Constrangerea Fizica Si Constrangerea Morala

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVITOARE LA INFRACȚIUNE

1.1. Definiția și trăsăturile esențiale ale infracțiunii

1.2. Obiectul infracțiunii

1.3. Subiectul infracțiunii

1.4. Latura obiectivă a infracțiunii

1.4.1. Urmărirea imediată

1.4.2. Legătura de cauzalitate

1.5. Latura subiectivă a infracțiunii

1.5.1. Intenția

1.5.2. Culpa

1.5.3.Intenția depășită

1.5.4. Elemente secundare din structura laturii subiective: scopul și mobilul

1.6. Imputabilitatea

CAPITOLUL II. CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE

2.1. Noțiuni generale

2.2. Cauzele care înlătură responsabilitatea

2.2.1. Minoritatea

2.2.2. Iresponsabilitatea

2.2.3. Intoxicatia

2.3. Cauzele de neimputabilitate și cauzele justificative

2.3.1. Legitima apărare

2.3.2. Starea de necesitate

2.3.3. Consimțământul persoanei vătămate

CAPITOLUL III. CONSTRÂNGEREA FIZICĂ

3.1. Noțiune

3.2. Condițiile constrângerii fizice

3.3. Efectele constrângerii fizice

CAPITOLUL IV. CONSTRÂNGEREA MORALĂ

4.1. Noțiune

4.2. Condițiile constrângerii morale

4.3. Efectele constrîngerii morale

CONCLUZIE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea de față, cu titlul Constrângerea fizică și morală, tratează pe larg acest subiect care are o importanță majoră în dreptul penal român. Prin intrarea în vigoare a actualei legislații, și anume a noului Cod penal, au fost introduse unele aspecte care, credem noi, clarifică și structurează mult mai bine această instituție.

Constrângerea fizică și constrângerea morală,actuale cauze de neimputabilitate ,au fost reglementate încă din cele mai vechi timpuri,începând cu Codul penal Carol al II-lea din anul 1937. Codul penal în vigoare stipulează definiția noțiunii de constrângere fizică si constrângere morală in art. 24 si art.25 ,astfel “ Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista” și de asemenea “ Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale,exercitată prin amenințare cu un pricol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod”.

Lucrarea de licență este alcătuită din patru capitole care vor fi prezentate în cele ce urmează. Pentru o mai bună înțelegere a subiectului principal constituit de constrângerea fizică si constrângerea morală, am considerat necesar să avem un prim capitol care clarifică unele aspecte privitoare la infracțiune. Astfel, acesta cuprinde definiția și trăsăturile esențiale ale infracțiunii, obiectul, subiectul, latura obiectivă a infracțiunii, care este formată, la rândul ei din: elementul material, urmarea imediată, precum și raportul de cauzalitate. Vom urma aceasta structură, analizând succesiv aceste trei elemente. Am continuat mai apoi cu latura subiectivă a infracțiunii, intenția, culpa, precum și imputabilitatea.

Cel de al doilea capitol tratează cauzele de neimputabilitate. Primul subcapitol stabilește noțiunile generale ale acestei materii. Pentru existența imputabilității sunt necesare trei condiții esențiale, și anume: responsabilitatea, cunoașterea caracterului ilicit al faptei și exigibilitatea unei conduite care este conformă cu norma prevăzută de lege. Apoi am continuat cu prezentarea cauzelor care înlătură responsabilitatea, iar pe final, cauzele de neimputabilitate și cele justificative. Fiecare dintre subiectele tratate este prezentată o antiteză între vechea, respectiv noua reglementare.

Ultimele două capitole sunt de fapt, prezentarea pe larg a constrângerii fizice, respectiv morale. Cele două capitole au o structură identică, nelipsind comparațiile și exemplificările. Fiecare dintre cele două este alcătuit dintr-o parte generală reprezentată de noțiuni, definiții, exemplificări și alte aspecte, condițiile în care aceste cauze operează, și în ultimă instanță, efecte produse de fiecare cauză în parte.

La finalul acestei lucrări am încercat să sintetizez toate aspectele de ordine juridică ce au fost tratate in cuprinsul lucrării. În prima parte am dezbătut unele chestiuni privind infracțiunea iar mai apoi cauzele de neimputabilitate și, totodata am analizat aspectele de ordin juridic conform dispozițiilor Codului penal in vigoare ,evidențiind modificările față de vechiul Cod penal.

1. ASPECTE GENERALE PRIVITOARE LA INFRACȚIUNE

1.1. DEFINIȚIA ȘI TRĂSĂTURILE ESENȚIALE

Infracțiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și care ste prevăzută de legea penală. Prevederea faptei comise în legea penală se raportează, în principiu, la următoarele elemente, și anume: subiectul, obiectul, latura obiectivă și latura subiectivă.

Instituția infracțiunii este intim legată de instituția răspunderii penale, iar, mai departe aceasta, se află în legătură cu cea a sancțiunilor penale, care nu pot fi aplicate decât dacă a fost săvârșită o infracțiune, iar făptuitorul răspunde penal.

Un prim exemplu în acest sens este faptul că, incriminarea comiterii infracținii de omor presupun anumite condiții pe care trebuie să le îndeplinească orice faptă care este considerată concretă și pentru a fi calificată ca atare. Aceste condiții sunt reprezentate de următoarele aspecte, și anume: să fie o acțiune de ucidere care determină moartea, și anume elementul obiectiv, să fie comisă intenționat, și anume elementul obiectiv, să fie exercitată asupra unei persoane aflată în viață, să fie comisă de o persoană fizică sau de o persoană juridică, lucru care reprezintă subiectul activ.

Raporturile juridice penale pot fi definite ca fiind relații de apărare socială reglementate prin normele dreptului penal. Totalitatea normelor de drept penal care sunt în vigoare alcătuiesc, prin regulile de conduită pe care le conțin, ordinea de drept penal normativă sau formală.

Spre deosebire de aceasta, ordinea de drept efectivă sau reală reprezintă totalitatea relațiilor de apărare socială care se desfășoară efectiv sau real în conformitate cu reglementarea juridico-penală. Realizarea ordinii de drept penal înseamnă, așadar, desfășurarea relațiilor de apărare socială ca raporturi de drept penal.

