetare se stabilește anual prin închiderea conturilor de cheltuieli efective și a conturilor de surse din care au fost efectuate.
PRINCIPII ȘI REGULI CONTABILE
Principiile contabile :
Evaluarea posturilor cuprinse in situațiile financiare ale unei întreprinderi trebuie să fie efectuată in acord cu principiile prezentate .
Principiul continuității activității, aceasta presupune că întreprinderea își continuă în mod normal funcționarea într-un viitor previzibil, fără a intra în imposibilitatea continuării activității sau fără reducerea semnificativă a acestuia. Daca administratorii întreprinderii au luat cunoștință de unele elemente de nesiguranță legate de anumite evenimente care pot duce la incapacitatea acestuia de a-și continua activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele explicative. În cazul în care situațiile financiare nu sunt întocmite pe baza principiului contabilității, această informație trebuie prevăzută împreună cu explicații privind modul de întocmire a raportării financiare respective și motivele ce au stat la baza deciziei conform căreia întreprinderea nu își mai poate continua activitatea.
Principiul permanenței metodelor, acesta presupune continuitatea aplicării acelorași reguli și norme privind evaluarea, întreprinderea în contabilitate și prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informațiilor contabile.
Modificările politicii contabile sunt permise doar daca sunt cerute de lege, de un standard contabil sau au ca rezultate informații mai relevate sau mai credibile referitoare la operațiile întreprinderii.
Este foarte importantă menționarea în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia: dacă noua politică contabilă a fost aleasa în mod adecvat; efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei și tendința reală a rezultatelor activității societății.
Principiul prudenței, evaluarea oricărui element trebuie să fie determinată pe baza principiului prudenței. În mod special se vor avea în vedere următoarele aspecte:
se vor lua în considerare numai profiturile recunoscute până la data închiderii exercițiului financiar;
se va ține cont de toate obligațiile previzibile și de pierderile potențiale care au luat naștere în cursul exercițiului încheiat sau pe parcursul unui exercițiu anterior, chiar dacă asemenea obligații sau pierderi apar între data închiderii exercițiului și data întocmirii bilanțului;
se va ține seama de toate ajustările de valoare datorare deprecierilor, chiar dacă
Principiul independenței exercițiului, se vor lua în considerare toate veniturile și cheltuielile corespunzătoare exercițiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ține seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăților.
Principiul necompensării; valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excepția compensărilor între active și pasive admise de Standardele Internaționale de Contabilitate.
Principiul prevalenței economicului asupra juridicului; informațiile prezentate în situațiilor financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor și tranzacțiilor, nu numai forma lor juridică.
Principiul pragului de semnificație; orice element care are o valoare semnificativă trebuie prezentat discret în cadrul situațiilor financiare. Elementele cu valori nesemnificative care au aceeași natură sau cu funcții similare trebuie însemnate, ne fiind necesară prezentarea lor separată.
Pentru acele elemente a căror valoare este nesigură și care trebuie incluse în situațiile financiare, în contabilitate trebuie făcute cele mai bune estimări. În acest scop este necesară uneori revizuirea valorilor lor pentru a reflecta evenimentele ulterioare datei de închidere a exercițiului financiar, schimbările de circumstanțe sau dobândirea unor noi informații, ori de câte ori acele valori sunt semnificative. Efectul unei asemenea modificări trebuie inclus în cadrul aceleiași poziții din bilanț, respectiv din contul de profit și pierdere, unde a fost reflectată și estimarea contabilă inițială.
Evenimentele care apar după data bilanțului pot furniza, de asemenea, informații suplimentare cu privire la estimările făcute de management la data bilanțului. Dacă aceste informații ar fi fost cunoscute la data bilanțului, managementul ar fi putut face estimări mai bune.
Prin urmare, dacă situațiile financiare nu au fost aprobate, ele trebuie ajustate pentru a reflecta și informațiile suplimentare.
Abaterile de la aceste principii generale vor fi permise numai în cazuri excepționale. Asemenea abateri se vor prezenta în notele explicative. De asemenea se vor prezenta motivele pentru care au avut loc și o evaluare a efectului acestora asupra activelor, datoriilor, poziției financiare și profitului sau pierderii întreprinderii.
ASPECTE GENERALE ALE CONTABILITĂȚII
Un activ, respectiv o datorie, se recunoaște numai când:
● este posibil ca acesta să aducă întreprinderii beneficii economice viitoare, respectiv să genereze ieșirea acestora;
● costul său poate fi evaluat în mod credibil.
Fiecare întreprindere va utiliza raționamentul profesional pentru a evalua nivelul sub care un element trebuie să fie prezentat în bilanț, ci trecut în contul de profit și pierdere. De asemenea, raționamentul profesional trebuie utilizat și la luarea deciziei referitoare la necesitatea înregistrării activelor în categorii separate sau într-o singură categorie comună.
La data intrării în patrimoniu bunurile se evaluează și se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, denumită valoarea contabilă, care se stabilește astfel:
bunurile reprezentând aport la capitalul social, la valoarea de aport stabilită în urma evaluării efectuate potrivit legii, în funcție de prețul pieței, utilitatea, starea și amplasarea acestora;
bunurile obținute cu titlu gratuit, la valoarea de utilitate stabilită în funcție de prețul pieței, starea și amplasarea acestora.
Valoarea de apoajustate pentru a reflecta și informațiile suplimentare.
Abaterile de la aceste principii generale vor fi permise numai în cazuri excepționale. Asemenea abateri se vor prezenta în notele explicative. De asemenea se vor prezenta motivele pentru care au avut loc și o evaluare a efectului acestora asupra activelor, datoriilor, poziției financiare și profitului sau pierderii întreprinderii.
ASPECTE GENERALE ALE CONTABILITĂȚII
Un activ, respectiv o datorie, se recunoaște numai când:
● este posibil ca acesta să aducă întreprinderii beneficii economice viitoare, respectiv să genereze ieșirea acestora;
● costul său poate fi evaluat în mod credibil.
Fiecare întreprindere va utiliza raționamentul profesional pentru a evalua nivelul sub care un element trebuie să fie prezentat în bilanț, ci trecut în contul de profit și pierdere. De asemenea, raționamentul profesional trebuie utilizat și la luarea deciziei referitoare la necesitatea înregistrării activelor în categorii separate sau într-o singură categorie comună.
La data intrării în patrimoniu bunurile se evaluează și se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, denumită valoarea contabilă, care se stabilește astfel:
bunurile reprezentând aport la capitalul social, la valoarea de aport stabilită în urma evaluării efectuate potrivit legii, în funcție de prețul pieței, utilitatea, starea și amplasarea acestora;
bunurile obținute cu titlu gratuit, la valoarea de utilitate stabilită în funcție de prețul pieței, starea și amplasarea acestora.
Valoarea de aport și respectiv de utilitate se substituie costului de achiziție;
bunurile procurate cu titlu oneros, la valoarea de achiziție denumită „cost de achiziție” ;
bunurile produse în unitatea patrimonială, la costul de producție.
Activele dobândite prin schimb cu alte active se înregistrează la valoarea justă a activelor primite în schimb.
Costul de achiziție al unui bun este egal cu prețul de cumpărare, taxele nerecuperabile, cheltuielile de transport-aprovizionare și alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de utilitate sau în gestiune a bunului respectiv.
În cazul mijloacelor fixe costul inițial include și costurile estimate pentru demontarea și mutarea activului, respectiv costurile de restaurare a amplasamentului la sfârșitul duratei de viață a acestuia. Aceste costuri se reflectă prin constituirea unui provizion corespunzător. Costul de demontare și mutare va fi înregistrat în contul de profit și pierdere de-a lungul vieții mijlocului fix, prin includerea în cheltuiala anuală cu amortizarea. Provizionul constituit trebuie utilizat numai pentru scopul pentru care a fost inițial recunoscut.
Costul de producție al unui bun cuprinde: costul de achiziție al materiilor prime și consumabilelor, celelalte cheltuieli directe de producție, precum și cota cheltuielilor indirecte de producție alocate în mod rațional ca fiind legate de fabricația acestuia.
Cheltuielile generale de administrație și cele financiare nu se includ în costurile de producție, cu excepția situațiilor descrise în Standardele Internaționale de Contabilitate.
Costurile îndatorării, respectiv cheltuielile financiare cu dobânzile și diferențele de curs aferente dobânzii privind împrumuturile, care sunt direct atribuibile achiziției, construcției sau producției unui activ pe termen lung, pot fi capitalizate ca parte din costul acelui activ dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de IAS 23 și de Interpretarea SIC-2, dacă se aplică tratamentul alternativ prevăzut de acestea.
Cheltuielile de desfacere nu se includ în costul de producție al unui bun.
Tratamentul alternativ permis de IAS 21 privind includerea diferențelor nefavorabile de curs valutar în valoarea contabilă a activelor aferente nu poate fi aplicat, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Interpretarea SIC-11.
Diferențele de schimb valutar provenind dintr-un împrumut de finanțare care, în esență, este legat de investiția netă a unei întreprinderi de grup românești într-o entitate externă trebuie clasificate drept capital propriu în situațiile financiare ale întreprinderii, până la cedarea investiției nete, dată la care ele trebuie recunoscute ca venituri sau cheltuieli, în conformitate cu conformitate cu prevederile IAS 21;
Evaluarea elementelor patrimoniale cu ocazia inventarierii se face la valoarea actuală a fiecărui element, denumită și valoare de inventar, stabilită în funcție de utilitatea bunului, starea acestuia și prețul pieței.
În cazul creanțelor și datoriilor această valoare se stabilește în funcție de valoarea lor probabilă de încasat, respectiv de plată.
La încheierea exercițiului elementele patrimoniale se evaluează și se reflectă în bilanțul contabil la valoarea de intrare în patrimoniu, respectiv valoarea contabilă pusă de acord cu rezultatele inventarierii. În acest scop valoarea de intrare sau contabilă se compară cu valoarea stabilită pe baza inventarierii astfel:
– pentru elementele de activ diferențele constatate în plus între valoarea de inventar și valoarea de intrare nu se înregistrează în contabilitate, aceste elemente menținându-se la valoarea lor de intrare. Diferențele constatate în minus între valoarea de inventar stabilită la inventariere și valoarea de intrare a elementelor de activ se înregistrează în contabilitate pe seama amortizării, în cazul când deprecierea este ireversibilă, sau se constituie un provizion pentru depreciere, atunci când deprecierea este reversibilă, aceste elemente menținându-se, de asemenea, la valoarea lor de intrare;
– pentru elementele de pasiv de natura datoriilor diferențele constatate în minus între valoarea de inventar și valoarea de intrare nu se înregistrează în contabilitate, aceste elemente menținându-se la valoarea lor de intrare. Diferențele constatate în plus între valoarea stabilită la inventariere și valoarea de intrare a elementelor de pasiv de natura datoriilor se înregistrează în contabilitate prin constituirea unui provizion, aceste elemente menținându-se, de asemenea, la valoarea lor de intrare.
La fiecare dată a bilanțului – elementele monetare exprimate în valută trebuie raportate utilizându-se cursul de închidere. Diferențele de curs valutar, favorabile sau nefavorabile, se înregistrează la venituri sau cheltuieli, după caz, elementele nemonetare trebuie raportate utilizându-se cursul de schimb de la data efectuării tranzacției si elementele nemonetare înregistrate la valoarea justă și exprimate în valută trebuie raportate utilizându-se cursul de schimb existent in momentul determinării valorilor respective.
La data ieșirii din patrimoniu sau la darea în consum bunurile se evaluează și se scad din gestiune la valoarea lor de intrare.
În cazul activelor imobilizate și circulante cu ciclu lung de producție, respectiv mai mare de un an, dacă costul de producție include dobânda la capitalul împrumutat pentru finanțarea producerii activului, acest aspect trebuie prezentat în notele explicative, cu menționarea valorii dobânzilor aferente exercițiului financiar.
Pentru respectarea prevederilor, elementele prezentate în situațiile financiare se vor evalua în conformitate cu prevederile pct.5.16-5.32. Ajustările la inflație și tratamentele contabile alternative se vor prezenta în situațiile financiare conform prevederilor pct.5.35-5.40.
PLANUL CONTABIL GENERAL
Este structurat în trei părți:
Generalități;
Contabilitatea financiară;
Contabilitatea de gestiune.
Generalități: cuprinde trei secțiuni:
– dispoziții generale; care cuprinde următoarele: registrele contabile, reguli de înregistrare în conturi și precizări privind folosirea sistemelor de prelucrare automată a datelor. Toate acestea fac obiectul Regulamentului de aplicare a Legii Contabilității.
– terminologia; cuprinde, de fapt, toți termenii ce trebuie folosiți în teoria și practica contabilă, cu scopul înlăturării interpretărilor eronate sau controversate, termeni care sunt puși la dispoziția specialiștilor prin literatura de specialitate și prin dicționare de expresii financiar-contabile.
– planul general de conturi ; este reprezentat de un tabel al conturilor sintetice ce trebuie folosit în întreprinderile românești.
