Consumul DE Alcool O Piedica In Procesul DE Reintegrare A Persoanelor Adulte Fara Adapost

CUPRINS

ARGUMENT

Probabil că nu a existat perioadă istorică în care să nu fie întâlnite persoae aflate la marginea societății, însă numărul lor era atât de mic încât fie nu atrăgeau atenția autorităților, fie erau ignorate. Însă în ultimi ani datorită mutațiilor socio-economice apărute în România, numărul acestor persoane a crescut considerabil, asfel din ce în ce mai multe personae au ajuns pe punctual de a-și pierde locuința și de a trăi în stradă.

Odată ajunși în stradă oamenii își pierd treptat statutul social (rolul de soț, părinte, prieten, vecin), statutul professional, ieșind în afara unui cadru relațional cu rol de susținere, autovalorizare și motivare și ceea ce este cel mai important își pierd stima de sine care odată cu dobândire de vechime în stradă devine din ce în ce mai scăzută.

De asemenea postura de om al străzii anulează aproape în totalitate șansele de absorție în structurile socio-profesionale ale culturii din care fac parte.

Perspectiva socială a oamenilor, care îi etichetează drept “boschetari” “aurolaci”, este negativă datorită incapacității lor de a-și întreține o minimă igienă personală, a aspectului neîngrijit și a situației de sărăcie în care se găsesc. Opinia publică îi culpabilizează pentru ceea ce li se întâmplă, este vina lor că se află în situația respectivă fie că au consumat alcool, fie că au fost alungați de familii pentru fapte reprobabile.

Însă înainte de a face o asfel de afirmație trebuie să ne gândim că și ei sunt oameni ca și noi, oameni în care mai bate o inimă, oameni care au greșit, iar acum plătesc pentru acele greșeli. Nu trebuie să uităm că, cu toții greșim și a greși este omenesc, important este să ne dăm seama la timp de greșeala făcută și să facem în așa fel încât să o reparăm atât cât putem inainte de a fi prea târziu. Problema lor este că nu au conștintizat încă greșelile făcute, sau poate au conștientizat mult prea târziu. Ei sunt condamnați să poarte povara unor povești dureroase greu de ascultat, dar să le mai și trăiești.

Aceștia sunt oamenii străzii, “boschetarii” de care ne ferim privirea atunci când îi întălnim, sunt oameni uitați de familii, de copii, prinși în patima alcoolului, bolnavi, necăjiți, loviți de soartă sau care și-au închis viața cu propriile mâini, aruncându-se de bună voie pe panta promiscuități. Sunt acei oameni care îngheață pe străzi, la colțuri de magazine, în stațiile de autobuz, pe băncile de fier, pe aleile din cimitire și pe care îi evităm de frică să nu ne fure geanta sau să nu ne zgârie mașina. “Boschetarii” oamenii nimănui, trăiesc printre noi și au poveștile lor cu bucurii, necazuri, regrete.

Alcoolul reprezintă pentru mulți dintre ei o modalitate de uitare, cei drept temporară, a ceea ce sunt și a situației în care se află. La început ei beau ca să uite, apoi bea ca să bea, până când devin dependenți de alcool, iar alcoolul reprezintă o modalitate mai ușoară de a depăși problemele cu care se confruntă și mai ales frigul. Element determinant sau determinat al ajungerii în stradă, alcoolul reprezintă un factor important agravant sau declanșant al celor mai multe afecțiuni, precum și a celor mai multe probleme pe care le au pe stradă. Având în vedere că centrele de dezalcolizare sunt foarte puține comparativ cu numărul celor care necesită dezalcolizare, problema alcoolului rămâne practic nerezolvată.

Accesul lor în diferite instituții/organizați/centre este mai mult sau mai puțin condiționat de renunțarea la alcool. Odată ajunși într-un centru le este foarte greu să se obișnuiască cu regulile și regimul de acolo, în consecință după un timp se reîntorc în stradă, în “libertate” pentru că acolo se simt cel mai bine, strada le-a “intrat” în sânge. S-au atașat atât de mult de ea că în momentul în care merg în anumite centre simt că își pierd pentru a doua oară casa, deci așa cum este ea bună rea strada reprezintă casa lor.

Astfel prin intermediul acestei lucrări urmăresc să evidențiez cât de gravă este acestă problemă socială și totodată cât de important este să i se acorde o mai mare importanță atât de către asistența socială cât și de către comunitate.

Obiectivul principal al cercetării mele este acela de a identifica cauzele imposibilității reintegrării lor în societate, precum și identificarea de soluții viabile de reintegrare și de vindecare de această patimă covârșitoare – alcoolul.

Am structurat lucrarea în două părți, în prima parte am vorbit despre cele trei concepte fundamentale persoană adultă fără adăpost, alcool și procesul de reintegrare, iar în cea dea doua parte am realizat studii de caz și interviuri la Centrul Pentru Persoane Adulte Fără Adăpost, iar în urma concluziilor am propus un plan de intervenție.

Este foarte important să conștientizăm cât de gravă este acestă problemă a lipsei de locuință, loc de muncă,etc., și să o abordăm într-un mod cât mai serios, nu ca până recent când era tratată superficial sau chiar ignorată.

Ca și noi și ei sunt oameni, care au o viață de trăit, cei drept diferită de a noastră, și totuși nu foarte diferită. Mulți dintre ei poate sunt mai împăcați sufletește, chiar dacă se află în situația în care se află, decât mulți oameni care au o casă, masă, loc de muncă, etc. atunci când respingi o astfel de persoană trebuie să te gândești că tu puteai să fi în locul lui, dar din diverse motive Dumnezeu l-a ales pe el, s-au că nciodată nu e prea târziu să ajungi într-o situație asemănătoare lui, “Căile Domnului sunt multe și necunoscute”.

Părerea mea este că fiecare dintre noi merităm o a doua șansă, atât de la viață cât și de la societate, și că este foarte important să știm să profităm de acestă șansă.

PARTEA I

Capitolul I

PREZENTAREA FENOMENULUI PERSOANELOR ADULTE FĂRĂ ADĂPOST

1.1. Fenomenul social al persoanelor adulte fără adăpost.

Ființa umană este în esență una socială, dar nu toți indivizii suportă în același mod presiunea unui sistem de reguli, norme, restricții, impunerii, care este uneori prea rigid și de aceea sufocant, alteori lipsit de repere valorice clare.Mulți dintre acești indivizi ajung să ”naufragieze” din punct de vedere social, unii ajungând în această situație accidental, iar alți pentru că au încercat să-și forțeze destinul.Chiar dacă unii încearcă tot ceea ce le stă în putere pentru a ieși din situație, există ți persoane care reuțesc să se adapteze atât de bine încât nu-și mai propun nicio schimbare, iar cu toții sunt o parte, o rotiță de care mecanismul social s-a debarasat.Ei alcătuiesc împreună o categorie socială distinctă, aceea a exclușilor social, categorie care de o vreme nuanțează dramatic și peisajul vieții cotidiene din societatea românească.

Ar fi extrem de dificilă descrierea acestui fenomen social în date și cifre, deoarece întinderea sa în toate comunitățile umane ne-ar obliga la un demers extrem de consistent.

În încercarea de a explica fenomenul persoanelor adulte fără adăpost am acordat atenție atît schemei funcționale care se referă la dinamica interioară a sistemului social și la cerințele interioare ale acestuia(cerințe funcționale, elemente ale sistemului, consecințe pentru funcționarea sistemului), dar am luat în calcul și mediul în care există sistemul nostru și influența factorilor externi asupra dinamicii acestuia.Pentru a întregi schema funcțională, am luat în considerare că ea trebiue să fie deschisă spre factorii externi și spre explorarea relației mediu-sistem, deoarece trebuie inclusă în explicație și influența factorilor externi, de mediu asupra dinamici sistemului.

Pentru a avea o imagine completă asupra fenomenului “oamenii străzii”, privit prin prisma asistenței sociale centrate pe sărăcie, este important să parcurgem câteva din dimensiunile specifice acestei problematici sociale.(Badea, Popescu, Negru, 2003)

1. Dimensiunea istorică care ne trimite la primele asezăminte adresate nevoiașilor,și anume celebra Vasiliadă,organizate de Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Vasile cel Mare în anul 374. Această Vasiliadă, era un complex religios social care cuprindea azile de bătrâni, carecase pentru îngrijirea leprișilor, o clădire pentru găzduirea călătorilor străiniși scoli pentru copii care învățau și meserii.O altă figură proeminentă este Ioan Gură de Aur care s-a implicat în ajutorarea văduvelor și a celor în nevoie, precum și în vizitarea celor din închisori.

Perspectiva istorică ne confirmă faptul că fenomenul persoanelor adulte fără adăpost nu este specific zilelor noastre și că putem găsi numeroase surse de informare care relevă faptul că acest fenomen a fost recunoscut de-a lungul istoriei, reacțiile comunității înscriindu-se pe o axă de la ajutor la compasiune, la marginalizare și pedepsire.

2.Dimensiunea universalități pune în evidență faptul că persoanele adulte fără adăpost nu sunt rezultatul unui anumit tip de societate sau regim politc, ci sunt expresia unui fenomen uman,dar care se manifestă mai pregnant în acele cumunități care sunt expuse excesiv la sărăcie și care posedă în reprezentările colective doar atribute negative.

3.Dimensiunea sociologică scoate în evidență faptul că grupul populațional al persoanelor adulte fără adăpost nu trebuie considerat în afara sistemului social ci trebuievăyut ca o parte componentă aproape “naturală” sau “normală” asistemului social

4.Dimensiunea psihopatologică ridică problema unor afecțiuni de această natură, care sunt anterioare ajungerii în stradă și care apoi se amplifică datorită acestui mod de viață.

Primul lucru care ar trebui spus pentru a le face o descriere generală este că aceste persoane se află într-o situație de excludere socială, ceea ce-i pune în imposibilitatea teoretică și practică de a se reintegra socio-profesional. Această situație poate fi tradusă prin următoarele aspecte:vulnerabilitate psiho-socială, atitudine ostilă a societăți față de ei, lipsa unui cadru legislativ, aspecte care pot fi interpretate astfel:

-vulnerabilitatea psiho-socială se concretizează în plan psihic prin sentimente de izolare și rejecție, lipsa încrederi în sine și în ceilalți, stimă de sine scăzută, viziune pesimistă asupra viitorului, tonus emoțional scăzut, deresponsabilizare, lipsa motivației de a schimba ceva în viața lor. Majoritatea dezvoltă mecanisme de apărare cu tentă agresivă care fac dificilă uneori intrarea în contact și comunicarea cu ei. Din punct de vedere social, majoritatea nu au o identitate socială, în sensul că le lipsesc actele de identitate, o lucuință, o calificare profesională sau un loc de muncă, un mediu relațional(rude, prieteni) care să-i sprijine.

Toate aceste aspecte constitue verigile unui lanț vicios din care persoanele în cauză nu mai pot ieși iar fragilitatea lor psihică întreține și întărește pe zi ce trece condiția lor de excluși.

-atitudinea ostilă a societăți față de ei. Neavând condiți pentru a-și întreține igiena corporală, având resurse financiare prea mici pentru a investi în haine, fiind nevoiți să cerșească, să se hrănească din tomberoane, ei sunt de multe ori greu de suportat de către ceilalți membri ai societății și din această cauză rejectați. Opinia publică, în general ,considerăcă ei sunt vinovați pentru ceea ce li se întâmplă și că aceasta se datorează consumului de alcool,faptului că nu vor să muncească sau că au fost alungați din familii pentru fapte reprobabile.

-lipsa unui cadru legislativ care să le permită accesul la un minim de servicii sociale, medicale și juridice. Fără acte, fără un adăpost temorar, fără o sursă de venit și fără legi care să-i pritejeze, societatea se comportă ca și cum aceste persoane nu ar exista.

1.2.Definiții și clasificări.

Deoarece expresia persoană adultă fără adăpost este mai dificil de folosit în limbajul curent și pentru a simplifica puțin lucrurile voi folosi prescurtarea din inițialele cuvintelor cunținute:PAFA. Astfel că termenul de PAFA va desemna atât persoana cât și persoanele adulte fără adăpost.

Expresia ”fără adăpost” definește o condiție umană despre care e greu de crezut că ar putea ridica dificultăutea ridica dificultăți în a fi înțeleasă. Există însă mai mulți termeni care au în comun ideea de “lipsă de adăpost” și între care există o oarecare suprapunere. Astfel, în limba franceză avem sans-abri, sans domicile fixe având cam același sens cu termenul din limba engleză homeless.

Există numeroase încercări de a defini PAFA, iar aceste definiții devin unelte care justifică acțiunea sau lipsa de acțiune în funcție de cine le folosește. Toți cei care vorbesc sau scriu despre acest fenomen folosesc definiții diferite, astfel că este unanim recunoscută dificultatea de a da o definiție precisă și delimitată a fenomenului PAFA.

Adam E. în lucrarea Oamenii străzii analiza indicatorilor sociologici care definesc populația de persoane adulte fără adăpost din București. (2001) definea persoana fără adăpost ca “ acea persoană care se află într-o situație de criză la nivel personal,psihic, relațional,social, juridic, de sănătate, situație determinată de absența unui adăpost sau de imposibilitatea de a-și permite unul”.

În dezbateri se utilizează în mod fregvent una din următoarele premise eronate (Badea, Popescu, Negru, 2003):

Minimalizarea problemei. Se referă la faptul că lipsa unui acoperiș deasupra capului este văzută ca o lipsă de adăpost, restul aspectelor fiind o problemă de alegere pe care o face fiecare persoană.Această viziune pune accentul pe patologia individuală și diviziune(discriminarea între cei care merită și cei care nu merită ajutor).

Formularea definiției în termeni de vinovăție a PAFA. Persoana este privită ca fiind victima problemelor personale, datorate tulburărilor depersonalitate, patologiei individuale sau a circumstanțelor create de propriile decizii. Când aceste definiții și etichetări sunt acceptate de factorii de decizie ai societății, ele generează politici sociale care să asigure că PAFA nu vor fi ”răsplătite” pentru comportamentul lor inadecvat.

Definirea problemei ca aparținând altcuiva. Cel care definește problema o împinge dincolo de instituția pe care o reprezintă. Rareori contează cine ar trebui să rezolve problema, iar identificarea soluțiilor se evită căutându-se mai degrabă responsabili.

Definirea problemei asfel încât devine insurmontabilă. Această perspectivă îi imobilizează pe oameni datorită provocări mult prea mari.

Reunind aspectul exten (lipsa locuinței) cu el intern (factorii de personalitate), dar și cel social (starea de criză) cu cel juridic (accesul legal la anumite drepturi) Victor Badea împreună cu colaboratorii săi în lucrarea „Asistarea persoanelor adulte fără adăpost” (2003) a obținut următoarea definiție:”PAFA este persoana care nu are efectiv unde să locuiască(locuință proprie sau cu chirie la stat), iar dacă totuși stă undeva nu are acceptul găzduitorului pentru întocmirea formelor legale.Acesta se află într-o situație de criză la nivel psihic, de sănătate fizică,social și juridic,situație determinată de absența unui adăpost sau de imposibilitatea de a-și permite unul. Starea de criză este înțeleasă ca fiind incapacitatea de a-si mobiliza resursele interne (pentru a putea obține un act de identitate, un loc de muncă, pentru a se reintegra în familie) și excluderea de la resurse externe (servicii publice medico-sociale)”(pag 23). Astfel că lipsa accesului la o locuire adecvată reprezintă o serioasă manifestare a excluziuni sociale.

Institutul de Cercetare a Calității Vieții a abordat problematica accesului la o locuință în cadrul proiectului „Diagnoza locuiri: lipsa unei locuințe și locuirea în condiții precare”(februarie-aprilie 2004) aducând în atenție problema locuinței stabile și conceptului de „acasă”.

„Locuința stabilă” reprezintă un element fundamental în desfășurarea tuturor celorlalte activități cotidiene legate de activitățile familiale comune, petrecerea timpului liber, odihnă și chiar munca, în sensul de a avea unde să locuiești și nu cu sensul de proprietate ci de stabilitate pe termen mediu cel puțin.

„Acasă” nu este doar un concept abstract ci reprezintă un loc de refugiu și de stabilitate și de liniște asigurând pentru cei mai mulți dintre noi, intimitatea și siguranța de care avem atât de multă nevoie. Pentru fiecare dintre noi „acasă” reprezintă un loc anume, fiind invariabil, asociat cu un spaăui anume, cu o casă anume, chiar dacă, în unele situații, ne simțim ca „acasă” la prieteni, părinți, rude, sau chiar în anumite locuri „acasă” reprezintă siguranță.Importanța lui „acasă” pentru fiecare dintre noi este dificil de exprimat în cuvinte însă nu avem nicio îndoială că fiecare dintre noi percepe cu o mare ezactitate, sensul comun nouă tuturor a ceea ce înseamnă „acasă” pentru fiecare dintre noi.

Pentru cei mai mulți dintre cei care petrec o perioadă semnificativă sub cerul liber sensul lui „acasă” are două semnificații: una formulată la timpul trecut – casa în care au stat în mod relativ stabil și pe care au pierdut-o și care reprezintă lumea idilică și furnizoare de liniște și fericire –și alta formulată la timpul viitor: speranța găsirii unui loc de muncă, unde dacă nu se vor simți ca „acasă”, cel puțin vor găsi liniștea necesară pentru a trăi în condiții omenești

Cauzele principale și generale identificate a fi la originea și întreținerea fenomenului sunt fie de natură endogenă fie de natură exogenă (Dan,2002)

Cauzele endogene includ toate toate acele circumstanțe dependente de individ – cauza principală pentru care uni indivizi nu au o locuință aparține cvasiexclusiv indivizilor și se referă la patologii comportamentale (situația persoanelor fără adăost este analizatăca problemă socială din perspectiva patologiei sociale și perspectiva comportamentului devinant.)

În ceea ce privește cauzele exogene, fenomenul homelesnees „include toate acele contingențe independente de individ – cauza principală pentru unii indivizi sunt fără adăpost aparține societăți și eșecului acestuia de a asigura un nivel de bunăstare și oportunității egale în accesu la diferite beneficii, pentru toți indivizi (fenomenul este analizat ca problemă socială din perspectiva deyorganizării sociale).

Definirea unui domilciliu a unui spațiu individual de locuit- și implicit caracterizarea locuiri precare- se regăsește la intersecția a trei sfere, absența cel puțin a uneia generând fenomene sau situații distincte.

Edgar (2004) explică că a avea unde să locuiești, a avea un domiciliu poate fi înțeles în termeni de:

a) A avea o locuință adecvată (sau spațiu) asupra căruia o persoană și familia acesteia pot exercita un drept exclusiv de posesiune(domeniul fizic).

b) A fi capabil de a menține o anumită intimitate și de a te bucura dezvolta relații sociale (domeniul social).

c) A avea un titlu legal de ocupare a unei locuințe sau spațiu (domeniu legal).

Prin intresectarea acestor trei sfere rezultă șapte categorii de persoane în dificultate, din punctul de vedere al locuiri. Avănd în vedere categoria conceptuală, domeniul fizic, domeniul legal și domeniul sicial rezultă șapte domenii teoretice ale excluziuni de la locuire:

1) Fără un acoperiș deasupra capului- Rooflessness- fără locuință (acoperiș) trăind în stradă, în parcuri, scări de bloc, sub poduri sau în jurul gropilor de gunoi;

-nu există un drept sau un titlu legal de deținere a unui spațiu în posesiune exclusivă;

-nu există un spațiu privat și sigur pentru dezvoltarea unor relații sociale.

-persoane fără adăpost -Homelessness

2) Fără o locuință legală –Houselessness(de cautat);

-are un loc unde poate sta, acceptabilpentru locuire;

-nu există un drept sau un titlu legal de deținere a unui spațiu privat și sugur pentru dezvoltarea unor relații sociale.

3) Locuire inadecvată și nesigură – are un loc unde poate sta (nesigur și impropriu pentru locuire);

-nu are securitatea formei de deținere sau ocupare a respectivului spațiu sau locuință;

-are un spațiu pentru dezvoltarea de relații sociale.

4) Locuire iadecvată și izolare socială într-o situație de ocupare legală a unei locuințe;

-locuință inadecvată (în stare improprie pentru locuire);

-are un titlu sau drept legal și securitatea formei de deținere(ocupare) a respectivei locuințe;

-nu există un spațiu privat și sigur pentru dezvoltarea unor relații sociale

5) Locuire inadecvată (formă sigură de ocupare a respectivei locuințe);

-locuință inadecvată (în stare improprie pentru locuire);

-are un drept legal și/sau securitatea formei de deținere (ocupare) a respectivului spațiu (locuință);

-are un spațiu pentru dezvoltarea de relații sociale;

-excluziunea de la locuire (locuire inadecvată).

6) Locuire nesigură, dar adecvată.

-are un loc unde poate sta

-nu are securitatea formei de deținere (ocupare) a respectivului spațiu (locuință);

-are un spațiu pentru dezvoltarea de relații sociale.

7) Izolarea socială într-un context de locuire adecvat și sigur.

-are un loc unde poate sta;

-are un drept legal și /sau securitatea formei de deținere (ocupare) a respectivei locuințe;

-nu există un spațiu privat și sigur pentru dezvoltarea de relații sociale.

Se poate observa că, găsirea unui numitor comun în definirea condiției de PAFA rămîne un capitol deschis și asta datorită faptului că este foarte dificil de abordat, este riguros, o realitate socială atât de complexă și ambiguă, iar încercările de definire se focalizează când pe fenomenul în cauză, când pe persoana ca atare, când pe populația respectivă.

Victor Badea (2003) spunea că „cea mai utilă și eficientă definiție este aceea care oferă posibilitatea raportării la un cadru de caracteristici și condiții, organizat astfel încât să țină cont de o ierarhie de nevoi și care presupune că indivizi pot și vor ocupa diferite poziții în acest cadru, în anumite perioade de timp și pentru durate variabile”.

Studiile stiințifice foloseau drep criterii distinctive indicatorii biologici sau familiali pentru a stabili tipologiile cele mai curente ale PAFA. Odată cu extinderea fenomenului PAFA se asistă la vulnerabilizarea altor categorii sociale: tinerii, bătrânii și femeile. Acestor tipologii pe bază de gen și vârstă li se adaugă o clasificare a problemelor sociale sau medicale: alcoolismul, toxicomania, cazuri psihiatrice, sărăcie sau vagabondaj urban.

Aceste tipologi ne permit să distingem într-un public eterogen linii de diferențiere și să proiectăm prin alegeri raționale, bazate pe asemănări și deosebiri, intervenții eficiente în comunitate. Astfel în funcție de diferite tipuri de factori (vârstă, gen și problematici) avem următoarele tipologii:

Femeile izolate al căror număr este din ce în ce mai mare atât pe stradă cât și în structurile de găzduire.

Pentru aceste femei rețeau de protecție socială oferă posibilități puține deoarece ele nu răspund criteriilor de acces ale unor structurii destinate categoriilor specifice(a fi victimă a violenței , a fi tânăr). În cadrul acestei categorii întâlnim două subcategorii:

-femeile mai vârstnice însoțite de copii mari;

-mamele foarte tinere.

2) Familiile cu mulți membri, numărul acestora devine din ce în ce mai mare și sunt foarte vulnerabile, pentru că pe de o prte casa de primire nu dispun de infrastructuri adcvate pentru a-i găzdui și pe de altă parte pentru că starea pieței locative nu le permite să-și găsească o locuință adecvată structurii și resurselor lor.

3) Adulții tineri, prezența lor este constantă în diferite servicii (cu preponderență fete). S-a ajuns la această situație datorită degradării contextului socio-economic care îi exclude pe tineri de la oportunități de insreție socială.

4) Persoanele vârstnice. În ultima perioadă asistăm la un fenomen de îmbătrânire a beneficiarilor diferitelor tipuri de servicii. Pentru mulți dintre ei reinserția s-a dovedit a fi foarte dificilă în primul rând datorită problemelor de sănătate.

5)Persoane prezentând tulburări psihiatrice. Instituțiile de asistență socială se confruntă tot mai des cu beneficiari ce prezintă tulburări psihologice sau psihiatrice cărora nu le pot face față pentru că nu au competența necesară.

