Constructia Sociala a Adoptiei Si Impactul Acesteia Asupra Familiei Adoptive
CONSTRUCȚIA SOCIALĂ A ADOPȚIEI ȘI IMPACTUL ACESTEIA ASUPRA VIEȚII FAMILIEI ADOPTIVE
CUPRINS
DELIMITĂRI CONCEPTUALE ȘI PERSPECTIVE TEORETICE
Evoluția adopției și definirea conceptului la nivel național și internațional. Valorile care fundamentează practica adopției
Perspective teoretice
Teoria stigmatizării
Teoria atașamentului
Teoria rolului social
Perspectiva biologică
Construcția socială a adopției: studii și cercetări la nivel internațional relevante pentru domeniu
PERSPECTIVE TEORETICE ISTORICE ȘI CONTEMPORANE ASUPRA ADOPȚIEI
O perspectivă comparativă între România și alte țări în domeniul adopției
Măsura adopției în rândul altor măsuri de protecție. Forme particulare de adopție: adopția închisă, adopția deschisă, adopția transetnică
Dinamica fenomenului adopției în România. Studii și statistici psihologice, psihiatrice și medicale la nivel internațional
METODOLOGIE ȘI CERCETARE
Tema de cercetare
Obiectivele cercetării
Ipotezele cercetării
Definirea nominală și operațională a conceptelor
Operaționalizarea conceptelor
Designul cercetării
Metode și instrumente
Eșantionarea și universul populației
ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
Imaginea părinților adoptivi la nivel social
Imaginea copiilor adoptați la nivel social
Factorii care contribuie la construcția socială a imaginii copiilor adoptați, a părinților adoptivi și a adopției în general
Atitudini față de părinții adoptivi
Atitudini față de copiii adoptați
Analiza interviurilor. Impactul construcției sociale a adopției asupra vieții familiilor adoptive
CONCLUZII ȘI IMPLICAȚII PENTRU PRACTICĂ
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Adopția în zilele noastre, pare a fi mai degrabă o opțiune de „mâna a doua” de a forma o familie, accentul fiind pus pe dezvoltarea tehnologiilor de reproducere artificială și nu asupra dezvoltării unor politici și practici mai eficiente, care să sprijine adopția și actorii implicați. Ceea ce m-a determinat să cercetez în profunzime care este construcția socială a adopției în România, au fost atât studiile aproape inexistente în aceste domeniu al percepțiilor față de adopție, cât și importanța scăzută atribuită influenței stigmei asupra părinților adoptivi și a copiilor adoptați la nivelul țării noastre.
De asemenea am avut ocazia de a fi în contact direct cu o adopție „nereușită”, în acord cu părerea majorității. În legătură cu această adopție, am remarcat cum numeroase persoane își exprimau nestingherite anumite opinii, generalizate mai apoi asupra tuturor copiilor adoptați, fapt ce m-a determinat să iau o poziție defensivă și de apărare a adopției. Așa numita „luptă” pentru justificarea poziției luate, s-a transformat în final în această cercetare, încercând să analizez dacă percepția majorității este în concordanță cu părerea câtorva indivizi din societate și dacă imaginea creată în mintalul colectiv este una de discreditare a copiilor adoptați, a părinților adoptivi și a adopției în general. În mod nejustificat, am observat cum rezultatele unor adopții cu probleme, care au stârnit mai mult sau mai puțin interesul mass-mediei, sunt extrapolate asupra tuturor copiilor adoptați și asupra părinților adoptivi, folosindu-se în special de logică. Astfel se mijlocește crearea unei imagini generalizate la nivel social despre faptul că, adopțiile din centrele de plasament vor întâmpina dificultăți majore și copiii adoptați vor prezenta în mod cert probleme în dezvoltare. Este ca și cum am spune că, dacă am cumpărat o mașina, un Audi A4 spre exemplu, și acesta s-a stricat, atunci toate Audi-urile vor avea aceeași soartă, fără a fi interesați de cauzele obiective și subiective care au dus la daunele respective.
Prin urmare, doresc ca prin acest studiu să identificăm care este importanța și impactul construcției sociale a adopției asupra vieții familiei adoptive și modul cum influențează această construcție viața de zi cu zi a actorilor implicați în cercetare.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE ȘI PERSPECTIVE TEORETICE
Evoluția adopției și definirea conceptului la nivel național și internațional. Valorile care fundamentează practica adopției
„Adopția” este un termen folosit pentru a descrie un proces personal și juridic și de asemenea un serviciu social. Fiind o construcție socială, adopția este încărcată de valoare și modelată de forțele culturale, semnificând sistemul legal prin intermediul căruia o persoană părăsește propria familie și intră într-o altă familie (Lyall 1969). Alți autori definesc adopția ca, actul de a asuma în mod legal drepturile parentale și responsabilitățile pentru o altă persoană, de obicei un copil cu vârsta sub 8 ani (Adamec și Miller 2007). Adopția legală stabilește aceleași drepturi și responsabilități asupra unui părinte adoptiv, precum impuse și asumate de un părinte în momentul nașterii unui copil în familie. Adopția acordă deplină membralitate familială atât din punct de vedere social și emoțional, cât și din punct de vedere legal. Oficiul Român pentru Adopții (2009: 4), prezintă adopția ca și „o operațiune juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptat și adoptator, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”. Odată cu încuviințarea unei adopții, acest proces schimbă definitiv viața unei familii și a unui copil, întrucât între familie și copil se vor stabili legături profunde, iar familia va fi cea care își va asuma responsabilitatea de a oferi condițiile optime copilului adoptat, astfel încât acesta să crească și să se dezvolte armonios din toate punctele de vedere. Serviciile de adopție, pe de altă parte, sunt unități de asistență profesională oferite și coordonate de către o agenție sau de către instituțiile statului, în primul rând pentru a asista părinții biologici a căror copii sunt încredințați în vederea adopției, în al doilea rând, pentru a plasa copilul într-o familie adoptivă și în al treilea rând pentru a susține și a oferi sprijin familiei adoptive.
Este important să facem distincția între adopție și plasament familial. După momentul adopției, părinții dețin aceleași drepturi legale și responsabilități precum părinții biologici. Asistenții maternali pe de altă parte, nu au aceste drepturi legale, acestea aparținând fie părinților biologici, în perioada în care copilul este în îngrijire temporară, fie sunt transferate de către instanța judecătorească unei agenții, asociații, fundații sau instituțiilor de protecție ale statului.
Adopția este o instituție recunoscută încă din cele mai vechi timpuri. Referințe despre aceasta se găsesc în Biblie. Unul dintre exemplele cele mai cunoscute este cel al lui Moise, care a fost pus într-un coșuleț de către mama sa pentru a-i salva viața, făcând acest lucru din teamă ca bebelușul să nu fie ucis datorită legilor existente cu privire la evrei în acea perioadă. Acesta a fost găsit pe râul Nil între trestii de către fiica lui Faraon care l-a crescut ca pe propriul fiu „Și el i-a fost fiu. I-a pus numele Moise, adică scos; ‹‹căci››, a zis ea, ‹‹l-am scos din ape››” (Exod 2:10). În multe feluri, adopția lui Moise a fost una atipică în comparație cu cele din vremurile acelea. Majoritatea adopțiilor timpurii urmăreau scopuri religioase sau politice (Hastings 1908). În India, adopția era folosită deseori pentru a asigura un moștenitor și a îndeplini cerințele ceremoniilor religioase. Hindușii și chinezii au folosit de asemenea adopția în contextul onorării înaintașilor și pentru a-și garanta propria cale spre rai (O’Halloran 2009). Una dintre funcțiile adopției în perioada imperiului Roman, a fost aceea de a asigura ca participanții și candidații pentru departamentul politic să dețină calificările și competențele necesare, pentru a accede mai apoi la tron (Lyall 1969). Mai mult, numeroase culturi antice au folosit adopția pentru a asigura un moștenitor și urmaș care să perpetueze familia sau care să administreze proprietatea familiei. Adopția a fost de asemenea o modalitate de menținere a păcii în multe dintre societățile timpurii. A fost folosită pentru a forma alianțe între familii și triburi și pe lângă aceasta, adoptând copiii inamicului, șansele unei invazii se reduceau.
Cea mai veche datare scrisă a legii adopției se găsește în Codul lui Hammurabi (2.800 î.Hr.) care relevă faptul că membrii acelei culturi se confruntau cu problema riscului în adopție. Un exemplu se referă la incompatibilitatea dintre adoptator și copil și tratamentul diferit pe care îl primeau copiii adoptați, în comparație cu copiii biologici, fiind menționată chiar și căutarea după părinții biologici. O’Halloran (2009) descrie că, Imperiul Roman, cu accentul pe puterea și autoritatea tatălui asupra familiei, a adăugat conceptul suspendării totale a drepturilor legale ale părințiilor biologici în procesul adopției, aceasta devenind astfel absolută și nu putea fi desfăcută. Concepțiile acestea aveau să fie centrale în legea americană cu privire la adopție. Se pot trage astfel două concluzii din istoria timpurie despre adopție (Cole și Donley 1990): în primul rând, adopția nu era un lucru comun, ci mai degrabă o experiență excepțională, iar în al doilea rând, principalul scop al adopției a fost de a servi intereselor adulților și nu interesului copiilor. Dacă copilul avea un beneficiu din acest proces, era desemnat ca un avantaj secundar. O’Halloran (2009) accentuează faptul că adopția, prin rolul ei social și prin funcțiile legale, a fost întotdeauna modelată primordial de nevoile adoptatorilor, identificând mai multe motive pentru adopție: motivul moștenirii, motivul rudeniei, motivul serviciului, motivul ajutorului, motivul bunăstării și motivul cuplului fără copii.
Majoritatea țărilor Europene, cu excepția Angliei, au ca bază legală Codul Roman și mai apoi Codul lui Napoleon, care aduce numeroase reglementări procesului de adopție, înăsprind această practică (Cole și Donley 1990). Pentru a putea adopta, Codul lui Napoleon stipula că persoana trebuie să aibă peste 50 de ani, să fie sterilă, să fie mai în vârstă decât persoana care urmează a fi adoptată cu cel puțin 15 ani și să fi crescut pe adoptat cel puțin 6 ani.
Legea Statelor Unite se înrădăcinează în cea engleză, iar practicile în adopție au întâmpinat dificultăți datorită principiului moștenirii care vizează transmiterea pământurilor de la o persoană la alta pe baza relațiilor de sânge. Datorită dedicării principiilor engleze din Common Law, nu a fost decât în 1969 prin adoptarea unor noi legi, când toate restricțiile la moștenire împotriva persoanelor adoptate, au fost îndepărtate. Până la jumătatea secolului XVIII, adopțiile în Statele Unite erau făcute fie informal, fie prin luarea ca și ucenic a copilului de către noii părinți. Secolul XX a adus cu sine o reformă în sistemul adopției, majoritatea statelor lumii promulgând legi moderne în acest domeniu (Bejenaru 2011). Istoria adopției în România este similară cu cea la nivel internațional. Codul Civil Român adoptat în 1865 stipula că, persoanele care doreau să adopte să fie cu 18 ani mai mari față de vârsta celui adoptat și de asemenea codul stabilea alte responsabilități care trebuiau îndeplinite de către persoana adoptivă și cea adoptată. Important de menționat este Decretul nr. 131 din 2 aprilie 1949, care aduce câteva modificări, precum adopția făcută doar în interesul superior al celui adoptat și restricționarea adopției persoanelor adulte. Perioada regimului comunist a cunoscut o explozie de copii abandonați și instituționalizați în leagăne și orfelinate, acest lucru datorându-se și Decretului nr. 770, care interzicea avorturile. Deși ideologia comunistă încuraja într-un anume fel adopția, spune Bejenaru (2011), aceasta a fost mai degrabă impusă din motive sociale sau individuale. După 1989, legislația s-a schimbat, permițând nu doar adopțiile naționale ci și cele internaționale. În această perioadă au avut loc numeroase adopții internaționale care erau mai mult sau mai puțin monitorizate, fapt pentru care în anul 2001 se introduce moratoriul care intee restricțiile la moștenire împotriva persoanelor adoptate, au fost îndepărtate. Până la jumătatea secolului XVIII, adopțiile în Statele Unite erau făcute fie informal, fie prin luarea ca și ucenic a copilului de către noii părinți. Secolul XX a adus cu sine o reformă în sistemul adopției, majoritatea statelor lumii promulgând legi moderne în acest domeniu (Bejenaru 2011). Istoria adopției în România este similară cu cea la nivel internațional. Codul Civil Român adoptat în 1865 stipula că, persoanele care doreau să adopte să fie cu 18 ani mai mari față de vârsta celui adoptat și de asemenea codul stabilea alte responsabilități care trebuiau îndeplinite de către persoana adoptivă și cea adoptată. Important de menționat este Decretul nr. 131 din 2 aprilie 1949, care aduce câteva modificări, precum adopția făcută doar în interesul superior al celui adoptat și restricționarea adopției persoanelor adulte. Perioada regimului comunist a cunoscut o explozie de copii abandonați și instituționalizați în leagăne și orfelinate, acest lucru datorându-se și Decretului nr. 770, care interzicea avorturile. Deși ideologia comunistă încuraja într-un anume fel adopția, spune Bejenaru (2011), aceasta a fost mai degrabă impusă din motive sociale sau individuale. După 1989, legislația s-a schimbat, permițând nu doar adopțiile naționale ci și cele internaționale. În această perioadă au avut loc numeroase adopții internaționale care erau mai mult sau mai puțin monitorizate, fapt pentru care în anul 2001 se introduce moratoriul care interzice adopțiile internaționale. Anul 2004 vine însă cu un nou pachet legislativ, nu doar în domeniul adopției ci și în cel al protecției copilului, lege care a dus la scăderea numărului de copii adoptabili și a adopțiilor.
Valori care fundamentează practica adopției
Copiii au dreptul de a crește în familie. Ei au nevoie de un mediu sigur, cu cel puțin o persoană adultă care să îi educe (Goldstein, Freud și Solnit 1973)
Cultura noastră oferă înțelegere asupra faptului că, familiile sunt locul unde copiii aparțin. Când părinții se află în incapacitatea de a-și crește copiii sau copiii prezintă dificultăți comportamentale severe datorită acțiunii sau inacțiunii parentale, recomandarea profesională deseori rezultă în plasarea în afara familiei. Dificultatea se regăsește în a găsi copiilor un plasament corespunzător și în a realiza un plan de acțiune potrivit, care să ajute familia să funcționeze mai eficient sau să ajungă să înțeleagă că, o altă persoană trebuie să devină părintele copilului.
În prezent, valorile tradiționale legate de nevoia copilului de a crește atât cu o mamă, cât și cu un tată, sunt atacate. Circumstanțele societale au început să pună la îndoială validitatea obișnuitei perspective asupra a ceea ce constituie o familie „potrivită”. Dacă luăm în considerare creșterea dramatică a ratei divorțului în România, frecvența persoanelor singure care conduc o gospodărie și realitatea că, mulți copii cresc în familii monoparentale, vechea poziție începe să nu mai fie cea absolută.
Dacă familia de origine nu poate sau nu dorește să ofere această experiență, copilul va avea nevoie de o familie alternativă (Goldstein, Freud și Solnit 1973)
Dilema cu care se confruntă specialiștii, se referă la cum să determine dacă familia biologică cu adevărat nu poate sau nu dorește să crească copilul. Asistenții sociali care se ocupă de cazurile copiilor sunt deseori puși în situații ambivalente datorită adoptării și abordării în mod cât mai corespunzător a acestei decizii. Lucrătorii în cazul adopțiilor, tind să se axeze pe copilul aflat în îngrijire ca pe un client și să privească familiile (biologice, asistenți maternali și părinți adoptivi) ca și resurse, pe când asistenții sociali în serviciile de protecție tind să se axeze pe familie ca și client și să privească copiii familiei ca și factori primari și motivatori în efortul de reabilitare al părinților. Noile tendințe ale curților judecătorești se îndreaptă înspre instituțiile de protecție, cerându-le dovezi cu privire la eforturilor depuse în ajutorarea familiilor biologice de a-și ameliora condițiile care au creat nevoia de plasament a copilului.
Pentru copiii care au nevoie de familii alternative, adopția este mijlocul preferat de creștere, odată cu stabilirea incapacității și neglijării copilului de către părinții biologici (Child Welfare League apud Cole și Donley 1990)
Un lucru care va avea impact asupra acestei valori, este faptul că majoritatea copiilor care au fost „în plasament” în timpul cât s-au derulat procedurile legale sau eforturile de reunire și reconciliere cu familia, au dezvoltat noi atașamente față de asistent maternal sau îngrijitor. Dacă asistentul maternal nu s-a gândit să adopte copilul sau întrunește doar calificările minime, pentru că asistenții maternali și părinții adoptivi sunt recunoscuți ca fiind candidați distincți, opțiunile nu sunt în favoarea copilului. Instanța poate să onoreze atașamentul și să depună efort pentru a pregăti retroactiv îngrijitorul ca adoptator sau poate să întrerupă atașamentul și să spere că, adaptarea copilului la o nouă familie adoptivă va fi una de succes. Realitatea arată că se întâmpină dificultăți în a pune în aplicare oricare din cele două opțiuni. În primul rând, asistentul maternal poate să nu dorească să adopte sau poate să se opună pregătirii pentru adopție. În al doilea rând, copilul poate fi atât de dedicat familiei de plasament, încât stabilirea unei noi relații de atașament s-ar putea să fie prea copleșitoare și familia adoptivă să se confrunte cu numeroase probleme de comportament.
Decizia adopției trebuie făcută cât mai timpuriu în timpul plasamentului copilului (Child Welfare League apud Cole și Donley 1990)
Deși acest demers pare logic, este dificil de atins. Copiii au stat mai mult timp în plasament datorită hotărârilor întârziate ale instanței judecătorești sau întârzieri în determinarea dacă părinții sunt dispuși și capabili să-și asume responsabilitățile care le revin. Instanța judecătorească nu dorește să întrerupă drepturile părintești în mod involuntar în cazuri în care ajutorul a fost promis familiilor însă nu a fost oferit. Se întâmpină astfel dificultăți în a decide dacă separarea de părinții disfuncționali este de ajutor sau dăunătoare.
Adopția constituie o experiență de viață pentru toți actorii implicați (copil, părinți biologici și părinți adoptivi) (Cole și Donley 1990)
Imaginea tradițională susținea că adopția imită perfect experiența unei nașteri genetice. Copilul adoptat nu era cu nimic diferit față de copiii născuți într-o familie. Odată cu acomodarea la noile schimbări produse în viața de familie, părinții adoptivi considerau copilul ca și al lor; părinții biologici uitau durerea și își continuau viețile; copilul, integrat cu succes în noua familie, va afirma că părinții adoptivi sunt părinții lui reali și implicarea instituției se va termina la finalizarea procesului legal, cu reamintirea că ajutorul este disponibil dacă familia îl solicită.
Noua imagine despre adopție, susține însă că aceasta este unică, este o experiență de viață și nu trebuie confundată cu experiența genetică. Mulți părinți suferă pierderea copilului pentru tot restul vieții (Brodzinsky 1990), chiar și acei părinți biologici care aleg în mod deliberat adopția ca fiind cea mai bună decizie pentru copilul lor, pot avea nevoie de ajutor în validarea sentimentelor care survin acestei experiențe. Copiii adoptați de cealaltă parte, trebuie să se obișnuiască cu realitatea că au două familii (Brodzinsky 1990). Părinții adoptivi sunt încurajați să se alăture copilului lor în a face față acestor provocări și să folosească procesul pentru a spori atașamentul față de copiii adoptați. Este de așteptat ca atât părinții biologici, cât și familia adoptivă să treacă prin perioade de vulnerabilitate și tensiune.
Părinții biologici și părinții adoptivi ar trebui să aleagă gradul, tipul de legătură și informațiile care sunt transmise între aceștia, înainte și după adopție (Sorosky et al. apud Cole și Donley 1990)
Este obișnuit ca părinții biologici să nu aibă deloc contact, sau acesta să fie relativ scurt cu instituția și părintele adoptiv, odată cu anularea drepturilor părintești. Această practică nu mai este însă aplicată în toate țările. Ar trebui să ne așteptăm la un rol tot mai important și continuu pe care părinții biologici îl vor juca. În primul rând, tot mai multe persoane adoptate, copii și adulți, sunt în căutarea părinților biologici. Acest lucru înseamnă că părinții biologici ar trebui să aibă în vedere această posibilitate până la momentul încredințării copilul în vederea adopției. În al doilea rând, tot mai mulți copii cu vârste înaintate sunt dați spre adopție asistenților maternali sau altor persoane, aceștia știind cine sunt și unde se află părinții biologici. În al treilea rând, conceptul de „deschidere” a adopțiilor (Baran și Pannor 1990) este din ce în ce mai cercetat explorat și practicat.
Perspective teoretice
Teoria stigmatizării
Individul în natura sa umană, emite judecăți de valoare și stigmatizează, fapt ce îi influențează modul de relaționare cu cei din jur. Fie că face acest lucru din cauza unui atribut, unei atitudini, unei opinii diferite a persoanei pe care o stigmatizează sau pentru simplul fapt că aparține unui anumit grup social, stigmatizarea este întâlnită în toate structurile societății, indiferent de statutul social sau mediul de proveniență al actorilor sociali. Abordând teoria stigmatizării, vom încerca să prezentăm atât asumpții generale cât și implicațiile avute în domeniul adopției.
Stigmatizarea socială este dovedită ca având un impact profund asupra indivizilor, alterând stima de sine, modul de auto-percepere, interacțiunea socială și bunăstarea acestora (Levin și Laar 2006). Societatea este cea care impune și determină modele clare, prestabilite pentru a încadra persoanele și atributele așteptate și considerate normale pentru membrii fiecărei categorii (Goffman 1963). Studiile moderne asupra fenomenului de stigmatizare se bazează pe lucrările lui Erving Goffman, termenul de stigmă sau stigmat, fiind definit de acesta, ca „un atribut care discreditează individul” (Goffman 1963: 5). Alți autori precum Dijker și Koomen (2007) se referă la termenul de stigmatizare ca fiind un model de control social care țintește să excludă individul de la o relație sau din societate, nefăcând distincția între persoană și comportamentul deviant sau condiția temporară a individului, iar Green (2009), definește stigmatizarea ca fiind eșecul individului de a se ridica la expectanțele și idealurile sociale și culturale.
Oricum am conceptualiza stigma, câteva componente importante ale acesteia sunt identificată de Link și Phelan (2001). Oamenii disting și etichetează diferențele umane, credințele culturale dominante leagă persoanele etichetate de caracteristici, stereotipuri negative, iar ca urmare persoanele etichetate experimentează pierderea statusului și discriminarea. Stratificarea socială determină categoriile de persoane și atributele care pot fi întâlnite într-o anumită sferă socială, bazându-se pe anticipările făcute de indivizi într-o relație socială. Anticipările sunt mai apoi transformate în expectanțe normative și cereri justificate. Potrivit lui Mason et al. (2001) când o societate sau categorie are stabilite și înrădăcinate anumite expectanțe cu privire la persoanele care o formează, aceasta alege să stigmatizeze pe bază morală și declară de fapt ceea ce consideră că este deviant. „Stigma, presupune prin urmare, prezența unei particularități care scoate persoana din normalitate și o plasează în categoria anormalității, a neobișnuitului a nefirescului.” (Bejenaru 2011: 234). În societatea contemporană, stigmatul este un construct negativ, un semn al rușinii, care comunică celor din jur că o persoană nu este capabilă să îndeplinească expectanțele sociale și culturale de rol (Dijker și Koomen 2007). Burke și Parker (2007) identifică trei arii de analiză a stigmei: cea socială – modul în care alții tratează individul în interacțiunile de zi cu zi; cea situațională – felul în care locația are efect asupra identității individului, și cea structurală – modul cum persoanele în poziții de autoritate tratează individul (ex. doctori, oficiali, profesori).