Infracțiunea este săvârșirea actului de conduită care este interzis prin lege de către norma incriminatoare. Într-o altă ordine de idei, infracțiunea desemnează fapta descrisă, prevazută de legea penală cu elementele sale componente, însă care definește o anumită infracțiune.

Din cuprinsul acestei definiții a infracțiuii, reies următoarele aspecte, și anume: renunțarea la pericolul social ca trăsătură esențială, din care reiese scoaterea din cuprinsul cauzelor generale de excludere a infracțiunii a instituției prevăzute de art. 181 din vechiul Cod penal, căreia i se substituie, cu privire la faptele lipsite de gravitatea care să justifice o pedeapsă concretă, două noi instituții, anume renunțarea la aplicarea pedepsei, respectiv renunțarea la urmărire penală.

Observăm că actuala reglementare menține în cuprinsul definiției prevederii faptei în legea penală și a săvârșirii ei cu vinovăție.

Potrivit doctrinei majoritare din acest domeniu, definițiea prezentată este văzută ca fiind una formală, delimitându-se ca trăsături esențiale unele aspecte cum ar fi: tipicitatea (aceasta presupune corespondența dintre fapta concretă comisă de faptuitor și modelul tip prevăzut de norma de incriminare), antijuridicitatea și imputabilitatea. Existența infracțiunii în sine este legaată de întrunirea cumulativă a trăsăturilor sale esențiale. Dacă lipsește una dintre acestea, ducând la inexistența infracțiunii și astfel, la excluderea răspunderii penale.

Trăsăturile esențiale ale infracțiunii rezultă din însăși definiția acesteia.

Prevederea faptei pelane în legislația română rezultă din principiul legalității incriminăriiși presupune corespondența dintre fapta concretă săvârșită de făptuitor și elementele stabilite de către legiuitor, în modul abstract prevăzut de legea de incriminare. Noțiunea de faptă penală nu se confundă cu cea de ilicit penal.

Vinovăția e o altă trăsătură a infracțiunii și nu este susceptibilă de forme la fel ca și vinovăția care este o parte constitutivă al infracțiunii. Pentru a putea imputa unei persoane săvârșirea unei infracțiuni, în primul rând este necesar ca făptuitorul să fie responsabil de faptele sale. La momentul săvârșirii unei infracțini, trebuie să existe, atât factorul volitiv, cât și cel intelectiv pentru a putea fi reținută vinovăția.

Pericolul social constă în atitudinea unei acțiuni sau inacțiuni de a aduce atingere valorilor sociale protejate de norma de incriminare. Fapta penală care prezintă pericol social este orice acțiune sau inacțiune umană prin care se aduce atingere uneia dintre valorile sociale protejate de norma penală. Pericolul social poate fi generic sau concret. Evaluarea gradulului de pericol social se realizează prin raportare la anumite criterii cum ar fi: modul și împrejurările de săvârșire a faptei, scopul urmărit de făptuitor în comiterea faptei, împrejurările în care acțiunea a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, persoana precum și conduita făptuitorului.

1.2. OBIECTUL INFRACȚIUNII

În analiza obiectului infracțiunii, trebuie să avem în vedere obiectul juridic și cel material. Având în vedere importanța deosebită a instituției infracțiunii în cadrul dreptului penal, legiuitorul a definit pentru prima dată noțiunea generală de infracțiune prin trăsăturile ei esențiale. O primă trăsătură esențială a infracțiunii ce se degaja din definiția dată este aceea de a fi o faptă care prezintă pericol social. Fapta este un act de exteriorizare a omului, o manifestare a sa în sfera realitații.

Doctrina de specialitate face distincția între obiectul juridic și obiectul material al infracțiunii. Prin obiect juridic al infracțiunii vom întelege valoarea socială protejată de norma juridică penală și căreia i se aduce atingere prin comiterea infracțiunii prevăzute de legea penală.

Obiectul material reprezintă lucrul ori ființa care a suferit un prejudiciu sau a fost pusă în pericol în mod nemijlocit, împotriva căruia se îndreaptă în mod nemijlocit acțiunea ori inacțiunea care aduce atingere și care este vătămat ca urmare a acestei acțiuni.

Obiectul material poatefi lucru, cum ar fi bunul sustras în cazul furtului, corpul unei persoane în viata în cazul violului. Trebuie să avem în vedere faptul că nu toate infracțiunile presupun existența unui obiect material, însă acest fapt sta la baza clasificării infracțiunilor în infracțiuni materiale și infracțiuni formale. De exemplu unele infracțiuni sunt de pericol, acestea neavând obiect material.

Infracțiunile sunt faptele caracterizate de existența unui obiect material asupra căruia este îndreptată acțiunea sau inacțiunea. Exemple de infracțiuni materiale sunt următoarele: omorul, furtul, violul, corpul unei persoane în cazul infracțiunilor contra vieții și integrității corporle, abuzul de încredere, ultrajul, și altele. În afară de infracțiunile materiale, infracțiunile formale nu presupun existența unui obiect material, în cazul acestora, valoarea socială nefiind strâns legată de ceva anume.

1.3. SUBIECTUL INFRACȚIUNII

Subiectul unei infracțiuni este acea persoană fizică sau juridică ce a comis printr-o acțiune sau inacțiune prevăzută de legea penală, ori persoana împotriva căreia se îndreaptă această acțiune sau inacțiune. În acest caz, trebuie să distingem între subiectul activ și subiectul pasiv.

Subiectul activ al infracțiunii este persoana care comite o faptă conformă faptei descrisă în norma de incriminare. Așa cum rezultă din definiția dată, subiectul activ al infracțiunii trebuie să fie în mod necesar o persoană. Dacă în mod tradițional subiectul activ era o persoană fizică, a fost consacrată și în dreptul nostru răspunderea penală a persoanei juridice, astfel ca în prezent subiect activ poate fi și persoana juridică.

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice, la fel ca răspunderea civilă, administrativă ori fiscală. Răspunderea penală are ca temei săvârșirea unui fapt ilicit, și anume o infracțiune.

Putem defini răspunderea penală ca fiind însuși raportul juridic penal de constrângere, astfel născut ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni lezând statul, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte. Acest raport al cărui conținut este format de dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe cel care a comis fapta penală și de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită. Apoi urmează acea etapă de a-l constrânge să o execute, precum și obligația făptuitorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate de către stat, în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii.