6) Refugiații și imigranții iligali. În multe țări serviciile de protecție socială se confruntă cu sosirea masivă a refugiaților, intr-un ritm care le face incapabile să răspundă adecvat solicitărilor celorlalți beneficiari.

7) Inorientabili sunt cei care se găsesc într-o rătăcire continuă, pe stradă și la serviciile de găzduire necondiționată.

1.3. Procesul de desocializare. Etapele procesului de desocializare

Eșecurile repetate în încercările de a ieși din situație îi imobilizează și demoralizează iremediabil pe mulți dintre cei care se află pe stradă. Tot ce le rămâne de făcut este să găsească o „portiță” în structura societăți prin care să se strecoare în viitor. Acest demers este unul destul de anevoios și greoi atât pentru cei în cauză cât și pentru asistenții sociali însărcinați cu acompanierea lor.

Odată ajunsă în stradă o persoană care și-a pierdut locuința și implicit grupul de suport social (familia, rudele, prieteni, vecini, cunostințe etc.) se află într-un moment „zero” al existenței sale, iar multe din învățăturile despre viață își pierd valoarea și un nou cod de reguli trebuie asimilat pentru a supraviețui. Conștiința sa este asaltată de o avalanșă de întrebări (ex: „unde o să dorm deseară?, ce o să mănânc mîine?,cum o să apar în ochii cunoscuților, cine m-ar putea ajuta?, cât o să drureze situația asta?”). Urmarea este în cele mai numeroase cazuri, refugierea în consumul de alcool sau inhalarea unor substanțe halucinogene. Chiar dacă persoanele respective au consumat sau nu înainte alcool sau astfel de substanțe, odată ajunse în stradă și în contact cu cei care deja trăiesc aici descoperă că acestea pot estompa realitatea în care se află.

Fiecare zi reprezintă încercări disperate de a ieși din situația în care se află, dar din păcate societatea actuală are prea puțini „pori” pentru a reasimila această categorie de persoane. Programele de asistență socio-medicală destinate acestei categori de persoane sunt puține și nearticulate.

Seara multe dintre persoanele ajunse în stradă se regăsesc în fața aceleiași sticle de alcool ieftin și de calitate proastă și care le alină în mod fals suferințele. Viața în stradă are numeroase aspecte dureroase printre care se numără mai ales cele legate accesul la un loc de muncă, să te primească cineva în gazdă și să plătești mai târziu, să-ți poți păstra igiena corporală dacă nu ai acces la baie, la care se adaugă și lipsa relațiilor sociale. Pe zi ce trece resursele de supraviețuire găsite (un loc de muncă „la negru”, recuperarea de materiale refolosibile, organizațiile umanitare care oferă hrană și haine, cerșitul) oferă un echilibru precar, dar care reduce puțin din tensiunea situației).

Acestea reprezintă momentul instalări dependenței de stradă care cuprinde o serie de strategii adaptative dea supraviețui în condiții de marginalizare socială. Ne aflăm în fața unei stări de patologie socilă descrisă prin comportamente dezadaptative și tulburări de personalitate.

Au fost identificate patru „faze ale procedului de desocializare”, respectiv ale modului cum evoluează situația unei persoane care începe să trăiască în stradă (Badea, Constantin, 2002):

Faza agresivă

Este faza ce apare în urma unui eveniment brutal (doliu, pierderea locului de muncă, invaliditate etc.) și reprezintă o peroiadă de activitate intensă, în care se fac diverse încercări de readaptare exterioară, persoana va încerca să facă tot posibilu ca să-și regăsească stabilitatea pierdută. Persoanele aflate în această situație nu par a fi conștiente de această nouă situație și de ceea ce presupune ea. În această primă etapă, posibilitățile de acțiune ca și mijloacele pe care le are la dispoziție ca să beneficieze de libertatea sa politică economică și socială sunt micșorate, diminuate și degradate. Deasemenea contactele cu anturajul persoanei se alterează (jenă față de noua sa situație, teama că anturajul ar putea crede că persoana are nevoie de ajutor). Valorile din trecut sunt motorul acțiuni care pe de o parte orientează atitudinile și comportamentul individului, iar pe de altă parte păstrarea lor contribuie la ridicarea unei bariere către acceptarea noi situații.

Posibilitatea persoanei de a ieși din această situație depinde de capacitățile sale fizice, intelectuale și financiareși de mediul său afectiv (familial, amical etc.). În această fază persoana fregventează o lume complet nouă pentru ea, pe care nu o recunoaște încă ca fiind a lui și pe care nu vrea să o recunoască. Agresivitatea pe care o manifestă ca să-și regăsească „stabilitatea” din trecut este îndreptată și spre alte persoane excluse, dar va trebui să comunice totuși cu aceste ca să poată face schimb de informați.

Faza de regresiune.

Este produsă de durata unei situații recente, străină persoanei,dar care ăncepe să-i devină familiară, reprezintă o etapă de închidere în sine. Persoana încă respinge această nouă situație ceea ce-l împiedică să o conștientizeze și să îndeplinească acțiunile pe care le presupune această situație (înscrierea la șomaj sau ajutor social, aflarea drepturilor). Dacă în prima fază „lumea din trecut” îi era încă familiară, binevoitoare în cea de-a doua fază această lume îi devine treptat străină chiar ostilă. Persoana întreprinde din ce în ce mai puține acțiuni, are din ce în ce mai puține inițiative, acestea solocitându-i un efort adesea epuizant și pe care îi este din ce în ce mai greu să-l depună. Chiar dacă încercările de a depăși situația în care se află eșuează unele după altele și se produce o angoasă față de viitor, persoana își păstrează însă speranța că-și va regăsi viața din trecut. În această etapă persoana se simte responsabilă de eșecurile sale și încearcă să găsească o explicație, iar societatea care era simțită ca binevoitoare devine din ce în ce mai ostilă. Încercare de întoarcere la trecut devine problematică astfel că situația careieri era privităca fiind accidentală devine o realitate inevitabilă și insuportabilă atât la nivel psihologic cât și economic.

Posibilitatea de a ieși din acest impas va depinde de ceea ce persoana va întreprinde, de voința și motivarea ei de a încerca să ducă un trai mai bun.

Faza de fixare

Conflitul insuportabil trebuie rezolvat printr-un act care presupune ruptura cu trecutul. Persoana începe să conștientizeze că face parte dintr-o lume nouă din care nu a făcut niciodată parte; totușipăstrează conștiința omului care a fost și care nu mai e. Datorită slăbiri legăturilor sociale în conștiința persoanei se naște un sentiment dureros de frustrare, de eșec, de devalorizare de sine care fac tot mai dificile acțiunile sale, astfel că persoana trebuie să suporte o atitudine mai mult sau mai puțin mascată din partea anturajului, chiar disprețul său. Acest eșecresimțit duce la respingerea socială, disprețul și denigrarea constitue arme puternice de apărare a societăți împotriva exclușilor.

Tot ceea ce-l înconjoară are un caracter neregulat și nesigur trece de la îndoială la neliniște, totul este provizoriu:munca condiția de cerșetor, răscolitul prin gunoaie, la fel ca și furtul. Un nou stil de viață se instalează, la inceput bea ca să uite, apoi baea ca să bea (dependență alcoolică), el nu ami face parte din fosta lui lume, dar nici nu acceptă realitatea lumii în care trăiește: lumea exclușilor.

Când evoluția se instalează în acest stadiu riscă să ducă la sinucidere, deaceea trebuie ca noile acțiuni și noul mod de viață să fie justificate în fața celui exclus, dar și în fața celorlalți.

Faza de resemnare

Privațiunile au micșorat nevoile,persoana uită reperele fostei lumi, având obligația interioară de a valoriza noua lume în care trăiește. În acest stadiu poate fi întâlnit „cerșetorul filozof” sau „cerșetorul liberal” care a devenit chiar măndru de starea lui. Persoana începe să aprecieze unii tovarăși cu care a avut contacte utile, iar noul statut de viață îl face să-și piardă fostele obiceiuri, fostele contacte, legăturile afective, nevoile din trecut și crează altele noi, care însă sunt slabe, persoana începe să nu mai fie legată de nimeni și de nimic. Această transformare interioară a afectat astfel chiar și bazele personalității individului. De acum înainte valorile sociale sunt respinse, etapele anterioare au creat condiții favorabile interiorizări noilor valori care gravitează în jurul a doi poli:

refuzul de a munci;

atașamentul față de ceea ce cerșetorul numește „libertatea sa”.

Noua lume i-a devenit familiară, vechea lume nu merită decât dispreț și indiferență.

1.4. Conceptualizarea problematici persoanelor adulte fără adăpost. Marginalizare. Alienare.Excluziune.

Dincolo de lipsa acelui adăpost stabil, care practic dă numele acestei categorii, aspect care se vede, starea de izolare, marginalizare, alienare și excludere socială sunt celelalte atribute definitorii ale acestei stări de fapt și condiții umane. (Badea, 2003)

Este însă ceea ce am putea numi „the other side” pentru că aceste realități, cu efecte extreme în planul integrității emoționale și relaționale, dar și în planul celei sociale, sunt cele care nu se văd la o primă evaluare, cele care nu posedă atributul evidenței pentru cei mai mulți dintre noi. Cei care se înscriu în rețeaua de profesioniști din acest domeniu trebuie să le recunoască existența,să țină cont de ea, dar mai ales să conștientizeze faptul că aceste atribute se află într-o relație de circularitate cauzală cu lipsa unei locuințe.

Izolarea, excluderea, marginalitatea și alienarea pot să constitue în aceeași măsură cauză dar și efect al lipsei unei locuințe, să determine, dar să fie și generată de această stare de fapt.

Marginalitatea reprezintă „o poziție socială periferică de izolare a individului sau grupului cu acces limitat la resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale. Ea se manifestă prin absența unui minim de condiții sociale de viață, condiții economice, rezidențiale, ocupaționale de educație și instrucție, printr-un deficit de posibilitățide afirmare și participare la viața colectivității”(Zamfir, 1998 pag. 125).

Starea de marginalitate are ca efect izolarea socială, alienarea, inadaptarea socială, dezorganizarea familială ca o reacție de tip compensator, de apărare, ea se va caracteriza prin reacții ostile față de normele și valorile societății globale, agresivitate, violență, comportamente deviante.

În același Dicționar de Socilogie, izolarea socială se traduce în termini de „separare parțială sau totală a indivizilor sau a grupurilor sociale în termenii comunicării, interacțiuni cooperative,implicării sociale reciproce”.(1998,pag. 89)

Persoanele și grupurile marginale tind să accentueze această situație de izolare și marginalitate, prin faptul că dezvoltă o „replică” o alternativă la normele și valorile societății globale. Acest proces de construire a unui sistem de norme, valori, comprtamente, mod de viață, difeite de cele ale colectivității căreia îi aparțin nu face altceva decât să fixeze și mai mult, să accentueze plasarea lor la periferia societății.

Un concept care ilustrează la fel de sugestiv starea de incapacitate decizională și acțională, confuzia la nivel de filozofie personală și de sistem de valori a persoanelor adulte fără adăpost este cel de alienare. Acest concept este explicat având în vedere cinci dimensiuni:

-lipsa de putere, materializată în credința că nu poate determina sau controla rezultatele intenționate ale acțiuni tale;

-lipsa de sens, care achivalează cu o stare de confuzie, cu o lipsă de claritae în ceea ce privește modul în care ar trebui orientată propria viață.

-anomia, reprezentând o confuzie în plan valoric, o lipsă de norme și principii, credința că numai prin mijloacele nelegitime se pot atinge obiectivele dezirabile.

-izolare socială

-instrăinarea de sine, care este acel sentiment că tot ceea ce faci este dictat și condus de forțe exterioare.

În domeniul munci cu PAFA se regăsește acest complex de factori ai alienări ca marcatorii ai personalității, modului de gândire și acțiune la cei mai mulți dintre clienți.

Având un caracter integrativ al conceptelor deja definite, dar mergând mai departe, spre o descriere și o explicitare mai specifică a realității studiate conceptul de excludere socială definește în adâncime situația în care se află această categorie, punând accent pe latura relațională și pe ideea de status social, iar accesul la o locuință adecvată, „reprezintă elementul principal al incluziuni sociale”.(Pop, 2002, pag. 324)

Excluderea socială apare ca un concept multidimensional și multifațetat, care, aplicat la categoria pusă în discuție, inglobează următoarele aspecte (Declerk, 2001, apud Badea, 2003):

-Vulnerabilitatea psihosocială. Fie ca vorbim despre tineri proveniți din case de copii, de foști deținuți, de victime ale violenței domestice sau de persoane care si-au pierdut locuința în urma unor escrocheri, lipsa actelor de identitate , a locuinței, a unei calificări profesionale, sau a unei rețele adecvate, par a fi atribute caracteristice tuturor acestor categorii. Efectele în plan psihologic ale acestei stări de fapt vor lua forma sentimentelor de izolare și rejectare, a neîncrederi în ceilalți și în sine, a unei viziuni pesimiste și defetiste asupra viitorului, a unei oboseli emoționale și a lipsei dorinței de a schimba ceva. Aceste elemente ,aflate deja într-o circularitate afirmată, se vor întreține și potența reciproc.

-atitudinea ostilă a comunității față de ei . Imaginea exterioară a PAFA, definită de atribute ca igiena deficitară, haine murdare și neîntreținute precum și de situațiile în care individul cerșește sau caută hrană și lucruri în tomberoane, determină o reacție de rejectare și respingere din partea celorlalți.

-cadru legislativ deficitar, sau chiar absent pe anumite segmente. Această situație împiedică (în cel mai bun caz îngreunează) accesul persoanelor fără adăpost la serviciile sociale, medicale și juridice. Astfel în general „societatea se comportă ca și cum aceste persoane nu ar exista” (Badea, 2003, pag. 15) ca și cum situația în care ele se află li se datorază în exclusivitate, pentru că au făcut lucruri de neacceptat de către familie sau societate, pentru că nu doresc să muncească sau pentru că sunt consumatori de alcool. Mai mult chiar dincolo de această reducere a problemei și de formulare a ei în termeni de vinovăție exclusivă a persoanelor fără adăpost, problema acestora este deseori considerată:

– fie ca aparținând altcuiva, fiind transferată altei instituții;

-fie este considerată ca fiind insurmontabilă.(Badea, Popescu și Negru, 2003)

Această atitudine generează o slabă mobilizare a practicianului, sau chiar o lipsă de implicare din partea acestuia.

1.5. Cauzele fenomenului persoanelor adulte fără adăpost.

Există diferite clasificări ale factorilor cauzali ai acestui fenomen, ele pot lua forme foarte variate. Într-un studiu realizat pentru Federația Europeană a Asociațiilor Naționale care lucrează cu PAFA M. Daly (1993) identifică patru factori principali ai apariției acestui fenomen:

1. Materiali, financiari și lipsa locuinței reprezintă una din primele cauze ale creșterii numărului de PAFA și constă în ceea ce este denumit „criza locuinței” si este rezultatul neconcordanței dintre cererea și oferta de locuințe. Esența acestei crize constă în decalajul dintre mijloacele financiare ale indivizilor și prețurile pieței (Daly,1993,apud Badea, Popescu, Negru, 2003).

Decalajul dintre cerere și ofertă este generat nu de numărul mic de locuințe, ci de existența unui număr mic de locuințe care să fie închiriate sau cumpărate la un preț mic, accesibil și celor care nu au foarte mulți bani. Pentru a putea achita chiriile de pe piață familiile și pesoanele dependente de aceste chirii sunt forțate să facă mari economii la mâncare, îngrijirea sănătății, medicamente, îngrijirea copiilor, transport, educație, facilități în casă, îmbrăcăminte, timp liber. Diminuarea veniturilor, consecință a pierderii locului de muncă, a jucat un rol important în creșterea datoriilor și a determinat multe persoane să renunțe la locuința proprie.

2. Relaționali (famili dezorganizate, violența domestică) acest factor se referă mai ales la ruperea relațiilor sociale. Pierderea locului de muncă a generat izolarea socială a persoanelor, izolare care se poate manifesta sub diferite forme: dezafiliere, anomie, pierderea contactului cu instituțile societății, sau dependența de servicii ce oferă protecție socială.

Alți factori ce au determinat ajungerea în stradă sunt conflictele conjugale și violențele familiale. Datorită veniturilor foarte mici grupurile dezavantajate social mai ales bătrânii, familiile monoparentale și persoanele singure, șomerii sau persoanele care prezintă diferite handicapuri, după ce-și plătesc cheltuielile de întreținere nu mai au bani pentru anumite mijloace de comunicare și transport astfel ei se vor simți izolați de familie. Izolare care cu timpul poate duce la slăbirea relațiilor sociale, detașarea de alții, însingurarea. Tot aceste costuri determină și decizia familiilor de a se muta în case unde condițiile de locuit sunt nefavorabile, iar copii și adolescenți sunt expuși tentației de a consuma droguri, prostituției, activităților infracționale și „sunt absorbiți de lumea subculturală a străzi”(Badea, Popescu, Negru, 2003). Lipsa de locuință îi determină pe tinerii adulții să locuiască în continuare cu părinții ceea ce duce la prelungirea stării de „copilărie sociologică” și amînarea formării unor familii și a unor vieți independente.

3. Personali, precum boala fizică sau mentală. Lipsa unui sistem de asistență specific corespunzător și eficient pentru aceste persoane îi însrie pe aceștia în grupul celor cu risc psiho-social (riscul de a nu avea acces la o locuință, de a fi exclus din societate). Scăderea duratei de spitaizareși creșterea ponderii perioadei de recuperare la domiciliu duce la un proces de vizibilizare a fenomenului persoanelor adulte fără adăpost. Pe de altă parte dezinstituționalizarea îngrijirilor în sănătatea mintală micșorarea numărului de pacienți cu afecțiuni psihiatrice care au fost spitalizați au contribuit la popularea străzi cu persoane aflate până atunci în adăposturi.

4. Instituționali (detenția, orfelinatul, refugierea pe motive politice). Cele mai întâlnite situații sunt cele ale copiilor instituționalizați care după 18 ani trebuie să părăsească instituțiile și să ia viața în piept o altă categorie este reprezentată de deținuți care întâmpină mari dificultăți în a găsi o locuință sau un loc de muncă după ce își ispășesc pedeapsa, ca și refugiați pentru care numărul de servicii oferite este mult sub numărul de cereri.

La aceste patru categorii se adaugă și tranziția socio-economică (Badea și Constantin, 2002) din unele țări, în special din zona Europei de Est, care reprezintă un factor ce amplifică problematica descrisă. Pentru a sublinia rolul și utilitatea acestor clasificări în înțelegerea fenomenului descris autorii menționați anterior concluzionează că:

-într-o primă fază pentru înțelegerea fenomenului social al lipsei de adăpost este util să segmentăm realitatea studiată, să identificăm factorii cauzali ceea ce ne va permite să îi analizăm, măsurăm și interconectăm logic.

-punerea lor ulterioară împreună, într-un întreg susține efortul de înțelegere, evaluare interpretare a modului global în care decurg lucrurile furnizînd în același timp informațiile necesare construiri proiectelor de intervenție și prevenție pe acest segment.

Ce au persoanele fără adăpost în comun?

Răspunsul este unul foarte simplu :strada. Ea reprezintă o imensă ascunzătoare și un loc de întâlnire pentru cei vulnerabili (dezavantajați) social. Din momentul ajungerii în stradă persoanele încep să se confrunte cu mari dificultăți de reinserție deoarece lipsa unei locuințe și a unui act de identitate nu recomandă persoana pentru un loc de muncă (necesar pentru a-si asigura subzistența). Lipsa unor programe de protecție socială articulate anulează practic șansele de absorție ți reintegrare a acestei categorii de indivizi în structurile socio-profesionale ale comunității din care fac parte.

Jencks (1994) distinge două categorii de factori cauzali, în raport cu individul:

-factori endogeni adică toate acele circumstanțe cvasidependente de individ, astfel situația PAFA este analizată din perspectiva patologiei sociale si cea a comportamentului deviant. În acest sens autorul urmărește ideea conform căreia cei care consumă alcool în exces, cei care sunt dependenți de drog sunt expuși unui risc extrem de mare dea deveni persoane fără adăpost.

-factori exogeni se refră la acele circumstanțe independente de individ, cea mai semnificativă fiind cea legată de eșecul societății în a asigura un nivel de bunăstare acceptabil și șanse egale în ceea ce privește accesul la diferite beneficii și servicii pentru toți membri ei. Pe acest segment, fenomenul PAFA este analizat ca problemă socială din perspectiva dezorganizări sociale.

Analizând clasificarea factorilor generatori ai fenomenului PAFA, se poate concluziona că starea de PAFA este favorizată de:

-pirderea locului de muncă;

-lipsa resurselor financiare pentru cheltuielile locative sau pentru reparațiile necesare locuințelor aflate în stare avansată de degradare;

-conflicte familiale;

-vânzarea locuinței;

-faptul de a nu fi avut niciodată o locuință proprietate personală;

-carențele educaționale;

-bolile psihice.

La aceștia se adaugă și alți doi factori care duc la accelerarea procesului de destructurare, desocializare și degradare fizică și psihică a persoanei aflată mai întâi într-o situație de risc social, dar care înaintează rapid spre starea de marginalizare și excludere socială; acestia sunt

-lipsa serviciilor specializate adresate PAFA;

-atitudinea de neacceptare și slaba implicare a comunități locale.

1.6. Dimensiuni ale excluderii sociale în România

Degringolada economiei a atras după sine stratificarea societății romănești, zona cea mai întinsă fiind reprezentată de populația expusă sărăciei. În acest context avem de-a face cu grupuri de persoane care se confruntă cu mari dificultăți de a-și satisface necesitățile vitale, de bază (hrană, locuință, securitate) din cauza veniturilor financiare foarte mici.

Distanța socială dintre individ și comunitate crește cu timpul, iar supraviețuirea de zi cu zi presupune mobilizări tot mai mari ale resurselor interioare și devine din ce în ce mai dificil accesul la drepturile elementare, juridice, educaționale, culturale. Locul unde poți lua foarte ușor pulsul societăți este strada care se prezintă ca un ecran de protecție al unor problematici sociale extrem de diverse, deoarece strada este spațiul care adăpostește și ascunde o populație aparte, aparent ruptă de ansamblu, dar care nu este altceva decât rezultatul funcționări dezastruase a unui sistem socio-economic. (Jurcan, 2000)

Una dintre cele mai dramatice situații o prezintă familiile cu copii; sunt familii care s-au constituit pe stradă, din persoane fără adăpost, familii evacuate din fostele case naționalizate, mame și copii victime ale violenței conjugale. Toți membri acestor familii, indiferent de vârstă sunt victime ale acestui context social nefavorabil, copiii fiind cei care sunt afectați primi. Rupți din mediul relațional inițial copii se trezesc prinși într-o „furtună” de schimbări sociale: locuire temporară la rude, cunoștințe, cu chirie în adăposturi improvizate, pe stradă. Își schimbă atât școala cât și prietenii, iar frustrările datorate deprivărilor economice sunt tot mai dese, astfel că încetul cu încetul amprenta marginalizări sociale se imprimă în sufletele lor și mulți dintre ei vor ajunge dependenții de programele de asistență socială.

O altă categorie care își găsesc refugiul pe stradă sunt bătrânii; majoritatea fiind lipsiți de orice sprijin din partea familiilor lasă cale liberă așa numților „binefăcători” care se oferă să-i ajute și în final îi lasă fără casă. Prezența persoanelor vârstnice pe stradă fiindcă au fost înșelați reprezintă una dintre cele mai triste situații (mai ales când aceștia au fost înșelați chiar de către cei apropiați).

Persoanele cu dizabilități și/sau fizice sunt un alt grup populațional extrem de vulnerabil care în ultimul timp populează strada din ce în ce mai des pentru a cerși astfel ei devenind victime ale unor rețele de cerșetorie. Unele rețele sunt foarte bine organizate, astfel că le face acte și pașapoarte și îi trece granița în Europa de Vest; acolo aceștia nemaiputându-se întoarce acasă depind de „binefăcători” lor și nemaiavând o altă alternativă în speranța că se vor întoarce intr-o zi acasă trebuie să cerșească și să le aducă zilnic o anumită sumă de bani.

