Constructia Cetateniei Uniunii Europene

LUCRARE DE DISERTAȚIE

CONSTRUCȚIA CETĂȚENIEI UNIUNII EUROPENE

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. CETĂȚENIA ÎN ERA GLOBALIZĂRII

1.1 Definirea conceptului de cetățenie

1.2 Identitate – naționalitate – cetățenie

1.3 Fenomenul globalizării și societatea civică globală

1.4 Buna societate și buna cetățenie

CAPITOLUL 2. CETĂȚENIA UNIUNII EUROPENE

2.1 Evoluția cetățeniei Uniunii Europene

2.2 Cetățenia Uniunii Europene și teoriile integrării europene

2.3 Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale

2.4 Dreptul de inițiativă legislativă a cetățeanului

2.5 Evaluarea cetățeniei Uniunii Europene de către Comisia Europeană

2.6 Evaluarea cetățeniei Uniunii Europene de către cetățeni

CAPITOLUL 3. PALIERE DE REPREZENTARE A CETĂȚENILOR EUROPENI

3.1 Carta Albă a Guvernanței Europene

3.2 Politicizarea Uniunii Europene

3.3 Criza de leadership în Uniunea Europeană

3.4 Cetățenia activă/participativă – buna cetățenie a Uniunii Europene

3.5 Vocea cetățenilor Uniunii Europene – Parlamentul European

3.6 Consultarea cetățenilor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Lista tabelelor și a figurilor

Figura 2.4.1 Procedura de inițiativă legislativă cetățenească

Figura 2.6.1 Nivelul de informare cu privire la drepturile cetățenilor Uniunii

Figura 2.6.2 Nivelul de informare cu privire la drepturile specifice ale cetățeniei Uniunii

Tabelul 3.4.1 Indicatorii cetățeniei active (indicatori de rezultat)

Figura 3.5.1 Membrii Parlamentului European – naționalitate și afiliere politică

Figura 5.3.2 Candidați ai cetățenilor altor state în alegerile parlamentare și locale

INTRODUCERE

Deși a fost reglementată juridic prin Tratatul de la Maastricht, cetățenia Uniunii Europene nu este un concept nou. Ea s-a dezvoltat din dorința de a favoriza garantarea unui set de drepturi cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene în plan transfrontalier și de a consolida, sub aspect social, parteneriatul economic și social european.

Cetățenia Uniunii Europene a avut un parcurs atipic, diferit față de cel al cetățeniilor naționale ce au izvorât dintr-o identitate comună și din valori naționale cărora membrii comunități li s-au subscris. Cetățenia este constituită pe doi piloni – identitate-naționalitate și drepturi-responsabilități. Deși definiția sa diferă de la un autor la altul, modificându-se și odată cu aprofundarea acesteia prin distingerea sa ca și domeniu distinct al științelor sociale, cei doi piloni rămân, constant, structura pe baza căreia acest concept este analizat.

Globalizarea și evoluția către o comunitate globală, indeterdependentă și interconectată a adus modificări asupra percepției conceptului de cetățenie, acesta putând fi vizionat transfrontalier (cetățenie a unei regiuni sau organizații, sub aspect de apartenență sau identitar). În acest spirit, cetățenia Uniunii Europene este un experiment al globalizării și al punerii la încercare a concepției tradiționale asupra aparteneței la un stat sub aspect politic, juridic și social. La două decenii de la lansarea sa, cetățenia Uniunii nu și-a dovedit încă succesul, fiind într-o continuă remodelare și rebranduire. Mai mult, moștenirea istorică și culturală a statelor europene face dificilă împărtășirea unei identități comune solide, care ar consolida, la rândul său, și aspectele juridice și politice ale acetui proiect.

Astfel, cetățenia Uniunii Europene pare să rămână doar garant al unei serii de drepturi în interiorul granițelor Uniunii, dar și acestea insuficient cunoscute sau exersate. Ea nu conține un sistem de colectare de responsabilități din partea cetățenilor, pentru a îi mobiliza din punct de vedere civic european.

Lucrarea de față dorește realizează o radigrafie critică a statutului cetățeniei Uniunii Europene după douăzeci de ani de la lansare.

Pornind de la ipoteza că cetațenia Uniunii este un tip de cetățenie unic, atipic, doresc să trec în revistă principalele aspecte legate de modul în care aceasta a evoluat de-a lungul timpului și este exersată astăzi de către cetățeni. Acest proiect, neavând un model de succes pe urmele căreia să se ghideze, experimentează diverse metode de a resuscita viața politică a Uniunii, ce este din ce în ce mai des acuzată de deficit democratic, de leadership și de încredere din partea memebrilor săi.

Metodele de cercetare utilizate sunt revizuirea literaturii de specialitate, bogată atât în laude, cât și în critici la adresa proiectului de cetățenie a Uniunii, analiza documentelor oficiale ale Uniunii Europene elaborate pe acest subiect, precum și analiza eurobarometrelor din ultimii 5 ani (UE-27) pe acest subiect.

Primul capitol, Cetățenia în era globalizării, prezintă evoluția conceptului de cetățenie pe schema celor doi piloni, punctând relația dintre cetățenie și identitate, necesară înțelegerii aspectului atipic al cetațeniei Uniunii Europene. De asemenea, acest capitol descrie rolul societății civile ca exponent al cetățeanului în sistemul internațional actual, punând în același timp accent pe conceptele de bună societate și bună cetățenie.

Al doilea capitol, Cetățenia Uniunii Europene, reprezintă evoluția în trate a cetățeniei Uniunii Europene, punctând drepturile ce au fost alocate treptat cetățenilor, ca și metode de impulsionare a participării active la viața civică. În ultima parte, sunt prezentate două puncte de vedere asupra stadiului actual al cetățeniei Uniunii, cel al Comisiei Europene, analizat prin prisma rapoartelor pe care aceasta le-a realizat, precum și pe cel al cetățenilor din statele membre, extras prin intermediul eurobarometrelor.

Cel de-al treilea capitol, Paliere de reprezentare a cetățeniei Uniunii Europene, prezintă canalele de comunicare a instituțiilor europene cu cetățenii în serviciul cărora lucrează, analizând, totodată, stadiul actual al cetățeniei văzut prin prisma celui al Uniunii. Uniunea Europeană este intens criticată pentru modul în care se distanțeză, fără sa vrea, de cetățean. Ori cetățeanul este pilonul central al constructului european, iar această distanțare duce la agravarea deficitului democratic cu care Uniunea se confruntă.

Capitolul analizează gradul de succes al metodei guvernanței democratice în Uniunea Europeană din prisma cetățeanului, evocând tezele guvernanței tehnocrate și al elitismului democratic. De asemenea, sunt prezentate canalele de comunicare ale cetățeanului cu instituțiile Uniunii Europene, și în special cel al votului europarlamentarilor. Discutând gradul de politicizare al Uniunii, precum și necesitatea acestui lucru, capitolul propune un subiect mai puțin explorat în literatura de specialitate, cel de bună cetățenie a Uniunii Europene.

CAPITOLUL 1. CETĂȚENIA ÎN ERA GLOBALIZĂRII

În ultimele două decenii studiile legate de cetățenie s-au distins ca și domeniu individual în cadrul științelor sociale, odată cu conștientizarea faptului că globalizarea va genera o revendicare de noi drepturi din partea numeroaselor grupuri, iar acest lucru va deveni o caracteristică deosebit de importantă a secolului XXI.

Noi întrebări au marcat trecerea de la sensul tradițional de cetățenie la cel modern. Sub ce aspecte vom analiza cetățenia în vremurile actuale? Care sunt problemele majore cu care se confruntă conceptul de cetățenie în secolul XXI? Câte tipuri de cetățenie putem identifica? Este cetățenia un concept pur juridic sau are și alte caracteristici?

Diversele întrebări au motivat cercetătorii să regândească dimensiunile teoretice și practice ale cetățeniei începând cu anii ’90.

Definirea conceptului de cetățenie

Într-un articol publicat în anul 2005, Cesar Bîrzea afirma că “cetățenia este unul dintre acele concepte ce riscă să își piardă semnificația din cauza popularității sale”.

În sensul său tradițional, cetățenia a fost construită în termeni mai degrabă juridici, descriind relația formală dintre o persoană și un stat. Cetățenia vine cu un set de drepturi și responsabilități acordate de către stat cetățenilor săi și reprezintă mijlocul prin care oamenii acordă legitimitate guvernului și modului în care un stat este condus. Transformările produse în societate pe parcursul ultimelor decade au dus la o reconceptualizarea a cetățeniei. Nu mai este în totalitate un termen juridic, deoarece reprezintă totodată recunoaștere socială și redistribuire economică. Astfel, astăzi putem vorbi de cetățenie politică, economică, socială, culturală, ecologică sau cosmopolită.

Cetățenia, conform unora dintre autori, nu este doar un statut juridic, ci și “o identitate, un simțământ de apartenență la o comunitate politică” (Kymlicka, Norman 2005) și, mai mult, este “practicarea unui cod moral” (Hayek, 1967), “este un concept complex și multidimensional. Este format din elemente juridice, culturale, sociale și politice ce le conferă cetățenilor anumite drepturi și responsabilități, dându-le un sentiment de identitate și de interacțiune socială” (Ichilov, 1998).

De-a lungul evoluției sale conceptuale, cetățenia a fost identificată prin patru sensuri. Cel mai vechi, ce datează încă din vremuri antice, a reprezentat statutul oamenilor ce dețineau drepturi politice în cetate, precum dreptul de a vota și de a fi ales, dar și dreptul de a participa la dezbaterile publice. Cetățenia înseamnă totodată statutul legal ce se acordă în mod egal tuturor membrilor unui stat suveran. Acest statut le garantează respectarea anumitor drepturi de către stat și depinde de naționalitatea individuală. În vremuri contemporane, cetățenia a ajuns să desemneze calitatea de apartenență la o comunitate sau un grup. Iar acest lucru a condus la o semnificație non-politică a termenului, deoarece o persoană poate fi cetățean al unui club sau al unei asociații. Al patrulea sens al noțiunii de cetățenie este legat de primul și al treilea mai sus menționate și este formulat în contextul “cetățenie bună” (good citizenship). Un bun cetățean (în unele sensuri poate fi tradus și ca “cetățean de onoare”) nu este doar membru al unei comunități, ci se distinge în interiorul acesteia prin asumarea totală a responsabilităților aferente.

În funcție de fiecare stat în parte, cetățenia poate fi rezidențială sau intergenerațională. Cetățenia rezidențială este acordată de către statul și orașul în care o persoană își stabilește reședința și poate fi dobândită prin mutarea dintr-o localitate în alta, în majoritatea situațiilor după îndeplinirea unor anumite formalități. Acest tip de cetățenie desemnează expresia latină ius domicilii. Cetățenia intergenerațională este dobândită prin naștere sau naturalizare și se poate fi denunțată, în urma unor proceduri specifice, și nu doar prin simpla mutare dintr-un stat în altul. Cetățenia este fie moștenită de la părinți (ius sanguinis) sau acordată în mod automat de către statul în care o persoană se naște (ius solis). Kant introducea noțiunea de (ius cosmopoliticum), un tip de apartenență a “cetățenilor la un statut universal de umanitate”.

Identitate – naționalitate – cetățenie

O constantă în definirea conceptului de cetățenie este relația sa cu noțiunile de naționalitate și de identitate. Aceste trei concepte sunt interconectate în descrierea relației dintre oameni și state.

Studii sociologice recente susțin că oamenii au identități multiple sau hibride, reunite într-o identitate unică de sine. Mai mult, se consideră că identitatea nu este un atribut, ci mai degrabă o resursă pe care oamenii o folosesc în diverse situații. Sub aspect identitar, cetățenia nu este în totalitate delimitată de teritorialitate. Cetățenia ca și apartenență culturală sau psihologică se subscrie acestei pluralități identitare, regăsindu-se în modul de apartenență intimă, personală a fiecăruia, putând fi astfel revendicată în relație cu un spațiu istoric sau geografic în particular. Componenta identitară a cetățeniei este dificil de delimitat în condițiile în care nu se poate măsura în ce măsură o persoană își asumă o anumită identitate și care sunt condițiile ce pot duce la denunțarea acestei identități (cauzalitate și temporalitate). Cu toate nie este relația sa cu noțiunile de naționalitate și de identitate. Aceste trei concepte sunt interconectate în descrierea relației dintre oameni și state.