Potrivit lui Mason (2001) aportul lui Jones Farina la această teorie, este reprezentat de descrierea relațiilor dintre valorile sociale și percepțiile individului marginalizat și stigmatizat, ca o persoană fără valoare, explicând astfel cum aceștia încearcă să facă față sentimentelor de teamă, mânie, lipsă de valoare, depresie etc., prin dezvoltarea de strategii mentale. Unii indivizi dobândesc stigma, iar pentru alții condiția stigmatizării este prezentă de la naștere (Gibbons 1986; Goffman 1963). Alte două categorii de stigmă, existențială și obținută, sunt propuse de Falk (2001). Prima, stigma existențială derivă dintr-o situație pe care ținta stigmatizării fie nu a cauzat-o, fie deține puțin control asupra ei, iar cea de-a doua, stigma obținută, face referire la faptul că stigma este dobândită datorită comportamentului și contribuției în mare măsură a individului la obținerea stigmei în cauză (Falk 2001). Pentru unii atributul stigmatizant este disruptiv în mod permanent (Gibbons 1986), pe când alții par a se adapta repede, impactul psiho-social fiind însă diferit de la individ la individ. Pentru a face față implicațiilor sociale ale stigmei Jones (apud Mason 2001) identifică șase dimensiuni: ascunderea, desfășurarea, disruptivitatea, calitățile estetice, originea și riscul. Le vom analiza pe fiecare pe rând și vom particulariza unele dimensiuni asupra adopției și asupra actorilor implicați. Prin ascundere se analizează condiția stigmatizării, acesta putând fi vizibilă sau ascunsă, și se referă la măsura în care vizibilitatea ei este controlabilă de destinatar, sau dacă control este cel dorit. Infertilitatea poate fi o problemă ascunsă până la un punct, când societatea devine suspicioasă datorită trecerii anilor și cuplul încă nu are copii, dorința în cele mai multe cazuri este de a ascunde situația cu care se confruntă, efectele condiției stigmatizării sunt însă de necamuflat. Modul de acțiune, se preocupă de pattern-ul schimbării în relație cu expectanțele sociale cu privire la situația prin care trece individul, în această etapă identificându-se consecințele sociale și rezultatele atributului stigmatizant. O familie care descoperă că este infertilă, fapt ce ar putea duce la stigmatizare, poate să se retragă din interacțiunea socială, ceea ce ar avea un impact asupra relațiilor familiei cu comunitatea. O altă dimensiune reprezintă disruptivitatea. Acesta se instalează în momentul când situația sau condiția stigmatizării împiedică comunicarea și interacțiunea cu rețeaua socială. Calitățile estetice, a patra dimensiune prezentată de Jones, se referă la semne sau simboluri care îl fac pe posesor respingător sau supărător, iar originea este dimensiunea care prezintă etiologia circumstanțelor care au dus la situația respectivă, percepută și asumată pentru apariția ei. Ultima dimensiune o reprezintă riscul. Condiția și situația stigmatizării poate prezenta un pericol social sau grupurile sociale sunt amenințate de starea respectivă. Este important însă ca, atât societatea, cât și actorul social să fie conștienți de natura psiho-socială a procesului de stigmatizare și de impactul pe care îl are asupra sentimentelor.
Particularizând asupra adopției, vom privi fenomenul stigmatizării din trei perspective: stigmatizarea părinților adoptivi, stigmatizarea copiilor adoptați și stigmatizarea procesului de adopție. Referindu-ne la atributele care stigmatizează părinții adoptivi, acestea rezultă în mare parte din concepțiile pronataliste ale indivizilor și ale societății. Heitlinger (1991), identifică mai multe niveluri ale acestor orientări: cultural, atunci când procreerea și maternitatea sunt percepute ca fiind „naturale” și centrale pentru identitatea femeii; ideologic, când mandatul maternității devine o obligație patriotică, etnică sau eugenică; psihologic, procreerea este identificată cu deciziile raționale și iraționale, aspirațiile și emoțiile femeii sau a cuplului și nivelul politicii demografice, cânt statul intervine, direct sau indirect, în încercarea de a reglementa dinamica fertilității și de a influența cauzele și consecințele sale. Perioada comunistă servește ca exemplu pentru acest ultim nivel, întreruperea sarcinilor fiind interzisă prin Decretul nr.770 din anul 1966. În perioada imediat următoare după căderea comunismului se înregistrează însă o scădere dramatică a fertilității, fapt ce a demonstrat, că atât politicile comuniste cât și cele post-decembriste nu au contribuit la un echilibru în acest domeniu. La fel ca și SUA și Canada (Miall 1986), România este încă o societate puternic pronatalistă, în ciuda declinului ratei natalității și a mărimii medii a familiei, iar din punct de vedere cultural și psihologic, „a dori și a avea un copil, rămâne un comportament considerat normal și natural de majoritatea românilor, care reflectă maturitatea și competențele sexuale ale partenerilor și care conferă satisfacție intrinsecă membrilor familiei” (Bejenaru 2011: 236). Când normele și valorile culturale încurajează reproducerea și parentalitatea, a nu avea copii, poate deveni o cauză a stigmatizării, afectând în mod negativ identitățile și relațiile interpersonale ale persoanelor căsătorite (Miall 1986). Dacă procreerea este o funcție biologică, iar parentalitatea și rudenia sunt constructe psihosociale (Leon 2002), atunci a nu avea copii, datorită infertilității unuia dintre parteneri, atrage după sine stigmatizarea si discreditarea. În strânsă legătură cu stigmatizarea părinților adoptatori care recurg la adopție pe motivul infertilității, se află tendința cercetărilor clinice, a literaturii de specialitate și a politicilor sociale, de a accentua importanța legăturilor genetice, de sânge din interiorul familiei prin investițiile făcute în dezvoltarea metodelor și a tehnologiilor genetice și de reproducere asistate medical. Adopția este văzută astfel ca un model patologic, plecând de la asumpția că legăturile de familie între părinții adoptivi și copiii adoptați sunt „second-best”, iar copiii adoptivi sunt „second-choice” (March și Miall 2000). Deși adopția stabilește rudenia prin lege, societatea transmite mesajul că părinții adoptivi, nu sunt de fapt părinții reali. Wegar (2000: 368) subliniază acest lucru precizând că „există familii unite dincolo de gene, dar acestea există într-o societate care crede, că familiile adevărate sunt formate pe baza legăturilor de sânge.” Acest lucru este vizibil și în încercările celor adoptați ajunși la vârsta maturității care își caută părinții reali (biologici) și de asemenea în practica asistenților sociali (Miall 1987), care de multe ori se contrazic spunând: „Acum sunteți cu adevărat părinți. Când o să comunicați copilului că nu sunteți părinții adevărați?”. Această accentuare a importanței legăturilor de sânge determină, alte atitudini de stigmatizare precum, părinții adoptivi nu pot crea aceeași legătură cu copiii adoptați ca și părinții biologici, „indiferent de abilitățile parentale și de relația care au legat-o cu copilul adoptiv” (Miall 1987: 37), nu pot înțelege în totalitate nevoile copilului întrucât nu sunt părinții biologici ai acestuia. Toate aceste atitudini negative demonstrează inferioritatea cu care sunt priviți părinții adoptivi în comparație cu cei biologici.
Nu doar părinții adoptatori sunt stigmatizați, ci și copiii adoptați. Aceștia sunt considerați a fi „second-rate”, inferiori copiilor biologici datorită trecutului genetic „suspect” și incert (Miall 1987). Majoritatea sunt etichetați ca având întârzieri de dezvoltare, ca prezentând o probabilitate ridicată de a avea probleme mentale și a întâmpina dificultăți la școală. Argumentul de bază a acestor percepții sociale, este surprins de (Bartholet apud Miall 1996), care sumarizează răspunsurile indivizilor cu privire la copiii adoptați astfel: prin transferul lor la o familie adoptivă, copiii adoptivi sunt susceptibili conflictelor și predispuși în special problemelor de dezvoltare a personalității. Se vorbește astfel de copiii adoptați care au avut probleme mintale în termenul de „sindromul copilului adoptat” (Wegar 2000), fapt ce reflectă atitudinea negativă generalizată asupra tuturor copiilor adoptați, deși mulți dintre ei nu au prezentat și nu vor avea probleme mintale sau comportamente anti-sociale.
Un studiu realizat de Miall (1987) a surprins credințele societale și percepțiile asupra adopției. Acestea conțineau elemente puternice de stigmatizare bazate pe absența legăturilor de sânge și motivația părinților de a adopta. Părinții care adoptă copii de vârstă mică, sunt stimulați de „nevoi personale și mai puțin de dorința de a-i oferi copilului adoptat un mediu favorabil” (Bejenaru 2011: 242) apreciază respondenții, iar cei care adoptă copii cu o vârstă mai înaintată sau din centre de plasament prezintă mai degrabă motive altruiste.
Stigmatizarea si sancțiunea socială informală influențează adaptarea părinților la noua formă de constituire a familiei. Trebuie recunoscut impactul major pe care stigmatizarea o are asupra părinților adoptivi și asupra copiilor adoptați. Succesul sau eșecul adopției se bazează așadar, nu doar pe abilitățile psihologice și parentale ale familiei adoptive, ci și pe resursele intrinsece ale acesteia pentru a face față atitudinilor sociale negative.
Teoria atașamentului
Prin abordarea acestei teorii vom încerca să explicăm care sunt implicațiile atașamentului în adopție și modul în care teoretizarea lui John Bowlby, Mary Ainsworth și alți specialiști în domeniu au contribuit la revoluționarea modului în care privim atașamentul și importanța pe care trebuie să o acordăm copiilor în primii ani de viață pentru ca aceștia să se dezvolte armonios pe plan fizic și psiho-social.
Psihanaliștii au căzut de acord asupra faptului că prima relație de lungă durată și interacțiune socială a bebelușului, va reprezenta baza pentru dezvoltarea personalității lui. Teoria atașamentului este o teorie a dezvoltării copilului care vizează impactul relațiilor timpurii asupra copilului. Această teorie sugerează că dezvoltarea ulterioară a copilului și capacitatea de a lega relații, va fi influențată de experiența avută în primii ani de viață, psihanalistul John Bowlby fiind cel care a pus bazele și a dezvoltat teoria atașamentului.
Nevoia și tendința de a căuta apropiere și siguranță față de o anumită persoană se numește atașament, iar Bowlby (1983) definește atașamentul ca și căutarea și dorința de menținere a proximității față de persoana care îngrijește bebelușul. Fiecare ființă umană resimte această nevoie de apropiere față de persoana care o îngrijește, apropierea asigurându-i securitate și o bază solidă pentru dezvoltarea psihologică și modelul de inter-relaționare de mai târziu (Bowlby 1983; Golding 2008 și Bejenaru 2011). Deși în primele trei luni bebelușii răspund în mod diferit mamelor în comparație cu reacția avută față de alte persoane, putem vorbi de atașament doar atunci când bebelușul nu doar recunoaște persoana care o îngrijește, respectiv mama, ci când acesta va încerca să mențină apropierea față de mamă. Payne (2011: 101) întărește din nou această asumpție centrală afirmând că „experiențele timpurii asupra atașamentului față de adulți de încredere și receptivi, de obicei față de părinți, reprezintă fundamentul important pentru viitoarele competențe sociale”. Primii doi ani de viață constituie astfel perioada de brain-imprint cu consecințe în planul dezvoltării psihologice iar mai apoi în adaptare (Keller 2007). Modul în care îngrijitorul, mama, răspunde așadar nevoilor bebelușului – cu răbdare, căldură, înțelegere, sau la polul opus, cu brutalitate și cu puțină sensibilitate – va influența atitudinile copilului față de cei din jur (Atkinson et al. 1990) și va duce la construirea unui model operațional intern care va influența expectanțele copilului și ulterior ale adultului în raport cu ceilalți. Cercetătorii din acest domeniu confirmă faptul că sentimentele de încredere sunt determinate de experiențele din primul an de viață (Erikson 1993; Bowlby 1983 și Atkinson 1990) și că bebelușii dezvoltă o legătură puternică în primele 12 luni de viață cu persoana care o îngrijește, aceasta fiind în majoritatea cazurilor mama (Bowlby 1983).
Bebelușul se atașează de mama lui până la vârsta de un an, însă calitatea atașamentului, spun cercetătorii, diferă de răspunsul fiecărei mame la nevoile de bază, nu doar fizice ci și emoționale ale bebelușului. În urma unui studiu făcut de Mary Ainsworth et al. (1978), numit Situația Străină, s-au putut identifica trei modele sau pattern-uri de atașament: 1. atașament bazat pe securitate; 2. atașament bazat pe insecuritate-evitant și 3. atașament bazat pe insecuritate-rezistent. Eșecul de a realiza un atașament bazat pe securitate față de una sau câteva persoane în primii ani de viață, este direct relaționat cu inabilitatea de a dezvolta relații personale apropiate în perioada adultă, declară Bowlby (1983) și de asemenea cu o dezvoltare precară atât în plan psihic, cât și în plan emoțional și fizic. Atașamentul bazat pe securitate (Ainsworth et al. 1978) se dezvoltă în momentul când copiii experimentează o îngrijire călduroasă și plină de afecțiune. Acești copii folosesc părintele ca și o bază sigură, dezvoltând modele de comportament care împletesc explorarea activă cu căutarea sprijinului de la părinte (Golding 2008). Experiența unui atașament bazat pe securitate va avea un impact pozitiv asupra dezvoltării copilului. Modelul operațional intern al acestor copii este acela că se simt simpatici, utili în relații și de un interes pentru ceilalți. Atașamentul bazat pe insecuritate-evitant (Ainsworth et al. 1978), este asociat cu răspunsul lipsit de afectivitate al mamei, rece și indiferent la nevoile de îngrijire, astfel încât copilul ajunge să creadă că a comunica nevoile nu are nici o influență asupra mamei. Copiii care au dezvoltat un astfel de atașament au avut parte de părinți respingători, nepăsători și au observat că aceștia rămâneau indiferenți la sentimentele negative și de suferință. Astfel argumentează Golding (2008: 52), „copiii învață să dezactiveze comportamentul bazat pe atașament. Aceștia inhibă expresiile emoționale, devenind nepretențioși, supuși și independenți.” Al treilea model de atașament, cel bazat pe insecuritate-rezistent (Ainworth et al 1978), este caracterizat de o aparentă frică de străini, frică de explorare a mediului și amestecul dintre agățarea de mamă cu respingerea acesteia la întoarcere. Acest comportament se explică prin inconsistența îngrijirii primare, nevoile copilului fiind aleator satisfăcute sau de multe ori ignorate, determinând copilul să încerce să capteze atenția cu orice preț, de obicei prin plâns, respingând însă liniștirea din partea îngrijitorului. Modelul operațional intern reflectat de copiii cu un astfel de atașament, este exprimat prin antipatia față de sine, cu valoare proprie scăzută și incapabili, iar modelul perceput de aceștia față de cei din jur este de inconstanță, indisponibilitate și de dezinteres. Modelul operațional pe care copilul l-a format, așteptările și reprezentările care le-a construit prin intermediul interacțiuni timpurii cu primii săi părinți sau îngrijitori și eficacitatea răspunsului acestora, va fi mai apoi transferat în calități de durată (Sroufe 2003) în celelalte relații cu părinții adoptivi, cu profesorii și cu egalii lui (Bowlby 1983 și Atkinson et al. 1990).
În domeniul adopției, teoria atașamentului ne „ghidează înțelegerea cu privire la efectele neglijării, abuzului, separării și pierderii îngrijitorului asupra abilității copilului de a forma o legătură sănătoasă de atașament cu părinți noi” (Golding 2008: 23). De asemenea, teoria explică care sunt abilitățile necesare părinților adoptatori pentru a înțelege și a răspunde nevoii de apropiere și atașament a copilului, în urma experimentării unor evenimente negative din istoria relației acestuia cu mama sau îngrijitorul (Bejenaru 2011). Groza (1999) a realizat un studiu pe copiii români adoptați internațional după perioada comunistă, iar rezultatele acestui studiu au arătat că majoritatea dintre acești copii au mai multe probleme de comportament decât copiii tipici, însă, accentuează el, vor exista arii de dezvoltare în care copiii adoptați se vor recupera și arii de dezvoltare și funcționare care vor rămâne problematice. Studiile făcute de specialiști asupra copiilor adoptați din România (Chisholm 1998; Zeanah et al. 2005 și Tomescu-Dubrow 2005) care au petrecut o perioadă mai îndelungată în orfelinat, au arătat că acești copii prezintă un model de atașament bazat în mare parte pe insecuritate decât copiii adoptați tot din România dar la scurt timp după naștere. Este demonstrat faptul că nu instituționalizarea afectează negativ copiii, prin calitatea îngrijirii primite în cadrul instituțiilor de protecție (Tizard and Joseph apud Groza 1999). Copiii adoptați după vârsta de doi ani, care au fost crescuți inițial în instituții, notează cercetătorii, erau mai degrabă atașați într-un mod nesigur, se alipeau repede de persoanele de jur și aveau tendința de a fi foarte prietenoși, de a căuta să primească atenție (Brodzinsky 1998), fapt ce denotă prezența unui atașament bazat pe insecuritate internalizat în aceste medii. Dificultățile emoționale și sociale datorate acestui stil de atașament format timpuriu au putut fi observate la acești copii adoptați, în jurul vârstei de patru, respectiv opt ani. Factorii propuși de cercetători, care explică această vulnerabilitate asociată adopției si care influențează acomodarea la adopție, sunt următorii: o istorie prenatală și de reproducere problematică a copiilor adoptați; natura tranziției de la plasamentul familial la părinții adoptivi; plasarea spre adopție după primii doi ani de viață și dificultăți asociate discuției despre adopție cu copiii adoptați (Singer et al. 1985). Dintre acești factori, unul dintre cei mai importanți care afectează relația adoptivă dintre părinte-copil, este istoria plasamentului copilului. Singer et al. (1985), menționează că, în cazurile în care copilul a petrecut o perioadă considerabilă de timp cu părinții biologici înainte de plasament și s-a atașat astfel de aceștia, sau când copilul a experimentat numeroase forme de plasament, și astfel nu a putut să stabilească o relație consistentă cu nici un îngrijitor, dezvoltarea unei relații socio-emoționale călduroase, sigure și solide cu părinții adoptivi este pusă în pericol.
Teoria atașamentului a fost folosită și pentru a testa pattern-urile stabile și pattern-urile disruptive ale adopției în familiile cu copii de vârstă preșcolară sau vârstă mai mare la momentul adopției. Rezultatele in urma cercetărilor (Barth și Berry 1988) au indicat că atașamentul copiilor care prezentau securitate în relaționarea cu părinții adoptivi, creștea la acei copii a căror plasare spre adopție la o familie rămânea stabilă (Brodzinky, Smith și Broszinky 1998). De cealaltă parte, copiii care au fost scoși din familia adoptivă înainte de finalizarea procesului de adopție, au demonstrat o scădere în comportamentele bazate pe atașament dea-lungul timpului. „La fel cum adopțiile reușite au o valoare substanțială și sunt cauza unei satisfacții imense,” spun Barth și Barry (1988: 4), zvonurile și studiile amplificate despre creșterea ratei în cazul adopțiilor disruptive sau finalizate în eșec, influențează în mod negativ baza sistemului de bunăstare al copilului, a furnizorilor de servicii, a părinților adoptivi și în special al copiilor adoptați.
Recunoaștem, așadar importanța formării unui atașament bazat pe securitate în primii ani de viață, însă o bază sigură este pusă și de părinții adoptivi care preiau controlul asupra atmosferei din noua lor familie, acceptând copilul cu bagajul cu care a venit și demonstrând atașamentul lor prin dăruirea față de acesta. Construirea unei relații bazate pe încredere între părinții adoptivi și copilul adoptat, indiferent de modelul operațional intern al acestuia, va duce la o probabilitate mult mai ridicată de a avea o adopție reușită și va ajuta copilul să facă față adversităților prezente sau viitoare pe care le va întâlni. Trebuie să accentuăm însă și influența comunității în formarea unei relații de încredere între părintele adoptator și copilul adoptat. Viziunea majoritară este că acești copii nu pot forma o legătură afectivă la fel de puternică cu părinții adoptivi precum copiii biologici, și că dezvoltarea lor afectivă este una carențială. Percepția socială are așadar un impact puternic asupra părinților adoptivi și asupra copiilor adoptați și influența constructelor sociale în formarea legăturilor afective, nu trebuie subapreciată.
Teoria rolului social
Teoria rolului se preocupă de una dintre cele mai importante trăsături ale vieții sociale: modele comportamentale caracteristice sau roluri. Ea vizează natura oamenilor ca și actori sociali, care sunt deținători nu doar a unei poziții sociale ci și deținători ai expectanțelor față de comportamentul propriu si al altor persoane.
Inițiată de David Kirk, această teorie a stat la baza dezvoltării teoriilor moderne în domeniul adopției copiilor. Payne (2011), se referă la teoria rolului, precizând că se preocupă de interacțiunile noastre cu celelalte persoane și modul în care reacțiile și așteptările celor din jur determină individual să acționeze și să reacționeze în anumite moduri. Brodzinsky et al (1998: 15) recunoaște de asemenea importanța pe care a avut-o această teorie, deoarece „a fost prima încercare sistematică de a explica acomodarea la adopție în termenii modelelor de interacțiune familială.”
Fiecare individ are un anumit status și rol, în funcție de acestea stabilindu-se așteptări de rol și moduri de acțiune în conformitate cu rolul și status-ul avut. Definim astfel rolul ca așteptări și comportamente asociate pozițiilor și structurilor sociale (Payne 2011), iar Goffman apud Payne (2011) definește rolul ca interpretarea așteptărilor sociale anexate unui status social. Raportându-ne la rolul de soț și soție în cadrul familiei, comportamentul așteptat după trecerea anilor este cel de procreere. Aceștia se confruntă însă cu problema infertilității, fapt ce îi determină să considere adopția ca o modalitate de a îndeplini așteptările, atât ale societății cât și cele personale. Asumpțiile centrale ale teoriei menționează că părinții fără copii, se confruntă cu un handicap de rol (Kirk 1964) rezultat din dificultățile avute, iar acest handicap de rol este întărit de atitudinile celorlalți, care consideră adopția a fi „o alternativă inferioară nașterii unui copil și, totodată una riscantă” (Bejenaru 2011: 116). Kirk (1964), precizează că, handicapurile de rol sunt internalizate în familia care se mărește prin noul membru adoptat, sub forma unor situații parentale dificile, iar pentru a face față dificultăților și sentimentelor de alienare, părinții adoptivi recurg la diferite mecanisme de coping: respingerea faptului că situația lor este diferită de cea a părinților biologici, respectiv respingerea diferențelor, și acceptarea și conștientizarea diferențelor. De asemenea se presupune o relație directă (Kirk 1964) între deprivarea rezultată din lipsa copiilor, care determină consecințe și trăiri negative, și tendința ridicată a părinților de a adopta mecanismul de coping „respingerea diferențelor”. Este unu lucru cert, că părinții adoptatori, la fel ca alți părinți, încercă să formeze familii stabile și permanente, în detrimentul beneficiilor personale. Pentru a atinge stabilitatea, sunt necesare reguli de conduită, iar familiile care nu sunt conduse după tradiții, trebuie să depindă de abilitățile interpersonale ale membrilor lor pentru ordinea din cadrul familiei (Kirk 1964). În cazul adopției, aceste abilități implică comunicare bazată pe înțelegere reciprocă și deschidere față de copilul adoptiv despre trecutul său. Comunicarea eficientă, deschisă și liberă despre adopție, ordinea și stabilitatea dinamicii familiile adoptive, sunt favorizate de activități parentale de coping de tipul „acceptare a diferențelor”. Gladstone și Westhues (1998), într-un studiu realizat pe 67 de adulți adoptați care au avut reuniuni cu părinții biologici, au identificat faptul că unul dintre factorii care au contribuit la luarea deciziei de a găsi și a forma relații cu părinții biologici, a fost sprijinul acordat de familia adoptivă și comunicarea deschisă despre adopție. Membrii familiei și-au păstrat libertatea de a vorbi liber despre adopție, de a celebra ziua adopției (Kirk 1964) și de „a explora sentimentele produse de experiența adopției” (Bejenaru 2011: 117).
În urma explorării teoriei rolului social, se poate identifica pe de o parte stigmatizarea din partea societății a cuplului adoptator, care întâmpină dificultăți datorită lipsei prescripțiilor culturale de rol și a neîncadrării în normele societale. Pe de altă parte, identificăm o categorie de adoptatori care se auto-stigmatizează și se auto-marginalizează. Aceștia identifică handicapul de rol avut și se auto-exclud de la viața socială. În ciuda tuturor demersurilor făcute, se simt nepregătiți pentru a face față schimbărilor și solicitărilor care intervin odată cu noul statut de părinte adoptiv și se încadrează astfel singuri într-o categorie a celor stigmatizați și izolați.
Perspectiva biologică
Fiecare persoană se naște cu caracteristici individuale pe care nici o altă persoană nu le posedă. Se poate observa cu ochiul liber inexistența a doi indivizi cu o înfățișare identică, fiecare ființă umană având atribute vizibile sau ascunse care o diferențiază de cei din jur. În același timp însă, se poate observa asemănarea cu părinții, atât la nivel fizic cât și la nivel psihic și comportamental. Prezentăm anumite caracteristici genetice la naștere care interacționează cu mediul în care creștem, fapt ce conduce la formarea personalității și la o manifestare unică a acesteia.