Foști deținuți care sunt respinși de familii și comunitate își găsesc ca ultim refugiu strada. Faptul că ești un fost deținut te discreditează în fața celor din jur, astfel că foarte greu să-ți găsești un loc de muncă. Lipsurile financiare îi determină pe mulți să recidiveze astfel că se întorc în închisoare sau în cel mai bun caă devin persoane adulte fără adăpost cu șanse din ce în ce mai mici de reintegrare socială.

Grupul cel mai numeros care populează strada este format din bărbați și femei, tineri sau adulți, necăsătoriți, divorțați sau alungați de familie șomeri sau plecați de acasă în căutarea unui loc de muncă.

Dimensionarea fenomenului . Statistici.

Având în vedere complexitatea și dinamicitatae acestui fenomen este foarte greu să se realizeze o statistică clară a lui. Datele statistice sistematice cu privire la dimensiunea fenomenului PAFA în țările din fostul bloc comunist reprezintă, în opinia lui Dan, (2005): „o raritate, fiind realizate doar o serie de estimări grosiere, puține studii încercând să ofere și detali de profil acestui grup”.

Organismul Internațional care „gestionează” această problematică, respectiv, Federation European de Agences Nationales Travaillant avec Sans Abri (FEANTSA) a oferit în anul 2003 o serie de date cu privire la numărul PAFA din țările ex-socialiste, astfel:

Polonia a raportat existența unui număr aproximativ 80 000 persoane

Cehia 100 000 persoane

Estonia 1000 persoane

Bulgaria a comunicat că nu există nicio persoană fără adăpost, dar că aproximativ 300 000 de persoane sunt în risc de a ajunge în această situație, datorită condițiilor inadecvate de locuire.

Organizația Medicines Sans Frontiére în anul 2003 a realizat o estimare cu privire la numărul PAFA la nivelul Bucureștului, fiind presupusă existența a circa 5000 de astfel de persoane.

Tot în anul 2003 s-au realizat estimări și în alte județe din țară:

Arad PAFA sunt estimate la 232 de persoane – Direcția de Asistență Comunitară, 2001-2003.

Brașov Centru pentru persoane fără adăpost 273 persoane 1.03.2003

Timișoara Federația Caritas, azilul de noapte „Pater Jordan”- 1900 persoane 1.05.2000-31.12.2002.

Bistrița Centrul de cazare temporară -20 persoane martie 2003

Concluzia finală (Dan, 2005) este că în cazul în care datele referitoare la persoanele fără adăpost, raportate de către autoritățile locale, sunt de o înaltă acuratețe , atunci numărul persoanelor fără adăpost este cuprins în intervalul 11 000-14 000.

1.7. Tipuri de servici oferite persoanelor adulte fără adăpost.

Datorită amploarei pe care a luat-o în ultimul timp fenomenul PAFA nu mai este o realitate socială ușor de ignorat, cu toate acestea diversitatea problematicilor întâlnite în stradă împiedică o abordare eficientă a acestui fenomen. În ceea ce privește aspectul preventiv acesta este cel mai puțin dezvoltat deoarece așa cum vorbește și Badea (2003) „(…) despre un fenomen deja instalat așa că prevenția se referă doar la reducerea degradării stării de sănătate a populației de persoane adulte fără adăpost” (pag.159).

Sistemul de servicii adresat PAFA încearcă prin intermediul furnizorilor specifici, atât de tip guvernamental cât și non-guvernamental, prin serviciile oferite să contureze mai multe linii de acțiune. Urmând algoritmul de acțiune specific în cazul acestei categorii de clienți, respectiv ieșirea din situația de criză și intrarea în procesul de incluziune și reintegrare socială, continuând spre autonomie ansamblul de servicii se conturează sub următoarae formă:

acțiuni de tip „urgență socială” care au ca scop satisfacerea unor nevoi bazale, specifice stării de urgență: hrană, adăpost, securitate, îngrijire medicală, îmbrăcăminte adecvată.

Serviciile care concretizează practic această linie de acțiune sunt:

-servicii de asistență socio-medicală stradală;

-servicii de informare și orientare;

-cabinete medicale;

-adăposturi de urgență;

-distribuție de haine și hrană caldă (pe timpul iernii);

-servicii de igienizare (spălătorii dușuri);

-servicii medicale în regim de infirmerie (paturi de convalescență).

acțiuni în vederea incluziuni sociale care au ca finalitate eliminarea stării de izolare pe care

o resimt aceste persoane,încadrarea ei într-un grup, crearea unor rețele de suport social.

În acest scop au fost proiectate următoarele tipuri de servicii:

-servicii de asistență medicală;

-servicii necondiționate de consiliere socială, psihologică, juridică;

-adăposturi de noapte;

-centre de zi;

-cantine sociale;

-ateliere pentru reabilitarea și capacitatae profesională.

Acțiuni care au ca scop reintegrarea și autonomia personală, vizând dezvoltarea

capacității acestor persoane de a-și satisface nevoile elementare (hrană, adăpost, îngrijire adecvată a sănătății, contacte sociale).

La acest nivel de intervenție, se conretizează următoarele tipuri de servicii:

-centre de zi rezidențiale;

-locuri de muncă protejate;

-comunități de persoane fără domiciliu care trăiesc împreună;

-programe de calificare și recalificare profesională;

-locuințe sociale;

-servicii de asistență psiho-socială post-reintegrare.

Caracterul eficient al acestor servicii este condiționat, în viziunea lui Badea (2003) de existența concomitentă a următoarelor calității:

adecvare: să vină în întâmpinarea nevoilor reale ale beneficiarilor;

diversitate: să acopere o gamă largă de nevoi;

coerență: să existe o continuitate și susținere reciprocă a serviciilor în sistem;

ierarhizare: să se constituie într-un continuum, care să permită trecerea din situația de criză, de urgență spre autonomie și integrare socială.

Deci, în cazul persoanelor adulte fără adăpost, este necesră o readaptare, care să includă obligatoriu și o integrare profesională. Aici se manifestă cercul vicios: nu ai un venit sigur și suficient de mare, nu poți avea o locuință (chirie), dacă nu ai o locuință nu poți avea un loc de muncă, ce ar putea să îți ofere un venit aceptabil și stabil. Intervenția în cazul lor, trebuie să urmeze mai multe etape, structurate pe oferirea de servicii diferite:

1. înființarea de adăposturi de noapte în regim de urgență, cu condiții minime, unde accesul să se facă necondiționat sau cel mult contra unei taxe modice, pentru ca aceste persoane să nu mai doarmă pe stradă sau în adăposturi improvizate.

2. inițierea unor centre rezidențiale, în care acceul să fie condiționat de participarea la diverse activități psiho- sociale recuperatorii (având ca finalitate reintegrarea profesională) și de asemenea accesul să se facă conta cost.

3. ultimul nivel vizează o serie de locuințe protejate (pe o perioadă limitată de timp), pentru persoanele care au un venit stabil, condiția de acces fiind participarea la cheltuielile de întreținere.

Pot exista și alte servicii complementare cum ar fi servicii de informare și consiliere, cantine sociale, cabinete medicale de specialitate (medicină generală, dermatologie, stomatologie) etc.

Este de așteptat ca o parte din persoanele adulte fără adăpost să nu poată fi incluse în programele menționate anterior, dar toate aceste persoaneau dreptul la o șansă și de aceea este necesar ca acestea să existe.

Pentru a vedea cum se reflectă în mod concret în activitatea practică de asistare cele menționate anterior. Voi descrie unul dintre cele mai larg răspândite și des utilizate servicii ,respectiv cel de urgență.

Serviciile de urgență se caracterizează printr-o mare diversitate putând lua diferite forme începând cu asistarea stradală, sub forma cantinelor mobile, servicii deigienizare de tip baie socială, dar și servicii de orientare și informare ajungând până la serviciu de cazare în adăpoturi de urgență. Acest serviciu este caracterizat printr-un grad sporit de accesibilitate și de condoționare, fiind accesibil unei game largi de beneficiari. Această caracteristică este asigurată de faptul că el are ca scop oferirea unui pachet minim de servicii bazale cum sunt: cazarea (pe o perioadă redusă de timp), oferirea oportunități de minimă igienizare (un duș, haine curate) o masă, asistență medicală primară. Beneficiarii accesează des acest serviciu, revenind în cadrul adăpostului ari de câte ori au nevoie. Aceste locații au caracter proximal pentru categoria de beneficiari vizată, fiind situate lângă gări, parcuri, piețe. Așa cum putem vedea punctele tari ale acestui serviciu sunt accesibilitatea, proximitatea și gradul scăzut de condiționare, dar ca orice serviciu și acesta are puncte slabe care pot deveni efecte perverse și anume faptul că acest context de asistare are tendința de a reduce nevoile beneficiarilor exclusiv la cele bazale, acute și în plus á la long, acordarea necondiționată a acestor servicii va conduce în cazul anumitor beneficiari la scăderea sau chiar dispariția motivașiei de a căuta solzții în vederea reintegrări sociale. Din punct de vedere instituțional va determina o deresponsabilizare a altor instituții specializate în același domeniu, care vor „pasa” cazurile spre acestea din cauza lipsei de resurse sau a supraîncărcări.

În concluzie putem spune că rolul serviciilor de urgență nu este de a oferi soluții pe termen lung, ci de a acoperii doar situații punctuale de tip criză.

1.7.1. Echipa multidisciplinară de asistare.

Nevoile oamenilor străzii se încadrează atât în domeniul sănătății fizice cât și în cel al integrități sociale și al echilibrului psihic. Prin urmare un om al străzii trebuie să beneficieze de serviciile unei echipe multidisciplinare formată din asistent social, psiholog, medic, (chiar psihiatru), jurist și un consilier spiritual.

În plan somatic PAFA se pot confrunta cu probleme digestive (datorită lipsei de hrană, sau alimentelor alterate procurate din tomberoane), deasemenea afecțiuni respiratorii (datorită frigului și umezeli pe care le îndură pe stradă) și nu în ultimul rând afecțiuni dermatologice(datorate condițiilor precare de igienă și lipsei de îmbrăcăminte). Persoanele adulte fără adăpost nefiind asigurate medical sunt respinse de serviciile publicemedicale astfel că aceste afecțiuni se agravează. Din punct de vedere social întreaga rețea de suport social este mai mult sau mai pițin distrusă deoarece situația în care se află a condus atât la pierderea rolurilor de soț, prieten, vecin, angajat cât și la pierderea cunoștințelor și a familiilor.

La nivel psihic datorită contextului social în care trăiesc (în care se impune sentimentul de persoane respinse, excluse, marginalizate) persoanele adulte fără adăpost dezvoltăo mentalitate de supraviețuitori în care urgența zilei de azi i-a locul oricărui plan de redresare a situației în care se află. Lipsa speranței că se mai poate schimba ceva provoacă demotivarea și imposibilitatea de a mobiliza resursele interioare pentru a se lupta cu condiția lor, stare echivalentă cu o veritabilă depresie socială.

Pentru fiecare beneficiar combinația acestor factori oferă un tablou unic deaceea este nevoie de un proiect de intervenție individualizat. Pentru elaborarea acestui proiect specialiști echipei multidisciplinare se vor întâlni pentru a realiza o evaluare acazului și pentru prioritățile de acțiune. Un beneficiar este un caz abordat interdisciplinar, ca un tot unitar și nu realizându-se „decupaje” din personalitatea sa, pentru care fiecare profesionist din echipă să-l trateze conform domeniului său. Obiectivul asistenței psihologice este construirea unei relații stabile, de încredere cu beneficiarul și scoaterea din starea de izolare socială, psihologul urmărește stimularea motivației beneficiarului pentru ca acesta să-și urmeze atât planul de lucru cu asistentul social cât și respectarea programului de tratament recomandat de medic.

Doi dintre primii specialiști din România, pe problematica persoanelor adulte fără adăpost, Victor Badea și Marian Constantinescu constatau în cartea „În umbra societății”(2002): „Vagabondajul este cu adevărat un simptom psihopatologic, rezultat al unei patologii sociale și economice”.

Pentru abordare acestei categorii de beneficiarii trebuie adaptată o metodă care să i-a în considerare toți parametri ei de desocializare și să utilizeze un limbaj comun tuturo profesionoștilor (ceea ce asugură confortul lor psihic și facilitează stabilirea indicatorilor de succes). Ca sursă principală de lucru echipa va trebui să folosească „factorul timp” adică să accepte și să respecte ritmul persoanei, să accepte că aceasta nu este încă pregătită să adopte o anumită poziție, să aceepte că persoana refuză orice intervenție și că nu vrea să-și părăsească teritoriul, să aceepte că refuză să comunice cu echipa sau că ar putea fi agresivă față de echipă. Această abordare poate presupune mai multe luni de muncă pentru echipă cu momente de reușită, dar și cu momente de eșec, de aceea este foarte importantpentru persoana asistată ca echipa să lucreze împreună cu ea asupra noțiuni de non-abandon.

Distanța terapeutică (de asistare) este un element al relației de asistare care presupune un contact între două persoane,dintre care una solicită un tip de serviciu, iar cealaltă îl oferă în baza competențelor sale.

Celor care oferă servicii de asisență socio-medicale persoanelor adulte fără adăpost li se impune delimitarea acelui spațiu în cadrul căruia comportamentul profesionistului satisface sau nu rigorile Codului Deontologic și principiile organizație pe care o reprezintă. De aceea apare întrebarea cu care se confruntă specialistul: care sunt acele acțiuni în care dacă mă implic mî pot aștepta la perturbarea sau deformarea relației cu beneficiarul? Aceasta înseamnă că el nu mă mai percepe ca ofertant de servicii într-un cadru oficial,ci ca o persoană cu care am o relație „specială” și care transgresează spațiul profesional.

Specificul distanței profesionale este caracterizat de anumite aspecte care definesc acest concept:

-ce discut și ce împărtășesc cu beneficiarul de servicii;

-ce accept și ce nu în comportamentul său, iar aceste lucruri trebuie spuse în momentul respectiv.

-definirea clară a ajutorului (ce servicii ofer și care sunt condițiile);

-care sunt responsabilitățile celui care primește ajutorul;

-capacitatea de a rămâne neutru emoțional, dar disponibil în calitatea mea de intermediar sau facilitator al accesului persoanei respective la resursele comunității sau organizației pe care o reprezentăm;

-conștientizarea situației când manipulez sau mă las manipulat de beneficiar.

Empatia presupune capacitatea de a te transpune în locul persoanei respective, de a vedea realitatea așa cum o vede acesta, să simtă, să audă și să vadă situația de pe poziția interlocutorului, dar totodată să nu uite să fie el însuși. Comportamentu empatic stă la baza unei relații bazate pe încredere, cu condiția ca acesta să fie exprimat pentru a fi perceput de beneficiar și să nu rămână în spațiul trăiri interioare.

Neutralitatae afectivă este capacitatea profesionistului de a transpune în conduita sa doar acele trăiri emoționale care susțin relația terapeutică fără să o altereze. Este posibil ca atunci când un beneficiar constată că profesionistul cu care interacționează este „copleșit” emoțional de „povestea” sa să încerce să-l șantajeze cerând mai mult decât i se poate oferi sau să aibă așteptări supradimensionate de la acesta. Pe de altă parte profesionistul care se implică emoțional mai mult decât îi permite relația profesională poate avea trăiri negative care îi pot afecta eficiența sau este nevoit să facă față unei atitudini agresive ale beneficiarului în caz de eșec.

Onestitatea este o trăsătură de personalitate care presupune capacitatea persoanei de a accepta ceea ce poate să facă și de a fi conștient de ceea ce-l depășește. Când această trăsătură se manifestă în relația cu beneficiarul acesta se poziționează într-o manieră realistă față profesionist.

Încrederea în potențialul persoanei care solicită ajutor o poate motiva suplimentar pe aceasta și poate evita riscul unei relații de dependență în raport cu serviciile oferite.

Atitudinea non-evaluativă față de valorile persoanei care îți solicită ajutorul. Atunci când judeci modul de a fi a unei persoane după modelul tău interior riști să îl îndepărtezi și să pierzi orice oportunitatea de relaționare.

Cunoașterea limitelor personale și profesionale putem spune că un profesionist experimentat va ști cum să se apropie emoțional de un beneficiar fără să intre în fuziune afectivă cu acesta și va ști cum să impună o distanță optimă fără să fie perceput ca indifernt față de problemele prezentate.

Consecințele unor comportamente inadecvate pot fi:

-acroșajul afectiv dintre profesionist și beneficiar este vorba de situația în care profesionistul preia problema de viață a beneficiarului ca și cum ar fi a lui și se comportă ca un părinte hiperprotectiv față de copilul său neajutorat. Efectul acestei situații este acela că profesionistul trăiește fiecare nereușită a intervenției ca pe un eșec propriu putând deveni într-un final demotivat sau chiar agresiv cu cel care a cerut ajutor.

-atitudinea de „salvator”- cel care oferă ajutorul se simte dator să rezolve problemele beneficiarilor fără să țină cont de limitele resurselor personale și organizaționale.

-în cazul unei distanțe psihologice devitalizate emoțional, profesionistul este perceput ca un „funcționar” fără nicio disponibilitate de implicare umană și în consecință beneficiarul se angajează superficial sau refuză relația cu acesta, anulându-i oportunitățile de a interveni și a oferi asistență.

În cazul asistenței PAFA aflate în stradă se impune măsuri specifice datorate gradului de imprevizibilitate al desfășurări evenimentelor. Asteptările lor ăn raport cu cei care oferă asistenșă sunt în majoritatea cazurilor supradimensionate și este important ca profesionistul din teren să-i facă să înțeleagă limitele intervenție sale. În stradă beneficiarul se află în mediul de viață obișnuit și poate ignora locul său în relația cu profesionistul, aspect întâlnit mai rar într-un mediu instituționalizat (cabinet). Poate formula într-o manieră imperativă cerinței care nu pot fi satisfăcute, poate condiționa participare sa la discuție de primire anumitor beneficii materiale. Încetarea demersului de relaționare în cazul unui comportament indezirabil și refuzul ferm, dar argumentat în cazul cerințelor nerealizabile pot reduce situația de risc sau pot lăsa oportunități pentru contacte ulterioare.

1.7.2. Asistența socială.

Una din trăsăturile de personalitate necesare asistenților sociali care lucrează cu persoane în criză socială (în cazul nostru PAFA) este flexibilitatea adaptări, relaționare, dar și o abordare individualizată și adaptată fiecărei persoane. În abordarea PAFA este necesară o abordare holistică, globală a celor aflați în criză socială atât din punct de vedere al unor drepturi sociale și al nevoii de asistare medicală care supraveghează și menține starea de sănătate fizică a acestora, dar și din punctul de vedere al nevoii de asistare psihologică deoarece demersul presupune extragerea individului dintr-o imagine socială prin interesul acordat istoriei sale de viață și particularității în care factorii de mai sus sau combinat pe parcursul acesteia.(Constantin, 2002) Aceasta presupune capacitatea de a intra în contact și da a le adapta rapid și optim la caracteristicile personale ale beneficiarilor.

Asistentu social trebuie să-și adapteze stilul relațional și distanța la care se plasează în funcție de fiecare persoană în parte, astfel că de cele mai multe ori este nevoie de o schimbare a abordării chiar cu aceeași persoană în momente diferite de timp, în raport cu starea lor psihologică. Reușita intervenției ține de abilitatea lucrătorului de a gestiona situația de criză astfel încât să mențină o bună relație cu beneficiarul pentru a-și atinge obiectivele propuse.

În intervenția socială putem vorbi de oamenii străzi ca despre o categorie de persoane pe care o individualizăm sub aspectul unor nevoi și drepturi (ex: nevoia ,i dreptul la un adăpost, act de identitate etc.), din această cauză este necesarsă identificăm etapele intervenției în asistarea socială:

a) Orienterea beneficiarilor- cum ajung informațiile la beneficiari, cum putem interveni pentru o informare optimă;

b) Prima întâlnire – este caracterizată de formularea cereri de asistare de către beneficiar, prezentarea ofertei de servicii specifice instituției, depistarea și formularea nevoilor ce pot fi satisfăcute prin programul respectiv, înregistrarea și stabilirea eligibilității;

c) Stabilirea priorităților de acțiune – identificarea nevoilor urgente cu care trebuie demarată intervenția;

d) Realizarea unui plan de lucru individual- pași de lucru necesari și ordinea lor;

e) Acompanierea – ce poate face asistentul social în mod concret pentru un beneficiar să-l însoțească în demersurile sale pentru obținerea unor servicii.

f) Asistarea post- intervenție;

g) Necesitatea realizări unei relații de încredere cu beneficiarul.

Fiind puternic marcate de izolarea în care trăiesc, de așecurile și traumele suferite, persoanelor adulte fără adăpost le este afectată încrederea în ceilalți și în ele însele. Deaceea un ajutor medical sau un proiect social vor fi mai eficiente cu cât relația dintre beneficiarși profesionist este mai empatică, sinceră și onestă. Pentru persoanele adulte fără adăpost de altfel ca și pentru orice alt beneficiar este important ca cel care oferă un anumit tip de serviciu să-l trateze ca om nu doar ca un beneficiar de servicii, astfel că relația profesională dublată de una umană poate asigura succesul multor acțiuni. Este foarte important ca beneficiarii să se simtă pe o poziție de egalitate în relația cu profesionistul, să se simtă tratați ca da la om la om. Pe lângă tehnicile specifice comportamentului profesional (acceptarea necondiționată, onestitatea, ascultarea activă, lipsa judecății, susținerea emoțională) există și cîteva aspecte specifice necesare abordări persoanelor adulte fără adăpost:

Empatia, capacitatea de ate transpune în locul persoanei respective de a vedea lumea așa cum o vede acesta, de pe poziția lui. Un comportament empatic stă de cele mai multe ori la baza unnei relații bazate pe încredere. Încrederea reciprocă este elementul cel mai constructiv în relația cu persoanele adulte fără adăpost, dar este foarte greu de realizat deoarece acestea au în mare parte o experiență relațională negativă bine structurată.

Adaptarea limbajului labeneficiar este foarte important deoarece printre persoanele adulte fără adăpost poți descoperii tineri sau vârstnici, persoane cu pregătire școlară minimalăsau cu studii superioare, persoane cu diferite afecțiuni psihice. În timp ce pentru unii dintre aceștia un limbaj prea profesional și elevat îi poate inhiba și îndepărta, pentru alți un limbaj prea colocvial poate însemna lipsă de respect, deaceea este important „să învățăm” de la fiecare beneficiar în parte cum anume dorește să fie tratat.

Obiectivele majore ale asistări persoanelor adulte fără adăpost au în vedere construirea unei relații durabile cu beneficiarul, care să permită o comunicare sinceră, atenuarea efectelor pe care viața în stradă le are asupra personalității lor, motivarea și responsabilizarea pentru viitor sau în funcșie de caz oferirea de suport emoțional necondiționat. Necesitatea aceste intervenții derivă din faptul că persoanele care locuiesc de mai multă vreme în stradă au o psihologie de supraviețuitor, fiind dominate în general de dorința de a găsi resurse pentru ziua de azi și nu au forța psihică de a-și contura planuri de viitor , care să vizeze ca scop final reincluderea lor socială. Modalitățilede intervenție utilizate urmăresc să răspundă nevoilor manifestate de beneficiar în momentul contactului inițial și să cultive, pas cu pas, un sentiment de incluziune socială.

Pentru a atinge obiectivul de stimulare a sentimentului de incluziune socială este nevoie de consiliere individuală, în activitatea de consiliere sunt necesari următorii pași:

-primele întâlniri în care beneficiarul este invitat să vorbească despre dificultățile sale, astfel încât acesta să se elibereze de tensiunea acumulată în timp, urmărindu-se realizarea uei relații bazate pe încredere și deschidere;

-identificarea celor mai importante probleme personale cu stabilirea priorităților de acțiune pentru a-și clarifica situația și a o conștientiza adecvat;

-centrarea calităților și defectelor sale ca persoană, cu accent pe ceea ce are bun de oferit pentru societate, cu rol de valorizare, autocunoaștere și creșterea încrederii în resursele propri.

-alcătuirea unui plan de viață cu pași mici în scopul de a-l responsabiliza, a-l mativa pentru acțiune și a-i cnaliza energia către ceva constructiv.

-contacte periodice cu beneficiarul angajat sau reintegrat în familie pentru a-l susține în continuare și apreveni eventualele recăderi.