Contabilitatea financiară: (numită și contabilitate generală) are caracter unitar, este publică și este obligatorie pentru toate întreprinderile, asigurând cadrul necesar de înregistrare a tuturor operațiilor din patrimoniul întreprinderii; în funcție de care se determină rezultatele financiare finale.
Contabilitatea financiară prezintă o importanță deosebită pentru stat, deoarece acesta are posibilitatea să verifice și să aplice metode unitare de evaluare a patrimoniului și de stabilire a rezultatelor financiare, pe baza cărora se stabilesc obligațiile fiscale față de stat, de asemenea se furnizează informații globale, privind comportamentul și bonitatea unității economice, accesibile și necesare organismelor și oamenilor de afaceri autohtoni și celor din străinătate.
Neajunsurile contabilității financiare nu permit o analiză factorială detaliată ci numai analize comparative în timp și spațiu a rezultatului global, ceea ce nu este suficient pentru gestionarea averii întreprinderii, neajunsuri care sunt suplinite în mod fericit de către contabilitatea de gestiune.
Contabilitatea financiară este structurată pe trei secțiuni:
Reguli de evaluare a patrimoniului și de determinare a rezultatului financiar.
Gruparea conturilor din contabilitatea financiară.
Documentele de raportare financiară.
Reguli de evaluare a patrimoniului și de determinare a rezultatului financiar.
Evaluarea patrimoniului întreprinderilor se face după reguli stabilite în mod unitar, care sunt o consecință a aplicării principiului prudenței, de asemeni pentru determinarea rezultatelor financiare sunt stabilite instrucțiuni precise privind structura veniturilor și cheltuielilor, precum și a modalităților de determinare a rezultatelor exercițiului, supuse permanent îmbunătățiri, de la un an la altul, aspecte care vor fi tratate separat și detaliat în acest capitol.
Grupa conturilor din contabilitatea financiară.
Conturile contabilității financiare sunt grupate pe clase de conturi, iar aceste clase, la rândul lor, în funcție de conținutul economic general, sunt împărțite pe grupe mai mari de clase de conturi, cum ar fi grupa claselor de conturi de bilanț, de rezultate și de conturi speciale.
Grupa claselor conturilor de bilanț cuprinde clasele din planul de conturi care reflectă conturile de bilanț, în care se înregistrează operațiunile economice din patrimoniul întreprinderii. În cadrul acestei grupe avem următoarele clase:
-clasa 1- Conturi de capitaluri;
-clasa 2- Conturi de imobilizări;
-clasa 3- Conturi de stocuri și producție neterminată;
-clasa 4- Conturi de terți;
-clasa 5- Conturi de trezorerie.
Grupa claselor conturilor rezultate cuprinde clasele a căror conturi servesc la determinarea rezultatelor financiare la sfârșitul exercițiului financiar.
-clasa 6- Conturi de cheltuieli;
-clasa 7- Conturi de venituri.
Grupa claselor de conturi speciale cuprinde o singură clasă de conturi din planul de conturi, și anume clasa a 8-a, care permite preluarea soldurilor bilanțiere la închiderea și deschiderea exercițiului financiar și înregistrarea drepturilor și obligațiilor rezultate din angajamente acordate sau primite, precum și evidența unor valori extrabilanțiere ce pot conduce ulterior la modificarea mărimii sau structurii patrimoniului întreprinderii.
Caracteristica acestor conturi constă în aceea că ele funcționează în partidă simplă pentru înregistrarea drepturilor și obligațiilor patrimoniale, iar conturile de preluare a soldurilor bilanțiere în partidă dublă sunt utilizabile numai la sfârșitul și începutul anului financiar.
Documentele de raportare financiară sunt următoarele:
– Bilanțul;
– Contul de profit și pierdere;
– Notele financiare;
– Tabloul de finanțare.
Bilanțul, notele la bilanț și contul de profit și pierdere sunt obligatorii de întocmit pentru toate întreprinderile, la sfârșitul exercițiului financiar, iar tabloul de finanțare se întocmește numai atunci când este nevoie.
Contabilitatea de gestiune (contabilitatea analitică sau contabilitatea exploatării) este, de fapt, contabilitatea activității de producție. Ea are următoarele caracteristici:
-are ca obiect gestiunea internă a patrimoniului și oferă informații de detaliu privind modul de conducere și gestiunea generală și detaliată concretă a întreprinderii;
-este adaptabilă la toate tipurile de întreprinderi, deoarece este simplă și ușor de adaptat la specificul oricărei întreprinderi;
-se conduce cu periodicitate variabilă egală cu ciclul de producție; acoperă neajunsurile contabilității financiare în materie de gestiune internă a întreprinderii.
Operațiile acestui tip de contabilitate se împart în două categorii:
-operații preluate din contabilitatea financiară, cum sunt: cheltuielile și veniturile din exploatare;
-operații specifice exclusiv contabilității de gestiune, care se referă la transformări ce au loc în procesul de exploatare.
În această fază, contabilitatea de gestiune are în obiectiv calculația costurilor, având la dispoziție Clasa 9 de conturi, numită “Conturi de gestiune”, planificarea financiară Societăți ale cooperației meșteșugărești;
prin bugete de venituri și cheltuieli și prelucrarea informațiilor manageriale.
Obiectul contabilității.
Obiectul contabilității îl constituie patrimoniul întreprinderii, reflectarea tuturor operațiilor economice de creștere, micșorare și transformare, care au loc în activul și pasivul bilanțului și a rezultatelor mișcărilor și transformărilor acestuia.
Patrimoniul întreprinderii rămâne aliat al contabilității financiare.
Una din condițiile fundamentale care definesc întreprinderea ca persoană juridică este “existența unui patrimoniu”, exprimat sub forma patrimoniului fizic, uman și financiar.
Conceptul de “patrimoniu” în sens larg juridic, se definește prin totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică, precum și a bunurilor materiale la care se referă aceste drepturi, aparținătoare unei persoane fizice sau juridice. Aceste bunuri, ca element ale patrimoniului, trebuie să poată fi evaluate în bani, iar raporturile patrimoniale, în mod obligatoriu, trebuie să fie raporturi juridice cu conținut economic. Termenul de patrimoniu este de natură juridică și își are rădăcina în cuvântul francez “patrimoine” și în latină “patrimonium”.
Patrimoniul este o unitate sintetică de structură, entitate autonom constituită, distinctă, atât față de persoana căreia îi aparține, cât și față de fiecare element ce îl compune. Fiecare element component a întregului și cea de entitate de sine stătătoare.
În calitate de unitate sistematică din structură a întregului patrimonial are următoarele trăsături caracteristice:
– este o universalitate juridico-economico-financiară;
– este personal, în sensul că aparține unei anumite persoane;
– este distinct de persoana căreia îi aparține și nu este inclus acesteia;
– este unic;
– este indivizibil.
Conținutul conceptului de “patrimoniu” ca entitate de sine-stătătoare este dat de suma totală a următoarelor elemente:
a)drepturile patrimoniale evaluabile pecuniar și a lucrurilor asupra cărora acestea influențează;
b)obligații patrimoniale evaluabile pecuniar și a lucrurilor asupra cărora acestea influențează.
Drepturile patrimoniale, respectiv drepturile de creanță, sunt cele civile, care se nasc în raporturile juridice ale persoanei fizice sau juridice cu terții, în calitate de subiect activ.
Obligații patrimoniale sunt cele civile, ce se nasc în raporturile juridice ale persoanei fizice sau juridice cu terții, în calitate de subiect pasiv.
Lucrurile (elementele patrimoniale) asupra cărora influențează drepturile și obligațiile patrimoniale sunt întruchipări ale existenței în obiecte unice, concrete, abstracte, reale sau ireale, adică în tot ceea ce există în afara ființei.
În normele celei de a IV-a Directive europene se precizează “…obiectul contabilității unei întreprinderi este de a furniza documente de sinteză care să ofere o imagine fidelă a patrimoniului, situației financiare și rezultatului cu scopul de a furniza informații utile ansamblului de utilizatori, atunci când aceștia iau decizii economice.”
Informațiile furnizate de contabilitatea financiară conducătorilor trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) să fie oferite cu regularitate, în mod operativ și să se încadreze în normele juridice și economice existente;
b) să fie exacte și să rezulte din aplicarea cu bună credință a regulilor și procedeelor contabile.
Componenta patrimoniului este reflectată în contabilitate cu ajutorul conturilor și a posturilor de bilanț de activ, iar proveniența patrimoniului este reflectată cu ajutorul conturilor și posturilor de bilanț de pasiv.
Structura, caracterizarea principalelor active patrimoniale.
Activele patrimoniale pot fi grupate și clasificate după criterii diferite. Criteriul cel mai utilizat în literatura și practica de specialitate pentru structurarea activelor patrimoniale are în vedere:
– conținutul economic și natura activelor patrimoniale;
– lichidarea activelor patrimoniale.
Lichidarea vizează capacitatea fiecărui element de activ de a parcurge mai rapid sau mai încet întregul circuit de exploatare până la transformarea lui în bani.
Din punct de vedere al lichidității, activele patrimoniale pot fi prezentate:
– în ordinea inversă a lichidității;
– în ordinea directă a lichidității.
În majoritatea țărilor din Europa continentală, activele patrimoniale sunt prezentate și analizate în ordinea inversă a lichidității, astfel.
1)Activele imobilizate:
a) Imobilizări necorporale;
b) Imobilizări corporale;
c)Imobilizări financiare.
2) Activele circulante:
a) Stocuri;
b) Alte active circulante.
3) Active de regularizare și asimilate:
Active imobilizate:
Sunt denumite și bunuri rezultate din investiții, active pe termen lung sau bunuri imobile. Ele se caracterizează prin faptul că:
a) perioada lor de utilizare și lichidare este de regulă mai mare de un an;
b) participă la desfășurarea mai multor circuite economice; ele nu se consumă și nu se înlocuiesc după prima întrebuințare;
c) sunt fixate în activitatea unităților patrimoniale, nefiind destinate direct comercializării.
Active financiare.
Activele financiare ca elemente ale averii, în raport de forma lor concretă de existență și formei înscrisurilor de valoare pot fi:
a) Titluri de plasament:
1) Acțiuni proprii;
2) Acțiuni în capitalul altor întreprinderi: sunt titluri de proprietate ce atestă deținerea unei părți din capitalul unei societăți comerciale, organizată ca societate pe acțiuni, conferindu-i posesorului calitatea de acționar și dreptul de a participa la împărțirea rezultatelor financiare, respectiv dreptul la dividende;
3) Obligațiuni proprii emise și răscumpărate;
4) Obligațiuni emise de alte întreprinderi: sunt titluri de credit obligatar, reprezentând o creanță născută dintr-un împrumut pe termen lung între o persoană juridică emitentă a acestor înscrisuri și creditori. Posesorul obligațiunii are drept de creanță pentru suma înscrisă pe obligațiuni, dobânda prevăzută pe o perioadă de timp bine determinată, fără să fie legată de rezultatele financiare ale debitorului (persoana juridică emitentă);
5) Alte titluri de plasament și creanțe asimilate;
b) Dispoziții bănești, aflate sub următoarele forme:
1) Valori de încasat;
2) Conturi curente la bănci.
c) Numerar în casă, în lei sau devize
d) Alte valori aflate sub formă de:
– timbre fiscale judiciare și poștale;
– bilete de călătorie;
– bilete de tratament și odihnă;
– alte valori.
e)Acreditive în lei și devize;
f)Avansuri de trezorerie în lei și devize;
Creanțele:
Creanțele constituie o componentă importantă a activului patrimonial economic, subiect al raporturilor juridice patrimoniale.
În raport cu modul lor de constituire, creanțele pot fi:
a) Creanțe imobilizate, legate de împrumuturi, participații și alte titluri de creanțe;
b) Furnizori-debitori:
– avansuri acordate furnizorilor;
– creanțe din ambalaje și materiale de restituire;
c) Clienții:
1) avansuri acordate furnizorilor;
2) clienți;
3) clienți cu plata în rate;
4) efecte de primit (trata, cambia, bilet la ordin, CEC);
5) clienți incerți;
6) clienți-facturi de întocmit;
d) Avansuri acordate personalului,
e) Alte creanțe în legătură cu personalul;
f) Creanțe sociale;
g) Creanțe în legătură cu statul;
h) Creanțe în legătură cu grupul de întreprinderi;
i) Debitori diverși.
C. Activele rectificative, tranzitorii și de regularizare.
Structura și caracterizarea principalelor pasive patrimoniale.
Întreprinderile, în calitate de persoane juridice, nu au numai drepturi patrimoniale asupra elementelor care compun patrimoniul, ci și obligații patrimoniale, atât față de proprietari, cât și față de terțe persoane fizice și juridice cu care se intră în relații și raporturi juridico-economice, reprezentate de datorii considerate și/sau datorii flotante.