Studii sociologice recente susțin că oamenii au identități multiple sau hibride, reunite într-o identitate unică de sine. Mai mult, se consideră că identitatea nu este un atribut, ci mai degrabă o resursă pe care oamenii o folosesc în diverse situații. Sub aspect identitar, cetățenia nu este în totalitate delimitată de teritorialitate. Cetățenia ca și apartenență culturală sau psihologică se subscrie acestei pluralități identitare, regăsindu-se în modul de apartenență intimă, personală a fiecăruia, putând fi astfel revendicată în relație cu un spațiu istoric sau geografic în particular. Componenta identitară a cetățeniei este dificil de delimitat în condițiile în care nu se poate măsura în ce măsură o persoană își asumă o anumită identitate și care sunt condițiile ce pot duce la denunțarea acestei identități (cauzalitate și temporalitate). Cu toate acestea, unele state pun un accent deosebit pe această componentă a cetățeniei în momentul acordării ei persoanelor naturalizate, printr-un test de cultură și civilizație. De exemplu, în legea Cetățeniei Române 21/1991 este prevăzut, în Articolul 8, că cetățenia română se acordă persoanei care:

“f) cunoaște limba română și posedă noțiuni elementare de cultură și civilizație românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viața socială;

g) cunoaște prevederile Constituției României și imnul național” .

Argumentul transcenderii teritorialității sub aspect identitar este demonstrat de distincția între identitatea europeană și identitatea Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât aceasta se reflectă și în conceptualizarea cetățeniei. Nu putem discuta, în termeni concreți, de o cetățenie europeană, în schimb, după Tratatul de la Maastricht, s-a concretizat, în termeni legali, o cetățenie a Uniunii Europene.

S-a afirmat că identitatea europeană a fost construită pe moștenirea culturală a Greciei Antice și a Romei Antice, pe religia creștină comună, pe trecutul istoric, pe tradiția democratică și pe bazele culturale și științifice. Cu toate acestea, o asemenea definiție amplă nu clarifică în totalitate cine este european și cine nu. Aceste aspecte însă au fost preluate de către Uniunea Europeană în conturarea unei identității a Uniunii, adaugând totodată o serie de valori căreia i se subscrie: democrație, pace, libertate, stat de drept etc. Pe aceste baze, Uniunea Europeană a construit o serie de simboluri menite să marcheze o identitate a Uniunii: moneda unică europeană, pașaportul european, permisul de conducere standardizat, precum și steagul, imnul și 9 mai, Ziua Europei. Alături de acestea, putem considera și o serie de inițiative culturale, precum Capitala Culturală Europeană, dar și instituțiile europene care definesc o Europă Unită, o Europă a europenilor.

Naționalitatea este considerată unul dintre drepturile fundamentale ale omului, garantat prin Declarația Universală a Drepturilor Omului în Articolul 15. Naționalitatea se definește ca și calitate de membru al unei națiuni sau al unui stat, acordată pe baza valorilor comune, a culturii, etniei și, parțial, a unei limbi și religii comune. A reprezentat un concept fundamental în momentul constituirii statelor naționale în epoca modernă, fiind argumentul desenării granițelor și unificării oamenilor în interiorul acestora.

Unii cercetători consideră naționalitatea ca fiind o identitate în sine, constituită pe baza interacțiunii sociale, în cadrul unei comunități politice. Conceptul de naționalitate a apărut în urma transformării statului teritorial în stat național după revoluția franceză. Națiunea a acționat atunci ca și un “liant social”, iar comunitatea culturală a devenit comunitate politică.

Astfel, dintr-o perspectivă de ansamblu, cetățenia poate fi definită ca identitate națională reglementată juridic.

Fenomenul globalizării și societatea civică globală

În contextul globalizării apar noi probleme în cadrul funcționării sistemului internațional, precum activitățile macroeconomice, protejarea mediului înconjurător, valurile de imigranți, terorismul și criminalitatea internațională, epidemiile etc, probleme pe care statele naționale nu le pot întâmpina în mod independent unul față de celălalt, prin politici interne. Statele naționale nu pot decât să trateze simptomele globalizării, dar controlul consecințelor acestui fenomen trebuie făcut la nivel internațional, în colaborare cu actorii non-statali și cu societatea civilă. Cele două mari provocări aduse de globalizare sunt crearea de politici comune și cea de instituții specializate la nivel internațional.

Baylis și Smith identifică trei aspecte ale globalizării:

Analiza interguvernamentală și intersocietală trebuie efectuată fără a o considera pe una mai importantă decât cealaltă.

Conștientizarea de către guvernele naționale a faptului că nu pot gestiona singure sistemul internațional în condiția în care au de-a face cu companii economice transnaționale și cu noi amenințări la adresa securității.

Organizațiile non-guvernamentale sunt parte activă în cadrul rețelelor globale, fiind direct implicate în procesul diplomatic.

Globalizarea a adus cu sine un nou nivel de interacțiune între oameni, culturi și societăți. Odată cu revoluția în comunicații s-a dezvoltat o cultură globală, sinteză a culturilor naționale. Apropierea de alteritate i-a făcut pe oameni să dobândească conștiința identității culturale la un nivel global, fără a renunța însă la propria identitate. Societatea tradițională a fost modificată în mod esențial de procesul de globalizare, prin apariția unui peisaj multicultural în marile orașe și prin fenomenul de sinteză culturală.

Vorbind dintr-o perspectivă socio-cauzală, comunicarea interculturală a favorizat, la rândul său, economia și producerile de schimbări instituționale și personale.

Când vorbim de interconectivitate socială în context trasnațional, pornim de la premisa că omul stă la baza structurilor internaționale. Altfel spus, odată cu globalizarea și cu dezvoltarea tehnologiilor, comunicarea interumană se produce mult mai ușor, prin intermediul internetului, telefoniei, faxului etc, dar și prin ușurința cu care oamenii se pot deplasa dintr-un loc în altul, chiar și pe distanțe foarte mari. Aceste lucruri permit schimbul de idei și reunirea acestora în urmărirea cauzelor comune de rezolvare a provocărilor aduse de globalizare. Organizarea oamenilor în structuri naționale și transnaționale și dezvoltarea spiritului civic și a celui de inițiativă au dus la crearea societății civice globale, și la implicarea acesteia în politica internațională. După cum afirma și Joseph Nye, în contextul interdependențelor sociale agenda internațională s-a extins și fiecare vrea să participe la împlinirea acesteia. Gestionarea acestor interdependențe înseamnă tocmai depășirea barierelor naționale, de cultură și de limbaj în perspectiva creării și susținerii societății globale.

“Micșorarea” globului este una dintre consecințele principale ale globalizării. Acest fapt a apropiat culturile, dar nu le-a unit în mod necesar, iar acest lucru a reprezentat o provocare majoră pe care lumea a întâmpinat-o prin globalizare, în primul rând pentru evidenta confuzie între ideile de alteritate și de amenințare la întâlnirea culturilor.

Unul dintre intrumentele principale ale gestionării interdependețelor este reprezentat de interculturalism și comunicare interculturală. Când vorbim de interculturalism nu înțelegem o sinteză culturală ce se aplică în mod uniform pe tot globul, ci de crearea modelelor comune de referință. Creuzete culturale se pot întâlni în marile orașe ale lumii (Londra, Paris, New York, Sydney, Moscova). În aceste zone, și nu numai, se creează și se schimbă idei culturale, ce urmează a fi transmise apoi pe tot globul (exemple în acest sens sunt numeroase: emanciparea femeii, toleranța fața de minorități etnice, rasiale, sexuale etc).

La începutul anilor 1990, Hungtinton propunea o abordare culturală a globalizării, numită ciocnire a civilizațiilor (clash of civilizations). Civilizația este, în fapt, forma cea mai înaltă a identității culturale, ce poate fi transferată la nivel transnațional. Conform lui Hungtington, civilizația conturează tiparele păcii sau conflictelor internaționale, iar această ciocnire a civilizațiilor este rezultat al evoluției istorice firești a sistemului internațional, și totodată cea mai mare amenințare la adresa securității internaționale (exemplificând prin fundamentalismul religios).

Gestionarea interdependențelor prin comunicare interculturală poate fi făcută prin schimburi economice, schimburi internaționale și schimbări în stilul personal de viață. Globalizarea prin economie a dus la relocarea oamenilor dintr-un stat în altul, lucru ce a generat nevoia de a dezvolta un management al diversității interculturale prin studierea și înțelegerea culturilor ai căror apartenenți sunt parteneri de afaceri sau angajați.

Modificarea sistemului internațional în contextul globalizării și apariția unor noi probleme ce trebuie rezolvate la nivel transnațional, precum și dezvoltarea rețelelor interguvernamentale au dus la consolidarea actorilor non-statali, dar și la crearea de instituții supranaționale specializate, care au angajat în procesul decizional oameni cu diverse fonduri culturale.

Ușurința cu care se face transportul și acomodarea de la un stat la altul au dus la crearea așa-numitului “sat global”, ai cărui locatari sunt toți oamenii din lume. Accesul la o astfel de comunitate a dus la schimbarea stilului de viață a omului contemporan.

Buna societate și buna cetățenie

În volumul “From Empire to Community”, Amitai Etzioni descrie conceptul de bună societate (good society) referindu-se la societate atât la nivel național, cât și global. Aceasta este bazată pe un comunitarism de tip soft, ce pornește de la legile ascunse (norme, convenții, înțelepciune populară) care reglementează comportamentul social în viața de zi cu zi. Aceste norme nu au caracter de lege în accepțiunea juridică a termenului, pentru că au bază morală și nu sunt impuse, ci transmise prin educație membrilor societății. Cu toate acestea, normele stau la baza legii, și pot fi gestionate de către autoritate fie prin coerciție, fie prin controale normative. Conform lui Etzioni, într-o societate bună există un echilibru între autoritate și ordinea socială ce este mereu reexaminat și adaptat în funcție de modul în care aceasta evoluează.

Acest concept de bună societate este aplicabil și la nivel internațional, într-o societate civică globală, în care se practică ceea ce a fost numit în literatura de specialitate drept governance without government, așadar guvernanță fără guvernare. Diferența între palierul național și cel transnațional este făcută la nivel normativ. Astfel, normele transnaționale reprezintă instrumente ale societății civile globale, în timp ce legile sunt apanaj al statelor naționale. De pildă, Declarația ONU a Drepturilor Omului nu este un tratat, ci o declarație de principii. Acestea au caracter normativ în plan internațional, dar stau la baza legilor naționale.

Societatea civilă globală este compusă din actorii non-statali. Baylis și Smith subliniază faptul că atributul de non-statal este, totuși, impropriu dat acestor structuri în contextul actualului sistem internațional, pentru că induce ideea de ierarhie, de subordonare a lor față de stat prin identificarea lor ca alteritate a statului sau non-stat. Mai mult, denumirea de actor non-statal desemnează o categorie mult prea diversificată de structuri. Ca alternativă, ei propun conceptul de actor transnațional, dar nu considerat în sens economic, de corporație, ci în sens academic.

Dintr-o perspectivă cantitativă, statistică, putem argumenta rolul actorilor non-statali tocmai prin bogata lor reprezentare la nivel național și internațional. Dacă la momentul actual există aproape 200 de guverne naționale, vorbim de cca. 60000 de companii transnaționale mari, cca. 10000 de organizații naționale, 250 de organizații interguvernamentale și cca. 5800 de organizații non-guvernamentale internaționale. Acestora li se adaugă numărul mare de grupări teroriste, criminale și de gherilă.