De cele mai multe ori accentul cade pe suportul emoțional,valorizare, acceptare necondiționată și oferirea sentimentului că prin relațiile cu specialiști din cabinetele sociale, medicale și psihologice este inclus într-un sistem de relații sociale stabile.

1.7.3. Asistența psihologică.

Există probleme specifice stării de PAFA, aceasta poate fi considerată o boală în sine. De asemenea există trăsături comune pentru toate persoanele adulte fără adăpost care trebuiesc cunoscute de profesioniști și de la care trebuie pornit în demersul nostru profesional și pe care le individualizăm pentru a putea avea o cât mai concretă asistare.

Cauzele și efectele specifice vieții în stradă în plan psihologic determină și tipurile de servicii care pot fi oferite. Astfel din acest punct de vedere se pot oferii următoarele servicii:

-evaluarea și consilierea individuală;

-includerea într-un grup de suport;

-intervenția în familie

-asistarea post-intervenție

Pesonalitatea persoanelor adulte fără adăpost, considerată când cauză când efect al condiției lor socială, rămâne un univers greu de pătruns datorită varietății extreme a acestei populații și a complexității factorilor care intervin în cazul fiecărei persoane. Există trei aspecte importante și anume lipsa locului ca și reper al identității personale și sociale, izolare socială și evenimentele traumatizante. Acești factori pot juca rolul unor variabili centri de dezechilibru pentru buna funcționalitate a personalității umane. Împreună ele delimitează un cadru de posibile interacțiuni cu alți factori precum: afecțiuni de natură fizică sau psihică, context socio- economic defavorabil, nivel educațional scăzut, strategii deficitare de a face față situației de criză etc. Deși persoanele care compun această categorie socială sunt extrem de diverse din punctul de vedere al vârstei, pregătirii profesionale, cauzelor ce i-au adus în această situație, este posibil ca efectele pe care le produce asupra lor viața pe care o duc în stradă să-i strângă într-un spațiu comun de manifestări, care se regăsesc cu intensitate variabilă la indivizi diferiți. Aspectele cele mai importante sunt următoarele:

lipsa încrederi în sine și în ceilalți, lucru care este evident încă de la primul contact cu beneficiarul, astfel fiind nevoie de multe întâlniri și multă disponibilitate pentru a se începe construirea unei relații bazate pe încredere reciprocă.

stima de sine scăzută, aspect care iese în evidență după mai multe ședințe atunci când persoana este capabilă să vorbească sincer despre sine.

viziunea pesimistă asupra viitorului și urgența zilei de mâine, lipsa motivației de a schimba ceva în viața lor și deresponsabilizarea sunt trei aspecte legate între ele și constitue nucleul blocajului interior al persoanelor adulte fără adăpost.

tendința către prefăcătorie și fabulație, foarte posibil ca această manifestare să constitue o strategie de supraviețuire.

pierderea rolurilor sociale și a securități psihosociale (nesiguranță, dezamăgire).

raportarea la cineva din afara sa care a provocat situația în care se află (rude, soție, autorități), o atitudine deculpabilizatoare, care le oferă, probabil un anumit confort psihic.

sentimente de izolare și rejecție (pierderea rețelei de suport social – rudele, prieteni).

Dezvoltarea unor mecanisme de apărare cu tentă agresivă de cele mai multe ori îndreptate împotriva unora la fel ca ei.

Un aspectla fel de important dar care trebuie prezentat separat din cauza importanței sale îl constitue cunsumul de alcool. Majoritatea celor care consumă alcool susțin că fac acest lucru conjuctural pentru a face față vieții traumatizante din stradă unde se simt total vulnerabili. Alcoolul i-ar ajuta așa cum declară, să nu mai simtă frigul și să-și alunge teama și gândurile negre ce apar odată cu venirea serii. O altă parte din ei declară însă ca au consumat alcool și înainte de a ajunge pe stradă, aceasta fiind cauza probabilă a deteriorări relațiilor cu familia sau contextul în care și-au pierdut locuința (fiind înșelați). Trist este că au acces doar la produsele cele mai ieftine și care sunt periculoase datorită calității lor indoielnice (făcând „haz de necaz” ei denumesc aceste băuturi „genocid” sau „Adio mamă”).

Aceste persoane prezintă o mare dificultate de mobilizare a resurselor interioare. Există deasemenea o constatare legată de modificările psihologice ulterioare ajungerii în stradă, existând o serie de tulburări psihice, neîcadrabile ppsihiatric care privesc laturi ale personalității persoanelor adulte fără adăpost. Dincolo de aspectele legate de portretul psihologic al persoanelor adulte fără adăpost se întâlnesc fregvent în practică două aspecte care descriu bolile psihice grave: derealizarea și depersonalizarea. Deși acestea nu au o intensitate „psihiatrică” comportamentele respective se înscriu într-o zonă situatăîntre normal și patologie.

Astfel derealizarea se manifestă printr-o raportare spațio- temporală vagă, fără repere precise. O persoană adultă fără adăpost îți poate da un punct de întâlnire într-o „zonă” și chiar dacă insiști să stabilești un loc precis nu ai nici o siguranță că va fi acolo. De asemenea o întâlnire programată pentru o zi anume sau o oră stabilită poate așua, persoana respectivă prezentând argumente de genul: n-am înțeles, a apărut ceva important pentru mine, n-am ajuns unde trebuia, n-am apreciat bine timpul, am ajuns, dar mai târziu etc.

Depersanalizarea are efect asupra percepției propriei personalități, multe persoane fără adăpost se comportă ca și cum nu ar fi în contact cu propriu „eu”. Între universul său interior și mediul în care trăiește se interpune o „mască socială” cu rol de mecanism de apărare. În majoritatea cazurilor este nevoie de mai multe ședințe de consiliere pentru a stabili o relație bazată pe sinceritate și onestitate.

În concluzie putem spune că avem de-a face cu persoane care dispun de o flexibilitate adaptativă limitatăcare nu le permite o racordare eficientă la condițiile de mediu în care trăiesc și că, contextul social- viața în stradă- oferă prea puține oportunități pentru restabilirea achilibrului social și psihologic. Factorii incriminații în generarea acestei situațiiau o acțiune de lungă durată, cu efect asupra structurii de personalitate a individului respectiv.

1.7.4. Asistența medicală.

Casele de asigurări de sănătate nu decontează cheltuielile spitalelor făcute cu persoanele fără identitate, aducând unitățile sanitare în situația de a acumula datorii. Problema a fost semnalată în ultima vreme și s-a atras atenția că de exemplu banii alocați pentru întreținerea sutelor de copii abandonați anual în spitale pe perioade de câteva luninu sunt decontați de Casa Națională de Asigurări de Sănătate , pe motive că neavând CNP sunt persoane fără identitate. Din cauza absenței CNP-ului pe fișa de observație CNAS nu poate deconta cheltuielile aferente cazurilor de acest gen, întrucât cei fără identitate nu sunt recunoscuți ca fiind beneficiari de servicii decontabile. Pelângă micuții abandonați, bugetele spitalelor sunt grevate și de cheltuielile făcute cu persoanele adulte care ajung la urgențe fără acte de identitate. Din această categorie fac parte femeile gravide care abandonează copii, cei fără loc de muncă, vârstnici fără adăpost sau fără familie. Deși legea prevede obligativitatea a trei uile de spitalizare pentru persoanele aduse în regim de urgență la spital, casele de asigurări de sănătate refuză decontarea cheltuielilor aferente . Una dintre soluțiile propuse a fost de alocare a unor fonduri de la bugetul de stat pentru cheltuielile spitalelor făcute cu persoanele fără identitate. Este însă puțin probabil ca propunerea să fie acceptată. Din această cauză trebuiesc proiectate servicii medicale adresate special persoanelor fără adăpost.

Datorită aglomerării în spații restrânse a unui număr mare de persoane și a vulnerabilități imunologice a grupului țintă, riscul epidemiologic este foarte crescut în spații de tip adăposturi fiind necesare servicii medicale specializate. Având în vedere că medicina de tip „social „ se află în faza de pionerat, experiența fiind foarte limitată, se simte nevoia unui aport informațional profesionist. Deși la prima vedere există tendința unei abordări similare celei obișnuite, practica demonstrat că sunt necesare tehnici specializate de abordare anamnestică, clinică și terapeutică a pacienților din această categorie.

Există particularutăți de abordare clinică și terapeutică:

-tehnici specifice de abordare în ceea ce privește anamneza;

-simptomul: somatizare sau „realitate” – tennici de îmbunătățire a complianței terapeutice;

-necesitatae abordării multidisciplinare în vederea obțineri unor rezultate de durată;

-specificul asistenței medicale în colectivități (adăposturi, centre rezidențiale).

1.9. Legislația României referitoare la persoanele adulte fără adăpost.

Inexistența la nivelul societății românești a unui program de protecție socială articulat, care să procure șanse reale de „absorție” socială a persoanelor fără adăpost în special a persoanelor adulte fără adăpost, este reflectată inclusiv în „sărăcia” legislativă din acest domeniu.

1. Hotararea de Guvern nr. 197 din 09 februarie 2006 privind aprobarea programelor de interes national in domeniul protectiei drepturilor persoanelor cu handicap, precum si in domeniul asistentei sociale a persoanelor varstnice, persoanelor fara adapost si persoanelor victime ale violentei in familie si a finantarii acestor programe

 2. Hotararea de Guvern nr. 669 din 24.mai.2006 privind aprobarea Strategiei nationale de incluziune sociala a tinerilor care parasesc sistemul de protectie a copilului
3. Hotărârea de Guvern nr. 1293 din 20.septembrie.2006 pentru modificarea anexelor nr. 6 și 7 la Hotărârea Guvernului nr. 197/2006 privind aprobarea programelor de interes național în domeniul protecției drepturilor persoanelor cu handicap, precum și îin domeniul asistenței sociale a persoanelor varstnice, persoanelor fără adăpost și persoanelor victime

ale violenței în familie și a finanțări acestor programe.

4. Hotărârea de Guvern nr. 1726 din 06.decembrie.2006 pentru modificarea anexelor nr. 8 și 9 la Hotărârea Guvernului nr. 197/2006 privind aprobarea programelor de interes național în domeniul protecției drepturilor persoanelor cu handicap, precum și în domeniul asistenței sociale a persoanelor vârstnice, persoanelor fără adăpost și persoanelor victime

ale violenței în familie și a finanțării acestor programe.
5. Legea nr. 116 din 15.martie.2002 privind prevenirea si combaterea marginalizarii sociale, garantând aceesul efectiv, în mod deosebit al tinerilor la drepturile elementare și fundamentale, cum sunt: dreptul la un loc de muncă, la o locuință, la asistență medicală, la educație precum și instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a marginalizării sociale și mobilizarea instituțiilor cu atribuții în domeniu.

Un alt act normativ care atinge sfera problematicii specifice a tinerilor fără adăpost este Proiectul de hotărâre privind aprobarea Strategiei naționale de incluziune socială a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului. Referindu-se indirect la categoria persoanelor fără adăpost deoarece, așa cum se cunoaște, un procent însemnat din persoanele care ajung în stradă este reprezentat de tinerii care au avut statutul de beneficiarii ai serviciilor de protecție ale copilului, această strategie, priectată pentru intervalul 2006-2008, are ca scop acela de a realize integrarea socială a acestor tinerii, într-un efort de tip preventive pentru situațiile aflate în discuție.

6. Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, prin art. (1), asigură accesul unei personae adulte fără adăpost la un venit minim garantat pentru cetățenii României și deasemenea la asigurarea de sănătate.

Aceste drepturi sunt acordate teoretic în condițiile în care peroana fără adăpost se adresează primăriei pe a cărei rază locuiește. Dacă o persoană se declară fără adăpost și depune un dosar la Direcția de Asistență Socială a unei Primării, dar la ancheta socială se constată că este tolerat de un cunoscut sau o rudă, pentru a beneficia de venitul minim garantat, este nevoie ca persoana respectivă să fie luată ăn spațiu la familia unde locuiește.

( Pașa, F. Pașa, L.M.,2003).

7. Ordinul nr. 325 din 27.aprilie.2006 pentru aprobarea Metodologiei de evaluare, selectare și de finanțare a proiectelor din cadrul programelor de interes național în domeniul asistenței sociale a persoanelor vârstnice, a persoanelor fără adăpost și a persoanelor victime ale violenței în familie.

8. Legea nr. 17 din 27 februarie 2000 republicată în 2007 privind asistența socială a persoanelor vîrstnice.

9. Legea nr. 705 din 3 decembrie 2001 privind sistemul național de asistență socială.

10. Legea nr. 208 din 15 decembrie 1997 privind cantinele de ajutor social (Abraham, 2000).

11. Legea nr. 116 din 2002 privind modificarea legii nr. 119 din 1996 cu privire la actele de stare civilă.

Hotărârea de Guvern nr. 829 din 2002 privind aprobarea Planului național antisărăcie și promovarea incluziuni sociale.

CAPITTOLUL II

ALCOOLISMUL BOALĂ SAU EȘEC MORAL

2.1.Ce este alcoolul? Scurt istoric

Alcoolul este cel mai răspândit drog din lume, folosit vreme îndelungată el produce o scurtare voluntară a vieții, o sinucidere lentă.

Originea cuvântului Al-Kohl nu are nicio legătură directă cu acest produs. Inițial a fost intrebuințat pentru denumirea unei pudre fine de antimoniu, folosită pentru pictarea genelor și a ochilor la femeile cochete (Caracaș, 1988). Apoi această denumire a fost dată spirtului volatil obținut de la distilarea vinului. Astăzi, prin denumirea simplă de „alcool” se înțelege varietatea de alcool etilic, numit și etanol, alcool de grâne și spirt. Alcoolul ia naștere în natură fără nici o intervenție a omului (anumite fructe căzute pe pământ care intră în fermentație sunt mâncate de diferite animale care prezintă ulterior semne clare ale stării de ebrietate), dar există și alcool produs de om prin fermentarea hidrocarbonaților (zaharuri glucide) din care rezultă băuturi fermentate, nedistilate (vin, bere) cu un conținut redus de alcool. Prin distilarea băuturilor fermentate se obțin băuturile distilate sau spirtoase cu un conținut ridicat de alcool 40-50% (rachiul, wiscky, gin, rom, vodcă, țiucă etc.). Alcoolul se gasește sub mai multe forme:

-alcool denaturat folosit în industrie sau drept combustibil;

-alcool solidificat este intrebuințat drept combustibil;

-alcool rafinat are indepărtate toate impuritățile;

-alcool sanitar dezinfectant folosit în medicină.

În farmacologie, alcoolul este clasificat ca anastezic, prin depresiunea descendentă și progresivă a sistemului nervos central. În doze variate alcoolul poate acționa ca analgezic (atenuează durerea) anestezic (pierderea temporară a sensibilității), narcotic (suprimă conștiința și provoacă somn profund cu anestetie), hipnotic (somnifer). (Oprea, 2000)

Băuturile fermentate – vinul și berea- se crede că că au fost cunoscute și de omul preistoric. Cercetările arheologice au dus la concluzia că băuturile fermentate au fost folosite încă din perioada neoltică, epocă din care s-au descoperit oale de bere. Băuturile distilate constitue o descoperire recentă. Se crede că medicul arab Rhazes în secolul al X -lea a descoperit distilarea vinului și abia în secolul al XVI –lea distilarea băuturilor a devenit populară în Europa.

Vița de vie și vinul s-au cultiva și fabricat peste tot unde clima și pămîntul le-a favorizat. În țările nordice, cu o climă nefavorabilă viței de vie băuturile alcoolice se obțin din cereale (orz, grîu) ori se perară mied, o băutură obținută din miere. Mongolii obțin și azi cumisul, o băutură rezultată din fermentarea laptelui de iapă.

Cercetătorii dinainte de 1860 (Caracaș,1988) credeau că alcoolul era complet asimilat în corp,dar s-a găsit alcool și în aerul expirat și în urină. După primul război mondial, o dată cu îmulțirea automobilelor și a creșterii accidentelor rutiere, apar probleme noi produse de starea de ebrietate a omului de la volan. Începe era medico-legală, stiințifică a stării de ebrietate iar utilizarea metodelor chimice a adus precizie în determinarea medico-legală a beției.

Dacă în vremurile îndepărtate bețiile erau colective și numai la ocazii impuse de practicile religioase, astăzi se practică mai mult în grupuri mici sau chiar individual, fără justificare rituală. Credițele populare, care caută să justifice folosirea băuturilor alcoolice diferă de la om la om și de la țară la țară. Unii cred, greșit, desigur, că vinul este o băutură, mai sănătoasă decît apa și laptele. Alții consideră băuturile alcoolice un antidot al frigului și oboselii. Ei sunt convinși că alcoolul produce putere fizică. Rieth spunea în lucrarea sa „Alcoolismul- o boală?” (1999) că alcoolul este…. „un instrument ucigaș, față de organismele care-l înconjoară” (pag. 33). … „El acționează ca o otravă pentru celulele, care în soluții diluate slabe are un efect stimulant, în soluțiile mai concentrate însă unul distrugător. Asta se întâmplă datorită efectului hidroscopic al alcoolului, adică alcoolul sustrage apa”…….. „Nici nu este de mirare că și celulele corpului omenesc vor fi grav deteriorate după un consum abuziv îndelungat de alcool.”

După cum putem vedea consumul de alcool are efecte negative grave și totuși oameni continuă să consume alcool într-o manieră din ce în ce mai alertă. Cercetările întreprinse de oamenii de stiință găsesc uneori, drept cauză a începuturilor folosirii alcoolului dificultățile personale, insuccese în profesiune sau în viața familială. În loc să lupte împotriva lor, cu toată vigoarea, găsesc mai comod refugiul în acțiunea sedativă a alcoolului. Din această categorie fac parte indivizii slabi, greu adaptabili la situații noi, care au o capacitate redusă de a suporta loviturile vieții.

Băuturile alcoolice se găsesc peste tot, sînt la îndemîna oricui, tuturor le place să bea, însă trebuie băut cu moderație și calm, nevătămînd pe nimeni, în interesul personal și al familiei sale.

2.2. Căile de pătrundere a alcoolului în sânge. Factorii de care depinde rapiditatea pătrunderii alcoolului în sânge.

Există trei căi de pătrundere a alcoolului în organism: pulmonară, cutanată și digestivă. (Caracaș, 1988)

1. Calea pulmonară este întâlnită în situațiile în care individul lucrează sau își petrece un timp prelungit într-o atmosferă încărcată cu vapori de alcool. Astfel se pot produce intoxicații la muncitorii care-l mânuiesc sau prelucrează diferitele sorturi de alcool, în camere sau hale insuficient de aerisite sau ventilate, unde se utilizează alcool sau solvent.

2. Calea cutanată de pătrundere a alcoolului este mai rară și se poate intâlni mai ales la copii deoarece au tegumente mai subțiri, fine, permeabile la alcool. Semnele de intoxicație etilică pot apare la sugari după lungi fricționări cu alcool.

3. Calea digestivă este calea comună de introducere a alcoolului in organism. Alcoolul este absorbit în sânge, fără a suporta vreun proces de digestie. La 5 minute după ingestie, este prezent în sânge. Cea mai mare parte a alcoolului este resorbit în circulația sangvină 80% la nivelul intestinului subțire iar restul la nivelul stomacului. Viteza de absorție a alcoolului depinde de mai mulți factori(Caracaș, 1988):

a) Starea de plenitudine a stomacului: pe stomacul gol absorția este imediatț și în 30-60 minute alcoolemia a atins punctul maxim. Un stomac plin întarzie trecerea alcoolului în sânge, întîrziind absorția și efectul toxic.

b) După felul alimentelor. Proteinele (carnea, ouă, brânză cașcaval) întârzie absorția alcoolului. Laptele de asemenea, reduce absorția alcoolului.

c) După concentrația alcoolică a băuturii: băuturile tari, concentrate se resorb mai repede decât cele slab alcoolizate.

d) După modul de a bea mai încet, mai repede- sau dat pe gât.

e) Bioxidul de carbon grăbește absorția. Șampania, de exemplu, se absoarbe mai repede decît vinurile dulci, deoarece este mult mai bogată in bioxid de carbon.

f) Toleranța și obișnuința pot modifica datele generale ale stadiilor de intoxicare la alcool. Toleranța arată capacitatea unui individ de a bea mult, fără a părea afectat de alcool, iar obisnuința este creșterea progresivă a cantității de băutură sub influența repetiției intoxicației. (Caracaș, 1988). Alcoolicii au o resorbție mai lentă din cauza leziunilor atrofice ale mucoasei gastrice.

2.3. Fazele alcoolismului

Consumul de alcool în mod excesiv duce la beție. Beția (starea de ebrietate) este o tulburare pasageră a spiritului, cauzată de factori externi și având un substrat organic(Schneider, Lux I., Lux H., 1999).Modul de manifestare depinde de la o persoană la alta în funcție de starea fizică și psihică, dar de stimuli din mediul extern și de toleranța (obișnuința) fața de acool etc. În starea de ebrietate apar numeroase modificării:

-dispoziția psihică; de la buna dispoziție (euforie) la deprimare, supărare și agresiune;

-inițiativa: de la stimulare la inhibare;

-comportamentul social: de la facilitarea unor contacte , la manifestării bădărane și agresive;

-starea de cunoștință: de la senzația de a fi treaz și conștient la comă;

-raționamentul: încetinire, idei obsesive, scade capacitatea critică, ceea ce uneori este confundat cu o gândire creativă;

-motricitatea: vorbire mai greoaie sau cu alte modificări, gesticulație necontrolată (mișcări largi) și perturbării în coordonarea mișcărilor;

-modificării neuro-vegetative: vasodilatație, modificarea pulsului, grețuri și vărsături, tulburări ale termoreglării, uneori pierderea controlului asupra sfincterelor (emisi involuntare de urinp și scaune).

Aceste modificări devin tot mai evidente cu aceentuarea stării de ebrietate, care poate fi: stare de ebrietate ușoară (0,5 -1,5 ‰), medie (1,5-2,5 ‰) și avansată peste 2,5 ‰.

Cu cât bețiile devin mai fregvente cu atît eticheta de alcoolic este pusă mai repede unui om și astfel el trece prin toate fazele alcoolismului ajungând în stadiul de a nu se mai putea ajuta singur.

În lucrarea sa Alcoolismul – o boală?, (1999) Eberhard Rieth preciza patru mari faze ale alcoolismului care coincid cu pașii instalării dependenței.

Dependeța este o manifestare excesivă a unui mod de comportament anormal și dăunător care duce la pierderea libertății a persoanei în cauză prin afectarea capacitații de decizie în anumite privințe.(Hans, 1999)

1. Faza prealcoolică, siptomatică. Debutul tăinuit

În această primă fază a evoluției bolii, cei din jur nu pot, cu atât mai puțin viitorul toxicoman însuși, să observe ceva care să deosebească consumul său de alcool față de comportamentul persoanelor sănătoase. Însă specialiști pot să deducă la aceste persoane un comportament deviant care reprezintă semne ale debutului dependenței. La început, alcoolicul de-abia se îmbăta, el bea numai atât, încât să atingă acel grad de mulțumire relaxantă, de curaj de stimulare sau de uitare care face să dispară proasta sa dispoziție, frica sau inhibițiile sau chiar și lipsa de inițiativă. Alte stări care pot fi alungate prin "substanță" mai sunt și așa-zisele tulburări funcționale, de exemplu, durerile de cap, insomniile, bolile cardiovasculare. În această fază încă nu se observa semne ale unui declin social sau familial. Datorită îndepărtării tensiunii conflictuale problema alcoolului este rezolvată, cel puțin pentru moment de unde și denumirea "debutul tăinuit" al toxicomaniei alcoolice.

Așa cum este normal efectul compensator al alcoolului se pierde foarte repede lucru care îl "obligă" pe consumator să bea din nou, el considerând "substanța" sa tot mai mult ca un medicament de o necesitate vitală, de care are nevoie tot mai fregvent, nu din cauza savurării sau a setei, ci ca de un "consolator al sufletului său".