Cercetările care studiază domeniul eredității și influența acesteia, arată că la momentul concepției un număr mare de caracteristici personale sunt determinate de structura genetică a ovulului fertilizat. În proporție de peste 50%, genele programează celulele noastre astfel încât să ne dezvoltăm într-o persoană cu o anumită culoare a pielii și a părului, cu o formă și mărime generală a corpului, de un anumit sex și cu o parte din abilitățile intelectuale și temperamental- emoționale (Atkinson et al. 1990). Materialul genetic al copilului reprezintă baza pentru potențialul inteligenței (Adamec și Miller 2007), iar regulile pentru progresul fizic și psihosocial, spun alți cercetători, sunt imprimate în gene (Vogel și Motulsky 1997, Bechtel și Richardson 2010). În contrast, alte teorii accentuează rolul experienței și a mediului în dezvoltarea comportamentului. Filozoful John Locke, vedea mintea umană ca „tabula rasa”, tablă goală, ceea ce se scrie pe această tablă reprezentând ceea ce omul experimentează prin intermediul simțurilor. În acord cu Locke, Watson (apud Atkinson et al. 1990: 72) spunea „dă-mi un număr de bebeluși sănătoși și lumea mea condiționată în care să îi cresc, și îți garantez că pot lua pe oricare dintre ei aleator, să îl educ să devină orice fel de specialist doresc eu, indiferent de talentele, inclinațiile, aspirațiile, abilitățile și vocațiile înaintașilor lui.” S-a demonstrat însă că perspectiva aceasta este incompletă, întrucât dezvoltarea umană este condiționată de o continuă interacțiune dintre ereditate și mediu. În concepția lui Eysenck și Fulker (1979), personalitatea se formează ca un rezultat al interacțiunii între sectoarele cognitiv, conativ, afectiv și somatic, materializându-se în trăsături de personalitate. Plomin et al. (apud Howe 1998) au făcut o distincție benefică între trei tipuri de corelare dintre ereditate-mediu: pasivă, părinții biologici transmit anumite gene copiilor și creează medii specifice, astfel părinții cu o inteligență ridicată vor afecta nu doar capacitatea intelectuală a copilului lor, ci vor genera și medii bogate intelectual și stimulatoare; reactivă, legăturile apar când copilul cu anumite caracteristici determină reacții ale mediului pentru a se potrivi caracteristicii lor; activă, selectarea deliberată sau crearea unui mediu care să se potrivească predispozițiilor moștenite. În cazul în care înclinăm spre accentuarea eredității, mediul și experiența nu joacă un rol important în rezultatul final, ci acționează ca și declanșatori pentru manifestarea unor trăsături și abilități, capacități și talente (Howe 1998).
O modalitate de a înțelege problemele de adaptare a copiilor la adopție, s-a axat și pe rolul jucat de ereditate (Brodzinky 1998). Datele rezultate în urma cercetărilor au fost consistente în a demonstra că adulții și copiii adoptați au mai multe asemănări cu părinții biologici decât cu părinții adoptivi sau frații non-biologici, atât la nivelul inteligenței, cât și la nivelul intereselor, personalității și psihopatologiei. Mai mult decât atât, se presupune că adaptarea în familia adoptivă este influențată și de o varietate de experiențe prenatale negative (Ludy, Hopkins și Nation 1994), precum stres maternal ridicat, nutriție maternală carențială, îngrijiri medicale necorespunzătoare, și expunerea la numeroși factori precum alcoolul, drogurile și boli cu transmitere sexuală. Alcoolul, în special este un teratogen cu efecte severe care pot varia de la malformații, deficiență în dezvoltare până la abnormalități comportamentale (Ludy, Hopkins și Nation 1994). Unii bebeluși, născuți de mame alcoolice, suferă de sindromul alcoolismului fetal, caracterizat de trăsături ale feței neobișnuite. Astfel riscurile și vulnerabilitatea psihologică (Bejenaru 2011) considerate a fi specifice copilului adoptat, sunt determinate de background-ul genetic, însă trebuie acceptată și importanța mediului. Eysenck și Fulker (1979), susțin faptul că există o cantitate mare de dovezi care demonstrează importanța atât a eredității, cât și a mediului în determinarea diferențelor individuale în comportament. Un exemplu în acest sens este adus de Schiff și Lewontin (apud Nash 1988), care au comparat nivelul de IQ al copiilor adoptați a căror mame biologice au fost „dezavantajate social”, cu cel al fraților crescuți de către mama biologică. Rezultatele au demonstrat că nivelul de IQ al copiilor adoptați a fost mai mare cu 16 puncte decât al fraților care au rămas cu mama biologică. Studiul a indicat că mediul a avut un impact pozitiv și că o experiență reușită (Adamec și Miller 2007) și pozitivă a adopției poate spori nivelul de IQ a copilului adoptat cu mai mult de 15 puncte.
Așadar, înțelegerea diferențelor de la familie la familie în adaptare la adopție, trebuie bazată pe evaluarea corectă a bazei genetice, ereditare a dezvoltării copilului adoptat (Brodzinky 1998). Deși mulți dintre copiii adoptivi vor fi puternic influențați de mediul familiei adoptive, o mare parte a variabilității în funcționarea cognitivă, a succesului școlar, a personalității și a adaptării psihosociale va proveni din înzestrarea genetică transmisă de părinții biologici și calitatea mediului parental oferit.
Construcția socială a adopției: studii și cercetări la nivel internațional relevante pentru domeniu
Adopția este un fenomen social complex, strâns legat de cadrul legal al familiei și modelat de presiunile care afectează familiile într-un context social dat. Familia tradițională coexistă cu diferite tipuri familiale precum familia adoptivă, în care relațiile de rudenie sunt stabilite pe bază legală și nu pe una biologică (Miall 1996). Una dintre ariile în care adopția a început să primească o atenție mai deosebită în ultima perioadă, se referă la comunitatea în care aceste familii adoptive se formează și funcționează. Miall (1996) accentuează faptul că, modul în care membrii comunității definesc atributele și experiențele lor, indivizii și familiile implicate în adopție, pot experimenta suport social sau sancțiuni sociale în interacțiunea rutinieră. Studiile care fac însă referire la construcția socială a adopției și atitudinile comunității față de acesta sunt puține chiar și la nivel internațional. David Kirk, a fost primul care a realizat o cercetare în acest sens în 1953, în care a demonstrat existența unei atitudini sociale discreditante față de relațiile de rudenie stabilite prin intermediul adopției (Wegar 2000).
Un alt studiu a fost realizat de către Dembroski și Johnson (1969) pe un eșantion format din 113 studenți. Cercetătorii au pornit de la ideea de dogmatism, definit ca un sistem sau rețea de credințe și atitudini, supunând atenției ipoteza că, persoanele cu un grad ridicat de dogmatism vor manifesta o atitudine intolerantă față de adopție. Această ipoteză s-a confirmat aproape în totalitate pentru persoanele de sex masculin, însă nu și pentru cele de sex feminin. Autorii au interpretat aceste rezultate sugerând că, femeile acordă o importanță majoră rolului matern și că, a obține un copil pe cale legală este o soluție mai dezirabilă decât lipsa acestuia din familie.
În anul 1997, rezultatele primului studiu de amploare asupra atitudinii cu privire la adopție au fost publicate. Eșantionul a cuprins 1554 de respondenți din SUA, care au confirmat existența unei atitudini ambivalente față de adopție. Deși majoritatea respondenților au considerat că adopția servește unui scop social util, 25–30% din populația chestionată a pus sub semnul întrebării starea mentală a copiilor adoptați și doar 32% au exprimat o opinie clară, susținând adopția. Așadar, rezultatele studiului indicau și confirmau că majoritatea americanilor, consideră adopția ca și „second-best” și o modalitate suspectă de formare a unei familii (Wegar 2000).
Acest studiu a fost urmat de un altul, în 2002, realizat de Dave Thomas Foundation for Adoption și Evan B. Donaldson Adoption Institute. Rezultatele obținute au înregistrat o creștere ușoară a proporției populației care consideră adopția ca fiind un proces favorabil. S-a constatat că, aproape patru din zece americani (39%), au luat în considerare adopția la un moment dat în viață și că peste două treimi dintre americani au opinii favorabile cu privire la adopție. Aceste opinii pozitive înregistrează o creștere în ultimii cinci ani, de la 56% în 1997, la 63% în 2002. De asemenea, alți indicatori care sprijină adopția, indică faptul că 75% dintre americani cred că, părinții adoptivi pot arăta aceeași dragoste copiilor adoptați precum copiilor biologici și peste 80% consideră că, părinții adoptivi resimt o mai mare satisfacție în creșterea și educarea copiilor adoptați față de copiii biologici. Un alt rezultat pozitiv, se referă la faptul că, peste 94% din americani, privesc părinții adoptivi ca fiind norocoși. În ciuda imaginii în general pozitive despre adopție și despre sistemul de protecție, peste două treimi au manifestat îngrijorare în raport cu evoluția lor: 62% consideră copiii adoptați din centrele de plasament predispuși să manifeste dificultăți școlare. O proporție similară consideră că, în general copiii adoptați și în special cei adoptați din sistemul de protecție, sunt predispuși la a prezenta dificultăți de adaptare și probleme comportamentale. De asemenea, studiul a documentat opinia americanilor în legătură cu familiile
Figura 1: Building a family and caring for children as motivation for adopting children
care adoptă copii de vârste diferite. Astfel, 63% cred că adulții adoptă copii mici pentru a-și crea o familie proprie, fiind stimulați de dorințe și nevoi personale și doar 20% cred că adulții adoptă copii din motive altruiste, pentru a oferi un cămin bun celor care au nevoie de acesta (vezi Figura 1).
Miall (1996) a întreprins un studiu explorator, pentru a identifica atitudinea populației față de adopție, în comparație cu cea a clinicienilor. Aceasta a urmărit prin intermediul studiului, determinarea constructelor sociale asupra infertilității, asupra adopției și asupra tehnologiei de reproducere. Deși clinicienii privesc familiile adoptive ca și „second-best” față de familiile biologice, cei 150 de respondenți din Canada, au contribuit la realizarea unei imagini puțin diferențiate între familiile adoptive și cele biologice. Majoritatea persoanelor de sex masculin (85%) și de sex feminin (86%) au susținut ideea că parentalitatea biologică și cea adoptivă sunt în mare parte asemănătoare. De asemenea, respondenții au considerat în mare măsură că, experiențele trăite de părinții adoptivi sunt similare cu cele ale părinților biologici, iar sentimentele mamelor și taților adoptivi nu se diferențiază de cele ale părinților biologici. O altă latură analizată de Miall (1996), a fost constructul social potrivit căruia, copiii adoptați prezintă mai multe riscuri în dezvoltare decât copiii biologici. Această ipoteză nu s-a confirmat însă, respondenții afirmând că toți copiii sunt supuși unui risc indiferent de origine, factorul cel mai important fiind funcționalitatea și angajamentul manifestat de familie în creșterea și educarea copilului și nu aspectele biologice. În mod concret, respondenții au accentuat faptul că mediul familial este cel care contribuie la succesul în dezvoltare atât a copilului adoptat, cât și a copilului biologic.
PERSPECTIVE TEORETICE ISTORICE ȘI CONTEMPORANE ASUPRA ADOPȚIEI
O perspectivă comparativă între România și alte culturi în domeniul adopției
Privind modul în care România a evoluat în domeniul adopției de-a lungul anilor, în special după perioada comunistă, putem observa asemănări și diferențe între practicile, actele normative și atitudinile din țara noastră și culturile africane, asiatice sau vestice. În Orientul Mijlociu, țări precum Egipt și state puternic influențate de către Islamism, se află în contrast cu practicile răspândite la scară largă în unele societăți ale Africii de Vest. În Orientul Mijlociu, adopțiile formale sunt ocazionale și îngrijirea în asistență maternală este deseori făcută în secret datorită credințelor în semnificațiile fundamentale ale legăturilor de sânge (Riley și Van Vleet 2012). În mediul urban al Egiptului, specifică Riley și Vleet (2012), este în special importantă convingerea că, între membrii familiei există sau ar trebui să existe relații de sânge, aceștia îngrijorându-se că fără o legătură genealogică clară, relațiile părinte-copil vor fi mai degrabă forțate și străine. De cealaltă parte, trecând pe continentul European, Anderson (2004) consideră că în Norvegia, precum și în restul Europei și SUA, adopția este motivată în primul rând de lipsa copiilor și dorința de a crea o familie. Majoritatea copiilor adoptați în Norvegia, sunt adoptați din afara țării, părinții biologici și părinții adoptivi de cele mai multe ori neavând legături unii cu ceilalți. O altă țară foarte cunoscută în domeniul adopțiilor internaționale, este Coreea de Sud. După anii 1950, Războiului Coreean a lăsat în urmă numeroși copii orfani și în situații de vulnerabilitate. Nefiind capabili să îngrijească de aceștia, multe familii au privit adopțiile internaționale ca o modalitate de a le oferi o viață mai bună copiilor lor. Un număr ridicat de mame coreene necăsătorite, care se temeau de stigmatul unei sarcini în afara căsătoriei, au ales să-și abandoneze copiii, iar cele care se confruntau cu discriminarea datorită amestecului de rasă (mama coreeană și tată american), având copii născuți în timpul războiului, au considerat adopția internațională, ca o opțiune preferabilă unei vieți trăite în sărăcie și plină de prejudecăți. Astfel, Coreea de Sud a trimis peste 150,000 de copii orfani în țările vestice. În timp, țara s-a dezvoltat puternic din punct de vedere economic și la fel s-a întâmplat și cu rolul guvernului și a populației în protecția copilului, adopțiile naționale fiind privite cu o mai mare acceptare culturală. Totuși, valorile confucianiste care accentuează importanța majoră a legăturilor de sânge, rămân înrădăcinate în cultura Coreeană. Un număr tot mai mare de susținători propagă însă ideea adopției în interiorul țării și se luptă pentru promovarea adopției în familiile coreene. Pe continentul American, o țară conducătoare în domeniul adopției, este Statele Unite, care adoptă în jur de 130,000 de copii anual. Deși acest număr include adopția copilului vitreg, aproximativ jumătate din copiii adoptați nu sunt rude cu părinții adoptivi prin legături de sânge sau căsătorie. Aproape 20,000 de copii sunt adoptați din afara țării și peste 50,000 de copii sunt adoptați din sistemul de protecție de stat. Cumulativ, în SUA sunt 1,8 milioane de copii adoptați, acest număr constituind 2.5% din totalul copiilor sub 18 ani din țară. Statisticile arată că, o creștere neașteptată a adopțiilor internaționale în SUA, a avut loc în 1991, când 2,600 de copii au fost adoptați din România, după ce căderea regimului comunist din 1989 a dezvăluit situația orfelinatelor suprapopulate. În mod similar, creșterea recentă a adopțiilor se datorează aproape în totalitate politicilor schimbătoare din Rusia, Coreea de Nord, China și Guatemala (Bernal et al. 2007). În special introducerea politicii a unui copil în China în 1979, a condus la o afluență a copiilor sănătoși dar nedoriți, predominant fete, în orfelinatele de stat. Întrucât China a deschis adopțiile pentru străini pentru prima dată în 1992, aceasta țară a devenit o sursă majoră de adopții internaționale pentru cetățenii Statelor Unite. Rusia a permis de asemenea, adopțiile internaționale în 1990, devenind o țară „trimițătoare” odată cu disoluția Uniunii Sovietice din 1991, această disoluție determinând și o criză economică de lungă durată. Se observă însă o scădere a numărului de adopții internaționale în Statele Unite în 2004-2006, fapt declanșat și de schimbările legislative în domeniul adopției în România, Rusia, China și Coreea de Sud (Bernal et al. 2007). Putem constata așadar asemănările între România și țările „trimițătoare” si diferențele față de țările „primitoare” de copii. România, precum Coreea de Sud, China, Rusia și alte țări, și-au creat o imagine nu tocmai favorabilă la nivel global, cu privire la modul de îngrijire al copiilor în mediile instituționalizate, la rata ridicată a abandonului și cu privire la politicile parțial ineficiente în domeniul protecției copilului. Putem observa totuși în ultimii ani o mică schimbare în acest sens, implementându-se programe care să conștientizeze populația atât despre abandonul copiilor, cât și despre serviciile de protecție temporare și definitive.
Măsura adopției în rândul altor măsuri de protecție. Forme particulare de adopție: adopția închisă, adopția deschisă, adopția transetnică
Adopția se încadrează în măsurile de protecție alternativă a copilului, care este temporar sau definitiv lipsit de ocrotirea părinților săi, sau care, în vederea protejării intereselor superioare ale sale, nu poate fi lăsat în grija acestora. Protecția alternativă include pe lângă adopție, tutela și măsurile de protecție specială. Conform Legii 272/2004, măsurile de protecție specială sunt plasamentul, inclusiv cel la asistent maternal profesionist, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată. Plasamentul este o măsură cu caracter temporar, care poate fi dispusă după caz la o persoană sau familie, la un asistent maternal profesionist sau la un serviciu de tip rezidențial. În România, serviciul de protecție de tip rezidențial se poate desfășura pe două planuri: prin protecție rezidențială în instituții și prin protecție rezidențială de tip familial. Responsabilitatea personalului de specialitate conform lui Cojocaru și Cojocaru (2008), este de a elabora planuri individualizate de protecție care să aibă ca finalitate fie reintegrarea familiala, fie adopția națională, fie integrarea socioprofesională a tinerilor. În momentul stabilirii măsurii de plasament se va avea în vedere plasarea copilului cu prioritate la familia extinsă sau la familia substitutivă, menținerea fraților împreună și în cazul în care copilul nu a împlinit vârsta de 2 ani, plasamentul poate fi dispus numai la familia extinsă sau la o familie substitutivă (asistentul maternal profesionist sau familie de plasament). Serviciul de asistență maternală a fost creat pentru a fi o alternativă la instituționalizare. Potrivit legislației actuale, este interzisă plasarea în instituții a copiilor cu vârstă de până la trei ani, exceptând cazurile copiilor cu dizabilități grave sau dependență de îngrijiri, încadrați în servicii de tip rezidențial specializate. Cojocaru și Cojocaru (2008: 78), menționează că „există o tendință de creștere a numărului de copii îngrijiți în asistență maternală, în 2006, în această formă de protecție existau 18,125 de copii”, dorind să echivaleze numărul de copii aflați în îngrijire de tip rezidențial. Această creștere continuă a copiilor aflați în îngrijire la asistenți maternali, pare însă a crea o tendință de descurajare a adopției copiilor îngrijiți în asistența maternală. De asemenea, adopția copiilor din centrele de plasament nu înregistrează succes, în anul 2005 numărul adopțiilor din centrul de plasament fiind de 15 copii, pe întreg teritoriul României.
Odată cu evoluția practicii adopției, s-au dezvoltat diferite forme particulare de adopție. Adopția închisă este cea mai cunoscută în România. Aceasta presupune lipsa informațiilor și a contactului între părinții adoptivi și cei biologici, potrivit lui Adamec și Miller (2007) și confidențialitate totală și dosare închise, conform lui Moe (2007). Adopția închisă pare o soluție favorabilă pentru toți membrii triadei adopției (părinți biologici, copii adoptați și părinți adoptivi) întrucât, majoritatea populației vedea adopția închisă ca și o soluție la probleme sociale. Femeile scăpau de stigmatul de a avea un copil în afara căsătoriei și aveau posibilitatea de a-și continua viețile, copii scăpau de stigmatul ilegitimității și găseau un cămin cu doi părinți iubitori și cuplurile fără copii găseau o soluție pentru problema infertilității (Carp 2002). Însă cei care au abordat această perspectivă asupra adopției, nu au reușit să anticipeze natura umană și dezvoltarea acesteia. Majoritatea copiilor adoptați, la vârsta adultă caută să afle informații despre părinții biologici și mulți doresc să își întâlnească părinții, în special mama biologică. Copii adoptați, spun Baran și Pannor (1990), sunt predispuși la a dezvolta un conflict al identității, de aceea specialiștii afirmă că, multe din aceste probleme psihologice sunt relaționate în mod direct la sistemul închis și tradițional al adopției. Odată cu căutarea copiilor adoptați după părinții biologici și cercetătorii în domeniu cad de acord asupra faptului că, sistemul închis trebuie înlocuit cu „o nouă filozofie și practică a adopției, care oferă deschidere și sinceritate” (Baran și Pannor 1990: 318).
Adopția deschisă este un proces în care părinții biologici și cei adoptivi se întâlnesc și schimbă informații. Părinții biologici renunță la drepturile legale de creștere și îngrijire a copilului în favoarea părinților adoptivi, ambele părți având dreptul la contact și acces continuu la informații despre copil. De asemenea contactul lunar, anual sau sporadic este stabilit de către părinți de comun acord, aceștia stabilind-ul în cele mai multe cazuri printr-un document scris (Adamec și Miller 2007). În cadrul triadei, beneficiul cel mai mare în adopția deschisă revine copilului. Copilul adoptat căruia i se dă ocazia să vadă, să atingă și să simtă părintele biologic, poate crede și înțelege faptul că acelei persoane îi pasă totuși de situația sa, dar nu a avut posibilitatea la momentul nașterii, să se îngrijească de acesta.
O altă formă de adopție este cea transetnică, care se referă la adopția unui copil care aparține unei alte rase decât cea a părintelui adoptator. În România, cele mai frecvente cazuri de adopții transetnice se realizează între părinții adoptivi români și copiii rromi. Această formă de adopție se confruntă însă cu discreditare, stigmatizare și chiar respingere din partea populației, datorită percepției negative existente în rândul românilor despre etnia rromă.
Dinamica fenomenului adopției în România. Studii și statistici psihologice, psihiatrice și medicale la nivel internațional
După perioada comunistă, România a cunoscut o creștere substanțială a adopțiilor naționale și internaționale odată cu adoptarea noilor acte normative din 1990, care reglementau procedura adopției. Adopțiile internaționale au devenit astfel posibile, condițiile precare și inumane din instituțiile de protecție (orfelinate și leagăne) determinând ca mii de copii să fie adoptați internațional. Până în 1996, România este caracterizată de o „legislație necoordonată, încercând pe de o parte să restrângă adopțiile în străinătate și, pe de altă parte, să implementeze mecanismele pentru adopțiile internaționale” (Bejenaru 2011: 42). În anul 1997 sunt adoptate o serie de noi acte normative, impunându-se totodată și crearea unei baze de date cu copiii adoptabili.
Până în anul 2000, se observă o creștere continuă a adopțiilor internaționale, însă în anul 2001 acestea sunt interzise, excepție făcând adopția copiilor în străinătate de către rude. Numărul copiilor adoptați în interiorul țării a scăzut de-a lungul anilor, de la 1710 de copii adoptați în 1999, la 938 de adopții naționale a copiilor din sistemul de protecție și 145 de adopții în familie de către celălalt soț înregistrate în 2011 (vezi Figura 2). Situația adopțiilor în România nu este una favorabilă, conform statisticilor, numărul adopțiilor interne este în continuă scădere. În 2013, potrivit Oficiului Român pentru Adopții, doar 652 de copii se aflau în potrivire practică, încuviințați și încredințați în vederea adopției, deși sentința de deschidere a procedurii de adopție a fost pentru 2556 de copii.
Figura 1. Evoluția adopțiilor în România din anul 1997 până in 2007
Figura. 2 Număr de copii din sistemul de protecție al copilului pentru care s-a încuviințat adopția, în perioada 2005-2011
Putem corela însă studiile psihologice, psihiatrice și medicale despre copiii adoptați existente la momentul prezent, cu rata scăzută a adopțiilor? Potrivit studiilor, adolescenții adoptați prezintă un risc mai ridicat pentru a externaliza tulburări de ordin psihic (Keys et al. 2008). De asemenea, alte cercetări măsoară cu ajutorul unei scale, problemele comportamentale ale copiilor și arată că, cei din sistemul de protecție au înregistrat cel mai înalt scor, fiind urmați de copiii încredințați în vederea adopției după vârsta de 6 luni, ultimii fiind copiii neadoptați (Brand și Brinich 1999). O imagine negativă a copiilor adoptați, a fost conturată și de studiile efectuate asupra copiilor adoptați internațional. Miller et al. (1995), evaluează relația între situația dezvoltării copiilor adoptați internațional la momentul intrării în Statele Unite și statusul nutrițional și problemele medicale identificate. Rezultatele studiului sunt negative, identificându-se că, doar 50% dintre copii aveau un stadiu al dezvoltării normal, restul înregistrând întârzieri motrice (33%), întârzieri cognitive (16%) și întârzieri în vorbire. Conform altor studii, copiii adoptați prezintă un risc crescut ca la vârsta adultă să abuzeze de substanțe, precum alcool sau droguri (Yoon et al. 2012). Abuzul de substanțe este asociat în mare măsură cu o personalitate antisocială, iar Cadoret (1990) consideră că, există numeroase dovezi a unui element genetic în consumul excesiv de alcool și posibil și în consumul de droguri, fapt pentru care aceste elemente trebuie luate în considerare când un copil este încredințat în vederea adopției. Un alt studiu efectuat din nou asupra copiilor adoptați internațional, măsoară epidemiologia bolilor infecțioase la acești copii (Murray et al. 2005). Deși prevalența bolilor infecțioase este mică, rezultatele cercetării confirmă faptul că, majoritatea copiilor adoptați care au trăit în instituții de protecție, prezintă riscul infecțiilor, cunoscute ca fiind transmisibile în mediile instituționalizate. 3 din cei 98 de subiecți evaluați, (3.1%), au fost diagnosticați cu sifilis congenital, însă doi din aceștia nu aveau nici o menționare a infecției în dosarul din pre-adopție, fapt care a ridicat întrebări despre veridicitatea informațiilor medicale din perioada pre-adopție.