Etzioni numește acești actori corpuri comunitare trasnaționale (excluzând însă categoria corporațiilor multinaționale), atribuindu-le caracteristici ale comunității în general și numindu-le constructori ai comunităților globale. Rolul lor este de seta agendele transnaționale și de a mobiliza opinia publică. Grupurile de interese sunt cele care fac loby pe lângă guvernele naționale și organizațiile internaționale, facilitând totodată negocierile și diseminarea informațiilor. Acești actori sunt cei ce reglează și consolidează piața și care favorizează procesul de construcție a capitalului social.

Corpurile transnaționale joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea valorilor și normelor la nivel global, așa-numitele legi soft.

Tot ele, conform teoriei prezentate de către antropologul Marc Edelman (teorie introdusă de Falk în 1999), au menirea de a îndeplini globalizarea din interior (globalization from below). Societatea civilă globală este cea care reunește forțele sociale animate de preocupări comune în domeniul mediului, al drepturilor omului, de dorința de a crea o comunitate globală bazată pe unitate și de a lupta împreună pentru combaterea sărăciei, a oprimărilor și a a violențelor colective.

Alături de conceptul de bună societate, aplicat atât la nivel global, cât și pe palierele naționale, regăsim termenul de “bun cetățean”, extins apoi către cel de “cetățean de onoare”.

Definiția formulată de către Cicero este că un bun cetățean este un cetățean privat (privatus) care trăiește în termeni buni cu ceilalți cetățeni, în mod corect și egal.

În momentul în care cetățenia nu a mai fost definită doar ca apartenență, ci și ca mod de viață și de implicare într-o comunitate politică, codul de conduită și meritele cetățenilor au fost recunoscute prin terminologia de “bun cetățean”. În contextul globalizării, buna cetățenie a fost definită în funcție de modul de implicare în asociații și organizații ale societății civile, fie regionale, fie transnaționale, pornindu-se de la ipoteza că acestea sunt mai apropiate de ideea de om și umanitate și au o influență din ce în ce mai crescută în modul de construire și gestionare a vieții umane.

Buna cetățenie este, astfel, văzută sub un apect etic, al unui cod de conduită. Diferitele școli și-au setat propriul set de indicatori ai acestui concept, dar toate s-au concretizat în jurul ideii de implicare în comunitate, de participare la viața civică, de exersare a drepturilor și asumare a responsabilităților, precum și de însușire și exprimare a conșiinței identitate aferente.

CAPITOLUL 2. CETĂȚENIA UNIUNII EUROPENE

Așa cum este statuat în tratate, cetățenia Uniunii Europene este supranațională, derivativă și complementară. Este supranațională pentru că este invocată de către cetățenii statelor membre pentru a își apăra o serie de drepturi atunci când călătoresc pe teritoriul Uniunii, este derivativă pentru că este condiționată de calitatea de cetățean al unui stat membru și este complementară cetățeniei naționale pentru că, așa cum este afirmat în Tratatul de la Amsterdam, nu o înlocuiește pe cea din urmă, ci îi adaugă o serie de atribute.

Cetățenia europeană poate fi dobândită doar prin obținerea cetățeniei unuia dintre statele membre, iar această procedura diferă de la stat la stat. Aceasta nu reprezintă doar un statut politic și juridic, ci și o identitate politică europeană.

Evoluția cetățeniei Uniunii Europene

În secolul XXI, în contextul globalizării și al perpetuării societăților multiculturale, cetățenia națională întâmpină o serie de provocări, deși statul național nu și-a pierdut importanța ca actor internațional. Statul se dovedește a fi insuficient în gestionarea rețelelor internaționale economice și informaționale, o mai bună coordonare a acestora făcându-se la nivel supranațional, prin colaborarea statelor în cadrul organizațiilor supranaționale.

Ideea formării unei comunități a cetățenilor europeni nu este apanaj al anilor 1990, deși atunci a fost pentru prima dată statuată într-un tratat. Tratatul de la Roma acorda muncitorilor dreptul de liberă circulație în cadrul Comunității Europene, iar dreptul de reședință într-un alt stat al Comunității era de asemenea legat strict de locul de muncă.

În anul 1974, în cadrul întâlnirii Consiliului European de la Paris, s-a discutat acordarea de drepturi speciale cetățenilor statelor membre ale Comunității Europene. Raportul editat în urma acesteia vorbea despre o serie de măsuri menite să consolideze conștiința europeană prin intermediul Comunității: alinierea pașapoartelor, dispariția controlului la vămi etc. Deși aceste măsuri nu au fost implementate, întâlnirea a reprezentat un prim pas făcut înspre consolidarea unei identități și a unei cetățenii europene.

În anul 197, Parlamentul European a fost ales prin alegeri universale, îndeplinindu-se astfel una dintre condițiile fundamentale ale ideii de cetățenie, democrația participativă.

După Consiliului European din anul 1984 a fost constituit un Comitet al Europei Cetățenilor în cadrul Comisiei Europene: “Consiliul European consideră că este indispensabil ca așteptările cetățenilor europeni privind măsurile de consolidare și promovare a identității europene să fie întâmpinate de către Comunitate”.

În pregătirea direcțiilor generale ale conferinței interguvernamentale pentru reformarea tratatelor europene, unul din punctele pe agenda de lucru a fost introducerea și instituționalizarea conceptului de cetățean european.

Tratatul de la Maastricht este primul care reglementează statutul de cetățean european. Articolul 8, numit “Cetățenia Uniunii”, instituie cetățenia europeană pentru toți cetățenii statelor membre, ce primesc drepturi și responsabilități comune la nivel unional, astfel:

Cetățenii europeni au dreptul de liberă circulație și ședere în interiorul granițelor Uniunii Europene, în condițiile statuate de tratat (articolul 8a).

Cetățenii europeni au dreptul de a candida în alegerile locale în statul în care își au reședința, în aceeași măsură ca și cetățenii statului respectiv. De asemenea, pot candida și vota în alegerile pentru Parlamentul European în țara în care își au reședința, fără a fi cetățeni ai statului respectiv (articolul 8b).

Cetățenii europeni au dreptul de a fi protejați de către autoritățile consulare în statele membre în care nu este resortizant (articolul 8c).

Cetățenii europeni au dreptul de a înainta petiții Parlamentului European și pot apela la serviciile Ombudsman-ului (articolul 8d).

Instituțiile europene au obligația de a legifera și implementa aceste drepturi acordate cetățenilor europeni.

Conceptul de cetățenie europeană în contextul acestui tratat nu a reprezentat decât un pas minor în evoluția sa. Acest lucru a fost cauzat de faptul că cetățenia europeană nu avea sens decât sub egida celei naționale. Mai mult, se păstra ideea de „cetățean al pieței comune” și nu de cetățean în sensul tradițional al cuvântului, deoarece drepturile cetățenilor erau limitate la liberatea de a călători și a se stabili dintr-un stat în altul în contextul ocupării unui loc de muncă. Nu era însă precizat ce drepturi poartă cu sine dintr-un stat în altul, nefiindu-i garantat un set de drepturi europene, ci trebuind să se subscrie drepturilor conferite de către statul gazdă.

O altă critică la adresa tratatului viza faptul că nu era consolidată funcția de apartenență la valorile Uniunii prin cea de excludere. Altfel spus, non-cetățenii statelor membre ce erau rezidenți ai unuia dintre acestea se bucurau de aceleași drepturi ca și naționalii acestora (drepturi politice, libertatea de mișcare etc).

Tratatul de la Amsterdam amenda Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul de la Roma, nesubsituindu-le. El a fost axat pe patru probleme/teme principale: spațiul de libertate, de securitate și de justiție, cetățenia europeană, politica externă și de securitate comună și reforma instituțiilor.

Reacția ce a urmat Tratatului de la Maastricht s-a caracterizat printr-o teamă a unor cetățeni din statele membre că cetățenia europeană ar putea să o înlocuiască pe cea națională. Prin urmare, Tratatul de la Amsterdam accentuează faptul că cetățenia europeană este complementară celei naționale.

Acest tratat a făcut pași înspre consolidarea și dezvoltarea ideii de cetățenie europeană prin măsuri menite să implice cetățenii în problemele comune ale statelor membre: ocuparea forței de muncă, calitatea și prezervarea mediului și protecția consumatorului.

De asemenea, prin Tratatul de la Amsterdam cetățenii europeni au primit dreptul de a avea acces la actele oficiale emise de către instituțiile europene, facilitându-se totodată și comunicarea cu acestea în limbile oficiale ale Uniunii.

Prin Convenția Schengen s-a consolidat dreptul cetățenilor la liberă circulație, și totodată au fost extinse competențele Uniunii în ceea ce privește combaterea discriminării.

Marea realizare a Tratatului de la Nisa în ceea ce privește protecția drepturilor cetățenilor săi a fost proclamarea Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale, însă aceasta nu a primit statut juridic. La insistențele Germaniei, s-a propus o nouă conferință interguvernamentală care să reglementeze statutul Cartei.

Tratatul de la Nisa a generat un vot de neîncredere din partea cetățenilor europeni față de Uniune și față de instituțiile sale. Cu toate acestea, a făcut pași semnificativi în ceea ce privește pregătirea Uniunii de extindere, scăzând folosirea votului în unanimitate în favoarea celui cu majoritate calificată și recalculând ponderea voturilor statelor membre în Consiliu.

Tratatul de la Lisabona a extins și, în același timp, a restrâns puterea cetățeanului european. În titlul al II-lea, „Dispoziții privind principiile democratice”, articolul 8 este dedicat consolidării cetățeniei europene, prin sporirea competențelor Parlamentului European și prin întărirea conceptului de democrație participativă.

Scopul acestora a fost de aducere a cetățenilor, a societății civile și organizațiilor non-guvernamentale mai aproape de procesul legislativ european. Conform acestui tratat, ședințele Consiliului de Miniștri au devenit publice, rezultând o mai mare transparență a procesului decizional și o mai bună informare a cetățenilor.

Una din marile inovații ale acestui tratat a fost faptul că cetățenii europeni au primit dreptul de a iniția propuneri legislative către Comisia Europeană, în situația în care strâng un milion de semnături dintr-un “număr semnificativ de state membre”.

De asemenea, Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale a fost incorporată în tratat, astfel încât cetățenii statelor membre pot reclama la nivel european încălcarea drepturilor ce sunt garantate de Cartă (excepție fac Marea Britanie, Polonia și Cehia, ce au obținut derogări de la implementarea Cartei).

Tratatul de la Lisabona întărește Parlamentul European, dându-i puteri comparabile cu cele ale Consiliului Uniunii Europene, prin extinderea utilizării procedurii de codecizie în aproape 50 de domenii. Mai mult, Parlamentul este cel ce votează președintele Comisiei, în urma nominalizării de către Consiliu. Astfel se dorește să se obțină o mai mare implicare a cetățenilor europeni în viața politică europeană și în alegerile europarlamentare (Parlamentul European este singura instituție europeană aleasă prin vot direct și universal).

În 27 mai 2003, Comisia Europeană a lansat o propunere către Consiliu de lua atitudine în promovarea cetățeniei europene active (participative). În memorandumul explicativ din introducere, Comisia sublinia (în baza Declarației de la Laeken – 2001) că una dintre marile provocări ale Uniunii este aceea de a aduce mai aproape cetățenii europeni (și mai ales pe cei tineri) de Uniunea Europeană și instituțiile sale. Comisia invita astfel Consiliul să stabilească un set normativ în baza căruia să se acorde granturi pentru proiecte care promovează Uniunea Europeană și valorile acesteia și cetățenia europeană activă, și care stimulează totodată schimbul transfrontalier de idei și experiențe între grupurile active în acest domeniu.

Decizia Consiliului a fost publicată în februarie 2004. Prin aceasta au fost instituite granturile de promovare a cetățeniei europene active pe o perioadă de doi ani, stabilindu-se o metodologie de selecție și o descriere a grupurilor eligibile pentru finanțare și cofinanțare.