Prin urmare, contabilitatea are în vedere nu numai drepturi și obligațiile patrimoniale ale unei anumite persoane juridice, ci și pe cele ale terților cu care intră în relații economico-financiare. Aceasta constituie, de fapt, granița care separă contabilitatea de economia politică, care, de fapt, tratează problemele prin prisma ambilor subiecți ai relațiilor economico-financiare, dar și din punct de vedere al dreptului care privește problema prin prisma ambilor subiecți de drept, legat de raporturile juridice patrimoniale.
Ansamblul acestor datorii patrimoniale și elementele care le compun constituie, din punct de vedere lucrativ, capitalul întreprinderii, care, în funcție de natura obligațiilor patrimoniale ce le posedă întreprinderea în raport cu obligațiile sale, în calitate de persoană juridică, se structurează, astfel:
– capital propriu și asimilat celui propriu;
– capital împrumutat;
– capital atras.
Primul element al acestei structuri, respectiv capitalul propriu și asimilat celui propriu, generează obligația patrimonială a întreprinderii față de proprietari de a folosi bunuri încredințate la constituire și, ulterior, din profitul întreprinderii, din alte surse, cu maximum de eficiență și cu multă prudență.
Într-o întreprindere, capitalul propriu și cel ce se asimilează capitalului propriu, în raport cu sursele de constituire, poate căpăta următoarele forme:
a) Capital social, subscris nevărsat și vărsat;
b) Primele legate de capital, de emisie, aport de capital sau de fuziune;
c) Rezerve din reevaluare;
d) Rezerve care pot îmbrăca multiple forme:
– rezerve legale;
– rezerve statutare;
– alte rezerve;
e) Rezerve din conversie;
f) Rezultatul raportat, reprezentat de profitul raportat nerepartizat în perioadele anterioare;
g) Aportul în natură și bani adus de întreprinzătorii individuali;
h) Rezultatul exercițiului, care pot îmbrăca forma beneficiilor (profitul) și a pierderilor;
i) Subvenții pentru investiții;
j) Provizioane pentru riscuri și cheltuieli, constând din:
– provizioane pentru litigii;
– provizioane pentru garanții acordate clienților;
– provizioane pentru cheltuieli de repartizare pe mai multe exerciții;
– provizioane pentru pierderi de schimb valutar;
– alte provizioane pentru riscuri și cheltuieli.
Capitalul împrumutat generează obligația patrimonială a întreprinderii față de terții creditori, de a rambursa la scadență împrumutul luat și dobânzile aferente, conform contractelor încheiate liber condiționate.
Împrumuturile, în raport de sursele de constituire, se nasc din:
– împrumuturi din emisiuni de obligațiuni;
– credite bancare pe termen mediu și lung;
– datorii legate de participații;
– alte împrumuturi și datorii asimilate;
– dobânzi aferente împrumuturilor și datoriilor asimilate, adică dobânzile aferente împrumuturilor din emisiunea de obligațiuni, ale creditelor bancare pe termen mediu și lung, dobânzi aferente datorii din participații și a altor datorii asimilate.
Capitalul atras generează obligația patrimonială a întreprinderii față de terți, de a deconta la termen sumele datorate, care în raport cu sursele ce compun capitalul atras, îmbracă următoarele forme:
a) obligații față de furnizori, în următoarea structură:
– furnizori;
– efect de plată;
– furnizori de imobilizări;
– efecte de plătit pentru imobilizări;
– furnizori-facturi nesosite;
b) obligații față de clienți și anume față de clienții creditori;
c) obligații față de personal, care au în structură următoarele elemente:
– personal-remunerații datorate;
– personal-ajutoare materiale datorate;
– participarea personalului la profit;
– drepturi de personal neridicate;
– rețineri din remunerații datorate terților;
– alte datorii în legătură cu personalul;
d) obligații față de asigurările sociale și protecția socială, formate din:
– contribuția la asigurările sociale de stat ( C.A.S. și contribuția la pensia suplimentară);
– ajutor de șomaj (contribuția întreprinderii și a personalului);
– alte datorii și obligații sociale.
e) obligații față de bugetul statului și față de alte organisme publice:
– impozitul pe profit;
– taxa pe valoare adăugată;
– impozitul pe salarii;
– alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate;
f) obligații față de asociați:
– asociații-conturi curente;
– dividende de plată.
g) obligații față de diverși creditori, rezultate din titluri executorii față de terți sau față de alte operații rezultate din datoriile față de titlurile de plasament, diferențe nefavorabile de schimb valutar la lichidarea creditelor în valută;
h) obligații rezultate din operații de regularizare, constând din:
– venituri realizate în avans;
– diferențe de conversie-pasiv.
i) provizioane pentru deprecierea creanțelor.
METODA CONTABILITĂȚII SI PRINCIPII DE ORGANIZARE
ALE CONTABILITĂȚII ÎNTREPRINDERII
Metoda contabilității este definită de totalitatea principiilor și procedeelor (cont, balanță de verificare, bilanț, inventariere, evaluare, calculație), și documentele folosite în contabilitate pentru reflectarea și controlul tuturor elementelor care formează obiectul contabilității. Utilizează mai multe elemente de bază specifice metodei contabilității, care se numesc procedee ale metodei contabilității, ele fiind aceleași în diferitele contabilități naționale, fiind însă diferite modul lor de aplicare sub influența felului în care au fost legiferate, a particularităților sectoarelor de producție din economie și de metodele contabile adoptate și aplicate în întreprinderi.
Obiectivul fundamental al contabilității îl reprezintă furnizarea de informații care să ofere o imagine fidelă asupra situației patrimoniului și rezultatelor obținute.
Așa cum se arată în Directiva a IV-a a Contabilității Economice Europene, menirea contabilității unei întreprinderi este de “a furniza documentele de sinteză care să ofere o imagine fidelă a patrimoniului, situației financiare și rezultatului, în scopul furnizării de informații utile ansamblului de utilizatori atunci când aceștia iau decizii economice”.
Înfăptuirea imaginii fidele de către contabilitate necesită ca informațiile furnizate de către aceasta să îndeplinească următoarele condiții:
– datele contabile să fie înregistrate în contabilitate în timp util pentru a fi prelucrate și utilizate;
– informațiile contabile să ofere utilizatorului o descriere adecvată, să fie corecte și complete;
– contabilizarea faptelor să fie în acord cu baza lor juridică și economică;
– informațiile de sinteză să servească utilizatorului pentru luarea deciziilor economice;
– informațiile furnizate de contabilitate să rezulte din aplicarea cu bună credință a regulilor și procedeelor contabile.
Organizarea întreprinderii, conducerea și analiza tuturor realizărilor obținute în urma întregii activități financiar-contabile se bazează în contabilitatea românească pe următoarele șase principii ale contabilității reglementate prin lege, inspirate din normele internaționale nr. 1 elaborate și aprobate în noiembrie 1974, care în unele lucrări de specialitate se numesc “Convenții contabile”.
a) Continuarea activității. Activitatea unui agent economic este urmărită în accepțiunea de continuitate, în sensul că unitatea patrimonială își continuă în mod normal funcționarea într-un viitor previzibil fără a intra în stare de lichidare sau de reducere sensibilă a activității. În consecință, evaluarea elementelor patrimoniale este efectuată într-o perspectivă continuă a activității unității. La finele anului calendaristic, considerat un exercițiu financiar, se întocmesc situațiile financiare prevăzute de lege.
Dacă activitatea unității este întreruptă în timpul anului printr-o decizie de lichidare, continuitatea exploatării se întrerupe, la data respectivă trebuind să se întocmească situațiile financiare corespunzătoare.
b) Permanența metodelor. Este cunoscut și sub denumirea de principiul fixismului. Coerența și comparabilitatea informațiilor contabile implică constanță în aplicarea regulilor și procedurilor contabile de evaluare a patrimoniului precum și prezentarea lor prin Situații financiare.
Metodele de lucru contabile trebuie să rămână aceleași de la un exercițiu la altul, ceea ce asigură comparabilitatea datelor nu numai în timp, ci și în spațiu. Pot totuși să apară schimbări de metode, dacă o altă procedură se dovedește mai bună pentru informarea agentului economic. În această ipoteză trebuie prezentată clar schimbarea procedurii și calculată influența ei asupra exercițiului financiar curent. Despre acest lucru se fac mențiuni în notele la Situațiile financiare anuale.
c) Prudența, care impune, în esență, contabilizarea oricărei pierderi probabile și necontabilizarea profiturilor sperate, chiar dacă acestea sunt foarte probabile.
Prudența presupune, printre altele, stabilirea la finele anului a unui patrimoniu real care poate fi valorificat la prețurile pieței libere la data respectivă, indiferent de prețurile cu care figurează în contabilitate.
Desfășurarea activității exercițiului curent sau anterior poate determina deprecieri, riscuri și pierderi posibile, generate de supravegherea elementelor de activ și a veniturilor, ori de subevaluarea elementelor de pasiv și a cheltuielilor. Evitarea acestor fapte, care în ultimă instanță ar putea duce la supraevaluarea rezultatului, impune constituirea de provizioane, care să afecteze cheltuielile agentului economic.
Prudența temperează optimismul exagerat al oamenilor de afaceri și oferă în același timp creditorilor o marjă de siguranță.
d) Independența exercițiului. Este cunoscut și ca principiul autonomiei exercițiului. Presupune delimitarea în timp a veniturilor și cheltuielilor aferente activității unui agent economic pe măsura angajării acestora și trecerii lor la rezultatul exercițiului la care se referă.
Exercițiile financiare au, de regulă, o durată de 12 luni. În această perioadă efectele tranzacțiilor și a altor operații economice sunt luate în considerare din momentul în care produc și nu din momentul mișcării sau decontării lor. Ca atare, cheltuielile aferente exercițiului curent se înregistrează în contabilitatea acestor exerciții chiar dacă se vor plăti în exercițiile viitoare. De asemenea, veniturile aferente exercițiului curent se înregistrează în contabilitatea acestor exerciții chiar dacă încasarea lor se va face în perioadele viitoare.
Creanțele și datoriile agentului economic a căror facturare și decontare se fac ulterior, vor fi reflectate în contabilitate cu ajutorul unor conturi distincte prevăzute în planul de conturi. Nerespectarea acestui principiu influențează direct mărimea rezultatului financiar al exercițiului curent.
e) Evaluarea separată a elementelor de activ și pasiv. În vederea stabilirii totale corespunzătoare unor poziții din bilanț, se determină separat valoarea aferentă fiecărui element individual de activ sau pasiv.
f) Intangibilitatea bilanțului de deschidere. Bilanțul de deschidere a unui nou exercițiu financiar trebuie să corespundă bilanțului de încheiere a exercițiului precedent.
Se interzice modificarea patrimoniului de la sfârșitul anului ce trebuie reportat la începutul anului viitor.
Orice schimbări de metodă sau corectarea unor erori trebuie să fie transparente. Eventualele erori constatate în contabilitate, după aprobarea și depunerea Situației financiare, trebuie corectate în anul în care acestea se constată, prin înregistrări contabile adecvate, Situațiile financiare ale exercițiilor anterioare nemaiputând fi modificate.
g) Necompensarea. Presupune interdicția compensării între avere și datorii, între drepturi și angajamente, între elementele de activ și de pasiv.
De asemenea, nu pot fi compensate pozițiile de cheltuieli cu cele de venituri, ori plusurile de valoare cu minusurile de valoare, în cadrul mecanismului aplicării principiului prudenței.
În cazul României, care parcurge tranziția la economia de piață, pentru diminuarea blocajului financiar se pot face, temporar, compensări între creanțele și datoriile față de același terț, dar numai pe bază de procese-verbale de compensare cu trimitere la documentele primare care au generat asemenea creanțe și datorii.
CAPITOLUL 2
CONTABILITATEA COMERȚULUI CU RIDICATA
2.1. ANALIZA PROBLEMATICI DISTRIBUȚIEI MĂRFURILOR
A scos în evidență faptul că produsele, în cadrul fluxului de la producător către consumator, trec doar în anumite împrejurări, în mod direct, din sfera producției în veriga comercială cu amănuntul. O mare parte dintre bunurile destinate consumului final sau intermediar parcurg în prealabil și o verigă aparținând comerțului cu ridicata, căreia îi revine un rol important atât în circulația mărfurilor, câr și în realizarea producției și în satisfacerea nevoilor.
Conținutul activității și rolul economic al comerțului cu ridicata
În comerțul de distribuție a mărfurilor, comerțul cu ridicata include toate activitățile implicate în vânzarea de bunuri sau servicii către cei care le cumpără pentru a le revinde sau pentru a le folosi în scopuri comerciale.
Comerțul cu ridicata are menirea de a oferi servicii și siguranță partenerilor de afaceri, antrenați în circulația mărfurilor și de asigura sistemul de facilități pentru realizarea unui înalt grad de profitabilitate pentru toți agenții presupuși de un circuit comercial care să cuprindă producătorul, comerciantul cu ridicata, comerciantul cu amănuntul și utilizatorul sau consumatorul final.
