Constructia Casei. Etnologie

Construcția casei la geto-daci, daco-români și

protoromâni – bordeiul obișnuit, coliba de bârne sau chirpici

(mono-, bi- sau tricelulară)

Fiecare locuință pare însuflețită, primind câte ceva din personalitatea gospodarului.

Geții, geto-dacii și daco-românii sunt popoarele care au influențat foarte mult arhitectura antică de pe teritoriul României de astăzi.

Geții s-au remarcat prin construcțiile întărite si prin folosirea elementelor din natură. Malurile abrupte, fortificațiile din valuri și șanțuri circulare sau ovale erau preferate de aceștia.

Casele geților aveau planuri rectangulare, podelele lipite cu lut, iar pereții din carcasă din pari, cu nuiele. Dimensiunile locuințelor erau medii, protejate de copertine de pari sau pereți laterali, însă șefii geților aveau case din piatră, ce cuprindeau uneori și sanctuare.

În Câmpia Munteniei, geții foloseau ca locuințe bordeiele sau casele de suprafață. Bordeiele erau de formă rombică, neregulată, ovală, rectangulară, patrulaterică cu colțuri rotunjite. Dimensiunile acestora atingeau, în general, 1 metru adâncime, 5metri lungime și 3metri lățime.Pământul de umpluturăutilizat în interiorul bordeielor conținea adeseori cenușă, trestiei sau păpuriș. Multe din ele aveau trepte de coborâre.

Cu privire la tipurile de locuințe geto-dace, datele sunt destul de sărace. Primejdiile din afară (animalele sălbatice, vântul, ploaia, frigul ș.a.) i-au nevoit să-și găsească adăposturi naturale în peșteri, în scorburi, în văgăuni, sub umbrare, la îndemână, însă niciodată sigure. De aceea și-au încropit „locuințe” artificiale, săpându-și bordeie în pământ, acoperindu-le tot cu pământ, cu iarbă, cu paie sau cu stuf. Și-au ridicat colibe sau case de bârne, de chirpici cu despărțituri, adică având una sau mai multe odăi. Astfel, casa a devenit un micro-spațiu familial protejat. Toate primejdiile din exterior se opreau în afara casei. Înăuntru familia era sub o protecție sigură, de durată.

La început, vatra primitivă, apoi bordeiul în pământ l-au determinat pe om să abandoneze viața nomadă și să se statornicească împreună cu cei apropiați. Cuibul de pământ, inițial cu o gaură de intrare a stăpânului și una de ieșire a fumului, acoperea matern ființele adunate grămăjoară din momentul amorțirii pre-hibernale până la mișcarea vegetalului înspre primăvară. Tipul casei geto-dacice a variat în funcție de relief. Așezările din cîmpie, locuite de o populație care se ocupa cu agricultura, situate în calea migratorilor, se prezentau mai puțin elevate, pentru a nu putea fi ușor observate de năvălitori, și în același timp să reziste mai bine vînturilor aspre. Aici predominau casele îngropate, constituite dintr-un schelet din pari înfipți de jur împrejurul gropii, pe care se așeza direct acoperișul. Bordeiele aveau fie formă rombică neregulată, fie ovală sau rectangulară, uneori prevăzute cu trepte de coborâre sau contur patrulater cu colțurile rotunjite.

În cazul locuințelor semiadîncite, se împleteau pereții de nuiele începînd de la sol, în continuarea gropii, pînă la acoperiș. Pereții se acopereau cu pămînt.

În regiunile colinare și de munte, pădurile existente înlesneau folosirea bîrnelor în construcție. Locuințele erau construite pe temelie de piatră, cu pereții din cununi de bârne așezate orizontal și prinse în cepuri și cuie de lemn, cu păstrarea aparentă a lemnului. În opinia etnografilor și arheologilor, locuința dacilor era de suprafață, uneori puțin adâncită în sol, cu întrebuințarea lemnului de aceeași lungime pentru pereți, ceea ce a condiționat planul casei locuit pătrat, cu acoperișul în patru ape.

La geto- dacii din Câmpia munteană, casele de suprafață au alcătuit majoritatea locuințelor. De forma rectangulară sau elipsoidală aceste case erau ridicate, la suprafața solului, pe un schelet de pari groși care susțineau o împletitură deasă de nuiele; peste acest schelet lemnos se așternea un strat gros și dens de lipitură de lut amestecat cu paie.

Ușile erau închise cu zăvoare asigurate cu chei din fier și bronz. Podelele se realizau din lut bătătorit. Dimensiunile locuințelor de suprafață sunt variabile, au fost cuprinse între 2,80 metri x 2 metri; 3metri x 2 metri, au fost surpinse și locuințe cu o suprafață mai mare: 5,60 metri x 4,20 metri. În construcția caselor se observa o tehnică primitivă, materia primă folosită se realizează din lemn și lut, în amestec cu paie, piatră nefiind utilizată deoarece lipsește în toată Câmpia Română.

