. Contabilitatea Capitalurilor Permanente (s.c. Xyz S.c.)

INTRODUCERE

Pe plan mondial, normalizarea contabilității a necesitat luarea în considerare a unui sistem de adaptări a regulilor internaționale de organizare și conducere a contabilității la specificul fiecărei țări și totodată a unităților economice componente.

În vederea realizării acțiunii de armonizare, respectiv de normalizare a contabilității pe plan mondial, a fost necesară apariția unui organism sub denumirea de Comitetul de Norme Contabile Internaționale (I. A. S. C.). Acesta elaborează și difuzează norme contabile internaționale țărilor componente.

Pe plan european, preocupările de armonizare a contabilității diferitelor țări, sunt concretizate în adoptarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate.

Treptat, în procesul economiei romanești a luat naștere o viziune nouă, care urmărește o reorientare economică, care vizează asocierea României la Uniunea Europeană precum și la noul cadru legislativ propus de aceasta.

În prezent, România parcurge o perioadă mai dificilă – una de reconstrucție a întregului sistem economic – denumită generic perioada de tranziție la economia de piață. Succesul reformelor economice impuse de tranziția la economia de piață depinde în mare măsură de conceperea unui sistem contabil nou pentru agenții economici, capabil să răspundă noilor condiții impuse.

În majoritatea țărilor Europene, programul de organizare al contabilității a avut la bază norme contabile armonizate, concretizate în elaborarea unor Planuri de Conturi Generale.

În România, țară aflată de asemenea în plină tranziție la economia de piață, preocupările privind perfecționarea contabilității agenților economici, nu au vizat elaborarea unui plan contabil general, ci a avut în vedere emiterea unor acte normative sub denumirea de Sistem Contabil al Agenților Economici din România.

Elementele componente ale acestui sistem sunt concretizate în: Legea Contabilității Nr. 82/1991, Regulamentul de aplicare al Legii contabilității, Planul de conturi și nomele de utilizare ale acestora.

Contabilitatea este definită ca arta de a înregistra și sintetiza, într-un mod semnificativ, valoarea monetară a tranzacțiilor comerciale și a evenimentelor cu caracter financiar, de a întocmi documentele contabile de sinteză și de a interpreta rezultatele.

Definirea contabilității ca o artă trebuie căutată în chiar contextul socio-istoric al apariției și dezvoltării contabilității în partide duble.

Multitudinea nevoilor informaționale ale diverșilor utilizatori de informație contabilă a determinat apariția a două reprezentări ale aceleiași realități: o interpretarea internă și o alta externă.

Această reprezentare duală reflectă existența a două componente ale sistemului informațional contabil a întreprinderii:

contabilitatea generală sau financiară, considerată fața externă, având rolul de a înregistra tranzacțiile întreprinderii cu mediul exterior;

contabilitatea de gestiune, considerată fața internă a firmei, care descrie procesele interne ale întreprinderii, având rolul de a servi ca instrument în luarea deciziilor de către managerii firmei.

Contabilitatea financiară este destinată din ce în ce mai mult celor care finanțează întreprinderea.

Lucrarea de față studiază Contabilitatea capitalurilor permanente, activitatea economico-financiară a firmei și analiza indicatorilor legați de capitalurile permanente de care dispune aceasta și modul de utilizare a acestor surse de finanțare.

Contabilitatea capitalurilor permanente reflectă sursele de finanțare cu caracter permanent de care dispune o firmă, reprezentând pasivul bilanțier, având ca destinație finanțarea pe o perioadă mai mare de timp (de regulă pe o perioadă mai mare de un an) a activului patrimonial al întreprinderii.

Din studiul efectuat rezultă că firma analizată prezintă dezechilibre rezultate din existența unei trezorerii nete negative pe întreaga perioadă analizată.

O asemenea situație relevă faptul că necesarul de fond de rulment nu poate fi finanțat în întregime din resurse permanente, firma fiind nevoită să apeleze la credite bancare pentru a acoperi nevoile de finanțare generate de ciclul de exploatare. Astfel, se constată faptul că firma recurge la noi credite cu speranța că pe viitor situația se va ameliora, ajungându-se astfel, la un moment dat, la o dependență totală de creditele bancare.

CAP. I. PREZENTAREA GENERALĂ A SOCIETĂȚII COMERCIALE “SERVICOM” S. C. C. A.

1.1. Caracteristici generale ale societății

Societatea comercială cooperatistă pe acțiuni “SERVICOM” S. C. C. A., este persoană juridică română și face parte din sistemul cooperației meșteșugărești.

Societatea pe acțiuni “SERVICOM” S. C. C. A. are sediul în Urziceni, Strada 1918, Nr. 2-6, Județul Ialomița. Ea a luat ființă la 8.10.1991, având un capital social în sumă de 20.904.000 Lei.

Capitalul social a suferit multiple modificări pe parcursul funcționării societății comerciale, având loc o serie de repartizări din profitul obținut.

Situația se prezintă astfel:

Capitalul social nominalizat la înființarea societății

8.10.1991 20.904.000 Lei

Repartizări din profit

1.179.000 Lei

Nominalizarea capitalului social

3.343.000 Lei

Repartizări din profit

1997 3.730.000 Lei

Repartizări din profit

1998 1.460.000 Lei

Repartizări din profit

1999 1.506.000 Lei

Rețineri din salarii

1999 1.104.000 Lei

Rețineri din salarii

2000 1.537.000 Lei

Total capital social 31.12.2000 34.736.000 Lei

Evidența acționarilor implicit a acțiunilor deținute de aceștia, are ca suport de înregistrare “Registrul de evidență a participărilor la capitalul social” și “Registrul de evidență a membrilor cooperatori” după cum se precizează în Decizia de aprobare a modelelor pentru registrele organizațiilor cooperației meșteșugărești.

Anexa A

A. G. A. – Adunarea Generală a Acționarilor

C. A. – Consiliul de Administrație

Regimul de completare a “Registrului de evidență a participărilor la capitalul social” se prezintă astfel:

Aspectele specifice privind formele de organizare

Organizațiile constituite sub forme de S. C. A. sau C. M. M., avându-se în vedere că valoarea capitalului social al organizației reprezintă un anumit număr întreg de acțiuni și totodată de părți sociale – acțiuni și părți sociale ce trebuie să aibă valori nominale egale (după modul cum sunt ele stabilite de adunarea generală și prin statutul propriu), este necesar ca operațiunile din partizi să reflecte și numărul aferent de acțiuni și respectiv de părți sociale.

În cazul S. C. A. – operațiunile valorice se consemnează sub formă de fracție, astfel:

În cazurile în care evaluările de intrare din alocări (coloanele 7-10) nu corespund exact cu un multiplu al valorii nominale al unei acțiuni sau al unei părți sociale, diferența respectivă se va achita prin vărsământ direct sau reținere pe stat și se va consemna ca atare la coloana 6.

În cazul diminuărilor (coloana 11), se va proceda în mod similar pentru întregirea necesară până la primul multiplu.

1.1.1 Forma juridică, obiectul de activitate și capitalul social

Din punct de vedere al modului de organizare, societatea comercială cooperatistă pe acțiuni “SERVICOM” S. C. C. A. este persoană juridică română și este o asociație economico-socială ce face parte din sistemul cooperației meșteșugărești.

Obiectul de activitate al societății comerciale se concretizează în:

lucrări la comandă și prestări servicii pentru populație, unități proprii și alți beneficiari din țară și străinătate: tăiat geamuri și oglinzi, confecționat și tăiat galerii, reparații articole marochinărie, confecționat și reparat mobilier, confecționat plăpumi, dărăcit, tras și tors lână și zdrențe, reparații auto-moto, spălătorie, curățătorie chimică, reparat și încărcat brichete, reparat umbrele, păpuși, stilouri, montat lentile ochelari și reparații ochelari, reparații ceasuri, reparații mașini de cusut, confecționat îmbrăcăminte pe comandă pentru bărbați și femei, vopsit fire lână, reparații încălțăminte, confecționat încălțăminte pe comandă, prestări servicii în sistem lohn, cursuri de calificare și formare de personal, transport de mărfuri și persoane, închirieri spații și utilaje, executat sicrie și cruci de lemn;

producție de bunuri de consum pentru nevoile pieței interne și pentru export;

realizarea de produse prin cooperare cu persoane fizice și juridice autorizate din țară și străinătate și executarea de lucrări solicitate de acestea;

realizarea și desfacerea de produse alimentare, precum și activitatea de alimentație publică;

achiziții, recondiționări și valorificări de la și pentru populație, precum și de la și pentru terțe unități;

desfacerea de mărfuri;

import-export, schimb de marfă, cooperare economică și internațională și alte operațiuni de comerț exterior în conformitate cu prevederile legale;

participarea la înființarea de societăți mixte cu capital de stat, particular sau cooperatist, cu parteneri români sau străini;

schimburi de specialiști cu organizațiile din țară și străinătate;

alte activități economice și financiare care nu sunt interzise prin lege.

Potrivit reglementărilor din statut, capitalul social al societății cooperatiste pe acțiuni “SERVICOM” S. C. C. A. nu poate fi mai mic de 10.000.000 Lei.

Societatea nu poate funcționa cu număr mai mic de 50 de membrii cooperatori-acționari.

Acțiunile societății cooperatiste pe acțiuni rămân întotdeauna nominative, iar valoarea unei acțiuni este cuprinsă între 1.000 și 5.000 Lei.

Acțiunile emise și înmânate acționarilor trebuie să cuprindă:

denumirea societății;

durata societății;

durata constituirii acesteia;

numărul de înregistrare din Registrul Comerțului și capitalul social;

numărul acțiunilor și numărul de ordine;

valoarea nominală a acțiunilor și a vărsămintelor efectuate;

numele și domiciliul acționarului.

Acțiunile trebuie să fie de valoare egală, indivizibile și conferă posesorilor drepturi egale.

Fiecare acțiune conferă acționarului dreptul de a participa la distribuirea dividendelor.

Acțiunile nu pot fi negociate dacă nu sunt integral achitate.

Orice acțiune dă dreptul la un vot în adunările generale ale societății (prin contractul de societate, sau statutul propriu, se poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o acțiune).

Un acționar, persoană fizică, în societatea cooperativă pe acțiuni nu poate deține mai mult de 20% din capitalul social al acesteia.

Majorarea capitalului social poate avea loc pe baza hotărârii adunării generale a acționarilor și prin emiterea de noi acțiuni în afara acțiunilor emise conform articolului 14 și respectiv articolului 15, reprezentând aport în numerar si în natură.

Reducerea capitalului se poate face pe baza hotărârii adunării generale a acționarilor.

Propunerea de reducere a capitalului trebuie comunicată cenzorilor de către consiliul de administrație cu cel puțin 30 de zile înainte de data adunării generale a acționarilor, care decide asupra acestor reduceri.

În societatea pe acțiuni, capitalul social este reprezentat prin acțiuni emise de societate, care după modul de transmitere pot fi nominative sau la purtător.

Felul acțiunilor este determinat prin actul constitutiv; în caz contrar, ele vor fi la purtător.

Acțiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont.

Acțiunile nu pot fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea nominală. Acțiunile neplătite în întregime sunt întotdeauna nominative.

Dreptul de proprietate asupra acțiunilor nominative se transmite prinra acțiunilor nominative se transmite prin declarație făcută în registrul acționarilor emitentului, subscrisă de cedent și de cesionar sau de mandatarii lor și prin mențiunea făcută pe acțiune.

Prin actul constitutiv se pot prevedea și alte modalități de transmitere al dreptului de proprietate asupra acțiunilor nominative. Acțiunile sunt indivizibile.

Societatea pe acțiuni poate emite obligațiuni la purtător sau nominative, pentru o sumă care să nu depășească trei pătrimi din capitalul vărsat și existent, conform celui din urmă bilanț contabil aprobat.

Valoarea nominală a unei acțiuni nu poate fi de o valoare egală și acordă posesorilor lor drepturi egale.

Obligațiunile pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont.

1.1.2. Conducerea, administrarea și gestiunea societății

Conducerea societății este asigurată de adunarea generală a cooperatorilor având dreptul de a decide asupra activității acesteia și atribuții concretizate cum sunt:

adoptă statutul, contractul de societate, Regulamentul de ordine interioară și hotărăște asupra profitului societății cooperative pe acțiuni; adoptă Regulamentul de organizare și funcționare al societății.

Regulamentul de organizare și funcționare al cenzorilor și Regulamentul de organizare și funcționare al consiliului social; aprobă modificarea statutului societății și a contractului de societate;

stabilește numărul și alege membrii consiliului de administrație și cenzori; lista de propuneri va conține cel puțin doi candidați în plus față de numărul de administratori ce vor fi aleși.

Alege consiliul social.

revocă membrii consiliului de administrație, ai consiliului social și cenzori;

analizează gestiunea societății și aprobă bilanțul contabil anual, contul de profit și pierderi anuale și distribuirea dividendelor sau recuperarea pierderilor; aprobă programul de activitate și bugetul pe anul în curs.

Adunarea generală a acționarilor este condusă de președintele consiliului de administrație, iar în lipsa acestuia, de către un administrator desemnat de președinte, cu excepția adunării generale extraordinare convocate de către președintele asociației teritoriale sau de către președintele Asociației Naționale a Cooperației Meșteșugărești – UCECOM.

Gestiunea societății este controlată de acționari, de organe specializate și de trei cenzori.