2.1.1. CONȚINUTUL ACTIVITĂȚII DE COMERȚ CU RIDICATA
Comerțul cu ridicata reprezintă un stadiu al circulației mărfurilor, în cadrul căruia au loc operațiuni de vânzare-cumpărare a mărfurilor în scopul
Revânzării ulterioare. În consecință, conținutul activității de comerț cu ridicata constă în achiziționarea de mărfuri în părți mari și desfacerea acestora în părți mici, dar asortate, către comerțul cu amănuntul și, în unele cazuri, către unități care cumpără diferitele produse în vederea prelucrării lor ulterioare.
Ținând seama de locul pe care comerțul cu ridicata îl ocupă în procesul acestei verigi prezintă câteva trăsături specifice, între care, mai importante, apar:
D.Patriche: Tratat de economia comerțului, Ed. Eficient, București, 1998, Ph.Kotler: lucrare citată. mișcării mărfurilor, activitatea ce se desfășoară în cadrul
Actele de vânzare-cumpărare au loc între întreprinderi economice, spre deosebire de activitatea ce se desfășoară în cadrul comerțului cu amănuntul, unde cumpărătorul mărfurilor este, nemijlocit, consumatorul sau reprezentantul acestuia, în cadrul activității de comerț cu ridicata atât cumpărătorul, cât și vânzătorul mărfurilor sunt întreprinderi sau diferite organizații economice, sociale sau din administrația publică.
În cadrul activității de comerț cu ridicata, atât cumpărările, cât și vânzările de mărfuri se realizează în parți mari.
Activitatea de comerț cu ridicata nu încheie circuitul economic al mărfurilor, ci mijlocește doar legătura dintre producție și veriga comercială cu amănuntul; mărfurile nu se vând deci de către întreprinderile cu ridicata direct consumatorilor, activitatea tradițională a comercianților cu ridicata fiind cea de intermediari între producători și comercianții cu amănuntul.
Pentru a reda întreaga imagine a activității de comerț cu ridicata, la cele arătate mai trebuie adăugat faptul că, interpunându-se în drumul mărfurilor de la producție la consum, veriga comercială cu ridicata generează o serie de imobilizări de fonduri, cheltuieli materiale și bănești necesare întreținerii rețelei de depozite, plății personalului etc. De asemenea, subliniem faptul că, trecând prin veriga comercială cu ridicata, mărfurile rămân o perioadă de timp mai îndelungată în sfera circulației, având astfel o viteză de circulație mai lentă, ceea ce influențează atât relațiile economice din cadrul pieței bunurilor și serviciilor, cât și relațiile financiar bancare de pe piața capitalurilor.
Purtând amprenta activității pe care o desfășoară, întreprinderile ce acționează în cadrul verigii comerțului cu ridicata se caracterizează și ele printr-o serie de trăsături distincte, trăsături care le situează în sfera intereselor agenților economici din cadrul tuturor celor patru componente ale pieței – piața mărfurilor și serviciilor, piața forței de muncă, piața capitalurilor și piața schimburilor monetare.
O primă caracteristică a întreprinderilor de comerț cu ridicata se referă la faptul că acestea trebuie să fie firme cu o mare acoperire financiară. Ținând seama că întregul volum de tranzacții comerciale se referă la parți mari de mărfuri, iar eșalonarea comenzilor are în vedere și perioadele afectate de R.P.Jones, I.L.Hobday: lucrare citată, sezonalitate, când o parte din mărfurile ce formează obiectul tranzacțiilor trebuie stocate un timp mai îndelungat, intermediarul cu ridicata trebuie să dispună atât de fonduri proprii, cât și de capacitatea de a contracta credite bancare pe termene mai mari, prin care să acopere plățile către producție și multiplele cheltuieli de depozitare și stocare.
O a doua caracteristică are în vedere specializarea activității de comerț cu ridicata pe familii de produse. Specializarea respectivă este generată de natura produselor care formează obiectul tranzacțiilor realizate de întreprinderi, știut fiind că orice familie de produse ridică probleme specifice de stocaj, depozitare și conservare a valorilor de întrebuințare.
A treia caracteristică este dată de faptul că întreprinderile de comerț cu ridicata intervin atât în cadrul fluxului produselor realizate de producătorii indigeni, cât și de cei externi. În condițiile în care producătorul este situat într-o altă țară, întreprinzătorul cu ridicata poate deveni importator direct, sub aspectul achiziționării mărfurilor necesare aprovizionării comerțului cu amănuntul. Într-o asemenea ipostază, el intră în relații comerciale cu agenți economici de pe piața bunurilor și serviciilor din cadrul terțelor piețe externe, cât și cu agenții economici care acționează în cadrul pieței schimburilor monetare. Aceasta, întrucât pentru realizarea diferitelor tranzacții comerciale cu parteneri străini, se utilizează valută sau alte instrumente de plată specifice schimburilor respective.
În sfârșit, o ultimă caracteristică se referă la existența unor servicii comerciale bine puse la punct și încadrate cu personal de înaltă calificare. Întradevăr, dată fiind importanța comenzilor, angrosiștii nu-și pot permite să greșească asupra cantităților, calității sau a serviciilor anexe furnizate de către producători. Pe de altă parte, produsele de înaltă tehnicitate, cum sunt cele electronice, informatice, optice etc., reclamă specialiști cu o calificare deosebită. De asemenea, fracționarea părților, sortarea și asortarea mărfurilor, precum și aprovizionarea comerțului cu amănuntul necesită multă forță de muncă calificată în compartimentele de ambalare a mărfurilor, de condiționare și de expediere către detailiști. În plus, se are în vedere că detailiștii trebuie să fie prospectați, sensibilizați și convinși pentru a deveni clienții diferiților angrosiști. Pentru toate acestea, este nevoie ca, în cadrul serviciilor comerciale, să existe o puternică forță de vânzare și o anumită rețea de reprezentanți, capabile a argumenta la fel de bine pe toate fronturile: tehnic, comercial și financiar.
2.1.2. ROLUL ECONOMIC AL COMERTULUI CU RIDICATA
Ținând seama de faptul că, prin interpunerea sa în drumul mărfurilor de la producție la consum, comerțul cu ridicata generează, așa cum s-a mai arătat, mobilizări de fonduri, cheltuieli suplimentare și o încetinire a vitezei de circulație, este recomandabil ca, atunci când este posibil, să se procedeze la o trecere a mărfurilor de la producător direct în rețeaua comercială cu amănuntul, ocolindu-se astfel veriga cu ridicata. În frecvente cazuri, însă, o astfel de circulație este fie imposibilă, fie irațională din punct de vedere economic. Or, tocmai asemenea situații, care impun existența verigii cu ridicata ca intermediar în circulația mărfurilor, scot în evidențatorul economic al acestui stadiu al activității comerciale.
Dată fiind complexitatea relațiilor generate de intervenția comerțului cu ridicata în fluxul produselor, rolul acestuia trebuie analizat pe ansamblul economiei, văzut atât în raport cu producătorii, cât și cu comerțul cu amănuntul.
În raport cu producătorii, sistemul de relații bazat pe prezența comerțului cu ridicata oferă o serie de avantaje care, pe ansamblul pieței, exercită influențe multiple, asigurând continuitatea activității comerciale, o mobilitate corespunzătoare în ceea ce privește orientarea mărfurilor în raport cu cererea, precum și asigurarea unei forțe de echilibru, fără oscilații puternice de la un sezon la altul sau de la o zonă la alta.
Datorită faptului că lansează și plătește comenzi care se referă la parți mari de mărfuri, comerțul cu ridicata permite producătorilor, prin alimentarea constantă a fluxurilor financiare, să-și continue fără întrerupere activitatea, evitându-se astfel orice stagnare a producției, ce s-ar putea interpune între momentul realizării produselor și momentul asigurării vânzării acestora.
Stocând mari cantități de produse, comerțul cu ridicata asigură producătorilor multiple servicii logistice, eliberându-i astfel de sarcinile depozitării și condiționării mărfurilor, scutindu-i de cheltuielile materiale, financiare și cu forța de muncă generate de procesul de stocare, cât și de grijile permanente cu privire la asigurarea capacităților de stocare.
Comerțul cu ridicata își eșalonează comenzile în timp, pornind de la informațiile pe care le obține prin intermediul unităților cu amănuntul, cu privire la evoluția și oscilațiile consumului. O asemenea eșalonare a comenzilor, cât și previziunile pe care le elaborează cu privire la viitoarele evoluții ale consumului, contribuie, de asemenea, la regularizarea producției, evitarea rupturilor de stoc sau a unor suprasolicitări bruște ale producției.
Comerțul cu ridicata, ca mijloc de legătură între comerțul cu amănuntul și producători, permite acestora din urmă să aibă informații prețioase asupra modului în care le sunt primite produsele. Or, aceasta reprezintă o cale importantă de a se cunoaște baza motivațională a pieței.
Având interesul ca mărfurile producătorilor cu care colaborează să se vândă în permanență, comerțul cu ridicata participă activ la schimbarea vânzărilor respective, prospectând detailiștii, stabilind și realizând cataloage, documentații, punând, dacă este cazul, chiar proprii specialiști să realizeze cercetări de piață, pentru o mai bună cunoaștere a cerințelor pieței, o îmbunătățire a sistemelor de vânzare și chiar a unor produse.
Comerțul cu ridicata poate participa, de asemenea, la campaniile de promovare a vânzărilor alături de diferitele categorii de revânzători și, într-un mod general, la toate formele de acțiune capabile să ajute detailiștii și, deci, de a antrena consumatorul.
Față de comerțul cu amănuntul, rolul economic al comerțului cu ridicata este dat de asemenea, de către o serie de avantaje care prezintă importanță atât pentru întreprinzătorii ce acționează în domeniul respectiv, cât și pentru circuitul economic general din cadrul pieței.
Astfel, comerțul cu ridicata joacă un rol foarte important în ceea ce privește informarea detailiștilor. Într-adevăr, în cazul unui comerț descentralizat, bazat pe mecanismul pieței, numai comercianții cu amănuntul din afara marilor aglomerații sunt slab informați sau total ignorați atât de către producătorii indigeni, cât, mai ales, de către cei străini, de pe terțele piețe externe. Or, prin cunoștințele sale, prin documentațiile realizate și prin diversele cataloage elaborate, angrosiștii îi informează permanent și îi ajută în obținerea parților de mărfuri necesare.
Angrosiștii care se aprovizionează vagonabil sau cu mijloace auto la întreaga capacitate fracționează respectivele parți de mărfuri și livrează spre comerțul cu amănuntul, la unitățile apropiate, cantitățile exacte pe care acestea le pot stoca sau vinde într-o unitate de timp, corespunzător posibilităților financiare; un asemenea procedeu permite o armonizare rapidă în caz de nevoie.
Ca un corolar al capacității sale de stocaj, comerțul cu ridicata permite, în frecvente cazuri, detailiștilor să beneficieze de prețuri mai joase decât dacă s-ar aproviziona direct de la producător, ca urmare a sistemelor de remize care nu se acordă decât pentru achiziționarea unor cantități foarte mari.
Prin faptul că se pot adresa unui singur angrosist și nu unei mulțimi de furnizori, comercianții cu amănuntul au și avantajul simplificării și ușurării muncii administrative generate de înlocuirea comenzilor, facturilor, recepțiilor, corespondenței diverse etc. Același fenomen generează și o reducere a cheltuielilor precum și o ușurare a muncii de asortare și îmbogățire a sortimentelor de mărfuri comercializate.
Pornind de la asemenea considerente, specialiștii evidențiază faptul potrivit căruia firmele de comerț cu ridicata sunt utilizate când reușesc să fie mai eficiente în următoarele direcții:
− vânzarea și promovarea produselor, avându-se în vedere că respectivii agenți, prin personalul calificat din sectorul vânzări, oferă producătorilor posibilități operaționale de a intra în relații comerciale cu un număr mare de mici întreprinzători cu cheltuieli substanțial mai reduse;
− asigurarea sortimentelor necesare comercianților cu amănuntul, comercianții cu ridicata având capacitatea de a alege diferitele articole și de a realiza, prin alegerea făcută, sortimentele respective, fără alte investiții de efort din partea furnizorilor sau din partea clienților aprovizionați;
− fragmentarea loturilor mari, atunci când loturile industriale impun, ca o condiție obligatorie în procesul de comercializare, segmentarea în loturi mai mici și pregătirea unor parți comerciali pentru firmele aprovizionate;
− depozitarea mărfurilor, când este vorba de fluxuri comerciale care presupun stocări temporare de mărfuri, depozitări și conservarea valorilor de întrebuințare, comercianților cu ridicata revenindu-le sarcina de a organiza asemenea procese cu costuri reduse, concomitent cu determinarea riscurilor implicate de depozitare, atât pentru furnizori, cât și pentru clienți;
− finanțarea unor tranzacții, specificul activității impunând, în unele situații, ca întreprinzătorii din comerțul cu ridicata să fie capabili a oferi mărfurile pe credit clienților lor, iar, în alte cazuri, de a le comanda furnizorilor anticipat o serie de mărfuri, plătindu-și concomitent facturile;
− informarea cu privire la conjunctura pieței, comercianții cu ridicata trebuind să ofere atât furnizorilor, cât și clienților informații referitoare la activitatea concurenților, la noile produse apărute pe piață, la evoluția prețurilor, precum și cu privire la o serie de alte aspecte din afara pieței, care au totuși un anumit impact asupra mecanismelor de piață;
− servicii și consultanță de management, în această privință avându-se în vedere, în special, comercianții cu amănuntul ce pot beneficia de sprijin în ceea ce privește pregătirea personalului, amenajarea magazinelor, gestiunea stocurilor, prezentarea mărfurilor precum și cu privire la preluarea și utilizarea anumitor tehnologii comerciale4.
