Construcția Structurilor Militare

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CONSTRUCȚIA STRUCTURILOR MILITARE

Nevoia de a optimiza securitatea națională a statelor, în contextul unei instabilități internaționale accentuate, supune instituția militară unui amplu proces de transformare. Este evident că noile riscuri, amenințări și pericole la adresa statelor, stabilității și a actualei ordini internaționale sunt total diferite de cele pentru contracararea cărora au fost proiectate și structurate majoritatea forțelor armate moderne. Natura conflictelor actuale, cât și cele ale viitorului, impune o abordare nouă și dezvoltarea acelor tipuri de forțe și capabilități care pot fi adaptate rapid la noile sfidări din mediul de securitate.

România, în anul 2004, a obținut statutul de stat membru al Alianței Nord-Atlantice (NATO) cu drepturi depline, iar la începutul anului 2007 a devenit țară membră a Uniunii Europene (UE). Noile responsabilități imprimate de statutul de membru NATO și UE impun participarea structurilor militare românești la o gamă largă de misiuni ce se desfășoară și, desigur, se vor desfășura, sub egida acestor două instituții.

Îndeplinirea misiunilor complexe ce revin Armatei României, în calitatea țării noastre de stat membru al Alianței Nord-Atlantice și al Uniunii Europene, dar și ca țară generatoare de securitate în regiune și în lume, impune construcția unor structuri militare adecvate. Cu alte cuvinte, este vorba de structuri militare interoperabile cu cele existente în armatele celorlalte state NATO, formate din profesioniști, temeinic instruiți și superior motivați, având o înzestrare cu tehnică de luptă și armament moderne, capabile să ducă acțiuni de luptă diverse, atât în țară, cât și în afara ei. În acest context, se impune armonizarea construcției structurilor militare de la noi cu cea existentă în cadrul armatelor statelor membre ale Alianței Nord-Atlantice.

1.1. Delimitări conceptuale. Definiții

Fundamentarea teoretică a conceptului de „construcție a structurilor militare”, premisă necesară pentru argumentarea modului de abordare a acestuia în cadrul lucrării, presupune clarificarea unor noțiuni ca organizație, sistem, structură, structură militară, în contextul abordării forței armate ca parte integrantă a societății din care face parte, precum și evidențierea rolului legilor și principiilor luptei armate care îl influențează.

1.1.1 Definirea noțiunilor de organizație, sistem și structură

Organizațiile sunt unele dintre cele mai semnificative structuri prin care funcționează societatea , iar atunci când se vorbește despre armată, literatura de specialitate uzitează frecvent termenul de „organizație militară”. Dicționarul explicativ al limbii române definește organizația ca fiind „asociație de oameni cu concepții sau preocupări comune, uniți conform unui regulament sau unui statut, în vederea depunerii unei activități organizate” .

Raportând termenul de „organizație” la armată, aceasta apare în două ipostaze majore : ca subsistem al sistemului social; ca mijloc construit deliberat pentru îndeplinirea misiunilor sale specifice. De asemenea, cei preocupați de fenomenul militar au căutat să definească organizația militară. Cu toate că nu există un consens general cu privire la o definiție unanim acceptată, autorii au scos în evidență elementele de specificitate ale organizației militare. În acest sens, organizația militară reprezintă:

– „o entitate socială specifică, alcătuită prin asocierea deliberată a unui număr de cetățeni, a cărei valoare numerică este dependentă de decizia factorului politic, interesele și posibilitățile de susținere economico-financiară ale statului și ai cărei membri dețin statute, îndeplinesc roluri bine definite și desfășoară activități în mod organizat pentru îndeplinirea scopurilor apărării naționale.”

– „o instituție cu un sistem propriu de organizare, conducere și ierarhizare, a cărei activitate se desfășoară în conformitate cu prevederile legilor statului, regulamentelor militare, ordinelor și dispozițiilor comandanților și șefilor.”

Teoria sistemelor a adus o perspectivă nouă pentru manageri în idea interpretării modelelor și evenimentelor în organizațiile lor. Conceptul de sistem scoate în evidență, cu precădere, interacțiunea, corelarea, relațiile dintre elementele întregului, altfel spus, organizarea lui.

Dicționarul explicativ al limbii române definește sistemul ca „ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între ele și formând un tot organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit.”

Așadar, sistemul este un ansamblu de elemente în interacțiune, care constituie un întreg organizat, cu proprietăți specifice și funcții proprii, deosebite de ale elementelor care îl compun, o formațiune distinctă și relativ autonomă în raport cu mediul înconjurător, și care poate fi identificat în orice domeniu.

Privită ca sistem, armata, ca organizație militară, este un sistem social de activitate care reunește resurse umane, materiale, financiare, informaționale și de altă natură, în vederea realizării scopului pentru care a fost creată.

Sistemele complexe, cum sunt sistemele sociale, cuprind numeroase subsisteme. Aceste subsisteme sunt aranjate în ierarhii și integrate pentru a realiza scopul general al întregului sistem. Fiecare subsistem are propriile limite cu privire la caracteristici și include, de asemenea, variate intrări, procese, ieșiri și rezultate angrenate pentru a realiza scopul general al subsistemului .

Toate sistemele sunt subsisteme ale sistemelor mai mari și sunt, în același timp, compuse din subsisteme. Ca element al sistemului social global, armata este un subsistem dar acționează și ca sistem compus din elemente care pot fi la rândul lor sisteme. În sprijinul celor afirmate, Legea 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării stipulează că „Armata României este constituită din sistemul de structuri centrale, structuri și forțe ale Ministerului Apărării “.

Elementul tipic al armatei, ca sistem, îl reprezintă unitatea militară. În funcție de locul și de rolul pe care îl ocupă în cadrul sistemului, unitățile militare desfășoară activități de conducere și coordonare și de execuție, în proporții diferite. În aceeași idee, în cadrul unității militare, privită ca sistem, vom întâlni elemente cu rol de conducere (comandamentul) și elemente cu rol de execuție (subunitățile).

Noțiunea de structură este nemijlocit legată de noțiunile organizație și sistem. Termenul provine din latinescul “structura” = a construi, a clădi, a alcătui și pare elementul invariabil al organizației/sistemului, cel care asigură o ordine relativ stabilă. Conform Dicționarului explicativ al limbii române, structura reprezintă „1) Mod de organizare internă a elementelor sau a părților care constituie un ansamblu concret sau abstract; constituție; factură; component; compoziție. 2) Ansamblu de relații dintre elementele unui sistem; rețea de relații. ”

Dacă abordăm termenul de structură din perspectiva noțiunii de organizație, structura unei organizații este considerată cadrul sau scheletul acesteia, iar structura organizatorică este definită ca reprezentând „ansamblul persoanelor și subdiviziunilor astfel constituite încât să asigure realizarea obiectivelor previzionate ". Principalele componente ale structurii organizatorice, care se regăsesc în orice organizație indiferent de caracterul ei, sunt: postul, funcția, ponderea ierarhică (aria de control), compartimentul, nivelul ierarhic și relațiile organizatorice.

În privința relației sistem-structură, noțiunea de sistem este legată nemijlocit de noțiunea de structură, deoarece orice sistem are elemente structurate într un anumit mod, iar structura joacă un rol principal în determinarea sistemului. Sistemul și structura se presupun reciproc. Structura desemnează modul de organizare a interacțiunilor, principalele relații dintre elementele unui sistem, care determină funcționalitatea acestuia. Structura pune în evidență termenii constitutivi ai sistemului, pe baza cărora se delimitează de celelalte sisteme. În acest sens, structura reprezintă atât o modalitate de organizare a sistemului, cât și conținutul său relativ stabil și invariabil, care determină întregul său comportament în raport cu mediul înconjurător.

Înțelegerea categoriei de structură presupune cu necesitate cunoașterea categoriei de element deoarece orice sistem este constituit din elemente și posedă o structură. Elementele sunt părți constitutive ale sistemului respectiv. Fără o singură componentă, element, parte din sistem, nu se mai poate vorbi de existența lui.

1.1.2. Considerații privind sintagmele „structură militară“ și „construcția structurilor militare“

Sintagma „structură militară“ este des întâlnită, atât în publicațiile de specialitate din țara noastră, cât și în cele de profil ale diferitor armate membre NATO și nu numai. Cu sens similar se folosește și sintagma „structură organizațională militară“. În sensul cel mai larg, sintagmele se referă atât la armată ca întreg, cât și la diferite elemente componente ale acesteia, indiferent de ierarhia acestora în sistemul militar (unități, subunități militare,compartimente etc.).