Toate aceste studii și cercetări asupra copiilor adoptați atât internațional, cât și național, bine venite pentru specialiștii în domeniu, nu sunt exhaustive, dar pot influența în mod negativ concepțiile indivizilor din societate despre adopție și copiii adoptați și pot contribui totodată la stigmatizarea acestora, supralicitând aceste aspecte și lăsând de o parte aspectele pozitive ale copiilor adoptați și ale adopției în general.
METODOLOGIA CERCETĂRII
Tema
Construcția socială a adopției și impactul acesteia asupra vieții familiei adoptive
Obiectivele cercetării
Analiza imaginii sociale a părinților adoptivi
Analiza imaginii sociale a copiilor adoptați
Analiza factorilor care contribuie la construcția socială a imaginii copiilor adoptați și a părinților adoptivi
Analiza nivelului de deschidere și de comunicare a părinților adoptivi cu copilul adoptat și cu comunitatea
Impactul construcției sociale a adopției asupra integrării copilului adoptat în familie, școală și comunitate
Ipotezele cercetării
Dacă imaginea socială conferă părinților adoptivi un status inferior în raport cu părinții biologici, atunci se va manifesta o atitudine de neacceptare a familiei adoptive.
Dacă copiii adoptați sunt concepuți în mintalul colectiv ca având o moștenire genetică nefavorabilă și dezvoltarea lor a fost influențată negativ de timpul petrecut în sistemul de protecție, atunci vor avea tendința de a-i stigmatiza.
Mass-media este principalul factor care contribuie la construcția socială a unei imagini negative a actorilor implicați în adopție (copii adoptați și părinți adoptivi).
Lipsa comunicării despre adopție dintre părinții adoptivi și persoanele/grupurile sociale cu care interacționează, conduce la închiderea familiei si exacerbarea sentimentului de stigmatizare.
Dacă copilul adoptat se simte stigmatizat atunci va prezenta dificultăți în relaționare socială.
Definirea și operaționalizarea conceptelor
Definiții nominale
Imagine socială = „se referă la concepțiile pe care fiecare individ le formează și le are cu privire la o altă persoană, acestea fiind rezultatul informațiilor obținute prin contactul direct, pe cale orală și prin mijloacele de comunicare în masă” (Conrad 1955: 281)
Construcție socială = „modul în care indivizii gândesc și se folosesc de anumite categorii constructe pentru a structura experiențele și a încadra analiza despre lume, societate și alți indivizi” (Jackson și Penrose 1994: 2)
Stigmatizare = „un proces, rezultat în urma unui construct social care pune valoare pe diferite identități sociale și care implică cel puțin două componente fundamentale: recunoașterea diferențelor pe baza unor caracteristici distinctive sau a unor semne și consecința devalorizării persoanei” (Dovidio, Major și Crocker 2000: 3)
Definiții operaționale
Imagine socială = concepțiile indivizilor din societate despre adopție, părinți adoptivi și copiii adoptați, formate pe baza contactului direct cu fenomenul adopției (părinți adoptatori, copii adoptați) și/ sau a informațiilor obținute prin mijloacele de comunicare în masă
Construcția socială = modul în care indivizii din societate se folosesc de informațiile auzite, credințele înrădăcinate și cunoscute despre adopție, copiii adoptați și părinții adoptivi pentru a-i încadra într-o anumită categorie
Stigmatizare = prin acest concept înțelegem valorile diferite atribuite de către indivizii din societate părințiilor adoptivi, copiilor adoptați față de părinții și copiii biologici. Stigmatizarea se exprimă prin imagini precum, părinții adoptivi nu înțeleg nevoile copilului adoptat, nu știu să crească un copil pentru că lipsesc legăturile de sânge, copiii adoptați prezintă riscuri în dezvoltarea fizică, psihică și afectivă, în special datorită moștenirii genetice etc.
Operaționalizarea conceptelor
Imaginea părinților adoptivi la nivel social
– părinții adoptivi sunt diferiți de părinții biologici
– mama adoptivă prezintă aceleași sentimente materne față de copilul adoptat ca și mama biologică
– părinții adoptivi sunt capabili să manifeste aceleași sentimente față de copilul adoptat precum părinții biologici
– părinții adoptivi sunt capabili să înțeleagă nevoile copilului
– părinții adoptivi resimt aceeași satisfacție în creșterea copiilor adoptivi precum părinții biologici
– părinții adoptivi sunt altruiști/ egoiști
– părinții adoptivi nu sunt părinți „reali”
– părinții care au copii biologici nu trebuie să adopte
– părinții adoptivi își asuma riscuri adoptând un copil
Imaginea copiilor adoptați la nivel social
– copiii adoptați au o dezvoltare fizică diferită comparativ cu dezvoltarea copiilor biologici
– dezvoltarea afectivă a copiilor adoptați este diferită comparativ cu dezvoltarea afectivă a copiilor crescuți în familii biologice
– copiii adoptivi nu au capacitatea de a lega relații de durată
– moștenirea genetică are o importanță majoră asupra dezvoltării copilului adoptat
– dezvoltarea copilului adoptat este influențată negativ de timpul petrecut în instituțiile de protecție
– copiii adoptați au rezultate școlare mai scăzute
– copiii adoptați nu se integrează social precum copiii biologici
– copiii adoptați prezintă probleme de comportament
Factori care contribuie la construcția socială a imaginii copiilor/a părinților adoptivi
– mass-media (televizor, ziar, internet)
– rude
– prieteni
– vecini/ cunoscuți care au adoptat
– cărți/ studii despre adopție
– filme
– propria experiență
– alți factori
Atitudini/ comportamente față de copiii adoptați
– suspiciune/ neîncredere în relația față de copilul adoptat (întrebări despre originea și legăturile biologice)
– copiii se joacă/ interacționează cu copilul adoptat
– profesorii/ învățătorii se așteaptă la rezultate școlare mai mici din partea copiilor adoptați
– familia extinsă/ prietenii/ vecinii nu au pretenții mari de la copilul adoptat (nu se așteaptă să se descurce foarte bine, să fie capabil de lucruri mai dificile, să se descurce singuri în anumite situații)
– nu doresc ca, copiii lor să fie în preajma copilului adoptat
– respingere/ acceptare în grupul de egali
Atitudini/ comportamente față de părinții adoptivi
– întrebări frecvente adresate părinților adoptivi: de ce au ales să adopte și nu au ales o metodă de reproducere artificială
– acceptare/ respingere
– părinții cu copii biologici se comportă superior (atitudine de superioritate) față de părinții adoptivi
– afirmații despre părinții adoptivi care denotă faptul că nu sunt părinți „reali”
– nu vorbesc deloc cu părinții adoptivi despre copilul adoptat
– învinuirea părinților adoptivi pentru faptul că nu pot avea copii biologici
– atitudine de compătimire față de părinții adoptivi (deși au adoptat, compătimesc familia pentru că nu pot avea proprii copiii biologici)
Comunicarea dintre părinții adoptivi și persoanele/ grupurile sociale din anturaj
– părinții discută cu familia extinsă despre planul de a adopta
– părinții participă la/ solicită servicii post-adopție
– părinții discută cu specialiști despre dificultățile întâmpinate
– părinții discută cu alte familii care doresc să adopte sau au adoptat
– părinții petrec timp împreună cu familia extinsă (bunicii, rudele, copii din cadrul familiei) după adopție
– părinții participă la evenimente organizate în care se promovează adopția
– părinții iau inițiativa în a avea prima discuție despre adopție cu copilul adoptat
– copilul pune întrebări (sau este inițiativa părintelui)
– aniversarea zilei adopției
Modul în care familia se percepe a fi tratată la nivel social
– se percepe ca fiind inferioară familiilor biologice
– incapabilă să arate aceeași dragoste ca și părinții biologici
– discreditată din cauza infertilității/ sterilității
– nu știu să crească un copil ce aparține unei alte persoane
– nu sunt cu adevărat o familie pentru că nu există legăturile de sânge
– o familie altruistă/ egoistă (orientată să ajute alți copii sau dimpotrivă să-și satisfacă nevoile personale, generate de lipsa copiilor biologici)
– o familie curajoasă/ care-și asumă riscuri
Relaționarea copilului adoptat cu persoanele/ grupurile sociale din exterior
– se joacă cu alți copii la grădiniță/ școală
– are prieteni în grupul din care face parte
– numește rudele: unchi, mătușă, verișor etc.
– interacționează/ comunică cu rudele, alți copii
Modul în care copilul se percepe a fi tratat la nivel social
– dat la o parte/ exclus de la anumite activități în diferite medii sociale
– tratat diferit față de ceilalți copii, de către adulții din anturaj, de către copiii din anturaj
– privit diferit de adulți/ copii din anturaj
– privit cu curiozitate/ suspiciune
– expectanțele față de el sunt diferite
Designul cercetării
Metode și instrumente
Datele care vor fi prezentate au fost culese cu metoda anchetei pe bază de chestionar. Instrumentul utilizat a fost un chestionar format din 31 de întrebări închise, grupate în cinci categorii: despre imaginea persoanei (care completează chestionarul) despre părinții adoptivi și despre copiii adoptați, factorii care au influențat imaginea despre persoanele implicate în adopție, despre poziția oamenilor în general în raport cu copiii adoptați și în raport cu părinții adoptivi. Acesta a fost autoadministrat și completat, fiind distribuit prin poșta electronică și în format tipărit.
Un alt set de date a fost obținut prin metoda interviului, folosindu-se ca și instrument ghidul de interviu. Tehnica utilizată în colectarea datelor a fost interviul de tip narativ. Cei șase părinții adoptivi au fost invitați să povestească inițial despre istoricul și experiența adopției. Apoi au fost inițiate discuții mai elaborate pe marginea relației părinților și copiilor cu persoanele din jur, modul în care este tratată familia la nivel social și modul cum se simte tratat copilul adoptat. Treptat s-au adresat și întrebări specifice pentru a completa informațiile care lipseau.
Eșantionarea și universul populației
Universul populației este format din familiile adoptive, cu unul sau mai mulți copii adoptați, fără existența relațiilor de rudenie între adoptator și copil adoptat. S-a utilizat un eșantion neprobabilist de tip snowball format din șase familii adoptive, cinci din județul Sibiu și o familie din județul Argeș. Datele socio-demografice au indicat faptul că toate cele șase familii au adoptat împreună cu partenerul marital. Doar o singură familie intervievată are copii biologici. Nu există relație de rudenie între adoptați și adoptatori. Doi copii au fost adoptați din plasament familial la familia adoptivă, alți doi copii au fost adoptați la câteva luni din spital, restul fiind adoptați în urma încredințării și încuviințării adopției, din instituții de protecție. Patru familii au adoptat câte un copil, o familie a adoptat patru copii de etnie rromă, părinții adoptivi fiind români, iar o altă familie a adoptat doi copii.
Studiul pentru identificarea imaginii sociale a părinților adoptivi și a copiilor adoptați s-a derulat pe un eșantion neprobabilist de intenționalitate, format din 127 de subiecți, 38 de sex masculin și 89 de sex feminin, cu vârstă cuprinsă între 18 și 60 ani, 46,5% căsătoriți cu copii, 35,4% necăsătoriți, 12,6% căsătoriți fără copii, iar 5,5% divorțați, separați sau văduvi. 82,7% provin din mediul urban, restul de 17,3% provenind din mediul rural. Din punct de vedere educațional, 40,9% au urmat studii universitare, 19,7% studii postuniversitare, restul având 12 ani de școală sau mai puțin.
ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
Imaginea părinților adoptivi la nivel social
Potrivit studiului realizat în 2008 (Bejenaru 2011: 246), persoanele chestionate acordau „un loc central copilului în cadrul familiei” și considerau că, pentru o familie să fie fericită, aceasta trebuie să aibă cel puțin un copil. Analiza rezultatelor ne permite să afirmăm că, majoritatea populației investigate (88,2%) consideră că, părinții adoptivi resimt aceeași satisfacție în creșterea copiilor adoptați precum părinții biologici (vezi Figura 4.2). Cu toate acestea, părinții adoptivi nu sunt văzuți ca fiind la fel cu părinții biologici (vezi Figura 4.1), acest lucru fiind susținut de mai bine de jumătate dintre respondenți (68,5%).
Figura 4.1: Asemănări și diferențe între părinții adoptivi și cei biologici (N=127)
Trăim într-o lume în care valorile și structurile sunt în continuă dezvoltare, iar familia este una dintre structurile de bază ale societății care a suferit schimbări majore de-a lungul istoriei. Deși se vorbea inițial de copii crescuți de către doi părinți, observăm că acest lucru se întâmplă din ce în ce mai rar, datorită ratei ridicate a divorțurilor și a migrației unuia sau ambilor părinți, copiii fiind lăsați în grija rudelor, a statului sau a altor persoane pentru asigurarea resurselor de bază și a suportului necesar pentru o dezvoltare armonioasă. În ultimii 30 de ani și dezvoltarea tehnologiei de reproducere artificială împreună cu curentele de schimbare socială au determinat o reflecție mai riguroasă asupra eticii familiei. Așa cum specifică Austin (2007), în general privim parentalitatea atât ca o relație cât și ca o activitate. Un părinte este o persoană care este într-o relație specifică cu o altă persoană. A fi părinte înseamnă a fi activ, a te angaja în diferite activități, a îngriji copilul, a iubi copilul, a disciplina copilul și a oferi instrucțiuni și îndrumare. Această idee este susținută de 78% dintre respondenți care cred că, părinții adoptivi și părinții biologici nu se disting în sentimentele care sunt capabili să le manifeste față de copiii lor.
Figura 4.2: Imaginea despre părinții adoptivi (N=127)
Observăm însă o scădere considerabilă a opiniei respondenților în ceea ce privește sentimentele materne a mamei adoptive față de copilul adoptat. Doar 60,7% dintre aceștia consideră că mama adoptivă poate prezenta aceleași sentimente materne față de copilul adoptat precum mama biologică. Acest lucru poate fi explicat și datorită teoriilor care susțin că, atașamentul față de bebeluș se realizează încă din pântece și imediat după naștere, teorii care valorifică experiența și perioadele pre-natale și post-natale ca fiind importante pentru dezvoltarea sentimentelor materne și pregătirii pentru a fi mamă. Luminare-Rhosen (2000) acordă importanță încă din titlul cărții ei, „Parenting Begins Before Conception”, momentului conceperii copilului și pregătirii din punct de vedere fizic, psihic și spiritual pentru a deveni părinte. Klaus, Trause și Kennel (apud Bowlby 1988) descriu cum o mamă, imediat după nașterea bebelușului îl ia în brațe, începe să-i mângâie fața cu degetele și după câteva minute cel mai probabil îl va pune la sân. Interacțiunea strânsă dintre mamă și bebeluș în timpul alăptării (Kaye și Wells 1977), este un alt argument care va susține dezvoltarea sentimentelor materne și a unui atașament aparte a mamei biologice față de copil în comparație cu mama adoptivă, fapt ce poate explica de ce 39% dintre participanții la studiu, nu sunt de acord cu această afirmație.
Opinia respondenților în legătură cu părinții adoptivi continuă să fie însă una favorabilă. Astfel, aceștia susțin că, părinții adoptivi înțeleg nevoile copiilor adoptați la fel de bine precum părinții biologici (96%), 40,9% fiind puternic de acord. De asemenea în opinia celor chestionați, adoptând un copil, părinții dau dovadă de altruism (85%) (vezi Figura 4.3). Deși nu a existat nici un respondent care să-și exprime puternic dezacordul, 15% consideră alte motive diferite de cele altruiste în adopția unui copil. Miall (1996) și alți cercetători în domeniu consideră părinții care adoptă din motive de infertilitate, ca fiind diferiți de părinții care adoptă din motive sociale și altruiste, întrucât primii vor dori să-și satisfacă o dorință neîmplinită, care va aduce împlinire în primul rând părinților, pe când a doua categorie de părinți adoptivi, au un scop dezinteresat, de a oferi un cămin bun unui copil care are nevoie de acesta (Dave Thomas Foundation for Adoption și Evan B. Donaldson Adoption Institute 2002). Deși în acest studiu nu s-a făcut diferența între motivele adopției, observăm totuși că percepția generală despre părinții adoptivi este una pozitivă, aproape toți respondenții, (89%) nefiind de acord că părinții care au copii biologici nu ar trebui să adopte.
Figura: 4.3: Părinții adoptivi între asumarea riscurilor și altruism (N=127)
O schimbare de percepție identificăm însă, evaluând riscul pe care părinții adoptivi și-l asumă adoptând un copil (92,9%) (vezi Figura 4.3). Explicația se poate regăsi în studiile care cercetează rezultatele adopției, întreruperea adopțiilor (Bohman și Sigvardsson 1990) și cele realizate asupra copiilor adoptați din centrele de plasament care au suferit diferite traume în copilărie (Morison, Chisholm și Ames 1995, Groza și Ileana 1996). Copiii adoptați sunt prezentați în aceste studii ca fiind predispuși să prezinte tulburări psihice și un comportament antisocial, fapt care determină pe mulți părinți adoptivi să reconsidere decizia luată și să alimenteze percepția societății cu ideea riscului.
Imaginea copiilor adoptați la nivel social
Analizând și interpretând datele culese pentru identificarea imaginii copiilor adoptați la nivel social, subiecții studiului au prezentat în general o percepție relativ pozitivă asupra acestora.
Figura 4.4: Dezvoltarea fizică și afectivă a copiilor adoptați (N=127)
Dezvoltarea fizică a copiilor adoptivi este considerată ca fiind la fel cu cea a copiilor biologici (vezi Figura 4.4) de mai mult de jumătate dintre subiecți (55,9%), 27,6% susținând puternic această idee. Este însă dezvoltarea fizică a copiilor adoptați la fel sau diferită de cea a copiilor biologici? „Istoria” anterioară adopției este variabila determinantă în răspunsul la această întrebare. Un studiu realizat asupra 129 de copii adoptați internațional, a arătat că, doar 50% dintre aceștia sunt dezvoltați corespunzător (Miller et al. 1995). Bazat pe standardele Organizației Mondiale de Sănătate, a fost identificată o greutate, înălțime și o circumferință a capului sub limita medie, iar în relație cu acești indicatori, au fost constatate întârzieri motrice, de vorbire și cognitive. Majoritatea dintre aceste întârzieri în dezvoltare, susțin specialiștii, pot fi recuperate cu ajutorul îngrijirii corespunzătoare și a unui screening atent al dezvoltării și creșterii. Specificăm însă că majoritatea copiilor adoptați nu prezintă aceste probleme, acestea fiind determinate de experiențele timpurii ale adoptaților.
Raportul procentajelor se modifică însă substanțial, când subiecții sunt chestionați cu privire la dezvoltarea afectivă a copiilor adoptați (vezi Figura 4.4). Mai mult de jumătate din respondenți (55,2%) consideră că, dezvoltarea afectivă a copiilor adoptați este diferită comparativ cu cea a copiilor crescuți în familii biologice și 82,7% susțin că timpul petrecut la asistenți maternali și în instituțiile de protecție afectează negativ dezvoltarea copilului adoptat (vezi Figura 4.5). Aceste perspective ale respondenților se aliniază teoriei atașamentului. Copiii adoptați care au experimentat repetat separarea de persoane apropiate – asistenți maternali, îngrijitori, părinți etc.– neglijarea, abuzul și/ sau instituționalizarea timpurie, au demonstrat dificultăți în formarea
Figura 4.5: Mediul și ereditatea în dezvoltarea copiilor adoptați (N=127)
unui atașament bazat pe securitate cu părinții adoptivi, și de asemenea întârzieri de ordin emoțional (Groza 1996). Nu trebuie generalizate însă aceste date asupra tuturor copiilor, întrucât nu toate experiențele din preadopție conduc spre aceleași rezultate. Groza (1999), face referire la acei copii „rezilienți surprinzător”, care în ciuda tuturor experiențelor trăite au dezvoltat strategii de coping care au ajutat la adaptarea lor la mediile abuzive și nesigure. Subliniem astfel existența unui procentaj semnificativ de respondenți (44,9%) care susțin că, dezvoltarea afectivă este identică atât pentru copiii adoptați, cât și pentru cei crescuți în familii biologice, în comparație cu doar 17,3% care consideră că, dezvoltarea copilului nu este afectată de timpul petrecut la asistenți maternali și în instituțiile de protecție.
Aducem în discuție conceptele de mediu și ereditate, concepte a căror importanță nu poate fi subminată când se are în vederea adopția. Specialiștii cad de acord asupra faptului că, dezvoltarea umană este determinată de o continuă interacțiune dintre ereditate și mediu. Genele programează celulele noastre astfel încât să ne dezvoltăm într-o persoană și nu un pește (Atkinson et al. 1990). Acestea decid culoarea pielii și a părului, mărimea generală a corpului, sexul și într-o mare măsură, abilitățile intelectuale și temperamentul emoțional. Caracteristicile genetice specifice prezente la naștere, interacționează cu experiențele întâlnite în cursul maturizării copilului adoptat pentru a determina o dezvoltare individuală. Experiențele depind
Figura 4.6: Dezvoltarea în plan social a copiilor adoptați (N=127)
astfel de specificul cultural, grupul social și familia în care este crescut copilul. Lebner (apud Miall și March 2000), pune în discuție supra-accentuarea eredității cu scopul identificării antecedentelor genetice care vizează bolile și comportamentul, potențare care va crea probleme familiei adoptive la nivelul modului în care se percep în contextul cultural și va produce îngrijorare cu privire la istoricul genetic al copiilor adoptați. Respondenții nu par a se încadra în tipar, doar 19,7% spun că, moștenirea genetică incertă a copiilor adoptați va fi nefavorabilă unei dezvoltări armonioase (vezi Figura 4.5), pe când restul de 80,3% considerând că, moștenirea genetică nu reprezintă un risc în dezvoltare.
De asemenea, mai mult de o treime dintre respondenți (35,4%) consideră că, copiii adoptați prezintă probleme de comportament, restul de 64,4% cred că, problemele de comportament nu sunt specifice copilului adoptat (vezi Figura 4.6). Având în vedere integrarea socială, majoritatea respondenților (74,8%), prezintă o opinie favorabilă față de copiii adoptivi, și anume că, aceștia se pot integra social precum copiii biologici. Totuși identificăm aproape o treime (25,2%) dintre respondenți care cred că, integrarea socială copiilor adoptați nu se poate compara cu integrarea copiilor biologici. Percepția rămâne totuși una pozitivă și față de rezultatele școlare a copiilor adoptați. În general opinia respondenților este că, copii adoptați prezintă rezultate școlare asemănătoare sau chiar identice cu ale celorlalți copii (84,3%), doar o mică parte (16,2%), exprimă opinia că rezultatele copiilor adoptați sunt mai scăzute.
Afirmăm astfel că, în general, imaginea copiilor adoptați este una pozitivă în opinia respondenților, dar aceștia percep timpul petrecut în instituțiile de protecție sau la diferiți asistenți maternali, ca având un impact negativ asupra dezvoltării emoționale și psihice a copilului adoptat.
Factorii care contribuie la construcția socială a imaginii copiilor adoptați și a părinților adoptivi
Pentru aproape toate lucrurile de interes din agenda publică spune McCombs (2004), cetățenii au de-a face cu o realitate second-hand, o realitate care este structurată de rapoarte jurnalistice despre aceste evenimente și situații. Sociologul Robert Park (2004: 10) surprinde într-o frază, importanța majoră a știrilor: „Știrile ne avertizează cu privire la ultimele evenimente și schimbări de la nivel macro, acel nivel care este dincolo de experiența noastră imediată. Dar știrile din ziarele și de la televiziune, fac mai mult decât a ne avertiza cu privire la existența unor evenimente și probleme importante. Prin selectarea și prezentarea zilnică a acestora, editorii și directorii de știri ne atrag atenția și ne influențează percepțiile asupra celor mai importante probleme ale zilei.” Acest lucru este cu atât mai adevărat în societatea contemporană, când tehnologia s-a dezvoltat și a devenit un lucru imperios pentru fiecare individ. Observăm că la nivel național, aproape în fiecare casă este prezent cel puțin un televizor, numeroase telefoane și conexiune la internet, așadar, importanța știrilor și rolul pe care îl joacă în viețile indivizilor nu poate fi subminat.
