Constructivismul

Constructivismul

În anii '90, disciplina relațiilor internaționale a fost revitalizată de apariția și dezvoltarea teoriei constructiviste. Inițial, aceasta a fost pimită cu scepticism, fiind criticată pentru lipsă de consistență, ca mai apoi, odată cu sfîrșitul Războiului Rece, să se contureze ca una dintre principalele teorii ale relațiilor internaționale.

Cel care a introdus pentru prima dată termenul de constructivism a fost teoreticianul american Nicholas Onuf, în anul 1989, sublininând faptul că statele, la fel ca indivizii, se află într-o lume construită de ele, în care toate faptele sociale sunt realizate de acțiunea umană.

Constructivismul pornește de la fundamentul idealist conform căruia diplomația poate schimba modul în care statele se percep pe ele și pe ceilalți. Teoria s-a dezvoltat ca o critică la adresa realismului structural (neorealism) care consideră anarhia și distribuția puterii factori determinanți ai sferei politice. Spre deosebire de acesta, constructivismul susține că realitatea internațională este construită social și pune accentul pe ideile împărtășite în mod intersubiectiv, ce modelează comportamentele și construiesc identitățile și interesele actorilor.

Constructivismul operează cu o serie de concepte ca discurs, norme, identitate sau socializare, ce sunt utilizate frecvent în dezbaterile contemporane legate de fenomenul globalizării, drepturile omului sau politica de securitate. Dintre principalii săi reprezentanți îi amintim pe: Nicholas Onuf, Emanuel Adler, Alexander Wendt, Friedrich Kratochwill, John Gerard Ruggie și Peter Katzenstein.

Alexander Wendt, reprezentantul marcant al constructivismului, a oferit printr-o serie de articole, una dintre cele mai sofisticate replici aduse realismului structural. El este de părere că ”un principiu fundamental al teoriei constructiviste este acela că oamenii acționează asupra obiectelor, incluzând aici și alți actori, pe baza semnificațiilor pe care acestea le au pentru ei. Într-o lume construită social, existența tiparelor, relațiile cauză-efect, și chiar statele depind de rețele de semnificații și practici care le constituie.

Wendt definește constructivismul ca:” o teorie structurală a sistemului internațional care pretinde că:

Statele sunt principalele unități de analiză a teoriei politice internaționale

Structurile cheie în sistemul de state sunt intersubiective, și nu neapărat materiale

Identitățile și interesele statale sunt într-o mare măsură construite de aceste structuri sociale, și nu date din exterior sistemului de natura umană (cum susțin neorealiștii) sau de politica domestică (cum susțin neoliberalii).”

În lucrarea Social Theory of International Politics, acesta se opune premisei neorealiste, confrom căreia anarhia aduce statele în competiție, afirmând că un sistem este conflictual sau pacifist, nu datorită anarhiei sau puterii, ci culturii împărtășite, creată prin practici sociale. Viziunea realistă centrată pe putere și eventuale conflicte poate fi redirecționată către scopuri non-egoiste și pacifiste, prin reformarea intereselor și identităților, prin noi practici sociale. Doar interacțiunea cu alții conduce la redefinire. Concepțiile egoiste vor continua dacă practicile vor susține acest lucru, la fel cum viziunile non-egoiste se vor dezvolta dacă se vor crea identități colective ce îl vor include pe celălalt ca parte a sinelui.

Trei elemente centrale caracterizează constructivismul:

”Politica globală este ghidată de ideile, normele și valorile intersubiective ale actorilor, în care aspectul social al existenței umane modelează comportamentul.

Structura permite actorilor să-și redefinească identitățile și interesele prin procesul interacțiunii.

Structurile constituie actorii în termenii intereselor și identităților, dar sunt la rândul lor produse, reporduse și alterate de practicile discursive ale actorilor. Structurile există doar prin interacțiunea actorilor și pot fi schimbate prin voință socială.”