Peronalitatea alcoolicului nu este de la debutul bolii marcată de nestatornicie și ipocrizie ci aceste simptome apar pe parcursul evoluției bolii. La debutul bolii ceea ce sare în ochi celor din jur sunt anumite modalități de reacție, ce se află, într-o strânsă corelație cu lipsa de rezistență a acestuia față de efectul deconectant al alcoolului. Dependentul de alcool este caracterizat de o sensibilitate exagerată, care, în conflictele și tensiunile cotidiene ale vieții îi provoaca mai multă suferință decât unui așa-zis "normal", alcoolicul este de obicei nesigur și "moale".

Bând mereu alcoolicul s-a obișnuit cu băutura în așa măsură, încât numai printr-un efort deosebit ar reuși să renunțe la ea însă capacitatea sa de a face față dificultăților interiore și exterioare s-a diminuat. Astfel că după un timp se constată o creștere a toleranței față de alcool, ceea ce înseamnă că, acum, e nevoie de o cantitate mai mare de alcool decât înainte pentru atingerea stadiului dorit.

Spre sfârșitul primei faze, la alcoolic s-a instalat convingerea că nu poate nici trăi, nici lucra fără consumul, temporar sau permanent, de alcool. El crede că nu este în stare să învingă, fără alcool, situațiile conflictuale, bolile sau dificultățile sociale. Deși primele semne ale bolii incipiente (în plan psihologic și medical) încep să fie sesizabile ele nu sunt conștientizate de cei din jur ca fiind consecințe ale consumului de alcool, ele fiind considerate nesemnificative.

2. Faza prodromală. Lacune ale memoriei ca semne ale intoxicării.

La începutul acestei faze, se află un indiciu care permite recunoașterea daunelor deja produse în sistemul nervos central fiind primul organ afectat de efectul nociv al alcoolului. În mod cu totul neașteptat pentru cel afectat, acesta constată apariția unor lacune ale memoriei, așa- numite amnezii. După ce a consumat alcool el poate să intrețină o conversație logică sau să execute o muncă dificilă însă în ziua următoare el nu își mai amintește un interval de trei până la patru ore, chiar dacă, uneori poate regăsi în memorie unele amănunte dispersate.Alcoolul își îmbolnăvește "gazda" în interior, boala nefiind vizibilă la exterior consumatorul părând perfect sănătos și acționează normal, mai rar apar reacții fără sens și străine de personalitatea sa. În această fază alcoolicul începe să aibă bănuiala că bea altfel decât ceilalți, fără a înțelege însă clar situația sa. Deși această cunoaștere a anormalității consumului său de alcool este prea puțin concretă, apar acum sentimente de vinovăție, astfel că el pândește ocazia de a bea câteva pahare fără știrea celorlalți, începe să se teamă de reacția lor dacă ar afla cât de mult bea.

În acest moment, se ajunge la un prim simptom serios al bolii, sesizabil și pentru el și pentru observatori: modul său de a bea se schimbă, el bea cu lăcomie, dintr-o înghițitură, primul și chiar al doilea pahar. Prin acest procedeu urmărește și realizează atingerea rapidă a efectului de amețire a creierului.

Acum alcoolicul face primul pas spre izolare prin încercarea de a-și ascunde adevăratul chip de anturajul său, el se așteaptă să fie acceptat și să poată participa la viața socială, dar în timp traiește cea mai amară însingurare astfel că deși el contează pe un spor de forța și energie într-un final el are parte de o distrugere progresivă a organelor sale și a stării de ansamblu.Odată cu pierderea controlului care reprezintă un simptom decisiv al dependenței de alcool, faza prodromală se închieie și cea critică începe.

3. Faza critică. Pierderea autocontrolului, un semn clar de instalare a dependenței.

"Pierderea autocontrolului" înseamnă pierderea unei capacități de care dispune în mod normal fiecare om, anume aceea de a regla cu ajutorul propriei voințe consumul de băutură și hrană (Rieth, 1999). Cu alte cuvinte omul poate înceta să mănânce sau să bea când aceasta i se pare necesar. Alcoolicul însă pierde această "capacitate de înfrânare" el se află în imposibilitatea de a coordona cu ajutorul voinței și al rațiunii consumul de alccol. De îndată ce o cantitate mică de alcool, așa-numita doză minimală, ajunge în corpul său, apare o dorință irezistibilă pentru mai mult alcool, el simte o nevoie fizică stringentă. Deoarece procesul care a dus la pierderea controlului nu mai este reversibil alcoolicul, care vrea să se vindece, are numai o posibilitate: aceea de a renunța la alcool sub orice formă și pentru totdeauna.

Deși se renunță la alcool pierderea controlului se menține toată viața, numai că alcoolicul nu știe acest lucru și dacă l-ar ști, nu ar putea, în acest stadiu să-l admită. El nu ar putea suporta pierderea respectului de sine și a stimei celorlalți, legate pentru el de pierderea controlului.

Am spus că pentru alcoolicul care se află la începutul fazei critice, "controlul voinței" devine una din cele mai importante probleme. Când apar din nou tensiuni, pentru el remediul obișnuit este "un pahar". El este convins de fiecare dată, iar și iar, că de data aceasta va rămâne la un consum controlat de două cel mult trei pahare. După ce, vreme îndelungată, a cules astfel numai insuccese, s-ar cuveni de fapt acum să ia la cunoștință slăbiciunea lui față de alcool și să-și mărturisească dependența de el. Dar condamnarea morală la care trebuie să se aștepte alcoolicul, etichetat de societatea noastră ca bețiv, împiedică acestă cunoaștere de sine și prin aceasta inițierea unui ajutor la timpul potrivit. Orice om are nevoie de un anumit nivel al respectului de sine. Când sentimentul propriei valori este atât de lezat, încât omul se simte complet inutil sau chiar fără valoare, viața lui nu mai are sens, existența lui pe mai departe devine imposibilă. Activitatea multor oameni este în permanență orientată astfel încât să se pună pe sine într-o lumină favorabilă față de anturajul lor și să-și ridice astfel nivelul propriului sentiment al valorii. Abia în cadrul grupului de întrajutorare sau tratamentului ambulator, respectiv staționar, alcoolicul învață să vadă lucrurile așa cum sunt ele de fapt. "Să fi alcoolic nu e nici o rușine: rușine e să nu te tratezi" (Rieth, 1999).

Alcoolicul se află fără încetare într-o situație și într-o dispoziție care îl obligă să lupte, pentru aceasta el trebuie să-și folosească ultimele forțe. Aceasta îi amplifică ostilitatea față de cei din jur și el începe să renunțe la prieteni și să schimbe locurile de muncă, uni cunoscuți rup acum relațiile cu el, iar unii șefi îl concediază. Dar uneori devine el însuși activ în direcția unei apărări preventive, se teme de umilire și concediere și încearcă să le preîntâmpine printr-o schimbare a locului de muncă.

Capacitatea de muncă și seriozitatea scad în permanență, urmează neglijența, certurile, accidentele în întrepridere sau în afara ei, mersul din crâșmă în crâșmă, absențele de la lucru. Cum interesele alcoolicului se limitează la alcool, aflat în centrul dorintelor și gândurilor sale, rezultă o pierdere de interes pentru exterior și o înrăutățire a relatiilor interumane. La toate acestea se adaugă o neobișnuită autocompătimire, el are sentimentul că toți sunt împotriva lui, că nimeni nu-l înțelege și că este ființa cea mai nenorocită și părăsită de pe fața pământului. Și pentru că nimeni nu-l consolează, trebuie să o facă singur, cu alcool firește, apare astfel o puternică legatură sentimentală cu alcoolul, a cărui putere de atracție devine tot mai covârșitoare.

4. Faza cronică. Prins în cercul vicios.

Faza cronică începe cu consumul regulat de alcool dimineața. În fața alcoolicului ziua stă ca un munte amenințător, peste care nu poate trece.Tulburările sistemului său nervos, aflate într-o fază avansată, au deseori ca efect faptul că el este incapabil să se miște. Trebuie mai întâi să bea o înghițitură ca să se dreagă și să se calmeze. Această incapacitate de a se abține, de a nu consuma alcool este privită de anturaj ca semnul unei avansate decăderi. În realitate este vorba despre un simptom al intoxicației organismului cu acool aflat într-un stadiu înaintat. Ori de câte ori nivelul alcoolemiei scade, apar fenomenele de sevraj, cum ar fi transpirație, tremurături, tensiuni nervoase, neliniște interioară, irascibilitate excesivă, stări de disconfort, greață, senzații de slăbiciune, tulburări ale somnului, stări grave de anxietate, nesiguranță psiho-motorie. Toate aceste simptome se ameliorează sau chiar dispar în urma unui nou aport de alcool. Astfel că alcoolicul bea deja dimineața, pentru a face față obligațiilor, pentru a fi apt de muncă, pe de altă parte, după acest întăritor matinal, se constată din nou pierderea controlului, iar nevoia înspăimântătoare e din nou trează. Așa că, acum, se îmbată chiar peste zi și în timpul săptămânii, rămânând adeseori în această stare câteva zile, până ce e cu totul încapabil să mai întreprindă ceva.

Incapacitatea de a se abține

Aceasta se întâlnește nu numai la alcoolicii care au în spate pierderea controlului, ci reprezintă simptomul principal și pentru alcoolicii cunoscuți ca “băutori” cu alcoolemie constantă. Aceștia se supun cerinței subiective de a trebui să bea cantități mai mici sau mai mari de alcool în decursul întregii zile. Ei profită relativ multă vreme de faptul că dispun de controlul asupra consumului de alcool, la ei se află în primul plan dependența fizică, în timp ce dependența psihică se dezvoltă relativ târziu. Această categorie de băutori este deosebit de fregventă printre cei care lucrează în profesiile legate de alcool și în ținuturile viticole.

2.4. Efectele alcoolului asupra organismului

Băuturile alcolice se consump nu numai pentru gustul lor, ci și pentru efectul lor asupra psihicului. Celor mai mulți oameni de fapt nici nu le place gustul berii sau al vinului când le gustă pentru prima oară și totuși, marea majoritate continuă să le consume până "le place". Aceasta se datorează faptului că băuturile alcoolice sunt ușor accesibile, cine le consumă în rând cu prieteni se simte, în general apreciat și nu în ultimul rând, efectul alcolului este resimțit într-o primă etapă ca fiind plăcut.

Din punct de vedere al efectului general al alcoolului asupra organismului acesta este în primul rând un toxic celular. Pentru a înțelege mai bine voi face referire la un experiment foarte simplu la îndemâna tuturor care ne poate arăta acțiunea pe care o exercită alcoolul asupra organismului: într-un vas cu alcool se varsă albușul de la un ou. Albușul se coagulează și se usucș (se contractă, pierzând apa). Acest experiment ne arată cum acționează alcoolul asupra țesuturilor organelor din corpul nostru: creierul se usucă și se micșorează ca volum, ficatul se usucă și se întărește (ciroză) etc. Alcoolul nu exercită nici un efect de intoxicație decât atunci când ajunge la creier, el exercită o acțiune toxică asupra organelor cu lezarea precoce și selectivp a sistemului nervos pe de o parte dar are și un efect tranchilizant. “O teorie susține că alcoolul ar inhiba transmiterea impulsurilor nervoase în general, fără a acționa, ca alte droguri, asupra unor receptori specifici……. Mai nou s-a descoperit că alcoolul acționează și asupra receptorilor unor neurotransmițători, inhibând sistemul glutamat care are efect excitator asupra neuronilor și activâd sistemul GABA, cu efect inhibator asupra neuronilor” (Schneider, 1999).

Alcoolul acționează în două faze: în doze mai mici, aproximativ 0,2l de bere sau 0,1l de vin, are efect stimulator, iar în doze mai mari are efect inhibator al sistemului nervos central. Acestă inhibare nu trebuie însă să corespundă dispoziției psihice a celui în cauză. Alcoolul nu produce în mod direct veselie, dar prin diminuarea unor inhibări are efectul binecunoscut de ameliorare a dispoziției psihice (euforizant). Alcoolul își exercită efectul calmant asupra sistemului nervos central indiferent dacă este consumat în mod conștient pentru acest scop sau dacă este consumat doar pentru gustul băuturii sau "numai din obiănuință". Alcoolul pătruns în organism, produce o intoxicație care poate îmbrăca două aspecte: acut sau cronic. Aceste două forme diferă între ele prin manifestări clinice, prin cauze și prin probleme sociale.

Intoxicația acută degradează pentru moment personalitatea și individul iși capătă numele meritat de bețiv, întâmpinând disprețul celor din jur, ocolit de tot ce este demn și moral. Intoxicația acută sau starea de ebrietate este produsă de absorția masivă de alcool într-un timp scurt și se vindecă, fregvent, nelăsând sechele sau poate fi mortală, în funcție de cantitatea de alcool ingerat. Intoxivația acută este clasificată în trei stadii:

a) beția ușoară sau faza de excitație este caracterizată printr-o stare de bună dispoziție și veselie de îndrăzneală, cu vorbărie ușoară, senzație de căldură. Bețivul în acestă fază caută companie, pentru a se distra, uneori starea de veselie dispare și este înlocuită cu o manie nejustificată. Este perioada medico-legală a beției, când alcoolicul provoacă scandal, comite furturi, violuri, nu se supune țn fața reprezentanților ordinei publice, comite accidente de circulație.

b) beția propriu-zisă sau faza de încordare se manifestă clinic prin încordare, adică imposibilitatea de a face mișcări coordonate: mersul este în zigzag, individul ocolește obstacole inexistente, pierde controlul gesturilor, are tremurături, mâinile sunt neîndemânatice, nu poate pune cheia în broască, vorbirea este dificilă și incoerentă. Individul nu este conștient de starea sa și nu ezită să conducă un vehicul.

c) coma este cea mai garvă stare de intoxicație alcoolică acută. Individul cade într-un somn adînc, nu mai reacționează la excitațiile exterioare, reflexele lipsesc, musculatura este complet relaxată, sensibilitatea este nulă, pulsul este lent. Netratată coma poate fi fatală în circa 95% din cazuri la o alcolemie de 5-6g ‰.

Intoxicația cronică apare la indivizii care beau vinul ca apă curentă, care nu prezintă nici un semn exterior de beție și care sînt socotiți oameni sobri și cumpătați și ei înșiși ignoră intoxicația lor, până în momentul în care efectele intoxicației încep să se manifeste. Pe acest fond de intoxicație cronică se pot suprapune episoade de intoxicație acută, care agravează starea unui organism deja alterat. Intoxicația cronică se manifestă în primul rând la nivelul aparatului digestive, deasemenea afectează aparatul cardio-vascular, glandele endocrine, sistemul nervos central etc.

2.5. Tratamentul intoxicației alcoolice.

Alcoolul este foarte periculos pentru sănătate, fapt constatat și verificat prin numeroase studii. Nu există băutură alcoolică nevătămătoare: toate sunt păgubitoare sănătății, dar în grad diferit, după concentrația de alcool pe care o conțin.

2.5.1. Tratamentul preventiv.

Tratamentul cel mai bun și cu rezultate evidente este tratamentul preventiv. Prevenirea problemelor legate de alcool nu o putem rezolva simplist: suprimarea produsului, care, implicit, duce la dispariția consumului. A bea este o plăcere pentru unele persoane și în diferite situații – aniversări , reuniuni, festivități etc. astfel încat o lege restrictivă ar sâtrni mai mult decât ar rezolva problema. “Societatea, statul trebuie să intervină în două direcții: prin reducerea cantității de alcool oferit pentru desfacere și prin reducerea cereri de alcool din partea publicului” (Caracaș, 1988).

a) Reducerea cantității de alcool desfacerii se realizează prin limitarea și controlul producției, distribuției și consumului. Măsurile restrictive vizează limitarea consumului de alcool de exemplu în Scandinavia, vânzarea alcoolului se face pe baza unei "cărti de cumpărător", care este eliberată numai adulților (21 de ani) de sex masculin și dă dreptul la 3 L de coniac pe lună, deasemenea taxele crescute, impuse băuturilor alcoolice au antrenat o scădere a consumului de alcool.

Alte măsuri restrictive ar mai putea fi: limitarea numărului localurilor care distribue alcool, al orelor și zilelor de vânzare, agravarea sancțiunilor penale în delictele în care alcoolul a jucat un rol principal, palta spiatalizării de către persoanele intoxicate cu alcool.

b) În privința reducerii cererii de alcool, aceasta constitue a doua fată a preveniri. Se urmărește să se atenueze interesul și dorința de băuturi alcoolice și aceasta se realizează prin lărgirea cunoștințelor asupra caracterului toxic al alcoolului, al efectelor sale negative individului băutor și răsunetul lui social.

Educarea și informarea constitue mijloacele principale de a reduce cererea de alcool. Se urmărește să se dezvolte la indivizi simțul responsabilității pentru propria lor sănătate, urmând ca singuri să aleagă calea cea bună. Mai sunt broșurile, filmele educative, conferințele, afișele, presa, radio-ul etc. Toate trebuie să informeze exact despre efectele negative ale alcoolului și să arate mai ales partea finală și tragedia sfârșitului.

Tot în cadrul tratamentului preventiv trebuie pusă și problema prevenirii accidentelor pricinuite de consumul de alcool:

-bețivul trebuie îndepărtat dintr-un post de securitate sau precizie, pentru că el nu poate îndeplini astfel de sarcini de răspundere și se pot produce accidente;

-femeile însărcinate vor fi oprite total de la consumarea băuturilor alcoolice, spre a preveni riscurile de leziuni fetale;

– riscurile de accidente rutiere obligă, de asemenea, la excluderea din circulație a șoferilor cu un grad de alcoolemie crescut peste limitele legale, pentru a preveni accidente grave.

2.5.2. Tratamentul curativ

Trebuie schimbată optica majorității oamenilor care consideră alcoolul ca un viciu și pentru care o conduită moralizatoare ar fi suficientă. Alcoolismul este o maladie și în consecintă, trebuie tratat ca atare. Morala nu realizează nimic pozitiv în privința sănătății alcoolicului. De aceea pe lângă tratamentul dependenței fizice este foarte important și tratamentul dependenței psihice, de fapt un alcoolic nu ar putea să renunțe la alcool fizic dacă nu renuntă în primul rând psihic. Aceste tratemente trebuie să meargă în paralel.

Reușita unui tratament depinde foarte mult de cel dependent, astfel că dorința de videcare trebuie considerată la fel de importantă ca și disponibilitatea de a se supune unor noi și dureroase procese de dezvoltare.

Unii terapeuți consideră discutabil apelul la voință, dar celui dependent trebuie să i se pună, mai devreme sau mai tarziu, în mod răspicat întrebarea: Ce vrei? Vrei să te faci sănătos? Dacă răspunde cu seriozitate da , pentru el se deschide calea spre o nouă și aprofundată perspectivă a situației sale. (Vraști, 2001)

2.5.3. Etapele înțelegerii pe drumul spre vindecare.

a) “ Eu (alcoolicul) recunosc că am o problemă cu alcoolul. Cu mine, ceva nu merge. Pentru mine, alcoolul este mai mult decât doar o băutură.”

b) “Nu mai dispun de mine, ci alcoolul mă conduce. Trebuie să admit că alcoolul e mai puternic decât mine”

c) “Nu voi rezolva de unul singur problema, am nevoie de ajutor din afară”.

d) “Sunt alcoolic, adică trebuie să mă confrunt cu faptul că nu voi mai putea niciodată să beau moderat alcool."

e) “ Sunt pregătit să mă despart de "iubită". Trebuie să scap de ea oricare ar fi prețul. Astfel, mă va duce de râpă, pe mine și pe ai mei”.

f) “Cine am fost și cine sunt, de am devenit alcoolic?”

g) “Încep să recunosc în mine pe baiețelul neajutorat, respectiv pe fetița nesigură și temătoare care a căzut în capcana autoamăgirii băutului pentru ușurare. Îmi dau seama că de aici a rezultat doar un control imaginar al vieții și problemelor. Doresc să cunosc cauzele capacității mele limitate pentru viață, mai ales micile jocuri, manevrele de eschivare, împotrivirile și slăbiciunile copilului imatur, pentru a le putea aborda și a putea exersa noi comportamente.”

h) “Recunosc că eu sunt, în primul rând, persoana responsabilă pentru maturizarea mea. În loc să mă plâng în continuare de cei din jurul meu, voi transpune ceea ce știu în practică, bucată cu bucată, și voi deprinde noi moduri de viață. Mai întâi, aceasta îmi va fi greu și va trebui să am parte de înfrângeri. De aceea, mă înarmez cu răbdare, față de mine însumi și față de ceilalți. Îmi este limpede că acest proces va necesita mult timp.”

2.5.4. Căile de vindecare.

Dependența de alcool necesită, de obicei, programe de tratament care includ atât medicamente cât și suport psihologic. După stabilirea diagnosticului de alcoolism și obținerea consimțământului și a dorinței, exprimată sincer, de colaborare din partea pacientului, de susținere morală puternică din partea familiei, se poate aplica tratamentul care cuprinde trei faze:

Intervenția. Numită și etapa de confruntare, se bazează pe determinarea pacientului să recunoască cu luciditate gravitatea consecințelor ce decurg din continuarea acestor practici și ajutarea sp ajungă un nivel de motivație care să ducă la acceptarea și continuarea tratamentului, și în final, la abstinență. În cursul acestei etape, este deosebit de importantă familia, care trebuie mobilizată să-și ofere tot sprijinul.

Detoxificarea. Este etapa în care consumul de alcool este întrerupt sub o urmărire atentă. Stoparea bruscă a consumului de alcool poate duce la apariția crizelor de sevraj. Acestea apar la circa 12-24 de ore de la stoparea bruscă a consumului de alcool. Detoxificarea se bazează pe descreșterea progresivă a dozelor de alcool. acest proces durează 4-7 zile.

Reabilitarea. Include trei componente importante:

continuarea efortului de creștere și menținere a unor nivele motivaționale de abstinență;

ajutarea pacientului să se readapteze la un nou mod de viață, fără alcool;

prevenirea recidivelor.

Nu există o vindecare a alcoolicului în sensul reveniri la starea de relativă sănătate dinaintea primei faze, când băutul controlat mai era încă posibil. În lucrarea sa Alcoolismul – o boală? (1999) Eberhard Rieth a clasificat trei moduri de ajutorare a beneficiarului: ajutorarea izolată, calea spre grupul de întrajutorare, terapia ambulatorie, terapia staționară și instituții pre- și poststaționare.

1) Ajutorarea izolată. Doar în cazuri excepționale, alcoolicul va găsi singur calea spre libertate. La alcoolicii care ajung la abstinență ca urmare doar a presiuni exterioare sau a consecințelor neplăcute ale băutului există pericolul unei transferări a dependenței. O abstinență care nu este susținută de un proces de maturizare a personalități duce la o stare de luciditate marcată de nemulțumire care, după cum ne învață experiența, nu va rezista multă vreme.

2) Calea spre grupul de întrajutorare. Grupurile de întrajutorare (cum ar fi: grupurile de întâlnire Alcoolicii Anonimi și altele), există astăzi în unele din orașele mari din România. Într-un asemenea grup alcoolicul găsește oameni cu probleme similare, care îi pot arăta din proprie experiență calea spre libertate. Acolo ei își vor da seama foarte repede că sînt acceptați și înțeleși. Deasemenea i se vor desluși căile spre o nouă înțelegere de sine, precum și posibilitățile de a-și rezolva mai bine problemele. Grupurile de întrajutorare nu sunt alcătuite din ființe impecabile și desăvârșite ci din oameni. Vizitatorii vor fi întâmpinați acolo nu de o stare paradisiacă, ci, de conflicte și controverse cu membri grupului, care, în multe cazuri, nu sunt agreabile din capul locului pentru noul venit.

3) Terapia ambulatorie. În cadrul centrelor de consiliere și tratament pentru persoanele dependente, o serie de specialiști sunt pregătiți ca, prin discuții individuale sau activității de grup, să-i ajute să ajungă la o viață abstinentă pe acei alcoolici pentru care posibilitățile de tratament ambulator sunt suficiente. De obicei centrele de consiliere colaborează strâns cu diferitele grupuri de întrajutorare, cele două completându-se într-un mod deosebit de eficient.

4) Terapia staționară. Pentru pacienții care nu pot găsi în tratamentul ambulator o vindecare de durată e disponibilă o ofertă de ajutor staționar. Tratamentul acesta are avantajul de a putea include în procesul tratării întregul mod de comportament și de relaționare al unui pacient. Relațiile intrafamiliale, adeseori împotmolite fără speranță în rutină, sunt detensionate, de regulă, prin pauza până la prima vizită și prin distanța ce intervine între instituția de tratament și domiciliu. În grupurile formate de pacienți sau în echipa de terapeuți, pacientului i se oferă noi posibilități de identificare.