În urma analizei datelor observăm că, principalele surse ale respondenților care contribuie la construcția imaginii lor despre peroanele implicate în adopție sunt cunoscuții care au adoptat (43,3%) și mass-media (televizorul 42,5%) (vezi Figura 4.7 și 4.8). Deși cunoscuții și mass-media, prin intermediul televizorului, sunt principalii factori desemnați de către subiecții chestionați ca influențând imaginea lor despre părinții adoptivi și copiii adoptați, identificăm și alte surse de informație de o importanță mai mică, prieteni (35,4%), rude (26,8%), ziare, articole
Figura 4.7: Factori care influențează imaginea despre adopție (N=127)
Figura 4.8: Factori care influențează imaginea despre adopție (N=127)
(20,5%) și filme despre adopție (24,4%), propria lor experiență în relație cu părinți adoptivi sau copii adoptați (22,8%), cărți și studii despre adopție (21,3%) și internetul (16,5%) (vezi Anexa 1).
De asemenea doi dintre respondenți au menționat alți doi factori importanți: biserica și faptul că este o persoană adoptată. Biserica a avut un rol important în a contura o imagine pozitivă a adopției, făcând o paralelă între faptul că Dumnezeu ne-a ales pe noi să devenim copiii Lui, ne-a dat toate privilegiile ca propriului Fiu (John MacArthur 1997), fiind asemănat cu actul legal pe care îl face un cuplu atunci când adoptă un copil care nu este parte din familie, acordându-i toate privilegiile ca unui copil biologic, născut în familie. John MacArthur (1997), unul dintre cei mai cunoscuți și influenți predicatori în Statele Unite, notează faptul că fiecare pastor ar trebui să reconsidere responsabilitatea pe care o are în a face din adopție o prioritate pentru biserică, acesta fiind o reprezentare viabilă a doctrinei Evangheliei despre adopție.
Menționăm de asemenea, conform răspunsurilor respondenților, că marea majoritatea a avut cel puțin tangențial de a face cu părinți care au adoptat sau au intrat în contact cu copii adoptați. Acest lucru este important de menționat, întrucât în România rata adopțiilor este în continuă scădere, în anul 2012 înregistrându-se doar 996 de adopții în toată țara, inclusiv adopția copilului soției sau soțului de către celălalt soț (Institutul Național de Statistică 2014).
În urma rezultatelor obținute, reiterăm că, factorii care influențează la momentul actual imaginea pe care respondenții o au despre persoanele implicate în adopție, au la bază relațiile cu cei din jur și informațiile obținute prin intermediul mass mediei.
Atitudini față de copiii adoptați
În general, fiecare individ manifestă anumite atitudini față de lucrurile, evenimentele și persoanele care îl înconjoară. În multe cazuri se întâmplă ca atunci când se manifestă aceste atitudini, ele să ia forma stigmatizării, a respingerii, discreditării sau a discriminării. În continuare vom analiza care este atitudinea populației în raport cu copiii adoptați. Vorbind la modul general despre copiii adoptați, trebuie constatat că există diferențe majore în opinia respondenților despre poziția românilor față de copiii adoptați. De exemplu, puțin peste jumătate dintre respondenți susțin că, relația față de copilul adoptata este una de suspiciune și neîncredere (51,2%), cealaltă jumătate, (48,8%) nefiind de acord cu această afirmație. Notăm însă că, cei care înclină în favoarea unei atitudini de suspiciune și neîncredere, au între 18-30 de ani, (22,9%), și o relaționează de trecutul genetic și întrebări despre legăturile biologice (vezi Anexa 2). Aceste rezultate sunt susținute și de unele răspunsuri ale părinților adoptivi obținute prin intermediul interviurilor, rezultate care vor fi prezentate în capitolele următoare.
Tabel 4.1: Poziția oamenilor în general, în raport cu copiii adoptați (N=127)
Respondenții răspund însă altfel, vizavi de relaționarea copilul adoptat cu cei din mediul său. Peste 90%, (94,5%), susțin ideea că, restul copiilor se joacă și interacționează cu copilul adoptat, acesta nefiind tratat într-un mod diferit în grupul de egali. Prin urmare, putem afirma că, deși există un nivel al curiozității și al suspiciunii față de copilul adoptat, acest lucru nu afectează relaționarea acestuia cu persoanele din grupul din care face parte.
Foarte asemănătoare este și opinia cu privire la așteptările școlare a învățătorilor, respectiv a profesorilor și a expectanțelor familiei extinse, a prietenilor, vecinilor față de copilul
Figura 4.9: Așteptări față de copilul adoptat
adoptat. Populația chestionată (75,6%), consideră că, atitudinea profesorilor în general față de copiii adoptivi, este asemănătoare cu cea față de copiii biologici, astfel că nu se așteaptă ca rezultatele școlare ale copiilor din familii adoptive să fie mai mici (vezi Tabel 4.1). La fel se clasează și opinia față de atitudinea subsistemelor (familie extinsă, prieteni, vecini) care intră în contact direct cu copilul adoptat, 77,2% considerând că, expectanțele față de copilul adoptat, în a nu se descurca singur în anumite situații sau a nu fi capabil de lucruri dificile sunt nefondate (vezi Figura 4.9).
După cum așteptările față de copiii adoptați nu sunt diferite în opinia respondenților, identificăm în aproape aceeași măsură și credința că, părinții nu manifestă o atitudine negativă față de copiii adoptați, dorind ca proprii copiii biologici să fie în preajma copiilor adoptați (83,4%). Interesant de observat este faptul că 51,2% dintre aceștia, sunt fie căsătoriți cu copii (41,7%) sau căsătoriți fără copii (9,5%) (vezi Anexa 3), lucru care denotă că cei care s-au unit prin căsătorie și au sau nu copii, înțeleg diferit raportarea propriilor copii la cei adoptați, nefăcând diferențe între aceștia. Cei care nu au avut experimentat ce înseamnă să ai proprii copii, au înclinat mai degrabă, deși nu în foarte mare măsură, spre o atitudine de respingere.
Tabel 4.3: Poziția oamenilor în general în raport cu copiii adoptați (N=127)
Continuând pe aceeași direcție, remarcăm o creștere în sensul pozitiv, în opinia pe care respondenții cred că societatea în general o are față de acceptarea copilului adoptat în grupul de egali. Constatăm astfel că, în general opinia exprimată este în favoarea copilului adoptat (86,6%), acesta fiind primit și acceptat în grupul de egali.
În urma măsurării atitudinii și a poziției populației față de copiii adoptați, putem afirma că acestea sunt favorabile, și proporția celor care manifestă o atitudine dezaprobatoare față de copiii adoptați este foarte mică, în ciuda studiilor realizate care indică opusul. Textul de pe următoarea felicitare, subliniază în mod puternic că adopția și atitudinea față de copiii adoptați continuă totuși, să fie descrisă în termeni negativi. „Surioară, chiar dacă ai fi adoptată,/ Tot te-aș iubi…/ Nu că ai fi, bine-nțeles. Adică, nu cred./ Dar, dacă stau să mă gândesc,/ Nu prea semeni cu tata sau cu mama./ Hee poate ar trebui să faci un test ADN/ Sau ceva. Dar oricum, nu te-ngrijora./ Noi toți te iubim, chiar/ dacă părinții tăi adevărați nu o fac./ Felicitări de Valentine’s Day” (Carlton Cards apud Wegar 2000).
Atitudini față de părinții adoptivi
Analizând poziția oamenilor în general, în raport cu părinții adoptivi, respondenții înclină spre stigmatizarea acestora în unele cazuri, dar și în susținerea și aprobarea lor în alte situații. Persoanele de sex feminin (44,9%), înclină în mod semnificativ să considere că, părinții adoptivi sunt întrebați frecvent despre alegerea făcută și care este motivul pentru care nu au preferat o metodă de reproducere artificială, în comparație cu persoanele de sex masculin (17,2%). Acest procent poate fi raportat direct la imaginea respondenților despre părinții adoptivi, care sunt considerați ca asumându-și riscuri adoptând un copil (92,9%). Doar 32,3%, atât persoane de sex feminin cât și de sex masculin, opiniază că părinții adoptivi nu sunt întrebați des despre alegerea adopției, în defavoarea celei de reproducere artificială.
O schimbare pozitivă constatăm în poziția pe care respondenții cred că românii în general, o au față de acceptarea socială a părinților adoptivi. 96,1% din respondenți, dintre care persoane de sex masculin 28,3% și 67,8% de sex feminin, sunt de acord că părinții adoptivi nu sunt excluși
Tabel 4.4: Poziția oamenilor față de părinții adoptivi în funcție de sex (N=127)
ci mai degrabă acceptați social, în special în grupurile formate din părinți biologici, acest lucru fiind susținut și de părinții adoptivi care au fost intervievați.
Pe lângă aceasta, superioritatea în comportamentul părinților biologici față de părinții adoptați, a fost negată de majoritatea respondenților (78,8%). Dintre aceștia 27,5% sunt între 18-30 de ani, 24,4% între 31-45 și 26,8% între 46-60 de ani. Observăm o proporție relativ egală, a distribuției luate în funcție de ani, însă o mai mare diferență când analizăm din punct de vedere al
stării civile (vezi Anexa 4). Astfel că 41% dintre cei care cred că, părinții cu copii biologici nu se comportă superior față de părinții adoptivi, sunt căsătoriți cu copii, 8,7% sunt căsătoriți fără copii, restul de 29,1% fiind fie necăsătoriți, fie divorțați. Notăm că cei care au experimentat ce însemnă a fi părinte, au tendința de a arăta o atitudine favorabilă față de părinții adoptivi.
De cealaltă parte surprindem însă peste 60% dintre respondenți care susțin ideea că, se fac afirmații despre părinții adoptivi care denotă faptul că nu sunt părinți „reali” (60,6%). În ciuda existenței unei atitudini pozitive în comportamentul părinților cu copii biologici, constatăm că ceea ce oamenii spun deseori contrazice și este în opoziție cu ceea ce fac și viceversa. Deși părinții adoptivi sunt acceptați și nu sunt tratați cu superioritate, convingerile respondenților despre ceea ce se comunică părinților cu copii adoptați, denotă totuși neacceptare și un tratament diferit. Aceștia sunt întrebați frecvent, de ce au ales să adopte și nu au ales o metodă de reproducere artificială (67,7%) și de asemenea sunt făcute afirmații care fac diferențe între părinții biologici și cei adoptivi (60,6%).
Totuși, remarcăm că 22,1% dintre persoanele de sex masculin și 57,4% dintre persoanele de sex feminin, susțin că, există comunicare cu părinții adoptivi despre copilul adoptat. Observăm din nou o atitudine deschisă față de părinții adoptivi, însă nu putem afirma dacă aceasta este percepută într-un mod pozitiv sau negativ de către părinții adoptivi. De multe ori când se supra-accentuează faptul că au un copil adoptat și se discută prea mult pe această temă, părinții adoptivi tind să se simtă inferiori și să nu fie priviți ca și părinți „reali, adevărați”. Minoritatea respondenților (20,4%), consideră că nu se discută deloc cu părinții adoptivi despre copilul adoptat. Acest lucru poate fi interpretat din nou negativ de către părinții adoptivi, întrucât aceștia vor percepe că, persoanele din jur, deși sunt curioase și ar dori să știe mai multe lucruri, evită subiectul pentru a nu determina disconfort sau nu sunt de acord cu decizia luată (Wegar 2000).
Identificăm prin analiza datelor culese că, atitudinea față de părinții adoptivi, în opinia respondenților, nu este una de discreditare din cauza sterilității. Marea majoritate (84,2%) susține această ideea și nu crede că părinții adoptivi sunt învinuiți pentru faptul că nu pot avea copii biologici. 70,8% dintre aceștia, sunt fie necăsătoriți, fie căsătoriți cu copii, puțin peste o treime având între 18-30 de ani (34,7%), restul de 25,9% și 23,6% încadrându-se între 31-45 de ani, respectiv 46-60 de ani.
Figura 4.11: Atitudinea față de părinții adoptivi datorită lipsei copiilor biologici
Pe aceeași latură, am testat și opusul acestei afirmații, pentru a identifica dacă părinții adoptivi sunt compătimiți și nu învinuiți pentru faptul că nu pot avea copii biologici. Constatăm astfel o schimbare de percepție, deși părinții adoptivi nu sunt discreditați din cauza sterilității, aceștia sunt compătimiți de mai bine de două treimi (67,7%), în opinia respondenților. Ambele atitudini însă, și cea de discreditare sau învinuire și cea de compătimire sau milă, pot determina stigmatizarea acestora.
Analiza interviurilor
Analiza și interpretarea datelor este bazată pe transcrierea fiecărei înregistrări, urmând apoi un demers secvențial de analiză a fiecărui interviu, prin trecerea acestora prin fiecare dimensiune și indicator din partea de operaționalizare. De asemenea vom interpreta cele șase interviuri având ca punct de referință teoriile și studiile prezentate anterior.
Deși nu fac parte din cercetarea noastră, motivele și împrejurările care au dus la decizia părinților de a adopta, trebuie menționate întrucât influențează majoritatea dimensiunilor pe care le vom analiza. Cinci dintre cele șase familii intervievate au adoptat din motive de infertilitate, însă chiar și la acest aspect putem vedea diferențe între familii. E.S., 52 de ani, spune „e foarte greu să fi singur […] Mie îmi plac copiii și chiar să trăiesc degeaba pe lumea asta e aiurea, no.” Cazul lui L.P., 47 de ani, este diferit, această familie a acceptat să îngrijească de o fetiță până când se deschidea orfelinatul însă „Când am dus-o la Poiana acasă, când o văzut-o Ghiță, că nu el o mers după ea, când l-o văzut pe Ghiță o strigat, taaaata. Și aia o fost, că pe urmă nici n-o mai fost discuție ca să nu o ținem, să o dăm înapoi că orfelinatul la Vișeu s-o deschis…” Pentru A.T., 46 de ani, situația a fost din nou diferită, aceasta spunând că a încercat să demonstreze că poate să adopte un copil în ciuda împotrivirilor întâlnite „speram să putem să-i avem pe-ai noștri naturali și până la urmă am renunțat la ideea și am zis, luăm și noi întâi unul în plasament […] ne-am dus la centru (se referă la Direcția Generală pentru protecția copilului) și acolo la intrare am dat peste o… o portăriță foarte rea ‹‹ce credeți voi c-aici să dau copii la oricine vine?›› […] am mers numai cu un gând pe drum înapoi și atunci s-o născut așa ideea, să-i arăt că tot iau și-l adopt. Și-atunci am vint acasă, am spus soțului, că m-am hotărât.” La A.I., 36 de ani, putem observa o centrare pe copil și nu pe propria persoană și nevoie, deși familia se confrunta cu infertilitatea „Ei bine, răspunsul nostru este pentru că am vrut să binecuvântăm pe cineva într-un mod unic. Pentru că am întâlnit multe familii, care mergeau să adopte ca și cum și-ar cumpăra o mașină, ști. Vrem să aibă culoarea aia, să aibă motorul de calitatea aia, și așa mai departe, ști.” Pentru E.G., 52 de ani, decizia de a adopta a venit mai degrabă „dintr-o dată […] 17 ani am stat fără copii, dacă n-am reușit nici cum să avem pe cale naturală, s-o apropiat vârsta de 40 de ani. Că nepoți am destui, am finuți, am nepoți, am… dar e al tău, nu?” Motivul infertilității lipsește la următoarea familie intervievată, aceștia fiind asistenți maternali înainte să adopte fetița lor. V.F., 56 de ani, relatează că „după vreo trei luni, după ce ne-am obișnuit cu ea, fetița s-a obișnuit cu noi, […] a venit inspectorul de la asistență socială să ne spună că trebuie să o ia pe Ana-Maria, că e dată spre adopție. Și atunci, pe moment practic ne-am decis să n-o dăm, ca s-o adoptăm noi.”
După relatarea istoricului adopției, prima dimensiune studiată prin intermediul interviului a fost comunicarea dintre părinții adoptivi cu persoanele sau grupurile sociale din anturaj. Identificăm că 4 din cele 6 familii intervievate s-au consultat cu părinții și/ sau frații lor: „mama lui Ghiță de fapt, o fost foarte de acord. Ea de prima dată o zis dacă pot, să o iau, ei locuiau aproape de noi și o zis că dacă vreodată am nevoie de ajutorul lor pot să apelez oricând. Și și mămica.” (L.P., 47.). E.G., 52 de ani, spune că mama și sora sunt cele care au determinat-o să adopte „maică-mia și cu soră-mea m-or tot… mi-or tot sugerat: ‹‹de ce nu iei și tu un copil al tău, tot cari tu copiii la toată lumea, îți iei responsabilitatea pe cap›› […] Da, ele m-au încurajat…mă sună soră-mea, zice, ‹‹ce zici, eu ți-am găsit un copil. Ce zici, îl vrei?››. Nici pentru E.S., 52 de ani, lucrurile nu au stat foarte diferit „mama totdeauna îmi spunea, zicea: ‹‹vezi dacă nu poți ia și tu un copil, du-te și înfiază unul.›› Poate și ea m-o determinat și m-o încurajat în chestia asta. Dacă nu mă descurc, ‹‹du-te și ia un copil, du-te și adoptă-l că nu-i nimic››.” De asemenea A.I., 36 de ani, pune accent pe importanța pe care familia numeroasă a avut-o în decizia de a adopta și faptul că părinții au fost de acord „… în principiu părinții mei sunt ok. Noi suntem nouă frați și totdeauna au fost alții. Ai lui Nati, la început au zis, dar ei au zis în sensul de, ‹‹mă tată, o să-ți fie greu.››.” O altă familie (A.T., 42 de ani) consideră că, o influență mai mare în hotărârea de a adopta a avut-o „cumnata de la Sighișoara, zicea într-una, ‹‹tu nu te uita tu după față, că se schimbă, copilul se schimbă›› […] Într-adevăr, când îi lua din centru ziceai că-s niște copii pierduți, așa, dar după câteva zile, începea să se lumineze la față. […] Și ea m-a încurajat. Și ei au tot doi copii adoptați.” Nu la fel este însă cazul familiei care au fost mai întâi asistenți maternali. Aceștia afirmă că au fost descurajați de familia extinsă când aceasta a aflat despre decizia lor, deși înainte au avut fetița în plasament (V.F., 56 de ani): „Atunci când am luat decizia rapid, atunci nu ne-am consultat, dar după aceea, discutând cu cei mai apropiați, cu cunoștințele, că am luat decizia să o adoptăm, n-am prea fost încurajați să facem lucrul ăsta. […] ni se dădeau tot exemple negative despre copii care au fost adoptați, cum i-au furat pe părinți, cum se comportă când cresc mari, cum nu știu ce…”
Întrebați fiind dacă au participat sau dacă au existat servicii post-adopție și dacă s-a discutat cu specialiști despre dificultățile întâmpinate, observăm că toate cele șase persoane intervievate sunt dezamăgite de aceste aspecte, trei dintre ele încurcând serviciile cu vizita asistentului social acasă după finalizarea adopției și monitorizarea post-adopție. E.S., 52 de ani, menționează „singurul ajutor primit a fost alocația copilului în rest nu a fost nimica.” și „de două ori a venit să vadă cum e casa, dacă e bine îngrijită și cam asta a fost tot. Probabil că la vremea aia se bucurau și ei că scapă de ei.” Tot așa s-a întâmplat și în cazul lui E.G., 52 de ani, care făcea ea pași spre a fi deschisă cu asistentele care au îngrijit copilul cât a fost abandonat în spital: „Eu: Au fost ceva servicii după ce ați adoptat? […] E.G: Uhmm, nu organizat, nu. Ce-am făcut și îmi plăcea tare mult, mă duceam cu el la maternitate de unde l-am luat să-l vadă fetele.” L.P., 47 de ani, accentuează faptul că a cerut ajutor specializat, însă acesta nu a fost acordat: „… absolut nimic, să ne-ajute cineva sau să fi fost un psiholog, că aveam nevoie și noi să-nțelegem că nu putem să-l privim ca pe un copil dintr-o familie în care o crescut normal, că ea n-o crescut așa” și tot L.P. își exprima dezamăgirea față de servicii și comunicarea cu specialiștii spunând că „… atunci în clasa a I-a ne-am dus la psihiatru și ne-o zis că ‹‹totu-i bine, totu-i bine, nu are nimic››. Și ne-am chinuit în continuare. […] Deci eu m-am dus și nu am primit ajutor. Oh, dacă m-aș fi dus la București sau așa, dar toți ziceau, ‹‹unde să te duci că n-are nimica, pentru ce să te duci?››.” V.F., 56 de ani, surprinde din nou această vizită a asistentului social, ca singurul „serviciu” acordat: „o singură dată, poate după doi sau trei ani, a venit o asistentă socială… a stat vreo 10-15 minute, o pus niște întrebări, o văzut-o pe fetiță, și gata. Asta a fost toată, toată treaba.” Pentru A.T., 42 de ani, situația a fost mai aparte decât a la celelalte cinci persoane intervievate, fiind chemată la comisia pentru protecția copilului, însă menționează că acest lucru a avut loc doar în primele luni de acomodare a copilul adoptat la noua familie: „ne-a chemat la comisii, comisii formate din nu știu câți, câte persoane, dinăștia, preoți, psihologi, din toate… și împreună cu copilul în brațe să vadă reacțiile între și cum s-o format… ne-or chemat, or văzut cum s-or atașat copiii cum s-or acomodat…”. Întrebată dacă mai ține legătura sau mai comunică cu specialiști în domeniu, aceasta spune că „am fost chemată anul trecut la Protecția Copilului. Mi-o dat un chestionar și am completat acolo.” A.I., 36 de ani, resimte lipsa acestor servicii „Măi, dacă este ceva ce lipsește, eu cred că asta ar lipsi foarte tare. […]”, ca mai apoi să menționeze faptul că, a existat o încercare de a se forma un grup de părinți adoptivi numit „community of practice”, grup care nu a fost sustenabil în timp datorită prezenței personalului din partea statului „problema care cred că a fost la întâlnirile ăstea, …în momentul în care când ele, care reprezintă statul îs prezente acolo, toți părinții au avut tendința să braveze, să spună, ‹‹ah, n-am nici o problemă, merge totul bine››, ceea ce eu spun, nu este adevărat, sunt sigur despre asta.” Un lucru important punctat de A.I., care este în acord cu ceea ce cercetătorii din domeniul adopției au descoperit, este tendința de izolare a părinților adoptivi, asociată cu stresul post-adopție (Brodzinsky 1990): „Tendința familiei este să se izoleze, uhmm, pe deo-parte cei din jur nu te-nțleg, pe de altă parte nu vrei să fi văzut ca ăla, ca ăla care nu se descurcă, ști. Și n-ai curaj să vorbești despre problemele care le întâmpini. […] Spre exemplu este un număr foarte limitat de oameni din comunitatea mea care știu ce ți-am spus ție […] Pentru că nu vreau să privească copiii mei ca ăia ciudații ști. Măi n-am primit ajutor… aproape deloc și cred că ăsta este unul dintre lucrurile critice care ar trebui să se întâmple.” Analizând și interpretând discuțiile cu toate cele șase persoane referitoare la serviciile și specialiștii în domeniul adopției, comunicarea și relaționarea la acestea, putem afirma că statul și agențiile care susțin adopția au neglijat să recunoască nevoia de a oferi servicii post-adopție, iar profesioniștii și consilierii care lucrează cu persoanele adoptate și părinți adoptivi au eșuat în identificarea importanței majore a adopției în viața clienților lor (Hartmann și Laird 1990).
În ceea ce privește timpul petrecut cu familia extinsă după adopție și discuția cu alte familii care au adoptat sau doresc să adopte, toate cele șase persoane intervievate prezintă o latură pozitivă a lucrurilor, fiind bucuroși de acceptarea pe care familia și grupurile apropiate o oferă la momentul prezent. L.P., 47 de ani, spune că a avut contact, însă acesta a fost mai degrabă întâmplător „chiar m-am întâlnit cu o familie care o luat o fată și ne-o spus așa: ‹‹să nu mă uit la gura lumii că foarte mult contează educația››.” și „contact așa apropiat n-am avut cu familii.” De cealaltă parte, A.T., 42 de ani, relatează cât de importante au fost întâlnirile constante avute cu familii care au adoptat și au luat în plasament pentru a putea face față propriilor dificultăți întâmpinate cu copiii adoptați: „noi facem parte așa și dintr-o fundație unde s-or strâns mulți care or adoptat sau care or luat în plasament… ne întâlnim din când în când de povestim, ne spunem experiențe. […] Deci multe am învățat noi de acolo. De acolo, multe nu le știam. Și încurajări, că îți dai seama că alții trec prin mai grele și atunci zici… oooo, al meu îi cuminte.” De asemenea, observăm că toți părinții adoptivi, în urma experienței adopției, au încurajat alte persoane în acest sens: A.T., 42 de ani spune „eu am încurajat pe mulți care vroiau să adopte”, E.S., 52 de ani: „am mai spus la prieteni de familie […] dacă vreți eu vă pun în legătură cu asistenta socială.” E.G., 52 de ani, și-a încurajat sora să adopte și menționează că „eu aș încuraja pe toată lumea, de ce nu?” V.F., 56 de ani, nu povestește despre faptul că a încurajat, ci că i-ar face plăcere să creadă că a fost un exemplu în acest sens și că, dacă s-ar ivi ocazia ar „încuraja desigur pe oameni, cu orice risc, să o facă. E un lucru bun.” A.I., 36, este și dovedește prin ceea ce face a fi un părinte proactiv care sprijină și dorește ca și alte familii să adopte „ce eu fac, sau noi facem este prin puterea influenței personale. Încurajăm oameni să adopte și apoi știind, știind cum funcționează procesul încercăm să găsim, adică să se poată întâmpla asta.” Mai apoi continuă să povestească despre modul în care a ajutat alte două familii să adopte: „am vorbit cu șefa de la adopții, am căutat să vedem care ar putea fi modalitatea ca în cele din urmă să adopte și ei. Și acuma copiii îs la ei în familie.”