Acest demers continuă și astăzi, grupurile civice și instituțiile non-profit având posibilitatea de a organiza evenimente și de a propune proiecte de promovare și creștere a gradului de conștientizare a cetățenilor.

Sub deviza unei mai bune înțelegeri a drepturilor cetățenești și a promovării unei “vieți democratice mai vibrante” în Uniunea Europeană, anul 2013 va fi Anul European al Cetățenilor, o inițiativă europeană menită să aducă ideea de cetățenie a Uniunii în centrul dezbaterii europene și în prioritizarea activităților și proiectelor societății europene.

Cetățenia Uniunii Europene și teoriile integrării europene

Pentru a caracteriza cetățenia Uniunii Europene, un demers necesar este acela de a defini Uniunea Europeană și legitimitatea pe care aceasta o deține de a acorda și retrage cetățenii. Deși nu mai putem afirma, așa cum Jacques Delors o făcea odată, că Uniunea Europeană este un “obiect politic neidentificat”, politicienii și mediul academic încă se află într-o dezbatere aprinsă referitoare la definirea Uniunii Europene. Ceea ce se poate zice este că Uniunea Europeană este un sistem politic sui generis sau o nouă formă politică, așa cum o definea Monnet.

În domeniul integrării europene s-au distins cinci mari teorii, ce pot fi numite în două categorii, în funcție de actorii pe care considerați mai importanți în cadrul procesului decizional: interguvernamentalism și supranaționalism. Din rândul teoriilor supranaționaliste fac parte neofuncționalismul, consociaționalismul, federalismul și guvernanța multi-nivel.

În evoluția teoriilor integrării Uniunii Europene, cea mai aprinsă dezbatere se poartă între interguvernmentaliștii care susțin supremația statelor și a guvernelor naționale în cadrul procesului decizional și supranaționaliștii care afirmă necesitatea delegării unui set de responsabilități instituțiilor supranaționale. Considerând aceste două mari curente, putem identifica un sens cetățeniei Uniunii Europene în demersul ambelor cercetări? În ce măsură putem vorbi de o cetățenie interguvernamentală? Dar de o cetățenie supranațională?

Interguvernamentalismul este o teorie a integrării europene menită să descrie și să explice predictibilitatea procesului integrării europene. Teoreticienii săi pun accent pe importanța guvernelor naționale în procesul decizional și în definirea direcțiilor Comunității Europene. Ei consideră că guvernele naționale acționează în principal în concordanță cu propriile interese, chiar și în cadrul supranațional al Comunității. Transferul de competențe de la nivel național la cel comunitar este doar parțial și făcut în domenii care nu afectează suveranitatea națională a statelor membre, iar deciziile importante la nivelul Uniunii Europene sunt luate, de fapt, de cele două instituții interguvernamentale ale acesteia – Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene.

Promotor al acestui curent a fost Stanley Hoffman, care distingea între: low politics – politici în domeniul economic, menite să aducă bunăstarea statelor mebre și high politics – interesele naționale (politica externă, securitatea și apărarea), unde statele sunt reticente în a își transfera competențele către o autoritate supranațională. El argumenta această distincție prin dificultatea aderării Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei, care au refuzat transferul de competențe la nivel unional.

Deși această teorie nu reușește să explice în totalitate procesul integrării europene, modelul drepturilor politice și economice ale cetățenilor Uniunii Europene se potriveșe pe trăsătura interguvernamentalismului de subliniere a unicității și a importanței statului ca și actor.

Cetățenia europeană poate fi dobândită doar prin obținerea cetățeniei unuia dintre statele membre, prin proceduri diferite în funcție de fiecare stat membru. Astfel statele naționale dețin dreptul de a garanta sau retrage cetățenii europene, precum și controlul asupra procedurilor și aspectelor administrative.

Drepturile politice ale cetățenilor sunt influențate de legislațiile naționale, de pildă de obligativitatea deținerii cetățeniei naționale pentru înscrierea într-un partid ce ar susține un candidat pentru alegerile locale sau parlamentare.

Numeroși cercetători au dezbătut auspra ideii că Uniunea Europeană reprezintă o guvernanță multinivel, în cadrul căreia puterea nu este distribuită în mod ierarhic, ci pe un nivel orizontal, între toți factorii implicați în procesul decizional. Conceptul de guvernanță face trecerea de la autoritatea centrală ce controlează tot sistemul către crearea mai multor centre de putere distribuite la nivel supranațional, național, regional și local. Această idee este susținută de convingerea că unele probleme regionale și locale pot fi rezolvate cu succes și într-o manieră mult mai eficientă la nivelul lor, fără asistență suplimentară din partea autorității centrale.

La baza guvernanței multinivel europene stau trei principii: autonomia, subsidiaritatea și proporționalitatea. Toate trei susțin eficacitatea și buna comunicare între cele patru nivele de guvernanță.

Pe modelul descris de Hooghe și Marks al guvernanței multinivel, unii cercetători au realizat un model similar al cetățeniei europene. Acest model nu doar susține definirea cetățeniei ca apartenență la o comunitate, ci explică totodată distribuția de drepturi ale cetățenilor la diferitele nivele de autoritate.

Ca urmare, avem de-a face cu o cetățenie supranațională (cea europeană), una națională și una locală, la care se adaugă, în unele situații, și cea regională. Într-un sens mai larg, acest lucru semnifică distribuire a drepturilor și colectare a responsabilităților la fiecare nivel al guvernanței.

Cetățenia multinivel este adesea discutată cu referire la drepturile electorale ale cetățenilor. Dreptul cetățenilor de a vota și de a candida în alegerile locale și în cele pentru Parlamentul European din localitatea în care aceștia își au reședința, fără a fi cetățeni ai statului respectiv, este un exemplu perfect al distribuției de drepturi și competențe într-un sistem multinivel.

În accepțiunea actuală, federalismul reprezintă un sistem de guvernare la nivel supraregional sau supranațional, o modalitate de organizare a relațiilor teritoriale între centru și unitățile periferice, ce îmbină interesele naționale și regionale/teritoriale într-un „sistem complex de controale și echilibrări între un guvern general, național sau federal, pe de o parte, și o multiplicitate de guverne regionale, pe de altă parte”.

Altfel spus, federalismul reprezintă sistemul creat de uniunea mai multor state sau regiuni cu interese comune de ordin politic, economic, militar, sistem ce are în frunte două tipuri de guvernare: una verticală, a organismului central, federal, ce se ocupă de interesele pe plan extern ale uniunii, dar și de coordonarea subunităților și una orizontală, a organismelor ce reprezintă statele/regiunile ce fac parte din acest sistem, ce se ocupă în principal de latura socială, de problemele la nivel local etc.

Comparând cu modelul federalismului american, observăm o similitudine la nivelul stipulării unui set the drepturi de bază (Bill of Rights), care în cazul Uniunii Europeane se regăsesc în Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale.

Modelul cetățeniei duale este specific sistemului de tip federal, în care avem o cetățenie statală și una federală.

O serie de drepturi politice, printre care și dreptul de inițiativă legislativă, descriu tipul de cetățenie federală, în care statul federal preia și garantează drepturile naturale/pozitive ale omului.

Deși controlată în mare parte de către statele membre, cetățenia europeană vine în sprijinul teoriilor supranaționaliste ale integrării europene. Prin intermediul acestei cetățenii, europenii au garanția respectării unui set de reguli atunci când călătoresc în alte state membre ale Uniunii Europene. Cu toate acestea, dependența de decizia statelor naționale extinde polemica integuvernamentalism vs. supranaționalism și la nivelul definirii cetățeniei europene.

Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale

Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale a fost proclamată în anul 2000, fiind primul document oficial al Uniunii Europene care reunește toate drepturile politice, economice, civile și sociale ale cetățenilor europeni. Această cartă nu instituie drepturi noi, ci are menirea de a le reuni pe cele existente într-un act unic, și totodată de a le face mult mai vizibile cetățenilor.

Carta statuează drepturile generale garantate cetățenilor europeni și este invocată în situațiile care vizează în mod direct dreptul unional, și nu cel național. Ea se aplică tuturor instituțiilor europene, precum și statelor membre în probleme ce vizează dreptul unional.

Începând cu anul 2009, această cartă a primit statut juridic și a devenit astfel parte a dreptului european.

Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale este un document diferit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta din urmă a fost semnată în anul 1950 de către statele membre ale Consiliului Europei și este aplicabilă curților celor 47 de state membre ale acestuia și Curții Europene a Drepturilor Omului. Se poate spune despre cartă că reprezintă o extensie a convenției, față de care statuează, în plus, drepturile economice, sociale și culturale ale cetățenilor europeni.

Carta este structurată pe șase titluri, astfel:

I (Articolele 1-5) – demnitate – ce statuează dreptul la viață și interzicerea pedepesei cu moartea, integritatea umană, inclusiv interzicerea clonării în scopul reproducerii, precum și interzicerea torturii și a tratamentelor inumane.

II (Articolele 6-19) – libertăți – în care apare dreptul la libertate și securitate, respectul pentru viața privată și de familie, protejarea datelor cu caracter personal, libertatea de alegere, de conștiință și de practicare a propriei religii, libertatea de exprimare, libertatea de a înființa și gestiona o afacere și dreptul la proprietate.

III (Articolele 20-26) – egalitate – în care este recunoscută egalitatea în fața legii și sunt proclamate non-discriminarea, egalitatea de gen și drepturile copiiilor.

IV (Articolele 27-28) – solidaritate – capitol în care sunt incluse drepturile muncitorilor de a fi informați în cadrul întreprinderilor, dreptul de negociere și acțiune colectivă, condiții de muncă echitabile și corecte, protecția sănătății și protecția consumatorului.

V (Articolele 39-46) – drepturile cetățenilor – precum dreptul de a alege și de a candida la Parlamentul European și în alegerile locale în statul membru în care sunt rezidenți, dreptul la bună administrare, dreptul de circulație și de ședere în interiorul Uniunii și dreptul la protecție diplomatică și consulară de către autoritățile oricărui stat membru pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru al cărui resortisant este nu este reprezentat.

VI (Articolele 47-50) – justiție – titlu ce include dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare și aderarea la principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor.

Despre Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale se zice că este primul document oficial european care reunește toate drepturile cetățenilor europeni, în raport cu dreptul unional. Pe lângă Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care recunoaște drepturi civice și politice, Carta statuează și drepturile sociale, economice, culturale, ca și drepturile “din a treia generație”, cum ar fi dreptul la o bună administrare sau de a trăi într-un mediu curat.

Dreptul de inițiativă legislativă a cetățeanului

Odată cu Tratatul de la Maastricht și cu incorporarea în tratat a ideii de cetățenie europeană, Uniunea Europeană a primit un plus de valoare ca și organism politic, nu doar economic. Cu toate acestea, cetățeanul european era un cetățean „economic”, deoarece drepturile sale erau legate de activitatea economică și de ocuparea forței de muncă. Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a întărit conceptul de cetățean european prin acordarea de drepturi politice, menite să consolideze spiritul civic și participarea activă a cetățenilor la viața politică europeană. Astfel, s-a urmărit consolidarea democrației participative printr-o serie de măsuri, precum acordarea dreptului de inițiativă legislativă cetățenilor și creșterea implicării și vizibilității societății civile, consolidarea Parlamentului European și creșterea transparenței instituțiilor europene (de pildă, ședințele Consiliului de Uniunii Europene sunt publice începând cu Lisabona).

Articolul 8B al Tratatului de la Lisabona stipulează:

The institutions shall, by appropriate means, give citizens and representative associations the opportunity to make known and publicly exchange their views in all of the Union actions.

Not less than 1 million citizens who are nationals of a significant number of Member States make take the initiative of inviting the European Commission, within the framework of its powers, to submit any proposal on matters where citizens consider that a legal act of the Union is required for implementing the Treaties.