În cele ce urmează vom discuta despre principiile răspunderii penale. Acestea sunt concepte de bază, diriguitoare, care își găsesc aplicarea în întreaga reglementare a răspunderii penale. Principiul legalității presupune ca apariția, deșfășurarea, ca și soluționarea raportului juridic de răspundere penală să aibă loc în strictă conformitate cu legislația. Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, astfel, acest principiu este cristalizat în dispozițiile Codului penal, care prevede ca răspunderea penală se întemeiază numai pe comiterea unei infracțiuni prevăzute de lege.

Principiul umanismului se regăsește în condițiile și conținutul constrângerii juridice care intervine în cazul comiterii unei infracțiuni prevăzute de legea penală. Potrivit principiului răspunderii penale personale, răspunderea penală are un caracter personal, și anume, aceasta ține doar de persoana care a săvârșit fapta incriminată de lege. Principiul unicității răspunderii penale se aplică atunci când o persoană care a comis o infracțiune nu poate fi trasă la răspundere penală decât o singura dată pentru acea faptă. Principiul inevitabilității răspunderii penale presupune ca orice persoană care săvârșește o infracțiune trebuie să răspundă penal. Trebuie să știm că răspunderea penală este o consecință inevitabilă a săvârșirii unei infracțiuni. Principiul individualizării răspunderii penale ne sugerează faptul că răspunderea penală trebuie să fie diferențiată în funcție de gravitatea infracțiunii, de persoana infractorului, pentru a asigura sancționarea corectă a infractorului. Potrivit principiului prescriptibilității răspunderii penale, răspunderea penală este înlăturată prin prescripție, adică prin trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, de la săvârșirea infracțiunii, fără ca infractorul să fi fost tras la raspundere penală.

Trebuie să avem în vedere faptul că, infracțiunile se împart în două categorii, și anume: infracțiuni cu subiect activ general și infracțiuni cu subiect activ special. Infracțiunile Primele, sunt cele care pot fi comise de orice persoană, fără ca să aibă o calitate specială. Sunt astfel de infracțiuni: furtul, distrugerea, amenințarea, acestea putând fi săvârșite de absolut orice persoană.

Infracțiunile cu subiect activ special sunt, acel fel de infracțiuni care nu pot fi comise decât de o persoană care deține calitatea prevăzută în norma de incriminare.

Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana titulară a valorii sociale ocrotite, împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea. Nu există infracțiune fără subiect pasiv. De cele mai multe ori calitatea de subiect pasiv și cea de persoană prejudiciată se întrunesc în aceeași persoană, fiind probabil ca paguba rezultată din comiterea unei infracțiuni să fie cauzată unei alte persoane decât subiectului pasiv.

În cazul în care în urma urma unui accident rutier se produce decesul unei persoane, prejudiciul material poate fi localizat în patrimoniul persoanelor aflate în întreținerea celui decedat, care sunt și subiecți pasivi ai infracțiunii.

În funcție de subiectul pasiv, distingem atât infracțiuni cu subiect pasiv general, cât și infracțiuni cu subiect pasiv special. Astfel, sunt considerate infracțiuni cu subiect pasiv general acele infracțiuni în cazul cărora valoarea socială ocrotită poate aparține oricarei persoane. În acest caz, orice persoană poate fi subiect pasiv.

1.4. LATURA OBIECTIVĂ A INFRACȚIUNII

Doctrina română structurează în mod tradițional, cu denumirea de latură obiectivă, elemente esențiale ale incriminării: elementul material, urmarea imediată și raportul de cauzalitate.

Elementul material constă în acțiunea sau inacțiunea interzisă de legea de incriminare. Acțiunea lezeză valoarea socială protejată de catre lege.

În funcție de modalitatea de realizare a laturii obiective, infracțiunile sunt structurate în infracțiuni comisive, comise printr-o acțiune, și infracțiuni omisive, care sunt comise printr-o inacțiune. În doctrină, infracțiunile omisive sunt clasificate la rândul lor în infracțiuni omisive proprii și infracțiuni omisive improprii.

Infracțiunile omisive proprii constau în omisiunea de a efectua o acțiune impusă de norma de incriminare, de exemplu, omisiunea sesizării organelor judiciare, nedenunțării, neîndeplinirea unei obligații impuse de lege, al lăsării fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate.

Infracțiunile omisive improprii sau comisive prin omisiune constau în omisiunea de a înlătura producerea unui rezultat socialmente periculos, pe care făptuitorul deținea obligația de a-l împiedica, de exemplu, fapta asistentei medicale dintr-o maternitate care nu ia măsurile necesare pentru tratamentul unui nou născut, producându-se astfel moartea acestuia. Astfel, trasătura care caracterizează aceste infracțiuni este faptul că subiectul nu împiedică producerea unui rezultat pe care, conform legii, avea obligația de a-l împiedica. In altă ordine de idei, este reprezentat de momentul în care o mamă ia hotarârea de a-și ucide copilul prin neacordarea de hrană. Dat fiind faptul că legea prevede săvârșirea faptei prin acțiunea de ucidere, în concret ea se poate comite printr-o inacțiune.

Materia infracțiunilor comisive prin omisiune din noul Cod penal aduce o schimbare notabilă. Și anume, Codul penal din 1969 este caracterizat prin absența prevederilor legale privitoare la infracțiunile comisive prin omisiune.

Astfel, atât doctrina, cât și practica judiciară admiteau asimilarea inacțiunii cu acțiunea atunci când exista o obligație legala sau contractuală de a acționa.

Potrivit art. 17 Cod penal ”infracțiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se considera savârșită și prin omisiune, când:

a) există o obligație legală sau contractuală de a acționa;

b) autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului”.

Obligația legală sau contractuală de a acționa reiese din:

a) relația naturală. Aici ne referim la membri de familie, între care există obligația reciprocă de a evita producerea unor urmări vătămătoare pentru viața sau integritatea corporală.

b) relația de comunitate. Este avută în vedere atât „comunitatea de viață”, „comunitatea de risc”, iar obligația de asistență decurge din relațiile de dependență și încredere reciprocă care trebuie să existe în astfel de împrejurări.

c) asumarea voluntară a obligației de protecție. În acest context observăm obligația de a acționa în cazul medicului ce trebuie să îl trateze pe pacientul pe care îl are în îngrijire.

d) obligația de control asupra unei surse de pericol. Fundamentarea unei obligații legale de a acționa în acest caz pornește de la ideea că cel ce are în stăpânire un bun care poate prezenta un pericol pentru valorile sociale ocrotite de legea penală este obligat să ia toate măsurile rezonabile pentru a preveni o eventuală lezare a acestor valori.

e) acțiunea anterioară. Fundamentarea unei obligații de a acționa se poate face și pe baza unei acțiuni anterioare periculoase comise de autor. Se pornește în acest caz de la premisa ca o persoană ce a comis o acțiune prin care a creat o stare de pericol pentru altul este ținută să ia toate măsurile ce se impun pentru a preveni materializarea acelui pericol într-o urmare prevăzută de legea penală.