Din cele arătate se desprinde concluzia folosirii de către geto-daci în mod concomitent a bordeielor și a locuințelor de suprafață, fără a se putea face o delimitare în timp între aceste două tipuri de case.

Cele mai multe locuințe dacice descoperite și cercetate de arheologi erau de dimensiuni relativ mici, cu arhitectură simplă, formate dintr-o singură încăpere ce avea rol multiplu, fiind atât spațiu pentru gătit, servit masa, cât și pentru odihnă. Locuințele dacilor erau construite din lemn, lut și piatră, folosindu-se un material sau altul în cantitate mai mare în funcție de poziționarea geografică a așezării studiate.

În zona munților, de pildă, construcțiile civile erau realizate, în mare parte din lemn, folosindu-se mai ales fagul și bradul. Lemnul era folosit, în aceste cazuri, pentru realizarea “scheletului” locuinței, dar și pentru armăturile pereților, ce urmau a fi realizate din lut. Acoperișurile, în cele mai multe cazuri, erau realizate din șindrila, iar ușile din lemn, asemeni și mobilierului de interior.

Pentru a obține un lut rezistent, argila era amestecata cu nisip, pleavă sau paie. Lutul era folosit atât la realizarea pereților caselor și anexelor acestora (hambare, grajduri), dar și la tencuirea și etanșeizarea lor. În același timp, lutul mai era folosit pentru construcția cuptoarelor casnice și a podelelor locuințelor. La fel ca în cazul lemnului, folosit în funcție de resursă naturală locală, lutul avea rețete diferite de realizare de la o zona la alta.

Cărămizile arse apar rar în cazul construcțiilor civile dacice. Cercetările arheologilor au relevat că acestea erau utilizate cu predilecție în cazul turnurilor-locuință, pentru realizarea etajelor superioare. Tot destul de rar erau întrebuințate și țiglele. Piatra nu repezenta un element principal în arhitectura civilă dacică, ea fiind întrebuințată mai ales în combinație cu lemnul și arareori prelucrată, la realizarea structurilor de fundație ale unor clădiri sau in structura unor acoperișuri, alături de stuf sau trestie. Totuși, în cazul unor locuințe din zona munților Orăștiei, putem vorbi de o prelucrare a pietrei prin fasonare folosindu-se, ca materie primă, calcarul și andezidul.

Fierul constituia materia primă pentru a se realiza cuiele, piroanele, balamalele și drugii, elemente necesare pentru prinderea bârnelor de lemn. Utilizarea fierului în arhitectura civilă dacică este specifică mai ales așezărilor mari. Paiele, stuful și papura sunt alte materiale folosite de daci pentru a construi casele și dependințele acestora și erau întrebuințate mai ales în cazul acoperișurilor.

Accesul luminii naturale în locuințe se făcea cu ajutorul unor “ferestre”, care erau reprezentate fie de simple orificii în pereții acestora, fie utilizându-se foițe sau chiar sticlă prinse în rame de plumb. În alte cazuri, aceste elemente lipseau cu desăvârșire, iluminatul natural fiind realizat prin deschizăturile din acoperiș.

Din punct de vedere al formei, descoperirile ne permit să conturăm imaginea aproximativă a câtorva tipuri de case dacice. Bordeiul, de pildă, era o construcție de forma neregulată de cele mai multe ori, dar care se apropia aproximativ de forma rotundă sau ovală și aveau pereții adânciți în pământ la aproximativ un metru. În cele mai multe cazuri, bordeiele aveau o singură încăpere, iar suprafața medie a acestora era cuprinsă în limitele aproximative de 10-15 metri pătrați. Bordeie de dimensiuni mai mari au fost descoperite, de pildă, la Socu-Barbatesti (36,29 mp).

Semibordeiele, un tip de construcție civilă intermediar între bordei și casele cu fundația la suprafață, aveau pereții adânciți în pământ la 20-50 centimetri și, în general, aveau forme rectangulare. Acest tip de locuință era întalnit mai ales în zonele de deal și câmpie, iar limitele suprafețelor acestora se situează între 4,90 mp si 23,22 mp.

Locuințele de suprafață sunt cele mai complexe din punct de vedere arhitectonic. Descoperirile au permis clasificarea acestora în trei mari grupe: rectangulare, absidale și circulare. Cele mai multe astfel de construcții, descoperite pe teritoriul nostru, aparțin primei categorii și au suprafețe cuprinse între 12 și 20 de metri pătrați, având, în general, o singură cameră. Totuși, au fost descoperite și locuințe cu pâna la cinci camere, cum este cazul uneia cercetate la Piatra Roșie.

Construcțiile de suprafață cu formă rectangulară aveau suprafețe ceva mai mari, ajungând chiar și la 432 de metri patrați (descoperită la Brad) sau chiar la 815 metri pătrați, cum este cazul “palatului” de la Popești, Giurgiu (Argedava). Construcțiile de suprafață cu formă ovală sunt destul de rare pe teritoriul Daciei, cele mai multe fiind concentrate în zona Sarmizegetusei Regia. În perioada noastră de interes, anume sfarșitul secolului I și începutul secolului II al erei noastre, construcțiile civile de suprafață par a fi cele mai des întâlnite.