Militarii au o înțelegere destul de exactă a ceea ce înseamnă o „structură militară“, totuși, pentru a nu lăsa loc ambiguităților, se simte nevoia unor precizări. Din investigarea literaturii de specialitate, am reținut următoarele considerații cu privire la utilizarea sintagmelor „structură militară“ și „structură organizațională militară“:

– structura militară reprezintă modul de organizare internă a forței armate și a altor elemente ale sistemului militar, relațiile ce se stabilesc între aceste elemente; armata permanentă reprezintă o structură militară cu un grad înalt de specializare; armata de masă este o structură militară ce corespunde unui stadiu avansat de dezvoltare economică și politică a societății ;

– o latură importantă a conceptului de structură militară o reprezintă organizarea armatei pe categorii de forțe armate, genuri de armă, specialilități militare, subunități, unități și mari unități eșaloante ierarhic și relațiile dintre toate aceste elemente ;

– o structură militară […] cuprinde diferite compartimente de activitate, dispuse într-o schemă care sugerează ordine, sistematizare logică și relații funcționale. În categoria structurilor organizaționale militare sunt incluse o multitudine de tipuri dintre care cele mai caracteristice sunt: subunitatea, unitatea, marea unitate ;

– o structură militară performantă este o forță militară agilă, care are capacitate ridicată de desfășurare în teatre de operații îndepărtate, care angajează în timp scurt și în mod decisiv adversarii ca apoi să își retragă fără pierderi forțele din teatrul respectiv, deținând un control total asupra acțiunilor desfășurate în acesta și menținând inițiativa, constituind o certificare a acestei asigurari ;

– structurile militare sunt grupuri sociale autoritare cu scop imperativ .

Din analiza celor prezentate, coroborat cu înțelegerea noțiunilor de organizație, sistem, structură, putem concluziona că sintagma „structură militară“ se folosește cu următoarele sensuri:

– organizare, structurare internă a armatei sau a diferitor elemente componente ale acesteia și relațiile care se stabilesc între acestea;

– armata ca organizație dar și ca subsistem al sistemului social global;

– forță militară, grup social, subunitate, unitate, mare unitate, compartiment, comandament.

În cuprinsul tezei, sintagmele „structură militară“ și „structură organizațională militară“ se folosesc cu sensul cel mai comun și general utilizat, referindu-se la: unitate (subunitate, mare unitate); comandament (compartiment); forță militară (interarme, joint).

Asimilând sintagma „structură militară“ cu cea de unitate, propunem următoarea definiție: structura militară reprezintă un sistem unitar și coerent de elemente materiale și imateriale, alcătuite la rândul lor din elemente omogene și semiomogene bazate pe departamentare, subordonări, niveluri ierarhice, relații de comunicare, toate aceste elemente fiind subordonate principalului obiectiv pe care îl are de îndeplinit unitatea: desfășurarea cu succes a luptei armate. Elementele materiale menționate în definiția anterioară includ facilități, tehnică de luptă, armament, aparatură, echipamente, utilaje, mijloace de transport etc., iar elementele imateriale sunt reprezentate de resursele umane și relațiile organizatorice.

Construcția unei organizații se referă la configurația sa particulară cu privire la caracteristicile organizaționale. Aceste caracteristici includ dimensiunile structurale ca, de exemplu, mărimea, numărul de niveluri verticale și gradul de specializare a unităților organizaționale sau personalului. Alte caracteristici organizaționale cum sunt: cultura, procesele de operare primare și chiar strategia sunt, de asemenea, incluse în conceptul de construcție organizațională. Deoarece numărul organizațiilor care se schimbă este mult mai mare decât al celor nou înființate, cea mai mare parte din construcția organizațională este de fapt reconstrucție. Reconstrucția este, de regulă, un efort administrat în mod intens care implică schimbări multilaterale în strategie, tehnologie, încadrarea cu personal și cultură.

Pornind de la considerentele anterioare putem să vorbim atât de construcție cât și de reconstrucție a structurilor militare, astfel:

– construcția reprezintă ansamblul activităților prin care o structură militară se constituite și se operaționalizează în deplin consens cu cerințele de capabilitate, aceasta presupunând organizarea, încadrarea cu personal, înzestrarea cu tehnică de luptă, armament și material care să corespundă naturii și conținutului misiunilor de executat, a riscurilor și amenințărilor cărora structurile militare trebuie să le facă față în mediul de conflict.

– reconstrucția, în principal, se referă la reconfigurarea unei structuri militare pentru a face față schimbărilor din mediul în care trebuie să acționeze structura respectivă și este impusă, în principal, de conceptele operaționale noi, de tehnologie, și poate viza întreaga structură militară sau numai anumite elemente/componente ale acesteia.

1.1.3. Rolul legilor și principiilor luptei armate în construcția structurilor militare

Legile și principiile luptei armate, reprezentând rezultatul unei experiențe îndelungate, au fost aplicate și verificate în constituirea, pregătirea și folosirea forțelor armate, în organizarea și desfășurarea acțiunilor de luptă și operațiilor în toate conflictele, din antichitate și până în prezent, păstrându-și mereu caracterul de generalitate pe care l-au dobândit de-a lungul timpului. Dependente de evoluția societății omenești în ansamblul ei, legile și principiile luptei armate au cunoscut și cunosc o evoluție continuă, uneori mai accentuată, alteori mai lentă, atât în sensul diversificării, cât și al modificării conținutului lor, în fiecare etapă istorică.

Lupta armată, ca formă de confruntare în război, poate fi definită ca „ansamblul acțiunilor violente desfășurate în mod organizat între două grupări de forțe care urmăresc scopuri opuse, conținutul, amploarea și intensitatea acțiunilor fiind determinate de scopurile războiului, de esența sa social-politică, de caracterul și trăsăturile sale, precum și de cantitatea, dar mai ales de calitatea luptătorilor, armamentului și tehnicii militare“.

În toată diversitatea și complexitatea ei, lupta armată este gestionată de legi proprii, specifice, ale căror influențe nu pot fi trecute cu vederea. Formularea și conținutul acestora are în vedere o serie de elemente indispensabile, din care sunt de amintit: cantitatea forțelor, mijloacelor militare, a rezervelor umane și materiale; calitatea forțelor și nivelul de performanță a mijloacelor folosite; condițiile de teren, starea și evoluția vremii; cunoașterea adversarului și aprecierea posibilităților lui în timp și spațiu; ingeniozitatea conceptuală, consecvența, coerența și fermitatea conducerii; disciplina și precizia execuției; atitudinea față de risc și neprevăzut; rezistența psihomorală a trupelor și a populației.

Unii specialiști sunt de părere că „legile nu sunt creații ale unor teoreticieni militari, întrucât determină lupta armată independent de voința oamenilor. Cunoașterea și folosirea lor corectă înseamnă respingerea oricărei forme de subiectivism și voluntarism, constituind baza teoretico-metodologică a conducerii științifice a forțelor în acțiunile militare proiectate“. De asemenea, sunt opinii potrivit cărora legile luptei armate „creează constrângeri și determinări datorită faptului că exprimă realitatea obiectivă și sunt formulate ca enunțuri nomologice, dar, în același timp, pot fi doar repere orientative pentru că cerințele lor se îndeplinesc prin acțiuni și activități umane.”

În ansamblul lor, legile luptei armate fac obiectul științei militare și reflectă legătura acesteia cu domeniile politic, social, economic etc. Conform Lexiconului militar, „legile luptei armate reprezintă raporturile esențiale, necesare, generale, repetabile și relativ stabile între laturile interne ale fenomenului război, precum și între acestea și alte domenii ale vieții sociale, care determină pregătirea și desfășurarea acțiunilor militare.”

Deși legile luptei armate au un pronunțat caracter particular și se referă la relațiile specifice ale luptei armate în ansamblul ei, la anumite componente ale acesteia, precum și la unele raporturi cu celelalte domenii ale confruntării pe care le comportă mediul de conflict, influența acestora asupra procesului de proiectare și construcție a structurilor militare este evidentă și este determinată de caracterul obiectiv al condiționărilor care impun respectarea unor concordanțe de genul resurse-obiectiv, structura forței-concepte operaționale-tehnologie etc.