5) Instituții pre și poststaționare. Drept măsuri colaterale, în alte țări ca Germania și Elveția sau Ungaria există deja un întreg șir de instituții care oferă tratamente de scurtă durată sau îngrijire post-cură în forma unor amenajări pentru perioada de trecere. De asemenea există azile pentru cazurile considerate irecuperabile.

2.6. Dimensiuni ale consumului de alcool în România.

România este în topul celor mai mari consumatori de alcool, potrivit unui studiu realizat de Institutul Britanic pentru Studierea Alcoolului. La noi, adulții beau mai mult de 18,5 litri de alcool pe an, în timp ce media în Uniunea Europeană se află în jurul a 15 litri. O statistică a Ministerului Sănătății arată că 16% dintre români sunt consumatori obișnuiți de băuturi alcoolice și 10% din populație are probleme cu alcoolul și aceste procentaje sunt în creștere. O statistică dată publicității de Agenția Națională Antidrog arată că unul din șase români consumă în mod frecvent băuturi alcoolice tari. Cifrele arată că în Europa peste 25% dintre decesele înregistrate in rândul bărbaților între 15 și 29 de ani sunt cauzate de consumul de alcool.(www.alcooltest.ro)

Consumul de alcool la noi în țară a înregistrat valori crescute în perioada 1975-1985. Din 1985 până în 1995, consumul de alcool scade treptat, urmând ca din 1996 până în prezent să se înregistreze un trend progresiv ascendent anticipând creșterea incidenței patologiei legate de alcool în anii următori.

O statistică oficială a Ministerului Sănătății relevă faptul că 10% din populația țării are probleme cu alcoolul, procent ce se află în plină creștere.

România este una dintre puținele țării în care birturile au clienți la 7.00 dimineța.

Potrivit studiului, în Europa, peste 25% dintre decesele înregistrate în rândul barbaților cu vârste cuprinse între 15 ani 29 de ani au drept cauză consumul de alcool în exces.

Un studiu al Institutului Național de Statistică ,dat publicității de Agenția Națională Antidrog, arată că 16% dintre români sunt consumatori obișnuiți de băuturi alcoolice, unul din 6 români consumând în mod frecvent băuturi alcoolice tari. În timp ce peste 60% din populație consumă cel puțin o dată pe săptămână apă minerală si băuturi răcoritoare, 38% preferă berea, iar vinul este consumat în mod frecvent de peste 25% din populație.(www.știri.acasa.ro)

Potrivit unui studiu realizat de Institutul Național de Statistică, pentru trimestul al doilea al anului 2006, 5,9 % din totalul cheltuielilor lunare de consum sau gospodărie ale unei familii, sunt alocate achiziționării băuturilor alcoolice și a tutunului, în timp ce pentru educație sunt cheltuite doar 0,9 procente. Nici pe sănătate românii nu par dispuși să cheltuie prea mulți bani, doar 4,8 procente din totalul cheltuielilor lunare se îndreaptă spre acest sector.(www.stiri.acasa.ro)

Alcoolul adolescentin

În perioada mai-iunie 2006, la nivelul municipiului București, a fost realizată o anchetă pe bază de chestionar în rândul elevilor din clasele IX – XII, ce a avut drept scop determinarea consumului de alcool în rândul adolescenților.

82 % dintre liceeni au afirmat că obișnuiesc să bea numai la ocazii. De asemenea, 6,8 % dintre ei au afirmat cp nu au consumat niciodată băuturi alcoolice și numai 1,7 % s-au declarat ca fiind consumatori zilnici.

Comportamentul elevilor în ceea ce privește consumul de alcool este similar cu cel al familiilor din care provin, 72% dintre aceștia afirmând că în familiile lor se consumă alcool numai la ocazii speciale (aniversări, petreceri).

Doar 2,4 % dintre subiecți au afirmat că în familia lor nu se consumă niciodată alcool, în timp ce 5,8 % apreciază că acesta este consumat zilnic.

În ceea ce privește anturajul, peste jumătate (57,5%) dintre elevii chestionați susțin că doar o mică parte din grupul de prieteni consumă frecvent alcool.

Întrebați câți dintre prietenii lor se îmbată frecvent, 43,6 % dintre subiecți au răspuns că numai câțiva fac acest lucru, iar 38,6 % că nici unul dintre prietenii lor nu ajunge într-o stare avansată de ebrietate.

Motivele care au stat la baza consumului de alcool au fost în principal curiozitatea (47 %) și plăcerea (42%). Chestionați cu privire la destinația banilor de buzunar, marea majoritate (67,2 %) au declarat că îi folosesc pentru procurarea produselor alimentare, iar 28,7 % achiziționează alte produse (haine, accesorii vestimentare, cărți etc.). Numai 2,5% dintre respondenți utilizează banii de buzunar pentru cumpărarea băuturilor alcoolice.

Cu banii cheltuiți de români pe alcool s-ar fi putut cumpăra 230.000 dintre cele mai scumpe variante ale Daciei Logan.

Capitolul III: REINTEGRAREA SOCIALĂ

3.1. Principii ale unei intervenții eficiente.

Pentru a întelege mai bine termenul de integrare socială îl voi definii: integrarea socială este procesualitatea interacțiunilor dintre individ sau grup și mediul social specific sau integral, prin intermediul căruia se realizează un echilibru funcțional al părților.Integratul poate fi o persoană cât și un grup de personae, o categorie socială, o organizație, o comunitate teritorială, un subsistem social etc. (Zamfir, 1998).

In lucrarea "Maual de practică în domeniul reintegrării sociale și supraveghere" (2004) elaborat de Ministerul Justiției, Direcția de reintegrare socială și supraveghere întâlnim următoarele principii:

1. Consilierul de reintegrare socială și supraveghere trebuie să știe că dependența este o problemă cronică și o boală cronică. Astfel, recidiva nu este un eșec, ci o fază așteptată a procesului de renunțare. Consilierii nu se pot aștepta la soluții imediate ci la comportamente repetate timp de mulți ani, în special comportamente cu consecințe tipice ca negarea și iraționalitatea.

2. Consilierii de reintegrare socială și supraveghere nu pot fi doctrinari la o singură abordare în tratamentul dependențelor, ci trebuie să recunoască că ceea ce merge pentru un individ ar putea să nu meargă pentru altul. Diagnosticul și ținta tartamentului derivă din o evaluare clară și făcută cu grijă, evaluare ce trebuie să tină cont de influența pe care o are alcoolul asupra individului, de personalitatea dependentului și de poziția lui socială. De asemenea un individ ar putea avea câteva experiențe de modalități diferite de tratament înainte de a dobândi control asupra folosirii alcoolului. În acest sens ar trebui să stabilească planuri individuale de tratament.

3. Consilierul de reintegrare socială și supraveghere trebuie să înțeleagă că efortul în tratament trebuie să se direcționeze pe "aici și acum", mai degrabă decât pe sublinierea cauzelor care determină dependența. Abordarea orientată pe eul individului tratează direct cu lupta acestuia de a se menține treaz și abstinent, să-și întărească relațiile familiale și sociale și să crească în înțelegerea capacităților personale. Cu alte cuvinte ținta tratamentului trebuie să fie în primul rând pe funcționarea de zi cu zi, mai degrabă decât pe sublinierea patologicului.

4. Consilierii de reintegrare socială și supraveghere trebuie să fie conștienți de propriile atitudini privind dependențta de substanțe și trebuie să realizeze că aceste atitudini pot fi un determinant major în eficiența unui tratament. Ei au o responsabilitate specială în a menține atitudinea îndreptată spre clienții pe care caută să-i ajute ceea ce ar putea fi diferit de propriile atitudini. Importanța atitudinii consilierului de reintegrare față de client nu poate fi minimizată atunci când principala sarcină terapeutică poate fi schimbarea atitudinii: de la client spre el/ea însuși, și acelea ale familiei, colegilor și grupurilor de cunoștiințe spre client și dependență. Pentru a ajuta în a conduce clienții în afara unei situații pe care mulți o privesc fără speranță, consilierul trebuie să fie capabil să-i aceepte ca ființe umane capabile de a se ajuta singure.

3.2.Metode utilizate în lucrul cu persoanele dependente de alcool.

Metodele utilizate de profesioniștii care lucrează în acest domeniu în procesul de intervenție sunt:

munca pe caz;

lucrul cu grupul;

organizarea comunității.

Cea mai folosită dintre aceste metode este munca pe caz care presupune următoarele etape:

1. Studiul social. Intervenția individuală are ca scop ajutarea clientului să-și dezvolte abilități sociale și capacități de a face față problemelor specifice de viață pentru a-și îmbunătăți funcționarea sa socială.

2. Evaluarea. În acestă etapă se va urmări ca printr-o evaluare complexă a sistemului client să fie identificată și definită problema clientului și stabilite obiectivele ce trebuie urmărite în cadrul intervenției. Evaluarea reprezintă unul din elementele fundamentale din practica consilierului de reintegrare socială și supraveghere.

3. Intervenția. În ceea ce privește consumatorii de alcool acestă etapă presupune două etape: cura și post-cura. Cercetările au demonstrate că succesul unei intervenții este determinat în proporție de 30% de prima etapă și în proporție de 70% de cea de-a doua etapă.

Intervenția are loc pe două planuri asfel avem intervenția individuală și intervenția familială.

Intervenția individuală. Scopul oricărei intervenții în cazul persoanelor dependente de alcool este de sprijini clientul săși dezvolte întregul potențial și să fie capabil să trăiască în limitele unei eficiențe rezonabile în cadrul mediului sau de viață, să funcționeze la locul de muncă și în relațiile din comunitate. Pentru a atinge acest scop, obiectivul cel mai de dorit este menținerea în abstinență.

Intervenția familială. În cadrul lucrului cu clientul, un rol important îl are familia. De cele mai multe ori cauzele comportamentului deviant le găsim în disfuncționalitățile din cadrul sistemului familial, în realțiile și înteracțiunile deficitare dintre membri acestuia.

Evaluarea finală și terminarea. Evaluarea este un proces continuu, necesară în fiecare din cele patru etape ale intervenției, ce urmarește realizarea sarcinilor și obiectivelor stabilite de comun accord între client și consilier.

Evaluarea finală determină dacă planul de intervenție stabilit a fost eficace și eficient, dacă problema clientului a fost ameliorată sau rezolvată și dacă clientul poate să funcționeze efficient în continuare și fără sprijinul unor profesioniști.

Terminarea intervenției reprezintă un punct important în cadrul realției consiliere-client. Este important să terminăm relația într-un mod pozitiv și să lăsăm întodeauna o ușă deschisă clientului pentru ca acesta să poată apela la noi atunci când va avea nevoie.

PARTEA II

1. DEFINIREA PROBLEMEI

Societatea românească se confruntă în perioada aceasta de tranziție, cu multe probleme sociale generate de apariția și manifestarea unor disfuncționalități de ordin structural.

O problemă socială foarte importantă o reprezintă persoanele care din diverse motive riscă să fie marginalizate din punct de vedere economic și social, și în consecință să ajungă oameni ai străzii. Problemele cu care acești oameni se confruntă sunt numeroase însă una din probleme care a determinat sau a fost determinată de acestă stare este consumul excesiv de alcool. Deși există programe destinate lor, programe care vizează reintegrarea lor în societate, pe lângă multe alte piedici , consumul de alcool reprezintă un obstacol major în reușita acestor programe.

2. SCOP

Prin intermediul acestei lucrări urmăresc să evidențiez amploarea pe care a luat-o această problemă socială și să se conștientizeze la nivelul societății a cât de important este să i se acorde o mai mare atenție astfel încât rezultatele obținute să fie mulțumitoare atât pentru comunitate cât mai ales pentru beneficiari precum și multitudinea de probleme cu care se confruntă aceste persoane.

3. OBIECTIVE

Obiectivul specific: cunoașterea situației reale a persoanelor adulte fără adăpost din Brașov în ceea ce privește consumul de alcool.

Obiective generale: -identificare cauzelor ajungerii în stradă a persoanelor adulte fără adăpost;

-identificarea cauzelor imposibilității rreintegrării sociale a persoanelor adulte fără adăpost;

-propunerea de soluții în vederea incluziunii sociale a persoanelor adulte fără adăpost.

4. GRUP ȚINTĂ

Grupul țintă îl reprezintă persoanele adulte fără adăpost din Brașov aflate în Centrul

Pentru Persoane Fără Adăpost, Brașov, precum și personalul specializat care desfășoară activități cu aceștia în cadrul centrului

5. METODOLOGIA

Pentru culegerea datelor am utilizat următoarele metode: interviul, studiul de caz și observația.

Interviul

Interviul tehnică de obținere prin întrebări și răspunsuri a informațiilor verbale de la indivizi și grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socioumane. Interviul se bazează pe comunicarea verbală și presupune întrebări și răspunsuri, ca și chestionarul. Spre deosebire însă de chestionar, unde întrebările și răspunsurile sînt de regulă scrise, interviul implică totdeauna obținerea unor informații verbale. Convorbirea reprezintă elementul fundamental în tehnica interviului, în timp ce întrevederea nu constituie decît o condiție care facilitează transmiterea indirecțională a informațiilor: de la persoana intervievată spre operatorul de interviu. (Margaret Stacey, 1970 apud Zamfir, 1998).

Interviul se folosește când se studiază comportamente dificil de observat, pentru că se desfășoară în locuri private; se cercetează credințele și atitudinile pentru care nu există documente scrise (Scârneci, 2006).

Prin interviu căutăm să ne înțelegem semenii. Interviul reprezintă metoda de accedere la motivația, definiția și semnificația pe care actorii sociali le-o acordă acțiunilor lor. Fiind o metodă interactivă, reușita ei depinde în bună măsură de capacitatea intervievatorului de a înțelege rezistența intervievatului, care vine în acestă relație cu inhibiții ce țin fie de personalitatea sa, fie de modul cum este organizat întreg contextual situaional. Pentru a le depăși, operatorultrebuie să știe să-l introducă pe subiect în situație, clarificându-i scopurile interviului și convingându-l că răspunsurile trebuie să reflecte părerea lui reală. Interviul poate fi structurat, semistructurat și nestructurat.

Interviul structurat este interviul în care întrebările și ordinea lor sunt dinainte stabilite.

Intervievatorul pregătește o listă de întrebări standard care vor fi utilizate în timpul interviului, astfel că gradul de libertate al ambilor interlocutorii este extrem de redus. Interviu este centrat pe un anumit subiect, de anchetă, într-un context prealabil stability. Se utilizează în diferite sondaje, deoarece întrebările și răspunsurile sunt standardizate (Hurubean, 2003).

Interviul semistructurat, în acest caz prestabilite sunt doar temele în jurul cărora se va purta discuția (ghid de interviu). Se pot predefini și câteva întrebări, însă intervievatorulpoate oricând să devieze de la plan și să pună alte întrebări relevante.Acest tip de interviu este foarte flexibil în consecință trebuie să fi mereu atent la elementele de noutate și neprevăzut.

Interviul nestructurat presupune discuții libere purtate cu subiecții uneori nici tema discuției nu este precizată, și implică puține pregătiri prealabile, mai mult întrebările sunt deseori improvizate.Interviul nestructurat este mai spontan și greu de focusat pe obiectiv. Intervievatorii preferă interviurile nestructurate pentru că într-un interviu structurat rolul lor ar fi cel de înregistrator de informații.

Părerea mea este că reușita unui interviu depinde de abilitățile comunicaționale atât ale persoanei intervievate cât și al intervievatorului.Este de așteptat să ai un interviu mai reușit cu cineva care are abilități comunicaționale vaste, comparativ cu persoane care au capacități de relaționale mai precare.

Studiul de caz

Studiul de caz este una dintre metodele de a realiza o cercetare în domeniul științelor sociale.Studiul de caz este o analiză amănunțită a unei persoane. Cea mai mare parte a muncii și a teoriilor lui Frued au la bază studii de caz individuale. Într-un astfel de studiu de caz, aproape orice aspect al vieții și istoriei unui subiect este analizat pentru a i se determina pattern-ul și cauza ce îi determină comportamentul. Putem intervieva persoana pentru a vedea ce gândește, ce simte sau ce crede despre comportamentul propriu, apoi putem culege informații relevante de la părinți, bunici, prieteni, pe care le corelăm cu datele școlare, de la poliție, spital, centre, etc.

Observația

Observația este perceperea sistematică a atitudinilor, comportamentelor și interacțiunilor actorilor sociali, în momentul manifestării lor, conform unui plan dinainte elaborat și cu ajutorul unor tehnici specifice de înregistrare. Posibilitățile de utilizare a observației se diferențiează în funcție de obiectul observării, tehnica de înregistrare aplicată și poziția observatorului. Obiectul observației se precizează pe baza scopului teoretic urmărit, referindu-se la manifestări "psihosociale ale persoanelor, timpul de producere și locul sau contextul social al acestora. Atenția se orientează către diferitele fațete ale acțiunilor și interacțiunilor sociale: forma (schimburi de mesaje, deplasări în spațiul social, caracteristici fizice ca indicii ale unor stări subiective), durata (repartiția în timpul subiectiv și obiectiv), frecvența de apariție și repetare, intensitatea, succesiunea. (Zamfir, 1998).

Astfel putem spune că observația este o metodă stiințifică de colectare a datelor cu ajutorul simțurilor. Ea înregistrează comportamentele și evenimentele așa cum apar ele și, de aceea, inexactitatea cauzată de memoria defectuoasă a respondentului asupra acțiunilor trecute sau estimarea inadecvată a celor viitoare este eliminată.

Putem vorbi despre două tipuri de observație:

– observația deschisă atunci când le mărturisești participanților care este scopul tău.

– observația ascunsă atunci cân le mărturisești participanților alt scop decât cel real.

De asemenea putem vorbi de: – observație participativă așa cum sugerează și denumirea, înseamnă participarea la cultura care urmează să fie studiată, concomitent cu realizarea de observații sistematice a ceea ce se petrece în teren. (Coposescu, 2006).

observația nedistorsionantă constă în utilizarea de aparate tehnice pentru înregistrarea fenomenelor sociale în desfășurarea lor naturală. Aparatele tehnice sînt ascunse, observatorul este eliminat din scenele sociale și astfel sînt evitate și efectele reactive sistematice sau de conformare a subiecților la normele dezirabilității sociale. Se aplică nu numai pe situații sociale naturale, ci și de laborator (mai ales în jocurile de simulare). Înregistrarea este precedată de o eșantionare a situațiilor sociale și a perioadelor de timp și este urmată de codificare prin aplicarea tehnicii analizei conținutului.

6. LIMITELE CERCETĂRII

În realizarea cercetării mele m-aș putea confrunta cu rezistența celor cu care voi coopera. Rezistență atât din partea beneficiarilor care fie nu vor dori să-mi răspundă fiind intrigați oarecum de prezența mea printre ei, fie dacă îmi vor răspunde, răspunsurile vor fi evazive și nu mă vor ajuta în ceea ce mi-am propus să fac, cât și din partea specialiștilor care pot motiva că au foarte multă treabă și efectiv nu au timp pentru mine. O altă problemă ar putea reprezenta faptul că având în vedere că cei cu care mi-am propus să vorbesc sunt consumatori de alcool și cum alcoolul afectează în cea mai mare parte sistemul nervos central aceștia devenind labili emoțional, ar putea deveni violenți.

7. RAPORTUL CERCETĂRII

Așa cum am mai menționat mi-am desfășurat cercetarea cu bunăvoința personalului la Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost Brașov. Am efectuat șase studii de caz pe șase dintre beneficiari care locuiesc în centru, beneficiari recomandați de unul dintre asistenții sociali. Condiția principală de “recrutare” a fost ca toți beneficiari cu care urma să vorbesc să aibe probleme cu băutura.

De asemenea am efectuat interviuri cu personalul specializat din centru, trei asistenți sociali și un psiholog.

Studiu de caz I

Prezentarea cazului

Este vorba despre domnul B. R. care în anul 2005 datorită imposibilității de a mai plăti cheltuielile la întreținere după moartea mamei sfătuindu-se cu sora sa vinde apartamentul. Însă cei cărora le-a vândut s-au dovedit a fi niște excroci și nu oameni de bună credință așa cum credeau la început drept urmare l-a lăsat și fără apartament și fără bani. Sora neputând să-l ia la ea a fost nevoit să locuiască o perioadă la un prieten însă și acesta avea foarte multe probleme în familie așa că în scurt timp s-a mutat în stradă unde a stat o perioadă lungă de timp, după care auzind de centu a venit și a cerut adpost. A fost primit și a stat un an și trei luni după care s-a reîntors în stradă. Între timp mai precis în 2006 a rămas și fără loc de muncă datorită iposibilități de a mai lucra din cauza unei raceli la coloana vertebrală. O perioadă a mai lucrat la negru dar situația medicală s-a înrăutățit și asfel a fost obligat să renunțe la orice loc de muncă. Momentan locuiește în Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost.

Evaluarea cazului

S-a realizat prin:

– anchetă socială

-ecohartă

-interviu

-observație

Ancheta socială

Date de identificare

Numele și prenumele beneficiarului: B. R.

Vârsta: 53 ani

Locul nașterii: B

Domiciliul stabil: B

Ocupația: șomer

Stare civilă: divorțat

Religia: creștin ortodox

Etnia: română

Nivel educațional: a absolvit Liceul Electrotehnic din B.

Relațiile cu familia

cu familia nu mai ține nicio legătură, sora a murit în urmă cu doi ani, iar fosta soție este recăsătorită în altă localitate și nu se mai văd deloc;

fiul care în uram divorțului a rămas la soție, este plecat de șapte ani în Italia și nu îl mai caută;

părinți sunt morți amândoi și alte rude nu mai are.

Relații cu comunitatea

prieteni foarte mulți nu are, se înțelege bine cu cei de la centru atât cu personalu cât și cu ceilalți beneficiari;

se mai întâlnește cu foști colegi de muncă dar foarte rar pentru că după ce au ieșit la pensie s-au mutat din localitate;

Cu cei care încă mai sunt în localitate se mai cinstesc împreună pe la câte o crâșmă.

Ecoharta

RELAȚII STRÂNSE

RELAȚII SLABE

RELAȚII CONFLICTUALE

Locul de adăpostire

-momentan locuiește în Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost;

-dispune de o cameră;

-accesul la baie este o dată la două zile

-primește două mese pe zi;

Stare de sănătate

-în copilărie i-au fost scoși polipi și amigdalele;

-a mai avut un accident de muncă, i-a căzut un calorifer pe picioare și i-a strivit degetul mare;

-în 2006 a dormit pe jos și a răcit la coloana vertebrală drept urmare nu mai poate să-și folosească mâinile foarte bine ci doar degetul mare și arătatorul de la mâna dreapă.

Situația economico-socială

nu are pensie deoarece în momentul în care a încetat să mai lucreze nu avea vârsta necesară pensionării;

nici ajutor social deoarece nu are acte de identitate.

câteodată îi mai dă câte un coleg bani în schimbul vreunui serviciu, sau vrun fost coleg de muncă când se mai întâlnesc , asta dacă nu îl duce la crâșmă mai degrabă.

Consum de alcool

-beneficiarul a recunoscut că din când în când mai consumă alocool;

-consumă alcool în mod excesiv încă de când avea casă, pe stradă consuma foarte des, însă în centru este interzis consumul de alcool dacă este prins este dat afară, și cu toate astea mai sunt colegi sau poate chiar el, care mai face rost câteodată de câte o sticlă;

-ca măsură de siguranță că nu vor bea, cei din centru au adus un echilotest, pentru a le măsura alcoolul din sânge.

3. Definirea problemelor

-principala problemă consideră beneficiaru este lipsa actelor;

-lipsa unei locuințe;

-lipsa banilor;

-lipsa unui loc de muncă.

