Consumatorul Si Intreprinzatorul

Consumatorul si intreprinzatorul

În perioadele de modificări oamenii mereu s-au aflat confruntați cu probleme inedite. Etapa pe care o parcurge actualmente societatea noastră – „tranziția către economia de piața” are un aspect pe cât de complex pe atât de dificil. Întreprinzătorul obține profitul scontat doar satisfăcând necesitățile și aspirațiile consumatorului. Ieșind din economia de comandă,  subiecții economici se confruntă cu realitatea recunoscând că trebuie să se conformeze și să-și înteleagă consumatorul de care depind realizările sale.Dincolo de aspectele particulare orice analiză  profundă asupra consumului  ne conduce inevitabil către vectorul acestuia care este consumatorul. Teoria economică liberală este bazată pe postulatul că dacă  consumatorul este național și domină economia, atunci se ajunge la cea mai bună alocare posibilă a resurselor. În consecință, consumatul se confruntă cu o adevărată avalanșă informațională în legătură cu mărfurile prezente pe piață. În plus, în eforturile de a face față concurenței din ce în ce mai acerbe, subiecții economici exercită adevărate presiuni informaționale în încercarea de a-i influența să le procure marfa oferită. De multe ori aceste acțiuni deraiază  spre încălcarea normelor etice ale derulării afacerilor și ale cadrului juridic ce le reglementează. În aceste condiții a apărut ca replică necesitatea adoptării  la 23.05.93 a Legii cu privire la protecția drepturilor consumatorilor și respectiv mișcarea consumeristă, care desemnează organizarea consumatorilor, formarea asociațiilor de consumatori, care a devenit o mișcare socială orientată spre promovarea și protecția drepturilor consumatorilor. Prezenta argumentatie graviteaza în jurul fenomenului economic Actualitatea temei investigate care este condiționată de faptul că în literatura de specialitate autohtonă nu exista un studiu pluriaspectual al problemei în cauză, deși importanța teoretică și practică  este evidentă, Studiul de față își propune să aducă o serie de lămuriri asupra întreprinzătorului, în principal cu referire la locul central pe care îl deține acesta în procesul demarării și conducerii oricărei activități antreprenoriale. Necesitatea unor asemenea clarificări se justifică prin existența și utilizarea, nu numai în limbajul economic, a unor interpretări eronate sau incomplete cu privire la funcția antreprenorială și calitatea celui care o desfășoară. Astfel, prin întreprinzător vom înțelege proprietarul de capital care, motivat de obținerea de profit… investește și își asumă riscurile aferente unui asemenea demers. El acționează în condițiile pieței și este supus rigorilor procesului pieței, ca proces dinamic, dominat de competiție și supus permanent ajustărilor. Pornind de la abordarea întreprinzătorului ca proprietar de capital se poate desprinde ușor concluzia potrivit căreia antreprenoriatul nu poate exista în economia socialistă datorită lipsei proprietății private care asigură stimulentul funcționării activității antreprenoriale.