Cenzorii sunt aleși de adunarea generală și cel puțin unul dintre ei trebuie să fie contabil autorizat, sau expert contabil, acesta putând să fie membru cooperator al organizației. Cenzorii se aleg pe o perioadă de 5 ani.

Cenzorii vor fi plătiți cu o indemnizație stabilită conform prevederilor de la articolul 46, alineatul (10).

Controlul de către organele de specialitate din sfera societății se face în conformitate cu prevederile dispozițiilor legale.

Conducerea unității este asigurată și prin Consiliul de administrație, în a cărui atribuție sunt prevăzute gestionarea și reprezentarea societății cooperative pe acțiuni și cea de a asigura respectarea prevederilor statutului, a înfăptuirii hotărârilor adunării generale și a tuturor dispozițiilor generale.

Consiliul de administrație se compune din 5-11 administratori care sunt aleși de adunarea generală din rândul acționarilor în activitate, pentru o perioadă de 5 ani.

Fiecare administrator trebuie să depună o garanție, prevăzută în contractul de societate. Garanția nu poate fi mai mică decât valoarea a 10 acțiuni sau dublul salariului lunar și se va depune la intrarea în funcțiune.

Pentru valabilitatea deciziilor consiliului de administrație este necesară prezența a cel puțin două treimi din numărul administratorilor. Deciziile se iau cu majoritatea absolută a membrilor prezenți.

Consiliul de administrație poate delega o parte din atribuțiile sale unui comitet de direcție compus din 3-5 persoane. În relațiile cu terții societatea este reprezentată de către președintele consiliului de administrație, pe baza și în limitele împuternicirilor date de adunarea generală a acționarilor.

Președintele și ceilalți membrii ai consiliului de administrație răspund disciplinar, material și penal față de societate pentru prejudiciile rezultate din faptele lor, pentru abaterile de la statut și pentru greșelile în administrarea societății. Deciziile comitetului de direcție se iau cu majoritatea absolută a voturilor membrilor săi.

1.1.3. Organigrama Societății

ORGANIGRAMA

“SERVICOM” S. C. C. A.

URZICENI

1.1.4. Forma de contabilitate

Interfața dintre documentele contabile se realizează prin forma de contabilitate. Aceasta poate fi definită ca fiind un sistem de formulare corelate între ele, care servesc la înregistrarea și preluarea, după anumite reguli a stării și mișcării elementelor patrimoniale.

În sfera formularelor ca elemente componente ale formei de contabilitate se include: documentele justificative, registrele contabile, purtătorii tehnici de date (benzi și discuri magnetice, microfilme, etc.), balanța conturilor, registrul-inventar, situațiile financiare.

Prin prisma sistemului informațional, forma de contabilitate acoperă prin sfera sa de cuprindere și dă expresie subsistemului documente – fișiere – rapoarte.

O asemenea interpretare poate fi redată astfel:

Formele de contabilitate adoptate în cadrul noului sistem contabil al întreprinderii sunt: forma clasică, forma pe jurnale, forma maestru-șah și forma informatică.

Forma de contabilitate folosită de “SERVICOM” S. C. C. A. este cea clasică.

Această formă de contabilitate se aplică în întreprinderile mici unde volumul operațiilor ce pot fi înregistrate zilnic este limitat, fără a fi necesară diviziunea muncii contabile.

Ea utilizează, într-o formă corelată, următoarele registre:

jurnalul unic pentru înregistrarea cronologică;

cartea mare, fără ca rulajele să fie dezvoltate pe conturi corespondente, pentru evidența sistematică, sintetică și analitică;

registrul inventar pentru inventarierea patrimoniului;

balanța conturilor pentru centralizare și verificarea periodică a exactității datelor;

situațiile financiare pentru sistematizarea informațiilor privind situația patrimoniului și rezultatele obținute.

Din studiile efectuate reiese faptul că această formă de contabilitate prezintă o serie de inconveniente și anume:

înregistrarea în jurnal este greoaie, existând pericolul repetării înscrierii operațiilor identice;

înregistrarea în jurnal este lentă și nu permite diviziunea muncii;

controlul este dificil, erorile sunt verificate numai în balanța generală, fără a exista posibilitatea unei localizări facile.

Schema formei clasice se prezintă astfel

În vederea depășirii situației de mai sus s-a recurs la forma “clasică” de jurnale specializate, impropriu denumită ca jurnale specializate, deoarece s-au creat jurnale carte-mare specializate pentru evidența analitică a furnizorilor și clienților.

În cadrul acestor registre, înregistrarea se face cronologic și sistematic. Totodată, pentru operațiile privind furnizorii și clienții, înregistrările în jurnalul unic se fac într-o manieră grupată pe baza înscrierilor din registrele Cartea mare auxiliare.

CAP. II. STRUCTURI ȘI DELIMITĂRI PRIVIND CAPITALURILE PERMANENTE

2.2. Accepțiuni în definirea capitalurilor permanente

Exercitarea oricărei activități este condiționată de existența și utilizarea anumitor mijloace economice specifice (exprimată sub forma materială și bănească), determinate de caracterul particular al obiectului de activitate.

Sursa de apartenență a mijloacelor economice ca expresie a activului bilanțier o constituie capitalul.

Într-o accepțiune mai elevată, capitalul, ca factor de producție, “reprezintă o valoare sub formă de bani sau bunuri destinate activității economice, din care se obțin bunuri și servicii.”

Bunurile care fac obiectul capitalului, prin natura lor, nu urmăresc satisfacerea directă a nevoilor personale.

Acestea satisfac aceste necesități în mod indirect, prin intermediul bunurilor și serviciilor la a căror producere au participat alături de ceilalți factori de producție.

Capitalurile permanente reprezintă o parte importantă a pasivului bilanțier, având destinația de a finanța pe o perioadă mare de timp (de regulă pe o perioadă mai mare de un an) activul patrimonial al întreprinderii.

Structura contabilă de capitaluri relevă sursele de finanțare, cu caracter stabil, al valorilor economice constituite ca activ patrimonial al întreprinderii. Caracterul stabil marchează prezența acestor surse la dispoziția întreprinderii pe o perioadă mai mare de un an. Din acest considerent, acestea se mai numesc și capitaluri permanente.

Din punct de vedere al modalităților de atragere (dreptului de proprietate sau surse de finanțare) capitalul îmbracă două forme distincte și anume:

capitalul propriu;

capitalul străin.

Capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al acționarilor în activele unei întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale. Interesul rezidual al acționarilor poate fi subclasificat în bilanț astfel: fondurile cu care au contribui acționarii, profitul capitalizat și rezervele ce reprezintă ajustări pentru menținerea nivelului capitalului pot fi reprezentate separat. Suma cu care este înregistrat capitalul propriu în bilanț depinde de evaluarea activelor și datoriilor.

Normal, suma cumulată a capitalurilor proprii nu poate corespunde decât din întâmplare cu valoarea de piață a acțiunilor întreprinderii sau cu suma care ar putea fi obținută prin vânzarea pe elemente a activului net, sau a întreprinderii în întregime, presupunând continuitatea activității.

Capitalul propriu se constituie din mai multe elemente printre care se numără: aportul proprietarilor, prin autofinanțare și din alte surse financiare nerambursabile.

Concret, acestea se identifică prin capitalul individual sau social, după caz, prime legate de capital, diferențele sau plusurile din reevaluarea activelor, rezervele întreprinderii, rezultatul raportat din exercițiile precedente, rezultatul exercițiului, fondurile proprii cu scop determinat, subvențiile pentru investiții sau subsidiile de capital.

Capitalul străin (împrumutat și atras) evidențiază rezultatul finanțării străine a bunurilor componente ale patrimoniului pentru care beneficiarul trebuie să exercite o anumită prestație, sau să dea un echivalent valoric.

Acesta cuprinde toate datoriile față de terți pe termen mijlociu sau lung cum sunt: împrumuturile din emisiunea de obligațiuni, credite bancare pe termen lung și mijlociu, datorii asimilate (împrumuturi de la alți agenți economici sau instituții financiare, etc.) și dobânzile aferente datoriilor pe termen lung și mediu.

Deși nu întrunesc condiția de durabilitate, pot fi asimilate capitalului străin și alte datorii față de terți (cu termen de decontare pana la un an) cum sunt: datoriile comerciale, fiscale și salariale.

În structurarea capitalului la unitățile economice este necesară o delimitare strictă între “capitalul propriu” și “capitalul de exploatare” (capitalul utilizabil sau de lucru) al acestora.

Ponderea cea mai mare în totalul capitalului trebuie să o dețină mărimea capitalului propriu, constituind o expresie a condiției de integritate a situației patrimoniale. Plecând de la ecuația generală de echilibru al patrimoniului (bunuri economice = capitalul propriu + capital străin) această corelație poate fi exprimată sintetic astfel:

CAPITAL PROPRIU CAPITAL STRĂIN

Respectarea acestei proporții dintre capitalul propriu și capitalul străin asigură independența financiară a patrimoniului, titularul având posibilitatea să-și onoreze în orice moment obligațiile față de terți. Mărimea capitalului propriu și ponderea pe care o deține în totalul capitalului, pun în evidență forța economică.

Capitalul de exploatare este superior capitalului propriu deoarece aer în componența sa o serie de resurse economice ce se formează în circuitul economic al relațiilor ce iau naștere între un agent economic și terți pe de altă parte.

Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli sunt fonduri constituite la închiderea exercițiului financiar având la bază autofinanțarea pe seama cheltuielilor, fiind destinate finanțării pierderilor și cheltuielilor probabile sau exigibile în viitor, certe sau imprevizibile în ceea ce privește mărimea lor, precum și cheltuielile de volum important etalate pe parcursul a mai multor exerciții financiare.

De exemplu, luăm constituirea de provizioane pentru pierderi latente aferente unor datori pe termen lung în devize.

Datoriile pe termen lung reprezintă resurse financiare străine, puse la dispoziție pe termen mediu sau lung, de terțe persoane, în raport cu întreprinderea. Datoriile sunt considerate pe termen mediu dacă durata de finanțare este pe o perioadă de până la cinci ani, și pe termen lung, dacă perioada de finanțare are o durată de peste cinci ani.

Concret, datoriile pe termen mediu și lung îmbracă forma împrumuturilor din emisiune de obligațiuni, creditelor bancare pe termen mediu și lung, datoriilor legate de participarea în cadrul întreprinderilor în participare sau asociative, datorii privind concesiunile și locațiile de gestiune, alte împrumuturi și datorii asimilate (credite de la alte întreprinderi sau instituții financiare, etc.) precum și dobânzile care decurg din datoriile pe termen lung și mijlociu.

2.2.1. Definirea și delimitarea noțiunii de “capitaluri proprii”

Capitalul propriu reflectă sumele nedatorate în momentul încheierii exercițiului, ele aparținând proprietarilor. Acesta este format prin aportul proprietarilor, prin autofinanțare, ori din alte resurse financiare.

Capitalul propriu poate fi identificat sub forma capitalului individual, social sau public, după caz, dar și sub anumite forme concretizate în prime legate de capital, rezerve și alte fonduri proprii, subvenții pentru investiții sau subsidiile de capital, diferențele din reevaluare și profiturile nerepartizate.

Problema studierii capitalului la unitățile patrimoniale, a determinat necesitatea apariției unei delimitări stricte între “capitalul propriu” și “capitalul de exploatare” (capitalul utilizabil sau de lucru) al acestora.

În structurarea sa capitalul de exploatare este superior capitalului propriu, deoarece cuprinde și o serie de resurse economice ce se formează în circuitul economic al capitalului, ca urmare a relațiilor ce se nasc între un agent economic și terți.

În funcție de gradul de imobilizare, sursele de proveniență și formele de manifestare a capitalului de exploatare, la un moment dat se poate prezenta astfel:

Capitalul social care în funcție de proveniența acestuia (determinată de modalitatea concretă de constituire a întreprinderii) și de operațiile ulterioare la care a fost supus, capitalul social este format din:

preluarea capitalului la înființarea societăților comerciale din fostele unități proprietate de stat;

capitalul întreprinderilor private nou înființate sau transformate din fostele unități mici în asociații cu scop lucrativ;

capitalul social subscris în natură și/sau numerar, pe parcursul funcționării societății comerciale, de către acționari sau asociați (alți agenți economici, parteneri străini sau persoane fizice).

Acesta reprezintă o sursă de finanțare a activității curente desfășurată de o unitate patrimonială.

Capitalul excedentar (parte a capitalului social propriu), utilizat ca sursă de finanțare a activității altor firme în scopul unei cooperări avantajoase, exercitării unui control ori a unei influențe notabile sau al obținerii unei dobânzi ori a unui dividend substanțial.

Această “implantare a capitalului în economia altor unități”, în funcție de scopul urmărit și perioada de “interes”, poate fi:

pe termen lung, sub forma cumpărării de titluri de capital (acțiuni, părți sociale), acordării de împrumuturi pe termen lung și mijlociu; achiziționării de obligațiuni generatoare de câștiguri fixe și sigure (sub formă de dobândă); și a altor investiții financiare;

acordarea de împrumuturi pe termen scurt unor unități cu care agentul economic are relații tradiționale, pentru obținerea unor avantaje în cooperare;

cumpărarea de acțiuni cotate sau necotate, fie în scopul obținerii de dividende, fie în scopul revânzării lor într-un moment conjunctural favorabil pentru obținerea unui câștig din diferența de curs (acțiuni mobiliare de plasament speculative);

Infiltrări de capital a altor societăți în activitatea unității sub forma cumpărării de obligațiuni mobiliare de plasament emise de agentul aflat, de regulă, în dificultate în scopul obținerii de împrumuturi pe termen lung.