În urma ratificării tratatului, la 11 noiembrie 2009 a fost emisă Carta Verde a Inițiativei Cetățeanului, în urma căreia cetățenii puteau fi consultați cu privire la dreptul ce li se acorda prin articolul de mai sus. Astfel, au fost ridicate o serie de probleme cu privire la formularea articolului, propunându-se soluții pentru o viitoare dezambiguizare.

Ce înseamnă un milion de semnături dintr-un număr semnificativ de state membre, astfel încât să se asigure o cât mai bună reprezentare a cetățenilor?

Care este numărul minim de semnături ce poate fi adunat într-un singur stat membru?

Care este vârsta legală de vot, ținând cont de faptul că în Austria cetățenii au drept de vot de la 16 ani? etc.

În urma consultării cu cetățenii europeni, Comisia a propus Parlamentului și Consiliului următorii termeni:

Numărul minim de state implicate într-o acțiune de inițiativă cetățenească este de o treime din numărul statelor membre.

Numărul minim de semnatari dintr-un singur stat membru trebuie să fie multiplu al numărului de parlamentari pe care statul îl deține în Parlamentul European.

Vârsta minimă pe care un cetățean semnatar o poate avea este cea stabilită de fiecare stat membru pentru alegerile Parlamentului European.

Înregistrarea propunerilor legislative se face online.

Timpul maxim de colectare a semnăturilor este de 12 luni.

Analiza propunerii legislative și a viabilității sale se face de către Comisie după ce s-au strâns o treime din semnături, iar examinarea propunerii finale se face tot de către Comisie în maxim patru luni de la înregistrarea acesteia.

Analizând acest drept acordat de către Uniunea Europeană cetățenilor săi, putem considera atât aspecte pozitive, cât și negative. Dreptul de inițiativă legislativă a cetățeanului accentuează caracterul supranațional al Uniunii Europene. De asemenea, face ca procesul legislativ să fie mult mai transparent la nivel european și recunoaște în mod oficial dreptul cetățenilor de a fi implicați în viața politică a Uniunii. Sub aspect social, acest drept reunește cetățeni cu viziuni comune și îmbunătățește comunicarea transfrontalieră. Cu toate acestea, regulamentul este unul rigid și nu este făcut în așa fel încât să fie accesibil cetățeanului de rând, ci grupurilor de interese și organizațiilor.

Figura 2.4.1 Procedura de inițiativă legislativă cetățenească

Sursa: Fundația Robert Schuman

Evaluarea cetățeniei Uniunii Europene de către Comisia Europeană

În nenumărate cazuri, sistemul european s-a dovedit nefuncțional în materie de protejare a drepturilor cetățenilor săi. În raportul Comisiei Europene din 27 octombrie 2010 privind cetățenia europeană au fost identificate o serie de obstacole în calea exercitării drepturilor cetățenilor europeni. Deși drepturile cetățenilor sunt incorporate în dreptul unional, Comisia reclamă o breșă între ceea ce este stipulat din punct de vedere juridic și aspectele practice ale implementării acestora în viața de zi cu zi.

Eurobarometrele din 2010, plângerile pe care Comisia le primește anual din partea cetățenilor europeni, consultările cetățenilor, precum și rezultatele conferințelor pe această tematică au demonstrat că sistemul de drepturi politice, sociale și economice nu este încă eficient, atât din cauza lipsei de informare a cetățenilor, cât și din cauza slabei infrastructuri de implementare.

Acest raport al Comisiei a fost întocmit în urma raportului adresat de către Parlamentul European în martie 2009 legat de “Probleme și perspective privind cetățenia europeană”, prin intermediul căruia PE invita Comisia să investigheze principalele obstacole din calea implementării depline a cetățeniei Uniunii Europene și să adopte măsuri pentru a le diminua.

În aceeași perioadă, Comisia Europeană a mai lansat un raport ce privea obstacolele întâmpinate de către cetățeni în exercitarea atribuțiilor lor de elemente ale pieței unice (lucrători, consumatori, producători). Astfel, Comisia a dorit să accentueze necesitatea unor acțiuni imediate pentru a crește gradul de conștientizare a cetățenilor în ceea ce privește statutul lor juridic în cadrul Uniunii. Crearea unui nou portofoliu Justiție, Drepturi fundamentale și Cetățenie, la momentul actual deținut de către Comisarul Viviane Reding, subliniază importanța acestei problematici la nivel european.

Comisia a identificat 25 de probleme majore pe care europenii le întâmpină atunci când își exercită drepturile în calitate de “persoane fizice, consumatori de bunuri și servicii, studenți, angajați sau actori politici”.

Atunci când acționează ca și persoane fizice, cetățenii europeni se confruntă cu nesiguranță în ceea ce privește proprietatea lor atunci când se căsătoresc cu naționali ai altor state membre, deoarece este dificil de stabilit ce curte are jurisdicție în caz de divorț și ce legi sunt aplicabile situațiilor specifice. De asemenea, pot întâmpina dificultăți în recunoașterea statutului civil atunci când nu se află în statul lor, acest lucru îngreunându-le accesul la justiție. Au existat cazuri când persoane suspecte de diverse infracțiuni sau victime ale unor agresiuni nu au primit protecție din partea autorităților naționale atunci când se aflau pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii. Impozitarea transfrontalieră este de asemenea o problemă majoră a cetățenilor care achiziționează sau primesc un bun într-un alt stat membru decât cel în care își au reședința, deoarece mecanismele de colectare a taxelor sunt deseori ineficiente și generează confuzii, iar nu de puține ori s-a întâmplat ca mai mult de un stat membru să colecteze taxe pentru același bun. O altă provocare este întâmpinată de către cetățeni atunci când au nevoie de ajutor medical pe teritoriul unui alt stat membru, în mare parte deoarece nu își cunosc drepturile legate de călătoria în interiorul granițelor europene. De asemenea, s-a dovedit ca dreptul la protecție consulară este ineficient exercitat, deoarece nu există acorduri particulare între state cu privire la metodologia implementării măsurilor de protejare a cetățenilor.

Comisia a analizat situația cetățenilor ca și consumatori și a realizat că există un număr alarmant de persoane care nu își cunosc drepturile atunci când călătoresc ca și turiști sau când achiziționează bunuri și servicii din alte state membre. Mai mult, nu există un set unic de reguli de protecție a consumatorului, valabil în toate statele membre.

Libertatea de mișcare este adesea îngreunată de procese administrative și birocractice îndelungate, precum întârzieri ale acordării certificatelor de înregistrare sau stabilirea unor diferite sume de bani pe care o persoană trebuie să le dețină pentru a putea locui într-un alt stat membru. Studenții și absolvenții întâmpină dificultăți în recunoașterea diplomelor și a calificărilor profesionale atunci când doresc să studieze sau să lucreze în străinătate.

Pentru că nu există o politică socială comună, cetățenii întâmpină dificultăți atunci când solicită asistență socială în statul în care își stabilesc reședința.

Drepturile politice ale cetățenilor sunt de asemenea afectate de cerințele și legislațiile naționale. În unele țări, cetățenii pot vota sau se pot înscrie într-un partid numai dacă dețin cărți de identitate naționale, ce se acordă doar pe baza cetățeniei naționale. Acest lucru îi împiedică pe noii rezidenți să voteze sau să candideze în alegerile locale sau pentru Parlamentul European. Mai mult, nu există niciun mecanism pentru a verifica dacă unii cetățeni nu își exercită dreptul de vot de mai multe ori în cadrul aceluiași tur de alegeri (pentru PE).

Comisia Europeană s-a angajat să rezolve aceste 25 de obstacole până în anul 2013 prin măsuri legislative. Scopul său este de a garanta o implementare deplină a drepturilor cetățenilor, ușurarea accesului cetățenilor la informații referitoare la drepturile lor și creșterea gradului de conștientizare în această privință.

În urma identificării acestor obstacole existente în calea exercitării cetățeniei europene, Comisia a propus trei direcții de acțiune: asigurarea că drepturile cetățenilor sunt aplicate în totalitate pe tot teritoriul Uniunii Europene, creșterea accesibilității cetățeanului de rând în viața civică prin ușurarea exercitării drepturilor și creșterea vizibilității importanței noțiunii de cetățenie europeană.

Evaluarea cetățeniei Uniunii Europene de către cetățeni

Sondajele de opinie realizate după ultimul val de extindere din anul 2007 arată o creștere a gradului de conștientizare a cetățeniei europene și a drepturilor garantate prin intermediul acesteia, un nivel mai pronunțat al identității europene, dar totodată și un sentiment general de neîncredere în ceea ce privește influența Uniunii în viața cetățenilor și eficiența instituțiilor europene.

Întrebați despre existența unui set comun de valori europene, 61% dintre respondenți au afirmat că Europa are un sistem de valori bine definit, în comparație cu alte continente. Cu toate acestea, ponderea oamenilor ce au afirmat acest lucru din statele candidate la aderare (Croația, Macedonia, Turcia) depășește majoritatea cetățenilor europeni ce au aceeași convingere. Cele mai cunoscute și apreciate astfel de valori sunt pacea (45%), respectarea dreapturilor omului (42%) și respectarea vieții umane (41%). Celelalte valori, precum democrația, libertatea, solidaritatea, domnia legii, egalitatea etc. nu au depășit ponderea de 30%.

Întrebați despre ce înseamnă Uniunea Europeană pentru ei, 45% dintre cetățenii europeni chestionați au considerat libertatea de a călători, lucra și studia în oricare dintre statele membre, 40% au numit moneda euro și aproximativ 20% au amintit valorile europene, precum democrația (19%), pacea (24%) și diversitatea culturală (21%). Aproximativ 20% dintre aceștia au definit Uniunea în termeni negativi, considerând că reprezintă o risipă de bani (23%), pierdere a identității culturale (12%) sau birocrație (21%).

Atașamentul față de valorile europene relevă o identificare crescută, deși încă restrânsă a cetățenilor cu identitatea europeană.

Numărul de cetățeni ce sunt familiarizați cu termenul de cetățenie europeană și cu drepturile asociate este de asemenea în creștere. Aproximativ 80% dintre persoanele chestionate în intervalul 2007 – 2010 sunt familiarizați cu acești termeni, dintre care mai bine de jumătate pretind că știu exact ce înseamnă. 75% dintre aceștia cunosc faptul că un cetățean al unui stat membru al Uniunii devine automat și cetățean european și că nu este nevoie să aplice pentru cetățenia europeană, 90% recunosc complementaritatea dintre cele două nivele de cetățenie și 72% știu faptul că nu pot renunța la cetățenia europeană atâta timp cât dețin cetățenia unui stat membru. Cu toate acestea, aproximativ 30% dintre cei chestionați știu că au o serie de drepturi în calitate de cetățeni europeni și parțial le și cunosc. Dintre aceștia, peste 85% își cunosc dreptul de a rezida în oricare stat membru (89%) și de a fi tratați în mod egal cu naționalii statului respectiv (85%), precum și de cel de a înainta petiții Parlamentului, Comisiei Europene și Ombudsmanului (87%). 79% dintre ei știu că au drept de protecție consulară în state terțe unde propriul lor stat nu are reprezentanță diplomatică, iar 68% au auzit de dreptul de inițiativă legislativă cetățenească.

Aceste rezultate sunt îngrijorătoare deoarece nu conferă legitimitate drepturilor menționate și modului în care acestea sunt alocate. Mai mult, nu au perspective de îmbunătățire din cauza nivelului scăzut de feedback din partea cetățenilor.

Figura 2.6.1 Nivelul de informare cu privire la drepturile cetățenilor Uniunii

Sursa: Eurobarometru 294/2010

Figura 2.6.2 Nivelul de informare cu privire la drepturile specifice ale cetățeniei Uniunii

Sursa: Eurobarometru 294/2010

CAPITOLUL 3. PALIERE DE REPREZENTARE A CETĂȚENILOR EUROPENI

Carta Albă a Guvernanței Europene

Conceptul de guvernanță este asociat în Uniunea Europeană cu cel de bună guvernanță. Prin Cartea Albă a Guvernanței Europene (iulie 2001) au fost stabilite cinci principii prin care este protejat sistemul democratic:

Transparența: instituțiile europene și statele membre trebuie să comunice într-o manieră cât mai clară și accesibilă publicului larg;

Participarea: tuturor agenților implicați de-a lungul întregului proces decizional;

Responsabilitatea: rolurile executivului și ale legislativului trebuie să fie bine delimitate;

Eficacitatea: politicile adoptate trebuie să fie eficiente și de durată;

Coerența: compatibilitate între politicile promovate și acțiunile în această direcție.