Întreprinzătorul în știința economică

Întreprinzătorul este „personajul" cheie în economia de piață. Activitatea antreprenorială este cea care permite indivizilor să țină pasul cu schimbările permanente ale condițiilor pieței. În ciuda rolului său covârșitor în economie, întreprinzătorul și activitatea antreprenorială au fost adeseori neglijați de teoria economică, cu toate că termenul în sine și primele abordări asupra antreprenoriatului datează de mai bine de două sute de ani. Întreprinzătorul este, în general, recunoscut drept o persoană care își asumă riscul desfășurării unei afaceri în schimbul obținerii de profit. Termenul de întreprinzător a fost folosit pentru prima dată de Richard Cantillon (1697-1734). Potrivit acestuia, întreprinzătorul achiziționează de la lucrător serviciul factorului muncă sau produsele rezultate din muncă pentru a le revinde, înainte ca potențialii consumatori să dezvăluie prețul pe care sunt dispuși să îl plătească pentru acestea. Lucrătorii primesc un venit sigur (cel puțin pe termen scurt), întreprinzătorul fiind cel care suportă riscul generat de fluctuațiile prețurilor.În esență, întreprinzătorul lui Cantillon deține produse pe care le-a achiziționat la prețuri certe și vrea să le vândă pe piață, asumându-și riscul implicat de aceste tranzacții de vreme ce prețurile de vânzare sunt incerte. Abordarea inițială a lui Cantillon este reluată și îmbunătățită de către economistul american Frank Knight (1885-1972). Aceasta se remarcă prin distincția pe care o face între risc, împotriva căruia ne putem asigura și incertitudine, care nu poate fi înlăturată. Riscul are legătură cu evenimente repetabile a căror frecvență de manifestare este relativ cunoscută din experiența anterioară pe când incertitudinea se referă la evenimente unice a căror manifestare poate fi doar subiectiv apreciată, cu o anumită probabilitate.Knight arată că întreprinzătorul poate îndepărta riscul precum firma de asigurări dar, în schimb, suportă inevitabil incertitudinea ce urmează unei decizii luate. Acceptă să facă acest lucru mizând pe faptul că venitul obținut ar putea să depășească costurile Joseph Schumpeter (1883 – 1950) subliniază rolul inovației în abordarea activității antreprenoriale, fără să precizeze ce este și ce nu este inovație. Analiza sa plasează economia în contextul unui echilibru general temporar și se concentrează asupra pieței ca proces dinamic impulsionat de „distrugerea creatoare". În viziunea sa, întreprinzătorul determină apariția unor noi industrii, ceea ce conduce la schimbări structurale majore în economie. Astfel, vechile industrii devin perimate și nu se pot opune procesului inovator. În acest mod este conturată, în viziunea lui Schumpeter, relația dintre „distrugerea creatoare" – ca proces de piață generator de progres și întreprinzător – ca principal promotor al inovării. Un punct de vedere opus celui prezentat anterior aparține lui Israel Kirzner (1930 -). Acesta susține că întreprinzătorul este „responsabil" pentru starea de echilibru către care tinde piața, ca o consecință a stimulării continue a descoperirilor antreprenoriale. În viziunea sa, aceste descoperiri se referă la îndreptarea erorilor comise anterior de către participanții la tranzacțiile de pe piață (Kirzner, 1999:6), rolul întreprinzătorului fiind acela de a avea în permanență atenția concentrată pe descoperirea acestor erori, pentru a putea profita prin înlăturarea lor. Kirzner introduce conceptul de „întreprinzător pur", pe care îl atribuie speculantului, care vizează în permanență oportunități de arbitraj. Speculantul descoperă că poate obține profit când cumpără la un preț și vinde la un preț mai mare. Acest întreprinzător ar trebui să-și finanțeze activitatea împrumutând bani de la capitalist, adică de la individul care acumulează. Întreprinzătorul folosește banii împrumutați după care îi rambursează creditorului împreună cu dobânda și păstrează pentru el „profitul antreprenorial pur", așa cum îl numește Kirzner. Acest raționament îl determină pe reprezentantul Școlii austriece de economie să considere, în mod eronat, că întreprinzătorul nu trebuie să fie totodată și proprietar, că nu trebuie să dețină bunurile de capital necesare desfășurării activității antreprenoriale atât timp cât le poate împrumuta. Deși capitalistul are rolul decisiv în activitatea antreprenorială, Kirzner ține să facă distincție