Sunt incluse în această categorie și împrumuturile obținute pe termen scurt.

Acțiuni proprii lansate și apoi răscumpărate de la proprii acționari sau de la participanți anonimi, fie în scopul realizării unor obiective investiționale, deci consolidarea capitalului (în faza de lansare), fie în scopul restrângerii activității, deci diminuarea lui (în faza de răscumpărare), în funcție de interesele imediate sau de perspectivă și de impactul mediului economico-social.

În sfera de cuprindere a capitalului de exploatare se include și creditele bancare, care pot fi folosite pentru realizarea unor obiective majore (dezvoltare, investiții), dar și pentru susținerea capacității de plată pe termen scurt (asigurarea unor nevoi temporare).

Din rezultatele obținute în urma desfășurării activității, întreprinderile își constituie anumite fonduri proprii cu destinație specială (fond de rezervă, fond de dezvoltare, fond de participare la profit, etc.) ce pot fi utilizate în activitatea curentă până la scadența utilizării lor pe destinația pentru care au fost create.

Sunt asimilate capitalului propriu și rezervele constituite sub formă de provizioane, dar și profituri (sau pierdere) care pot reprezenta o resursă importantă de susținere financiară a activității de exploatare la nivelul fiecărei întreprinderi, influențând pozitiv sau negativ capitalul de exploatare al acesteia.

2.2.2. Definirea și delimitarea noțiunii de “datorie”

Caracteristica esențială a unei datorii este faptul că întreprinderea are o obligație actuală. Obligația se definește ca fiind un angajament sau o responsabilitate de a acționa într-un anumit fel.

Legea poate impune întreprinderii să-și respecte obligațiile ca o consecință a unui contrast sau a unei cerințe legale. În mod normal aceasta reprezintă suma ce trebuie plătită pentru bunuri și servicii primite.

Obligațiile mai apar și din activitatea normală, din dorința de a menține bune relații de afaceri sau de a se comporta într-o manieră echitabilă.

Spre exemplificare se ia următoarea situație: o întreprindere decide să remedieze defecțiunile produselor sale chiar și după ce perioada de garanție a expirat, sumele ce se așteaptă să fie cheltuite în legătură cu bunurile deja vândute, reprezintă datorii.

Trebuie făcută distincția între o obligație actuală și un angajament viitor. Decizia conducerii unei întreprinderi de a achiziționa active în viitor nu reprezintă, prin ea însăși, o obligație prezentă.

Concret, obligația apare în momentul livrării activului sau în momentul care întreprinderea aer un acord irevocabil de cumpărare a activului.

Natura irevocabilă a acordului poate conduce la consecințe economice ca urmare a neonorării obligației; de exemplu, din cauza existenței unei penalizări substanțiale, întreprinderea poate fi în imposibilitatea de a împiedica fluxul resurselor către o altă parte.

Stingerea unei obligații prezente implică de cele mai multe ori ca întreprinderea să renunțe la anumite resurse care încorporează beneficii economice, în scopul satisfacerii cererilor celeilalte părți.

Stingerea unei obligații prezente se poate face în mai multe moduri:

plata în numerar;

transferul altor active;

prestarea de servicii;

înlocuirea respectivei obligații;

transformarea obligației în capital propriu.

O obligație poate fi stinsă și prin alte mijloace, cum ar fi renunțarea de către creditor la drepturile sale. Datoriile pot rezulta în urma unor tranzacții sau a altor evenimente trecute.

De exemplu, achiziția de bunuri sau utilizarea serviciilor dă naștere unor datorii comerciale (în afara cazului în care plata se face în avans, sau se plătește în momentul livrării), iar primirea unui credit de la bancă dă naștere unei obligații de rambursare a creditului.

O întreprindere poate recunoaște, de asemenea, anumite reduceri viitoare pe baza cumpărărilor anuale făcute de clienți, ca fiind obligații, în acest caz vânzarea bunurilor din perioada anterioară este o tranzacție care dă naștere datoriei respective.

Anumite datorii pot fi determinate doar prin utilizarea unui grad ridicat de estimare. Unele întreprinderi consideră aceste datorii drept provizioane.

În anumite țări, asemenea provizioane nu sunt privite ca datorie, deoarece conceptul de datorie este definit mai restrâns, în așa fel încât să includă doar sumele ce pot fi stabilite fără a fi necesar să se facă estimări.

Când un provizion implică o obligație prezentă și satisface restul definiției, este o datorie, chiar dacă suma trebuie să fie estimată. Exemple din această categorie se referă la provizioanele pentru plăți ce trebuie făcute pentru garanțiile existente și provizioanele pentru acoperirea obligațiilor privind pensiile.

2.3. Structuri contabile ce reflectă gestiunea capitalurilor permanente

Structura capitalurilor permanente cuprinde:

Capitalurile proprii, constituite prin aportul proprietarilor, prin autofinanțare și din alte resurse financiare nerambursabile.

Concret, acestea se identifică prin capitalul individual sau social, după caz, prime legate de capital, diferențele sau plusurile din reevaluarea activelor, rezervele întreprinderii, rezultatul reportat din exercițiile precedente, rezultatul exercițiului, fondurile propriii cu scop determinat, subvențiile pentru investiții sau subsidiile de capital, provizioane asimilate capitalului.

Provizioane pentru riscuri și cheltuieli. Aplicarea principiului prudenței în contabilitate și în evaluarea elementelor patrimoniale presupune printre altele și constituirea de provizioane atunci când anumite cheltuieli sau pierderi pot fi prevăzute și estimate fără însă a fi cunoscute mărimea lor și data efectuării lor.

Acestea sunt destinate acoperirii de riscuri și cheltuieli pe care evenimente survenite sau în curs de desfășurare le fac probabile; astfel de evenimente privesc cazuri precise, dar înfăptuirea lor este nesigură.

Dacă provizioanele pentru deprecieri corespund unor diminuări de valoare a unor elemente de activ (bunuri) precis determinate figurând ca elemente substractive ale posturilor de activ, pentru determinarea valorii nete, în schimb provizioanele pentru riscuri și cheltuieli privesc ansamblul elementelor de activ; diminuările de valoare le motivează constituirea, nu sunt strict delimitate pe elemente de activ, fiindu-le precizată doar originea, de unde și justificarea reflectării lor în pasivul bilanțului.

Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli reprezintă astfel, datorii probabile dispuse între capitalurile proprii și datoriile pe termen lung – această poziționare fiind motivată de cele două situații extreme care pot interveni și anume:

când riscurile sau cheltuielile pentru care s-au constitui sunt nule sau inexistente, provizioanele respective (sau fracțiune din ele) pot fi asimilate capitalurilor proprii;

când riscurile sau cheltuielile sunt mari, ele reprezintă cheltuielile de plătit, fiind deci asimilate datoriilor ce se urmează a fi decontate în timp, pe mai multe exerciții.

Se disting următoarele categorii mai importante de provizioane pentru riscuri și cheltuieli:

provizioane pentru litigii, amenzi și penalități, despăgubiri, daune și alte datorii incerte;

provizioane pentru cheltuieli privind garanții acordate clienților;

provizioane pentru cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții (cheltuieli cu reparațiile capitale eșalonate, cheltuieli cu reparațiile curente, reviziile tehnice și alte cheltuieli la unitățile sezoniere);

provizioane pentru pierderi latente aferente unor datorii pe termen lung;

alte provizioane specifice anumitor sectoare de activitate.

Datoriile pe termen mediu și lung reflectă resurse financiare străine furnizate pe termen mediu sau lung, de terțe persoane în raport cu întreprinderea.

Sunt considerate pe termen mediu dacă durata de finanțare este până la cinci ani și pe termen lung dacă durata de finanțare este de peste cinci ani.

Concret, datoriile pe termen mediu și lung se identifică cu:

împrumuturile din emisiunea de obligațiuni;

creditele bancare pe termen mediu și lung;

datoriile legate de participarea în cadrul întreprinderilor în participație sau asociative;

datorii privind cesiunile și locațiile de gestiune;

alte împrumuturi și datorii asimilate (credite de la alte întreprinderi sau instituții financiare, etc.) precum și dobânzile aferente datoriilor pe termen lung și mijlociu.

Reflectarea în contabilitate a acestor elemente este realizată cu ajutorul următoarelor conturi:

GRUPA 10 CAPITAL ȘI REZERVE

GRUPA 11 FONDURI

GRUPA 12 REZULTATUL EXERCIȚIULUI

GRUPA 13 SUBVENȚII PENTRU INVESTIȚII

GRUPA 14 PROVIZIOANE REGLEMENTATE

GRUPA 15 PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ȘI CHELTUIELI

GRUPA 16 Împrumuturi și datorii asimilate

Potrivit Ordinului 94 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, apărut în Monitorul Oficial numărul 85 din 20.02.2001, apar modificări semnificative privind structura planului de conturi general prezentat astfel:

GRUPA 10 CAPITAL ȘI REZERVE

GRUPA 11 REZULTATUL REPORTAT

GRUPA 12 REZULTATUL EXERCIȚIULUI

GRUPA 13 SUBVENȚII PENTRU INVESTIȚII

GRUPA 15 PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ȘI CHELTUIELI

GRUPA 16 Împrumuturi și datorii asimilate

2.3.1. Structura contabilă a capitalurilor proprii

În sfera capitalurilor proprii, capitalul social are un caracter avansabil prin faptul că este constituit la înființarea întreprinderii societare, realizabil prin aportul care îmbracă forma aportului în natură și/sau în numerar al acționarilor sau asociațiilor.

În modelul contabil anglo-saxon se afirmă ca fiind un capital investit astfel că, capitalul social reprezintă creanțe reziduale (residual claim), exprimând faptul că la lichidarea unei societăți comerciale se achită mai întâi drepturile creditorilor (și alte obligații) având prioritate maximă, iar ce rămâne după achitarea acestor obligații revine proprietarilor sau asociaților.

Capitalul social se împarte în capital subscris nevărsat și capital subscris vărsat.

Capitalul subscris nevărsat reprezintă capitalul pe care proprietarii sau asociații au convenit să-l pună la dispoziția întreprinderii societare. Pe măsură ce capitalul este eliberat sau capitalizat efectiv în bani și/sau în natură, acesta devine capital subscris vărsat.

În sfera societăților comerciale pe acțiuni, pentru aporturile în numerar, constituirea capitalului social în raport de stabilirea condițiilor pentru realizarea aportului se urmăresc trei pași succesivi și anume:

subscrierea fără apelare, adică fără nominalizare la plată;

subscrierea cu apelare fără vărsare;

subscrierea cu apelare și vărsare.

Corespunzător acestor pași, capitalul social se diferențiază în:

Capital subscris neapelat;

Capital subscris apelat și nevărsat;

Capital subscris apelat și vărsat.

Potrivit modelului de contabilitate anglo-saxon, în care se regăsește gruparea capitalului în capitalul asociațiilor sau proprietarului, specific societăților de tipul în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată, și capitalul acționarilor specific societăților pe acțiuni.

La rândul său, capitalul acționarilor se împarte în capital comun (common stock) și capital preferențial (preferred stock).

Capitalul comun reprezintă acea categorie de capital care conferă posesorilor drepturile de bază ale acțiunilor, inclusiv cele de vot.

Capitalul preferențial reprezintă categoria de capital care pe lângă drepturi de bază, exclusiv dreptul de vot, conferă posesorilor săi în plus dobânzi în locul dividendelor și prioritate față de posesorii capitalului comun în situația lichidării companiei.

Capitalul social este divizat în acțiuni sau părți sociale, în funcție de natura juridică și economico-financiară a societăților comerciale.

Acțiunea reprezintă o fracțiune a capitalului societăților în comandită pe acțiuni și pe acțiuni, fracțiune care obligatoriu trebuie să fie un titlu de valoare, de valoare egală.

Din punct de vedere juridic, acțiunea reflectă însemnul prin care dreptul acționarului este incorporat, deci posedă un titlu de credit constatator al drepturilor și obligațiilor care decurg din calitatea de acționar.

După cum se statuează în Legea 31/1990 a societăților comerciale, acțiunile se împart în acțiuni la purtător și acțiuni nominative.

Acțiunile la purtător sunt caracterizate prin aceea că au posibilitatea de a circula, în schimb pentru acțiunile nominative, chiar dacă capitalul a fost vărsat în întregime, circulația este supusă unor formalități de înregistrare în Registrul Acționarilor ținut la sediul societății.

Conform Legii 31/1990 a societăților comerciale, acțiunile cuprind:

denumirea și durata societății, data contractului de societate;

numărul din Registrul Comerțului în care este înregistrată societatea;

capitalul social;

numărul acționarilor și numărul de ordine;

valoarea nominală a acțiunilor și a vărsămintelor efectuate;

avantajele acordate fondatorilor;

În societatea pe acțiuni, capitalul social este reprezentat prin acțiuni emise de societate, care după modul de transmitere pot fi nominative sau la purtător. Felul acțiunilor va fi determinat prin actul constitutiv; în caz contrar, ele vor fi la purtător.

Acțiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont.

Acțiunile unei societăți pe acțiuni, emise prin ofertă publică de valori mobiliare, definită ca atare prin Legea 52/1994, sunt supuse reglementărilor aplicabile pieței organizate pe care acele acțiuni sunt tranzacționate.