Știința militară recunoaște fără echivoc principiile ca elemente care reflectă existența legilor luptei armate și legilor războiului, iar teoreticienii militari au observat importanța crucială a principiilor în problemele privind dezvoltarea organizațională militară. Raportul dintre legile generale ale războiului și legile specifice ale luptei armate este o relație care ține de raportul dintre general și particular, iar cel dintre legile luptei armate și principii este una care ține de raportul dintre obiectiv și subiectiv. În concluzie, legile generale ale războiului direcționează acțiunea legilor luptei armate care, la rândul lor, determină principiile, iar determinarea coboară spre principiile specifice de întrebuințare a categoriilor de forțe armate, armelor și specialităților precum și spre principiile specifice de construcție a structurilor militare, (structurilor/grupărilor de forțe).

Referitor la principiile luptei armate, în mod foarte elocvent, teoreticienii și specialiști militari au scos în evidență faptul că acestea aparțin bazelor teoriei militare. Formularea lor corectă, afirmă ei, este o premisă a succesului pe câmpul de luptă datorită fundamentării doctrinelor realiste și concepțiilor care orientează organizarea, pregătirea și folosirea forțelor armate.

Marele teoretician al războiului, Carl von Clausewitz, a adus argumente convingătoare că doctrina și principiile care stau la baza acesteia sunt dinamice și supuse transformării. Ideea că principiile luptei armate sunt supuse transformării, impune responsabilitatea de a gândi în mod riguros aceste transformări cât și gândirea acțiunilor necesare pentru a ține ritmul cu ele.

Antoine Henry de Jomini a fost probabil primul teoretician militar ale cărui lucrări au condus la conceptul că un set restrâns de principii pot servi ca un ghid pentru comandanți pentru a avea succes pe câmpul de luptă. Jomini a scris că „principiile fundamentale pe care se bazează toate combinațiile bune ale războiului au existat din totdeauna” , iar Ferdinand Foch afirma că “în lipsă de principii sigure și stabile se ajunge la schimbări continue, fie că este vorba de organizare, de formații, de manevre”.

Principiile luptei armate sunt considerate de unii teoreticieni militari „ca norme fundamentale ce trebuie respectate în acțiunile militare și ca adevăruri ce nu mai trebuie demonstrate” . Mulți chiar argumentează că, devreme ce lupta armată este o artă și nu o știință, în cel mai adevărat sens al cuvântului, principiile nu se aplică luptei. Dar lupta armată este atât artă cât și știință. „Știința constă în cunoaștere; arta în a face”. „Nu există artă fără anumite adevăruri fundamentale, care pot deriva din analiză, din logică și din succesele și eșecurile celor care au făcut sau fac arta”. Un principiu al luptei armate, în practică, „este mai degrabă un ghid pentru a acționa cu privire la aplicarea puterii de luptă, decât un adevăr incontestabil cu aplicare universală oricărei operații militare”.

Diversitatea punctelor de vedere cu privire la definirea și caracteristicile principiilor luptei armate scoate în evidență atât complexitatea lor cât și dificultatea unei formulări unitare. În literatura de specialitate se consideră că principiile luptei armate reprezintă „tezele fundamentale, normele directoare și ideile de bază privind pregătirea și ducerea luptei, operației și a războiului în ansamblu, în vederea obținerii succesului asupra inamicului.”

Indiferent care sunt punctele de vedere cu privire la principiile luptei armate, latura obiectivă a acestora determină unele cerințe care, evident, nu pot fi implementate în practică fără structuri militare adecvate. Suntem de părere că materializarea acestor cerințe în proiectarea și construcția unei structuri militare (structuri/grupări de forțe) constituie o premisă a performanței și eficienței acesteia în acțiunile militare.

1.2. Construcția structurilor militare în contextul statutului de țară membră a Alianței Nord Atlantice și Uniunii Europene

NATO parcurge un proces de transformare extrem de complex, ce are ca scop restructurarea și modernizarea organizației pentru a răspunde oportun și optim la noile amenințări cu care se confruntă lumea actuală. În acest context, țările membre trebuie să demonstreze că pot contribui în mod concret la efortul colectiv de adaptare a structurilor militare ce vor executa misiuni sub egida sa și nu numai.

1.2.1. Construcția structurilor militare în armatele moderne

În toate armatele moderne, există o preocupare constantă a factorilor de răspundere pentru transformarea forțelor armate. În acest scop, se acționează pe următoarele direcții esențiale:

– construcția structurilor militare, pornind de la natura asimetrică a amenințărilor actuale, fizionomia conflictelor viitoare, perspectiva dezvoltării conceptelor operaționale;

– realizarea unei structuri de forțe care să asigure atât apărarea teritoriului național, cât și îndeplinirea obligațiilor internaționale.

În ultimul timp, construcția structurilor militare este strâns legată de procesul transformării forțelor armate, îndeosebi a celor terestre, de la ceea ce au fost până acum, adică efective numeroase, tehnică de luptă și armament pe măsură, o specializare strict în ducerea luptei, la structuri militare suple, înzestrate cu tehnică de luptă de ultimă generație sau modernizată, temeinic instruite, capabile să îndeplinească succesiv roluri diferite, pe timpul conflictului, de la ajutor umanitar la acțiuni de înaltă intensitate . În acest mod procedează toate statele care doresc să-și adapteze rapid forțele militare la noile cerințe ale spațiului luptei, la strategiile și tactica inamicului, care nu întotdeauna este o structură militară organizată și înzestrată în stil clasic, cunoscut.

Frecvent, structurarea forței se abordează conform a trei criterii diferite: în funcție de amenințări, în funcție de scenarii și în funcție de capabilitățile viitoare .

a) În funcție de amenințări. Când se aplică acest criteriu, se structurează forța cu scopul declarat de a face față amenințărilor specifice. Evident, structurarea în funcție de amenințări comportă de asemenea inconveniente, dintre care cel mai important îl prezintă riscul de a face imposibilă adaptarea la schimbările neprevăzute în mediul de securitate.

b) În funcție de scenarii. Acest criteriu nu este deloc diferit de cel anterior. Se pleacă de la o serie de scenarii generice din care se deduc politicile și strategiile de apărare și care se ordonează apoi în conformitate cu prioritatea atribuită. Capacitățile se proiectează apoi potrivit fiecărui scenariu. Principalele sale avantaje sunt: stabilirea unei legături clare cu exigențele strategiei și un raport destul de transparent între fiecare scenariu și forțele pe care le cere. Inconvenientul său major ține, mai mult sau mai puțin, de gradul său de rigiditate față de evenimentele neprevăzute. Eliminarea acestui neajuns presupune elaborarea unui evantai larg de scenarii.

c) În funcție de capabilități. Acest criteriu caută să determine capabilitățile și forțele necesare pentru a înfrunta amenințările viitoare și să realizeze beneficii din oportunitățile viitorului. Aceasta presupune prognozarea caracteristicilor mediului de securitate din viitor, determinarea posibilelor misiuni și formularea ipotezelor operaționale. Apoi se elaborează diverse tipuri de structură de forță, în funcție de capacitățile necesare pentru îndeplinirea acestor misiuni.

Fiecare criteriu are avantajele și dezavantajele sale. De aceea, alegerea unuia sau a altuia se face în funcție de contextul concret al viitoarei misiuni încredințate structurii de forțe respective.

Armatele statelor membre NATO, dar și ale altor țări, sunt constituite din structuri militare încadrate cu efective active și din cele completate cu rezerviști și instruite pentru a fi în măsură să răspundă eficace și adecvat la solicitările determinate de întreaga gamă de misiuni internaționale. Forțele active au caracter multinațional, sunt modulare și mobile și au capacitatea operațională de a gestiona în termen scurt situații de criză deosebit de complexe, acolo unde este nevoie. Totodată, multinaționalitatea obligă la realizarea interoperabilității operative între forțe militare aparținând unor state diferite, fiecare având propria structură, pregătire, instruire, tradiție și cultură.

În același timp, statele s-au orientat spre constituirea de structuri militare suple, mobile, disponibile, formate din militari profesioniști, înzestrate cu armament modern, instruite și pregătite să ducă acțiuni de luptă diverse, ca intensitate, durată și natură, în afara frontierelor naționale, în cadrul unor coaliții internaționale.

Demasificarea armatelor, practic trecerea de la armatele de masă, fondate pe conscripție, la armatele de profesioniști, a impus necesitatea asigurării permanente a personalului pentru toate posturile de luptă și administrative. Creșterea importanței fiecărui militar în spațiul complex al luptei impune concentrarea atenției structurilor luptătoare și a celor administrative asupra asigurării și protecției acestuia, prin crearea conexiunilor funcționale între ele și adoptarea, în acest sens, a unor măsuri adecvate.