între cei doi motivând că proprietarul capitalist nu trebuie să fie atent la oportunitățile de profit. O altă concluzie la care ajunge acesta este că timpul nu contează în activitatea antreprenorială pură, dominant în comportamentul întreprinzătorului pur fiind arbitrajul, văzut de Kirzner ca trăsătura definitorie a antreprenoriatului în economia de piață. Kirzner demonstrează că inovația poate contribui la o alocare eficientă a resurselor tocmai prin faptul că înlătură o stare de dezechilibru existentă anterior, acțiune din care se nasc oportunitățile de profit sub forma exploatării erorilor neidentificate până atunci[4]. Astfel, întreprinzătorii au găsit modalități mai bune de alocare a resurselor, realizând un nivel mai înalt de coordonare între resursele existente, pe de o parte, și posibilitățile tehnologice și preferințele consumatorilor, pe de altă parte. Un alt reprezentant al Școlii austriece, Murray Rothbard (1926 – 1995), corectează cele două viziuni, oferind o imagine a întreprinzătorului extrasă din realitatea economică dominată de incertitudine și de factorul timp, incompatibilă de la bun început cu ipoteza echilibrului economic general[5]. Dacă pornim de la ipoteza echilibrului economic sau a piețelor eficiente, atunci trebuie să acceptăm inexistența oportunităților de profit care determină asumarea riscului desfășurării activității antreprenoriale întrucât „profiturile și pierderile dispar și fiecare firmă descoperă că prețul de vânzare este egal cu costul de producție" (Rothbard, 1985:99). Deci nu putem vorbi despre întreprinzător, în sensul kirznerian, întrucât nu există acel dezechilibru anterior, acele „erori", percepute drept oportunitățile antreprenoriale. Aceasta este concluzia logică ce rezultă cu privire la activitatea antreprenorială pornind de la ipoteza echilibrului general. Ne-am putea imagina, ca o formă extremă a acestei concluzii, că „și o maimuță legată la ochi poate îndeplini funcțiile întreprinzătorului întrucât nu are nici o sarcină de dus la bun sfârșit" (Passour Jr, 1989:95). Toți economiștii care au scris despre antreprenoriat au fost de acord că nucleul activității antreprenoriale îl reprezintă judecata, rațiunea, deci conștientizarea acțiunilor ce ar trebui întreprinse (Casson, 1990). Or, dacă oamenii sunt perfect informați, ce nevoie mai este de judecată și rațiune? De ce ar deveni întreprinzătorul lui Kirzner conștient de presimțirea potrivit căreia evoluția viitoare a pieței ar putea transforma acțiunea sa într-o activitate profitabilă, metamorfozând astfel simpla bănuială într-o resursă a cunoașterii. În ciuda acestor deficiențe, numeroși autori s-au grăbit să considere teoria lui Kirzner ca definitorie pentru imaginea întreprinzătorului actual. Cu toate acestea, decorului în care economistul britanic își plasează întreprinzătorul îi lipsește un element pe care Mises îl consideră esențial: incertitudinea. Ludwig von Mises consideră că întreprinzătorul este cel care suportă incertitudinea iar piața îi asigură obținerea de profit în măsura în care anticiparea evoluțiilor viitoare ale acesteia este corectă, altfel va înregistra pierderi: „ca orice om care acționează, întreprinzătorul este întotdeauna un speculator. El se confruntă cu condițiile incerte ale viitorului. Succesul sau eșecul său depind de corectitudinea anticipărilor sale referitoare la evenimente incerte" (Mises, 1966:289). Întreprinzătorul se confruntă continuu cu incertitudinea. Să presupunem următorul exemplu: un lucrător la căile ferate își pierde slujba din cauză că abilitățile sale nu mai corespund solicitărilor actuale. În drum spre casă i se face sete și, pentru a mai uita de necazul pricinuit de concedierea neașteptată, își propune să bea o bere. Constată cu surprindere că în cartierul său nu este nici o berărie și decide să folosească ultimii bani pentru a acoperi această nișă de piață. Până acum, în exemplul prezentat, avem de-a face cu un întreprinzător asemănător celui din abordarea kirzneriană. Fostul salariat percepe o oportunitate de profit pe care alții nu au sesizat-o până acum, ori au ignorat-o, și acționează pentru exploatarea ei. Însă deosebirea esențială constă tocmai în calitatea de proprietar a acestuia. El trebuie să anticipeze costurile și veniturile și, dacă nu o va face corect, va înregistra pierderi ce îi vor diminua proprietatea și, în timp, el va trebui să renunțe la afacere