1.4.1. URMAREA IMEDIATĂ

Urmarea imediată constă în urmarea acțiunii sau inacțiunii: fie printr-o stare de pericol pentru valoarea protejată de lege, fie într-o modificare fizică a realității înconjurătoare.

Urmarea imediată există în cazul oricărei infracțiuni prevăzute de legea penală, în vreme ce rezultatul ar fi specific acelor infracțiuni pentru care norma de incriminare prevede necesitatea existenței unei modificări în realitatea exterioară.

Conform acestui raționament, se poate obține o clasificare a infracțiunilor în funcție de urmarea produsă, făcându-se distincție între infracțiunile de rezultat, care sunt materiale, și infracțiunile de pericol, care sunt formale.

Infracțiunile de rezultat sunt acele infracțiuni care produc un rezultat material, o modificare fizică, care poate fi percepută în realitatea înconjurătoare. Acestea constau într-o modificare fizică a realității înconjurătoare. Sunt infracțiuni de rezultat omorul,furtul, vătămarea corporală etc. Infracțiunile de pericol sunt acelea a căror urmare imediată constă într-o stare de pericol. Constituie infracțiuni de pericol mărturia mincinoasă, denunțarea calomnioasă.

1.4.2. LEGĂTURA DE CAUZALITATE

Referindu-ne la o faptă prevăzută de legea penală, este insuficient să se observe că s-a săvârșit o acțiune ori inacțiune dintre cele prevăzute în norma de incriminare și că există rezultatul material prevăzut de aceeași normă.

Trebuie să se demonstreze că respectivul rezultat este consecința acțiunii sau inacțiunii, cu alte cuvinte să se constate existența unui raport de cauzalitate între acțiune și urmare.

Legătura de cauzalitate nu apare menționată în norma de incriminare, și nici nu deține o reglementare în partea generală a Codului penal. Acestea fiind spuse, noul Cod penal nu aduce schimbări în domeniul cauzalității.

Raportul de cauzalitate este acea legătură cauză-efect care trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea prevăzută de norma de incriminare care constituie elementul material al infracțiunii și urmarea imediată a acesteia. În cazul infracțiunilor de rezultat, trebuie dovedită legătura de cauzalitate, în vreme ce în cazul infracțiunilor de pericol, în general, legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea acestora.

Lângă aceste trei elemente principale prezentate anterior, conținutul infracțiunii, poate conține și alte aspecte care privesc locul, timpul, modul și mijloacele de comitere a unei infracțiuni.

Observăm faptul că orice infracțiune se comite într-un anumit loc, la un moment dat, într-un anumit mod și folosind anumite mijloace. Aceast lucru nu înseamnă că elementele menționate anterior fac întotdeauna parte din conținutul legal al infracțiunii, ci doar atunci când ele sunt cerute de norma de incriminare. În acest caz, pentru a vorbi de o fapta prevazută de legea penală, trebuie constatat că fapta s-a comis în prezența împrejurărilor menționate până acum.

Elementele prezentate pot fi prezentate ca părți ale infracțiunii, deoarece în absența lor fapta nu atrage incidența legii penale, fie ca împrejurări care modifică răspunderea penală. Un exemplu în acest sens îl poate constitui următoarele, distrugerea bunului propriu nu constituie, de obicei, o infracțiune prevăzută de legea penală, dar dacă aceasta se realizează prin incendiere, explozie sau alte asemenea mijloace, acțiuni prin care se pun în pericol mai multe elemente, fapta va cădea sub incidența legii penale. Alteori, modul și mijloacele de comitere a infracțiunii constituie cauze de agravare a răspunderii, așa cum se întâmplă în cazul înșelăciunii comise prin mijloace frauduloase.

1.5. LATURA SUBIECTIVĂ A INFRACȚIUNII

Latura subiectivă a infracțiunii constă în formele și modalitățile vinovăției cu care se săvârșește infracțiunea. La anumite infracțiuni, latura subiectivă poate cuprinde și unele cerințe esențiale referitoare la mobilul ori scopul urmărit de infractor. De obicei, în cadrul laturii subiective, doctrina noastră a identificat un element principal, și anume elementul subiectiv care este reprezentat de vinovăție, la care se pot adauga și alte elemente, ca de pildă mobilul și scopul infracțiunii.

În doctrina penală română, vinovăția, ca trăsătură esențială a infracțiunii, a fost reglementată pornind de la teoria psihologică, cu referiri prin normă generală doar la intenție și culpă, ca forme ale vinovăției. În lucrările de specialitate s-a insistat asupra necesității de a elimina orice confuzie în raport de vinovăție, ca element constitutiv al unei anumite infracțiuni.

Pornind de la accepțiunea a noțiunii de vinovăție, inițial aceasta nu mai apărea menționată explicit în cuprinsul noii definiții a infracțiunii, considerându-se preferabilă consacrarea unui termen distinct, și anume imputabilitatea, pentru a defini vinovăția, în accepțiunea de trăsătură esențială și din rațiunea deplasării abordării dinspre teoria psihologică înspre teoria normativă.

„Cu toate acestea, pentru a sublinia existența elementului subiectiv din structura infracțiunii și a evita orice neclarități în interpretarea definiției, s-a considerat necesar ca vinovăția să fie menționată explicit în conținutul definiției. Așadar, noțiunea de vinovăție care apare în definiția infracțiunii din art. 15 se referă la vinovăția cerută de norma de incriminare pentru existența infracțiunii, sub forma intenției, a intenției depășite saj a culpei".

Dacă este să ne referim la art. 16 Cod penal, în primul aliniat este reglementată vinovăția ca element subiectiv în conținutul infracțiunii. Forma exactă de vinovăție cerută de legea penală. în alin. 6, stabilește reperele legale care ajută la identificarea vinovăției ce caracterizează o anumită faptă ca infracțiune.