Specialiștii analizei sistemice au demonstrat că nu există structuri optime ale sistemelor militare, care să asigure realizarea eficientă a tuturor obiectivelor stabilite de beneficiari și proiectanți. De aici, necesitatea revizuirii periodice a organizării structurilor militare, potrivit specificului sarcinilor încredințate în etapa imediat următoare și a riscurilor și amenințărilor pe care le pot întâmpina militarii pe parcursul îndeplinirii misiunilor. Necesitatea revizuirii organizării structurilor militare derivă din:

– cerința sporirii eficienței acțiunilor militare. Orice acțiune militară se vrea finalizată prin atingerea scopului propus, cu eforturi și cheltuieli minime, adică învingerea adversarului, fie sub forma renunțării la luptă și la rezistență, fie renunțarea doar la ducerea acțiunilor de luptă pentru o perioadă variabilă de timp;

– imperativul consolidării compatibilității și interoperabilității lor cu cele similare din armatele celorlalte state participante la respectiva misiune. De regulă, misiunile ce se execută în afara teritoriului național sunt în conformitate cu articolul 5 al Tratatului de la Washington și se referă la apărarea colectivă, sau sunt destinate garantării securității regionale și globale. În ambele cazuri participă trupe din mai multe state. De aici nevoia asigurării compatibilității și interoperabilității lor. Prin urmare, și construcția structurilor trebuie să țină seama de acest imperativ;

– exigența impusă de sporirea flexibilității îndeplinirii misiunii încredințate. Natura și conținutul misiunilor ce se îndeplinesc în afara teritoriului național sunt diverse și variabile ca durată. Astfel, se pot executa misiuni de apărare colectivă, de asistență umanitară, în sprijinul păcii, tip coaliție. Toate acestea pretind, în mod legitim, ca toate structurile militare implicate în astfel de misiuni, să fie capabile să se adapteze rapid și fără disfuncționalități majore la condițiile de ducere a acțiunilor militare;

– evoluția acțiunilor militare, îndeosebi a celor asimetrice. Acțiunile militare asimetrice, prin specificul lor, sunt diferite de cele „normale”. De regulă, acestea sunt întreprinse de forțe și structuri ce încalcă regulile „clasice” de ducere ale luptei armate. De aceea, se impune în mod imperios necesar adaptarea organizării structurilor militare ce se implică în astfel de acțiuni, care să le permită racordarea efectivă la natura și conținutul misiunilor de îndeplinit;

– schimbarea relațiilor organizatorice și funcționale în cadrul acțiunilor militare. Evoluția acțiunilor militare, pe timpul unui conflict armat, este una alertă și aleatoare. În acest context, pot să se producă schimbări în compunerea trupelor, subordonări și resubordonări, primirea unor sarcini noi și profund diferite de cele anterioare, ceea ce conduce la modificări în relațiile organizatorice și funcționale dintre elementele componente ale coaliției multinaționale;

– amploarea schimbărilor tehnologice. Înzestrare cu tehnică de luptă și armament de ultimă generație determină, în mod logic, construcția unor structuri militare capabile să le utilizeze adecvat.

1.2.2. Relația dintre prevederile legale, transformarea militară și construcția structurilor militare

Misiunea fundamentală a Armatei este „… garantarea suveranității, a independenței și unității statului, a integrității teritoriale a țării …” Misiunile Armatei au cunoscut o continuă transformare și diversificare, de la cele de apărare națională, desfășurate exclusiv prin efort propriu, la care participa întregul popor, la misiuni în afara teritoriului național, sub egidă ONU, apoi în cadrul NATO/PfP și, ulterior, în coaliții multinaționale de luptă împotriva terorismului.

Accederea României în structurile europene și euro-atlantice de securitate, precum și diversificarea parteneriatelor strategice, au contribuit la asigurarea securității naționale, concomitent cu afirmarea României ca actor important în securitatea și stabilitatea regională și globală, ceea ce a generat noi misiuni pentru armată, pe lângă misiunea fundamentală prevăzută în Constituția României. Aceste misiuni constau în :

a) contribuția la securitatea României pe timp de pace;

b) apărarea României și a aliaților săi;

c) promovarea stabilității regionale și globale, inclusiv prin utilizarea diplomației apărării;

d) sprijinirea instituțiilor statului și a autorităților locale în caz de urgențe civile.

Pentru a îndeplini aceste misiuni, Armata trebuie să fie în măsură să asigure, simultan, apărarea teritoriului statului român și îndeplinirea angajamentelor asumate față de organismele internaționale la care este parte. Îndeplinirea acestui deziderat se realizează prin transformarea Armatei României, transformare care are implicații asupra :

– tehnologiilor și armamentelor (în sistemele informaționale și rețele, tehnologii și subcomponente, sistemele de arme moștenite/existente, platforme noi și muniție inteligentă);

– structurii de forțe (realizarea structurilor luptătoare, a sistemelor de comandă, control, comunicare, computere, informații, supraveghere și recunoaștere, a unui suport logistic adecvat și a unei infrastructuri corespunzătoare);

– operațiilor (elaborarea doctrinelor întrunite, ale categoriilor de forțe, realizarea de comandamente cu responsabilități în elaborarea planurilor de campanie și operații, realizarea interoperabilității cu armatele statelor membre ale alianței).

România, prin procesul de transformare a armatei sale, dorește să convingă că va fi un generator real de forțe pentru apărarea colectivă și un contributor important la realizarea securității și stabilității în diferite regiuni nesigure ale globului. Din această perspectivă, țara noastră va trebui să fie pregătită să pună la dispoziția Alianței și a UE, pentru întreaga gamă de misiuni, structuri militare din toate categoriile de forțe, cu un nivel de pregătire corespunzător, interoperabile și capabile să se autosusțină, pe perioade determinate de timp, în operații desfășurate pe și în afara teritoriului național.

Pachetul unic de forțe va fi realizat prin transformarea Armatei, proces care cuprinde domeniile conceptual și structural și care vizează :

a) organizarea, prin care se asigură: realizarea unui raport optim între structurile luptătoare, de sprijin de luptă și de sprijin logistic; proiectarea unei forțe modulare, interschimbabile, compatibile, dislocabile și sustenabile; baza pentru rotația forțelor; constituirea de forțe corespunzătoare pentru misiuni speciale; realizarea de capacități adecvate pentru extinderea forței – mobilizare, instruire, echipare etc.

b) doctrina, cu referire îndeosebi la realizarea unei noi arhitecturi doctrinare, însușirea noilor concepte operaționale, standardizarea proceselor de luare a deciziei și a procedurilor de lucru și operaționale.

c) dotarea și înzestrarea, prin care se asigură: înzestrarea armatei cu sisteme de armamente performante și inteligente, care să răspundă cerințelor referitoare la precizie, protecție, mobilitate, flexibilitate și interoperabilitate, conform cerințelor NATO/UE și nevoilor de apărare națională;

d) instruirea forțelor pe baza unui sistem modern de instruire, precum și evaluarea stării de operativitate a acestora.

e) susținerea.

Produsul principal al transformării Armatei României îl va reprezenta structura de forțe . Structura de forțe a armatei este alcătuită din forțele terestre, forțele aeriene, forțele navale, precum și alte forțe, care au în compunere state majore specifice fiecărei categorii de forță, comandamente operaționale de nivel operativ și tactic, structuri luptătoare, structuri de sprijin de luptă, structuri logistice, structuri pentru operații speciale, unități de instrucție, instituții militare de învățământ și alte structuri stabilite potrivit legii.

Potrivit destinației și nivelului de operaționalizare, forțele armatei sunt organizate în forțe dislocabile și forțe de generare și regenerare .

Forțele dislocabile sunt destinate îndeplinirii întregii game de misiuni, conform angajamentelor internaționale în domeniul securității și apărării la care România este parte, și cuprind forțe luptătoare, de sprijin, de suport logistic și pentru operații speciale, structurate modular, cu disponibilități acționale și de transport în orice teatru de acțiuni militare, capabile să se autosusțină și să își asigure protecția, compatibile cu armatele statelor aliate.