Acțiunile nu vor putea fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea nominală. Valoarea nominală a unei acțiuni nu poate fi mai mică de 1.000 Lei.

Dreptul de proprietate asupra acțiunilor nominative se transmite prin declarația făcută în registrul acționarilor emitentului, subscrisă de cedent și de cesionar sau de mandatarii lor și prin mențiunea făcută pe acțiune; conform anexei A (Registrul de evidență a participărilor la capitalul social) din lucrarea de față.

Capitalurile aflate sub formă bănească reprezintă obligațiile unității față de cei care participă la constituirea sa, aceștia putând fi persoane fizice (asociații sau acționar) sau persoane juridice (societăți comerciale, fundații, instituții, statul).

Din punct de vedere al modului de constituire, capitalurile proprii pot fi realizate prin aportul proprietarilor, prin autofinanțare și din alte surse financiare cu caracter de nerambursabilitate.

În funcție de sursa de finanțare, capitalurile proprii pot fi regăsite sub forma:

capitalului individual sau social, după caz;

primelor legate de capital;

diferențelor sau plusurilor din reevaluarea activelor;

rezervelor întreprinderii;

rezultatului reportat din exercițiile precedente;

rezultatul exercițiului;

fondurilor proprii cu scop determinat;

subvențiilor pentru investiții.

Capitalului individual sau social, după caz.

capitalul individual este specific întreprinderilor individuale, fiind integral proprietatea întreprinzătorului;

capitalul social este specific societăților comerciale, fiind reprezentat de valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale deținute de acționari sau de asociați.

Atâta timp cât o întreprindere funcționează, capitalul constituie un element de pasiv neexigibil reprezentând garanția pe care întreprinderea o oferă creditorilor săi.

În acest context putem vorbi de principiul fixității capitalului ceea ce înseamnă că acest element patrimonial, constituind “gajul” creditorilor săi sociali, trasează limita responsabilității societății față de ei și care nu poate fi modificat prin operațiile curente ale societății; astfel că din același considerent, capitalul social trebuie integral subscris.

Totuși, capitalul poate fi modificat printr-un act de voință expres, exprimat în documentația de constituire a societății (statut, contract de societate) sau printr-un act adițional acesteia.

Majorarea capitalului social se poate realiza prin încorporarea rezervelor, a primelor legate de capital sau a profiturilor din exercițiile financiare precedente, respectiv a celor din perioada curentă și diminuarea acestuia poate avea loc prin acoperirea pierderilor din perioada precedentă a celor realizate în exercițiul financiar curent sau prin alte operații.

Primele legate de capital sunt rezultatul operațiilor de creștere a capitalului realizat prin aporturi noi în numerar și/sau în natură, sau cu ocazia unei fuziuni.

În funcție de caracterul acestor operații se disting următoarele tipuri de prime legate de capital:

prime de emisiune – reflectă excedentul dintre valoarea de emisiune și valoarea nominală acțiunilor sau a părților sociale;

prime de fuziune – acestea apar în cazul fuziunii a două sau a mai multor societăți și reprezintă excedentul dintre valoarea bunurilor primite ca aport și valoarea nominală a acțiunilor emise cu ocazia fuzionării;

prime de aport – aceste sunt constituite în cazul creșterii de capital prin aport în natură și reflectă excedentul dintre valoarea aportului în natură la capitalul social subscris și valoarea nominală a acțiunilor emise.

Diferențele din reevaluare – reprezintă soldul diferențelor între valoarea actuală (mai mare) și valoarea înregistrată în contabilitate a elementelor de activ (mai mică) supuse reevaluării în condițiile legii, iar sumele rezultate în urma reevaluării fiind transferate la rezerve sau încorporate în capitalul social.

Rezervele – sunt, în principiu, profituri afectate în mod durabil întreprinderii până la decizia contrară a organelor competente.

Acestea sunt constituite anual din profitul brut sau net, după caz, al întreprinderii, sau în mod excepțional, din primele de emisiune și primele de aport în situația în care acestea nu sunt destinate plății cheltuielilor sau nu sunt utilizate pentru amortizarea acțiunilor.

Rezervele sunt utilizate pentru acoperirea pierderilor sau pentru majorarea capitalurilor. Sunt cunoscute următoarele categorii:

rezerve legale – sunt constituite conform legii prin preluarea în fiecare an a cel puțin 5% din profitul brut până la concurența a minimum 20% din capitalul social.

În caz de micșorare, se completează în condițiile prevăzute de lege. Tot în sfera rezervelor legale, poate fi inclus și excedentul obținut prin emiterea de acțiuni la un curs mai mare decât valoarea lor nominală.

rezerve statutare – sunt constituite anual din profitul net, în conformitate cu prevederile din statutul societății;

alte rezerve – neprevăzute de lege sau de statut, pot fi constituite facultativ, pe seama profitului net având ca scop acoperirea pierderilor, creșterea capitalului social, răscumpărarea de către societate a propriilor acțiuni sau părți sociale în vederea reduceri de capital sau pentru alte scopuri, potrivit hotărârii Adunării generale a acționarilor sau asociaților.

Profitul reportat – reflectă profitul (reportul beneficiar) a cărui repartizare a fost amânată de Adunarea generală a acționarilor sau asociaților și care va afecta rezultatul exercițiului curent.

Din punct de vedere economic, profitul nerepartizat reportat este considerat ca fiind de aceeași natură ca rezervele, diferența dintre aceste elemente constă în aceea că primul este determinat de amânarea deciziei de repartizare a profitului considerată de acționari ca fiind o decizie mai puțin riguroasă decât cea de constituire a unei rezerve, dar care poate fi justificată printr-o lipsă de lichidități care i-ar fi permis repartizarea.

În concluzie, putem afirma că profitul reportat majorează capitalurile proprii, iar pierderea neacoperită reportată le diminuează.

Rezultatul exercițiului – este determinat ca diferență între venituri și cheltuieli, în cazul unui rezultat pozitiv reflectă profit (rezultat creditor al exercițiului), iar în cazul unui rezultat negativ reflectă pierderea (rezultat debitor al exercițiului) și care contribuie la majorarea și respectiv diminuarea capitalurilor proprii.

Fondurile proprii – acestea constituie elemente distincte în grupa capitalurilor propriii și cuprind: fondul de dezvoltare, fondul de participare la profit și alte fonduri prevăzute de lege pe care întreprinderea le poate constitui din profit și din alte surse.

Aceste fonduri au o destinație specială, sunt utilizate pentru finanțarea activității de investiție, în cazul fondului de dezvoltare, respectiv pentru stimularea angajaților, prin participarea lor la repartizarea profitului sau în alte scopuri.

Fondurile proprii până în momentul utilizării lor, rămân componente importante ale capitalurilor proprii, majorând nivelul surselor cu caracter durabil deținute de întreprindere pentru finanțarea elementelor patrimoniale de activ.

Subvenții de capital – sunt resursele provenite de la bugetul de stat, din partea administrațiilor locale sau alte resurse.

Aceste subvenții se regăsesc în masa capitalurilor proprii, având ca utilitate achiziționarea sau crearea de noi valori de natura imobilizărilor (subvenții pentru echipament) sau în scopul finanțării unei activități pe termen lung (de exemplu: prime de dezvoltare pentru întreprinderile care creează noi locuri de muncă, etc.).

În sfera acestor subvenții sunt incluse și valoarea bunurilor de natura imobilizărilor primite sub formă de donații sau cu titlu gratuit, precum și cele constatate în plus cu ocazia inventarierii.

Subvenția se înregistrează la venituri excepționale pe măsura amortizării bunurilor respective. Reglementările fiscale permit întreprinderilor și constituirea unor provizioane care au caracterul de rezerve, de unde și includerea lor în masa capitalurilor proprii.

În vederea evitării unei confuzii între provizioane și rezerve propriu-zise, se impun anumite delimitări:

rezervele – corespund unor cote părți din profitul întreprinderii, fiind destinate acoperirii efectelor negative ale factorilor întâmplători sau pentru a contribui la dezvoltarea întreprinderii (când sunt incluse în capitalul social), constituind o utilizare a profitului în baza unei decizii exprese a Adunării generale a asociaților sau acționarilor.

provizioanele – sunt cheltuieli cu caracter reversibil efectuate în scopul acoperirii unor cheltuieli sau pierderi de o natură precisă, dar asupra cărora întreprinderea are o marjă de incertitudine referitoarea la mărimea acestora sau la data exigibilității lor (deci acestea sunt doar probabile). Constituirea acestor provizioane se poate realiza în condițiile inexistenței profitului, fiind o decizie, un act de gestiune curentă.

Condițiile deductibilității fiscale a provizioanelor trebuie să fie clar precizate, acestea fiind reluate și/sau anulate (reintegrate) în rezultatul exercițiului perioadei când rămân fără obiect sau neutilizate.

2.3.2. Structura contabilă a împrumuturilor și datoriilor asimilate

În vederea completării necesităților de trezorerie, societățile comerciale pot apela pe mai multe căi la atragerea masei monetare de la potențialii creditori, care pot fi alte societății în cazul contractării împrumuturilor din emisiunea de obligațiuni sau a împrumuturilor pe termen lung, respectiv unități bancare specializate pentru contractări de credite pe termen lung sau mijlociu.

Astfel se extinde sfera surselor de finanțare având caracter durabil pe care le deține o societate comercială, însă aceste capitaluri străine generează odată cu procurarea de disponibilități bănești obligații de rambursare la scadența, plata dobânzilor și alte obligații contractuale.

Unitatea patrimonială care dorește atragerea de capitaluri suplimentare pentru dezvoltarea activității sale dispune de utilizarea unor resurse multiple grupate sub denumirea de “împrumuturi și datorii asimilate”. Acestea au fost incluse în clasa conturilor de capital pentru că sunt utilizate pe termen lung (peste un an) fiind asimilate capitalului unui agent economic.

Generic, acestea se găsesc sub denumirea de “împrumuturi și datorii asimilate” unde sunt cuprinse resursele eterogene din punct de vedere al conținutului, dar care îndeplinesc un rol asemănător în economia unei firme și anume susținerea activității acesteia.

În această categorie a capitalului străin sunt incluse elemente ca:

împrumuturile din emisiuni de obligațiuni;

creditele bancare pe termen lung și mijlociu;

datorii legate de participații;

alte împrumuturi și datorii asimilate.

Împrumuturi din emisiunea de obligațiuni

Structura financiară a capitalurilor de care dispune o întreprindere, cuprinde împrumuturile din emisiunea de obligațiuni, denumite și credite obligatare (de la obligatari – deținătorii de obligațiuni) ocupă un loc primordial.

Sumele obținute din emisiunea de obligațiuni sunt utilizate cu prioritate pentru satisfacerea nevoilor de investiții ale întreprinderilor de producție, circulația mărfurilor și servicii. Societatea pe acțiuni poate emite obligațiuni pentru o sumă care nu poate depăși 3/4 din capitalul vărsat existent, conform celui din urmă bilanț aprobat.

Obligațiunile pot fi nominative, individualizarea lor realizându-se prin înscrierea numelui deținătorului obligațiunii, și respectiv pot fi la purtător, caz în care individualizarea se face printr-un număr al obligațiunii (seria obligațiunii).

Fiecare obligațiune face parte dintr-o emisiune totală reprezentând capitalul împrumutat de societatea emitentă. Obligațiunile aparținând aceleiași emisiuni sunt de valoare egală, acordând posesorilor lor drepturi egale.

Emisiunea de obligațiuni poate fi publică atunci când obligațiunile sunt oferite spre vânzare investitorilor sau în cazul în care prospectul (contractul) de emisiune precizează cotarea lor la bursă, ca acțiunile. Obligațiunile nu trebuie confundate cu acțiunile. Amândouă sunt titluri de valoare și valori materiale, cu deosebirea că, în timp ce obligațiunea este un titlu de credit, acțiunea este un titlu de proprietate asupra unei părți din capitalul unei societăți pe acțiuni.

Societățile comerciale emitente de obligațiuni trebuie să furnizeze garanții (ipoteci, cauțiuni, amanetări, etc.), care se publică înainte de subscriere.

Obligațiunile pot fi emise la un preț de emisiune – care poate fi egal cu valoarea nominală a acestora (împrumut “al pari”), fie inferior valorii nominale.

Prețul de rambursare al obligațiunilor poate fi fixat la o valoare superioară valorii nominale. Diferența dintre prețul de rambursare și prețul de emisiune reprezintă prima de rambursare.

În vederea contracarării efectelor instabilității monetare, în contractul de emisiune sunt prevăzute clauze de indexare a nivelului de dobândă sau a primei de rambursare, sub forma unui indice prevăzut în contractul respectiv.

În contractul de emisiune pot fi prevăzute una din următoarele modalități de rambursare:

rambursare totală a obligațiunilor la o singură dată, data care coincide cu expirarea perioadei împrumutului (“sistemul american”); în fiecare an sunt plătite dobânzi constante;

rambursarea (amortismentul) unui anumit număr de obligațiuni în fiecare an, la o dată prevăzută numită “scadența”; printr-un tablou de amortizare se fixează scadențele: numărul de titluri de amortizat și cupoanele de dobânzi de plătit, pentru obligațiunile neamortizate la fiecare scadență.