Proprietarul de capital: promotorul activității antreprenoriale Opinia potrivit căreia întreprinzătorul nu riscă nimic în procesul antreprenorial al acaparării oportunităților de profit este incorectă. Dacă inițiatorul activității antreprenoriale nu își riscă proprietatea, înseamnă că nu poate înregistra nici profit, nici pierderi în lupta cu incertitudinea, întrucât profitul nu este altceva decât creșterea valorii capitalului proprietarului peste nivelul inițial pe când pierderea reprezintă o diminuare a acesteia (Rothbard, 1985:282). Speculantul cumpără bunurile mizând pe creșterea prețurilor acestora deci sesizează o oportunitate de profit și speră ca ideea acestei achiziții să se finalizeze prin creșterea valorii proprietății sale. Însă, pentru a achiziționa bunurile are el însuși nevoie de bani. Presupunând că aceia sunt ultimii săi bani, toată averea sa și prețul bunurilor crește, atunci profitul obținut mărește suma de bani deținută inițial și implicit averea proprietarului. Dimpotrivă, dacă prețurile scad sub valoarea inițială de achiziție, speculantul va înregistra pierderi. Descoperirea și captarea oportunităților de profit creează o legătură organică, funcțională, între angajarea de resurse și asumarea riscurilor aferente alocării proprietății. Această viziune asupra activității antreprenoriale așează în centrul analizei proprietarul de capital mizând pe argumentul că doar ideile nu pot exploata oportunitățile de profit în lipsa proprietății asupra capitalului investit. Este eronat să considerăm că întreprinzătorul nu trebuie să fie proprietar ci doar să fie foarte atent la oportunități de profit. Această abordare simplistă a condus la apariția unor concluzii potrivit cărora a fi creativ este tot ce are nevoie un individ pentru a se implica în activitatea antreprenorială. Iar stimularea creativității potențează și „spiritul antreprenorial", prin faptul că indivizii vor putea genera mai multe inovații și vor putea, astfel, exploata tot mai multe oportunități de profit. În această concepție, avem nevoie de „laboratoare" în cadrul cărora tinerii cu potențial creativ să fie învățați să devină întreprinzători de succes. Problema este că, prin natura sa, talentul antreprenorial nu poate fi codificat în manuale, predat și învățat. Din nou, desconsiderarea incertitudinii îi determină pe unii să creadă că dețin adevărate rețete ale antreprenoriatului de succes.În concluzie, întreprinzătorul trebuie să dețină ceva, să fie și proprietar de capital, el nu poate fi doar un vizionar, un om a cărui capacitate de a anticipa evoluțiile viitoare ale pieței o depășește pe a celorlalți. Capitalistul care își riscă proprietatea sperând că piața îl va recompensa cu profitul așteptat este, din acest punct de vedere, promotorul activității antreprenoriale care modelează structura producției în economia de piață. Dar el nu poate face toate acestea în afara legilor pieței, motiv pentru care este obligat, este determinat, să își satisfacă în cel mai înalt grad consumatorii. Întreprinzătorii sunt, așadar, proprietarii care decid în privința volumului și direcțiilor de alocare a resurselor, succesul sau eșecul lor depinzând de corectitudinea anticipărilor referitoare la configurația viitoare a pieței ce se află sub imperiul incertitudinii. Clarificarea noțiunii de întreprinzător ocupă locul central în teoria activității antreprenoriale. Definirea superficială a activității antreprenoriale a indus în eroare mulți specialiști, făcându-i să vorbească despre un așa-zis antreprenoriat politic, ce apare atunci când, pe scena politică, politicienii vizează exploatarea unor oportunități de profit… politic. Trebuie menționat de la început faptul că profitul politic nu poate fi nici pe departe asociat profitului monetar obținut pe piață, prin schimburi voluntare. Dimpotrivă, cea mai întâlnită modalitate de a obține profit în plan politic este aceea de a transfera avuție, coercitiv, de la un grup la altul, utilizând pârghia fiscalității cu scopul de a obține sprijin politic. Desigur, un asemenea transfer presupune anumite costuri care țin de pierderea adeziunii grupului dezavantajat de aceste decizii. În măsura în care pierderea este inferioară câștigului materializat în voturi, atunci acțiunea politică se va dovedi una „profitabilă" Consider însă că este eronat să se discute despre antreprenoriat politic, atât timp cât activitatea antreprenorială se bazează pe proprietatea privată și voluntariat în transferul resurselor, pe când acțiunile politice au la bază constrângerea și, implicit, proprietatea altora. Aceasta desființează posibilitatea ca acțiunile politice să fie incluse în categoria activității antreprenoriale datorită, pe de o parte, coerciției în transferul resurselor – beneficiile unor grupuri sunt asigurate pe seama pierderilor suportate de altele – iar pe de altă parte, ca urmare a faptului că agenția publică nu se supune legilor pieței precum firmele private, dispărând astfel instituția falimentului dar și posibilitatea măsurării monetare a profitului. În virtutea celor prezentate până acum, activitatea antreprenorială nu poate fi abordată în afara proprietății private, a legilor pieței și a suveranității consumatorilor. De aici se poate deduce că întreprinzătorul și activitatea antreprenorială nu pot exista într-o economie de comandă, centralizată. Dacă, prin absurd, ar fi astfel, atunci ar trebui să renunțăm la a mai numi antreprenoriat tot ceea ce am descris până acum ca fiind o activitate axată pe proprietatea privată, atentă la legile pieței, supusă consumatorilor și al cărei mediu favorabil nu poate fi decât economia de piață. Explicația constă în incompatibilitatea totală existentă între cele două tipuri de sisteme economice. Economia socialistă cunoaște un singur agent economic, statul, al cărui reprezentant, birocratul guvernamental, nu depinde de consumator din punct de vedere financiar. Din acest motiv, statul nu are nici un stimulent să facă din satisfacerea nevoilor consumatorilor unul dintre obiectivele principale ale activității sale. Astfel, birocratul se va putea concentra asupra scopului real al activității sale, acela de a mări cât mai mult producția, chiar peste plan, independent de nevoile consumatorilor. Un alt motiv care face imposibilă asocierea între economia socialistă, bazată pe proprietatea colectivă asupra factorilor de producție, și antreprenoriat este imposibilitatea funcționării mecanismului profitului și falimentului în cazul primului tip de economie. Validarea sau invalidarea alocării resurselor, ca determinante ale profitului și pierderii, presupun posibilitatea calculului economic. În lipsa proprietății private acesta este imposibil de realizat. Prin urmare funcționarea acestor mecanisme de validare sau invalidare este posibilă doar în economia de piață.