Forțele de generare și regenerare sunt destinate sprijinului forțelor dislocabile și îndeplinirii unor misiuni pe teritoriul statului național și în proximitatea acestuia și cuprind structuri luptătoare, de sprijin de luptă și suport logistic, precum și structuri de învățământ militar și instrucție din toate categoriile de forțe ale armatei.

Potrivit misiunilor, structurile de forțe sunt :

a) structuri luptătoare destinate ducerii acțiunilor militare, care cuprind: mari unități, unități și subunități de arme întrunite, rachete sol-aer, aviație, nave purtătoare de artilerie (rachete, torpile), scafandri, parașutiști, infanterie marină, infanterie pentru operații speciale și alte structuri constituite pentru luptă;

b) structuri de sprijin de luptă destinate sprijinului strategic, operativ și tactic al acțiunilor militare, care cuprind: mari unități, unități și subunități de artilerie, geniu, rachete și artilerie antiaeriană (pentru forțele terestre), radiolocație, cercetare, comunicații și informatică, apărare NBC, poliție militară, nave pentru sprijin maritim și fluvial, alte structuri de sprijin de luptă;

c) structuri logistice destinate aprovizionării, mișcării și transportului, mentenanței, asigurării medicale operaționale și sanitar-veterinare, cazării și cartiruirii trupelor, care cuprind: baze, mari unități și unități logistice, depozite de armament, muniții și materiale, spitale militare de campanie, unități de mentenanță, alte formațiuni logistice;

d) structuri pentru operații speciale, care constituie componenta specializată de intervenție rapidă, cu elemente componente din toate categoriile de forțe ale armatei, instruite și dotate pentru executarea misiunilor specifice, independent sau în cooperare cu forțele pentru operații speciale ale coalițiilor și alianțelor la care România este parte, potrivit legii;

e) structuri de învățământ militar și instrucție, destinate instrucției individuale de bază și perfecționării pregătirii de specialitate a personalului militar în activitate și în rezervă.

În condițiile legii și ale tratatelor internaționale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianță și coaliție militare și participă la acțiuni privind menținerea sau restabilirea păcii . În acest context, Armata României va îndeplini misiuni potrivit articolului 5 al Tratatului de la Washington, în cadrul unui conflict armat pentru apărarea colectivă a țărilor membre ale NATO, dar și acțiuni militare de stabilitate. În același timp, țara noastră participă și la misiuni de consolidare a păcii, de stabilizare sau de ajutor umanitar sub egida Uniunii Europene în cadrul PESA (Politica Europeană de Securitate și Apărare).

Legislația României stabilește, în mod expres, misiunile la care pot participa forțele armate în afara frontierelor naționale : de apărare colectivă; în sprijinul păcii; de asistență umanitară; tip coaliție.

Pentru a materializa misiunile precizate anterior, documentele de planificare a apărării oferă următoarea imagine de perspectivă a structurii de forțe a Armatei României :

a) forțe destinate NATO (dislocabile, stabilite ca, la data și în locul convenite de comun acord cu Alianța, să treacă sub comanda și controlul operațional al unui comandament NATO);

b) forțe sub comandă NATO (forțe nedislocabile, care acționează pe teritoriul național, sub comandă operațională sau control operațional NATO);

c) forțe în dezvoltare (în curs de operaționalizare, necesare constituirii, până la începutul deceniului următor, a unei mari unități operative ce va fi pusă la dispoziția NATO și UE, în caz de necesitate);

d) forțe de generare și regenerare (nedislocabile, având un nivel de încadrare cu personal de până la 70%, destinate completării, conform planurilor, grupărilor de forțe care acționează sub comandă NATO, UE sau națională, pe teritoriul României sau în afara acestuia);

e) instituții de învățământ și instrucție (destinate selecționării, formării, dezvoltării și perfecționării, pe categorii, a personalului armatei activ și în rezervă).

Viitoarele operații la care pot participa forțele române se anunță a fi deosebit de complexe și multidimensionale. Pentru aceasta, marile unități și unitățile noastre vor trebui să se adapteze oportun și adecvat, „din mișcare”, la desele schimbări operaționale probabile, să treacă în timp scurt, fără o pregătire logistică îndelungată, de la lupta de mare intensitate la operații de pace și stabilitate și invers.

1.3. Teoria, experiența și doctrina în construcția structurilor militare

Înțelegerea modului de funcționare a organizațiilor, a construcției lor, a modului în care se schimbă acestea prin intermediul procesele interne și a modului în care pot fi schimbate sub influența factorilor externi, precum și modul în care schimbarea poate fi dirijată, reprezintă interes atât pentru cei care lucrează în organizație cât și pentru cei care le studiază.

Astăzi, într-o lume care se schimbă rapid și cu o competitivitate crescută, eficiența organizațiilor a devenit punctul central al unei atenții considerabile. Atunci când organizațiile ezită sau eșuează să se adapteze, consecințele negative pot fi mari sau chiar devastatoare.

De-a lungul timpului, organizațiile au fost caracterizate de o tensiune între tendința de stabilitate și nevoia de schimbare. Din teoria organizațiilor și concluziile cercetătorilor în domeniul organizațional, se cunoaște că organizațiile nu se adaptează rapid sau ușor. Multe organizații care se schimbă o fac în moduri care nu sunt nici de succes, nici eficiente; de aceea organizațiile trebuie să realizeze permanent echilibrul dintre tendința de stabilitate și nevoia de schimbare.

Teoria organizației și experiența managerială sugerează că, pentru a supraviețui, organizațiile trebuie să fie compatibile cu mediul lor, care include toate condițiile sociale, economice, politice etc. externe care le influențează acțiunile. În mediul actual al schimbării tehnologice și sociale rapide, organizațiile trebuie să se adapteze suficient de repede în scopul menținerii legitimității și resurselor de care au nevoie pentru a rămâne viabile.

1.3.1. Schimbarea organizațională și răspunsul organizațional la schimbarea de mediu

Contextul schimbării. Astăzi organizațiile trebuie să funcționeze în condiții care sunt complexe, rapid schimbătoare, iar în unele privințe fără precedent. Aceste schimbări sunt manifestări ale unei transformări mai adânci și mai generale: schimbarea în lumea dezvoltată de la o economie industrială la o economie informațională.

Forța conducătoare a acestor schimbări este tehnologică și implică, în primul rând, tehnologia informației (IT). Această tehnologie, care a fost creată în timpul duratei de viață a adulților de astăzi și ai căror copii au preluat-o, s-a dezvoltat într-un ritm remarcabil. Capacitatea noastră de a genera, stoca, analiza și comunica informații, transformată de computer, schimbă modul în care trăim, lucrăm și gândim. Noi posibilități, noi oportunități și noi cerințe apar la fiecare nivel, de la individ la nivel transnațional și global.

Ca și alte organizații, Armata secolului XXI se va confrunta cu o lume a noilor tehnologii, misiuni noi și multiple, noi amenințări și oportunități. Sub constrângerile bugetare de astăzi, provocările aduse de aceste schimbări trebuie să fie rezolvate cu personal mai puțin decât a fost disponibil în trecut. Armata trebuie să ia în considerare posibilitatea utilizării noilor construcții organizaționale, diferitele modalități de conducere, sistemele de valori schimbate, provocările și specificul misiunilor, care atrag după sine moduri foarte diferite de pregătire și instruire.

Examinarea elementelor legate de îmbunătățirea performanței individuale și de grup în organizații se poate baza pe următoarele aspecte:

– analiza implicațiilor privind schimbarea organizațională și reconstrucția pentru performanță;

– analiza noilor abordări privind managementul, proiectat pentru a îmbunătăți performanța individuală, de grup și organizațională;

– revederea și analiza abordărilor privind conducerea organizațională, incluzând tehnici pentru dezvoltarea, instruirea și motivarea liderilor;

– dezvoltarea unui cadru de lucru pentru analiza abordărilor privind colaborările intra și interorganizaționale;

– revederea și analiza abordărilor privind managementul conflictelor în interiorul și între organizații, cu o atenție specială pe implicațiile pentru noile misiuni ale armatei.

Multe dintre competențele de performanță sunt rezultatul dezvoltării cunoașterii de bază și deprinderilor sociale. În mod similar, provocările pentru misiunile militare necesită folosirea deprinderilor interpersonale. De asemenea, performanța este luată în considerare în contextul relațiilor interorganizaționale, referindu-se la modul în care diferite organizații se combină pentru a crea noi entități sau pentru a face față unor noi provocări.