Atât culpa, cât și intenția, păstrează reglementările în modalitățile normative ulterioare sub denumirile de intenție directă, intenție indirectă, respectiv culpă cu prevedere și culpă fără prevedere, astfel încât studiile teoretice în materie făcute până acum își vor menține valabilitatea, inclusiv sub aspectul importanței delimitării, cu deosebire între intenția indirectă și culpa cu prevedere, având în vedere consecințele practice.

Intenția depășită nu are un corespondent anume în cuprinsul reglementării anterioare, astfel este demn de a fi menționat faptul că atunci când fapta care constă într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav decât cel preconizat, rezultat care se datorează culpei făptuitorului. În opinia doctrinei majoritare, conform căreia intenția inițială ce caracterizează acțiunea sau inacțiunea se poate manifesta în concret, după caz, atât ca intenție directă, cât și indirectă, iar culpa care intervine, în considerarea rezultatului mai grav produs, se poate manifesta, la rândul ei, în concret, în oricare dintre modalitățile legale, și anume cu prevedere sau fără aceasta.

1.5.1. INTENȚIA

Intenția este acea formă a vinovăției care constă în revederea rezultatului faptei infracționale și urmărirea și acceptarea producerii lui.

Reglementarea formelor intenție prevăzută de art. 16 Cod penal este identică cu cea reglementată de art. 19 Cod penal. Potrivit art. 16 din actuala reglementare, “fapta este comisă cu intenție atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale și dorește sau accepta posibilitatea producerii acestuia”.

În structura intenției se pot identifica doi factori, și anume: factorul intelectiv și factorul volitiv. Factorul intelectiv, denumit de legiuitor prevedere, este atunci când autorul prevede elementele care țin de tipicitatea obiectivă a faptei sale, la momentul comiterii acesteia. Acesta, raportându-se astfel doar la rezultatul faptei. În acest caz, unei infracțiuni de furt, făptuitorul trebuie să știe că acțiunea sa este susceptibilă sa producă o pagubă unei persoane.

Elementul volitiv reprezintă faptul că autorul urmărește producerea rezultatului, prin comiterea faptei. În acest sens, este demnă de a fi menționată poziția subiectivă a făptuitorului față de urmarea asupra căreia poartă factorul intelectiv. Astfel, ne aflăm în prezența intenției, atunci când autorul dorește sau acceptă producerea urmării ca rezultat al acțiunii sale. Existența elementului volitiv se apreciază în raport de elementele obiective ce caracterizeaza starea de fapt.

Intenția directă se reține chiar dacă producerea rezultatului nu este certă, ci doar posibilă pentru autor, în măsura în care el dorește producerea acestui rezultat.

Intenția eventuală este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu îl urmărește, însă acceptă rezultatul producerii lui.

Intenția spontană este atunci când hotărârea de a săvârși fapta prevazută de norma de incriminare este pusă în executare de îndată sau într-un interval extrem de scurt de la luarea hotărârii.

Această formă de intenție poate reprezenta o cauză de atenuare a răspunderii penale și nu este incompatibilă cu reținerea provocării.

Intenția spontană este o cauză de atenuare a răspunderii penale și ea apare reglementată atât în partea generală a Codului, intrând în structura circumstanței atenuante a stării de provocare, cât și în partea specială, de exemplu în cazul infracțiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului comisă de către mamă.

Intenția premeditată este atunci când hotărârea de a săvârși fapta prevăzută de norma de incriminare este pusă în executare după un interval mai îndelungat de timp. Acesta nu implică în mod necesar existența unui scop ori a unui mobil special și nici efectuarea de acte de pregătire. Aceasta poate reprezenta o cauză de agravare a răspunderii penale. Intenția spontană se situează pe o poziție diametral opusă față de intenția repentină.

Comiterea unei infracțiuni caracterizate de intenție premeditată presupune de regulă și o pregătire prealabilă a acesteia. Nu interesează indiferent dacă pregătirea îmbracă forma unor acte materiale, cum ar fi procurarea de instrumente, sau intelectuale, interesul pentru anumite informații, analizarea variantelor de comitere a faptei respective.

Trebuie să menționăm faptul că, premeditarea nu este condiționată de efectuarea unor acte de pregătire, caci ea este posibilă și în cazul unor infracțiuni care nu sunt susceptibile de astfel de acte.

1.5.2. CULPA

În dreptul român, potrivit art. 16 Cod penal, reia conținutul art. 19 din vechiul Cod penal, astfel, “infracțiunea este comisă din culpa atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale dar nu îl acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce, ori atunci când nu prevede rezultatul faptei sale deși trebuia și putea să îl prevadă”.

Fapta care constă într-o acțiune săvârșită din culpă constituie infracțiune numai atunci când legea prevede aceasta, iar fapta care constă într-o inacțiune constituie infracțiune fie că este săvârșită cu intenție fie din culpă, afară de cazul în care legea sancționează numai săvârșirea cu intenție a acelei fapte.

Culpa cu prevedere

Avem culpă cu prevedere, care se mai numește și culpă cu ușurință, atunci când făptuitorul prevede ca o posibilă urmare a faptei sale producerea unei urmări vătămătoare pentru valoarea socială ocrotită, dar consideră că această urmare nu se va produce în mod concret. Astfel, încălcând obligația de diligență ce ii revenea făptuitorului, acesta a prevăzut rezultatul socialmente periculos al faptei sale, însă nu l-a acceptat, considerând fără un temei suficient că acesta nu se poate produce.

În cazul culpei cu prevedere, la fel ca în situația intenției eventuale, făptuitorul prevede două urmări, și anume: o urmare dorită, care poate fi licită sau ilicită și o a doua urmare, pe care nu o dorește, considerând ca ea nu se va produce.

Criteriul de delimitare a culpei cu prevedere față de intenția eventuală formulată de legiuitorul român, pornește de la premisa că, în cazul culpei cu prevedere, convingerea făptorului că rezultatul nu se va produce se bazează pe anumite împrejurări obiective, pe care în realitate însă, le evaluează în mod eronat.

Culpa fără prevedere

Potrivit art. 16 Cod penal, “culpa fără prevedere, care este denumită și culpă simplă ori greșeală, există atunci când autorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, cu toate că trebuia și putea să îl prevadă”.