Studiu de caz II

Prezentarea cazului

Este vorba despre domnul S. M. care în anul 2005 a rămas fără locuință ajungând astfel în stradă. A avut apartament cu patru camere proprietate personală însă neputând să mai plătească cheltuielile de întreținere l-a vândut și a cumpărat unul cu două camere, după un timp l-a vândut și pe acela și s-a mutat la o prietenă care nu l-a mai lăsat să-și mai cumpere alt apartament că va sta la ea. Însă bani de pe apartament s-au terminat și prietena s-a supărat și l-a dat afară. A stat o perioadă pe la prieteni și cunoștințe dar nu pentru foarte mult timp, ajungând astfel în stradă. A locuit în gară până când o cunoștință i-a povestit de centru astfel că în perioada 2005-2006 locuiește în centru, după care se mută înapoi în stradă, până în ianuarie 2007 când revine în centru unde se află dealfel și acum.

Evaluarea cazului

S-a realizat prin:

– anchetă socială

-ecohartă

-interviu

-observație

Ancheta socială

Date de identificare

Numele și prenumele beneficiarului: S. M.

Vârsta: 52 ani

Locul nașterii: B

Domiciliul stabil: B

Ocupația: agent de pază

Stare civilă: necăsători

Religia: creștin ortodox

Etnia: română

Nivel educațional: a absolvit Liceul Industrial din B.

Relațiile cu familia

-având în vedere că nu a fost căsătorit niciodată nu are copii;

-părinții a murit în 1989;

-frați nu a avut, iar rudele din partea părinților sunt în altă localitate

Relații cu comunitatea

-se înțelege foarte bine cu cei din centru însă având în vedere că lucrează nu are foarte mult timp să petreacă cu ei, doar câtodată seara la o tablă sau la masă;

-din când în când se mai întâlnește cu foști colegi de serviciu și merg împreună la o bere;

-de asemenea se înțelege foarte bine și cu actualii colegi de serviciu cu care fregvent merg de se cinstesc mai ales când i-au salariu;

-foarte bine se înțelege și cu personalul din centru.

Ecoharta

RELAȚII STRÂNSE

RELAȚII SLABE

RELAȚII CONFLICTUALE

Locul de adăpostire

-momentan locuiește în Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost;

-dispune de o cameră;

-accesul la baie este o dată la două zile

-primește două mese pe zi;

– asistență socială, medicală și psihologică

Stare de sănătate

nu a avut până acum nicio problemă de sănătate gravă;

din când în când iarna mai răcește.

Situația economico-socială

– salariu în valoare de 500 RON

Consum de alcool

-consumă alcool atunci când nu merge la serviciu că altfel îl dă afară;

-mai aduce câte un prieten și la centru deși nu au voie să bea;

-când se întâlnește cu vrun fost coleg de serviciu, s-au cu actuali colegi când ia salariu s-au cu ocazia de zilelor de naștere.

3. Definirea problemelor

-principala problemă- lipsa locuinței

-nici bani nu sunt suficienți și speră să câștige la lotto.

Studiu de caz III

Prezentarea cazului

Este vorba despre domnul O. A. care în anul 2002 a divorțat de soție și neavând unde să se ducă s-a mutat la părinți. Însă după un an tatăl său moare și rămâne doar cu mama vitregă cu care nu s-a înțeles niciodată. Astfel că se vede nevoit să cumpere un apartament. Fostul proprietar al apartamentului moare, iar fratele acestuia domnul C îi propune domnului A să-i vândă lui apartamentul. Având nevoie de bani se hotărăște să accepte și se mută înapoi în casa părintească. Însă pentru că nu avea toți bani pentru apartament domnul C îi cere domnului A să îl mai lase un timp, însă între timp acesta a fost arestat și închis așa că domnul A, a ramas fără bani. Cu mama vitregă nu s-a înțeles și aswtfel s-a mutat în gară unde a stat până în martie 2008, când a venit cu o cunoștință care deja locuia în centru. Momentan locuiește în centru și așteaptă să iasă domnul C din închisoare să-și recupereze și restul de bani pentru a-și închiria o cameră.

2.Evaluarea cazului

S-a realizat prin:

– anchetă socială

-ecohartă

-interviu

-observație

Ancheta socială

Date de identificare

Numele și prenumele beneficiarului: O. A.

Vârsta: 55 ani

Locul nașterii: B

Domiciliul stabil: B

Ocupația: pensionar

Stare civilă: divorțat

Religia: reformat

Etnia: română

Nivel educațional: a absolvit Liceul Industrial din B.

Relațiile cu familia

atât fosta soție cât și fiul sunt plecați în America;

cu fosta soție nu mai păstrează legătura, dar fiul îi mai trimite bani din când în când, îl mai sună si i-a promis că dacă nu-și rezolvă problema cu locuința îl va lua la el în America;

mai are un frate care locuiește în B, pe care îl mai vizitează câteodată, dar nu poate locui la el pentru că are și el copii și problemele lui;

cu mama vitregă nu a reușit nicidecum să se înțeleagă și nici nu mai încearcă atăta timp cât are unde să stea.

Relații cu comunitatea

este forte mulțumit pentru că are foarte mulți prieteni pe care îi vizitează, chiar mai merge și pe la fostul loc de muncă unde se întâlnește atât cu prieteni cât și cu șefii care sunt foarte bucuroși să-l vadă.

și cu cei din centru se înțelege bine și este forte trist că trebuie să plece peste o lună.

Ecoharta

RELAȚII STRÂNSE

RELAȚII SLABE

RELAȚII CONFLICTUALE

Locul de adăpostire

-momentan locuiește în Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost;

-dispune de o cameră;

-accesul la baie este o dată la două zile

-primește două mese pe zi;

-asistență socială, medicală și psihologică

Stare de sănătate

-are probleme cu inima, a stat o perioadă în spital unde a făcut tratament, dar datorită costului ridicat al tratamentului a renunțat să-l mai facă.

Situația economico-socială

are o pensie de 650 RON

și îi mai dă fiul câte 100 de euro câteodată

Consum de alcool

-deși nu are voie să consume alcool datorită problemelor de sănptate în primul rând și de asemenea datorită faptului că este interziz în centru domnul A consumă de câte ori are ocazia.

– merge cu prieteni și foși colegi la o bere și până la urmă se întinde la mai mult de una.

– s-au cu diferite ocazii cum ar fi ziua unui prieten din centru.

3. Definirea problemelor

-principala problemă este că peste o lună va trebui să plece din centru și îi pare foarte rău pentru că acolo îi este foarte bine și nici nu are unde să se ducă, în stradă nu ar vrea să mai meargă dar pensia nu-i este suficientă să plătească chiria la o cameră și de aceea mai caută pe cineva care ar vrea să se mute cu el.

-ar dori să se recăsătorească dar nu găsește pe nimeni.

Studiu de caz IV

Prezentarea cazului

Este vorba despre domnul F.G. În 2000 mama sa a decedat s-a făcut taxa de sucesiune cu tatăl care a hotărât să vândă apartamentul și să se mute la S. M., locul de proveniență al părinților. La S. M. au cumpărat un apartament în care locuiau amândoi. Relația lui cu tatăl nu era una tocmai bună, tatăl reproșându-i că nu este fiul lui, lucru care ulterior s-a dovedit a fi real, mama sa a avut o relație extraconjugală din care a rezultat el. Astfel că în 2005 a revenit în B pentru a-i recalcula pensia tatălui, timp în care tatăl a vândut apartamentul în care locuiau împreună și s-a mutat la un văr al lui. Când domnul G s-a întors la S. M. cam după o lună a constatat ce făcuse tatăl său și astfel a fos nevoit să revină în B deși nici aici nu avea pe nimeni. O perioadă a stat în spital datorită unor probleme la un picior arterită, boala fiind foarte agravată i s-a amputat piciorul. După operație a mai stat o perioadă în spital dar a fost nevoit să plece astfel a ajuns în gară unde a stat până a venit frigul și un prieten l-a luat și l-a dus la centru unde a rămas până acum.

Evaluarea cazului

S-a realizat prin:

– anchetă socială

-ecohartă

-interviu

-observație

Ancheta socială

Date de identificare

Numele și prenumele beneficiarului: F. C.

Vârsta: 50 ani

Locul nașterii: B

Domiciliul stabil: B

Ocupația: șomer

Stare civilă: necăsătorit

Religia: creștin ortodox

Etnia: română

Nivel educațional: a absolvit Liceul Industrial din B

Relațiile cu familia

– frați nu avut și nici copii;

nu mai păstrează legătura cu tatăl;

mai are niște rude la S. M. dar îi este imposibil să ajungă la ele și nici ele nu vin aici au uitat de el.

Relații cu comunitatea

-de mers în vizite nu poate din cauza piciorului și nici nu are la cine, sunt câțiva foști colegi de serviciu dar nu s-au mai văzut de mult;

– cu cei din centru mai vorbește, dar nu foarte mult este un om introvertit a avut prea multe probleme

Ecoharta

RELAȚII STRÂNSE

RELAȚII SLABE

RELAȚII CONFLICTUALE

Locul de adăpostire

-momentan locuiește în Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost;

-dispune de o cameră;

-accesul la baie este o dată la două zile

-primește două mese pe zi;

– asistență socială, medicală și psihologică

Stare de sănătate

Pe parcursul vieți avut foarte multe probleme de sănătate:

-în 1969 a avut sacrlatină;

-în 1971 a avut hepatită virală tip B;

-în 2003 a făcut infart miocardic acut;

-în 2006 datorită arteritei i s-a amputat piciorul;

Situația economico-socială

-singurul venit este indemnizația de handicap.

Consum de alcool

-a băut foarte mult când a rămas pe drumuri erau zile când nu mai știa de el,

– a băut și după ce a ieșit din spital și era cu picioru amputat când a văzut în ce situație se află;

-și la centru mai bea dar nu foarte des pentru că nu are de unde să procure băutura, având în vedere că el se deplasează foarte greu.

3. Definirea problemelor

-își dorește forte mult să mai lucreze ceva însă având în vedere situația este conștient că este foarte greu.

-își dorește și o locuință dar neputând lucra nu o poate întreține.

Studiu de caz V

Prezentarea cazului

Este vorba despre domnul S. I. care a rămas fără locuință din 2002 a pierdut-o la jocurile de noroc. Locuia singur așa că s-a mutat în stradă a stat mai mult în gară. Are un frate dar nu l-a primit având în vedere circustanțele ce au determinat situația în care se află. A stat și pe la prieteni și cunoștințe dar doar câte o zi două, pentru o masă caldă și o baie, apoi se întorcea în stradă. Din martie 2008 locuiește la centru dar va trebui să plece în curând pentru că nu poate să stea mai mult de 6 luni, asta e perioada de rezidență în centru.

Evaluarea cazului

S-a realizat prin:

– anchetă socială

-ecohartă

-interviu

-observație

Ancheta socială

Date de identificare

Numele și prenumele beneficiarului: S. I.

Vârsta: 54 ani

Locul nașterii: B

Domiciliul stabil: B

Ocupația: agent de pază

Stare civilă: necăsătorit

Religia: creștin ortodox, martorii lui Iehova

Etnia: română

Nivel educațional: a absolvit Liceul Teoretic din B

Relațiile cu familia

-părinți sunt morți din 1999;

– nu mai păstrează legătura cu nici al membru al familiei toți sunt supărați pe el pentru ce a făcut.

Relații cu comunitatea

-nici prieteni nu are foarte mulți doar cei din centru și colegii de serviciu, foști colegi îl ocolesc.

Ecoharta

RELAȚII STRÂNSE

RELAȚII SLABE

RELAȚII CONFLICTUALE

Locul de adăpostire

-momentan locuiește în Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost;

-dispune de o cameră;

-accesul la baie este o dată la două zile

-primește două mese pe zi;

-asistență socială, medicală și psihologică

Stare de sănătate

-stare de sănătate bună a avut niște probleme cu plămâni dar acum s-au rezolva.

Situația economico-socială

-salariu de 500 RON

Consum de alcool

-consumă doar când nu lucrează sau când iese de la serviciu

– și în centru mai bea câteodată când mai pot aduce câte o sticlă cu ceva tărie.

3. Definirea problemelor

-principala problemă lipsa de locuință mai ales că în curând va trebui să plece din centru și nu are unde să se ducă chiria este forte mare și nu-și permit să o plătească.

– lipsa actelor de identitate

Studiu de caz VI

Prezentarea cazului

Domnul S. M. care în urma divorțului a rămas fără casă deoarece soția l-a dat afară și i-a pus interdicție. Mai avea un apartament dar și acela era tot pe numele soției. A stat un an la fratele său dar acesta a avut un accidentde mașină și a murit. După moartea fratelui soția acestuia l-a dat afară. Astfel din 2000 a locuit numai în gară și câteodată prin scara vreunui bloc mai ales iarna. În anul decembrie 2007 s-a îmbolnăvit foarte tare de plămâni și a ajuns în spital unde a stat o lună după care a ajuns în centru unde mai este și momentan.

Evaluarea cazului

S-a realizat prin:

– anchetă socială

-ecohartă

-interviu

-observație

Ancheta socială

Date de identificare

Numele și prenumele beneficiarului: S. M.

Vârsta: 57 ani

Locul nașterii: B

Domiciliul stabil: B

Ocupația: șomer

Stare civilă: divorțat

Religia: creștin ortodox

Etnia: română

Nivel educațional: a absolvit Liceul de Construcții din B.

Relațiile cu familia

-păstrează legătura cu cele două fice ale sale care sunt plecate la Viena, din când în când îi mai trimit bani, și mai vin și în țară.

-cu soția nu a mai vorbit deoarece este foarte bolnavă are cancer și este în Norvegia pentru operație.

– alte rude nu mai are

Relații cu comunitatea

-iese forte rar din centru stă mai mult cu cei de acolo.

– nu mai are prieteni cunoștințe mulți au murit, s-au mutat, s-au nu-l mai bagă în seamă.

Ecoharta

RELAȚII STRÂNSE

RELAȚII SLABE

RELAȚII CONFLICTUALE

Locul de adăpostire

-momentan locuiește în Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost;

-dispune de o cameră;

-accesul la baie este o dată la două zile

-primește două mese pe zi;

-asistență socială, medicală și psihologică

Stare de sănătate

– singura problemă este răceala de la plămâni.

Situația economico-socială

-nu are pensie și nici un fel de ajutor de la primărie sau de altundeva

-mai primește bani de la fetele și de la puțini prieteni care i-au mai rămas.

Consum de alcool

-consumă alcool din todeauna, încă de când era mic tatăl îi dădea să mai guste câte puțină țuică.

-deși nu are voie mai bea și în centru

3. Definirea problemelor

-o locuiță care de data asta să fie pe numele lui;

– lipsa actelor de identitate;

– un loc de muncă , pentru că îi mai trebuie câțiva ani să poată ieși la pensie.

Concluzii generate de studiile de caz

În urma efectuării studiilor de caz la Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost cu șase dintre beneficiari am ajuns la următoarele concluzii:

Beneficiarii cu care am vorbit mi-au mărturisit că deși la început le-a fost foarte greu și s-au simțit pierduți într-o problemă fără rezolvare, încetul cu încetul lucrurile au început să capete sens, au început să se caomodeze, și să i-a totul ca atare. Acum „acasă” pentru ei reprezintă centrul, o casă unde au de toate, unde relațiile cu ceilalți sunt cum nu se poate mai bune, și poate pentru uni nici când aveau o casă lucrurile nu mergeau așa de bine. Dar ca orice centru și aici întâlnim reguli care trebuiesc respectate și pe care le respectă mai mult sau mai puțin, însă una singură le dă bătăi de cap, nu au voie să consume alcool, ceea ce majorității dintre ei le este foarte greu.

Pentru ei mai ales când erau în stradă consumul de alcool reprezinta o modalitate de a uita de probleme și de frig, însă cu timpul s-a instalat dependența și acum consumul de alcool reprezintă o modalitate de relaxare, prilej de discuții prelungite cu prieteni și cunoștințe și nu în ultimul rând dorința imperioasă de a bea. Ceea ce ei nu conștientizează este faptul că alcoolul nu reprezintă doar pentru locul lor din centru ci și pentru posibilitatea lor de a-și găsi un loc de muncă.

Pentru ei reintegrarea este importantă doar că spun ceilalți că așa trebuie, ei s-au obișnuit cu situația, cu trecerea timpului au devenit dependenți de stradă, astfel încât le convine mai mult să plătească o sumă modică pentru a locui în centru unde le este oferit totul, decât să-și întrețină o locuință singuri.

Analiza interviurilor

Am folosit ca tehnică interviul semistructurat, iar ca instrument ghidul de interviu care a avut următoarea structură:

Ghidul de interviu

Numele și prenumele (inițialele)

Sex

Vârsta

Nivel educațional

Specializarea

Profesia

Loc de muncă

Persoanele din centrul pe care îl reprezentați consumă alcool?

Estimativ cam câte persoane sunt dependente de alcool?

Din câte știți dumneavoastră alcoolul este o cauză a ajungerii în stradă, sau au început să consume alcool după ce au ajuns oameni ai străzii?

Este necesară reintegrarea acestor personae?

Care credeți că sunt cauzele imposibilității reintegrări lor în societate?

La nivelul centrului pe care îl reprezentați există programe de reintegrare a acestor personae?

Care sunt aceste programe?

De ce este important pentru centru ca aceste personae să se reintegreze în societate?

Cum vedeți un program de reintegrare destinat lor?

Pentru analiza interviurilor (vezi anexa 1) o să folosesc codarea deschisă.

Interviu nr. 1

Cauze ale ajungerii în stradă:

-alcoolul

-factorii economici

-loc de muncă

-divorțul

-locuința

Piedici ale reintegrări:

-beneficiarii

-societatea

-viciile

-vârsta

Servicii

-colaborări

-consiliere

-asistență socială

-asistență medicală

-asistență psihologică

Importanță

-scop

Viziune

-dezalcolizare

-recalificare

-ajutor financiar

-asistare socială mai lungă

-monitorizare

Interviul nr. 2

Cauze ale ajungerii în stradă

-alcoolul

-factorii economici

– factorii psihologici

Piedici ale reintegrări

-alcoolul

– actele

-venitul

-vârsta

-necalificare

Servicii

-deprinderi

-consiliere

-refacere acte de identitate

Importanță

-scopul

Viziune

-dezalcolizare

-recalificare

-ajutor financiar

-asistare socială mai lungă

-monitorizare

Interviul nr.3

Cauze ale ajungerii în stradă

-alcoolul

-probleme acasă

Piedici ale reintegrări

-alcoolul

-inexistența continuități

-dependența de stradă

Servicii

-asistență socială

-asistență medicală

-asistență psihologică

Importanță

-scop

Viziune

– continuitate

– implicare

– comunicare

Interviul nr.4

Cauze ale ajungerii în stradă

-alcoolul

-banii

-factori economici

-factori psihologici

-divorțul

Piedici ale reintegrări

-alcool

-vârstă

-necalificare

-neimplicare

-lipsa motivației

Servicii

-asistare socială

-asistare psihologică

Importanță

– satisfacție

– scop

– sporuri

Viziune

-Implicarea beneficiarilor

-complex

-structurat

Concluziile în urma analizării interviurilor

În urma analizei interviurilor prin codarea deshisă pot trage următoarele concluzii:

Una din cauzele principale ale ajungerii în stradă în rândul beneficiarilor de la Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost este alcoolul, binențeles alături de alte cauze de natură economică și psihologică în principal datorate perioadei de tranziție prin care trece România, perioadă ce se resimte și la nivelul Brașovului.

Scopul centrului este tocmai reintegrarea persoanelor fără adăpost, dându-și toată silința în această privință, însă se lovesc de viciul băuturii prezent la marea majoritate a beneficiarilor. Ei sunt de părere că serviciile oferite de centru acoperă nevoile sociale, medicale și psiholgice ale beneficiarilor, dar întodeauna e loc și de mai bine, fiind nevoie de o paletă mai largă de servicii ca de exemplu: centre de dezalcoolizare, perioada de asistare mai lungă (12 luni), recalificare, monitorizare etc.

La primul cod respectiv “cauze ale ajungerii în stradă” intervievați au identificat ca princială cauză a ajungerii în stradă a persoanelor adulte fără adăpost, alcoolul, acesta nefiind însă singura cauză ci este completată de alte cauze de natură economică și psihologică și divorțul.

Codul “piedici ale reintegrării” semnifică care sunt după părerea intervievaților piedicile întâlnite în procesul de reintegrare a persoanelor adulte fără adăpost, aceștia afirmănd că pe lăngă faptul că alcoolul reprezintă o cauză a ajungerii în stradă acesta reprezintă și o piedică în reintegrarea acestor persoane. De asemenea intervievați au mai identificat și alte piedicii la fel de importante cum ar fi vârsta, lipsa actelor de identitate, necalificarea, etc.

La codul “servicii” m-am referit la serviciile de care beneficiază persoanele adulte fără adăpost din Centrul Pentru Persoane Adulte Fără Adăpost, astfel fiind identificate o gamă largă de servicii de care aceștia beneficiază cum ar fi: asistare socială , psihologică, medicală, etc.

Codul “importanță” se referă la cât de important este pentru centru pe care îl reprezintă ca aceste persoane să se reintegreze în societate precizând că de fapt scopul întregului centru este reintegrarea în societate a persoanelor adulte fără adăpost.

Codul “viziune” se referă la cum ar vedea intervievați un program de reintegrare ideal, ei sugerând că un proces de reintegrare trebuie să fie bine structurat, complex, să ofere mai multe servicii care să aibe continuitate și foarte important la proces să existe o implicare activă din partea beneficiarilor.

8. CONCLUZIILE

În urma cercetării efectuate la Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost pot spune că alcoolul reprezintă una dintre cauzele principale ale ajungerii în stradă precum si una din piedicile principale în procesul de reintegrare.

Deși procesul de reintegrare este foarte complex și minuțios specialiști de la centru se folosesc de toate calitățile și abilitățile lor pentru a-l realiza așa cum trebuie, însă le este forte greu datorită rezistenței din partea beneficiarilor care i-au lucrurile ca atare și nu vor să facă nimic să schimbe această situație în care se află, sau le este frică de un nou eșec.

Așa cum un sculptor are nevoie de ambele mâini pentru a realiza opere de artă tot așa și într-un proces de reintegrare este foarte important gradul de implicare atât din partea specialiștilor cât mai ales din partea beneficiarilor. Dacă beneficiarul dorește să se schimbe ceva în viața lui atunci și numai atunci acest lucru se va întâmpla.

9. PROPUNERII ȘI SUGESTII

În urma analizei tuturor informațiilor obținute consider că pentru ca procesul de reintegrare desfășurat de Centru Pentru Persoane Fără Adăpost să fie eficient este nevoie de un centru de dezalcoolizare care să ofere servicii de dezalcoolizare și asistare psiho-socio-medicale, un centru care să vină în completarea serviciilor oferite de Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost.

„CEI DIN URMĂ VOR FI CEI DINTÂI”

-centrul de dezalcoolizare și reintegrare socio-profesională Brașov-

MOTTO: „Alcoolul dezleagă limba dar nu și problemele”

Definirea problemei

Municipiul Brașov a fost în perioada comunistă unul dintre orașele cu cel mai mare număr de locuitori și totodată o puternică platformă industrială. Datorită ofertei bogate pe piața locurilor de muncă, în perioada aceea s-au înregistrat masive mișcări de populație din zonele rurale spre zonele urbane, în special din zona de est a României și din regiunea Moldovei. Dar după 1989, odată cu descentralizarea economiei, s-au generat schimbări socio-economice majore datorită în principal disponibilizării personalului angajat al marilor întreprinderi de stat. Disponibilizările masive au dus la apariția unui segment de populație defavorizat, cu posibilități materiale scăzute sau chiar inexistente.

O mare parte dintre cei disponibilizați nu s-au mai putut întoarce în regiunile de unde proveneau deoarece nu mai aveau rude acolo, s-au averile părintești au fost luate de celelate rude rămase în zonă, astfel că au fost nevoiți să-și continue existența în Brașov, confruntându-se cu un fenomen de însărăcire accelerată, care a generat numeroase efect printre care cel mai grav evacuarea din locuințele de serviciu. Astfel că din ce în ce mai multe persoane au ajuns pe punctul de a-și pierde locuința și de atrăi pe stradă. Aceste persoane au început să decadă social și au devenit ușor victime ale alcoolismului.