Organizațiile funcționează cel mai bine atunci când se potrivesc în mod corespunzător la mediul lor. Pentru organizațiile contemporane, mediul crește în complexitate și instabilitate atât în mod continuu cât și rapid. Schimbarea constantă în mediu aduce în mod neîntârziat schimbări complementare în organizații, care caută o ajustare optimă între misiunile lor și condițiile externe.

Organizațiile se schimbă în mod constant iar granițele lor sunt dificil de definit și variază în timp. Unele își amplifică misiunile, asumându-și sarcina unor noi obiective, iar altele își diminuează funcțiile și se concentrează pe obiectivele lor centrale. O schimbare a misiunilor conduce la schimbări în aproape toate aspectele organizației.

Nu există o formulă universală pentru realizarea unei schimbări organizaționale eficace; odată ce o metodă de schimbare a fost selectată, nu există o procedură larg acceptată pentru implementarea ei. Datorită complexității mediului care se schimbă în mod rapid, nu este posibil să se recomande o strategie standard pentru schimbare care să permită organizației să se potrivească mai bine cu mediul său. O strategie care este benefică pentru o organizație este posibil să fie inadecvată pentru o alta, chiar una cu caracteristici similare. Orice strategie pentru schimbare trebuie să fie adaptată la setul condițiilor particulare într-un anumit loc și în momentul respectiv.

Răspunsul organizațional la schimbarea de mediu. Astăzi, schimbarea organizațională este universală, de vreme ce organizațiile depun eforturi pentru a se adapta sau a face față declinului în mediile schimbătoare ale unei lumi economice și politice globale. Cele mai potente forțe în aceste medii – competiția, inovația tehnologică, profesionalismul, pentru a numi doar câteva – modelează procesul adaptării organizaționale. Drept rezultat, organizațiile ar putea să-și schimbe focalizarea, modifice obiectivele, restructureze rolurile și responsabilitățile și să dezvolte noi forme. Eforturile adaptive ca acestea se poate spune că intră sub incidența rubricii generale a reconstrucției.

Lucrările de specialitate cu privire la teoria organizațională și experiența managerială sugerează că, pentru ca o organizație să supraviețuiască, ea trebuie să fie compatibilă cu mediul său. Atunci când condițiile de mediu se schimbă, organizația trebuie, eventual, să răspundă iar astăzi aceasta trebuie să se întâmple la un ritm și în moduri care nu s-au văzut sau imaginat înainte. În concluzie, condițiile de mediu comandă schimbarea organizațională.

1.3.2. Factori care determină schimbarea în cadrul organizațiilor

Factorii principali, evidențiați de literatura de specialitate, care determină reconstrucția organizațiilor sunt : creșterea în cunoașterea științifică, schimbările în rolurile profesionale și explozia tehnologică.

Creșterea în cunoașterea științifică. Există motive puternice de a crede că o creștere în acumulările lumii cu privire la cunoașterea științifică este o tendință pe termen lung care poate ajuta să explice natura schimbătoare a organizațiilor. Aceste creșteri în cunoașterea științifică pot fi atribuite creșterilor anterioare (cunoașterea se alimentează pe ea însăși), creșterilor în mărime a comunității științifice și creșterilor în mijloacele efective de diseminare a cunoașterii științifice.

Un motiv pentru a aștepta creșterea continuă în cunoașterea științifică este datorat capabilității și aplicării tehnologiilor de comunicații avansate, care vor spori foarte mult disponibilitatea informațiilor privind rezultatele cercetărilor științifice. În prezent, o ediție săptămânală a New York Times conține mai multe informații decât informațiile cu care era posibil ca o persoană medie să vină în contact pe timpul vieții în timpul secolului al XVII-lea . Se estimează că astăzi cantitatea de informație disponibilă unei persoane medii se dublează la fiecare 5 ani. În plus, reflectând asupra progreselor în tehnologia informației din ultimii 50 de ani, se scoate în evidență faptul că, la apariția pe piață a unor tehnologii, alte tehnologii, mai bune, sunt în procesul de producție. Adoptarea pe scară largă a tehnologiilor care distribuie cunoaștere, în conjuncție cu accelerarea în curs a creșterii bazei de cunoaștere, va avea ca efect crearea unui mediu de cunoaștere care va fi mult mai încărcat decât acela cu care se confruntă astăzi organizațiile.

Creșterile în cunoașterea științifică au un impact practic important. De exemplu, globalizarea, care este cel mai important fenomen economic al zilelor noastre, este posibilă numai datorită progreselor în tehnologiile de comunicații și de transport. Progresele în aceste tehnologii au avut loc datorită creșterilor în cunoașterea științifică. De aceea, creșterile în cunoașterea științifică sunt o cauză de bază a schimbării în mediile organizaționale.

În ultimă instanță, noi suntem interesați în schimbări, chiar îmbunătățiri în performanța organizațională. Referitor la caracteristicile mediului organizațional, care determină schimbările în organizație afectând performanța sa, studiile pe această temă și literatura de specialitate sugerează că există trei asemenea caracteristici : complexitatea mediului; turbulența mediului; competitivitatea mediului.

Complexitatea decurge nu numai din perfecționările în tehnologiile de comunicații și transport dar și din creșterile atât în diversitate cât și în specializare, conducând la interdependențe între organizații.

Turbulența mediului rezultă din faptul că evenimentele individuale au loc mai rapid, de exemplu, scurtarea de fiecare dată a ciclului de viață a produsului.

Competitivitatea mediului decurge dintr-un număr de factori, incluzând produsele noi care concură cu cele vechi, eliminarea barierelor privind distanț,a care reprezentau frâne pentru competiție și tehnologia informației îmbunătățită, care permite producătorilor de bunuri și servicii de la distanțe îndepărtate să concure cu piețele locale ale consumatorilor și clienților. Organizațiile se adaptează la aceste schimbări prin : luarea deciziilor mai frecvent, mai rapid și în moduri mai complexe; implementarea deciziilor mai rapid; solicitarea ca informațiile de achiziție să fie continue și multilaterale; distribuirea selectivă a informațiilor; promovarea mai eficientă a cunoștințelor din domeniul organizațional.

Tendințele în rolurile profesionale. Schimbările în conceptul privind specialistul și dezvoltarea profesionalismului au implicații importante pentru formele organizaționale și structurile de management. O profesie este o vocație care necesită cunoștințe specializate și adesea pregătire academică lungă și intensă. În plus, conceptul implică mai degrabă cariera și angajamentul sau obligația față de serviciu, decât angajarea ocazională și bazarea exclusiv numai pe interesele și stimulentele materiale.

Aproape la fel de semnificativ este apariția noilor profesii, multe dintre ele create ca parte a unui proces mai general al dezvoltării tehnologice. Incompatibilitățile dintre nivelul profesionalismului și construcția organizației sunt asociate cu nivelurile inferioare ale eficienței organizaționale.

Tehnologiile emergente. În linii mari, schimbările în tehnologie au trei implicații importante pentru construcția organizațională. Prima, în forma automatizării, folosirea tehnologiei are efecte vizibile asupra structurii organizațiilor. Automatizarea permite unei organizații să crească termenii ce privesc produsul și impactul ei, în timp ce se reduce numărul de personal.

În al doilea rând, folosirea comunicațiilor asistate de computer și tehnologiilor care sprijină decizia tinde să conducă la schimbări în modelul organizațional și procesele de decizie. Specialiștii în domeniu sprijină ideea că folosirea tehnologiilor de comunicații asistate de computer (de exemplu, serviciile de poștă și voce electronică, mijloacele de transmitere a imaginii vizuale, conferințele video etc.) și tehnologiile care sprijină procesul de luare a deciziilor influențează construcția organizațională și procesele de decizie organizațională, cum ar fi facilitarea eliminării unor niveluri ale managementului, permițând funcționarea eficientă a organizațiilor pe bază de rețea, componente ale altor organizații.

Sintetizând descoperirile din literatura de specialitate, Huber concluzionează că, prin efectele lor asupra proceselor și structurilor organizaționale, tehnologiile au efecte pozitive asupra achiziției și dezvoltării informațiilor organizaționale și asupra proceselor de luare a deciziilor. Introducerea tehnologiilor noi necesită investiții de capital imediat și costuri de instruire. Beneficiile ar putea veni în anii care urmează. Studierea informațiilor cu privire la cunoașterea modului de folosire a tehnologiei sau remodelarea muncii și structurilor manageriale, pentru a obține avantajul tehnologiei, este substanțială.