În lucrarea Constructing International Politics, Wendt argumentează că structurile fundamentale ale politicii internaționale sunt sociale, nu doar materiale, iar aceste structuri modelează identitățile și interesele actorilor, nu doar comportamentul lor. Astfel, structura unui sistem social conține trei elemente: condițiile materiale, interesele și ideile. Condițiile materiale sunt construite în parte de interese, iar interesele sunt construite de idei.

Statele acționează diferit față de inamici și față de prieteni, pentru că primii le amenință și ceilalți nu, deci natura relațiilor dintre acestea poate fi cooperativă sau conflictuală. De exemplu, cinci sute de arme nucleare britanice sunt mai puțin amenințătoare pentru SUA decât cinci arme nucleare nord-coreene, din cauza percepției că britanicii sunt prieteni, iar nord-coreenii, nu.Prin urmare, distribuția de putere afectează calculele statelor, dar cum se realizează depinde de percepțiile intersubiective și așteptări, de concepțiile despre sine și ceilalți. Sensurile colective constituie structurile care organizează acțiunile noastre. Actorii dobândesc identități, adică percepții relativ stabile și așteptări despre sine, participând la sensuri colective. Identitățile sunt relaționate, iar identitatea este întotdeauna identitate într-o lume construită social. Identitățile și interesele sunt construite de sensurile colective ce se află într-un proces continuu: ”Procesul social este unul de construcție și reconstrucție a sinelui și a relațiilor sociale.”

Pentru constructiviști, credințele, așteptările și interpretările sunt parte a relațiilor internaționale. Interesele statale sunt construite și influențate de forțele de la nivelul sistemului internațional. Interesele sunt produsele identităților. Construirea socială a interselor cuprinde modalitățile în care interesele și identitățile actorilor pot fi influențate de interacțiunile cu ceilalți și cu mediul social, incluzând aici socializarea și internalizarea, recunoașterea socială, efectele normelor sociale asupra intereselor și comportamentului, prezența sau absența unui simț al comunității. ”Statele nu au un portofoliu de interese pe care îl poartă independent de contextul social; în schimb, acestea definesc interesele în procesul de definire a situațiilor.”

La fel ca și realismul sau liberalismul, constructivismul este preocupat de putere și interese, însă se diferențiază prin sursa intereselor și conținutul lor. Constructivismul susține că statele își urmăresc interesele, dar explică cum s-au format aceste interese. Construcțiile diferite ale statelor determină comportamente diferite. Astfel, comportamentul e motivat de interacțiunea socială.

Viziunea prin prisma construcției sociale reprezintă un comportament determinat de concepția oamenilor sau a statelor asupra lumii înconjurătoare, ce cuprinde propriile credințe, percepții, practici și identități.

În constructivism, identitatea are un rol central în procesele de interacțiune interpersonale sau internaționale. Wendt o definește ca: ”o proprietate a actorilor care generează dispoziții motivaționale și comportamentale”. Caracterul intersubiectiv al identității este dat de construcția sa de către structurile interne și externe, adică percepția despre sine este rezultatul percepțiilor celor din jur. De aceea, Wendt clasifică identitățile în patru tipuri.

Prima este identitatea ”personală sau corporată”, ce face distincția între eu și ceilalti și presupune existența unui eu personal sau colectiv în conștiință și memorie. Aceasta e construită în mod extern.

A doua este identitatea ”tip”, ce se referă la o categorie socială, la o ”etichetă pusă persoanelor care împărtășesc anumite caracteristici de înfățișare, comportament, atitudini, valori, ocupații, cunoștințe, opinii, experiențe, istorie etc.” Caracteristicile sunt stabilite de reguli, iar identitatea este construită parțial de percepțiile celorlalți.

A treia este identitatea ”rol”, ce depinde de cultură și așteptări comune și există în relație cu ceilalți, se obține prin ocuparea de poziții într-o structură socială și prin observarea normelor comportamentale față de ceilalți ce posesdă contra-identități.