Asumându-și complexitatea sistemului politic și instituțional, precum și depărtarea cetățeanului de viața politică europeană printr-o cunoaștere deficitară a acestuia și o lipsă de încredere sporită și de apatia cetățenilor în legătură cu viața politică națională, Comisia Europeană a lansat această Cartă Albă a Guvernanței Europene, o declarație de principii și valori după care Uniunea trebuie să se ghideze, menite să angajeze și să responsabilizeze cetățeanul Uniunii Europene și instituțiile acesteia. În centrul conceptului de guvernanță europeană este plasat tocmai cetățeanul: “Instituțiile democratice și reprezentanții cetățenilor, atât de la nivel național, cât și European, pot și trebuie să încerce să se conecteze cu cetățenii lor. Aceasta este condiția de demarare a unor politici mai eficiente și mai relevante”.

Prin această Cartă, Uniunea Europeană și-a propus să atingă următoarele ținte:

O mai bună informare a cetățenilor prin facilitarea accesului lor la legislația europeană în toate limbile oficiale ale Uniunii (prin eur-lex) și prin angajarea acestora în dezbaterile publice europene;

Apropierea de cetățean prin mijloacele democrației regionale și locale, așadar pe palierele mai accesibile și mai cunoscute acestuia;

Implicarea societății civile, ca și voce a cetățenilor europeni: organizații non-guvernamentale, sindicate etc. Societatea civilă este astfel văzută ca partener social al Uniunii, capabilă atât să acționeze, să reprezinte, cât și să informeze și să formeze opinii. Acest pas duce la o responsabilizare a societății prin angajare directă și la un proces decizional mai coerent și mai reprezentativ.

Această Cartă a fost criticată de numeroși specialiști, în ciuda faptului că recunoștea o serie de probleme cu care Uniunea se confrunta și propunea soluții și principii de acțiune.

În primul rând, s-a considerat că guvernanța Uniunii Europene este una tehnocratică, și nu democratică (Erik Oddvar Eriksen, 2001), promovând o democrație și o cetățenie elitistă (Paul Magnette, 2001). Teza cetățeniei elitiste este izvorâtă din numărul mic de cetățeni ce participă la viața politică a Uniunii Europene. Magnette nu consideră această situație ca fiind nedemocratică, invocând ideea exprimată de Kant că toți cetățenii beneficiează de pe urma “mobilizării și vigilenței celor mai activi”. Extrapolând la cazul Uniunii Europene, deși există, în continuare, un număr mic de cetățeni ce se informează și își exersează atributele cetățeniei Uniunii Europene, deciziile lor și modul în care acționează pot afecta vița tutor celor aproximativ 500 de milioane de cetățeni ai Uniunii.

Cu toate acestea, teza de mai sus nu supune atenției derapajele produse în cazul alegerilor pentru Parlamentul European, de pildă, în situațiile în care slaba participare a cetățenilor conduce la promovarea unor liste și interese ale partidelor naționale. Mai mult, fragmentarea activistă și disciplinară a societății civile europene favorizează mai degrabă implicarea în dezbaterea pe probleme specifice, și nu pe cele generale cu care cetățeanul Uniunii se confruntă.

Eriksen considera Carta Albă a Guvernanței Europene ca fiind “mai degrabă modestă”, nefiind capabilă să propună o agendă concretă care să sporească nivelul de încredere al cetățenilor în Uniune, și, implicit, să crească nivelul de loegitimitate al acesteia. Fără a neglija importanța pe care acest document o are pentru sporirea eficienței instituționale și decizionale a Uniunii, Eriksen afirma că una din marile probleme este modul în care atât Uniunea, cât mai ales statele membre, comunică cu cetățenii despre Uniunea Europeană.

Politicizarea Uniunii Europene

Politicizarea Uniunii Europene este reprezentată pe două paliere. În primul rând, se discută de uniunea politică a statelor membre și de procesul decizional la nivelul unional. Uniunea Europeană este un sistem politic, un parteneriat economic și politic unic între 27 de state europene.

Gabriel Almond și David Easton descriau sistemul politic democratic ca având următoarele elemente:

existența unui sistem instituțional de decizie colectivă și un set de reguli bine definit de funcționare a acestora;

implicarea cetățenilor și a grupurilor civice fie direct, fie indirect, prin organizații, grupuri de interese sau partide politice;

deciziile colective afectează distribuția resurselor economice și răspândirea valorilor politice și sociale;

există o continuă interacțiune a actorilor implicați și o transformare a sistemului în urma acesteia.

Uniunea Europeană întrunește aceste condiții, prin modul său de organizare, precum și prin legislația căreia i se subscrie. În baza Tratatului Uniunii Europene și a Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, Uniunea Europeană are un sistem instituțional compus din:

Parlamentul European;

Consiliul European;

Consiliul (Uniunii Europene);

Comisia Europeană;

Curtea de Justiție a Uniunii Europene;

Banca Central Europeană;

Curtea de Audit, cărora li se adaugă Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor, cu rol consultativ.

Funcționarea instituțiilor, precum și relația dintre acestea sunt reglementate prin tratate.

Al doilea palier al politicizării Uniunii Europene, legat totuși de cel prezentat mai sus, este cel de implicare a cetățenilor la viața democratică europeană, prin angajarea în dezbaterea publică privind activitatea Uniunii și, după Lisabona, prin participarea la procesul decizional în cadrul acesteia.

Aducerea cetățeanului cât mai aproape de viața politică europeană și de procesul decizional este, de altfel, un principal topic pe agenda europeană. Cu toate acestea, Uniunea Europeană este deseori criticată pentru ineficiența de care dă dovadă în acestă direcție. Sistemul politic european este complex și greu accesibil cetățeanului neinițiat în studiile europene și, în ciuda investițiilor majore sub aspect identitar, Uniunea este în continuare departe de cetățenii săi, ce nu o percep ca un palier apropiat și nu se simt, în definitiv, europeni.

John Stuart Mill afirma că “punctul de excelență cel mai important pe care orice guvern îl poate atinge este promovarea virtuții și inteligenței oamenilor înșiși”. Dar sistemul politic european eșuează în a își mobiliza cognitiv cetățenii în vița politică europeană. Paul Magnette critica într-un articol Comisia Europeană, considerând că aceasta “creează impresia unei Europe conduse de o clasă politică în termeni de consens, adâncind distanța subiectivă între lideri și cetățeni”.

Criza de leadership în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană se confruntă cu o criză fără precedent, ce s-a manifestat sub un efect de spill-over în planul economic și apoi în cel politic. Pe fondul acuzației de aprofundare a deficitului democratic și a unor intense dezbateri legate de ceea ce reprezintă cu adevărat demos-ul european, Uniunea Europeană a eșuat în a rezolva numeroase probleme de ordin politic și social prin Tratatul de la Lisabona, deși acesta a fost felicitat pentru pașii pe care i-a făcut în aducerea cetățeanului cât mai aproape de viața politică europeană și de gestionarea procesului decizional.

Considerând Uniunea Europeană din perspectiva unui obiect sau a unei forme politice supranaționale, putem analiza cele două componente majore ale sale în analiza cauzelor crizei europene: cetățenii și liderii.

Odată cu Lisabona, putem recunoaște atât progresele făcute în domeniul cetățeniei europene, dar și pericolele sau lipsurile acesteia.

Consolidarea unei cetățenii europene sporește caracterul supranațional al Uniunii și recunoaște în mod oficial dreptul acestora de a fi aproape de procesul decizional european, ce este acum mai transparent și mai accesibil. Totodată, prin garantarea drepturilor statuate în tratate sunt reuniți oameni cu interese comune, favorizându-se comunicarea peste granițe.

Cu toate acestea, cetățeanul de rând este în continuare nereprezentat în mod real în procesul decizional. Deși în teorie este apropiat și informat de ceea ce se întâmplă la nivel european, în practică nu cunoaște sau nu este interesat să cunoască ideile de Uniune și de cetățenie europeană, iar acest lucru se reflectă în participarea slabă la alegerile pentru Parlamentul European.

Sistemul este rigid și nu este adaptat în așa măsură în cât să poată fi accesat de cetățenii de rând, ci de organizații și grupuri de interese.

Mai mult, lipsa de informare în rândul cetățenilor europeni este un real pericol la adresa protejării și implementării drepturilor garantate prin tratate și prin Carta europeană a drepturilor fundamentale.

Tendința generală la nivel european este de neîncredere în instituțiile naționale și europene, iar aceasta este una dintre principalele motive pentru care Uniunea Europeană suferă de un deficit democratic. Deși cetățenii europeni primesc o serie de drepturi, ei simt în continuare că nu pot controla ceea ce se întâmplă la nivel național și supranațional.

Conceptele de lider si leadership sunt uneori confundate sau puse sub semnul egalității atunci când se discută de criza politică a Uniunii Europene.

Dacă lideri sunt acele persoane desemnate sau alese să conducă și să ia decizii în numele unui grup, comunități etc, leadership-ul presupune întregul ansamblul de elemente și atribuții implicate în procesul de conducere, și mai ales managementul conducerii și al luării și aplicării de decizii.

Putem astfel considera că Uniunea Europeană are 27 de lideri naționali, precum și o serie de lideri supranaționali (președintele Comisiei Europene, președintele Consiliului European, președintele Parlamentului European, Înaltul Reprezentant pentru politică externă și de securitate comună etc), dar are un leadership deficitar, cauzat atât de puternica fragmentare a procesului decizional și de birocrația excesivă, cât mai ales de comunicarea slabă și de lipsa de încredere dintre liderii europeni.

Opinia publică, precum și un număr ridicat de specialiști și oameni publici consideră că la acest moment Uniunea Europeană suferă de o criză de lideri, înțeleși nu doar prin prisma autorității formale pe care au dobândit-o, ci mai ales din perspectiva calităților pe care aceștia le întrunesc: viziune, abilități manageriale, capacitatea de a îi inspira și mobiliza pe ceilalți.

În răspuns la toate acestea, consider că regândirea schemei leadership-ului într-un context mult mai supranaționalist și diminuarea sferelor interguvernamentale reprezintă calea către regăsirea sau reafirmarea liderilor europeni, precum și pentru depășirea crizei politice și democratice din Uniunea Europeană.

Cetățenia activă/participativă – buna cetățenie a Uniunii Europene

Formularea conceptului de bună cetățenie a Uniunii Europene nu a fost realizată extensiv în literatura de specialitate, cu atât mai mult cu cât, în sensul său genral, buna cetățenie a fost descrisă în context național local și mai ales național. Un bun cetățean este cel ce este informat despre statutul său și se raliază la conceptul identitar al cetățeniei. Mai mult, își cunoaște și își exersează drepturile garantate de către palierul de guvernare, participă la viața politică și civică a comunității și îți respectă îndatoririle cetățenești.

În cazul Uniunii Europene, acești parametri ai bunei cetățenii pot fi doar parțial aplicați. Uniunea este un spațiu politic, economic, juridic, social deosebit de complex, iar mulți dintre cetățeni au dificultăți în a îl înțelege, pentru a se putea implica, sau nici nu își doresc acest lucru, văzând Uniunea ca fiind un palier îndepărtat, cu care nu se identifică. Mai mult, Uniunea Europeană nu colectează responsabilități, așa cum o face un stat sau o comunitate locală. Dacă cetățenii diverselor state au de îndeplinit diferite responsabilități: serviviul militar, plata taxelor și a impozitelor, datoria de jurat (în cazul SUA), respectarea legii, Uniunea Europeană nu a dezvoltat un sistem de responsabilizare, sau chiar de penalizare a cetățenilor săi.