În ultimi ani acest fenomen s-a accelerat ducând la un număr foarte mare de persoane marginalizate social, persoane fără adăpost, care din cauza alcoolului și totodată datorită atașamentului de stradă își doresc din ce în ce mai puțin să se reintegreze și în consecință sunt din ce în ce mai greu de reintegrat. Datorită consumului de alcool aceste persoane sunt expuse riscului de devianță socială și sunt defavorizați în obținerea unui loc de muncă și a unei locuințe.

SCOP

Crearea unui centru în vederea dezalcoolizări și a reintegrări socio-profesionale a persoanelor adulte fără adăpost.

BENEFICIARII

Beneficiari direcți: 20 de personae adulte fără adăpost care se află în baza de date a Centrului Pentru Persoane Adulte Fără Adăpost din Brașov și a Asociației Umanitar-Culturale “NARNIA”.

Beneficiari indirecți: Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost, Asociația Umanitar-Culturală “NARNIA”, firmele angajatoare, comunitatea locală.

LOCUL DE DESFĂȘURARE

Brașov, Județul Brașov

DURATA PROIECTULUI

8 luni

perioada 1 august 2008 – 1 martie 2009

INSTITUȚII IMPLICATE

Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost

Asociația Umanitar-Culturală “NARNIA”

Primăria

Spitalul de Psihiatrie și Neurologie “Eminescu”

A.J.O.F.M.

Centrul “Nazaret” din Șura Mică Sibiu

Centru Pentru Persoane Fără Adăpost ca și Asociația Umanitar-Culturală “NARNIA va oferii informații și prin intermediul lor se va lua legătura cu potențiali beneficiari.

Primăria este cea care va oferii clădirea pentru inființarea Centrului “Cei din urmă vor fi cei dintâi”.

În cadrul spitalului de Psihiatrie și Neurologie “Eminescu va avea loc procesul de dezalcoolizare a beneficiarilor.

Vom colabora cu A.J.O.F.M. în vederea găsiri unui loc de muncă pentru fiecare beneficiar după cele opt luni de stat în centru.

Vom face schimb de experiență cu Centrul “Nazaret” din Șura Mică Sibiu, pentru a a-i stimula pe beneficiarii noștri prin prezentarea de persoane care au reușit să depășească acest impas din viața lor.

OBIECTIVE/ACTIVITĂȚI

Informare beneficiarilor și a comunității despre demararea proiectului.

1.1 Informarea beneficiarilor de la Centrul Pentru Persoane Adulte Fără adăpost despre proiect.

1.2. Motivarea să participe la proiect prin expunerea avantajelor pe care le vor avea pe perioada cât stau în centru dar și după ce ies din centru.

1.3. Promovarea proiectului

Se va derula pe toată perioada de implementare a proiectului și va fi efectuată în fază inițială de către Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost și Asociația Umanitar-Culturală “NARNIA” prin contactarea directă a beneficiarilor, furnizându-le o prezentare detaliată a tuturor serviciilor oferite de Centrul “Cei din urmă vor fi cei dintâi”. Promovarea efectivă a proiectului va fi realizată prin intermediul mass-mediei locale, precum și prin intermediul programelor și serviciile acordate de Centrul “Cei din urmă vor fi cei dintâi”. Deasemenea se vor realiza pliante și broșurii informative.

Inființarea propriu-zisă a centrului de dezalcoolizare și reintegrare socio-profesională.

2.1. Selecția, formarea inițială și angajarea personalului specializat care va deservi Centrul “Cei din urmă vor fi cei dintâi”.

Se va realiza în conformitate cu procedurile de selecție și angajare a personalului contractual prevăzute de legislația în vigoare și va consta în pregătirea documentației specifice/demararea activității de selecție a personalului și va cuprinde următoarele etape:

Publicarea anunțului privind selecția de personal;

Solicitarea documentelor legale necesare pentru înscrierea la concurs (cerere de angajare, CV, cazierul judiciar, copii legalizate ale actelor de studii, copii xerox ale actelor de identitate, adeverințe medicale, aviz LSM, etc);

Efectuarea evaluării psihologice a persoanelor care și-au depus dosarul complet în vederea participării la concurs și atașarea rezultatului acestei evaluări la dosarul de înscriere;

Evaluarea dosarului de înscriere efectuată de către membrii comisiei de concurs numiți prin dispoziție scrisă de către Directorul General al DGASPC Brașov;

Afișarea rezultatelor procesului de evaluare a dosarelor;

Susținerea probei scrise;

Susținerea interviului;

Afișarea rezultatelor obținute în urma concursului;

Angajarea persoanelor declarate admise în urma concursului de angajare;

În conformitate cu necesitățile estimate personalul specializat propus a fi angajat pe acest proiect va avea următoarea structură: 2 psihoterapeuți, 3 asistenți medicali și 4 asistenți sociali.

2. 2. Elaborarea metodologiilor necesare funcționării Centrului “Cei din urmă vor fi cei dintâi”.

Se vor elabora cu respectarea prevederilor legale în vigoare și a standardelor de calitate în domeniu, următoarele documente-cadru ale Centrului : Manualul de proceduri, Regulamentul de organizare și funcționare al Centrului și Planului de activitate al Centrului.

Selectarea și admiterea beneficiarilor Centrului “Cei din urmă vor fi cei dintâi”.

Selectare beneficiarilor se va face de către echipa de specialiști în colaborare cu Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost și binențeles în concordanță cu respectarea dreptului la opinie și al libertății de alegere a persoanelor și a familiilor acolo unde este cazul. Personalul specializat va selecta un număr de 20 beneficiari în urma evaluării dosarului personal .

Criterii de elegibilitate:

-ultimul domiciliu stabil în Municipiul Brașov;

-persoane fără adăpost cu grad de risc și nevoi urente de asistare;

-să se poată autodeservi

-să nu sufere de afecțiuni psihice, psihiatrice sau tulburări de comportament care ar periclita buna desfășurare a activităților centrului;

-capacitatea de lucru.

să nu sufere de afecșiuni care i-ar putea imobiliza la pat.

Pe perioada de ședere în centru nu au voie să părăsească centrul, având voie doar la vizite din afară din partea rudelor sau a prietenilor în conformitatecu un program stabilit de echipa de asistare. De asemenea beneficiari nu vor plăti nimic ci li se va da un ajutor social care să-i ajute în momentul ieșiri din centru, bineînțeles vor fi obligați ca trei sferturi din bani sa fie depuși într-un cont.

3. Înscrierea beneficiarilor într-un program de dezalcoolizare și recuperare.

3.1. Internarea persoanelor alcoolice într-un centru de dezalcoolizare.

După ce au fost selectați beneficiari care au probleme cu alcoolul vor fi internați pe o perioadă de 1 lună în spitalul “Eminescu” în vederea unui tratament de dezalcoolizare.

3.2. Realizarea ședințelor de psihoterapie

După procesul de dezalcoolizare care constă în curățarea organismului prin medicamentație urmează faza de recuperare, respectiv faza de reabilitare psiho-socială și continuarea tratamentului medical dacă este cazul sub supravegherea specialiștilor. Aici pacientul poate dobândi în câteva luni cunoștințele și își poate dezvolta aptitudinile pentru a ajunge la o abstinență stabilă și durabilă.

3.3. Participarea la grupurile de suport gen Alcoolici Anonimi

Procesul de psihoterapie va fi completat de participarea beneficiarilor la grupul suportiv Alcoolici Anonimi, unde la început vor avea ocazia să cunoasă persoane care au fost în situația lor și care s-au vindecat și reabilitat, persoane venite de la Centrul “Nazaret” din Șura Mică, urmând ca după un timp să aibă drept exemplu chiar pe uni dintre ei.

4. Dezvoltarea relațiilor de relaționare socială și a gradului de autonomie personală;

4.1. Consiliere pentru administrarea veniturilor și însușirea deprinderilor de viață independente.

4.2. Realizarea unui calendar cu activități zilnice;

4.3. Păstrarea igienei corporale și a unei vestimentații corespunzătoare

Personalul angajat în proiect va realiza un calendar ce va cuprinde activitățile zilnice pe care beneficiarii centrului le vor desfasura pe toata durata derularii proiectului.

Vor primi consiliere în ceea ce privește formarea deprinderilor de a-și organiza singuri viața, crearea și consolidarea deprinderilor de autogospodărire, sprijinul și îndrumarea în învățarea unor activiăți de menaj casnic și de administrare a banilor.

5. Sporirea șanselor pentru obținerea unui loc de muncă și a unei locuințe.

5.1. Recalificarea profesională în vederea găsiri unui loc de muncă

Beneficiari care nu mai au o calificare cerută pe piața munci și binențeles și cei care vor vrea vor urma cursuri de recalificare. Colaborarea cu A.J.O.F.M. în vederea asigurării unui loc de muncă după ieșirea din centru.

5.2. Refacerea actelor de identitate

Demararea activităților necesare în vederea refacerii actelor de identitate acolo unde este cazul.

6.Asigurarea de programe de loisir, activități de divertisment, recreative, de socializare, etc;

6.1. Participarea la activități/ plimbări în aer liber.

Beneficiari vor fi stimulați să participe la activități de pictură, desen, modelaj, teatru audiții musicale, jocuri în grup (șah, table, rummy), la plimbări în aer liber prin grădina centrului.

Rezultate așteptate

Preconizăm că în urma implementării proiectului Centrul “Cei din urmă vor fi cei dintâi” destinat persoanelor adulte fără adăpost se vor obține rezultate pozitive în ceea ce privește dezvoltarea la nivelul orașului Brașov a serviciilor de reintegrare socio-profesională a acestor persoane și se va întări capacitatea Direcției de Servicii Sociale Brașov de a acorda servicii de calitate în contextul deficitului de astfel de servicii la nivelul județului Brașov.

Prin implementarea cu succes a activităților din cadrul acestui proiect situația persoanelor adulte fără adăpost care vor frecventa Centrul “Cei din urmă vor fi cei dintâi” se va îmbunătăți astfel:

Toți beneficiarii Centrului “Cei din urmă vor fi cei dintâi” se vor reintegra în societate vor redobândi deprinderile necesare în viața cotidiană care vor conduce la posibilitatea intreținerii de către ei înșiși a unei locuințe.

De asemenea toți beneficiari vor reuși să se lase de băut trecâând aszfel cu success prin programul de dezalcoolizare și vor avea un loc de muncă.

În peste 85% din cazuri va crește motivația beneficiarilor Centrului “Cei din urmă vor fi cei dintâi” de a participa activ la activitățile sociale și culturale în societate, și se va îmbunătăți relația acestora cu propriile familii.

EVALUAREA

Va avea loc pe parcursul derulării proiectului (evaluare trimestrială), la finalizarea implementării lui (evaluare finală). Pe parcursul desfășurării proiectului se va realiza un control permanent al derulării fiecărei activități din punct de vedere al încadrării în timp, se vor evidenția realizările și greutățile întâmpinate, se va stabili necesitatea unor modificări și reeșalonări în timp a obiectivelor.

Evaluarea rezultatelor

Analize lunare de activitate și studii de caz;

Chestionar privind calitatea serviciilor;

Chestionar pentru evaluarea satisfacției beneficiarilor;

Observație directă

Compararea planului de implementarea propus cu cel realizat;

Compararea bugetului propus cu cel utilizat;

Verificarea în teren a obiectivelor realizate;

Raportul de audit;

Gradul de depășire a obstacolelor;

Durata serviciilor oferite/ solicitate;

Analiza costurilor;

Analiza fluxului informațional;

Analiza documentelor;

Analiza feed-backului;

Analiza impactului activităților;

Analiza articolelor și informațiilor din mass-media

MONITORIZAREA

După cele opt luni petrecute în cadrul Centrului “Cei din urmă vor fi cei dintâi” datorită faptului că nu au avut voie să iasă și au pierdut legătura cu majoritatea cunoștințelor beneficiarii vor fi duși în locuințe sociale pentru a se evita o revenire la vechile obiceiuri. De asemenea beneficiari vor fi angajați dar până la primul salariu au voie să folosească din bani strânși pe parcursul celor 8 luni. Monitorizarea se va face de către un asistent social și un asistent medical o dată la 2 luni la început și după 6 luni se va face la un an timp de 2 ani. Se vor face cercetări la locul de muncă privind modul de integrare și colaborare cu ceilalți colegi precum și teste de alcoolemie.

Graficul Gantt

BUGETUL

Cheltuieli de personal

Transport

Cheltuieli de logistică

* TVA inclus

Materiale consumabile

Alte costuri, servicii (publicații, activități de informare, mese rotunde)

*Mobila de bucătărie o primim ca donație de la o firmă de mobilă

BUGET TOTAL PROIECT : 344 300 ron

Pt grafic

Curs de calificare

Nr de pag oare sa asscriu studiile de cay unul in competarea altuia

BIBLIOGRAFIE

1. Abraham, P. (2000). Legislație în asistența socială. București: Ed: Național.

2. Adam, E.(coord.).(2001). Oamenii străzii- analiza indicatorilor sociologici care definesc populația de persoane adulte fără adăpost din București. București: Ed. Medecins Sans Frontiere Belgium.

3. Badea, V.(2003). Asistarea persoanelor adulte fără adăpost. București: Ed. SPER.

4. Badea, V.(coord.). (2003). Oamenii străzii – un fenomen se naște sub ochii noștri. București: Medecins Sans Frontiere.

Badea, V. și Constantin, M.(2002). În umbra societății. București: Ed. SPER.

6. Caracaș, T. (1988). Durerile celor două plăceri(Alcoolul și tutunul). București: Ed. Stiințifică și Enciclopedică.

7. Chelcea, S. (2000 ). Cum să redactăm în domeniul științelor socioumane. București: Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy”.

8. Constantin, M. (coord.). (2002). Ghidul serviciilor sociale adresate persoanelor adulte fără adăpost. București: Medecins Sans Frontiere.

9. Coposescu, S. (2006). Antropologie culturală. Brașov: Ed. Universității Transilvania Brașov

10. Dan, A. (2002). “Homelesness – Lipsa de locuință”, în Pop, L. (coord.). (2002). Dicționar de politici sociale. București: Ed. Expert.

11. Edgar B.; Henk M.; Doherty J. (2004) Developing an Operațional Definition of Homelessness, Third Review of Statistics on Homelessness in Europe”, Brussel. Ed: FEANTSA

12. Hans, K. (1999). Dependența alcool. Consilierea familiei. Sibiu: Ed. Hora

13. Hurubean, A. (2003). “Construcția metodologică a asistenței sociale”, în Neamțu, G.(coord) (2003). Tratat de asistență socială. Iași: Ed. Polirom

14. Institutul de Cercetare a Calității Vieții a abordat problematica accesului la o locuință în cadrul proiectului „Diagnoza locuiri: lipsa unei locuințe și locuirea în condiții precare”(februarie-aprilie 2004)

15. Jurcan, G. (2000). (coord). Manualul lucrătorului social stradal. București: UNICEF

16. Jencks, C. (1994) – „The Homeless” în „The New York Review of

Books”, 21 aprilie 1994 din Urban Society, ediția a șaptea (p.106-115), The

Dushkin Publishing Group, Guilford, Connecticut și Asociația “EQUILIBRE” România.

17. Ministerul Justiției, Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere. (2004). Manual de practică în domeniul reintegrări sociale și supraveghere. București: Ed. Oscar Print.

18. Oprea, O. (2000). Alcoolul. București: Ed. Știința petru toți

19. Pop, L (coord.). (2002). Dicționar de politici sociale. București: Ed. Expert. ?????

20. Reith, E. (1999). Alcoolismul-o boală? Sibiu: Ed. Hora

21. Schneider, R.; Lux, I.; Lux, H. (1999). Alcoolul și medicamentele- droguri? Sibiu: Ed. Hora.

22. Scârneci, F. (2006). Îndrumar de cercetare calitativă în științele socio-umane. Brașov: Ed. Universității Transilvania Brașov.

23. Pașa, F. Pașa, L.M. (2003). Cadru juridic și organizatoric al asistenței sociale în România. Iași: Editura Polirom.

24. Vraști, R. (2001). Alcoolismul. Timișoara: Ed. Timpolis.

25. Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1998). Dicționar de Sociologie. București: Editura Babel.

26. www.știri.acasa.ro (14 05 2008)

27. www.alcooltest.ro (14 05 2008)

ANEXA 1

Interviu nr. 1

1. Numele și prenumele (inițialele): V. D.

2. Sex: F

3.Vârsta: 38 ani

4.Nivel educațional: Studii superioare în curs

5. Specializarea: Asistență Socială

6. Profesia: Asistent social

7. Loc de muncă: Direcția De Servicii Sociale, Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost, Brașov.

8. Persoanele din centrul pe care îl reprezentați consumă alcool?

-Da

Estimativ cam câte persoane sunt dependente de alcool?

-70 % din beneficiarii centrului consumă alcool.

Din câte știți dumneavoastră alcoolul este o cauză a ajungerii în stradă, sau au început să consume alcool după ce au ajuns oameni ai străzii?

– da dar nu numai, și factori economici, pierderea locului de muncă, divorțul, lipsa unei locuințe etc.

Este necesară reintegrarea acestor persoane?

-da deoarece și ei reprezintă parte integrantă a societății.

Care credeți că sunt cauzele imposibilității reintegrări lor în societate?

-beneficiarii, societatea, viciile pe care le au, vârsta.

La nivelul centrului pe care îl reprezentați există programe de reintegrare a acestor persoane?

-da colaborăm cu diferite instituții deoarece chiar centrul este un program de reintegrare.

Care sunt aceste programe?

– consiliere socială privind problemele sociale și profesionale, refacerea actelor de identitate, obținerea unui loc de muncă, sau un venit minim garantat, administrarea veniturilor și economisire, reintegrarea socială.

De ce este important pentru centru ca aceste personae să se reintegreze în societate?

– acesta este scopul Centrului Pentru Persoane Fără Adăpost.

Cum vedeți un program de reintegrare destinat lor?

programe de dezalcoolizare pentru cei care au probleme cu alcoolul;

programe de recalificare;

protecție socială – ajutor financiar în baza legii 416/2002;

perioada de asistare socială să fie pe o perioadă de 12 luni;

monitorizare.

Interviul nr. 2

1. Numele și prenumele (inițialele): O. N.

2. Sex: F

3.Vârsta: 36 ani

4.Nivel educațional: Studii superioare

5. Specializarea: Psihologie – Pedagogie

6. Profesia: Asistent social

7. Loc de muncă: Direcția De Servicii Sociale, Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost, Brașov

8. Persoanele din centrul pe care îl reprezentați consumă alcool?

-Da

9. Estimativ cam câte persoane sunt dependente de alcool?

-70 % din beneficiarii centrului consumă alcool.

Din câte știți dumneavoastră alcoolul este o cauză a ajungerii în stradă, sau au început să consume alcool după ce au ajuns oameni ai străzii?

– da alcoolul este o cauză a ajungerii în stradă și se accentuează consumul de alcool și după ce ajung în stradă, factorii economicii și psihologici.

Este necesară reintegrarea acestor persoane?

-da.

Care credeți că sunt cauzele imposibilității reintegrări lor în societate?

-lipsa actelor de identitate (buletin, certificate de naștere, carte de muncă);

-lipsa unui venit lunar (situsție financiară critică);

-lipsa unui medic de familie (nu poate fi angajat fără acceptul unui medic că este apt de muncă);

-vârsta: – 30 ani – 54 ani – sunt foarte greu de inegrat

– 18 ani – 30 ani – provin din centre de plasament cu o calificare care nu mai este cerută pe piața muncii;

– viciile mai ales alcoolul.

La nivelul centrului pe care îl reprezentați există programe de reintegrare a acestor personae?

-da, chiar centrul este un program de reintegrare.

Care sunt aceste programe?

-consiliere socială

– servicii de asistență socială centrate pe consiliere socio-profesională;

-servicii de asistență socială centrate pe achiziționarea deprinderilor de viață independente;

– refacerea actelor de identitate.

De ce este important pentru centru ca aceste personae să se reintegreze în societate?

– este obiectul muncii unui asistent social care lucrează la entrul Pentru Persoane Fără Adăpost.

Cum vedeți un program de reintegrare destinat lor?

– programe de dezalcoolizare pentru cei care au probleme cu alcoolul;

– programe de recalificare;

– protecție socială – ajutor financiar în baza legii 416/2002;

– perioada de asistare socială să fie pe o perioadă de 12 luni;

– monitorizare.

Interviul nr. 3

1. Numele și prenumele (inițialele): H. A.

2. Sex: M

3.Vârsta: 26 ani

4.Nivel educațional: Studii superioare

5. Specializarea: Asistență Socială

6. Profesia: Asistent social

7. Loc de muncă: Direcția De Servicii Sociale, Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost

8. Persoanele din centrul pe care îl reprezentați consumă alcool?

-cea mai mare parte dintre ei.

9. Estimativ cam câte persoane sunt dependente de alcool?

-80 % din beneficiarii centrului consumă alcool.

10. Din câte știți dumneavoastră alcoolul este o cauză a ajungerii în stradă, sau au început să consume alcool după ce au ajuns oameni ai străzii?

– da dar nu numai, și problemele pe care le-au avut acasă reprezintă o altă cauză

Este necesară reintegrarea acestor persoane?

– da pentru a nu mai fi considerați pleava societății.

Care credeți că sunt cauzele imposibilității reintegrări lor în societate?

După părerea mea există două categorii de cauze:

– pe de o parte putem vorbi despre lipsa serviciilor, deoarece există o ruptură între programele sociale, nu există o continuitate;

-pe de altă parte cauze care țin de fiecare individ în parte, cu cât perioada petrecută în stradă este mai lungă se instalează dependența de stradă, astfel că voința de reintegrare scade, precum si datorită consumuli de alcool.

La nivelul centrului pe care îl reprezentați există programe de reintegrare a acestor persoane?

– da, centrul în sine este un program de reintegrare.

Care sunt aceste programe?

– asistență socială;

– asistență medicală;

-asistență psihologică.

De ce este important pentru centru ca aceste persoane să se reintegreze în societate?

– pentru că acesta este scopul centrului.

Cum vedeți un program de reintegrare destinat lor?

Ca în Anglia unde sistemul social are o continuitate:

– prima etapă – centre în care beneficiarii vin, mănâncă, doarme și pleacă;

– centre cu perioadă de ședere 4-6 luni;

-centre cu perioadă de ședere de peste 6 luni până la un an, un an jumătate,

– locuințe social

Interviul nr. 4

1. Numele și prenumele (inițialele): C. L.

2. Sex: F

3.Vârsta: 45 ani

4.Nivel educațional: Studii suprioare

5. Specializarea: Psihologie-Sociologie-Pedagogie

6. Profesia: Psiholog Specialist, Psihoterapeut, Trainer.

7. Loc de muncă: Direcția De Servicii Sociale, Centrul Pentru Persoane Fără Adăpost

8. Persoanele din centrul pe care îl reprezentați consumă alcool?

-unele dintre ele

9. Estimativ cam câte persoane sunt dependente de alcool?

-60 % deși marea majoritate nu recunosc că sunt alcoolici.

10. Din câte știți dumneavoastră alcoolul este o cauză a ajungerii în stradă, sau au început să consume alcool după ce au ajuns oameni ai străzii?

– da dar mai putem adăuga și problemele economice și familiale

Este necesară reintegrarea acestor persoane?

– da pentru că acesta este scopul asistării psihologice și sociale

Care credeți că sunt cauzele imposibilității reintegrări lor în societate?

Cauzele sunt multiple și țin în primul rand de fiecare persoană în parte. Sunt atât factori exogeni cât și factori endogeni. Printre aceștia ar fi: lipsa de implicare, slab nivel al perseverenței și/sau al motivației, boli psihice, consum de alcool, vârsta înaintată, lipsa studiilor – a unei calificării etc.

La nivelul centrului pe care îl reprezentați există programe de reintegrare a acestor persoane?

Întreaga activitate a centrului este orientată spre reintegrarea socială a beneficiarilor serviciilor sociale.

Care sunt aceste programe?

– asistare socială și asistare psihologică.

De ce este important pentru centru ca aceste personae să se reintegreze în societate?

Avem în primul rând satisfacția îndeplinirii obiectivelor stabilite și aportul la sporirea nivelului social și de civilizație a societății noastre.

Cum vedeți un program de reintegrare destinat lor?

Un program pentru reintegrare trebuie să fie complex și foarte bine pus la punct, structurat, deoarece are aspecte multiple, și cel mai important necesită un nivel optim de implicare din partea beneficiarilor.