Deschiderea părinților adoptivi poate fi observată și în timpul petrecut împreună cu familia extinsă. Toate cele șase familii intervievate nu au exclus familia extinsă din viața lor după adopție, ci mai degrabă au căutat să petreacă timp cu aceasta, fapt care a dus la o integrare a copiilor în mediul extins al familiei. Vorbind de bunici, A.I., 36 de ani spune „după ce i-am adoptat au fost ok, sunt mai apropiați decât au fost cu copiii lor.”, iar E.G., 52 de ani, accentuează faptul că „se are cu familia și e iubit. E singurul nepot la care se face ziua de nume și de naștere cu toată lumea.” E.S., 52 de ani, surprinde importanța de a avea relații și contact cu rudele apropiate, însă resimte lipsa acestora, majoritatea fiind plecați din țară „Eu am un singur frate care e la mama zmeului în Australia, are familie acolo și tot ce-i trebuie, și eu sunt singură aicia. Taicămio o murit acum 5 ani, maicămia este maicămia, cât va mai fi și ea, și după chiar rămân singură.” De asemenea surprindem că familiile adoptive au fost deschise spre a participa la evenimente în care se promovează adopția, însă 4 din acestea nu au fost niciodată invitate să participe sau menționează că astfel de evenimente nu sunt organizate „Deci nu existau să faci parte” (L.P., 47 de ani). E.S., 52 de ani, spune „Habar n-am. Nu, și nici vreodată să primesc vreo invitație undeva, nu.” Atât ea, cât și E.G., 52 de ani, surprind importanța mass-mediei în a face cunoscute lucruri despre adopție: „După ce l-am luat pe Mihai mă uitam la televizor, și ziceam, Doamne de ce nu fac ăștia mai multă… propagandă, cum s-o numești altfel, nu publicitate, sunt atâția copii care, atâția copii singuri.”; „Nu promovează adopția nici unde, nici măcar la televizor, să zici că fac o reclamă o chestie.” (E.S., 52 de ani). În schimb observăm că familiile intervievate care au manifestat dorința de implicare, au contribuit personal la realizarea unor evenimente și s-au implicat în activități care promovează adopția „ne cheamă, na din când în când, de câteva ori pe ani să vorbim în fața familiilor care vor să adopte. Ăăăm, au vrut să mă cheme chiar la televizor, dar n-am vrut să mă duc” (A.I., 36 de ani). O singură familie participă constant la evenimente, însă notăm că aceasta face parte dintr-o fundație: „s-or strâns mai mulți care au adoptat sau care or luat în plasament… povestim ne spunem experiențe, facem tabere împreună. E fain. […]” și surprinde și importanța întâlnirilor cu părinți care au aceleași experiențe de viață „Deci multe am învățat noi de acolo, deci multe am învățat. Multe nu le știam. Și încurajări, că îți dai seama că alții trec prin mai grele…” (A.T., 42 de ani).
Comunicarea despre adopție a părinților adoptivi este importantă atât cu grupurile sociale cu care interacționează, cât și cu proprii copii adoptați. Discuția liberă și neconstrânsă despre adopție în cadrul familiei are efect și asupra comunicării cu cei din grupurile sociale pe această temă (Kaye 1990). Surprindem astfel că 5 din cele 6 familii, au spus copiilor că sunt adoptați, în diferite circumstanțe: „după cum or crescut am vorbit deschis […] Ne-am hotărât să nu-i mințim, n-are rost, totul se năruiește dupa aia.” (A.T., 42 de ani); „a fost clar, am povestit despre asta […] A fost umpic mai greu să definesc ce înseamnă tată… ei ziceau că au vreo trei patru tați.” (A.I., 36 de ani). E.S., 52 de ani, subliniază că a învățat de la asistentul social să discute cu fetița despre adopție „să-i spun cât de mică, că se obișnuiește cu ideea și să nu o șochez.” Iar întrebați fiind dacă aniversează ziua adopției, toți cei șase subiecți dau un răspuns negativ.
Discutând despre modul în care familia se percepe a fi tratată la nivel social, surprindem diferite atitudini manifestate de către cei din comunitate care au afectat mai mult sau mai puțin familia adoptivă. Din cei șase subiecți, cinci au fost categorici în răspunsurile date legate de percepția că sunt inferiori familiilor biologice „nu, chiar nu m-am simțit niciodată” spune E.G., 52 de ani., doar un subiect considerând că, s-a perceput ca fiind inferior „mă simțeam eu, nu pot să zic că am fost tratată așa de alții, dar cel puțin despre mine pot să spun că mă simțeam eu.” (L.P., 47 de ani). A.I., 36 de ani, surprinde însă un sentiment al inferiorității atunci când intră în relație cu părinți cu copii mici, acesta adoptând copiii la vârsta de 5, respectiv 7 ani „cei care au copii mai mici, dacă eu le-aș spune ceva, vor avea reacția ca și cum eu n-aș avea copii, în sensul că da, dar tu nu-nțelegi.” Interesant de observat este și ceea ce persoanele intervievate percep cu privire la dragostea părinților adoptivi față de copii adoptați. Deși cinci dintre aceștia consideră că ei, ca și părinți adoptivi arată aceeași dragoste precum părinții biologici, majoritatea accentuează faptul că iubesc copiii adoptați chiar mai mult decât dacă ar fi copiii naturali: „deci soția mea are o relație specială […], cred, mai mult ca și cu o mamă naturală” (V.F., 56 de ani) și „Eu sunt convinsă că sunt părinți naturali care nu iubesc așa cum o iubesc eu pe copilă.” (E.S., 52 de ani). Un subiect intervievat menționează însă „credeam că n-o să pot iubi copiii altuia” și „să nu crezi că din prima te poți atașa de el”, lucru care vine în opoziție cu ceea ce au spus ceilalți părinți adoptivi intervievați („de a doua zi a fost copilul nostru” E.G., 52 de ani), dar spre sfârșitul interviului a revenit asupra ideii și a spus că „dupa aia, din ce-l vedeam, tot mai mult mă atașam de el” (A.T., 42 de ani).
Important de notat sunt și câteva atitudini și vorbe menționate de către cei din anturajul subiecților intervievați, care, conform acestora au avut impact cel puțin de moment asupra lor și asupra vieții familiei adoptive: „Vorbe de genul: ‹‹parcă seamănă cu tine, o cunoști pe mamă-sa?›› sau ‹‹bă ai făcut o prostie!›› […] Lucrurile ăstea pe mine m-au afectat, și și pe soția, nu mi-a fost tot una. Mai ales din partea celor care m-așteptam să zică un lucru bun” (V.F., 56 de ani). Pentru E.S., 52 de ani, a rămas vie amintirea unei femei în vârstă, pe care aceasta o numește „babă”, care spunea „las să vezi ce curvă se va face când se face mare”, având percepția despre oameni ca fiind „răi, de aia i-am spus că-i adoptată”. V.F., 56 de ani, consideră că „oamenii sunt foarte ciudați, mai ales în situații d-ăstea.” E.G., 52 de ani, a rămas dezamăgită de reacția unui preot în momentul când a aflat că au adoptat: „culmea, preot, care o zis că, n-ar fi făcut așa ceva […] Deci preot care nu are copii, o spus aci în vecini, ‹‹nu poți să știi pe cine iei și nu poți să știi ce crești la ușă››”, iar A.T., 42 de ani, afirmă că „da, îi greu… nu ne luăm după cei din jur.” Toate aceste atitudini confirmă faptul că, membrii familiei adoptive se confruntă cu stigmatizarea în viața de zi cu zi (Wegar 2000).
Analizând răspunsurile subiecților cu privire la credința și percepția că ei, ca și părinți adoptivi nu pot crește un copil ce aparține unei alte persoane și faptul că nu sunt cu adevărat o familia datorită lipsei legăturilor de sânge, toți cei șase neagă categoric această lucru spunând că „nu, nu există!” și „Nu-i adevărat, nu-i adevărat” (E.S., 52 de ani). Unul din subiecți surprinde însă ceea ce cred oamenii, într-un mod foarte obiectiv, L.P., 47 de ani: „Printre oameni, da se face diferență. Părerea mea că și dacă or gândit așa, o fost înțelepți și nu or făcut așa diferența asta.”
Un lucru care merită menționat este importanța pe care mediul și ereditatea o au, în discuția cu subiecții intervievați. Patru din șase părinți adoptivi subliniază faptul că cei din jur au făcut o asemănare între ei și copii la nivelul aspectului fizic sau a gesturilor și mimicii „veneau vecinii și ziceau ‹‹tu l-ai făcut››, așa de bine seamănă cu Puiu” (E.G., 52 de ani); „oamenii îmi spuneau ‹‹O, da seamănă cu tine››” (A.I., 36 de ani) și „Multă lume zice […] și cei de la țară zic, nici nu zici că n-ai făcut-o tu”(E.S., 52 de ani). De cealaltă parte putem identifica și aspectul genetic care este adus în discuție de majoritatea părinților. A.I., 36 de ani, care a adoptat copii de etnie rromă spune: „eu cred că este supralicitată chestiunea genetică”, iar E.S., 52 de ani, accentuează aspectul genetic fără să își dea seama „o fi umpic mai rea că acum no, acum e copil și nu știu ce gene are, pe cine moștenește și cum moștenește”, la fel și E.G., 52 de ani, explică că a dorit să mai adopte un copil dar s-a răzgândit „că na, să iei gene diferite, firi diferite, soiuri diferite.” Studiile contemporane în domeniu certifică existența unei cantități mari de dovezi care demonstrează atât importanța eredității, cât și a mediului în care crește copilul adoptat, în determinarea diferențelor individuale de comportament (Eysenck și Fulker 1979).
În ceea ce privește altruismul, egoismul, curajul sau riscul familiei adoptive în decizia de a adopta, identificăm diferite percepții. Mulți dintre părinți s-au confruntat atât cu percepția că sunt altruiști și curajoși, dar și cu percepția că își asumă riscuri și adoptă din motive egoiste sau din interes. Pentru A.I., 36 de ani, deși inițial a întâmpinat dificultăți în a adopta din pricina orientării religioase, după adopția celor 4 copiilor de etnie rromă de vârste mai mari, a experimentat o schimbare a percepției celor din jur față de aceștia „șefa de la adopții a făcut o declarație că ‹‹toți părinții adoptă din motive egoiste››, dar că la noi a văzut altceva.” Acest subiect este vizat și de către cercetătorii în domeniu, studiile indicând că, părinții care adoptă din motivul infertilității sunt diferiți față de părinții care adoptă din motive altruiste (Miall 1996). Pe lângă A.I., L.P., 47 de ani și V.F., 56 de ani, pot fi considerați ca adoptând din motive dezinteresate. L.P., a adoptat o fetiță la vârsta de 3 ani jumătate care a trecut prin numeroase traume, aceasta trebuind să îngrijească de ea până la terminarea construiri „orfelinatului”. Cei din jur spuneau „când aflau că am adoptat ‹‹Vă apreciez foarte mult, că-i foarte greu să crești copilul altcuiva››.” Această afirmație însă subliniază că adopția este o modalitate „second best” pentru a ajunge la statutul de părinte și o „second best way” pentru a intra într-o familie (Kirk 1964). În cazul lui V.F., familia a adoptat în urma declarării copilului avut în asistență maternală, ca adoptabil, aceasta pierzând suportul financiar care venea din parte statului. S-a confruntat însă cu atitudini ambivalente precum „‹‹Cum? Ai adoptat?…aaa […] sigur te-a ajutat cineva, n-ai făcut tu dezinteresat lucrul acesta››” și „au fost și persoane care au apreciat, au zis că ‹‹ai făcut o treabă bună››.” Ceilalți trei subiecți au primit aprecieri pozitive din parte celor din jur ca de exemplu „ce-ați făcut voi, n-o făcut nimeni aici, sunteți un exemplu” (A.T., 42 de ani), E.S., 52 de ani, menționează că familia lor este considerată „foarte curajoasă” și E.G., 52 de ani, afirmă că, lumea spune „că-i un lucru mare să faci așa ceva.”
Constatăm astfel că majoritatea părinților adoptivi nu se percep ca fiind tratați inferior sau diferit, sau a fi stigmatizați la nivel social, ci mai degrabă se percep ca fiind percepuți în aproape toate cazurile, la fel ca și părinții biologici. Fiecare familie în parte însă, s-a confruntat cu diferite situații și atitudini care au determinat reacții, care au rămas întipărite în viața de familie.
Din punct de vedere al relaționării copilului adoptat cu persoanele și grupurile sociale din exteriorul familiei, 3 din cele 6 familii menționează că, în grupurile din care fac parte, copiii adoptați au prieteni „nu-i deosebită de alți copii, dimpotrivă […] are prieteni la școală, prietene foarte apropiate” (V.F., 56 de ani), „are prietene… merge cu colegele în oraș. O avut o colegă de la școală care venea și dormea aici și le făceam petrecere în pijamale”(E.S., 52 de ani), iar E.G., 52 de ani spune despre copilul ei că „s-a făcut iubit la școală”. O situație mai deosebită întâlnim însă, în cazul lui L.P., 47 de ani, care spune că „avea prieteni, dar nu știa așa comporta ca să-și apropie prietenii […] avea un stil de comportament, ea ar fi vrut să fie dominantă și la copii nu le plăcea”, comportament pe care mama adoptivă îl pune pe seama traumei suferite cât a fost bebeluș: „dacă treceam pe lângă o casă vopsită în alb, se prindea de mine și zicea: ‹‹mama, să nu mă lași la spital››.” Acest aspect subliniat de mamă, este în acord cu ceea ce studiile lui Ainsworth și Bowlby demonstrează despre atașamentul copiilor. Un atașament bazat pe insecuritate și dificultățile emoționale și sociale datorate acestui stil de atașament format timpuriu, au putut fi observate la acești copii adoptați în jurul vârstei de patru, respectiv opt ani (Brodzinsky 1998), L.P. declară că a observat aceasta „când o început clasa a I-a, ea nu o putut să stea și învăța la școală. Atunci am văzut că ceva nu-i în ordine.” Ceilalți doi subiecți intervievați specifică faptul că, copii lor au prieteni în grupurile apropiate însă la școală și alte medii sociale întâmpină dificultăți în a lega relații.. A.I., 36 de ani, pune lipsa prietenilor copiilor lui, pe seama etniei și a faptului că sunt mai închiși la culoare „din păcate societatea are o problemă serioasă, nu neapărat cu adopția unde e mai mult curioasă, are probleme și cu asta, cât cu etnia rromă”, afirmând că, ceilalți doi copii adoptați care nu au un ten mai închis au prieteni la școală. Etnocentrismul, credința că propria cultură este superioară altei culturi (LeVine și Campbell 1972), cu tendințe de a-i exclude pe alții pe criteriul apartenenței etnice, poate explica într-o mare măsură relațiile tensionate dintre rromi și români și astfel și dificultățile întâmpinate de copiii adoptați de etnie rromă. În cazul lui A.T., 42 de ani, situația copiilor adoptați este asemănătoare, menționând că, în general copiii adoptați care locuiesc în mediul rural, unde lumea se cunoaște, se lovesc „cu aceleași probleme toți. Deci cu respingere și marginalizare” pentru că „nu îi de-a lui nu știu cine din Gura Râului.”
Relaționarea copilului adoptat cu persoanele din jur a fost măsurată și prin interacțiunea cu copiii din anturaj, cu rudele și familia extinsă. Toți cei șase subiecți afirmă că interacțiunea cu rudele este una foarte bună, copiii adoptați numindu-i unchi mătușă, verișori etc.: „vrea să-și recunoască neamul, să știe cu cine mai e văr […] cu acesta de unde mai suntem neam” (A.T., 42 de ani); „aia e nașa Ani, aialaltă… mă rog mătușa, verișoara, nu are treabă” (E.S., 52 de ani). Notăm însă din nou trei 3 subiecți, care dau exemple pozitive legate de interacțiunea copiilor adoptați cu ceilalți copii și 3 subiecți care oferă exemple negative: „Deci e o fire destul de ușor de dus… îl duc copiii cum vor ei, dar nu periculos”, spune E.G., 52 de ani, zâmbind și legat de relația cu rudele menționează că „dintre toți nepoții, este singurul care și acum se duce și le ia în brațe pe surorile mele […] pupă la ele, cât e el de mare.” Același lucru este menționat și de V.F., 56 de ani, când fetița se joacă cu „o verișoară de-a ei, cu toate că-i mai mare, acceptă ca Ana să fie șefa, și atunci se înțeleg foarte bine”. L.P., 47 de ani, spune „era și mândră de unchii ei și de mătușile ei, de toate neamurile”, însă deși era „o fire sociabilă”, căreia îi „plăcea foarte mult să se joace cu copiii […] avea ceva care respingea, dacă îi spunea cineva ceva, era ca un arici, nu știa să se apropie de ei.” A.I., 36 de ani și A.T., 42 de ani, spun că deși copiii lor doreau să se joace cu cei din jur, de multe ori au întâmpinat respingere: „constant veneau și îmi spuneau plângând ‹‹de ce copiii nu vor să se joace cu noi, ști la locul de joacă? De ce ne spun așa (țigani)››?” (A.I., 36 de ani). Copiii lui A.T., 42 de ani, D.T., 14 ani și C.T., 14 ani spun „am câțiva prieteni foarte buni care niciodată n-or zbierat după mine și se comportă normal cu mine […] Dar sunt în rest unii care mă batjocoresc” și „am câțiva prieteni care chiar nu bagă în seamă asta, dar sunt unii la școală.” Observăm însă că, în aceste cazuri o mare importanță în a fi rezilienți, l-a avut sprijinul acordat de către părinți și de către familia extinsă: „s-or atașat de toți frații mei”; cu verișorii „se sună zilnic […] se au foarte bine. Deci cei mai apropiați din neam, pot să zic că sunt ei” (A.T., 42 de ani). A.I., 36 de ani, spune că s-a implicat activ la școală pentru a fi cunoscut de către colegii copiilor lui și de asemenea, are discuții deschise despre toate probleme pe care le întâmpină, oferindu-le sprijin și dragoste pentru a putea trece peste jignirile sau agresiunile produse de copiii din jur. Putem afirma că relaționarea copiilor adoptați cu persoanele si grupurile sociale din exterior este una corespunzătoare doar în cazul a trei subiecți, ceilalți trei subiecți, menționează că, deși copiii lor au prieteni buni, în general se lovesc de medii ostile fie datorită etniei din care fac parte copii, fie datorită faptului că sunt adoptați, fie datorită comportamentului diferit.
Modul în care se percep copiii adoptați ca fiind tratați la nivel social, este o altă variabilă determinantă în măsurarea stigmatizării copiilor adoptați. Identificăm astfel 3 din 6 părinți intervievați, care menționează că se confruntă permanent cu excluderea copiilor adoptați de la activități sau sunt dați la o parte în diferite medii sociale. A.I., 36 de ani, spune despre copiii săi că „de la început ei au fost… i-au izolat ceilalți.” Acesta însă nu exclude faptul că și copiii lui au prezentat poate un comportament necorespunzător „cred că și ei au oarecare probleme […] dar e clar că nu sunt nici acum niște relații normale.” L.P., 47 de ani, afirmă că atunci când fata ei a venit la Sibiu pentru a-și continua studiile liceale, aceasta „zicea că e dată la o parte” și spunea destul de des acest lucru mamei adoptive, încetând să mai meargă la biserică din această cauză: „zicea că e dată la o parte și zicea că de aia nu n-o mai venit la biserică.” Ceilalți trei subiecți sunt foarte rapizi în a afirma că acest lucru nu s-a întâmplat niciodată și copii lor nu se simt dați la o parte sau excluși „ea nu se simte dată la o parte sau așa” (E.S., 52 de ani), ca mai apoi să afirme că „n-am întrebat-o niciodată. Niciodată nu m-am gândit să o întreb treaba asta, e o chestie…” Unul dintre acești subiecți (V.F., 56 de ani) nu a spus fetiței că este adoptată.
În ceea ce privește tratamentul primit și felul cum sunt priviți proprii copiii adoptați, de către adulți și copiii din anturaj, toți cei șase subiecți au povestit întâmplări care au afectat negativ copiii adoptați. E.G., 52 de ani, povestește cum, la o petrecere copiii au spus „tu nu ești de-a lu… că tu ești de-a lu, că tu ești adoptat.” A.I., 36 de ani, relatează diferite povești în care copiii lui au fost tratați în moduri înjositoare, lovindu-se de întâmplări când unii adulți au vrut chiar să-i lovească pentru faptul că erau „mai bruneți”. Acesta spune legat de școală că „Alina muncea, îi place să muncească. La franceză a luat note mari și s-au strâns toată clasa, au acuzat-o că a copiat, au pus-o la tablă să dea test, și ea a știut” și „și-a schimbat tunsoarea […] Atât de mult au jignit-o fetele, una din ele a zis ‹‹uite am acasă o perucă să ți-o aduc să o porți›› și crede-mă, nu-i stă urât.” Despre băiatul adoptat A.I. spune: „l-au luat și i-au aruncat toate la gunoi […] l-au băgat și pe el cu capul.” La fel povestește și A.T., 42 de ani, care pe tot parcursul interviului a subliniat modul discreditant în care sunt tratați copiii de către cei din sat „Un nene bătrân zicea ‹‹Apă’ sălbăticiunea tot sălbăticiune-i”. De asemenea, copiii lui A.T., care au participat la interviu povestesc că, se percep ca fiind tratați și priviți diferit: D.T., 14 ani „și acum la școală, câte odată mai tot strigă după noi”, iar fratele ei C.T., 14 ani continuă: „… adoptații, nu știu ce. Noi zicem ‹‹Ce ați fi vrut să fiți în locul nostru? Noi ne bucurăm și de familia asta și cu părinții ăștia››.” Tot A.T., 32 de ani, relatează ce spuneau copiii din jur când aceștia erau mai mici „O fetiță a zis: ‹‹Am auzit că mama ta nu-i adevărată!›› Și atunci Claudiu vine în casă și zice: ‹‹Mamă, ai auzit că tu nu ești adevărată, auzi cică tu nu ești mamă, ești tată››.” E.S., 52 de ani, povestește foarte intrigată și afectată, folosind mult epitete inadecvate la adresa învățătoarei, cum în urma unei prostii făcute, aceasta a ridicat-o într-o zi în fața clasei și a spus de față cu toți copiii ce ea este adoptată „o venit plângând acasă, că un copil i-a zis că e rea, și de aia n-o vrut-o mama ei.” La fel și L.P., 47 de ani, își aduce aminte de momente când „o fată din vecini i-o spus ‹‹tu ai venit de la orfelinat››, ea o venit și mi-o spus, o fost foarte deranjată atuncia” și când a crescut „spunea că îi tratată preferențial.”
Legat de curiozitatea sau suspiciunea cu care sunt priviți copiii adoptați și expectanțele față de aceștia, 2 din 6 subiecți menționează că acest lucru s-a întâmplat sau se mai întâmplă încă, ceilalți 4 spunând că „n-o venit niciodată să-mi zică” (E.G., 52 de ani), „Nu, nu, asta nu a fost” (L.P., 47 de ani) sau „nu cred” (E.S., 52 de ani) că aceste lucruri au avut loc. În schimb A.I. și A.T, dau din nou numeroase exemple în care în special profesorii și colegii de la școală manifestau aceste atitudini: „până în clasa a IV-a, ia luat că sunt mediocrii”, spune A.I., 36 de ani, suspiciunea amplificându-se în orice situație conflictuală „totdeauna el este de vină dacă se-ntâmplă ceva […] i-am interzis să se bată cu colegii lui… ne-am dat seama că și dacă-i bate și dacă ia bătaie, tot el pierde.” A.T., 42 de ani, menționează și ea că așteptările fașă de copiii ei sunt diferite spunând că „eu văd la școală, deci ei nu sunt apreciați la valoarea lor. Daniela învață destul de bine […] Ea săraca trebuie să fie dublu de bună față de ceilalți.” Situațiile în care au fost și sunt priviți cu curiozitate și milă sunt relatate chiar de D.T., 14 ani, aceasta însumând trăirile prin care trece în acele momente orice copil adoptat: „… strigau după noi, ca și cum ar fi avut o milă pentru noi. Mie nu-mi place când vine cineva și pune mâna pe tine și zice ‹‹Ce-ai pățit?›› Se comportă cu mine ca și când aș fi într-o situație mai specială. Trebuie să se comporte normal cu mine.” De asemenea, relatează cum copiii vin și întreabă „‹‹Vai! Chiar așa-i?›› Și vin lângă noi și zic ‹‹povestește-mi și mie.›› Păi mie nu-mi place să stau să le povestesc tot timpul.” Toate aceste atitudini, în mare parte stigmatizante față de copiii adoptați, sunt amplificate de așteptările indivizilor ca adopția să fie una nereușită acest lucru fiind explicat și datorită supra-reprezentării a copiilor adoptați în populația clinică (Bohman și Sigvardsson 1990). A.T., 42 de ani, exemplifică aceste aspecte spunând: „când vine zice: ‹‹No cum îs? Te ascultă, te ascultă?›› […] ‹‹Eu: Zici că se așteaptă să fie ceva rău?›› A.T: Daaa, exact. Deci s-ar bucura să vadă ceva rău.” L.P., 47 de ani, redă la fel de bine atitudinea discreditantă a populației față de copii adoptați și a așteptărilor față de aceștia: „oamenii ne zic, na acuma ce să faci, că era de așteptat de unde e.” Toate aceste atitudini față de copiii adoptați au determinat ca unii din ei să dorească să evadeze din mediul prezent. C.T., 14 ani și D.T., 14 ani, fiind întrebați dacă aștaptă cu bucurie să intre la liceu spun: „De abia așteptăm și noi, că nu mai pot sta aicia” și „deocamdată de abia așteptăm să scăpăm de ei.”