În ceea ce privește evoluțiile viitoare, o serie de alți specialiști, având în vedere creșterea complexității fenomenelor cu care se confruntă operatorii economici antrenați în activități comerciale, consideră că rolul economic al comerțului cu ridicata va spori, cunoscând însă o oarecare restructurare a funcțiilor sale , accentul mutându-se pe funcția fizică și logistică, funcția financiară și funcția de informare. Respectivul comerț va trebui să ofere mai multe servicii, mai multă siguranță în derularea activității comerciale și oportunități pentru creșterea gradului de rentabilitate a activității partenerilor antrenați în afaceri.
2.2. FUNCȚIILE COMERȚULUI CU RIDICATA
În general, funcția comerțului cu ridicata constă în asigurarea legăturilor dintre producători și comercianții cu amănuntul, angrosiștii având față de detailiști cam același rol pe care detailiștii îl au față de consumatori. Într-adevăr, ținând seama că, în fapt, clientul detailist este departe de producător, el trebuie ajutat să-și formuleze comenzile, să-și stabilească și să obțină termenele de livrare cele mai acceptabile, să obțină sisteme de plată și diverse facilități care să-i ușureze procesul de vânzare, precum și multe alte acțiuni care dau structura activității de aprovizionare. Funcția respectivă capătă adevăratul contur dacă se mai ține seama că depărtarea dintre producători și comercianții cu amănuntul nu se mărginește numai la distanță, ci trebuie avute în vedere, concomitent, și alte aspecte, cum ar fi: imposibilitatea detailiștilor de a comanda cantități mari de mărfuri, lipsa posibilităților de stocaj, lipsa informațiilor “la zi” cu privire la structura fondului de marfă pus la dispoziție de către diverși furnizori, slaba cunoaștere a complexei structuri a sistemelor de transport utilizate pentru aprovizionarea din diverse zone și țări.
Ph. Kotler: lucrare citată, L. Ristea: Comerțul de gros: un intermediar care a știut să valorifice funcția sa – prelungirea firească a producției și partener esențial al distribuției finale (Revista “Monitorul comerțului românesc”, nr. 31/1997)
Ținând seama deci de locul comerțului cu ridicata în cadrul circuitelor comerciale, cât și de rolul său economic tratat anterior, trebuie subliniat că acestuia îi revin următoarele funcții specifice:
Cumpărarea unor parți mari de produse și concentrarea unor fonduri de mărfuri de la un număr mare și divers de producători din cadrul pieței interne dau de pe diverse piețe externe, în vederea aprovizionării fără întrerupere și în sortiment variat a comerțului cu amănuntul precum și a altor categorii de cumpărători;
Stocarea unor cantități mari de mărfuri în vederea asigurării unei eșalonări normale a fluxului de produse către detailiști și, în continuare, a fluidității vânzărilor către consumatori, prin eliminarea rupturilor intervenite în procesul de aprovizionare ca urmare a sezonalității producției, lipsei informațiilor, diverselor situații conjuncturale, blocaje financiare în cadrul întreprinderilor producătoare etc. pentru această funcție, societățile din cadrul comerțului cu ridicata trebuie să-și imobilizeze mari sume de bani, corespunzător valorilor din stoc; să asigure depozite de mare volum sau suprafață; să doteze depozitele cu instalațiile speciale necesare conservării în bune condiții de temperatură, grad de luminozitate și de umiditate constantă a tuturor produselor stocate; să asigure energia necesară, cât și procurarea și utilizarea instalațiilor speciale, ce generează costuri foarte ridicate, ele trebuind astfel incluse în prețul de vânzare a mărfurilor;
Transformarea sortimentului industrial, format din parți mari de produse de un anumit fel (mărime, culoare, model etc.), livrat de fabrici, în sortiment comercial, corespunzător varietății cererii populației;
Revânzarea mărfurilor în cantități mici către comercianții cu amănuntul. concomitent cu transformarea sortimentului industrial în sortiment comercial, angrosiștii fracționează părțile mari de mărfuri primite de la producători sau pe cele stocate în părți mici pe care le distribuie pe bază de comenzi către detailiști, indiferent de locul în care aceștia își au reședința și raza de activitate;
Cercetarea permanentă a pieței și studierea îndeosebi a evoluției cererii de mărfuri a populației și a utilizatorilor industriali sau asimilații acestora, în vederea informării producătorilor, orientării fluxurilor de mărfuri, îmbunătățirii structurii distribuției, a mijloacelor de promovare, precum și pentru realizarea unor previziuni care să stea la baza propriei activități în perioade viitoare; În cadrul comerțului cu ridicata, o secțiune mai aparte o formează comerțul industrial. Funcția angrosiștilor industriali, ca întreprinderi specializate care distribuie industriașilor sau utilizatorilor profesionali (meșteșugari, reparatori și instalatori etc.) diverse produse tehnice, furnituri industriale, produse semifinite și, în unele cazuri, chiar materii prime, constă, în primul rând în a asigura circuitul de distribuție al produselor respective și, în al doilea rând, în realizarea logisticii comerciale specifice fiecărui produs. Dată fiind natura circuitelor comerciale pe care le realizează comerțul industrial și specificului funcțiilor ce-i revin, literatura de specialitate a inserat respectiva categorie de angrosiști sub denumirea de enclave.
2.3. TIPOLOGIA ACTIVITATII COMERCIALE CU RIDICATA
Structurarea activității comerciale cu ridicata este greu de realizat datorită aspectelor eterogene ce caracterizează domeniul respectiv: varietatea produselor care se tranzacționează, piețele pe care sunt vândute mărfurile precum și metodele de operare foarte diferite. În analiză, specialiștii americani, de exemplu, pornesc de la faptul că în cadrul procesului de distribuție comercianții cu ridicata dezvoltă relații atât cu producătorii cât și cu detailiștii și își adaptează activitățile diferitelor nevoi ale acestora. Aceasta face ca agenții din comerțul cu ridicata să fie clasificați după mai multe criterii referitoare la influențele pe care le exercită asupra lor producătorii, la transferul titlului de proprietate asupra mărfurilor, gama serviciilor furnizate, lungimea și profunzimea liniei lor de produse etc. În funcție de aceste criterii se delimitează trei categorii de intermediari cu ridicata: comercianții cu ridicata clasici, agenții mijlocitori ai tranzacțiilor cu ridicata și auxiliari ai producătorilor. Cele trei categorii de intermediari cu ridicata sunt prezentate în figura 2-1.
Comercianții cu ridicata clasici sunt firme independente care dețin dreptul de proprietate asupra mărfurilor. Ei se împart, la rândul lor, în trei categorii:
• Comercianții care oferă servicii complete. Aceștia sunt intermediari care asigură cea mai largă gamă de activități ce dau conținutul funcției comerțului cu ridicata. Ei asigură clienților lor disponibilitatea produselor, sortimente corespunzătoare, asistență financiară, sfaturi tehnice și service. Acest tip de
A. Dayan: lucrare citată, W. J. Stanton, M. J. Etzel, B. J. Walker: Fundamentals of Marketing, Mac Graw Hill, International Edition, 1991,
comercianți cu ridicata furnizează numeroase servicii de marketing în interesul clienților. De exemplu, astfel de comercianți cu produse de băcănie ajută detailiștii în probleme de amplasare și de design al magazinelor, de selecție și instruire a personalului, acordă asistență financiară, de marcheting, publicitate și promovare a vânzărilor. Cu toate că angrosiștii care oferă servicii complete câștigă adesea mai mult decât celelalte tipuri de comercianți cu ridicata, cheltuielile lor de funcționare sunt totuși foarte mari deoarece realizează o gamă mai mare de activități costisitoare.
Comercianți cu ridicata clasici, incluzând:
Comercianți care oferă servicii complete
Comercianți care oferă servicii limitate
Comercianți care aprovizionează rafturile detailiștilor
Agenți mijlocitori, incluzând:
Agenți ai producătorului
Brokeri
Comisionari
Auxiliari ai producătorilor, incluzând:
Filiale
Birouri
Fig. 2-1. Tipuri de intermediari în comerțul cu ridicata
Cele mai folosite conturi pentru evidențierea acțiunilor comerțului cu ridicata sunt:
371 – Mărfuri
Cu ajutorul acestui cont se ține evidența existenței și mișcării stocurilor de mărfuri. Acest cont este un cont de ACTIV , iar în debitul acestui cont se înregistrează:
valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor achiziționate (401,408,446,542);
valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor reprezentând aportul în natură al acționarilor și asociațiilor (456);
valoarea mărfurilor aduse de la terți (357,401);
valoarea la preț de înregistrare a materiilor prime, materialelor consumabile, materialelor de natura obiectelor de inventar, animalelor și păsărilor, vândute ca atare (301,302,303,361);
valoarea la preț de înregistrare a produselor finite transferate magazinelor proprii de desfacere (345);
valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor primite de la societățile din grup, ale societăți legate prin participații, unitate sau subunități (451,452,481,482);
valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor constatate plus la inventar și a celor primite cu titlu gratuit (607,758);
valoarea adaosului comercial și taxa pe valoarea adăugată (TVA) neexigibilă, în situația în care evidența mărfurilor se ține la preț cu amănuntul (378,4428).
În creditul contului 371 se înregistrează:
valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor ieșite din gestiune prin vânzare și lipsurile de inventar (607);
valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor trimise la terți (357);
valoarea adaosului comercial și a taxei pe valoarea adăugată neexigibile aferente mărfurilor ieșite din gestiune (378,4428);
valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor livrate societăților din grup, altor societăți legate prin participații, unitate sau subunități (451,452,481,482);
valoarea donațiilor și pierderilor din calamități (658,671).
Soldul contului reprezintă valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor existente în stoc la sfârșitul perioadei.
401 Furnizori
Cu ajutorul acestui cont se ține evidența datoriilor și a decontărilor în relațiile cu furnizorii pentru aprovizionările de bunuri, lucrările executate sau serviciile prestate.
Contul 401 este un cont de PASIV
În creditul contului 401 se înregistrează:
valoarea la preț de cumpărare sau standard (prestabilit)a materiilor prime, materialelor consumabile, materialelor de natura obiectelor de inventar, animalelor tinere și la îngrășat, mărfurilor și ambalajelor intrate în patrimoniu, achiziționate cu titlu de la terți pe bază de facturi (301, 302, 303, 341, 346, 351, 354, 356, 357, 358, 361, 371, 381), precum și diferențele de preț nefavorabile aferente, în cazul în care evidența acestora se ține la prețuri standard (308, 348, 368, 378, 388);
valoarea materialelor achiziționate, nestocate și consumul de energie și apă (604, 605);
valoarea ambalajelor care circulă în sistem de restituire, facturate de furnizori(409)
valoarea materiilor prime, materialelor consumabile, mărfurilor, ambalajelor etc. achiziționate, în cazul folosirii metodei inventarului intermitent (601, 602, 607, 608);
valoarea lucrărilor executate sau a serviciilor prestate de terți(611 la 626, 628, 471);
valoarea facturilor primite, în cazul în care acestea au fost evidențiate anterior ca facturi nesosite (408) ;
taxa pe valoarea adăugată (TVA) înscrisă în facturile furnizorilor (4426, 4428);
valoarea timbrelor fiscale și poștale, biletelor de tratament și călătorie și a altor valori achiziționate (532);
diferențele nefavorabile de curs valutar la sfârșitul exercițiului financiar, din evaluarea soldului în valută (665).
În debitul contului 401 se înregistrează:
plățile efectuate către furnizori (162, 512, 531, 541, 542);
valoarea acceptată a efectelor comerciale de plătit (403);
diferențele favorabile de curs valutar aferente datoriilor către furnizori la decontare sau la sfârșitul exercițiului (765);
valoarea avansurilor acordate furnizorilor, cu ocazia regularizării părților cu aceștia (409);
sumele nete achitate colaboratorilor și impozitul reținut (512, 531, 444);
valoarea la preț de înregistrare a produselor cuvenite unităților prestatoare ca plată în natură potrivit prevederilor contractuale (345);
datorii prescrise sau anulate (758);
valoarea sconturilor de la furnizori (767);
valoarea ambalajelor care circulă în sistem de restituire, predate furnizorului (409).