În contabilitatea operațiilor privind obținerea și rambursarea unui împrumut din emisiunea de obligațiuni următoarele elemente sunt importante:

societatea pe acțiuni poate emite obligațiuni pentru o sumă care să nu depășească 3/4 din capitalul vărsat și existent conform celui din urmă bilanț aprobat;

procentul dobânzii care este remunerarea anuală a obligațiunilor;

valoarea nominală a unei obligațiuni care nu poate fi mai mică de o anumită limită și în funcție de care se calculează dobânda (în prezent 25.000 Lei, potrivit Legii 31/1990 privind societățile comerciale);

prețul de emisiune care este valoarea la care obligațiunea este emisă și care este adesea inferioară calorii nominale.

Acest preț trebuie plătit de către toate persoanele care subscriu obligațiuni în momentul emiterii lor.

valoarea (costul) sau prețul de rambursare care poate fi egală sau superioară valorii nominale;

durata împrumutului care trebuie să fie mai mare de un an;

valoarea obligațiunilor subscrise ă fie integral vărsată.

Dacă obligațiunea este emisă sub valoarea nominală, diferența (valoarea nominală – prețul de emisiune) reprezintă prima de emisiune (asimilată cu prima de rambursare), iar diferența eventuală între costul de rambursare și valoarea nominală este prima de rambursare. Reflectarea în contabilitate a datoriilor din emisiunea obligațiilor se realizează prin contul de pasiv:

161 Împrumuturi din emisiuni de obligațiuni.

Creditele bancare pe termen lung și mijlociu

Creditele bancare pe termen lung și mijlociu sunt o componentă a capitalurilor permanente, reprezentând o sursă de finanțare cu caracter durabil pentru întreprindere, termenele de decontare variind între unu la cinci pentru creditele pe termen lung.

Creditele bancare pot îmbrăca multiple forme, putând fi structurate după mai multe criterii:

După tipul de rată a dobânzii practicate:

împrumuturi cu rată fixă, pentru care procentul de dobândă acordat este fixat în momentul emisiunii pentru întreaga durată a împrumutului;

împrumuturi cu rată variabilă (revizuibilă și indexată);

În funcție de modalitatea de rambursare:

integral sau la scadență;

progresiv (în două sau mai multe tranșe):

prin răscumpărare în bursă;

prin procedeul tragerii la sorți.

După raportul ce se stabilește între prețul de vânzare, valoarea nominală și valoarea de rambursarea, împrumuturile pot fi:

cu primă de emisiune;

cu primă de rambursare;

fără primă.

Datoriile din creditele pe termen lung și mediu primite de la bancă se contabilizează prin conturile de pasiv:

162 Credite bancare pe termen lung

168.2 Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen lung

În cazul în care creditele sunt primite de la alte instituții financiare, inclusiv creditele “întreprindere”, se înregistrează în conturile:

167 Alte împrumuturi și datorii asimilate

168.7 Dobânzi aferente altor împrumuturi și datorii asimilate

Datoriile diverse pe termen lung

În această categorie sunt incluse datoriile din concesiuni, locații de gestiune, închirierile de imobilizări și alte datori asimilate, precum și datoriile legate de participații la întreprinderile asociate sau în relațiile de asociație.

O problemă specifică a contabilității datoriilor pe termen lung este cea a înscrierii sau nu în bilanț a bunurilor deținute de întreprindere cu titlul de împrumut. Este cazul contractului de locație (chirie sau leasing). Soluționarea acestei probleme constă în raportul dintre economic și juridic.

În măsura în are se acceptă primatul economicului asupra juridicului, soluția este cea a contabilizării bunului ca activ sau datorie la beneficiar și ca o creanță și diminuare de activ la proprietar (capitalist).

În cealaltă situație, când se acordă prioritate juridicului în raport cu economicul, bunurile preluate de beneficiar, respectiv predate de proprietar nu figurează în bilanț, ele fiind evidențiate la conturile de ordine și evidență (extrapatrimoniale).

O anumită rezolvare o aduce Standardul Internațional de Contabilitate Nr. 17. Acesta face distincția între locația financiară (finance-lease) și locația operațională sau de exploatare (operating-lease).

Primul gen de contract tratează locația ca o cumpărare finanțată printr-un împrumut și locatorul se comportă ca și cum ar fi proprietarul bunului, iar la expirarea contractului adesea proprietatea este transferată.

Dacă se apelează la locația operațională sau de exploatare, bunul ce reprezintă obiectul tranzacției rămâne mai departe evidențiat în bilanțul proprietarului (capitalistului), fără a fi înscris în bilanțul locatorului.

În consecință, soluția adoptată va fi cea a conturilor de ordine și evidență. În România, problema raporturilor economico-financiare generate de încheierea cu titlu de împrumut este prevăzută numai în Ordonanța Nr. 3/1994 privind T. V. A.

Așa cum se arată în Ordonanță, livrarea cuprinde și închirierea unor bunuri pe baza unui “contract cu clauza transferării proprietății asupra bunurilor respective la o anumită dată”.

Reflectarea în contabilitate a Datoriilor diverse pe termen lung, se contabilizează prin conturile de pasiv:

166 Datorii ce privesc imobilizările financiare

167 Alte împrumuturi și datorii asimilate

Aceste conturi se creditează cu datoriile create, și se debitează la plata datoriilor. Soldul creditor al conturilor reprezintă datoriile pe termen lung aflate în curs de decontare.

CAP. III. CONTABILITATEA OPERAȚIILOR PRIVIND GESTIUNEA CAPITALURILOR PERMANENTE

3.1. Contabilitatea constituirii Societății Comerciale

În plan economico-financiar, actul inițial de constituire a capitalului social se identifică cu înființarea întreprinderilor societare.

Pentru rezolvarea acestui deziderat trebuiesc îndeplinite anumite condiții stabilite prin legislația economico-financiară, prin statutul și contractul de societate. Din ansamblul acestor condiții, prezintă interes pentru contabilitate problema subscrierii capitalului și a aportului fizic în natură și/sau în bani, după caz.

Legea 31 privind societățile comerciale, prevede că la constituirea întreprinderii societare este necesară subscrierea integrală a capitalului social. Totodată, asociații subscriitori sunt obligați să aporteze efectiv în natură și/sau în numerar valoarea capitalului subscris.

În cazul societăților în nume colectiv și în comandită simplă, data la care se varsă integral capitalul social subscris este stabilită prin contractul de societate. Asemănător se pune problema și în cazul societăților cu răspundere limitată cu precizarea că nu pot constitui aporturi prestațiile în muncă, creanțele și titlurile negociabile.

Aporturile în natură reprezintă cel mult 60% din capitalul social.

În cazul societăților pe acțiuni și în comandită pe acțiuni, întreprinderea societară se poate constitui numai dacă întregul capital a fost subscris și fiecare acceptant a vărsat în numerar jumătate din valoarea acțiunilor subscrise.

Acțiunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebui acoperite integral. Aporturile în creanțe nu sunt admise.

La subscrierea capitalului social se pot întâlni cazuri particulare cum sunt:

Subscrierile publice depășesc capitalul social prevăzut în prospectul de emisiune sau sunt mai mici decât acesta. Astfel, fondatorii sunt obligați să supună adunării constitutive mărirea sau, după caz, micșorarea capitalului social la nivelul subscripției.

În cazul în care adunarea constitutivă nu aprobă creșterea capitalului social, se procedează la reducerea subscrierilor la nivelul capitalului statutar, iar surplusul se înapoiază subscriitorilor.

În cazul existenței aporturilor în natură, adunarea constitutivă numește unul sau mai mulți experți care își vor da avizul asupra evaluărilor.

Evaluarea va avea în vedere titlul juridic cu care sunt aduse bunurile în patrimoniul societății, starea acestor bunuri, precum și prețurile lor.

Sunt avute în vedere următoarele proceduri:

sub aspectul titlului juridic, dacă respectivele bunuri sunt aduse în proprietatea societății, se va lua în considerare întreaga lor valoare. Dacă sunt transmise în folosință, se va proceda la aprecierea cheltuielilor de care societatea va fi scutită, astfel urmând a plăti chirie.

starea respectivelor bunuri va fi estimată prin prisma uzurii fizice și morale, a randamentului pe care-l pot da în activitatea concretă în care vor fi folosite;

prețurile luate în considerație vor fi acelea practicate pe piață în momentul efectuării evaluării (prețuri similare prin corelare, prețuri medii apărute în diferite publicații, etc.).

În cazul în care asociații nu fac, în termenul stabilit, vărsămintele la capitalul social subscris, ei sunt obligați la plata dobânzii legate pentru durata întârzierii. Plata dobânzii nu duce la exonerarea răspunderii asociatului pentru daunele cauzate societății.

3.1.1. Aspecte juridice , financiare și sociale privind constituirea societății comerciale

În țara noastră, prima reglementare completă și sistematică privitoare la societățile comerciale s-a regăsit în codul comercial român din 1887, care oferea cadrul legislativ al următoarelor tipuri de societăți:

societatea în nume colectiv;

societatea în comandită simplă;

societatea anonimă (pe acțiuni);

societate în comandită pe acțiuni și asociațiunea în participațiune.

Odată cu repunerea în drepturile sale firești a Codului Comercial Român, s-a constatat că dispozițiile sale privitoare la societățile comerciale erau în mare măsură depășite, ceea ce a adus la apariția unei noi reglementări în această materie: Legea 31/1990 privind societățile comerciale.

În prezent, reglementarea generală privind societățile comerciale în România este cuprinsă în Legea nr. 31/1990, act normativ în conținutul căruia se regăsesc atât dispozițiile aplicabile tuturor societăților comerciale, cât și dispozițiile speciale referitoare la fiecare din cele cinci forme de societăți pe care le reglementează:

societatea în nume colectiv;

societatea în comandită simplă;

societatea în comandită pe acțiuni;

societatea pe acțiuni;

societatea cu răspundere limitată.

Reglementările referitoare la societățile comerciale cuprinse în Legea nr. 31/1990 și în legile speciale, se completează în mod armonios și necesar cu prevederile Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului, cu cele ale Codului Comercial, precum și cu cele ale Codului Civil sau a altor acte normative incidente în materie.

Potrivit dispozițiilor Legii 31/1990 (art. 8-31), societatea pe acțiuni se poate constitui în două modalități:

constituirea instantanee (obișnuită tuturor formelor de societăți comerciale);

constituirea succesivă sau continuă.

Exercitarea activității comerciale de către orice agent economic trebuie să se desfășoare în condiții de competitivitate stimulativă și onestă, statornicite de Legea nr. 11/1991. Aceasta delimitează deontologia concurenței comerciale și sancționează abaterile săvârșite.

Actualmente, reglementările de drept privat, care guvernează nemijlocit regimul societăților comerciale sunt următoarele:

Legea nr. 31/1990, cu titlul de drept comun al materiei;

alte acte normative, inclusiv cele trecute în revistă mai sus și care au caracter sectorial;

textele neabrogate, specificate anterior din Codul Comercial.

Evaluarea întreprinderii este preocuparea analiștilor financiari de a rezolva dilema dintre preț și valoare ale întreprinderii.

În cadrul piețelor financiare active, cursul bursier al acțiunilor poate fi considerat a fi foarte apropiat sau identic cu valoarea capitalurilor proprii, în timp ce cursul bursier al obligațiunilor poate da informații privitoare la valoarea datoriilor întreprinderii.

Problema evaluării se pune în mod deosebit pentru întreprinderile care cotează pe piețele financiare mai puțin lichide și pentru întreprinderile care nu cotează la Bursă (care reprezintă majoritatea).

În plan social, societățile comerciale pot influența mediul ambiant în care-și desfășoară activitatea. Prezența societăților comerciale într-o anumită zonă contribuie la dezvoltarea economică realizată prin efectuarea investițiilor. Totodată acestea absorb forța de muncă din acea zonă.

3.2. Evaluarea capitalului social

De regulă, capitalurile se evaluează și înregistrează în contabilitate la valoarea nominală.

Pentru capitalul social o asemenea valoare este indicată pe acțiunile și părțile sociale, în calitatea lor de titluri de valoare. Evaluarea capitalului social la valoarea nominală impune calcularea și evidențierea distinctă a primelor de capital (primă de emisiune, de fuziune și de aport).

În virtutea faptului că acțiunile prin care este reprezentat capitalul propriu sunt titluri de valoare negociabile, în sistemul de gestiune financiară a întreprinderii, valorii nominale i se asociază și alte categorii de valori cum sunt:

valoarea de piață;

valoarea de rentabilitate (valoarea financiară, valoarea de randament)Ș

valoarea patrimonială (valoarea matematică contabilă și valoarea matematică intrinsecă).

Valoarea de piață reflectă valoarea de cumpărare-vânzare a acțiunilor stabilită, de regulă prin negociere la bursa de valori pe baza raportului dintre cerere și ofertă, raport denumit cotație.

Concret, prețul de piață al unei acțiuni este determinat de:

stabilitatea financiară a întreprinderii;

situația activului industrial al întreprinderii;

situația generală a pieței de capital și în limita ratei dobânzii în acel moment opozabilă pieței financiar-bancare.

În cazul în care rata dobânzii înregistrează un nivel ridicat, societățile pe acțiuni reprezintă un risc mai mare pentru investitori, situație în care aceștia vor prefera investițiile temporare sub forma depunerilor la bancă și titlurilor de plasament.

În modelul anglo-saxon, o caracteristică aparte o reprezintă stabilirea valorii de piață a acțiunilor, în special a acțiunilor preferențiale. Valoarea de piață a acestor acțiuni variază invers proporțional cu rata dobânzii practicate pe piața financiar-bancară.