CONCLUZII ȘI IMPLICAȚII PENTRU PRACTICĂ
Această cercetare a supus atenției construcția socială a adopției și modul în care percepțiile și atitudinile populației afectează viața familiei adoptive. Aceste percepții, opinii și atitudini ale românilor reușesc să influențeze felul în care familiile adoptive și copii adoptați sunt tratați și determină, în mare parte, dacă aceștia vor fi acceptați, discreditați, stigmatizați sau chiar respinși de către societate.
Primele obiective ale cercetării studiate prin intermediul analizei și interpretării chestionarelor, au vizat analiza imaginii sociale a părinților adoptivi și a copiilor adoptați și analiza factorilor care contribuie la construcția socială a imaginii copiilor adoptați și a părinților adoptivi. Așa cum a rezultat în partea de analiză, imaginea socială a părinților adoptivi este una ambivalentă. O parte dintre respondenți conturează o percepție socială relativ pozitivă cu privire la părinții adoptivi, cealaltă parte a respondenților, prezentând una mai degrabă negativă și discreditantă. Potrivit cercetării, părinții adoptivi sunt văzuți ca fiind diferiți de părinții biologici, ca asumând-și riscuri adoptând un copil și ca nefiind părinții reali ai copilului, iar mama adoptivă nu poate arăta aceleași sentimente materne precum o mamă biologică. Identificăm însă și imaginea pozitivă a părinților adoptivi, aceștia fiind altruiști și având satisfacție în creșterea copiilor adoptați.
Afirmăm ca prim rezultat că ipoteza, dacă imaginea socială conferă părinților adoptivi un status inferior în raport cu părinții biologici, atunci se va manifesta o atitudine de neacceptare a familiei adoptive, s-a confirmat parțial. Din analiza datelor rezultă că parentalitatea adoptivă este percepută în mintalul colectiv ca fiind atât similară, cât și diferită față de parentalitatea biologică. Există particularități ale părinților biologici și particularități ale părinților adoptivi, determinând ca aceste două experiențe ale parentalității să aibă caracteristici specifice. Stigmatizarea părinților adoptivi, se poate identifica la nivelul atitudinilor și comportamentelor indivizilor, ca și o consecință și efect a percepției sociale, punându-se întrebări despre alegerea făcută, făcându-se afirmații care denotă că nu sunt părinți „reali”, și chiar situația de compătimire a părinților adoptivi pentru faptul că nu pot avea proprii copii biologici, denotă o înclinație spre a oferi importanță relațiilor de sânge între părinți și copii.
Cel de-al doilea obiectiv a fost atins prin analiza și identificarea imaginii la nivel social a copiilor adoptați. Observăm pe această cale că, percepția generală subliniază diferența existentă între afectivitatea și dezvoltarea atașamentului a copiilor adoptați față de alte persoane, comparativ cu copii crescuți în familii biologice. Acest lucru nu este asociat însă cu incapacitatea copiilor adoptați de a lega relații pe termen lung. Este important de menționat și rezultatul referitor la problemele de comportament pe care copii adoptați le prezintă în mintalul colectiv, integrarea socială a acestora fiind puțin afectată iar rezultatele școlare ca neavând legătură cu faptul de a fi sau nu adoptat. Există totuși o suspiciune și neîncredere față de copii adoptați, confirmată atât de către respondenții chestionarului, cât și de părinții adoptivi intervievați. La nivel social, putem trage concluzia că, percepția socială înclină mai degrabă spre stigmatizarea copiilor adoptați, acest lucru nefiind atât de vizibil la nivelul atitudinilor, ci la nivelul ideilor și gândirii. Cea de-a doua ipoteză conform căreia, copiii adoptați care sunt concepuți în mintalul colectiv ca având o moștenire genetică nefavorabilă și dezvoltarea a fost influențată negativ de timpul petrecut în sistemul de protecție, vor avea tendința să fie stigmatizați, s-a confirmat. Studiul a identificat că se acordă importanță mediului din care provine copilul adoptat și moștenirii genetice, copiii adoptați din sistemul de protecție fiind mai degrabă susceptibil în mintalul colectiv, de a avea adopții nereușite sau problematice. Același rezultat reiese și din percepția copiilor adoptați și a părinților adoptivi, care trăiesc constant cu povara de a prezenta celor din jur doar aspectele pozitive ale vieții de familie, pentru a nu fi discreditați ca având aceste probleme datorită faptului că, au o forma atipică de constituire a familiei. Deși se constată o tendință de acceptare a copiilor adoptați, fără a pune mare accent pe moștenirea genetică incertă, dezvoltarea ulterioară în domeniul afectiv și comportamental a copilului adoptat, este văzută ca fiind mai degrabă una incertă și prezentând dificultăți.
În ceea ce privește factorii care au contribuit la construcția socială a imaginii copiilor adoptați și a părinților adoptivi, observăm că factorul vecinii sau cunoscuții, este cel predominant în analiza datelor culese prin ancheta pe bază de chestionar. Mass-media, făcând referire aici doar la informațiile obținute prin intermediul televizorului, se distinge ca al doilea factor ca importanță în formarea percepției sociale despre adopție și despre actorii implicați în acest proces. Dacă includem însă ca sursă de informații pe lângă televizor, atât articole din ziare despre adopție, cât și internetul, concluzia este că, principalul factor care influențează în sens negativ imaginea socială despre actorii implicați în adopție, este mass-media, confirmând astfel cea dea treia ipoteză a cercetării. Relevant pentru acest studiu, este și concluzia părinților adoptivi în raport cu mijloacele de comunicare în masă, opinia acestora demonstrând din nou puterea care este la îndemâna mass-mediei de a influența în mod pozitiv sau negativ și a contura imaginea despre adopție.
Sunt importante de constatat și rezultatele legate de nivelul de deschidere și de comunicare a părinților adoptivi cu copilul adoptat și cu comunitatea. Cei care prezintă un nivel ridicat de deschidere și de comunicare, discută cu familii care au adoptat sau viitoare familii adoptive, încurajează adopția când se ivește ocazia, sunt dispuși să ceară ajutorul și să solicite servicii post-adopție, au regulat discuții deschise despre adopție atât cu proprii copii adoptați, cât și cu persoanele din jur și doresc să aibă relații cu armonioase cu grupurile sociale cu care intră în contact. Notăm și dorința părinților de a discuta cu specialiști și cu alți părinți adoptivi, dar lipsa serviciilor oferite în acest sens, care determină frustrare. Rezultatele indică faptul că, părinții adoptivi care au comunicat cu familia și grupurile sociale din comunitate, nu s-au simțit stigmatizați, izolați sau tratați inferior, în comparație cu familiile adoptive care nu au fost la fel de deschise spre comunicare în legătură cu probleme, dificultățile sau bucuriile care le întâmpină. Concluzia este că, deschiderea familiei și prezența unei comunicări eficiente despre adopție dintre părinții adoptivi și persoanele sau grupurile sociale cu care interacționează, duce la creșterea sentimentului de acceptare și reducerea celui de stigmatizare, confirmându-se pe această cale și cea de-a patra ipoteză.
Pentru studierea impactului construcției sociale a adopției asupra integrării copilului adoptat în familie, școală și comunitate, cel de-al cincilea obiectiv, am recurs la corelarea datelor obținute prin ancheta pe bază de chestionar, cu cele obținute în cadrul interviurilor narative. Trebuie să specificăm însă, în primul rând diferențele dintre copiii adoptați care locuiesc în mediul urban și cei care locuiesc în mediul rural și diferențele existente între copiii adoptați care aparțin etniei rrome și cei români. Copiii adoptați din mediul rural sunt mai puternic discreditați și stigmatizați decât cei din mediul urban, datorită legăturilor puternice existente între membrii comunității, aceștia fiind priviți ca „outsideri”. Remarcăm faptul că, în mediul rural accentul este pus pe legăturile de sânge și pe legături create de-a lungul generațiilor, membrii comunității neacceptând cu ușurință o persoană nou venită. Observăm de asemenea, că aceste percepții și atitudini sunt preluate și de către copiii acestora, întrucât, în mediul școlar copiii adoptați se lovesc de aceleași atitudini discreditante din partea colegilor și a profesorilor. Rezultatele indică spre o construcție sociale a adopției în mediul rural, care determină o respingere mai mare a copiilor adoptați. Aceștia prezintă dificultăți mai mari în integrarea socială datorită stigmatizării. La fel este cazul copiilor rromi adoptați, cărora nu li se oferă șansa la integrare datorită etniei din care fac parte în primul rând, și apoi din cauza adopției. Important de menționat, atât în cazul copiilor adoptați care locuiesc în mediul rural, cât și în cazul copiilor rromi, este suportul și sprijinul primit în familie din partea părinților adoptivi și a familiei extinse, pentru fi rezilienți și a nu ceda construcției sociale și atitudinilor negative. Deși nu putem extrapola rezultatele asupra tuturor copiilor adoptați, ultima ipoteză a cercetării: dacă copilul adoptat se simte stigmatizat atunci va prezenta dificultăți în relaționarea socială, s-a confirmat parțial, în cazul a trei familii cu copii adoptați.
Notăm de asemenea că în considerarea valabilității rezultatelor și extrapolarea lor se solicită precauție, necesară în primul rând datorită eșantionului neprobabilist de intenționalitate utilizat și a numărului redus de familii adoptive intervievate.
Studiile cercetătorilor americani în domeniul adopției, în special în identificarea construcției sociale și a atitudinilor față de adopție, s-au efectuat pentru a produce o schimbare. De aceea întrebări precum cele puse de Dave Thomas Foundation for Adoption și Evan B. Donaldson Adoption Institute (2002) sunt relevante: cum pot fi schimbate percepțiile despre adopție dacă nu identificăm care sunt acestea?; cum se poate educa populația dacă nu cunoaștem ceea ce gândesc?; cum se vor dezvolta politici și legi dacă nu sunt înțelese nevoile percepute? și cum vor putea reprezentanții și susținătorii adopției să-și îmbunătățească modul de lucru practic fără cunoașterea percepțiilor despre adopție? Putem găsi câteva soluții și implicații practice menționate de către părinții adoptivi și de cercetătorii în domeniu, care au implementat practici similare în țara lor. Potrivit lui Miall (1996), construcțiile experților pot avea mai mare influență asupra deciziilor cuplurilor infertile de a căuta soluții tehnologice de reproducere și a respinge adopția, decât construcțiile comunității. Astfel că, lucrătorii în domeniul adopției pot utiliza următoarele practici pentru a discuta despre aceste mesaje negative: discuția despre problemele unice întâlnite în perioada post-adopție, precum nevoia de a spune copiilor despre statusul lor ca și copii adoptați, discuția despre diferențele culturale și etnice existente – acestea trebuie privite ca un proces normal în cadrul familiei adoptive, nu ca și o patologie dobândită a acestei forme de constituire a familiei. De asemenea, specificăm nevoia de a prezenta studii și exemple despre consecințele pozitive ale adopției viitorilor părinți adoptivi sau celor care au adoptat deja, dar și comunității în general. Acest lucru poate fi implementat atât de către practicieni, cât și de către alți părinți adoptivi sau copii adoptați care sunt la vârsta maturității și doresc să comunice despre succesul lor avut în experiența adopției. Un alt lucru care trebuie luat în considerare, face referire la părinții biologici. Practicienii ar trebui să se axeze mai mult pe comunicarea despre implicațiile pozitive ale adopției, cu mamele și tații adolescenți sau cu cei care au în vedere abandonul copilului, și de a prezenta adopția ca o varianta favorabilă încă din perioada sarcinii. O altă soluție propusă de Dainton (1993) și care ar putea îmbunătăți imaginea socială despre adopție și acceptarea la scară mai largă a acesteia, este implicarea consilierilor, în colaborare cu învățătorii de școală primară și a profesorilor, pentru a demitiza ideea despre formele alternative de familie, comunicând despre normalitatea acestor familii în sala de clasă și informând comunitatea. De asemenea, în România, o altă soluție este reprezentată de deschiderea adopției și folosirea acestei modalități pentru a încuraja adopția prin menținerea legăturii cu părinții biologici. Importantă este și abordarea unei strategii la nivelul mass-mediei, cadru în care se pot prezenta rezultatele pozitive ale adopției. Mass-media se poate axa pe prezentarea adopției ca și o formă la fel de autentică de formare a unei familii și pe prezentarea acesteia ca o modalitate preferabilă avortului, abandonului sau tehnologiei de reproducere. Consider că, toate aceste strategii și soluții, pot contribui la suportul social oferit tuturor actorilor implicați în procesul adopției și pot ajuta la schimbarea percepției populației în vederea acceptării și valorizării familiei adoptive.
BIBLIOGRAFIE
Adamec, Christine și Laurie C. Miller. 2007. The Encyclopedia of Adoption, Third Edition. New York: Facts on File Infobase Publishing
Ainsworth, D. Mary, Mary C. Blehar, Everett Waters și Sally Wall. 1978. Patterns of Attachment: A Psychological Study of the Strange Situation. New Jersey: Lawrence Erlbaum
Anderson, Astrid. 2004. Adoption and Belonging in Wogeo, Papa New Guinea. În Cross-Cultural Approaches to Adoption, ed. Fiona Bowie, 111-126. New York: Routledge
Atkinson, L. Rita, Richard C. Atkinson, Edward C. Smith și Daryl J. Bem. 1990. Psychological Development. În Introduction to Psychology. 68-92. London: Harcourt Brace Jovanovich Publishers
Austin, W. Michael. 2007. Conceptions of Parenthood Ethics and the Family. Hampshire: Ashgate Publishing
Baran, Annette și Reuben Pannor. 1990. Open Adoption. În The Psychology of Adoption, ed. David M. Brodzinsky și Marshall D. Schechter, 316-331. New York: Oxford University Press
Barth, P. Richard și Marianne Berry. 1988. Adoption and Disruption: Rates, Risks, and Responses. New York: Aldine de Gruyter
Bechtel, William și Robert C. Richardson. 2010. Discovering Complexity: Decomposition and Localization as Strategies in Scientific Research. Massachusetts: MIT Press
Bejnaru, Anca. 2011. Adopția copiilor în România. Iași: Institutul European
Ludy, T. Benjamin, Roy J. Hopkins și Jack R. Nation. 1994. Physical and Cognitive Development. În Psychology: Third Edition, 462-502. New York: Macmillan College Publishing
Bernal, Raquel, Luojia Hu, Chiaki Moriguchi și Eva Nagypal. 2007. Child Adoption in the United States: Historical Trendsand the Determinants of Adoption Demand and Supply,1951-2002. Disponibil online http://faculty.wcas.northwestern.edu/~adoptAEA. pdf, (accesat la data de 27 mai 2014)
Biblia. 2009. Trad. Dumitru Cornilescu revizuită ortografic, Ediția a III-a. Michigan: Societatea Biblică din România.
Biddle, J. Bruce. 1986. Recent Developments in Role Theory. Annual Review of Sociology 12: 67-92
Bohman, Michael și Sören Sigvardsson. 1990. Outcome in Adoption: Lessons from Longitudinal Studies. În The Psychology of Adoption, ed. David M. Brodzinsky și Marshall D. Schechter, 93-106. New York: Oxford University Press
Bowlby, John. 1983. Attachment and Loss, vol.1. New York: Basic Book
Bowlby, John. 1988. A Secure Base. Parent-Child Attachment and Healthy Human Development. London: Routledge
Brand, E. Ann și Paul M. Brinich. 1999. Behavior Problems and Mental Health Contacts in Adopted, Foster, and Nonadopted Children. Journal of Child Psychology and Psychiatry 40 (8): 1121-1229
Brodzinky, M. David, Daniel W, Smith și Anne B. Brodzinky. 1998. Children`s Adjustment to Adoption: Developmental and Clinical Issues. London: SAGE Publications
Brodzinsky, B. Anne. 1990. Surrendering an Infant Adoption: The Birthmother Experience. În The Psychology of Adoption, ed. David M. Brodzinsky și Marshall D. Schechter, 295-315. New York: Oxford University Press
Brodzinsky, M. David. 1990. A Stress and Coping Model of Adoption Adjustment. În The Psychology of Adoption, ed. David M. Brodzinsky și Marshall D. Schechter, 3-24. New York: Oxford University Press
Burke, Peter și Jonathan Parker. 2007. Social Work and Disadvantage. Addressing the Roots of Stigma through Association. London: Jessica Kingsley Publishers
Cadoret, J. Remi. 1990. Biologic Perspectives of Adoptee Adjustment. În The Psychology of Adoption, ed. David M. Brodzinsky și Marshall D. Schechter, 25-41. New York: Oxford University Press
Carp, E. Wayne. 2002. Adoption, Blood Kinship, Stigma, and the Adoption Reform Movement: A Historical Perspective. Law & Society Review 36 (2): 433-459
Chisholm, Kim. 1998. A Three-Year Follow-up of Attachment and Indiscriminate Friendliness in Children Adopted from Romanian Orphanages. Child Development 69 (4): 1092-1106
Cojocaru, Ștefan și Daniela Cojocaru. 2008. Managementul de Caz în Protecția Copilului. Evaluarea Serviciilor și Practicilor din România. Iași: Ed. Polirom
Cole, S. Elizabeth și Kathryn S. Donley. 1990. History, Values, and Placement Policy Issues in Adoption. În The Psychology of Adoption, ed. David M. Brodzinsky și Marshall D. Schechter, 273-294. New York: Oxford University Press
Conrad, Richard. 1955. Social Images in East and West Germany: A Comparative Study of Matched Newspapers in Two Social Systems. Social Forces 33 (3): 281-285
Dainton, Marianne. 1993. The Myths and Misconceptions of the Stepmother Identity. Family Relations 42 (1): 93-98
Dembroski, G. Betty și Dale L. Johnson. 1969. Dogmatism and Attitudes Toward Adoption. Journal of Marriage and Family 31 (4): 788-792
Dijker, J. Anton și Willem Koomen. 2007. Stigmatization, Tolerance and Repair, An integrative psychological analysis of responses to deviance. New York: Cambridge University Press
Dovidio, F. John, Brenda Major și Jennifer Crocker. 2000. Stigma: Introduction and Overview. În The Social Psychology of Stigma, ed. Todd F. Heatherton, Rober E. Cleck, Michell R. Hebl și Jay G. Hull, 1-31. New York: The Guilford Press
Erikson, H. Erik. 1993. Childhood and Society. London: W. W. Norton
Eysenck, J. Hans și David W. Fulker. 1979. Nature and Nurture: Heredity. În The Structure and Measurement of Intelligence, ed. Hans J. Eysenck și Sybil B. Eysenck, 102-132. Berlin: Springer-Verlag
Falk, Gerhard. 2001. Stigma: How We Treat Outsiders. New York: Prometheus Books
Gibbons, X. Frederick. 1986. Stigma and Interpersonal Relationships. În The Dilemma of Difference. A Multidisciplinary View of Stigma, ed. Stephen C. Ainlay, Gaylene Becker și Lerita M. Coleman, 123-144. New York: Springer US
Gladstone, James și Anne Westhues. 1998. Adoption Reunions: A New Side to Integrational Family Relationships. Family Relations 47 (2): 177-184
Goffman, Erving. 1963. Stigma: Notes on the Management of Spoiled Identity. London: Penguin
Golding, S. Kim. 2008. Nurturing Attachments. Supporting Children who are Fostered and Adopted. London: Jessica Kingsley Publishers
Goldstein, Joseph, Anna Freud și Albert J. Solnit. 1973. Beyond the best interests of the child. New York: The Free Press
Green, Gill. 2009. The End of Stigma? Changes in the social experience of long-term illness. New York: Routledge Publishing
Groza, Victor și Daniela Ileana. 1996. A Follow-Up Study of Adopted Children from Romania. Child and Adolescent Social Work Journal 13 (6): 541-565
Groza, Victor. 1999. Institutionalization, Behavior, and International Adoption. Journal of Immigrant Health 1 (3): 133-143
Hartmann, Ann și Joan Laird. 1990. Family Treatment After Adoption: Common Themes. În The Psychology of Adoption, ed. David M. Brodzinsky și Marshall D. Schechter, 221-239. New York: Oxford University Press
Hastings, James. 1908. Encyclopedia of Religion and Ethics. Vol 1. Edinburgh: T. & T. Clark
Heitlinger, Alena. 1991. Pronatalism and Women`s Equality Policies. European Journal of Population 7 (4): 343-375
Howe, David. 1998. Patterns of Adoption: Nature, Nurture, and Psychosocial Development. Oxford: Blackwell Science
Institutul Național de Statistică. 2014. Numărul Beneficiarilor din sistemul de protecție al copilului aflat în dificultate. Adopții definitive și irevocabile, https://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=ASS104A (accesat la data de 05 mai 2014)
Jackson, Peter și Jan Panrose. 1994. Construction of Race, Place, and Nation. Minneapolis: University of Minnesota Press
MacArthur, John. 1997. Marks of a Child Adopted by God (sermon), http://www.gty.org/resources/sermons/90-172/marks-of-a-child-adopted-by-god?term=adoption, nr. 90-172 (accesat la data de 05 mai 14)
Kaye, Kenneth și Anne J. Welles. 1977. Mothers’ Jiggling and the Burst-Pause Pattern in Neonatal Feeding, http://www.kaye.com/mslb/kayewells.pdf (accesat la data de 26 aprilie 2014)
Kaye, Kenneth. 1990. Acknowledgment of Rejection Differences. În The Psychology of Adoption, ed. David M. Brodzinsky și Marshall D. Schechter, 121-143. New York: Oxford University Press
Keller, Heidi. 2007 [1945]. Cultures of Infancy. New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates
Keys, A. Margaret, Anu Sharma, Irene J. Elkins, William G. Iacono și Matt McGue. 2008. The Mental Health of US Adolescents Adopted in Infancy. Archives of Pediatrics and Adolescent Medicine 162 (5): 419-425
Kirk, David. 1964. Shared Fate: A Theory of Adoption and Mental Health. New York: The Free Press of Glencoe
Leon, G. Irving. 2002. Adoption Losses: Naturally Occurring or Socially Constructed?. Child Development 73 (2): 652-663
Levin, Shana și Colette Van Laar. 2006. Stigma and Group Inequality: Social Psychological Perspectives. New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates
LeVine, A. Robert și Donald T. Campbell. 1972. Ethnocentrism: Theories of Conflict, Ethnic Attitudes and Group Behavior. New York: John Wiley & Sons
Link, G. Bruce și Jo C. Phelan. 2001. Conceptualizing Stigma. Annual Review of Sociology 27: 363-385
Lyall, Francis. 1969. Roman Law in the Writings of Paul. Journal of Biblical Literature 88 (4): 458-466
March, Karen și Charlene E. Miall. 2000. Adoption as a Family Form. Family Relations 49 (4): 359-362
Mason, Tom, Elizabeth Whitehead, Caroline Carlisle și Caroline Watkins 2001. Stigma and Social Exclusion in Healthcare. Historical Development. New York: Routledge
McCombs, Maxwell. 2004. Setting the Agenda. The Mass Media and the Public Opinion. Cambridge: Polity Press
Miall, E. Charlene. 1986. The Stigma of Involuntary Childlessness. Social problems 33 (4): 268-282
Miall, E. Charlene. 1987. The Stigma of Adoptive Parent Status: Perceptions of Community Attitudes toward Adoption and the Experience of Informal Social Sanctioning. Family Relations 36 (1): 34-39
Miall, E. Charlene. 1996. The Social Construction of Adoption: Clinical and Community Perspectives. Family Relations 45 (3): 309-317
Miller, C. Laurie, Marybeth T. Kiernan, Michele I. Mathers și Marisa Klein-Gitelman. 1995. Developmental and Nutritional Status of Internationally Adopted Children. Archives of Pediatrics and Adolescent Medicine 149 (1): 40-44
Moe, A. Barbara. 2007. Adoption: A Reference Handbook. Second Edition. Santa Barbara CA: ABC-CLIO
Morison, J. Sara, Elinor W. Ames și Kim Chisholm. 1995. The Development of Children Adopted from Romanian Orphanages. Merrill-Palmer Quarterly 41 (4): 411-430
Murray, S. Thomas, Elizabeth M. Groth, Carol Weizman și Michael Cappello. 2005. Epidemiology and Management of Infectious Diseases in International Adoptees. Clinical Microbiology Reviews 18 (3): 510-520
Dave Thomas Foundation for Adoption și Evan B. Donaldson Adoption Institute. 2002. National Adoption Attitudes Survey. Research Report
O’Halloran, Kerry. 2009. The Politics of Adoption: International Perspectives on Law, Policy and Practice. Brisbane: Springer Science + Business Media B.V.