Casele dacilor de la munte, spre deosebire de cele de la câmpie au avantajul prezenței pietrei. La aceste altitudini, casele au fundația din blocuri de piatră mai mult sau mai puțin îngrijit lucrate în funcție de averea proprietarului. În acest fel, lemnul nu putrezea în contact cu pamântul.

S-au descoperit case din bârne de lemn îmbinate prin sistemul de scobituri în formă de coadă de rândunică, case la care nu se foloseau nici un cui. Aceste case aveau o forma poligonală cu 6-8 laturi. Restul construite în sistemul clasic erau majoritatea dreptunghiulare sau rotunde, construite din bârne de lemn așezate orizontal. La colțuri câte un stâlp vertical cu rol de susținere a celor orizontale. Se aplică pe pereți o lipituraă relativ subțire din lut, frumos netezit și uneori colorat. Casele mai sărace aveau între stâlpii de colț o împletitură de nuiele lipită cu lut din belșug peste care se aplică tencuială, eventual colorată. Cele mai impozante locuințe, descoperite în numar mare sunt cele de tipul turnurilor locuință. Acestea aveau pe nelipsita fundație de piatră, parterul alcătuit dintr-un zid de blocuri de piatrăde același fel ca și cele din zid. Peste acest zid de piatră era înălțat un zid din cărămizi de lut superficial arse. La turnurile locuință de la Costești atât zidul de piatră, cât și cel din cărămizi aveau lățimea de 3metri. Etajul era construit din bârne de lemn așezate orizontal. La acest nivel se putea ajunge atât printr-o scară exterioară așezată pe lespezi de piatră, cât și printr-una interioara. Tocmai acest etaj reprezenta spațiul de locuit, parterul fiind folosit ca depozit. În nivelul inferior, accesul se făcea printr-o poartă (la Costești largă de 1,8metri). Multe case aveau pridvor cu acoperiș susținut de stâlpi de lemn sau mai simplu sub o streașină mai lată, înconjurând clădirea. Cel mai adesea, un prag de piatră (sau uneori de lemn) marca locul în care era amplasată ușa de lemn. La casele de nobili, această ușă era masivă și bătută cu ținte de fier cu floarea mare sau uneori frumos ornamentată. Casele aveau in mod obișnuit una sau doua încăperi (la cele cu etaj numărul se dubla). Podeaua la toate casele era din pământ bătut, uneori fătuit cu grijă. Acoperișul era în două ape la casele dreptunghiulare și conice. La casele poligonale și rotunde, majoritatea erau făcute din șindrilă, dar un mare număr aveau acoperiș din țigle.

Pentru evacuarea fumului rezultat din vetre, erau folosite găuri speciale din acoperiș sau, uneori, prin hornuri anume construite.

În așezările din secolelor V-VII, care au urmat după valul de migrare al popoarelor, au fost identificate trei tipuri de locuințe: adîncite, semiadâncite și locuința de suprafață, toate având câte o singură încăpere. Locuința era adâncită la 0,80-1,10 metri, de formă rectangulară, cu dimensiunile laturilor între 2,8 și 3,7 metri. Într-un colț al încăperii, de obicei în partea opusă intrării, se găsea câte o vatră pentru încălzit, construită din pietre de râu sau gresie locală. La colțuri, mijlocul laturilor și în centru, avea gropi pentru susținerea acoperișului prin pari. Podeaua era o bătătură de pământ sau acoperită cu o lipitură groasă. Intrările erau sub forma de gârlici, în pantă, sau cu trepte consolidate cu scânduri.

Locuința parțial îngropată, era un tip predominant pentru așezările din această perioadă. Avea forma planului și structura constructivă similară cu locuința adâncită, dar podeaua se află la 0,25 -0,30 metri mai jos de suprafața solului. Pentru încălzit erau folosite vatra și cuptorul circular boltit, scobit în peretele natural al locuinței. Au existat și case de suprafață, construite din bârne, înălțate pe sol, cu sau fără temelie, dar vestigiile acestor locuințe s-au risipit la scurt timp după părăsire.

În zona colinară și de câmpie, tipul caracteristic rămâne timp îndelungat casa semiadâncită sau parțial adâncită. Pereții gropii erau căptușiți cu lemn, întărit de un schelet din pari, așezați pe tălpi solide de stejar, care susțineau acoperișul.

În secolele VII-X predomină locuințele construite pe sol. În locuințele semiadîncite în colțul opus intrării, era construit cuptorul de încălzit în pămînt sau din pietre uns cu lut. O formă mai evoluată, reprezintă casa construită la suprafața solului, dotată cu vetre, amplasate lateral sau în fundul locuinței.

Siliți adesea să părăsească vatra din cauza năvălirilor de la sfîrșitul secolului al IX-lea, marea parte a populației locale a stat mereu gata de pribegie, rămînînd puține urme de locuire. Unele locuințe și construcții încă se mai păstrează și în ziua de azi, în unele locuri din țară.