În strânsă legătură cu valoarea de piață și valoarea nominală a acțiunilor se află prețul de emisiune sau cursul de acțiune care trebuie plătit de către toate persoanele care subscriu acțiunile în momentul emiterii lor.

Acesta poate fi egal cu valoarea nominală, deci cursul este alpari, iar dacă este superior valorii nominale, avem curs suprapari, iar în situația inversă, subpari.

Valoarea de rentabilitate este o valoarea bazată pe rezultatul întreprinderii. Aceasta poate fi financiară și de randament.

Valoarea financiară (V. F.) exprimă echivalentul corespunzător capitalizării dividendului anual pe o acțiune la o rată medie a dobânzii pe piață sau ea corespunde sumei totale, care plasată la o dobândă sigură va produce un avantaj egal cu veniturile titlurilor.

Valoarea de randament (V. R.) este valoarea corespunzătoare profitului net pe o acțiune care se poate capitaliza în cursul unui exercițiu financiar, la o rată medie a dobânzii pe piață.

Veniturile titlurilor sunt egale cu dividendele plus cota parte unitară din profit încorporată în rezerve.

Valoarea patrimonială constă în calculul valorii titlurilor pornind de la situația patrimonială evidențiată în bilanț.

În aceste sens se disting:

valoarea matematică contabilă;

valoarea matematică intrinsecă;

valoarea de lichidare.

Toate relațiile de calcul specifice acestor valori pornesc de la următoarea structură a bilanțului:

Valoarea matematică – contabilă a titlurilor sau valoarea bilanțieră este egală cu situația contabilă netă sau activul net contabil raportată la un număr de acțiuni.

Activul net contabil (A. N. C.) se calculează după formula:

ANC = Activele reale – Activele fictive

sau

ANC = Capitalurile proprii – Activele fictive

Activul real = Activul bilanțier – Activele fictive

Activele fictive cuprind următoarele structuri:

cheltuielile de constituire a societății inclusiv cu cele cu emisiunea de acțiuni;

activele de regularizare;

primele privind rambursarea obligațiunilor.

Exemplu: o întreprindere prezintă următoarea structură a capitalurilor proprii:

Capitalul social 60.000.000 Lei

Rezerve (+) 12.000.000 Lei

Active fictive (-) 3.000.000 Lei

= Activ net contabil 75.000.000 Lei

Numărul de acțiuni 6.000 titluri

Valoarea contabilă a unei acțiuni = 75.000.000 / 6.000 = 12.500 Lei/acțiune

Valoarea matematică-intrinsecă a titlurilor se calculează împărțind activul net intrinsec la numărul de acțiuni.

Activul net intrinsec se calculează pe baza relației:

În cadrul Normelor metodologice privind vânzarea contra numerar a acțiunilor societăților comerciale cu capital de stat care se privatizează potrivit Legii 55/1995, formula adoptată pentru determinarea activului net contabil (ANC) se constituie pe baza următoarelor elemente:

Active imobilizate

(+) Active circulante

(+) Conturi de regularizare (exclusiv Diferențele din conversie – activ)

= Total activ real contabil

(-) Datorii

(-) Conturi de regularizare (exclusiv Diferențele din conversie – pasiv)

= Total activ net contabil

Valoarea de lichidare a titlurilor sau valoarea casată este cea care rezultă din vânzarea forțată a întreprinderii într-un interval limitat.

3.3. Contabilitatea capitalurilor proprii

3.3.1. Contabilitatea operațiilor privind constituirea societății

Capitalul subscris 20.904.000 Lei

aport în natură – Mijloace fixe 70% 14.632.800 Lei

Număr de acțiuni aport în natură – Obiecte de inventar 15% 3.735.600 Lei

aport în numerar – casa 15% 3.735.600 Lei

Valoarea nominală a unei acțiuni 1.000 Lei

Subscrierea capitalului social

456 = 101.1 20.904.000

Transferul capitalului subscris nevărsat la capital subscris vărsat

% = 456 20.904.000

212 14.632.800

321 3.735.600

5311 3.735.600

Înregistrarea cheltuielilor de constituire în sumă de 500.000 Lei.

201 = 5311 500.000

680 = 280 500.000

280 = 201 500.000

3.3.2. Contabilitatea operațiilor de creștere a capitalului social prin aporturi noi în natură și/sau în numerar

Creșterea capitalului social prin repartizarea din profit în suma de 7.875.000 Lei.

129 = 101.2 7.875.000

Diferențele de reevaluarea ale exercițiilor existente în contul 105 se încorporează capitalului social cu suma de 3.343.000 Lei.

105 = 101.2 3.343.000

Creșterea capitalului social realizată prin rețineri din salarii pe anul 2000 în sumă de 2.641.000 Lei.

421 = 456 2.641.000

456 = 101.2 2.641.000

Contabilitatea operațiilor de micșorare a capitalului social

Operațiile de micșorare ale capitalului social sunt înregistrate după cum urmează:

Capital social (20.000 acțiuni x 10.000 Lei) 200.000.000 Lei

Rezerve legale (20%) 40.000.000 Lei

Alte rezerve 10.000.000 Lei

Raport pierderi (100.000.000 Lei)

Total capital propriu 150.000.000 Lei

Adunarea generală extraordinară decide o reducere a capitalului propriu pentru a acoperi pierdere reportată.

Valoarea matematică a unei acțiuni = 150.000.000 / 20.000 = 7.500 Lei

Valoarea nominală a unei acțiuni stabilită în urma reducerii capitalului este de 6.500 Lei. Diferența de 20.000 acțiuni x (7.500 – 6.500) = 20.000.000 Lei se va menține la rezerva legală.

% = 107 100.000.000

1068 10.000.000

1061 20.000.000

1012 70.000.000

Situația capitalului propriu în urma reducerii se prezintă astfel:

Capital social (20.000 acțiuni x 6.500 Lei) 130.000.000

Rezerve legale 20.000.000

Total capital propriu 150.000.000

NOTĂ: Pierderea înregistrată în anul 1999 a fost recuperată din profitul anului 2000 prin operațiunile

107 = 121 4.340.000

129 = 107 4.340.000

3.3.3. Contabilitatea operațiilor privind primele de capital

Firma înregistrează prime legate de aport, după cum reiese din următoarea operațiune:

Un acționar a aportat un mijloc fix la valoarea nominală de 60.000.000 Lei Comisia care a evaluat respectivul mijloc fix a constatat că valoarea de utilitate a acestuia este de 70.000.000 Lei.

Diferența de 10.000.000 Lei reprezintă prima de aport.

212 = % 70.000.000

456 60.000.000

104 10.000.000

3.3.4. Contabilitatea operațiilor privind diferentele din reevaluare

Se înregistrează diferențele din reevaluarea mijloacelor fixe.

212.1 = 105.03 528.074.524

Se raportează diferența din reevaluare

105 = % 433. 777.576

106.1 (34%) 300.988.522

106.3 (10%) 88.526.036

106.8 (5%) 44.263.018

105 = % 451.482.782

118.02 (20%) 117.052.072

118.02 (6%) 53.115.621

118.02 (25%) 221.315.089

3.3.5. Contabilitatea operațiilor privind rezervele

Se înregistrează constituirea rezervelor

105 = % 433. 777.576

106.1 (34%) 300.988.522

106.3 (10%) 88.526.036

106.8 (5%) 44.263.018

3.3.6. Contabilitatea operațiilor privind rezultatul reportat

Pierderea înregistrată în anul 1999 a fost recuperată prin repartizarea din profitul anului 2000 a sumei de 4.340.000 Lei prin operațiile:

107 = 121 4.340.000

129 = 107 4.340.000

3.3.7. Contabilitatea operațiilor privind subvențiile pentru investiții

Societatea comercială nu a beneficiat de subvenții pentru investiții.

Pentru exemplificare se ia următoarea situație ipotetică:

O societate care beneficiază de subvenții, achiziționează un utilaj în valoare de 50.000.000 Lei, subvenționat de la buget pentru suma de 15.000.000 Lei. Utilajul se amortizează liniar în 5 ani.

Achiziționarea de la furnizori pe bază de factură a utilajului în sumă de 50.000.000 Lei

212.3 = 404 50.000.000

Înregistrarea subvenției de primit și încasarea sa, 15.000.000 Lei

445 = 131 15.000.000

512 = 445 15.000.000

Înregistrarea amortizării utilajului în primul an de funcționare.

Amortizarea anuală = 50.000.000 / 5 ani = 10.000.000 Lei

din care

Amortizarea anuală subvenționată = 15.000.000 / 5 ani = 3.000.000 Lei

6811 = 281.3 10.000.000

Amortizarea corespunzătoare valorii subvenționate a utilajului

131 = 7727 3.000.000

3.4. Contabilitatea împrumuturilor și datoriilor asimilate

3.4.1. Contabilitatea operațiilor privind împrumuturile din emisiunea de obligațiuni

Societatea comercială nu a înregistrat asemenea împrumuturi din emisiunea de obligațiuni.

Pentru exemplificare se ia următoarea situație ipotetică:

Societatea “X” emite la 1.01.N 1000 obligațiuni, dobânda 13%, valoarea nominală 5.000 Lei, prețul de emisiune 4.950 Lei, durata de rambursare 10 ani.

Subscrierea împrumutului sub forma obligațiunilor emise și distribuite

4.950.000 Lei

Vărsarea sumelor datorate de persoanele care au subscris,

512 = 461 4.950.000

Plata anuală a dobânzilor se înregistrează astfel:

666 = 512 650.000

Dobânda = 5.000.000 x 13% = 650.000

Rambursarea împrumutului din emisiunea de obligațiuni se face prin: tragerea la sorți (loterie); la scadența finală (globală) și prin tranșe egale și prin răscumpărare la bursa de valori.

Pentru exemplificare se ia situația ipotetică prin care rambursarea se face eșalonat.

Rambursarea eșalonată, denumită și metoda amortizării financiare îmbracă forma anuităților constate sau variabile.

În cazul folosirii anuității constate, în fiecare an se rambursează o sumă constantă formată din rata creditului și dobânda.

unde: A – este anuitatea de rambursat;

C – împrumutul rambursat la valoarea actuală;

r – rata dobânzii;

n – durata împrumutului

Planul de amortizare a împrumutului

Înregistrarea în contabilitate a plății anuității este:

a) anul 1

% = 512 921.450

161 271.450

168.1 650.000

…………………

…………………

…………………

j) anul 10

% = 512 921.450

161 815.440

168.1 106.010

Primele de rambursare se amortizează și se includ în cheltuieli în mod constant pe parcursul celor 10 ani, durata împrumutului. În fiecare an se face înregistrarea:

686.8 = 169 25.000

Rata amortizată = 250.000 Lei / 10 ani = 25.000 Lei

3.4.2. Contabilitatea operațiilor privind creditele bancare pe termen lung și mediu

O societate comercială contractează un credit bancar în valoare de 27.000.000 Lei, pe o durată de 3 ani, cu o dobândă de 59% pe an.

512 = 162 27.000.000

Rambursarea comercială contractează un credit bancar în valoare de 27.000.000 Lei, pe o durată de 3 ani, cu o dobândă de 59% pe an.

512 = 162 27.000.000

Dobânda aferentă creditului se înregistrează astfel:

666 = 168.2 15.930.000

27.000.000 x 59% = 15.930.000

Se înregistrează plata dobânzii

168.2 = 512 15.930.000

3.4.3. Contabilitatea operațiilor privind datoriile diverse pe termen lung

Societatea comercială nu a înregistrat credite pe termen lung.

Pentru exemplificare se ia următoarea situație ipotetică:

Pe baza extrasului de cont se înregistrează suma de 100.000.000 Lei primită de la o unitate asociată pe termen de 5 ani, cu dobândă de 15%.

512.1 = 166 100.000.000

În fiecare din cei 5 ani se înregistrează dobânda anuală datorată pentru împrumut, dobândă care în primul an este de 15.000.000 Lei

666 = 168.6 15.000.000

La fiecare 5 ani se restituie rata anuală de 20.000.000 Lei și se decontează dobânda datorată înregistrată la operațiunea anterioară.

% = 5121 35.000.000

166 20.000.000

168.6 15.000.000

CAP. IV. ANALIZA ȘI GESTIUNEA FENOMENELOR CIRCUMSCRISE CAPITALURILOR PERMANENTE

4.1. Structura financiară a S. C. “SERVICOM” S. C. C. A.

Structura financiară a unei societăți comerciale reprezintă modalitatea de finanțare a activului acesteia din diferite SURSE.

Elementele componente ale structurii financiare pot fi reprezentate schematic astfel:

Structura financiară a unei întreprinderi poate fi redată prin raportul existent între finanțările pe termen scurt și cele e termen lung.

În vederea alegerii unei structuri financiare optime managerul financiar trebuie să țină cont de anumite criterii și restricții:

Destinația resurselor

Activele imobilizate, care reprezintă nevoi cu caracter permanent este judicios să fie acoperite cu capital permanent.

Activele circulante (cheltuielile ciclului de exploatare) formate în principal din stocuri de mărfuri și alte valori materiale, din creanțe asupra coeficienților și diverse lichidități primare, pot fi acoperite în măsura posibilităților prin fondul de rulment – care este un capital permanent – dar și prin datorii pe termen scurt formate din credite de trezorerie și din obligații față de furnizori.

Fiecare agent economic trebuie să-și adapteze decizia de finanțare conform caracterului permanent sau temporar al nevoilor de finanțare. Fondul de rulment net global (F. R. N. G.) trebuie să fie pozitiv pentru a oferi o marjă de securitate întreprinderii.