Oficiul Român pentru Adopții. 2009. Manualul Viitorilor Părinți Adoptivi. Elborat de Serviciul de Strategii și programe din cadrul Oficiului Român pentru Adopții București
Payne, Malcom. 2011. Teoria modernă a asistenței sociale. Iași: Ed. Polirom
Riley, E. Nancy și Krista A. Van Vleet. 2012. Making Families Through Adoption. London: SAGE Publications
Nash, Roy. 1988. IQ and Class Differences in Education: What about Genetics? British Journal of Sociology of Education 9 (2): 237-248
Singer, M. Leslie, David M. Brodzinsky, Douglas Ramsay, Mary Steir și Everett Waters. 1985. Mother-Infant Attachment in Adoptive Families. Child Development 56 (6): 1543-1551
Sroufe, W. June. 2003. The Infant and Adult Attachment Categories. În Attachment Theory and the Psychoanalytic Process, ed. Mauricio Cortina și Mario Marrone, 470-477. London: Whurr Publishers
Tomescu-Dubrow, Irina. 2005. Children Deprived of Parental Care as a Persisting Social Problem in Romania. International Journal of Sociology 35 (3): 57-84
Vogel, Friedrich și Arno G. Motulsky. 1997. Human Genetics: Problems and Approaches. Berlin: Springer-Verlag
Wegar, Katarina. 2000. Adoption, Family Ideology, and Social Stigma: Bias and Community Attitudes, Adoption Research and Practice. Family Relations 49 (4): 363-370
Yoon, Gihyun, Joseph Westermeyer, Marion Warwick și Michael A. Kuskowski. 2012. Substance Use Disorder and Adoption. Findings from a National Sample. PLoS ONE 7 (11): e49655. doi:10.1371/journal.pone.0049655
Zeanah, H. Charles, Anna T. Smyke, Sebastian F. Koga și Elizabeth Carlson. 2005. Attachment in Institutionalized and Community Children in Romania. Child Development 76 (5): 1015-1028
ANEXE
Anexe 1: Factori care influențează imaginea despre adopție
Anexa 2: Percepția relației față de copiii adoptați în funcție de vârstă
Anexa 3: Atitudinea părinților cu copii biologici față de copiii adoptivi în
funcție de starea civilă
Notă. Distribuția răspunsurilor la afirmația: „Alți părinți nu doresc ca, copiii lor biologici să fie în preajma unui copil adoptat” (N=127)
Anexa 4: Părinții cu copii biologici se comportă superior față de părinții adoptivi
Anexa 5: Cadrul legal în domeniul adopției și protecției copilului
Legea nr. 272 din 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
Legea nr. 273 din 2004 privind regimul juridic al adopției
Legea nr. 233 din 2011 pentru completarea și modificarea legii 273/2004
Anexa 6: Ghid de interviu
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
Facultatea de Stiințe Socio-Umane
Specializarea Asistență Socială
GHID DE INTERVIU PENTRU FAMILIILE ADOPTIVE
Data:
Ora:
Vârsta și sexul intervievatului (familiei):
Ocupația:
Domiciliul stabil:
Istoricul adopției și decizia de a adopta
Schimbările produse după adopție
Relația de comunicare cu persoanele din jur/ grupurile sociale despre adopție cu familia, serviciile și specialiștii din domeniu
Dacă se discută/ s-a discutat cu familia extinsă despre planul de a adopta
Dacă se solicită servicii post-adopție
Dacă se menține legătura cu specialiștii și dacă se discută cu aceștia despre dificultățile întâmpinate
Dacă au avut discuții cu viitoare familii adoptive sau familii care au adoptat
Timpul petrecut cu familia extinsă după adopție (bunici, rude, copii din cadrul familiei)
Participarea la evenimente organizate în care se promovează adopția
Inițiativa în discuția despre adopție
Obișnuința de a aniversa ziua adopției
Părerea privind modul în care este tratată familia la nivel social
Sentimentul că sunt tratați inferior față de familiile biologice
Opinia privind faptul că societatea consideră că nu pot arăta aceeași dragoste ca și părinții biologici
Sentimentul de discreditare, respingere din cauza sterilității (daca este cazul)
Credința că cei din jur consideră că nu pot crește copilul unei alte persoane
Credința că sunt percepuți ca nefiind cu adevărat o familie datorită lipsei legăturilor de sânge
Imaginea pe care o au cei din jur despre familie (ca fiind o familie altruistă sau egoistă/ familie curajoasă, familie care îți asumă riscuri adoptând un copil)
Relația copilului cu persoanele și copiii din mediul său
Dacă are prieteni în grupul din care face parte, se joacă cu aceștia
Interacțiunea cu rudele: felul în care li se adresează (unchi, mătușă verișor etc.)
Percepția copilului asupra modului în care e tratat
Excluziunea de la anumite activități
Diferența de tratament făcută de către adulții/ copiii din anturaj
Sentimentul că este privit diferit (suspiciune, curiozitate) de copiii din anturajul său
Credința că expectanțele față de copil sunt diferite
Anexa 7: Chestionar de măsurare a percepțiilor
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu Nr. chestionar: Facultatea de Stiințe Socio-Umane
Specializarea Asistență Socială
Chestionar
În rândurile care urmează sunt enumerate o serie de afirmații. Unele persoane sunt de acord cu ele, altele nu. Vă rugăm să vă exprimați gradul de acord sau dezacord cu privire la aceste afirmații, marcând cu „X” căsuța care se potrivește răspunsului dumneavoastră. Răspunsurile dumneavoastră sunt confidențiale și vor fi folosite exclusiv în scopul elaborării unor lucrări științifice.
F.1 Sexul: 1. masculin 2. feminin
F.2 Vârsta (vă rugăm completați): …………….ani împliniți.
F.3 Care este starea dumneavoastră civilă acum?
F.4 Domiciliul stabil: 1. rural 2. urban
F.5 Care este ultima școală absolvită:
F.6 Ocupația actuală (vă rugăm completați): ……………………………………….
BIBLIOGRAFIE
Adamec, Christine și Laurie C. Miller. 2007. The Encyclopedia of Adoption, Third Edition. New York: Facts on File Infobase Publishing
Ainsworth, D. Mary, Mary C. Blehar, Everett Waters și Sally Wall. 1978. Patterns of Attachment: A Psychological Study of the Strange Situation. New Jersey: Lawrence Erlbaum
Anderson, Astrid. 2004. Adoption and Belonging in Wogeo, Papa New Guinea. În Cross-Cultural Approaches to Adoption, ed. Fiona Bowie, 111-126. New York: Routledge
Atkinson, L. Rita, Richard C. Atkinson, Edward C. Smith și Daryl J. Bem. 1990. Psychological Development. În Introduction to Psychology. 68-92. London: Harcourt Brace Jovanovich Publishers
Austin, W. Michael. 2007. Conceptions of Parenthood Ethics and the Family. Hampshire: Ashgate Publishing
Baran, Annette și Reuben Pannor. 1990. Open Adoption. În The Psychology of Adoption, ed. David M. Brodzinsky și Marshall D. Schechter, 316-331. New York: Oxford University Press
Barth, P. Richard și Marianne Berry. 1988. Adoption and Disruption: Rates, Risks, and Responses. New York: Aldine de Gruyter
Bechtel, William și Robert C. Richardson. 2010. Discovering Complexity: Decomposition and Localization as Strategies in Scientific Research. Massachusetts: MIT Press
Bejnaru, Anca. 2011. Adopția copiilor în România. Iași: Institutul European
Ludy, T. Benjamin, Roy J. Hopkins și Jack R. Nation. 1994. Physical and Cognitive Development. În Psychology: Third Edition, 462-502. New York: Macmillan College Publishing
Bernal, Raquel, Luojia Hu, Chiaki Moriguchi și Eva Nagypal. 2007. Child Adoption in the United States: Historical Trendsand the Determinants of Adoption Demand and Supply,1951-2002. Disponibil online http://faculty.wcas.northwestern.edu/~adoptAEA. pdf, (accesat la data de 27 mai 2014)
Biblia. 2009. Trad. Dumitru Cornilescu revizuită ortografic, Ediția a III-a. Michigan: Societatea Biblică din România.
Biddle, J. Bruce. 1986. Recent Developments in Role Theory. Annual Review of Sociology 12: 67-92
Bohman, Michael și Sören Sigvardsson. 1990. Outcome in Adoption: Lessons from Longitudinal Studies. În The Psychology of Adoption, ed. David M. Brodzinsky și Marshall D. Schechter, 93-106. New York: Oxford University Press
Bowlby, John. 1983. Attachment and Loss, vol.1. New York: Basic Book
Bowlby, John. 1988. A Secure Base. Parent-Child Attachment and Healthy Human Development. London: Routledge
Brand, E. Ann și Paul M. Brinich. 1999. Behavior Problems and Mental Health Contacts in Adopted, Foster, and Nonadopted Children. Journal of Child Psychology and Psychiatry 40 (8): 1121-1229
Brodzinky, M. David, Daniel W, Smith și Anne B. Brodzinky. 1998. Children`s Adjustment to Adoption: Developmental and Clinical Issues. London: SAGE Publications
Brodzinsky, B. Anne. 1990. Surrendering an Infant Adoption: The Birthmother Experience. În The Psychology of Adoption, ed. David M. Brodzinsky și Marshall D. Schechter, 295-315. New York: Oxford University Press
Brodzinsky, M. David. 1990. A Stress and Coping Model of Adoption Adjustment. În The Psychology of Adoption, ed. David M. Brodzinsky și Marshall D. Schechter, 3-24. New York: Oxford University Press
Burke, Peter și Jonathan Parker. 2007. Social Work and Disadvantage. Addressing the Roots of Stigma through Association. London: Jessica Kingsley Publishers
Cadoret, J. Remi. 1990. Biologic Perspectives of Adoptee Adjustment. În The Psychology of Adoption, ed. David M. Brodzinsky și Marshall D. Schechter, 25-41. New York: Oxford University Press
Carp, E. Wayne. 2002. Adoption, Blood Kinship, Stigma, and the Adoption Reform Movement: A Historical Perspective. Law & Society Review 36 (2): 433-459
Chisholm, Kim. 1998. A Three-Year Follow-up of Attachment and Indiscriminate Friendliness in Children Adopted from Romanian Orphanages. Child Development 69 (4): 1092-1106
Cojocaru, Ștefan și Daniela Cojocaru. 2008. Managementul de Caz în Protecția Copilului. Evaluarea Serviciilor și Practicilor din România. Iași: Ed. Polirom
Cole, S. Elizabeth și Kathryn S. Donley. 1990. History, Values, and Placement Policy Issues in Adoption. În The Psychology of Adoption, ed. David M. Brodzinsky și Marshall D. Schechter, 273-294. New York: Oxford University Press
Conrad, Richard. 1955. Social Images in East and West Germany: A Comparative Study of Matched Newspapers in Two Social Systems. Social Forces 33 (3): 281-285
Dainton, Marianne. 1993. The Myths and Misconceptions of the Stepmother Identity. Family Relations 42 (1): 93-98
Dembroski, G. Betty și Dale L. Johnson. 1969. Dogmatism and Attitudes Toward Adoption. Journal of Marriage and Family 31 (4): 788-792
Dijker, J. Anton și Willem Koomen. 2007. Stigmatization, Tolerance and Repair, An integrative psychological analysis of responses to deviance. New York: Cambridge University Press
Dovidio, F. John, Brenda Major și Jennifer Crocker. 2000. Stigma: Introduction and Overview. În The Social Psychology of Stigma, ed. Todd F. Heatherton, Rober E. Cleck, Michell R. Hebl și Jay G. Hull, 1-31. New York: The Guilford Press
Erikson, H. Erik. 1993. Childhood and Society. London: W. W. Norton
Eysenck, J. Hans și David W. Fulker. 1979. Nature and Nurture: Heredity. În The Structure and Measurement of Intelligence, ed. Hans J. Eysenck și Sybil B. Eysenck, 102-132. Berlin: Springer-Verlag
Falk, Gerhard. 2001. Stigma: How We Treat Outsiders. New York: Prometheus Books
Gibbons, X. Frederick. 1986. Stigma and Interpersonal Relationships. În The Dilemma of Difference. A Multidisciplinary View of Stigma, ed. Stephen C. Ainlay, Gaylene Becker și Lerita M. Coleman, 123-144. New York: Springer US
Gladstone, James și Anne Westhues. 1998. Adoption Reunions: A New Side to Integrational Family Relationships. Family Relations 47 (2): 177-184
Goffman, Erving. 1963. Stigma: Notes on the Management of Spoiled Identity. London: Penguin
Golding, S. Kim. 2008. Nurturing Attachments. Supporting Children who are Fostered and Adopted. London: Jessica Kingsley Publishers
Goldstein, Joseph, Anna Freud și Albert J. Solnit. 1973. Beyond the best interests of the child. New York: The Free Press
Green, Gill. 2009. The End of Stigma? Changes in the social experience of long-term illness. New York: Routledge Publishing
Groza, Victor și Daniela Ileana. 1996. A Follow-Up Study of Adopted Children from Romania. Child and Adolescent Social Work Journal 13 (6): 541-565
Groza, Victor. 1999. Institutionalization, Behavior, and International Adoption. Journal of Immigrant Health 1 (3): 133-143
Hartmann, Ann și Joan Laird. 1990. Family Treatment After Adoption: Common Themes. În The Psychology of Adoption, ed. David M. Brodzinsky și Marshall D. Schechter, 221-239. New York: Oxford University Press
Hastings, James. 1908. Encyclopedia of Religion and Ethics. Vol 1. Edinburgh: T. & T. Clark
Heitlinger, Alena. 1991. Pronatalism and Women`s Equality Policies. European Journal of Population 7 (4): 343-375
Howe, David. 1998. Patterns of Adoption: Nature, Nurture, and Psychosocial Development. Oxford: Blackwell Science
Institutul Național de Statistică. 2014. Numărul Beneficiarilor din sistemul de protecție al copilului aflat în dificultate. Adopții definitive și irevocabile, https://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=ASS104A (accesat la data de 05 mai 2014)
Jackson, Peter și Jan Panrose. 1994. Construction of Race, Place, and Nation. Minneapolis: University of Minnesota Press
MacArthur, John. 1997. Marks of a Child Adopted by God (sermon), http://www.gty.org/resources/sermons/90-172/marks-of-a-child-adopted-by-god?term=adoption, nr. 90-172 (accesat la data de 05 mai 14)
Kaye, Kenneth și Anne J. Welles. 1977. Mothers’ Jiggling and the Burst-Pause Pattern in Neonatal Feeding, http://www.kaye.com/mslb/kayewells.pdf (accesat la data de 26 aprilie 2014)
Kaye, Kenneth. 1990. Acknowledgment of Rejection Differences. În The Psychology of Adoption, ed. David M. Brodzinsky și Marshall D. Schechter, 121-143. New York: Oxford University Press
Keller, Heidi. 2007 [1945]. Cultures of Infancy. New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates
Keys, A. Margaret, Anu Sharma, Irene J. Elkins, William G. Iacono și Matt McGue. 2008. The Mental Health of US Adolescents Adopted in Infancy. Archives of Pediatrics and Adolescent Medicine 162 (5): 419-425
Kirk, David. 1964. Shared Fate: A Theory of Adoption and Mental Health. New York: The Free Press of Glencoe
Leon, G. Irving. 2002. Adoption Losses: Naturally Occurring or Socially Constructed?. Child Development 73 (2): 652-663
Levin, Shana și Colette Van Laar. 2006. Stigma and Group Inequality: Social Psychological Perspectives. New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates
LeVine, A. Robert și Donald T. Campbell. 1972. Ethnocentrism: Theories of Conflict, Ethnic Attitudes and Group Behavior. New York: John Wiley & Sons
Link, G. Bruce și Jo C. Phelan. 2001. Conceptualizing Stigma. Annual Review of Sociology 27: 363-385
Lyall, Francis. 1969. Roman Law in the Writings of Paul. Journal of Biblical Literature 88 (4): 458-466
March, Karen și Charlene E. Miall. 2000. Adoption as a Family Form. Family Relations 49 (4): 359-362
Mason, Tom, Elizabeth Whitehead, Caroline Carlisle și Caroline Watkins 2001. Stigma and Social Exclusion in Healthcare. Historical Development. New York: Routledge
McCombs, Maxwell. 2004. Setting the Agenda. The Mass Media and the Public Opinion. Cambridge: Polity Press
Miall, E. Charlene. 1986. The Stigma of Involuntary Childlessness. Social problems 33 (4): 268-282
Miall, E. Charlene. 1987. The Stigma of Adoptive Parent Status: Perceptions of Community Attitudes toward Adoption and the Experience of Informal Social Sanctioning. Family Relations 36 (1): 34-39
Miall, E. Charlene. 1996. The Social Construction of Adoption: Clinical and Community Perspectives. Family Relations 45 (3): 309-317
Miller, C. Laurie, Marybeth T. Kiernan, Michele I. Mathers și Marisa Klein-Gitelman. 1995. Developmental and Nutritional Status of Internationally Adopted Children. Archives of Pediatrics and Adolescent Medicine 149 (1): 40-44
Moe, A. Barbara. 2007. Adoption: A Reference Handbook. Second Edition. Santa Barbara CA: ABC-CLIO
Morison, J. Sara, Elinor W. Ames și Kim Chisholm. 1995. The Development of Children Adopted from Romanian Orphanages. Merrill-Palmer Quarterly 41 (4): 411-430
Murray, S. Thomas, Elizabeth M. Groth, Carol Weizman și Michael Cappello. 2005. Epidemiology and Management of Infectious Diseases in International Adoptees. Clinical Microbiology Reviews 18 (3): 510-520
Dave Thomas Foundation for Adoption și Evan B. Donaldson Adoption Institute. 2002. National Adoption Attitudes Survey. Research Report
O’Halloran, Kerry. 2009. The Politics of Adoption: International Perspectives on Law, Policy and Practice. Brisbane: Springer Science + Business Media B.V.
Oficiul Român pentru Adopții. 2009. Manualul Viitorilor Părinți Adoptivi. Elborat de Serviciul de Strategii și programe din cadrul Oficiului Român pentru Adopții București
Payne, Malcom. 2011. Teoria modernă a asistenței sociale. Iași: Ed. Polirom
Riley, E. Nancy și Krista A. Van Vleet. 2012. Making Families Through Adoption. London: SAGE Publications
Nash, Roy. 1988. IQ and Class Differences in Education: What about Genetics? British Journal of Sociology of Education 9 (2): 237-248
Singer, M. Leslie, David M. Brodzinsky, Douglas Ramsay, Mary Steir și Everett Waters. 1985. Mother-Infant Attachment in Adoptive Families. Child Development 56 (6): 1543-1551
Sroufe, W. June. 2003. The Infant and Adult Attachment Categories. În Attachment Theory and the Psychoanalytic Process, ed. Mauricio Cortina și Mario Marrone, 470-477. London: Whurr Publishers
Tomescu-Dubrow, Irina. 2005. Children Deprived of Parental Care as a Persisting Social Problem in Romania. International Journal of Sociology 35 (3): 57-84
Vogel, Friedrich și Arno G. Motulsky. 1997. Human Genetics: Problems and Approaches. Berlin: Springer-Verlag
Wegar, Katarina. 2000. Adoption, Family Ideology, and Social Stigma: Bias and Community Attitudes, Adoption Research and Practice. Family Relations 49 (4): 363-370
Yoon, Gihyun, Joseph Westermeyer, Marion Warwick și Michael A. Kuskowski. 2012. Substance Use Disorder and Adoption. Findings from a National Sample. PLoS ONE 7 (11): e49655. doi:10.1371/journal.pone.0049655
Zeanah, H. Charles, Anna T. Smyke, Sebastian F. Koga și Elizabeth Carlson. 2005. Attachment in Institutionalized and Community Children in Romania. Child Development 76 (5): 1015-1028
ANEXE
Anexe 1: Factori care influențează imaginea despre adopție
Anexa 2: Percepția relației față de copiii adoptați în funcție de vârstă
Anexa 3: Atitudinea părinților cu copii biologici față de copiii adoptivi în
funcție de starea civilă
Notă. Distribuția răspunsurilor la afirmația: „Alți părinți nu doresc ca, copiii lor biologici să fie în preajma unui copil adoptat” (N=127)
Anexa 4: Părinții cu copii biologici se comportă superior față de părinții adoptivi
Anexa 5: Cadrul legal în domeniul adopției și protecției copilului
Legea nr. 272 din 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
Legea nr. 273 din 2004 privind regimul juridic al adopției
Legea nr. 233 din 2011 pentru completarea și modificarea legii 273/2004
Anexa 6: Ghid de interviu
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
Facultatea de Stiințe Socio-Umane
Specializarea Asistență Socială
GHID DE INTERVIU PENTRU FAMILIILE ADOPTIVE
Data:
Ora:
Vârsta și sexul intervievatului (familiei):
Ocupația:
Domiciliul stabil:
Istoricul adopției și decizia de a adopta
Schimbările produse după adopție
Relația de comunicare cu persoanele din jur/ grupurile sociale despre adopție cu familia, serviciile și specialiștii din domeniu
Dacă se discută/ s-a discutat cu familia extinsă despre planul de a adopta
Dacă se solicită servicii post-adopție
Dacă se menține legătura cu specialiștii și dacă se discută cu aceștia despre dificultățile întâmpinate
Dacă au avut discuții cu viitoare familii adoptive sau familii care au adoptat
Timpul petrecut cu familia extinsă după adopție (bunici, rude, copii din cadrul familiei)
Participarea la evenimente organizate în care se promovează adopția
Inițiativa în discuția despre adopție
Obișnuința de a aniversa ziua adopției
Părerea privind modul în care este tratată familia la nivel social
Sentimentul că sunt tratați inferior față de familiile biologice
Opinia privind faptul că societatea consideră că nu pot arăta aceeași dragoste ca și părinții biologici
Sentimentul de discreditare, respingere din cauza sterilității (daca este cazul)
Credința că cei din jur consideră că nu pot crește copilul unei alte persoane
Credința că sunt percepuți ca nefiind cu adevărat o familie datorită lipsei legăturilor de sânge
Imaginea pe care o au cei din jur despre familie (ca fiind o familie altruistă sau egoistă/ familie curajoasă, familie care îți asumă riscuri adoptând un copil)
Relația copilului cu persoanele și copiii din mediul său
Dacă are prieteni în grupul din care face parte, se joacă cu aceștia
Interacțiunea cu rudele: felul în care li se adresează (unchi, mătușă verișor etc.)
Percepția copilului asupra modului în care e tratat
Excluziunea de la anumite activități
Diferența de tratament făcută de către adulții/ copiii din anturaj
Sentimentul că este privit diferit (suspiciune, curiozitate) de copiii din anturajul său
Credința că expectanțele față de copil sunt diferite
Anexa 7: Chestionar de măsurare a percepțiilor
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu Nr. chestionar: Facultatea de Stiințe Socio-Umane
Specializarea Asistență Socială
Chestionar
În rândurile care urmează sunt enumerate o serie de afirmații. Unele persoane sunt de acord cu ele, altele nu. Vă rugăm să vă exprimați gradul de acord sau dezacord cu privire la aceste afirmații, marcând cu „X” căsuța care se potrivește răspunsului dumneavoastră. Răspunsurile dumneavoastră sunt confidențiale și vor fi folosite exclusiv în scopul elaborării unor lucrări științifice.
F.1 Sexul: 1. masculin 2. feminin
F.2 Vârsta (vă rugăm completați): …………….ani împliniți.
F.3 Care este starea dumneavoastră civilă acum?
F.4 Domiciliul stabil: 1. rural 2. urban
F.5 Care este ultima școală absolvită:
F.6 Ocupația actuală (vă rugăm completați): ……………………………………….
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Constructia Sociala a Adoptiei Si Impactul Acesteia Asupra Familiei Adoptive (ID: 162198)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.