Culpa fără prevedere este singura formă a vinovăției căreia îi lipsește prevederea urmarii periculoase. Suntem, spre exemplu, în prezența unei culpe fără prevedere în cazul farmacistului care lasă nesupravegheată o sticlă cu etichetă de sirop de tuse în care se află, de fapt, substanțe toxice, care sunt consumate de o persoană care ulterior decedează.

Potrivit definiției Codului penal român, pentru a fi în prezența culpei fără prevedere, pe lângă lipsa în concret a prevederii, mai trebuie constatată existența a două elemente: obligația de prevedere, respectiv, posibilitatea de prevedere.

Obligația de prevedere este legată de existența unei anumite obligații de diligență impuse unui subiect de drept, obligație care este inclusă într-un act normativ sau decurgând dintr-o regulă de conduita nescrisă. Referitor la posibilitatea de prevedere, ea se analizează prin raportare la împrejurările concrete în care s-a desfășurat acțiunea și la caracteristicile subiective ale autorului. Se va avea astfel în vedere gradul de pregătire profesională, experiența de viață, anumite caracteristici fizice.

1.5.3. INTENȚIA DEPĂȘITĂ

Noile prevederi din materia penală consacră explicit această formă complexă a vinovăției, alcătuită prin îmbinarea unor elemente care aparțin intenției și culpei.

Potrivit art. 16 alin. 5 Cod penal “există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav decât cel urmărit sau acceptat de către făptuitor, și care se datorează culpei acestuia”.

Trebuie să menționăm faptul că, în acest context, pentru a fi în prezența praeterintenției este de ajuns ca acțiunea să fie menționată în legislație. În acestă ordine de idei, un simplu act de violență, susceptibil de încadrare în dispozițiile art. 193 alin.1 Cod penal, chiar comis în glumă, va intra în structura praeterintenției în măsura în care a cauzat un rezultat mai grav. În cazul în care, rezultatul mai grav este acceptat de către făptuitor, se va reține săvârșirea faptei cu intenție indirectă.

1.5.4. ELEMENTE SECUNDARE ÎN STRUTURA LATURII SUBIECTIVE : SCOPUL SI MOBILUL

Scopul infracțiunii apare ca element constitutiv doar în situația în care el este prevăzut în mod expres în norma de incriminare, caz în care este numit și scop special.

La rândul sau, mobilul infracțiunii constă în impulsul care l-a determinat pe făptuitor să comită infracțiunea. Mobilul este prevăzut de legiuitor fie ca element constitutiv al infracțiunii, fie ca element al formei agravante a acesteia. Acesta reprezintă elementul care îl determina pe infractor să acționeze, devenind astfel un element constitutiv, însă doar numai când este prevăzut de norma de incriminare. La fel ca și scopul, mobilul poate apărea ca element constitutiv al formei de bază a infracțiunii sau ca o cauză de agravare.

1.6. IMPUTABILITATEA

Doctrina a definit imputabilitatea ca implicând existența unor condiții intelectuale și spirituale în care agentul este conștient de ceea ce face sau imputabilitate există atunci când agentul are capacitatea sau facultatea de a discerne valoarea etică și socială a actului său, de a aprecia motivele care îl stimulează la acela sau îl rețin de la acela și de a se determina conform acestei aprecieri. Legiuitorul român, în loc de imputabilitate, a folosit mai mult termenul de responsabilitate.

Legea română nu cunoaște o definiție de facto a imputabilității, așa cum există, în Codul penal italian. Acesta prevede anumite aspecte, și anume, capacitatea de a înțelege și de a voi. Nicio persoană nu poate fi pedepsită pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă, în momentul comiterii acelei fapte, acea persoană nu era responsabilă. Este responsabil acela care are capacitatea de a înțelege și de a voi.

Lipsa unei definiții legale, condițiile existenței imputabilității pot fi deduse, pe baza raționamentului, din lista cauzelor care exclud imputabilitatea și care sunt prevăzute expres de lege. Absența acestor cauze echivalează cu existența imputabilității sau imputabilitate există ori de câte ori făptuitorul a putut să își dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale și acesta a putut să le controleze.

Imputabilitatea trebuie să existe pe parcursul luării hotărârii și a punerii ei în practică. Imputabilitatea nu este necesară și în momentul producerii rezultatului. Imputabilitatea trebue să existe în tot timpul în care agentul poate influența procesul cauzal, deci pînă în momentul în care mai poate modifica cursul dat al procesului cauzal; influența pe care o poate exercita agentul asupra procesului cauzal inițiat, poate consista în aceea, că îl oprește, îi dă altă direcțiune sau împiedică producerea rezultatului.

De la regula enunțată, există unele excepții, și anume, acele situații denumite actio libera in causa și în care imputabilitatea sau responsabilitatea nu se mai analizează în raport de momentul acțiunii.

Legiuitorul consideră că există actio libera in causa în două cazuri, și anume: atunci când rezoluția se ia în stare de imputabilitate, iar acțiunea sau omisiunea se săvârșește în stare de neimputabilitate; și atunci când cineva poate prevede că în stare de neimputabilitate se referă la acțiuni sau omisiuni sancționate penal și nu la precauțiunile menționate, anume cu scopul ca să le comită. Aceste două situații sunt recunoscute și de doctrina actuală, cărora li se adaugă o altă situație, și anume, atunci când făptuitorul își provoacă starea de iresponsabilitate fără a prevedea, deși putea și trebuia să prevadă că într‐o asemenea stare va comite o infracțiune.

Prevederea în legea penală și caracterul nejustificat presupun deci constatarea faptului ca o anumită conduită umană, conformă cu cea descrisă într-o normă din partea specială, are caracter ilicit, contravenind ordinii juridice.

Imputabilitatea presupune că autorului faptei i se poate reproșa comiterea acesteia, cu alte cuvinte ea apare ca un reproș făcut autorului pentru alegerea sa de a încălca legea, cu toate că putea sa i se conformeze. Pentru existența imputabilității sunt necesare trei condiții esențiale: responsabilitatea, cunoașterea caracterului ilicit al faptei și exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice.

Ca prim element al imputabilității, responsabilitatea presupune aptitudinea subiectului de a adopta o conduită conformă cu exigențele ordinii juridice. Altfel spus, capacitatea de a întelege natura și urmările faptei sale și de a-și dirija conduita în consecință. De aceea, existența responsabilității presupune un anumit grad de maturizare a persoanei umane dar si o stare psihică de natură a-i permite subiectului să cunoască semnificația actului său și să își dirijeze într-un anumit mod conduita.