Capacitatea de îndatorare – a unei societăți comerciale – exprimă posibilitățile sale de a primi credite care să fie garantate și a căror rambursare, inclusiv plata dobânzilor să nu creeze dificultăți financiare de nesuportat.

Datorii totale / Total pasiv 2/3

Datorii totale / Capital propriu 2

Pe întreaga perioadă analizată, situația coeficientului de îndatorare globală se apreciază ca fiind favorabilă întrucât valorile obținute se află în concordanță cu limitele minime acceptabile.

Deci, în urma studiului efectuat se constată o creștere succesivă a capitalului propriu al firmei și anume, de la 161.851 mii Lei în 1998, la 882.026 mii Lei în 1999, ajungând la valoarea de 1.206.571 mii Lei în anul 2000.

Această situație favorabilă a capacității de îndatorare globală dă firmei posibilitatea de a obține credite în a căror garantare, rambursarea inclusiv plata dobânzii aferente acestora, nu generează greutăți financiare de nesuportat pentru firmă.

Riscul financiar

Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare firmei. Riscul financiar este un risc suplimentar, depinzând de maniera în care este finanțată întreprinderea.

Cu cât structura financiară a întreprinderii (Datorii / Capital propriu) este mai îndatorată, cu atât mai ridicat este riscul financiar.

Formula de calcul utilizată este următoarea:

Din calcul reiese că situația riscului financiar înregistrează o valoare de 1,16% în anul 1998, observându-se că în următorii doi ani se înregistrează o scădere respectiv de 0,24% în 1999 și de 0,23% în anul 2000, situația apreciindu-se favorabilă întrucât este dată de creșterea capitalului propriu, ceea ce presupune o acoperire mai mare a datoriilor firmei din fondurile proprii.

Rentabilitatea – este un criteriu important în alegerea structurii financiare (tratat în paragraful 4.2.2.).

4.2. Caracterizarea principalilor indicatori privind capitalurile permanente

Rata rentabilității financiare a capitalurilor permanente

Formula de calcul este următoarea:

Kt = Kpr + Dtml unde, Kpr – capital propriu

Dtml – datorii pe termen mediu și lung

Din calcul reiese că situația rentabilității financiare a capitalurilor permanente este identică cu rentabilitatea economică (aceasta fiind analizată în paragraful 4.2.2.).

Multiplicatorul capitalului propriu (M. C. P.)

Formula de calcul este următoarea:

Din calcul reiese că situația multiplicatorului capitalului permanent este în scădere pe întreaga perioadă analizată și anume de 2,16% în 1998, de 1,24% în 1999 și de 1,23% în anul 2000.

Rentabilitatea capitalului propriu

Rentabilitatea capitalului propriu (Rcp) se poate descompune în: rentabilitatea activelor totale (Rat) și factorul de multiplicare a capitalului propriu (Fma).

Rcp = Rat x Fma

Rentabilitatea activelor totale

După cum se observă, se înregistrează o scădere de la an la an a eficientei elementelor materiale angajate în activitatea firmei. Această scădere a rentabilității activului echivalează cu o creștere a activelor imobilizate ca efect al micșorării vitezei de rotație a activelor.

Rcp = Rat x Fma

Se observă o scădere în anul 2000 față de anul 1998 de 1,88%, ceea ce arată faptul că utilizarea fondurilor investite de acționarii firmei a fost ineficientă. Pe termen lung, valoarea capitalului propriu al firmei este influențată de relația dintre rentabilitatea capitalului propriu și costul capitalului.

4.2.1. Analiza lichidității și solvabilității firmei

Analiza lichidității

Conceptul de lichiditate este referitor la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani, ceea ce constituie și un criteriu de grupare a posturilor în bilanț.

Deci, constituie un raport între elementele de activ, în sensul că se poate stabili cât din valoarea activului se află sub formă lichidă în conturile de lichidități bănești, și cât pot să devină lichide imediat (de exemplu, creanțele, stocurile de produse finite, etc.).

Se calculează următorii indicatori:

Se constată o scădere de la an la an a capacității întreprinderii de rambursare globală: de la 1,88% în anul 1998, la 1,75% în anul 1999 și la 1,39% în anul 2000. Situația este nefavorabilă deoarece valorile obținute sunt sub limitele admise (2 2,5).

Acest fapt se datorează creșterii datoriilor curente de la 102.065 mii Lei în anul 1998, la 109.326 mii Lei în anul 1999 și la 205.415 mii Lei în anul 2000. Din punct de vedere al lichidității reduse, situația se apreciază favorabilă în anul 1998 datorită faptului că valoarea înregistrată de 0,86% este superioară limitei inferioare de 0,8%.

Situația se apreciază nefavorabilă în următorii 2 ani, și anume de la 0,58% în anul 1999 la 0,43% în anul 2000. Acest fapt se datorează creșterii stocului de la 104.066 mii Lei în anul 1998, la 127.787 mii Lei în anul 1999 și la 197.876 mii lei în anul 2000.

Din punct de vedere al lichidității imediate, se înregistrează o scădere în anul 1999 de la 0,15% la 0,52% și apoi o creștere ușoară în anul 2000, ajungând la 0,18%. Valorile pe cei trei ani sunt subunitare, ceea ce reprezintă un fenomen negativ pentru firmă deoarece poate avea lichidități în lichidarea datoriilor pe termen scurt folosind disponibilitățile bănești.

Analiza solvabilității

Capacitatea economico-financiară a unei unități de a-și onora obligațiile sale de plată este dată de SOLVABILITATE. În definirea solvabilității se recurge la calcularea uni sistem de indicatori după cum avem:

Solvabilitatea patrimonială calculată în funcție de capitalul propriu și total pasiv redă riscul falimentului în cazul contactării unor credite, sau este utilizată pentru a vedea condițiile în care întreprinderea analizată este capabilă a face față scadentelor viitoare.

Valoarea minimă acceptabilă este de 30%, iar peste 50% situația este normală. Din calcul rezultă că în primul an, și anume în anul 1998, solvabilitatea este considerată acceptabilă fiind de 46,02%, aflându-se peste limita minimă de 30% admisă.

În următorii doi ani situația este apreciată favorabilă întrucât valoarea de 80,80% în anul 1999 și de 81,21% în anul 2000 sunt aflate peste valoarea considerată normală de 50%.

În cazul solvabilității imediate, situația este nefavorabilă pe întreaga perioadă analizată, întrucât valorile de 46,48% în anul 1998, de 30,31% în anul 1999 și de 31,68% în anul 2000 sunt în continuă scădere, aflându-se sub nivelul minim acceptabil, adică în intervalul de 65-100%.

În aceste condiții firma are dificultăți în a-și achita obligațiile din disponibilitățile bănești și creanțe. Referitor la solvabilitatea globală, situația se apreciază foarte favorabilă, întrucât valorile de 180,55% în anul 1998, de 510,20% în anul 1999 și de 529,28% în anul 2000 sunt superioare valorii de 100% considerată acceptabilă. În aceste condiții, firma nu are probleme în achitarea datoriilor din activele sale.

4.2.2. Analiza ratelor de rentabilitate ale firmei

Rentabilitatea exprimă capacitatea unei firme de a realiza profit. Rata rentabilității reprezintă un indicator economic de eficiență și performanță ce este calculat în vederea determinării evoluției activității.

Aceasta are un rol deosebit de important în determinarea nivelului de rentabilitate. Aceste rate permit compararea în spațiu precum și față de anumite norme sau standarde elaborate și acceptate de organisme de specialitate.

Rata rentabilității economice

Capitalul permanent = Capital propriu + Datorii pe termen mediu și lung

Din calcul reiese că situația rentabilității economice este de 5,83% în 1998 urmând ca în anul următor, respectiv în anul 1999 firma să înregistreze o pierdere rezultată din neacoperirea cheltuielilor din venituri.

În anul 2000, valoarea rentabilității economice de 2,07% reflectă o redresare a firmei, dar situată sub valoarea de 5,83% înregistrată în anul 1998.

Situația nefavorabilă poate fi explicată prin faptul că producția realizată acoperă numai cheltuielile efectuate numai de societate pentru salarii și drepturile aferente, restul cheltuielilor fiind suportate din veniturile realizate din chirii, fapt ce a condus la înregistrarea unei pierderi la 31 decembrie 1999 de 361 mii Lei.

Limita minimă acceptabilă a valorii rentabilității economice este de 20%.

Rata rentabilității financiare

Deoarece rezultatul final se află în directă legătură cu activitatea de ansamblu al firmei, aceasta poate fi evidențiată și prin următoarea formulă:

unde, Kpp – capital propriu

V – venituri

A – active

Pn – profit net

Din calcul reiese că situația rentabilității financiare este de 2,97% în anul 1998, urmând ca în anul următor, respectiv în anul 1999 firma să înregistreze o pierdere care poate fi explicată prin faptul că veniturile nu acoperă în totalitate cheltuielile efectuate de firmă.

Limita minimă a valorii rentabilității financiare este de 15%.

Din calcul reiese că situația vitezei de rotație a activelor se apreciază ca fiind nefavorabilă explicată prin faptul că veniturile obținute pe seama activelor deținute de firmă sunt în continuă scădere și anume de 2,5% în anul 1998, la 0,85 în 1999 și la 0,73% în anul 2000.

Rata rentabilității comerciale

Așa cum reiese din calcul situația rentabilității comerciale este de 1,09% în anul 1998, urmând ca în anul următor, respectiv 1999 firma să înregistreze o pierdere explicativă prin faptul că veniturile obținute nu au fost suficiente pentru a putea face față cheltuielilor efectuate de firmă în acest an.

Situația nefavorabilă poate fi pusă pe seama indiferentei personalului din anumite secții de activitate, care consideră că activitatea pe care o desfășoară trebuie să se rezume numai la asigurarea profitului personal, iar cheltuielile ocazionate de producție să fie suportate din veniturile întregii societăți.

În anul următor, respectiv în anul 2000, valoarea acestui indicator este de 2,39%, situația apreciindu-se față de anul 1999, iar față de anul 1998 aceasta este superioară, dar nesatisfăcătoare.

4.2.3. Analiza echilibrului economico-financiar

Această analiză presupune folosirea următorilor termeni și anume:

Fondul de Rulment (F. R.)

Nevoia de Fond de Rulment (N. F. R.)

Trezoreria netă (T. N.)

În analizarea acestor termeni se folosesc următoarele formule:

F. R. = Capitaluri permanente – Active imobilizate

N. F. R. = (Active circulante – Disponibilități) – Datorii curente

Capitaluri permanente = Capital propriu + Capital împrumutat

T. N. = F. R. – N. F. R.

Faptul că Fondul de Rulment (F. R.) nu se regăsește într-un post bilanțier distinct este consecința gestiunii unitare și globale a fondurilor întreprinderii, fără a separa distinct fondurile de investiții de cele pentru producție.

Utilizarea globală a fondurilor fără existența unor destinații prestabilite dă întreprinderii libertatea de a aloca resursele bănești acolo unde nevoia de finanțare impune acest lucru, indiferent că este vorba de investiții sau producție.

Pe întreaga perioadă analizată, respectiv pe cei trei ani, se observă că fondul de rulment a înregistrat o creștere în anul 1998 de 31,3% față de anul 1999. De asemenea se observă că fondul de rulment a înregistrat o creștere de 44,4% în anul 2000 față de anul 1998.

Se apreciază ca fiind o situația favorabilă întrucât se acoperă activele fixe și respectiv obligațiile față de furnizori până la termenele scadente. Existența unui fond de rulment care înregistrează o creștere puternică în anul 2000 arată creșterea gradului de securitate financiară a societății comerciale. Următorul pas în cadrul acestei analize îl constituie calculul elementului de activ după formula:

N. F. R. = (Active circulante – Disponibilități) – Datorii curente

Pe întreaga perioadă analizată, situația nevoii de fond de rulment est pozitivă, ceea ce semnifică un surplus de nevoi temporare în raport cu sursele temporare posibile de imobilizat.

Această situație poate fi apreciată ca fiind normală, dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea stocurilor și creanțelor. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate reflecta un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și a creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare (s-au încetinit încasările și s-au urgentat părțile).

Trezoreria netă reprezintă parte componentă a fondului de rulment ce depășește nevoia de fond de rulment, constituind activele circulante ce staționează între două rotații.

Pentru efectuarea calcului trezoreriei nete se folosește următoarea formulă:

T. N. = F. R. – N. F. R.

unde, T. N. – trezoreria netă

F. R. – fond de rulment

N. F. R. – nevoia de fond de rulment

Din calcul rezultă că situația trezoreriei nete este negativă pe întreaga perioadă analizată. În acest caz F. R. < N. F. R., ceea ce reflectă faptul că fondul de rulment nu poate fi finanțat în întregime din resurse permanente, firma fiind obligată să apeleze la resurse de trezorerie (în special credite bancare), pentru a acoperi nevoile de finanțare generate de ciclul de exploatare.

În general, întreprinderile cu o astfel de situație sunt considerate vulnerabile. Această vulnerabilitate poate consta în faptul că la un moment dat firma poate renunța la creditele bancare în vederea acoperirii unor situații dificile apărute temporar în desfășurarea procesului de producție.

În situația dată, firma poate deveni dependentă de aceste credite bancare, dacă pe viitor situația generală a firmei nu înregistrează o creștere semnificativă.

4.2.4. Analiza gradului de îndatorare al firmei

Gradul de îndatorare arată limita până la care agentul economic este finanțat din alte surse decât fondurile proprii.