Soldul contului reprezintă sumele datorate furnizorilor.
4426 Taxa pe valoarea adăugată (TVA)
Cu ajutorul acestui cont se ajutorul acestui cont ține evidența taxei pe valoarea adăugată deductibilă, potrivit legii.
Contul 4426 Taxa pe valoarea adăugată deductibilă este un cont de activ.
În debitul contului 4426 se înregistrează:
sumele reprezentând taxa pe valoarea adăugată deductibilă, potrivit legii (401, 404, 512, 542);
sumele reprezentând taxa pe valoarea adăugată evidențiată anterior ca amânată de plată (4428);
În creditul contului 4426 se înregistrează:
sumele compensate din taxa pe valoarea adăugată colectată (4427);
diferențele rezultate la sfârșitul perioadei între taxa pe valoarea adăugată deductibilă și taxa pe valoarea adăugată colectată (4424);
prorata din taxa pe valoarea adăugată deductibilă devenită nedeductibilă (635).
La sfârșitul perioadei contul nu prezintă sold.
607 Cheltuieli privind mărfurile
Cu ajutorul acestui cont se ține evidența cheltuielilor privind mărfurile.
În debitul contului 607 se înregistrează:
valoarea mărfurilor vândute, constatate lipsă la inventariere, depreciate ireversibil (371);
valoarea mărfurilor aflate la terți pentru care au fost emise documentele de vânzare sau constatate lipsă la inventar (357).
641 Cheltuieli cu salariile personalului
Cu ajutorul acestui cont se ține evidența cheltuielilor cu salariile personalului.
În debitul contului 641 se înregistrează:
valoarea salariilor și a altor drepturi cuvenite personalului (421);
drepturi de personal pentru care nu s-a întocmit statele de plată, aferente exercițiului încheiat(428).
• Comercianții cu ridicata care oferă servicii limitate. Aceștia sunt specializați pe câteva activități și oferă doar unele servicii de marketing. Activitățile rămase sunt realizate de producători, de clienți ori de alți mijlocitori din cadrul distribuției. Acest tip de comercianți cu ridicata dețin titlul de proprietate asupra mărfurilor, dar, în multe cazuri, ei nu fac livrări, nu acordă credite și nu furnizează informații de marketing. Deoarece oferă numai servicii limitate, acești angrosiști câștigă mai puțin decât comercianții care oferă servicii complete. Cu toate că sunt puțini la număr, ei sunt importanți în distribuția unor produse precum specialități culinare, articole perisabile, materiale de construcții și combustibili.
Categoria comercianților cu ridicata care oferă servicii complete se structurează, la rândul său, în patru tipuri de angrosiști:
a) Comercianții de tip “cash & carry” sunt mijlocitori ai căror clienți – de obicei mici detailiști sau mici firme industriale – vor plăti cu bani gheață și vor asigura transportul mărfurilor. În unele cazuri, comercianții cu ridicata care oferă servicii complete organizează departamente “cash & carry”, deoarece altfel nu pot aproviziona în mod profitabil micii detailiști. Acest tip de comercianți se ocupă de regulă de o linie redusă de produse, cu un randament ridicat, de exemplu produse de băcănie, materiale de construcții etc.
b) Comercianții camionagii, “truck jobber”, sunt mijlocitori care comercializează un sortiment redus de produse pe care le transportă direct la sediul clienților. Acești angrosiști sunt deseori mici operatori care dispun de propriile lor camioane. Camionagii joacă un rol important în aprovizionarea cu produse perisabile, cum ar fi fructele și legumele, pe care le vând contra numerar micilor băcănii, supermarket-urilor, fast food-urilor, hotelurilor, spitalelor etc. care se află pe traseul parcurs de ei. Cu toate că acest tip de comercianți realizează funcții de vânzare, promovare și transport ei sunt incluși în categoria angrosiștilor care oferă servicii limitate deoarece nu acordă credite. Ca urmare a volumului scăzut de vânzări și a gamei largi de servicii oferite clienților, costurile lor de operare sunt ridicate.
c) Agenții de expediție , cunoscuți și sub numele de “desk jobbers”, sunt intermediari care negociază cu furnizorii și cumpără mărfurile, dar niciodată nu manipulează fizic produsele. Ei trimit producătorilor ordine ale detailiștilor, cumpărătorilor industriali sau ale altor angrosiști și apoi aranjează ca mărfurile comandate să ajungă direct de la producător către clienți. De asemenea, ei își asumă toate riscurile privind mărfurile începând din momentul acceptării comenzii și până la livrarea către client. Agenții de expediție efectuează tranzacții numai cu câteva categorii de produse care se vând în mod obișnuit în cantități foarte mari, cum ar fi cărbune cherestea, materiale de construcții.
d) Comercianții cu ridicata care lucrează pe bază de comenzi trimise prin poștă “mail-order” folosesc cataloage în locul forțelor de vânzare pentru a vinde produsele detailiștilor, producătorilor sau cumpărătorilor instituționali. Comanda prin poștă reprezintă o metodă convenabilă și eficientă de vânzare a articolelor mici
W. M. Pride, O. C.Ferrell: Marketing Concepts and Strategies, Houghton Mifflin Company, Boston, 1991,
clienților din zone îndepărtate. Acest tip de comercianți se ocupă în general cu vânzarea produselor cosmetice, a specialităților alimentare, articolelor sportive, a bijuteriilor etc. Plata se face cu bani gheață sau cu cartea de credit și se acordă reduceri pentru comenzi mari. Angrosiștii poștali dețin mărfurile în stoc și oferă unele servicii de planificare, însă rareori acordă asistență în eforturile promoționale.
• Comercianți care aprovizionează rafturile detailiștilor, așa-zișii “rackjobbers” sunt agenți cu ridicata specializați care dețin propriile lor rafturi sau alte spații în supermagazine și drugstore. Ei aprovizionează rafturile comercianților cu amănuntul cu mărfuri nealimentare pe care aceștia evită să le aibă în stoc datorită riscului ridicat al vânzării lor. Produsele cosmetice și cele de îngrijire a sănătății, jucării, cărți, reviste, produse pentru dotarea și întreținerea locuinței sunt mărfuri tipice comercializate de rack-jobbers. Acest tip de comerciant operează de regulă în sistemul consignației: deține proprietatea mărfurilor și solicită efectuarea plăților numai pentru produsele vândute, iar pe cele care nu se vând le retrage din raft.
.Agenții și brokerii negociază cumpărarea și vânzarea mărfurilor, dar nu dețin titlul de proprietate asupra produselor. Ei sunt mijlocitori funcționali, intermediari care realizează un număr limitat de activități de marketing în schimbul unui comision care, în general, se bazează pe prețul de vânzare al produselor.
• Agenții sunt mijlocitori care reprezintă în mod permanent anumiți cumpărători sau vânzători. Această categorie de intermediari se structurează pe trei tipuri de agenți:
a) Agenții sau reprezentanții producătorilor, “manufacturers’ agents” sunt mijlocitori independenți care vând produsele unuia sau mai multor producători într-o anumită zonă geografică . Mărfurile care formează obiectul tranzacțiilor nu se concurează reciproc și teritoriul pe care se efectuează operațiunile comerciale le revine în exclusivitate. Acest tip de agenți nu sunt angajați ai producătorilor, însă ei nu dețin controlul asupra prețurilor sau condițiilor de vânzare, care sunt stabilite de fiecare producător în parte. Agenții producătorilor sunt folosiți în vânzarea accesoriilor, mașinilor, echipamentelor, oțelului, mobilei, articolelor electronice etc.
b) Agenții de vânzări, “selling agents” realizează toate activitățile de comerț cu ridicata, doar că nu dețin titlul de proprietate asupra mărfurilor. În general, ei nu au limite teritoriale și pot decide asupra prețului, distribuției și promovării produselor. Agenții de vânzări joacă un rol cheie în politica celui pe care îl reprezintă
W. M. Pride, O. C. Ferrell: lucrare citată
cu privire la publicitate, cercetări de piață și credite. Pot fi întâlniți în domenii cum ar fi: textile, utilaje și mașini industriale, metalurgie etc.
c) Comisionarii, “comision merchants” sunt agenți care primesc mărfurile în consignație de la vânzătorii locali și negociază vânzarea lor pe piețele centrale. Cel mai adesea acționează pe piețele agricole, unde preiau mari cantități de produse le stochează și le transportă la piețele de gros unde sunt vândute. După ce a vândut cantitatea respectivă de mărfuri, agentul respectiv reține un comision plus costurile generate de vânzare și trimite restul producătorului.
• Brokerii sunt mijlocitori pe care atât cumpărătorii cât și vânzătorii îi angajează temporar pentru realizarea unei tranzacții. Ei caută cumpărători sau vânzători și îi ajută să negocieze schimburile. Cu alte cuvinte, scopul lor principal este sa-i pună în contact pe vânzători și pe cumpărători și, în consecință, realizează mai puține funcții decât alți intermediari. Brokerii nu sunt implicați în posesia fizică sau financiară, nu au nici o autoritate în stabilirea prețului și nu își asumă aproape nici un risc. În schimb, ei oferă clienților cunoștințe specializate pe anumite grupe de mărfuri și o rețea de contacte bine stabilite. Brokerii sunt folositori, în special, celor care vând doar ocazional anumite produse. De exemplu, vânzătorii de mașini uzate, de produse alimentare de sezon, de titluri financiare, de terenuri și clădiri nu-și pot cunoaște potențialii cumpărători. Un broker le poate însă furniza această informație. Partea care angajează brokerul, în mod obișnuit vânzătorul, plătește acestuia un comision la încheierea tranzacției.
Cu toate că agenții și brokerii realizează mai puține funcții decât angrosiștii cu servicii limitate, ei sunt specializați pe anumite de produse sau pe tipuri de clienți, cunosc bine piața și pot furniza analize de vânzări valoroase. Agenții și brokerii permit producătorilor să-și extindă vânzările atunci când resursele sunt limitate, eliminând costurile forței de vânzare. În ciuda avantajelor pe care le oferă, aceste categorii de comercianți sunt puternic concurate de angrosiștii clasici și filialele și birourile producătorilor.
Auxiliarii producătorului reprezintă al treilea tip de intermediari cu ridicata. Ei se pot împărți în două categorii10:
• Filialele de vânzări, “sales branches” sunt mijlocitori care aparțin producătorului. Ele vând produse și asigură sprijinul forței de vânzare a
W.M.Pride, O.C.Ferrell: lucrare citată,
producătorului în zonele unde sunt concentrați clienții și unde cererea este mare. Filialele dețin mărfuri în stoc, oferă credite, livrează mărfuri, acordă asistență promoțională precum și alte servicii.
• Birourile de vânzări, “sales offices”, ca și filialele aparțin producătorului și sunt localizate departe de fabricile acestuia. Spre deosebire de filiale, birourile comerciale nu dețin stocuri de mărfuri.
2.4. TENDINTE IN EVOLUTIA COMERTULUI CU RIDICATA PE PLAN MONDIAL
Antrenat într-un proces de distribuire care, în mod progresiv, așa cum s-a mai arătat, a devenit un sector economic foarte dinamic, comerțul cu ridicata a cunoscut și va cunoaște în continuare multiple transformări, apărând astfel o serie de trăsături bine conturate cu privire la viitoarea sa evoluție. Respectivele tendințe pot fi împărțite în trei mari categorii: o primă grupă cuprinde diferite aspecte prin care se încearcă consolidarea actualelor poziții de intermediar ale comerțul cu ridicata; o a doua categorie are în vedere preocupările pentru căutarea unor noi soluții cu privire la perfecționarea circulației mărfurilor cu ridicata și asigurarea unei fluidități raționale a fluxului de produse de la producător către consumator; o a treia tendință se referă la crearea unor mari întreprinderi de comerțul cu ridicata, capabile a prelua fluxul de mărfuri generat de amplele modificări ce vor interveni în economia mondială.
În ceea ce privește prima categorie de aspecte, referitoare la evoluția comerțul cu ridicata, ele se materializează într-o tendință de menținere a ciclului clasic al circuitelor lungi de distribuție, în cadrul cărora intervin ca intermediari atât comerțul cu ridicata cât și comerțul cu amănuntul, respectiv: Producător Æ Comerciant cu ridicata Æ Comerciant cu amănuntul Æ Consumator.
În legătură cu această tendință, se impun totuși două observații generale, potrivit cărora respectiva tendință va deosebi evoluțiile viitoare ale comerțul cu ridicata față de cele anterioare.
• În primul rând, se are în vedere că agenții economici antrenați în activitatea de intermediere, militând pentru menținerea circuitului clasic de distribuție, sunt preocupați, în același timp, de găsirea unor soluții care să ducă la creșterea generală a capacității de adaptare a acestuia la o serie de situații ce apar în diferitele localități, zone sau țări ale lumii. Au apărut, în principal, noile forme de acțiune,
legături de integrare sau de asociere, fluxuri de mărfuri și informații etc.