A patra este identitatea ”colectivă” ce conduce la identificarea eului cu ceilalți, prin inexistența unei distincții. Aceasta unește eul cu celălalt într-o singură identitate, unde bunăstarea unuia e bunăstarea celuilalt.

Identitățile clarifică cine sunt actorii, iar interesele, ce vor aceștia. Interesele și identitățile sunt relaționate, deoarece un actor nu poate ști ce vrea, dacă nu știe cine este. Interesele pot fi de două tipuri: ”obiective, adică necesitățile a căror împlinire este vitală pentru reproducerea celor patru tipuri de identitate, și cele subiective, credințele pe care actorii le au despre cum să-și împlinească necesitățile identitare, motivația comportamentală, preferințe, gusturi.”

În privința statelor, Wendt recunoaște că sunt principalii actori în politica mondială, pentru care interesul central este interesul național, pe care îl clasifică în patru categorii:

Supraviețuirea fizică, continuarea unui complex stat-societate

Autonomia, abilitatea unui complex stat-societate de a exercita controlul asupra resurselor și guvernării; alături de existența fizică, este necesară pentru reproducerea identității de stat

Bunăstarea economică, menținerea modului de producție într-o societate

Respect de sine colectiv, nevoia unui grup de a se simți bine cu sine, pentru respect și statut; acesta depinde de percepțiile colective pozitive sau negative, create pe baza relațiilor cu ceilalți.

Referitor la anarhie, Wendt o privește ca fiind variabilă, deoarece este formată din elemente culturale diferite. Formarea identității se bazează pe asigurarea securității sinelui. Inspirat de viziunea Hobbesiană (dominantă până în secolul al XVII-lea), Lockeană (ce a caracterizat sistemul statal modern de la Tratatul de la Westphalia din 1648) și Kantiană (apărută recent în relațiile dintre democrații) a culturilor, Wendt plasează la un capăt al axei inamiciția, în care actorii se identifică negativ și se amenință cu acțiuni violente, la mijloc rivalitatea, în care actorii se află în competiție pentru maximizarea intereselor, dar utilizează violența limitat, iar la capătul opus, amiciția, în care statele se identifică pozitiv și se bazează pe alianțe și acțiuni colective de apărare. Astfel, anarhia depinde de percepțiile pe care statele le au unele despre celelalte iar prin interacțiune reciprocă se definesc identitățile și interesele.

Wendt distinge trei nivele ale normelor comportamentale:

Primul nivel, aflat în concordanță cu neorealismul, în care conformarea la norme se face de teama unei pedepse din partea actorului superior.

Al doilea nivel, aflat în concordanță cu neoliberalismul, în care actorii se conformează normelor din pricina propriului interes.

Al treilea nivel, cel constructivist, în care statele au internalizat normele ca fiind legitime, parte din ele și se identifică cu celălalt. La acest nivel normele construiesc statele, le modelează interesele și identitățile.

În concluzie, constructivismul, după cum îi spune și numele, susține ideea conform căreia actorii construiesc realitatea internațională și relațiile dintre ei pe baza propriilor idei și percepții, ce cântăresc mai mult decât considerentele materiale. Constructivismul operează la două nivele, cel statal și cel sistemic. La nivel statal, interesele și comportamentul sunt generate de caracteristicile interne ale statelor, de diferențele culturale. La nivel sistemic, statele reacționează unele față de celelalte pe baza relațiilor sociale stabilite, a istoricului interacțiunilor ce determină percepțiile intersubiective, a tiparelor de amiciție sau inamiciție. Actorii, fie ei state, grupuri etnice sau indivizi, își modelează identitățile și interesele în raport cu ceilalți. Interacțiunile repetate generează anumite așteptări comportamentale din partea celuilalt, fie pozitive, fie negative.

Școala de gândire de la Copenhaga se relaționează cu teoria constructivistă prin interesul manifestat față de construcția socială a amenințărilor la adresa securității.