Calculul gradului de îndatorare se face după următoarea formulă:

Din calcul reiese că situația gradului de îndatorare este de 36,27% în anul 1998, acest fapt reprezentând că firma este finanțată din alte surse, altele decât cele proprii, și anume în proporții de 36,27%.

Se observă că în anul următor, respectiv în anul 1999, se înregistrează o scădere față de anul 1998 și anume de 55%. În anul 2000 gradul de îndatorare este de 17,08%, observându-se o ușoară creștere față de anul 1999 și anume de 20%.

Pe total situația reflectă faptul că firma apelează la credite bancare pentru finanțarea activității de producție. De asemenea, se observă o dependență a firmei față de creditele bancare care poate genera apariția unor riscuri concretizate în condiții dezavantajoase, în privința nivelului ridicat al creditelor.

Cap. V. Concluzii și propuneri

Analizând starea societății la finele fiecărui exercițiu financiar, se pun în evidență puncte tari și slabe ale managementului întreprinderii, adoptarea unor măsuri de menținere sau reducere a situației.

Așa cum reiese din analiza efectuată la nivelul relațiilor dintre conturi și rezultatele obținute, S. C. “SERVICOM” S. C. C. A. Urziceni, are o evoluție relativ uniformă în general, cu o tendință de creștere a indicatorilor pe perioadele luate în studiu, în ciuda faptului că situația firmei este în general nefavorabilă.

Din studiul efectuat se constată că valoarea capitalului social este mică, și anume la data înființării firmei la 08.10.1991, valoarea capitalului a fost de 20.904.000 Lei. Conform Legii Nr. 31/1990 privind Societățile Comerciale (Monitorul Oficial Nr. 126-127, din 17.11.1990), prevederile privind limita capitalului social la înființarea unei societăți pe acțiuni este de 1.000.000 Lei, iar numărul minim de acționari fiind de cinci.

Potrivit acestei legi, firma se încadra în ceea ce privește limita minimă admisă privind suma capitalului social la înființare, dar se constată ca fiind insuficient pentru desfășurarea activității.

Pe parcursul desfășurării s-a constat că activitatea firmei nu a avut o evoluție normală datorită existenței unui capital social mic. Motiv pentru care în anul 1999 și în anul 2000 a trebuit să se apeleze la rețineri din profit și totodată din salarii, pentru majorarea capitalului social.

Situația capitalului social la data de 30.12.2000 relevă o valoare a acestuia de 34.630.000 Lei. Potrivit noilor reglementări în domeniu, limita capitalului social la înființarea unei societăți pe acțiuni este de 25.000.000 Lei (Legii Nr. 31/1990 privind Societățile Comerciale, republicată).

Din analiza indicatorilor economico-financiari analizați la firma “SERVICOM” S. C. C. A., se constată următoarele:

În ceea ce privește indicatorul riscului financiar se constată că în anul 1998 a fost de 1,16%, ceea ce arată faptul că trăia din datorii. Această situație poate fi explicată prin existența unui capital propriu mic în anul 1998 și anume în sumă de 161.494 mii Lei, în timp ce datoriile firmei sunt în sumă de 188.494 mii Lei. După cum se observă, datoriile firmei depășesc capitalul propriu al acesteia, rezultând astfel faptul că firma depindea de credite bancare.

Totuși, această situație nefavorabilă se apreciază în următorii doi ani și anume în anul 1999 valoarea capitalului social este de 882.026 mii Lei, devansând cu mult valoarea datoriilor firmei, reprezentând suma de 209.238 mii Lei, iar în anul 2000, valoarea capitalului social să ajungă la 1.206.571 mii Lei, în timp ce datoriile au reprezentat doar suma de 279.212 mii Lei.

Această îmbunătățire a situației firmei reiese din valoarea relativă a indicatorului de risc financiar, care în anul 1999 a fost de 0,24%, iar în anul 2000 a fost de 0,23%, ceea ce presupune o acoperire mai mare a datoriilor din fonduri proprii.

La nivelul Rentabilității capitalului propriu se constată o scădere de la un an la altul a eficienței elementelor materiale angajate în activitatea firmei, echivalând cu o creștere a activelor imobilizate ca efect al micșorării vitezei de rotație a activelor circulante.

Pe baza studiului efectuat se observă că unitatea în anul 1999 a înregistrat o pierdere de 4.340 mii Lei. Această situație nefavorabilă poate fi explicată prin faptul că veniturile obținute acoperă numai cheltuielile efectuate de firmă pentru plata salariilor și a drepturilor aferente acestora, în timp ce restul cheltuielilor sunt suportate din veniturile obținute din chirii.

Această pierdere mai poate fi justificată și prin faptul că firma are ca obiect de activitate prestarea de servicii către populație, și în același timp lucrează cu materialul clientului, rezultând o dependență a acesteia față de populație. Dat fiind faptul că nivelul salariului nominal al populației a scăzut, aceasta nu mai apelează la serviciile firmei.

Această situație dificilă poate fi motivată și prin indiferența personalului din anumite secții de activitate, care apreciază faptul că menirea acestora este numai aceea de asigurare a profitului personal, iar cheltuielile ocazionate de producție să fie acoperite din veniturile întregii societăți.

Din analiza efectuată rezultă că situația fondului de rulment înregistrează valori pozitive pe întreaga perioadă analizată, și anume de 13.192 mii Lei în anul 1998, de 5.702 mii Lei în anul 1999 și de 15.095 mii Lei în anul 2000.

Se constată o situație favorabilă ceea ce înseamnă că se acoperă activele fixe și respectiv obligațiile față de furnizori până la termenele scadente. Studiul efectuat asupra necesarului de fond de rulment reflectă de asemenea valori pozitive pe întreaga perioadă analizată, și anume de 32.250 mii Lei în anul 1998, de 64.980 mii Lei în anul 1999 și de 43.252 mii Lei în anul 2000. Deci, situația se apreciază ca fiind normală, dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea stocurilor și creanțelor.

Pe baza studiului efectuat se constată că situația trezoreriei nete este negativă pe toată durata analizată. Această situație presupune că fondul de rulment nu poate fi finanțat în întregime din resurse permanente, firma fiind nevoită să apeleze la resurse de trezorerie (credite bancare), pentru acoperirea nevoilor de finanțare generate de ciclul de exploatare.

O problemă deosebită creată de o trezorerie negativă apare în momentul în care firma nu mai apelează la creditele bancare pentru acoperirea unor situații temporare sau generate de sezonalitatea procesului de producție, ci ca urmare a existenței unor dezechilibre perpetue în modul de desfășurarea al activității de aprovizionare, producție sau desfacere.

Firma recurge la noi credite cu falsa speranță că în viitor lucrurile se vor îmbunătăți de la sine, ajungându-se la un moment dat la o dependență totală de creditele bancare.

Această dependență a întreprinderii de bancă poate genera două riscuri importante: riscul de nereînnoire a creditelor curente și riscul de a accepta condiții tot mai dezavantajoase de creditare, concretizate în rate ale dobânzii crescute.

În condițiile unei rate ale dobânzii avantajoase pentru firmă, aceasta ar putea apela la credite bancare și astfel să folosească surse împrumutate în locul celor proprii, pentru dezvoltarea activității și în condițiile existenței de comenzi pentru achiziționarea de noi utilaje de producție, mai performante și mai rentabile.

Nu în ultimul rând, conducerea firmei trebuie să urmărească contractarea de cât mai mulți clienți pentru realizarea unui volum cât mai mare de producție, dar și contractarea de clienți cu comenzi mari și care doresc produse cu rentabilitate mare pentru firmă, cu o calitate cât mai ridicată și la prețuri peste medie.

Se mai pot lua măsuri de reducere a datoriilor prin achitarea furnizorilor și a dărilor către stat, dar și prin încasarea creanțelor într-un timp mai scurt.

Propuneri

În vederea depășirii acestei situații nefavorabile, firma trebuie să adopte o serie de măsuri în vederea elaborării unor programe de redresare și dezvoltare a activității comerciale. Aceste măsuri pot fi concretizate în:

Măsuri organizatorice

înființarea de secții noi, unități de prestări servicii;

desființarea de secții de producție, de prestări servicii nerentabile – cu pierdere;

lichidarea organizațiilor care înregistrează pierderi și datorii mai mari decât capitalul social;

valorificarea prin vânzare a activelor disponibile care nu mai pot fi introduse în circuitul productiv al organizației.

Măsuri de natură comercială și de marketing

realizarea de colecții de produse pentru participarea la târguri, expoziții, întâlniri cu oameni de afaceri;

identificarea de beneficiari pentru acoperirea cu comenzi a capacităților de producție;

modernizarea spatiilor de comercializare și/sau de prestări servicii pentru adaptarea la procesul de sistematizare din zonă.

Măsuri tehnice și tehnologice

asimilarea de produse și servicii noi;

modernizarea produselor și serviciilor existente;

asimilarea de noi tehnologii, modernizarea tehnologiilor existente;

dotări tehnologice noi;

proiectarea, reproiectarea de norme de consum la materii prime, materiale, combustibil, etc.

Măsuri de natură managerială și privind resursa umană

completarea echipei manageriale cu personal tehnic cu studii superioare;

elaborarea unei structuri organizatorice eficiente și flexibile care să asigure realizarea tuturor funcțiunilor unei organizații.

Măsuri de natură financiară

analiza structurii costurilor produselor și serviciilor în raport cu veniturile realizate;

elaborarea bugetelor de venituri și cheltuieli la nivelul unităților productive;

valorificarea de stocuri;

încasarea de creanțe;

eliminarea pierderilor înregistrate la unitățile în funcțiune;

eșalonări, reeșalonări la plata obligațiilor către bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale.

În vederea redresării situației dificile prin care trece firma este nevoie de o reorientare către un alt segment de piață, care să ofere posibilitatea extinderii și dezvoltării activității firmei.

O altă soluție poate fi concretizată în căutarea unui segment de piață extern, care să conducă la creșterea calității produselor și serviciilor sale, în idea cuceririi de noi parteneri de afaceri care să asigure firmei o competitivitate pe plan internațional.

Bibliografie

1. BĂDESCU ION

“INSTRUMENTAREA NOII CONTABILITĂȚI A SOCIETĂȚILOR COMERCIALE”, Editura Curtea Veche, București, 1993.

2. Prof. Dr. CĂPĂȚÂNĂ OCTAVIAN

“Societățile comerciale”, Editura Lumina Lex, București, 1996.

3. FELEAGĂ NICOLAE; IONAȘCU ION

“TRATAT DE CONTABILITATE FINANCIARĂ”, Vol. 1, Editura Economică, București, 1998.

4. Dr. MINEA MIRCEA ȘTEFAN

“CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE”, Editura Lumina Lex, București, 1996.

5. Dr. Munteanu Victor

“CONTABILITATEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII”, Vol. 1, Editura Lucman-Seru, București, 1998.

6. OPREA CĂLIN

“BAZELE CONTABILITĂȚII”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.

7. PARASCHIVESCU M. D.; PĂVĂLOAIA W.

“MODELE DE CONTABILITATE ȘI ANALIZĂ FINANCIARĂ”, Editura Neuron, Focșani, 1994.

8. Prof. Univ. Dr. PÂNTEA IACOB PETRU

“CONTABILITATEA FINANCIARĂ A AGENȚILOR ECONOMICI DIN ROMÂNIA”, Editura Intel-Credo, Deva, 1995.

9. POSSLER L.; LAMBRU GH.; CUCUI N.

“SISTEMUL CONTABIL AL AGENȚILOR ECONOMICI”, Editura Andrei Șaguna, Constanța, 1998.

10. RISTEA MIHAI

“CONTABILITATEA ÎNTREPRINDERII”, vol. 1, Editura Mărgăritar, București, 1999.

11. RISTEA MIHAI

“NOUL SISTEM CONTABIL AL AGENȚILOR ECONOMICI DIN ROMÂNIA”, Editura Cartexim, București, 1994.

12. STANCU ION

“FINANȚE”, Editura Economică, București 1997.

13. TALAGHIR GH.; NEGOESCU GH.; CREȚU CARMEN TALAGHIR

“CONTABILITATEA PE ÎNȚELESUL TUTUROR”, ediția a II a, Editura ALL, București, 1998.

14. ZISSU ELIAS

“BREVIAR DE TERMENI PENTRU CONTABILITATEA AGENȚILOR ECONOMICI”, Editura Andreescu, Alexandria, 1992.

15. MINISTERUL DE FINANȚE

“SISTEMUL CONTABIL AL AGENȚILOR ECONOMICI”, Editura Imprimeria Națională, București, 1994.

16. xxx LEGEA CONTABILITĂȚII 82/1991 (republicată),

MONITORUL OFICIAL Nr. 20/20.01.2000.

17. xxx LEGEA 31/1990 PRIVIND Societățile Comerciale

(republicată),

MONITORUL OFICIAL Nr. 33/29.01.1998.

18. xxx Ordinul 94 privind aprobarea reglementărilor contabile armonizate cu

Directiva a IV-a a Comunităților de Contabilitate Europene și cu Standardele

Internaționale de Contabilitate.

Monitorul Oficial, Nr. 85/20.02.2001.

19. xxx Monitorul Oficial, Nr.70/1995.

20. xxx REVISTA TRIBUNA ECONOMICĂ, Nr. 1995–2001.

21. xxx REVISTA FINANȚE-CREDIT ȘI CONTABILITATE, Nr. 1995-2001.