La fel ca și în vechea reglementare prevăzuta de Codul penal, noul Cod penal reglementează trei cauze care exclud responsabilitatea: minoritatea, iresponsabilitatea și intoxicația sau beția.

2. CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE

2.1. NOȚIUNI GENERALE

Imputabilitatea presupune că autorului faptei i se poate reproșa comiterea acesteia, cu alte cuvinte ea apare ca un reproș făcut autorului pentru alegerea sa de a încălca legea, cu toate că putea să i se conformeze.

Pentru existența imputabilității sunt necesare trei condiții esențiale, și anume: responsabilitatea, cunoașterea caracterului ilicit al faptei și exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice. Fiecare dintre aceste premise poate fi înlaturată în prezența anumitor împrejurări, care se numesc cauze de neimputabilitate.

Noțiunea de cauze de neimputabilitate nu era folosită în vechiul Codul penal, care le includea, împreună cu cauzele justificative, în categoria generală a cauzelor care înlatură caracterul penal al faptei. Spre deosebire de cauzele justificative care produc efecte in rem și se răsfrâng și asupra participanților, cauzele de neimputabilitate produc efecte in personam, cu excepția cazului fortuit care presupune o imposibilitate generală și obiectivă de prevedere.

Capitolul III din Titlul II al părții generale a noului Cod penal include cauzele care exclud caracterul infracțional al faptei tipice efectiv comise, prin înlăturarea trăsăturii esențiale a caracterului imputabil al faptei, care posedă la bază un nou concept privind infracțiunea.

Vechiul Cod penal a adoptat denumirea generică de cauze care înlătură caracterul penal al faptei, consacrând în titlul rezervat infracțiunii un număr de opt cauze care excludeau vinovăția, în înțelesul acesteia de trăsătură esențială a infracțiunii.

În viziunea noului Cod penal, dacă o faptă incriminată este comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate prevăzute în mod limitativ de legea penală, fapta nu va constitui infracțiune, lipsindu-i una dintre trăsăturile esențiale a căror cumul este necesar pentru o calificare a unei fapte concret săvârșite.

Dispozițiile noii reglementări, stabilesc faptul că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală dacă este săvârșită în prezența vreuneia dintre următoarele cauze, și anume: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, ca formă improprie a legitimei apărări, respectiv stării de necesitate, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea asupra caracterului ilicit al faptei, și cazul fortuit.

Din punct de vedere al naturii lor juridice, cauzele de neimputabilitate sunt instituții legale, cu caracter general de excludere a infracțiunii, în mod preponderent personale, cu excepția cazului fortuit deoarece acesta produce efecte in rem.

Existența aspectelor comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca fiind acele stări, situații, împrejurări, cazuri a căror existență în timpul săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală determină imposibilitatea imputării comiterii acestora în sarcina persoanei care le-a săvârșit.

Altfel spus, fapta săvârșită în mod obiectiv nu poate fi atribuită persoanei care a executat-o sau participat la executare, ca fiind comisă de aceasta în mod vinovat și nelegitim, neputând fi apreciată drept o infracțiune prevăzută de legea penală.

Având în vedere faptul că procesele psihice corespunzătoare uneia dintre formele de manifestare a vinovăției ar putea fi prezente direct de către fapta efectiv comisă, în realitate lipsește chiar premisa pe care acestea ar putea să se configureze în mod viabil pentru angajarea răspunderii penale. Trebuie să avem în vedere anumite aspecte, și anume, capacitatea penală a făptuitorului, care este o bază sine qua non pentru manifestarea formelor specifice de vinovăție care sunt necesare pentru încadrarea juridică a faptei săvârșite și prevăzute de legislația penală.

Cauzele de neimputabilitate devin incidente în condițiile săvârșirii faptei incriminate, atunci când acestea sunt întrunite în mod cumulativ cu cerințele impuse prin conținutul lor propriu de reglementare. Acțiunile sau inacțiunile astfel comise, nu constituie infracțiuni, pentru că este înlăturată trăsătura imputabilității. Fapta comisă rămâne o faptă prevăzută de legea penală, însă este nejustificată, păstrandu-și caracterul ilicit, însă care nu este imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

Având în vedere premisele imputabilității, doctrina română reține clasificarea cauzelor de neimputabilitate, distingând între: cauze care înlătură responsabilitatea, acestea fiind: iresponsabilitatea, minoritatea făptuitorului, intoxicația; cauze care înlătură exigibilitatea comportamentului exteriorizat, adică excesul neimputabil de legitimă apărare ori stare de necesitate, constrângerea fizică ori morală, cazul fortuit; cauze care înlătură antijuridicitatea, reprezentată de eroarea asupra caracterului nejustificat al faptei.

Condiționarea răspunderii penale de săvârșirea unei infracțiuni duce la concluzia că lipsa imputabilității faptei concret săvârșite exclude această formă a răspunderii juridice. Având în vedere aceste aspecte, se înlătură și posibilitatea sancționării prin pedeapsă ori măsură educativă.

Este demn de a fi menționat faptul că nu va fi însă împiedicată posibilitatea dispunerii altor sancțiuni juridice, cum ar fi de exemplu, dintre sancțiunile de drept penal, vor putea fi luate împotriva făptuitorului unei fapte incriminate neimputabile măsurile de siguranță precum și sancțiuni extrapenale. Privite tot din punct de vedere al efectelor în raport de prevederea în legea penală, cauzele de neimputabilitate atrag, în general, efecte in personam, care nu se răsfrâng asupra participanților, cu excepția, însă, a cazului fortuit.

Pot fi semnalate și unele aspecte procesual penale comune cauzelor de neimputabilitate, atunci când se constată existența acestora cu prilejul examinării unei situații concrete.

Trebuie menționat faptul că este necesar a se evita orice confuzie între cauzele de neimputabilitate și alte categorii de cauze care operează în materia penală, așa cum sunt: cauzele care au o natură juridică asemănătoare, și anume alte cauze generale sau speciale de excludere a infracțiunii. Un exemplu în acest sens ar fi cauzele justificative, care, în condițiile concursului dintre aceste cauze și cele de neimputabilitate, cele dintâi vor avea prioritate, ele producând efecte mai largi, mai profitabile pentru persoana celui care a săvârșit infracțiunea.