• În al doilea rând, este vorba de preluarea, sub aspect juridic, a comerțului cu ridicata fie de către producători, fie de către comerțul cu amănuntul, activitatea în sine rămânând însă în continuare. În ambele cazuri, apar fie noi societăți comerciale integrate, care răspund unor activități paralele (producție -comerțul cu ridicata; comerțul cu ridicata – comerț cu amănuntul), fie mari lanțuri comerciale de magazine care au integrate și activități de comerț cu ridicata. Fenomenul, sub ambele forme de materializare, este întâlnit în majoritatea țărilor lumii dezvoltate din punct de vedere economic. Amintim dintre acestea experiența firmelor din Canada, SUA, Japonia, Anglia, Belgia, Franța, Olanda, Suedia etc.
Referitor la cea de-a doua grupă de tendințe ce se conturează în evoluția comerțului cu ridicata în diferitele zone ale lumii, trebuie subliniat că fenomenele sunt mai complexe, evidențiind o serie de probleme care prezintă un interes deosebit pentru țările în curs de tranziție la economia de piață, fiind vorba de soluții care privesc atât perfecționarea circulației mărfurilor, cât și o modernizare și o fluidizare a procesului de aprovizionare. Cele mai interesante probleme din acest domeniu sunt legate, în principal, de sistemele de funcționare a activității, probleme care au strânse legături cu aspectele tratate mai sus referitoare la elasticizarea sistemelor de organizare.
Sub aspectul organizării, întreprinzătorii din cadrul comerțului cu ridicata simt nevoia să se grupeze în diverse asociații. Aceasta în scopul obținerii celor mai bune condiții de vânzare din partea furnizorilor interesați în livrări mai importante și, dacă este cazul, pentru promovarea unei politici de grup, care să vizeze îmbunătățirea vânzărilor printr-o modernizare a structurilor de distribuție, a modalităților de gestionare a mărfurilor, o mai bună participare la promovarea produselor etc. Asemenea grupări asociate nu privesc decât comercializarea produselor nealimentare destinate aprovizionării marelui public, altul decât cel al utilizatorilor industriali și asimilații acestora.
Alte soluții interesante sunt legate de crearea unor mari societăți comerciale care organizează fie magazine ce se ocupă cu vânzări de gros în lanț, fie lanțuri de unități cu sucursale multiple, în cadrul cărora comerciantul cu ridicata se unește cu mici comercianți cu amănuntul independenți. Caracteristic pentru aceste lanțuri cu sucursale multiple apare faptul că încearcă să imite trăsăturile caracteristice ale supermagazinelor în lanț, menținând în același timp avantajele comercianților cu amănuntul independenți, precum și pe cele tradiționale ale comerțul cu ridicata.
Deosebit de interesantă apare și experiența din unele țări cu privire la organizarea unor forme specializate în crearea de magazine – depozite cu ridicata care își desfășoară activitatea în sistemul de autoservire. Este vorba de apariția așa zisului “comerț de gros cu autoservire”. Acest tip de comerț operează pe baza sistemului “cash and carry” având următoarele trăsături: mărfurile cumpărate de către comercianții cu amănuntul se plătesc în numerar; nu se asigură transportul mărfurilor la magazinele cu amănuntul; desfășurarea procesului de comercializare a mărfurilor nu necesită contracte sau comenzi prealabile, comercianții cu amănuntul independenți intrând în aceste depozite după bunul lor plac, indicând mărfurile necesare, comandând și plătind. Sistemul este larg practicat în SUA, Anglia, Franța, Germania etc.
O altă soluție privind perfecționarea comerțului cu ridicata are în vedere crearea unor firme de comerț cu ridicata, prin organizarea comercianților cu amănuntul independenți sub forma unor cooperative. Un exemplu în acest sens îl poate constitui firma “Certified Grocess” din California, SUA, care a devenit una din cele mai puternice societăți comerciale din lume ce realizează comerț cu ridicata.
Tot în ceea ce privește perfecționarea sistemelor de funcționare a comerțul cu ridicata, o altă tendință, conturată în ultimele decenii și care s-a dovedit deosebit de utilă, se referă la crearea unor firme specializate în organizarea unor depozite cu mica ridicată ce își desfășoară activitatea pe baza a trei sisteme: cu autoservire, pe bază de mostre și combinat. În cadrul unor asemenea depozite, reprezentanții comerțului cu amănuntul sau micii detailiști își cumpără mărfurile necesare în limita numerarului disponibil și a mijloacelor de transport pe care le pot folosi. Sub aspectul sortimentului, asemenea unități comercializează atât mărfuri alimentare – în jur de 10 000 de articole – cât și mărfuri nealimentare – până la 25 000 de articole. Un exemplu în acest sens îl constituie firma olandeză“Marco”, care are organizate 42 de depozite-magazin și “Dinko”, care dispune de 18 magazine depozit ce comercializează în medie peste 3 000 de articole fiecare.
O soluție apărută în cadrul comerțului japonez, care se conturează și ea ca tendință, oferind diverse avantaje în fluidizarea fluxului de mărfuri, se referă la D.Patriche: Restructurarea comerțului interior prin societățile mixte (Revista “Tribuna economică”, nr.20/1990) crearea unor mari întreprinderi comerciale strict specializate, organizate în cascadă(în trepte), preocupându-se de comercializarea anumitor produse sau de produsele anumitor producători. În cadrul acestui sistem de organizare, întreprinderile comerciale cu ridicata au un dublu rol: de reprezentante ale diferiților producători sau grupuri de producători și de verigă intermediară în cadrul circuitelor de distribuție, asigurând aprovizionarea comerțului cu amănuntul. Potrivit acestui sistem, în cadrul verigii comerțului cu ridicata se disting două tipuri de întreprinderi:
−întreprinderi comerciale cu ridicata principale, care se aprovizionează de la producători și vând numai către mari firme din comerțul cu amănuntul;
−întreprinderi comerciale secundare, care se aprovizionează de la cele principale, deci nu direct de la producători, și vând către micile firme din comerțul cu amănuntul;
Între cele două verigi ale comerțului cu ridicata japonez există, pe lângă relațiile de subordonare, și o strânsă colaborare, reușind să asigure prezența simultană a articolelor comercializate în cadrul întregii rețele comerciale cu amănuntul și un sistem de apropiere deosebit de ridicat față de consumator. Aceasta deoarece marile unități, în virtutea principiilor gravitației comerciale, atrag mari mase de vizitatori, iar micile unități, prin suplețea posibilităților de amplasare, sunt prezente în imediata apropiere a consumatorilor. De asemenea, același sistem de organizare în cascadă asigură o bună gestionare a stocurilor de mărfuri și o valorificare profitabilă a fiecărui produs ce face parte din sortimentul comercializat.
O importantă tendință care se conturează în actuala perioadă, constă în apariția unor întreprinderi comerciale cu ridicata a căror activitate se bazează pe depozite complet automatizate. Principalele probleme pe care le ridică organizarea unor astfel de întreprinderi se referă la automatizarea gestiunii stocurilor, schematizarea și reglementarea fluxului mișcării mărfurilor, automatizarea pregătirii comenzilor, îmbunătățirea secvențială a circulației mărfurilor cu amănuntul, structurarea, schematizarea și automatizarea sistemului de service propriu proceselor de aprovizionare cu mărfuri în general și comerțului cu ridicata în special.
Cea de-a treia tendință, așa cum s-a mai arătat, are în vedere antrenarea comerțului cu ridicata în marile prefaceri ce vor avea loc în economia europeană. Evoluția evenimentelor contemporane lasă să se întrevadă faptul că în Europa se vor produce două tipuri de modificări, respectiv: mișcări intraeuropene, acceptate de către instanțele europene de control, și expansiuni extraeuropene, către alte continente, în prelungirea orientărilor adoptate. De asemenea, sunt așteptate evenimente noi pe teritoriul fostului Commonwealth britanic. În contextul unor asemenea modificări, în domeniul distribuției mărfurilor vor apărea noi tipuri de firme comerciale cu o mare putere de acoperire financiară. Este vorba, în primul rând, de așa-zisele ” întreprinderi de calibru mare”, definite ca firme cu o activitate semnificativă pe propria piață, dar nu cu statut de lider, trebuind astfel să opteze între a fi credibile sau a fi înghițite, întrucât structura lor de capital nu le pune la adăpost. În al doilea rând, de așa-zisele ” întreprinderi de calibru gigant”, definite ca lider pe propria piață națională, frecvent prezente peste hotare, având obișnuință și mare capacitate “digestivă”12. Asemenea firme – din ambele categorii prezentate -pot îmbrăca forma unor întreprinderi integrate, desfășurând atât comerț cu ridicata, cât și comerț cu amănuntul. Părerea noastră este că cele mai multe vor fi însă de tipul unor mari întreprinderi de comerț cu ridicata, întrucât numai asemenea firme vor putea face față solicitărilor noului context în care urmează a se desfășura distribuția mărfurilor. Argumentația are în vedere elemente deja cunoscute și amintite în prima parte a acestui capitol. Avem în vedere că volumul tranzacțiilor comerciale se referă la părți mari de mărfuri, iar eșalonarea comenzilor cuprinde și perioade afectate de sezonalitate, când o parte din mărfurile ce formează obiectul tranzacțiilor comerciale trebuie stocate un timp mai îndelungat, intermediarul trebuind să dispună atât de fonduri proprii, cât și de capacitatea de a contracta credite bancare pe termene mai mari, prin care să acopere plățile către producție și multiplele cheltuieli de stocare. La aceasta se adaugă faptul că marile firme de comerț cu ridicata își aleg mai facil modalitățile de colaborare cele mai adecvate, ușor adaptabile, stabilind, de asemenea, operativ căile de comunicare lingvistică și culturală necesare în orientarea comportamentului de cumpărare al diverșilor operatori de piață ce acționează în diversele zone ale lumii.
R. Chevalier: Cine va înghiți și pe cine în cadrul distribuției în Europa ?, Comunicare la Congresul Internațional al Asociației Internaționale a Distribuției (AIDA), Viena, 1996 (Redat după lucrarea “Distribuția în Europa”, Ed. CRCE-CRD, București, 1997, ) R. Chevalier: lucrare citată.
CAPITOLUL 3
STUDIU DE CAZ LA SC PGA ELECTRIC SRL
Prezentarea generală a unități
3.1.INFORMAȚII GENERALE
Nume: PGA Electric
Forma de organizare: SRL(Societate cu răspundere Limitată)
Sediul general: Baia Mare, str. Minerilor nr 63B
Tel: 0262/ 21 37 55; 0262/ 21 37 74
Fax: 0262/ 21 37 74
E-mail: [anonimizat]
C.U.I.: 13085777 Atribut fiscal R
Nr. înregistrare O.R.C.: J24/358/2000
3.2 SCURT ISTORIC:
PGA Electric este o societate cu răspundere limitată cu capital integral privat, înființată în anul 2000, care distribuie materiale și echipamente destinate în principal industriei electricități. Încă de la înființare, din anul 2000, și-a dezvoltat permanent gama de produse care cuprinde astăzi peste 2000 de repere.
Numărul clienților societăți depășește 250 și cuprinde în principal:
Electrica SA
TRANSELECTRICA
Mari constructori de rețele electrice, instalații electrice și energetice
Alte firme și consumatori individuali
Societatea își propune ca pe lângă distribuție să contribuie la găsirea de soluții pentru clienții săi. Pentru acesta comunicarea cu clienții este permanentă și deschisă în ambele sensuri. Se dorește astfel să se contribuie la realizarea unor parteneriate durabile în beneficiul tuturor firmelor implicate.
SC PGA Electric SRL este reprezentant exclusiv în județul Maramureș a produselor comercializate de:
Eximprod Buzău
Dafelco Botoșani
Accesor 3 București
3.3 OBIECT DE ACTIVITATE
Societatea are ca principal obiectiv de activitate comerțul cu ridicata al aparatelor electrice și de uz gospodăresc și al aparatelor de radio și televizoare (cod CAEN 5143)
3.4 CAPITAL SOCIAL
SC PGA Electric SRL are un capital social subscris și vărsat de200 RON, divizat în 20 părți sociale a câte 10 RON fiecare. SC PGA Electric își desfășoară activitatea în conformitate ci legile române și statutul său aprobat de organele în drept.
3.5 CIFRA DE AFACERI ÎN ULTIMI 3 ANI ESTIMATĂ ÎN RON
2003 – 1650631
2004 – 3401632
2005 – 3548368
3.6 DOTĂRI
Societatea are mijloace fixe In valoare de 357401.98 RON din care:
clădiri în valoare de 186968.45 Baia Mare str. Victor Babeș
Baia Mare str. Minerilor 16B
Mijloace de transport auto în valoare de 158537.32 RON
Autoutilitare Dacia 1305 BREC 2 bucăți
Autilitară IVECO 1 bucată
Autoturisme 4 bucăți
Mobilier, aparatură birotică, active corporale în valoare de 11896.17 RON
3.7 STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A SOCIETĂȚII
Numărul total al personajului angajat este de 12 numărul personalului implicat în activitatea directă de distribuție este de 10.