„Master and Comander" sau relația întreprinzător – manager Distincția care trebuie realizată între manager, în calitate de coordonator al activității antreprenoriale, și întreprinzător, ca generator al activității antreprenoriale și decident pers cu putere de decizie al modului privind alocarea resurselor reprezintă un alt aspect pe care dorește să îl evidențieze acest studiu. Necesitatea unui asemenea demers este justificată de frecventele erori care apar în ceea ce privește identificarea, suprapunerea rolului celor doi. Astfel, în unele manuale de economie, întreprinzătorul și managerul sunt tratați ca fiind una și aceeași persoană, ceea ce este posibil doar dacă proprietarul de capital își asumă și rolul de a organiza și coordona propria sa afacere. Reciproca nu este însă valabilă, adică managerul nu va putea să se substituie proprietarului. O posibilă explicație a acestor confuzii poate fi găsită în insistența cu care economiștii tratează modificările de ordin cantitativ – privite ca factor al creșterii economice – și lipsa de interes în legătură cu principalul element care a contribuit la schimbările de ordin calitativ și a netezit drumul către progresul economic.Este vorba despre abilitatea întreprinzătorului de a antrena aceste schimbări în natura proceselor de producție, fără de care progresul economic nu ar fi avut loc. În ciuda acestei evidențe, teoria economică are tendința de a ignora semnificația antreprenoriatului ca element central în demararea și conducerea unei activități economice, economiștii insistând mai mult pe abilitățile managerului de a obține nivelul optim de producție cu minimum de cost.În realitate nu ar putea fi vorba despre manageri în absența unei afaceri, dar nici despre afaceri în lipsa întreprinzătorilor suficient de abili pentru a sesiza oportunități de profit dar și dispuși să își asume riscurile desfășurării lor. Explicația acestei abordări în cadrul căreia managerul este creditat ca deținător al abilităților antreprenoriale, o reprezintă ipoteza potrivit căreia firmele acționează în condiții de echilibru economic general. Acestea au ca obiectiv maximizarea profitului însă, la echilibru, valoarea acestuia tinde către zero, astfel încât managerii trebuie să aleagă cea mai bună combinație de factori de producție pentru a minimiza costurile. Din cauza confuziei despre care am vorbit au apărut adevărate „rețete" menite să asigure succesul în afaceri. Acestea sunt prezentate în cadrul unor cursuri specializate de „educație antreprenorială" sau domină discursurile unor oameni de afaceri renumiți care nu mai contenesc să vorbească despre succesul firmelor pe care le conduc în calitate de… manageri. Deși astfel de inițiative sunt foarte apreciate ele nu reușesc să atingă obiectivul esențial al activității antreprenoriale: identificarea oportunităților de profit . Studenții sau persoanele care participă la asemenea cursuri sau dezbateri sunt de fapt stimulați și pregătiți pentru a conduce o afacere deja existentă și nu pentru a genera o afacere, această sarcină revenind întreprinzătorului. De la Platon și Aristotel încoace, „formatorii de opinie” – cel puțin cei care nu s-au opus explicit libertății individuale în general – au considerat libertatea politică superioară celei economice. Această atitudine transcende secolele și mileniile, țările și continentele, curentele filosofico-literare și sistemele politico-economice. Negustorul era disprețuit de cei mai mulți dintre filosofi, romancieri și aristocrați, mai ales între două solicitări de „sponsorizare” sau mecenat.Între timp, o minoritate de gânditori a reușit să articuleze ideea că libertatea este indivizibilă și inseparabilă de dreptul de proprietate, iar negarea sau subminarea fundamentelor economice ale acesteia conduce la prăbușirea tuturor celorlalte componente. O minoritate și mai restrânsă dintre aceștia a arătat că libertatea individuală este o valoare prin ea însăși, un scop în sine. Argumentul este că numai libertatea îi permite (fără să-i garanteze) individului să-și urmărească propriile visuri, idealuri, obiective. Dintre toate speciile cunoscute, noi oamenii suntem singurii care avem capacitatea de a ne imagina viitorul în diverse variante ale acestuia, de a ne depăși condiționarea genetică și de a acționa pentru a alege sau a influența acele variante ale viitorului. Libertatea este deci condiția de manifestare a umanității noastre, iar negarea sau limitarea reprezintă o agresiune împotriva componentei umane a ființei noastre. Limitarea libertății individuale înseamnă reducerea omului la nivelul de mijloc pentru scopurile altora. Limitarea libertății individuale înseamnă, în ultimă instanță, readucerea parțială a omului la stadiul de animal. Argumentarea precedentă nu face referire la eventualele consecințe pozitive ale libertății asupra nivelului de trai. Această argumentare de principiu nu-i va convinge însă pe utilitariști. Nu-i va convinge pe cei care sunt prietenii interesați ai libertății. Ea nu-i va convinge pe cei care apreciază libertatea dacă și numai dacă ea conduce la rezultate conforme cu dorințele lor. Câți prieteni ar mai avea libertatea dacă nivelul de trai din Corea de Nord și cel din Corea de Sud ar fi inversate? Răspunsul evident la această întrebare face ca alături de argumentele de principiu să fie nevoie de o argumentare de tip utilitarist în favorarea libertății în general și a celei economice în special. Argumentele utilitariste nu trebuie însă să se substituie celor de principiu deoarece consecințele pozitive ale libertății sunt indisociabil legate de principiile respective.Pentru că libertatea are atât de puțini prieteni adevărați, ea are nevoie de mai mulți „avocați” Răspunsul la întrebarea din titlu poate fi dat în șase grafice, așa cum apar ele în Index of Economic Freedom 2016. Desigur, corelație nu înseamnă (neapărat) cauzalitate. Cauzalitatea este însă explicată de-a lungul ultimelor două-trei secole de economiștii serioși. Procesul prin care libertatea economică aduce prosperitate economică și socială merită un articol de sine stătător. Pentru moment, menționăm doar ca acest proces are loc în timp, adică în ani și decenii, nu instantaneu.