O bună cetățenie la nivelul Uniunii Europene este descrisă ca fiind: activă și/sau participativă.

În perioada 2011-2012 Comisia Europeană a derulat un studiu referitor la cetățenia participativă, cu scopul formulării de politici și porgrame unionale care să promovoze și să îmbunătățească rata de participare a cetățenilor la viața civică europeană. Studiul s-a concretizat în trei rapoarte: unui contextual, unul analitic și unul despre bunele practici, precum și într-un raport ce formulează recomandări pentru politici publice.

Primul rezultat a fost acela că cetățenia doar ca și concept juridic este insuficientă în mobilizarea cetățeniei participative. Existența unui set de drepturi, dar neexersarea acestora nu consolidează cetățenia, în absența capabilităților, cunoștiințelor și a interesului de a mobiliza cetățenii. Mai mult, slabul accent pus pe responsabilizarea cetățenilor a dus la perceperea Uniunii Europene în sens normativ, crescând apatia cetățenilor și periclitând astfel, aspectul democratic al Uniunii.

Cetățenia participativă, în acest studiu, este definită astfel:

Participarea în cadrul societății civile, al comunității și/sau al vieții politice, caracterizată prin respect mutual și absență a violenței, în concordanță cu drepturile omului și cu democrația.

Autorii studiului au identificat un set de factori/indicatori care influențează gradul de participare a cetățenilor (norme de angajament): evoluția și vârsta democrației, diversitatea culturală și etnică, sistemul politic, guvernul actual și filosofia sa politică, precum și durata de mandat a acestuia (de când este la putere), precum și nivelul general de bună stare a statului.

Aplicând acești parametri la situația Uniunii Europene, am putea aștepta fluctuații ale gradului de participare a cetățenilor. Dar în acest context, lucrurile involuează. Deși putem vorbi de o tradiție democratică atât a statelor membre, cât și a Uniunii în sine, ceilalți parametri pot fi considerați atipici. Singura instituție aleasă în mod direct de către cetățenii Uniunii este Parlamentul European. Comisia Europeană, care acționează ca și executiv al Uniunii, este responsabilizată de către Parlament, dar nu putem discuta despre o filosofie politică fluctuantă a acestei instituții, în funcție de mandatul comisarilor europeni. Mai mult, rata de prezență la alegerile pentru Parlamentul European este foarte mică, iar motivele acestui fapt sunt diverse. Dincolo de aceste lucruri, eurobarometrele au arătat că nivelul de bunăstare este legat, într-adevăr, de interesul cetățenilor pentru Uniunea Europeană, în condițiile în care cetățenii au manifestat o scădere a încrederii și a afilierii personale cu ideea de Uniune odată cu adâncirea crizei economice actuale.

Un alt factor ce influențează gradul de participare a ce tățenilor este gradul lor de educație într-un spirit civic european. Și din acest motiv Comisia Europeană a lansat numeroase axe de finanțare a proiectelor educaționale destinate bunei informări și pregătiri a cetățenilor (de pildă proiectele Jean Monnet, Teaching EU in schools).

Atât la nivelul Uniunii, cât și pe plan internațional indicatorii de măsurare a cetățeniei active sunt: activarea în cadrul organizațiilor societății civile, în cadrul vieții politice sau în cadrul dezbaterilor publice, conform tabelului de mai jos:

Tabelul 3.4.1 – Indicatorii cetățeniei active (indicatori de rezultat)

Preluat din Regioplan – Indicators for monitoring active citizenship and citizenship education

Vocea cetățenilor Uniunii Europene – Parlamentul European

Triunghiul decizional în Uniunea Europeană este compus din: Comisia Europeană (vocea Uniunii), Parlamentul European (vocea cetățenilor) și Consiliul Uniunii Europene (vocea statelor membre). Dintre membrii acestor instituții, singurii aleși în mod direct de către cetățenii Uniunii sunt membrii Parlamentului, începând cu anul 1979. Inițial, a fost organizat sub forma Adunării Generale a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului în 1952. A fost redenumit Adunare Parlamentară Europeană în anul 1958, devenind Parlament European în anul 1962.

Alături de Consiliu, Parlamentul discută, amendează și/sau adoptă propunerile legislative venite din partea Comisiei. Din acest punct de vedere, putem spune că este un parlament atipic, semănând mai mult cu Congresul american decât cu parlamentele naționale europene. În cadrul său există trei structuri organizaționale, create pentru a ușura procedurile decizionale. Conducerea Parlamentului este stabilită prin principiul seniorității, ca și în comitetele din Congres. Astfel, cei mai în vârstă cincisprezece europarlamentari vor ocupa funcțiile de președinte și vice-președinți ai instituției. Partidele politice sunt principalele mecanisme ale Parlamentului, fiind active în dezbateri și în formarea de coaliții. A treia structură o reprezintă comitetele, ce reprezintă coloana vertebrală în cadrul procesului legislativ. Ca și în Congresul american, parlamentarii ce dețin conducerea unui comitet se bucură de o autoritate sporită, având în vedere că au un rol critic în negocieri și în formarea de coaliții, precum și în stabilirea agendei și a priorităților comitetului.

Alături de atribuțiile legislative, Parlamentul European are atribuții bugetare și exercită controlul democratic asupra Comisiei Europene.

Parlamentul este compus din 754 de parlamentari europeni, delegați prin vot de către cetățenii statelor membre. Fiecare stat are un număr de reprezentanți proporțional cu populația sa, pe care îi alege conform legislației naționale de vot, în acord cu o serie de principii recomandate de Uniunea Europeană. Membrii Parlamentului European nu participă la ședințe în delegații naționale, ci se afliliază partidelor politice europene, în funcție de propria culoare politică, având în vedere faptul că reprezintă totalitatea cetățenilor Uniunii Europene, și nu doar pe cei din statele din care provin.

Parlamentul European, ca și voce sau simbol al cetățeniei Uniunii, este cea mai cunoscută instituție europeană și totodată cea care deține cel mai ridicat nivel de încredere din partea cetățenilor, conform Eurobarometrelor realizate în anul 2010. Peste 80% dintre cetățeni consideră că rata de participare la vot crește proporțional cu nivelul de informare al acestora cu privire la rolul pe care Parlamentul îl joacă în viața politică europeană, cu privire la programele electorale ale candidaților și cu privire la modul cum se desfășoară alegerile. 61% dintre respondenți consideră că cetățenii ar participa într-un număr mai mare la alegerile europarlamentare dacă acestea ar fi organizate în aceeași zi pe tot teritoriul Uniunii.

Figura 3.5.1 Membrii Parlamentului European – naționalitate și afiliere politică

Sursa: Pagina de internet a Parlamentului European

Aceste numere dau o falsă impresie legată de legitimitatea Parlamentului European, în sensul conferit de adevărată înțelegere a modului său de funcționare și reprezentare. Apropierea de cetățean și transparența sa funcțională prin transmiterea online a sesiunilor de lucru și prin interviurile realizate cu cetățenii nu au condus la o informare clară a cetățeanului. Acest lucru este remarcat și de către instituțiile Uniunii Europene, care, deși au toate canalele necesare de comunicare, nu reușesc să își creeze o imagine cu care cetățeanul să se identifice.

În sprijinul acestei afirmații stă răspunsul acordat de către cei intervievați în cadrul aceluiași sondaj în legătură cu potențiala încriere pe listele electorale ale unui stat membru a altor cetățeni europeni care nu dețin cetățenia națională a statului în cauză. 47% dintre respondenți au considerat că acest lucru nu ar crește rata de participare la vot, spre deosebire de 42% care au răspuns favorabil. Răspunsurile au fost mai tranșante în adresarea aceleiași întrebări cu referire la alegerile locale, 63% dintre respondenți considerând că un cetățean al altui stat membru nu crește interesul cetățenilor de a participa la vot.

Figura 5.3.2 Candidați ai cetățenilor altor state în alegerile parlamentare și locale

Sursa:Flash Eurobarometru 292 din 2010

Conform Eurostat, la ultimele alegeri europarlamentare, la nivelul Uniunii Europene s-a înregistrat o prezență la vot de 43%. Statele cu cea mai ridicată prezență au fost Belgia (90,39%) și Luxemburg (90,75%), state în care prezență la vot este obligatorie (împreună deleagă 28 MEP). Statele cu cea mai mică prezență la vot au fost Slovacia (19,64) și Lituania (20.98%) (împreună deleagă 25 MEP). Deși delegarea proporțională la populație a numărului de europarlamentari (MEP) este rareori contestată, se poate observa că statele mai active în planul vieții politice europene au delegat aproximativ tot atâția membri câți cele puțin active, astfel încât poate fi ridicată problema reprezentării veridice a delegaților individuali asupra întregii populații a Uniunii Europene, pe criteriul anterior discutat al bunei cetățenii – cetățenia participativă.

Consultarea cetățenilor

Instituțiile europene își propun menținerea unui dialog constant cu cetățenii, astfel încât acțiunile și evoluția Uniunii să reflecte cât mai clar opinia acestora și a societății civile. Acest dialog se realizează în primul rând prin intermediul alegerilor parlamentare, și mai apoi atât personal, cât și pe mediul online, prin diverse mijloace: cărțile verzi, consultările cu părțile interesate (stakeholders) în scrierea unui proiect legislativ, consultările cu Comitetul Economic și Social, cu ONG-urile sau dialogul cu grupurile de interese.

Consultarea se face în baza unui document emis de Comisia Europeană în anul 2002 intitulat General principles and minimum standards for consultation of interested parties by the Commission, realizat în urma feedback-ului primit la Carta Albă a Guvernanței Europene.

Ea vizează nu doar actori ai societății civile, ci și cetățenii neafliați organizațional, pe principiul încadrării în grupul țintă al unei propuneri legislative sau comunitare. Rezultatele consultărilor sunt de regulă publicate fie în rapoarte fie memorandumuri explicative atașate inițiativelor legislative sau sunt transformate în cărți albe, în condițiile în care au fost lansate sub titulatura unor cărți verzi.

Consultarea on-line se face prin intermdiul platformei CONECCS, o secțiune a paginii de internet a Comisiei Europene dedicată actorilor activi ai societății civile.

CONCLUZII

Cetățenia europeană este într-o perpetuă modelare și ajustare într-o Uniune Europeană post-Lisabona. Proiectul unei cetățenii europene pare să fie răspunsul potrivit la provocările globalizării, dar este în continuare obiect al deciziilor și preferințelor statelor membre, astfel încât este dificil de implementat în viața de zi cu zi. Noțiunea de cetățenie europeană este o realitate constant dezbătută, ce se dezvoltă și se consolidează constant. Cea mai importantă condiție a unei integrări depline a acestui concept este consolidarea și conștientizarea unei identități europene.

Identitatea europeană reprezintă afilierea la valorile comune europene și la specificul cultural european. Europa poate fi definită în multe moduri sau din mai multe perspective, fie ca istorie, geografie, cultură și practică politică comună, fie ca religie comună (moștenirea creștină), fie ca moștenire greacă sau moștenire romană, fie prin prisma științei și a teoriilor dezvoltate pe acest continent.

Analizând relația dintre identitatea națională și cea europeană, se constată o afiliere mai pronunțată în rândul europenilor față de prima, aceasta fiind mai apropiată de realitatea fiecăruia și având prin urmare o influență mai mare asupra acestora. Identitatea europeană a reprezentat o noțiune abstractă pentru o lungă perioadă de timp tocmai că nu se regăsea în contextul unei cetățenii care să garanteze drepturi pentru europeni ca și colectiv.

Ideea de cetățenie europeană a evoluat odată cu Comunitatea, și apoi cu Uniunea Europeană. Deși nu a fost reglementată și incorporată în tratate până la Maastricht, ea a existat în mod abstract prin drepturile ce le-au fost garantate cetățenilor statelor membre la nivel european.