1.3.3. Fundamentele construcției / reconstrucției organizaționale

Sursele majore ale orientării în construcția/reconstrucția organizațională sunt cercetarea și teoria, experiența practică și, în cazuri speciale, existența doctrinei sau principiilor. Cea mai angajată teorie privind adaptarea organizațiilor la mediile lor și alinierea internă a caracteristicilor organizaționale este cea a teoriei condiționării sau configurării. Doctrina, ca ghid pentru deciziile organizaționale, a fost dezvoltată mai complet în domeniul militar deși, aparent, elemente doctrinare sunt în multe organizații. Fiecare dintre aceste trei baze pentru reconstrucția organizațională – teoria și cercetarea, experiența și doctrina – au propriile lor puncte tari și puncte slabe caracteristice.

Teoria organizației ca fundament pentru construcția organizațională. Puțin după începutul secolului XX, oamenii de știință care s-au ocupat de studiul comportamentului au început să desfășoare studii experimentale cu privire la factorii care determină performanța umană și organizațională. În special după cel de al Doilea Război Mondial, studiile psihologice și sociologice ale comportamentului și performanței în cadrul organizațiilor au devenit mai bazate pe teorie, mai sofisticate din punct de vedere metodologic și mai numeroase. Aceste studii au avut drept rezultat teorii descriptive despre factorii de la nivelul organizațional și despre caracteristicile care determină performanța organizațională. Cea mai cunoscută dintre acestea se numește teoria condiționării; cu extensia sa, teoria configurării reprezintă bazele pentru majoritatea recomandărilor făcute astăzi de oamenii de știință din domeniul organizațional și mulți dintre consultanții de management privind construcția organizațională.

Teoria condiționării și teoria configurării. Cercetarea timpurie în domeniul științei organizaționale s-a concentrat pe necesitatea unei ajustări adecvate între structura organizației și mediul ei. Această idee a fost denumită teoria condiționării – structura adecvată este condiționată de mediu. De exemplu, organizațiile cu niveluri scăzute ale centralizării și formalizării sunt mai eficace în medii turbulente, pe când organizațiile cu niveluri ridicate de centralizare și formalizare sunt mai eficace în medii calme. Pe măsură ce oamenii de știință din domeniul organizațional au continuat investigarea relațiilor dintre perechile altor variabile, a devenit clar că performanța este legată de ajustarea dintre îmbinările particulare ale caracteristicilor organizaționale, cum sunt strategia, structura, tehnologia, cultura, resursele umane, conducerea și mediul. Una dintre teoriile condiționării bazată pe practică este teoria procesării informațiilor organizaționale. În forma sa prescriptivă, această teorie oferă îndrumări pentru construcția organizațiilor, cum ar fi faptul că procesele și structurile organizaționale sunt corespunzătoare cu natura sarcinii de procesare a informațiilor impusă de mediul organizației.

Mai recent, probabil ca o extensie a gândirii sistemelor, importanța pentru performanța unei ajustări simultane în rândul tuturor caracteristicilor organizaționale cât și a relațiilor cu mediile organizației, a devenit clară. Această idee reprezintă bazele pentru teoria configurării. Există opinii care evidențiază necesitatea concordanței simultane în strategia organizației, procesele din cadrul acesteia și structura de conducere . În anii recenți, teoria configurării a avansat atât conceptual cât și metodologic. Deși nu este necesar să fie etichetată în acest mod, teoria configurării devine dominantă în construcția organizațională bazată pe teorie.

Teoriile schimbării organizaționale. În timp ce numeroase teorii privind organizația se ocupă de schimbarea organizațională, studiile de specialitate scot în evidență două teorii despre construcția/reconstrucția organizațională care depind mai clar de acțiunea managerială : teoria evoluției și revoluției schimbării organizaționale; teoria ciclului de viață.

Teoria evoluției și revoluției schimbării organizaționale caută să rezolve mai degrabă diferențele calitative dintre schimbarea evoluționară, în care ajustările incrementale la caracteristicile unei organizații sunt făcute de-a lungul unor perioade lungi de timp pentru a ajusta aceste caracteristici unele cu altele și cu mediul organizației și schimbarea revoluționară, în care toate trăsăturile sunt schimbate radical și simultan, în general pentru a reajusta organizația la mediul său. Totuși, perspectiva evoluției și revoluției asupra schimbării organizaționale este încă la începuturi și probabil ar trebui să fie recunoscută numai ca o teorie în devenire.

Teoria ciclului de viață descrie modul în care diferitele caracteristici ale unei organizații se schimbă, mai mult sau mai puțin în armonie, pe măsură ce organizațiile devin mai mature. De exemplu, pe măsură ce organizațiile se maturizează, ele devin mai specializate intern și, în consecință, au nevoie de mai multe procese de coordonare, personal și unități.

Deși, conform opiniilor specialiștilor, nu există studii sistematice ale surselor de idei folosite de organele de execuție atunci când construiesc sau reconstruiesc organizațiile, este general convenit că, per total, teoriile din știința organizațională au numai un impact modest asupra construcției organizaționale. Acest fapt decurge din problemele metodologice inerente în studiul sistemelor umane complexe, cum sunt varietatea și complexitatea etaloanelor de performanță și varietatea forțelor întâmplătoare. De asemenea, impactul modest decurge și din faptul că oamenii de știință încearcă să creeze teorii care sunt foarte generale și care se aplică multor situații. Totuși, o teorie generală este mai puțin aplicabilă cu precizie la o situație particulară decât o teorie derivată numai din studierea organizațiilor aflate în acea situație, iar managerii sunt interesați de situațiile lor particulare. Legat de acest subiect este problema studierii organizațiilor tipice versus organizațiilor atipice. Argumentul forte pentru studierea organizațiilor atipice este că, prin definiție, ele au caracteristici unice care ar putea face teoriile generale invalide.

Un al doilea motiv pentru a afirma că teoria organizațională are numai un impact modest asupra construcțiilor organizaționale, este numărul mare al studiilor empirice pe care ea se bazează, care includ multe studii desfășurate în condiții care nu mai există. De exemplu, managerii sunt implicați în comandă, control și comunicații, funcții care au fost transformate de computer și îmbunătățite de tehnologia comunicațiilor și informației. În mod similar, alte forțe din mediu, cum ar fi diversitatea în creștere a forței de muncă, au influențe mult mai puternice decât în trecut asupra organizației.

În ciuda acestor probleme, există condiții importante în care teoria organizațională prescriptivă poate fi de un folos considerabil constructorilor organizaționali. O situație de acest fel este atunci când învățarea bazată pe încercare și eroare este prohibit de scumpă iar experiența personală aplicabilă este imposibil să fie disponibilă. De exemplu, cercetarea indică faptul că organizațiile tind să rămână relativ neschimbate, chiar dacă mediul lor se schimbă, conducând eventual la nevoia pentru o reconstrucție radicală și rapidă. Din păcate, reconstrucția rapidă nu lasă timp pentru învățarea experimentală, deci decizia de reconstrucție trebuie să fie corectă de prima dată. Fără produsele studiilor empirice sistematice, multe organe de execuție vor avea o bază mică pentru a face alegeri informate.

Valoarea teoriei organizaționale, ca bază pentru construcția organizațională, este înțeleasă cel mai bine în relație cu schimbările din mediul organizațional. Într-o lume care se schimbă rapid, experiența personală aplicabilă la orice variantă de situație curentă este puțin probabil să fie disponibilă. De asemenea, deoarece feedback-ul de la acțiunea executivă este lent, cât și datorită tendințelor cognitive și motivaționale, este foarte dificil ca învățarea corectă să aibă loc. În acest fel, deși experiența unei echipe este posibil să fie superioară oricărei interpretări ale unui singur individ, este puțin probabil ca ea să fie superioară teoriei evoluate în mod sistematic și care vine din integrarea atentă a rezultatelor studiilor științifice.

Experiența ca fundament pentru construcția organizațională. Într-o organizație, managerii pot învăța din propria experiență despre caracterul adecvat al construcției ei, văzând și auzind despre deficiențele în construcție. În plus, la cunoștințele despre construcțiile organizaționale și eficacitatea lor, prin compararea diferitor organizații, managerii pot învăța prin observarea deficiențelor construcțiilor care au fost schimbate în propria organizație. Uneori organizațiile se schimbă imitând anumite caracteristici ale construcției organizațiilor care sunt considerate a fi lidere . Schimbările permit managerilor să observe, înainte și după realizarea concordanței dintre construcție și performanță și, pornind de la aceasta, să învețe. Desigur, o varietate de factori limitează validitatea unor astfel de relații învățate.