PROTECȚIA INTERESELOR ECONOMICE A CONSUMATORULUI Între relația dintre agentul economic și consumator se stabilește sau se încheie un contract de consum. Contractul de consum este acel contract în care o parte este consumatorul, deci, contractul civil mai dobîndește încă o caracteristică. Dacă o parte a contractului este consumator, atunci consumatorul, fiind lezat într-un drept al său, poate să invoce încălcarea normelor din Dreptul Civil, cît și din Legea privind protecția consumatorului. Această dublă protecție a fost instituită anume pentru ca în situația cauzării prejudiciului unei persoane care nu este parte la contract să aibă posibilitate de a cere repararea prejudiciului bazîndu-se pe Legea privind protecția consumatorului.

Protecția drepturilor consumatorilor constituie o latura importantă  și o componență de baza a protecției sociale.Asigurarea drepturilor cetățenilor de a avea acces la produse, care nu prezintă pericol și risc pentru sănătatea și securitatea lor, constituie un drept garantat În societatea noastră aflată la etapa de tranziție la economia de piață, protecția drepturilor consumatorilor reprezintă o problemă statală, care poate fi soluționată prin impunerea respectării unui pachet de acte normative care constituie cadrul constituțional al protecției consumatorilor. Ceea ce impune în primul rând necesitatea priorității preocupărilor în domeniul dreptului și politicii consumatorului este constatarea că funcționarea corectă a pieței este împiedicată,în mod semnificativ, de eșecurile și distorsiunile funcționalității ei. Aceste eșecuri și distorsiuni diminuează rolul și influența consumatorului pe piață și aceasta din următoarele motive:

-deficitul concurențial datorat încălcării structurii concurențiale a pieței (poziții monopoliste și contracte restrictive);

–  deficitul informativ generat de limitele impuse prevederilor legate de informarea consumatorilor;

– deficitul contractual sau de tranzacție: poziția slabă în cadrul negocierilor sau chiar absența totală a unui reprezentant al consumatorului individual în cadrul unui comerț din ce în ce mai standardizat;

–  deficitul de securitate: un număr nepermis de bunuri de consum care produc accidente, o circulație prea ușoară a unor produse defectuoase și periculoase într-o piață fără frontiere, exportarea unor produse care nu corespund standardelor de calitate și siguranță în zone cu reglementări severe din zone mai puțin riguroase.

–deficitul accesului la justiție și aplicării legilor bariere financiare, psihologice și culturale contra asistenței legale și accesul la organismele judiciare, lipsa mecanismelor colective de despăgubire, probleme colective privind   rezolvarea disputelor interstatale ale consumatorilor etc.;

–deficitul de reprezentare: dificultăți privind asigurarea unei reprezentări eficiente a consumatorilor în forurile politice, economice și juridice de luare a deciziilor la nivel regional și statal. Aceste cauze și eșecuri pe care le generează sunt și mai accentuate în economiile și/sau piețele în tranziție. De ce se întâmplă acest lucru este dificil de perceput, unii factori care agravează defectele piețelor stabile în cazul celor în tranziție pot fi, totuși, identificați:

-existența unor monopoluri numeroase;

-speculațiile frecvente în domeniul prețurilor;

-slaba sau totala nepregătire a consumatorilor;

-acoperirea slabă a protecției consumatorului de către sistemul juridic;

-absența sau prezența scăzută a unor sisteme colective de informare a consumatorilor prin contrast cu abundența reclamelor;

–  practici comerciale și metode de vânzare agresive;

–  importul unor produse periculoase sau contrafăcute;

–  lipsa unei coordonări eficace între autoritățile competente de control;

–  mijloace și resurse limitate pentru aplicarea legilor de cătreautorități.