Cetățenia europeană se consolidează simultan cu identitatea europeană, care se regăsește în moștenirea culturală comună și în raportarea europenilor la spațiul exterior granițelor Uniunii, dar și cu îmbogățirea conștiinței europene prin menținerea de simboluri comune și prin garantarea de drepturi cetățenești și libertăți.

Odată cu Lisabona, putem recunoaște atât progresele făcute în domeniul cetățeniei europene, dar și pericolele sau lipsurile acesteia.

Consolidarea unei cetățenii europene sporește caracterul supranațional al Uniunii și recunoaște în mod oficial dreptul acestora de a fi aproape de procesul decizional european, ce este acum mai transparent și mai accesibil. Totodată, prin garantarea drepturilor statuate în tratate sunt reuniți oameni cu interese comune, favorizându-se comunicarea peste granițe.

Cu toate acestea, cetățeanul de rând este în continuare nereprezentat în mod real în procesul decizional. Deși în teorie este apropiat și informat de ceea ce se întâmplă la nivel european, în practică nu cunoaște sau nu este interesat să cunoască ideile de Uniune și de cetățenie europeană, iar acest lucru se reflectă în participarea slabă la alegerile pentru Parlamentul European.

Sistemul rămâne în continuare rigid și nu este adaptat în așa măsură în cât să poată fi accesat de cetățenii de rând, ci de organizații și grupuri de interese.

Mai mult, lipsa de informare în rândul cetățenilor europeni este un real pericol la adresa protejării și implementării drepturilor garantate prin tratate și prin Carta europeană a drepturilor fundamentale.

Tendința generală la nivel european este de neîncredere în instituțiile naționale și europene, iar aceasta este una dintre principalele motive pentru care Uniunea Europeană suferă de un deficit democratic. Deși cetățenii europeni primesc o serie de drepturi, ei simt în continuare că nu pot controla ceea ce se întâmplă la nivel național și supranațional.

Deși cetățenia europeană este activă indiferent de gradul de implicare a cetățenilor, nu își va atinge adevărata menire decât prin invocarea ei de către cetățeni în situații în care Uniunea poate interveni și proteja.

Cetățenia europeană trebuie să fie remodelată de către Uniunea Europeană și cetățenii săi. Trebuie să fie mai bine prezentată cetățenilor, sub toate aspectele sale, tocmai pentru că Uniunea reprezintă o Europă a oamenilor, și pentru că cetățenii săi au puterea de a face presiuni asupra instituțiilor pentru a desăvârși implementarea statutului de cetățean european și a drepturilor asociate.

BIBLIOGRAFIE

Cărți de referință

McLean, Iain Oxford – Dicționar de politică, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2001, p.177

Literatură de specialitate

Baylis John, Steve Smith (eds.), The Globalization of World Politics, Oxford University Press, New York, 2001

Bellamy, Richard et alt, Lineages on European Citizenship, Palgrave Macmillan, New York, 2004

Etzioni, Amitai, From Empire to Community, Palgrave Macmillan, New York, 2004

Sergio Fabbrini, Democracy and Federalism in the European Union and the United States, Routledge, New York, 2005

Isin, Engin și Bryan Turner (eds.), Handbook of Citizenship Studies, Sage Publications, Londra, 2002

Hadenius, Axel, Institutions and Democratic Citizenship, Oxfrod University Press, Oxford, 2001

Lehning, Percy B (ed.), „European citizenship: A mirage?” în Citizenship, Democracy and Justice in the New Europe, Taylor and Francis Library, Londra, New York, 2005

Nugent, Neill, The Government and the Politics of the European Union, Ed. Palgrave Macmillan, 2010

Vasile Pușcas, Managing Global Interdependences, Ed. Eikon, Cluj Napoca, 2010

Tratate și acte oficiale

Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, 2000

Sursa: europarl.europa.eu

Comisia Europeană, Carta Verde a Inițiativei Cetățenești, Bruxelles, 2009

Sursa: ec.europa.eu

Comisia Europeană, 2013 Will Be the European Year of Citizens, Bruxelles, 2012

Sursa: ec.europa.eu

Declarația Universală a Drepturilor Omului, Paris, 1948

Sursa: un.org

Legea 21/1991 a Cetățeniei Române, republicată în 2010

Sursa: dreptonline.ro

Propunerea spre elaborarea unui regulament de către Parlamentul European și de către Consiliu privind inițiativa legislativă a cetățeanului, 2010

Sursa: ec.europa.eu

Raport anual al Comisiei pe 1984, Bruxelles, 1985

Sursa: aei.pitt.edu

Raportul Secretarului General al ONU privind Rolul Organizației Națiunilor Unite în promovarea dezvoltării în contextul globalizării și interdependenței, A/54/358, 1999.

Sursa: un.org

Tratatul de la Maastricht

Sursa: eur-lex.europa.eu

Tratatul de la Amsterdam

Sursa: eur-lex.europa.eu

Tratatul de la Nisa

Sursa: eur-lex.europa.eu

Tratatul de la Lisabona

Sursa: eur-lex.europa.eu

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

Sursa: eur-lex.europa.eu

Tratatul privind Uniunea Europeană

Sursa: eur-lex.europa.eu

Eurobarometre 69, 73, 294

Sursa: ec.europa.eu

Proposal for a COUNCIL DECISION establishing a Community action programme to promote active European citizenship (civic participation), Bruxelles, 2003

Sursa: eur-lex.europa.eu

COUNCIL DECISION establishing a Community action programme to promote active European citizenship (civic participation), Bruxelles, 2004

Sursa: eacea.ec.europa.eu

Surse online

Bîrzea, Cesar, “European Citizenship as a Cultural and Political Construct”, în Journal of Social Science Education, volumul 3, s.l., 2005

Sursa: jsse.org

Edelman, Marc – „Social Movements: Changing Paradigms and Forms of Politics”, publicat în Annual Review of Anthropology, volumul 30, 2001

Sursa: jstor.org.

Eriksen, Erik Oddvar, Democratic or Technocratic Governance, New York, 2001

Sursa: centers.law.nyu.edu

Fundația Robert Schuman, The Lisbon Treaty, Paris, 2007

Sursa: robert-schumann.eu

s.n., Introduction to EU Charter of Fundamental Rights, s.l.e.a.

Sursa: eucharter.org

Jamieson, Lynn ,“Theorising Identity, Nationality and Citizenship: Implications for European Citizenship”, în Sociologia, vol. 34, nr. 6, Edinburgh, 2002

Magnette, Paul, European Governance and Civic Participation. Can the European Union be Politicised?, 2001

Sursa: centers.law.nyu.edu

Ocana, Juan Carlos, The History of the European Union. The European Citizenship, s.l.e.a.

Sursă: historiasiglo20.org

Raportul UE privind cetățenia, 2010

Sursa: ec.europa.eu

Raport analitic asupra cetățeniei europene. Eurobarometru, 2010

Sursa: ec.europa.eu

s.n.Treaty of Lisbon: which progress has been made in terms of citizenship, s.l.e.a.

Sursă: beingcitizen.eu

Voinea, Maria, Carmen Bulzan, Sociologia Drepturilor Omului, 2004

Sursa: ebooks.unibuc.ro

Wenar, Leif, "Rights", The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Fall 2011 Edition), Edward N. Zalta (ed.)

Sursa: plato.stanford.edu

BIBLIOGRAFIE

Cărți de referință

McLean, Iain Oxford – Dicționar de politică, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2001, p.177

Literatură de specialitate

Baylis John, Steve Smith (eds.), The Globalization of World Politics, Oxford University Press, New York, 2001

Bellamy, Richard et alt, Lineages on European Citizenship, Palgrave Macmillan, New York, 2004

Etzioni, Amitai, From Empire to Community, Palgrave Macmillan, New York, 2004

Sergio Fabbrini, Democracy and Federalism in the European Union and the United States, Routledge, New York, 2005

Isin, Engin și Bryan Turner (eds.), Handbook of Citizenship Studies, Sage Publications, Londra, 2002

Hadenius, Axel, Institutions and Democratic Citizenship, Oxfrod University Press, Oxford, 2001

Lehning, Percy B (ed.), „European citizenship: A mirage?” în Citizenship, Democracy and Justice in the New Europe, Taylor and Francis Library, Londra, New York, 2005

Nugent, Neill, The Government and the Politics of the European Union, Ed. Palgrave Macmillan, 2010

Vasile Pușcas, Managing Global Interdependences, Ed. Eikon, Cluj Napoca, 2010

Tratate și acte oficiale

Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, 2000

Sursa: europarl.europa.eu

Comisia Europeană, Carta Verde a Inițiativei Cetățenești, Bruxelles, 2009

Sursa: ec.europa.eu

Comisia Europeană, 2013 Will Be the European Year of Citizens, Bruxelles, 2012

Sursa: ec.europa.eu

Declarația Universală a Drepturilor Omului, Paris, 1948

Sursa: un.org

Legea 21/1991 a Cetățeniei Române, republicată în 2010

Sursa: dreptonline.ro

Propunerea spre elaborarea unui regulament de către Parlamentul European și de către Consiliu privind inițiativa legislativă a cetățeanului, 2010

Sursa: ec.europa.eu

Raport anual al Comisiei pe 1984, Bruxelles, 1985

Sursa: aei.pitt.edu

Raportul Secretarului General al ONU privind Rolul Organizației Națiunilor Unite în promovarea dezvoltării în contextul globalizării și interdependenței, A/54/358, 1999.

Sursa: un.org

Tratatul de la Maastricht

Sursa: eur-lex.europa.eu

Tratatul de la Amsterdam

Sursa: eur-lex.europa.eu

Tratatul de la Nisa

Sursa: eur-lex.europa.eu

Tratatul de la Lisabona

Sursa: eur-lex.europa.eu

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

Sursa: eur-lex.europa.eu

Tratatul privind Uniunea Europeană

Sursa: eur-lex.europa.eu

Eurobarometre 69, 73, 294

Sursa: ec.europa.eu

Proposal for a COUNCIL DECISION establishing a Community action programme to promote active European citizenship (civic participation), Bruxelles, 2003

Sursa: eur-lex.europa.eu

COUNCIL DECISION establishing a Community action programme to promote active European citizenship (civic participation), Bruxelles, 2004

Sursa: eacea.ec.europa.eu

Surse online

Bîrzea, Cesar, “European Citizenship as a Cultural and Political Construct”, în Journal of Social Science Education, volumul 3, s.l., 2005

Sursa: jsse.org

Edelman, Marc – „Social Movements: Changing Paradigms and Forms of Politics”, publicat în Annual Review of Anthropology, volumul 30, 2001

Sursa: jstor.org.

Eriksen, Erik Oddvar, Democratic or Technocratic Governance, New York, 2001

Sursa: centers.law.nyu.edu

Fundația Robert Schuman, The Lisbon Treaty, Paris, 2007

Sursa: robert-schumann.eu

s.n., Introduction to EU Charter of Fundamental Rights, s.l.e.a.

Sursa: eucharter.org

Jamieson, Lynn ,“Theorising Identity, Nationality and Citizenship: Implications for European Citizenship”, în Sociologia, vol. 34, nr. 6, Edinburgh, 2002

Magnette, Paul, European Governance and Civic Participation. Can the European Union be Politicised?, 2001

Sursa: centers.law.nyu.edu

Ocana, Juan Carlos, The History of the European Union. The European Citizenship, s.l.e.a.

Sursă: historiasiglo20.org

Raportul UE privind cetățenia, 2010

Sursa: ec.europa.eu

Raport analitic asupra cetățeniei europene. Eurobarometru, 2010

Sursa: ec.europa.eu

s.n.Treaty of Lisbon: which progress has been made in terms of citizenship, s.l.e.a.

Sursă: beingcitizen.eu

Voinea, Maria, Carmen Bulzan, Sociologia Drepturilor Omului, 2004

Sursa: ebooks.unibuc.ro

Wenar, Leif, "Rights", The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Fall 2011 Edition), Edward N. Zalta (ed.)

Sursa: plato.stanford.edu