Experiența unui manager poate fi adesea o bază insuficientă pentru construcția organizațională, din două motive. Primul se referă la faptul că, în unele privințe, mediul în care lucrează managerii nu determină dobândirea cunoștințelor. Învățarea este mai eficientă atunci când feedback-ul este rapid și lipsit de ambiguități. Datele rezultate din multe decizii manageriale, în mod particular schimbările în construcția organizațională, în general, se pun în practică în luni sau ani. Până atunci au loc multe evenimente, unele necunoscute managerului și care confundă relația dintre decizia de construcție/modelare și rezultate/efecte, generând în acest fel ambiguitate. Mai mult decât atât, datele rezultate sunt adesea percepute și interpretate în mod selectiv de către manageri, sau sunt distorsionate de subordonații care comunică ascendent, furnizând astfel un feedback ambiguu și distorsionat.

Cel de-al doilea motiv se referă la circumstanțele organizaționale care au influențat eficacitatea unei construcții particulare în trecut și care sunt posibil să nu fie la fel cu a celor pentru care se intenționează o construcție sau reconstrucție nouă. Într-o lume care se schimbă rapid, experiențele trecute, în general, nu sunt reprezentative pentru situațiile curente. Dacă managerii au o imagine destul de exactă și completă cu privire la situațiile și evenimentele întâmplătoare care au influențat eficacitatea construcțiilor întâlnite anterior și modul în care caracteristicile evenimentelor și construcției au interacționat, ar putea fi luate în calcul diferențele în circumstanțele respective, dar aceasta este întotdeauna dificil.

Este posibil ca experiențele consultanților de management să nu sufere atât de mult din această problemă extrapolată. Consultanții au adesea cunoștințe despre teoriile organizaționale care ar putea lega situațiile și evenimentele întâmplătoare, caracteristicile de construcție și performanța și ar putea încorpora aceste teorii în modelele lor mentale. În plus, varietatea mai largă a experienței lor le oferă mai multe oportunități pentru a identifica relațiile în rândul acestor variabile.

În domeniul militar, experiența acumulată joacă un rol foarte important în construcția/reconstrucția organizațională, iar instrumentul principal în domeniul experienței acumulate îl reprezintă lecțiile învățate care sunt deosebit de utile în procesul de transformare a Armatei României, de standardizare și interoperabilitate a structurilor militare proprii cu structurile similare din armatele statelor membre NATO. De asemenea, lecțiile învățate și-au demonstrat în mod special utilitatea în construcția unor structuri militare temporare și particulare în funcție de cerințele operaționale, specifice misiunilor din teatrele de operații curente.

Doctrina ca fundament pentru construcția organizațională. Construcția organizațională dirijată de doctrină reprezintă o abordare care pune în practică principiile normative, sistematizate. Aceste principii sunt derivate din experiențele, convingerile, valorile și ideologiile liderilor cheie ai unei organizații și sunt adesea influențate de valorile societății. Pe termen lung, uneori de-a lungul câtorva generații de manageri, convingerile, valorile și ideologiile care devin oficializate în doctrină sunt rezultatul experiențelor multiple, iar revizuirea doctrinei, din perspectiva experienței, este adesea un proces foarte lent. Este important de notat faptul că valorile și convingerile liderilor unei organizații sunt determinate în mare parte de societatea în ansamblu și, de asemenea, faptul că societatea exercită unele grade de influență asupra doctrinelor tuturor organizațiilor din interiorul ei.

Referindu-ne la domeniul militar, doctrina este definită ca „ansamblul principiilor fundamentale prin intermediul cărora forțele militare își ghidează acțiunile pentru a-și îndeplini obiectivele. Este autoritară, dar necesită judecată în aplicare.” Doctrinele sau documentele cu valențe doctrinare sunt elaborate pentru a fi folosite de diferite eșaloane, răspunzând unor scopuri și nevoi diferite. Gama acestora variază de la cele cu caracter general până la cele care descriu proceduri și aspecte legate de standardizare în domeniile tactic sau tehnic, aplicabile celor mai mici eșaloane.

Argumente cu privire la rolul de fundament al doctrinei în construcția structurilor militare găsim în doctrinele elaborate în Armata României. În acest sens, Doctrina Armatei României „dezvoltă principiile, normele și conceptele specifice artei militare românești, preia ideile de bază ale doctrinei Alianței Nord-Atlantice și asigură cadrul necesar pregătirii forțelor armate pentru a deveni modulare, capabile să acționeze întrunit și în structuri multinaționale, dislocabile, susținute și protejate corespunzător în teatrele de operații.” De asemenea, Doctrina operațiilor Forțelor Terestre stipulează că activitatea acestei componente de bază a Armatei României „se desfășoară pe baza unor principii doctrinare specifice, care cuprind toate aspectele sale de bază respectiv organizarea și dotarea, pregătirea și executarea operațiilor militare.”

Doctrina de tip fundamental, așa cum este Doctrina Armatei României, cuprinde, de obicei, „structurile de comandă și control de la eșaloane strategice și operative și este privită ca doctrină de bază pentru elaborarea celorlalte tipuri de doctrine.” Doctrina operațiilor Forțelor terestre, adresându-se, în principiu, acestei categorii de forță, definește „identitatea, structura, pregătirea, rolul, principiile generale și modul de acțiune pentru îndeplinirea misiunilor ce le revin.”

Rezultatele cercetării științifice interne și internaționale recunoscute în domeniul militar, tradițiile de luptă și învățămintele rezultate din conflictele militare și din activitățile desfășurate (inclusiv din operațiile multinaționale), prevederile doctrinelor militare similare ale NATO reprezintă surse importante pentru doctrinele elaborate la nivelul diferitor eșaloane ale armatei.

Deoarece doctrina rezultă din revederea și integrarea atentă a muncii multor experți și include experiențe vaste, variabilele particulare și neconcordanțele sunt reduse ca impact iar evenimentele întâmplătoare sunt adesea recunoscute și luate în calcul. Astfel, doctrina nu suferă din cauza unor probleme care ar implica numai folosirea experienței managerilor individuali. De asemenea, este adevărat că valorile, convingerile și ideologiile sunt, în general, extrem de lente la schimbare și adesea foarte rezistente la revizuiri, în lumina datelor noi. Ca o consecință, folosirea doctrinei poate conduce la perioade ale performanței organizaționale scăzute atunci când condițiile se schimbă rapid.

Doctrina, ca fundament pentru construcția organizațională, are un avantaj asupra teoriei organizaționale mult mai generale, prin faptul că ea este specifică unui tip particular de organizație. Ea nu suferă din cauza nivelurilor scăzute de exactitate care uneori au loc atunci când teoriile foarte generalizate sunt folosite pentru a prognoza relația dintre construcție și performanță, în situații specifice.

Construcția bazată pe doctrină, fiind generată, promulgată și consolidată de autorități, tinde să reziste criticilor, să rămână în urma evenimentelor importante și, eventual, să devină ineficientă. Pentru a-și păstra relevanța și, totodată, să constituie o bază solidă pentru construcția/reconstrucția organizațională militară, doctrina trebuie să fie, în mod constant, revizuită și actualizată, ca răspuns la condițiile curente, reflectând în conținutul ei cele mai recente idei și teorii cu privire la ducerea operațiilor specifice luptei armate, a operațiilor de stabilitate și de sprijin, precum și a operațiilor intermediare, în condițiile date de tradițiile proprii, de experiența altor armate și de prevederile legislației interne și internaționale în vigoare.

Concluzionând, creșterile în cunoașterea științifică, profesionalismul și performanța tehnologiilor sunt caracteristici de bază ale mediului organizațional și au impacturi semnificative asupra construcției organizaționale și performanței; totuși, cea mai puternică forță care determină construcția/reconstrucția organizațională o reprezintă necesitatea de adaptare la un mediu în continuă schimbare. Teoria organizației, experiența și doctrina servesc, fiecare, ca fundamente pentru construcția organizațiilor. Deoarece se bazează pe evenimente din trecut, ele au tendința de a perpetua construcțiile anterioare, chiar dacă construcțiile respective au condus la performanțe satisfăcătoare. Deși experiența, teoria organizației și doctrina tind să nu conducă către forme organizaționale noi, totuși acestea apar.