Această situație impune necesitatea unor măsuri corective prin care să se remedieze eșecurile pieței pentru a da posibilitate consumatorilor să joace un rol eficace, așa cum se întâmplă în realitate pe piețele cu adevărat concurențiale. În acest scop, trebuie dată prioritate consolidării instrumentelor concurențiale și informaționale: interzicerea contractelor care restrâng concurența liberă și favorizează abuzurile celor cu poziții dominante, formularea unor reguli împotriva concurenței neloiale, interzicerea reclamelor înșelătoare, etichetarea produselor și indicarea prețurilor și tarifelor, amplificarea volumului informațiilor referitoare la caracteristicile de siguranță ale produselor și serviciilor . Pe lângă cauzele economice, apariția și dezvoltarea în ultimii 30 de ani în economiile vest-europene a unei mișcări sociale puternice în favoarea promovării intereselor consumatorilor are cauze și de altă natură. Astfel, ideea generoasă a unei mai largi distribuții a resurselor între membrii societății și în consecință a puterii corelată cu idealul democratic al asigurării unei părțicipări active a tuturor cetățenilor în procesele de luare a deciziilor care îi afectează, influențează puternic acțiunile ce privesc politica și drepturile consumatorului, la toate nivelurile. Aceste cauze și considerații ce țin de domeniul social devin și mai stringente în perioadele de criză, ceea ce ar impune să li se acorde o atenție sporită în cazul țărilor fost comuniste pe parcursul perioadei de tranziție pe care o traversează. Protecția consumatorului nu este, cum greșit se consideră, o caracteristică a societăților opulente. Dimpotrivă, crizele economice – care generează serioase probleme de ordin economic, dar și social au drept efect agravarea eșecurilor pieței și dezechilibrelor amintite, accentuând vulnerabilitatea unui număr crescând de consumatori, ceea ce ar impune – tocmai în astfel de situații – o preocupare mai activă și mai diversificată a autorităților pentru protejarea cât mai eficientă a consumatorilor. Cazurile de acțiune în judecată pentru încalcărea drepturilor consumatorilor nu au devenit o practică accesibilă pentru întreaga populație.Organele de stat abilitate cu funcții de control și protecție a drepturilor consumatorilor activează, dar nu acoperă întreg câmpul de acțiune pentru protecția consumatorilor. În temeiul celor expuse ar fi oportun crearea unui organ de stat la nivel de agenție sau departament ( sau perfecționat cel existent) abilitat cu funcții largi de protecție a consumatorilor.E necesar înscrierea cel puțin unei organizații consumeriste naționale pentru a putea include romania și din acest punct de vedere în circuitul global și în special, pentru a putea beneficia de avantajele programului pentru țările în tranziție care vizează finanțarea integrală sau părțiala a anumitor proiecte. În scopul asigurării mai eficiente a protecției consumatorilor propunem crearea unui organ independent care ar efectua expertizarea calității produselor și serviciilor.Lărgirea activității Asociației consumatorilor prin formarea subiviziunilor  municipale și raionale. Dreptul de alegere a modului de compensare în cazul procurării mărfurilor și prestării serviciilor necalitative să apărțină în exclusivitate consumatorului, cu excepțiile prevăzute de legislația în vigoare. Acțiunile în instanțele de judecată legate de protecția consumatorilor să fie scutite de taxa de stat. E necesar introducerea unor norme noi de evaluare și penalizare a incălcărilor, concomitent racordînd legislația națională de domeniu la anumite standarde internaționale ale consumului.Protejarea consumatorilor și a producătorilor autohtoni de produse de import necalitative prin promovarea unei politici corespunzatoare de protecție a pieței interne prin utilizarea în special a masurilor prevazute de Acordul cu privire la barierele tehnice în comerț ale Organizației Mondiale a Comerțului. Largirea spectrului de produse supuse certificării obligatorii ( să fie certificate și unele produse industriale, de exemplu: hainele, jucariile) și certificare pe o scară mai largă a sistemelor calității la producător. Optăm pentru acceptarea subiecților economici în calitate de consumatori în temeiul expus  în lucrare,  în special la capitolul răspunderii. Conchidem prin lansare că această lucrare este mai mult decat o simpla introspectie demna de promisiuni.