Structura organizatorică desemnează un administrator de subdiviziuni organizatorice constituite prin gruparea unor activități corelate în vederea funcționării normale a întregi societăți și relațiile care se manifestă între acestea.
Prin urmare structura organizatorică este un sistem care include mai multe componente: relațiile dintre acestea dar și persoanele implicate în desfășurarea activității acestora cu competență și responsabilități adecvate pozițiilor pe care le ocupă.
Componentele structurii organizatorice sunt:
postul
funcția
ponderea ierarhică
compartimentul
nivelul ierarhic
relațiile organizatorice
Postul este cea mai simplă verigă organizatorică care cuprinde: obiective, sarcini, componente și responsabilități.
Funcția reprezintă totalitatea sarcinilor de un anumit fel ce trebuie realizate în mod obișnuit de un salariat. Într-o societate există funcții de conducere și funcții de execuție. Față de conducere este decizia privind munca altor persoane iar a funcției de execuție decizia privind propria activitate
Ponderea ierarhică reprezintă totalitatea persoanelor aflate în subordinea directă a unui manager.
Compartimentul este un grup de indivizi reuniți pe criterii de omogenitate și completare a activităților pe care le desfășoară sub o singură autoritate.
Nivelul ierarhic reprezintă treapta organizatorică pe care se situează diverse organisme ale societăți situate la aceeași distanță față de verificarea piramidei manageriale.
Relațiile organizatorice exprimă totalitatea relațiilor dintre diferite organisme ale societății care vizează fluxurile de materii prime, produse finite, flux de numerar, informații , resurse umane și sunt determinate de regulile de organizare și funcționare a societății sau alte documente oficiale.
Structura organizatorica a SC PGA Electric SRL se exprimă în câteva documente esențiale pentru funcționarea normală a activități și a anume:
organigramă
regulamentul de organizare și funcționare(ROF)
fișa postului
Organigrama este o reprezentare grafică o sistemului organizatoric sub forma unor coloane corelate care exprimă relațiile organizatorice dintre diverse organisme ale întregurilor.
Regulamentul de organizare și funcționare este o detaliere a structurii organizatorice în care se includ atribuțiile, componentele și responsabilitățile specifice funcțiilor existente în societate.
Fișa postului este documentul care descrie toate elementele activității uni salariat sub forma aspectelor specifice denumirea postului obiectivele, sarcinile, autoritatea, responsabilitatea, relațiile la care se supun.
ORGANIGRAMA SC PGA ELECTRIC SRL
3.8 ASIGURAREA CALITĂȚII
Toate produsele comercializate de societate sunt însoțite de certificate de calitate. SC PGA Electric SRL este certificată de către Societatea Română pentru Asigurarea Calități (SRAC) în conformitate cu SR-EM ISO 9001:2001.
3.9 DOCUMENTELE CONTABILE UTILIZATE ÎN CADRUL SC PGA ELECTRIC SRL
3.9.1 DOCUMENTE JUSTIFICATIVE
Legea contabilități nr.82/1991 republicată prevede că orice operațiune economică se conservează într-un document care ține la baza înregistrări în contabilitate dobândind astfel calitatea de document justificat.
Pentru folosirea unor documente justificative în activ financiar-contabilă s-au aprobat modelele formularelor române privind activitatea financiar-contabil, documentele folosite și de PGA Electric SRL se includ:
avizul de însoțire a mărfi
chitanța fiscală
factură fiscală
fișă de magazie a formularelor cu regim special
3.9.2 REGISTRELE DE CONTABILITATE
Potrivit prevederilor legii contabilității nr.82/1991, republicat registrele de contabilitate obligatorii sunt:
– registrul jurnal(cod 14-1-1) este un document contabil în care se înregistrează în mod cronologic toate operațiile economico –financiare.
– registru inventar (cod 14-1-2) este un document contabil în care se înregistrează toate elementele de activ și pasiv grupate în funcție de natura lor inventariate de societate potrivit legii.
– cartea mare (cod 14-1-3) este un registru în care se înregistrează lunar și sistematic prin regruparea conturilor mișcarea și existența tuturor elementelor de activ și de pasiv la un moment dat.
Registrul jurnal, Registrul inventar și Cartea Mare se găsesc în unitate timp de 10 ani de la data închideri exercițiului financiar în anul căreia au fost înregistrate, iar caz de pierdere, sustragere sau distrugere trebuie reconstituite în termen de maximum 30 zile de la constatare.
3.9.3 FORMA DE ÎNREGISTRARE CONTABILĂ
Reprezintă sistemul de registre, formulare și documente contabile corelare între ele acestea servesc la înregistrarea cronologica și sistematică în contabilitate a operațiunile economico-financiare efectuate pe parcursul exercițiului financiar contabil.
Societățile pot folosi una din formele de înregistrare a operațiilor în contabilitate astfel:
pe jurnale
jurnal- carte mare
alte forme care să respecte obligațiile stabilite prin lege.
Forma de înregistrare contabilă în cadrul SC PGA Electric SRl este forma informatică . Societatea este dotată cu calculatoare și datele sunt preluate automat baza prevederilor Legii Contabilități.
Jurnalul de înregistrare conservează operațiile contabile succesiunea lor cronologică. Cartea mare se eliberează la cererea utilizatorului lunar , balanțele conturilor îndeplinesc și funcția registrului Cartea Mare.
3.10 EVOLȚIA PRINCIPALILOR INDICATORI ECONOMICO FINANCIARI ÎN ANII 2003,2004,2005
Explicații :
I a) Indicatorul lichidități curente reflectă în contabilitatea activelor circulante curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plăți exigibile. Se consideră o lichiditate curentă folosibilă când indicele este supranumitor.
b) Indicatorul lichidității circulante trebuie să țină către o mărime unitară. Se apreciază o lichiditate imediată bună dacă indicele este între 0.5 și 1 .
II Indicatorul gradului de risc reprezintă limita până la care societatea este finanțată din alte surse decât cele proprii. Se înțelege că cu cât plățile exigibile sunt mai mici cu atât situația financiară este mai favorabilă, deci cu cât procentul este mai aproape de 0 cu atât este mai bine.
III Numărul de zile de circuite ; Stocurile sunt cu atât mai lichide cu cât se pot transforma mai repede în bani. Acest indicator realizează starea de lichiditate și se poate exprima în numărul de zile sau numărul de circuite.
Concluzii:
Datorită societății cu care firma tratează fiecare comandă, respectării termenelor de livrare, a colaborării apogiale cu fiecare client, a distribuției de materiale de cea mai bună calitate, într-un cuvânt a accentului care se pune pe calitatea serviciilor oferite, PGA Electric SRL și-a câștigat un renume pe piața distribuitorilor a produselor electrice din Nord – Vestul țarii
PREZENTAREA SITUAȚIEI CONTABILE LA SC PGA Electric SRL
Prin următoarele documente aferente aprovizionării si desfacerii unitatea s-a aprovizionat cu mărfuri in luna Aprilie 2006 de la următorii furnizor.: Dafelco, Eximprod, Accesor 3 Bucuresti. Pentru înregistrarea în contabilitate pe baza documentelor din Anexa 1 s-au efectuat următoarele înregistrări contabile:
Anexa 1.1
%= 401 9650,90
371 8110,00
4426 1540,90
Anexa 1.2
%= 401 5735,51
371 4819,60
4426 915,91
Anexa 1.3
% = 401 3045,44
371 2559,20
4426 486,24
SC PGA Electric SRL a distribuit marfă în luna Aprilie 2006 la următoarele Societăți Comerciale : UNIVERSAL MARAMURES , SATELIT. Pentru înregistrarea în contabilitate pe baza documentelor din Anexa 2 s-au efectuat următoarele înregistrării contabile:
Anexa 2.1
4111= % 1926,61
707 1619,00
307,61
Anexa 2.2
4111= % 2861,95
2405,00
4427 456,95
SC PGA Electric SRL a achitat contravaloarea facturii nr.8450454 din 27.04.2006 la SC EXIMPROD GRUP SA suma de 9650,90 în data de 27.04.2006 cu bilet la ordin avalizat prezentat în Anexa 3. Pentru înregistrarea în contabilitate s-a folosit următoarea formulă contabilă:
Anexa 3
401 = 5121 9650,90
SC SATELIT SRL a achitat contravaloarea facturii nr.6151540 din 30.04.2006 la SC PGA Electric SRL suma de 2861,95 în data de 30.04.2006 cu bilet la ordin avalizat prezentat în Anexa 4. Pentru înregistrarea în contabilitate s-a folosit următoarea formula contabilă:
Anexa 4
5121=4111 2861,95
CONCLUZII SI PROPUNERI
Referindu-se la conținutul activității de comerț cu ridicata, acest capitol subliniază faptul că respectivul comerț reprezintă un stadiu al circulației mărfurilor, în cadrul căruia au loc operațiuni de vânzare-cumpărare a mărfurilor în scopul revânzării ulterioare.
Activitatea ce se desfășoară în cadrul comerțului cu ridicata prezintă câteva trăsături specifice. Între acestea, mai importante, apar: actele de vânzare-cumpărare au loc între întreprinderi economice; în cadrul activității de comerț cu ridicata, atât cumpărările, cât și vânzările de mărfuri se realizează în părți mari; activitatea de comerț cu ridicata nu încheie circuitul economic al mărfurilor, ci mijlocește doar legătura dintre producție și veriga comercială cu amănuntul.
Întreprinderile ce acționează în cadrul verigii comerțului cu ridicata se caracterizează și ele printr-o serie de trăsături distincte. Între acestea atrag atenția următoarele: firmele respective trebuie să fie firme cu o mare acoperire financiară; activitatea firmelor de comerț cu ridicata este specializată pe familii de produse; întreprinderile de comerț cu ridicata intervin atât in cadrul fluxului produselor realizate de producătorii indigeni, cât și de cei externi; existența unor servicii comerciale bine puse la punct și încadrate cu personal de înaltă calificare.
Rolul economic al comerțului cu ridicata trebuie analizat pe ansamblul economiei, văzut atât în raport cu producătorii, cât și cu comerțul cu amănuntul. În raport cu producătorii, prezența comerțului cu ridicata oferă o serie de avantaje care, pe ansamblul pieței, exercită influențe multiple, asigurând continuitatea activității comerciale, o mobilitate corespunzătoare în ceea ce privește orientarea mărfurilor în raport cu cererea, precum și asigurarea unei forțe de echilibru, fără oscilații puternice de la un sezon la altul sau de la o zonă la alta. Față de comerțul cu amănuntul, rolul economic al comerțul cu ridicata este dat de asemenea, de către o serie de avantaje care se referă la informarea detailiștilor; asigurarea sortimentelor necesare, fragmentarea loturilor mari, finanțarea unor tranzacții, servicii și consultanță de management.
Funcțiile comerțului cu ridicata se referă la: cumpărarea și concentrarea unor fonduri de mărfuri în vederea aprovizionării comerțului cu amănuntul; stocarea unor cantități mari de mărfuri în vederea asigurării unei eșalonări normale a fluxului de produse; transformarea sortimentului industrial în sortiment comercial; revânzarea mărfurilor în cantități mici către comercianții cu amănuntul; cercetarea permanentă a pieței.
În cadrul activităților de comerț cu ridicata se delimitează trei categorii de intermediari: comercianții cu ridicata clasici, agenții mijlocitori ai tranzacțiilor cu ridicata și auxiliari ai producătorilor.
Principalele tendințe conturate în evoluția comerțului cu ridicata pe plan mondial pot fi împărțite în trei mari categorii: o primă grupă cuprinde diferite aspecte prin care se încearcă consolidarea actualelor poziții de intermediar ale comerțul cu ridicata; o a doua categorie are în vedere preocupările pentru căutarea unor noi soluții cu privire la perfecționarea circulației mărfurilor cu ridicata și asigurarea unei fluidități raționale a fluxului de produse de la producător către consumator; o a treia tendință se referă la crearea unor mari întreprinderi de comerț cu ridicata, capabile a prelua fluxul de mărfuri generat de amplele modificări ce vor interveni în economia mondială.
BIBLIOGRAFIE
Dayan, A. – Manuel de la distribution, Les Editions d’Organisation, Paris, 1987
Florescu, C. (coordonator) – Marketing, Ed. Expert, București, 1992
Moraru Gheorghe – Bazele contabilității întreprinderilor, Ed. Risoprint 2004
Moraru Gheorghe – Contabilitatea financiară a întreprinderii, Ed.Risoprint 2003
Patriche, D. – Tratat de economia comerțului, Ed. Eficient, București, 1998
Pride, W.M., Ferrell, O.C. – Marketing Concepts and Strategies, Houghton Mifflin Company, Boston, 1991
Stanton, W.J., Etzel, M.J., Walker, B.J. – Fundamentals of Marketing, MacGraw Hill, International Edition, 1991
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contabilitatea Comertului CU Ridicata LA Sc (ID: 133309)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.