2.2. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RESPONSABILITATEA

Elementul principal al imputabilității este responsabilitatea. Aptitudinea subiectului de a adopta o conduită conformă cu exigențele ordinii publice. În altă ordine de idei, este primordială aptitudinea de a înțelege natura și urmările faptei sale și de a-si dirija conduita în consecință. De aceea, existența responsabilității presupune un anumit grad de maturizare a persoanei umane dar și o stare bio-psihică de natură a-i permite subiectului să cunoască semnificația actului său și să își dirijeze într-un anumit mod conduita.

La fel ca și în reglementările vechiului Cod penal, noua legislație reglementează trei cauze care exclud responsabilitatea: minoritatea, iresponsabilitatea și intoxicația sau beția.

2.2.1. MINORITATEA

Potrivit art. 27 Cod penal “nu este imputabilă fapta prevazută de legea penală săvârșită de către un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal”. Astfel, acest text al legii reia dispozițiile art. 50 din vechiul Cod, cu mențiunea că singura modificare constă în introducerea noțiunii de imputabilitate.

În acest caz autorul nu îndeplinește condițiile pentru a i se face reproșul privind comiterea faptei, dată fiind insuficiența de dezvoltare psiho-fizică, ce nu îi permite să înțeleagă semnificația socială a faptelor sale. Potrivit art. 113 Cod penal capacitatea penală a minorului se determină în mod diferit, în funcție de vârsta acestuia. Așadar “minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 si 16 ani răspunde penal numai

dacă se dovedește că a acționat cu discernământ, iar minorul care a împlinit 16 ani răspunde din punct de vedere penal”.

Minoritatea este cauza care înlătură caracterul penal al faptei datorită săvârșirii acesteia de către o persoană care nu înțelege semnificațiile faptei sale din cauza dezvoltării psiho-fizice insuficiente, urmare a vârstei fragede.

Totuși, conform art. 80 din Legea nr. 272/2004 privind promovarea drepturilor copilului, în acest caz, la propunerea direcției generale de asistența socială și protecția copilului în a cărei unitate administrativ-teritorială se găsește copilul, se va lua fie măsura plasamentului, fie cea a supravegherii specializate. Organul competent a dispune asupra măsurii este Comisia pentru Protecția Copilului, dacă există acordul părinților sau a reprezentantului legal al copilului, respectiv instanța, dacă acest acord lipsește.

În cazul minorului cu vârsta cuprinsă între 14 si 16 ani, operează tot o prezumție a lipsei discernământului, dar această prezumție poate fi răsturnată prin dovada contrară, adică prin proba existenței discernământului. Existența discernământului se stabilește pe baza concluziei unei expertize de specialitate și ea se raportează întotdeauna la fapta concreta. De aceea, este posibil ca, în ipoteza comiterii de către minor a mai multor fapte prevăzute de legea penală, în raport cu unele să se constate prezența discernământului, iar în raport cu altele să se stabilească absența acestuia.

În cazul minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, operează o prezumție în sensul existenței discernământului. Aceasta nu înseamnă că responsabilitatea minorului aflat în această situație nu ar putea fi înlăturată în temeiul intoxicației sau al iresponsabilității, la fel cum se întâmplă și în cazul majorului. Aceasta produce efecte in personam.

În ipoteza în care minorul a început comiterea unei fapte cu durata de consumare înainte de împlinirea vârstei de 14 ani si a continuat, cu discernământ, comiterea faptei după acest moment, el va răspunde numai pentru actele săvârșite după împlinirea vârstei de 14 ani. Face excepție infractiunea progresivă în cazul căreia, pentru angajarea răspunderii penale a minorului este necesar ca acțiunea să fi fost comisă în perioada în care a acționat cu discernamânt.

În concluzie, trebuie să reținem faptul că există două condiții de care această cauză depinde, și anume: săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală de către un minor care nu îndeplinește condițiile legale pentru răspundere penală și existența stării de minoritate la momentul săvârșirii faptei.

2.2.2. IRESPONSABILITATEA

Potrivit art. 28 Cod penal “nu este imputabilă fapta prevazută de legea penală savârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cause”.

Textul reia, fără modificări de fond, dispozițiile vechii reglementări, conform cărora nu constituia infracțiune fapta prevazută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârsirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să își dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stapân pe ele.

În aceste condiții, starea de iresponsabilitate se poate datora și altor cauze, altele decât o afecțiune psihică. În categoria acestor cauze sunt incluse: schizofrenia, somnul, somnambulismul, starile hipnotice etc. Exemplul clasic este acela că, dacă o persoana care în timpul somnului rostește cuvinte amenințătoare la adresa altei persoane nu va răspunde pentru o infracțiune de amenințare. Pentru a înlatura imputabilitatea, aceste stări trebuie să nu fi fost anume provocate de către făptuitor. Nu se includ în categoria altor cauze acele împrejurări care au fost reținute de legiuitor ca și cauze autonome de înlăturare a imputabilității, asa cum se întâmplă în cazul minorității și intoxicației.

Atunci când iresponsabilitatea se datorează unei boli psihice, ea poate să fie permanentă sau temporaă, astfel că trebuie constatat pentru fiecare infracțiune în parte dacă starea de iresponsabilitate a fost prezenta la momentul comiterii ei. Aceasta produce efecte in personam. În cazul infracțiunilor cu durata de consumare, iresponsabilitatea trebuie să existe pe toată perioada comiterii infracțiunii, în caz contrar autorul răspunzând pentru partea din acțiune comisă în stare de responsabilitate.

Trebuie îndeplinite unele condiții cumulative, cum ar fi: existența unei stări de incapacitate psihică în momentul săvârșirii faptei, incapacitatea psihică să fie determinată de o alienație mintală sau de alte cauze anormale, și acțiunea sau inacțiunea faptuitorului să constituie o infracțiune.

Referitor la efectele iresponsabilității, așa cum am anticipat deja, ea înlatură cea de-a treia trăsătură generală a infracțiunii – imputabilitatea – excluzând astfel posibilitatea aplicării unei pedepse sau măsuri educative. În schimb, iresponsabilitatea nu afectează caracterul nejustificat, făcând astfel posibilă aplicarea unor măsuri de siguranță, cum ar fi, de exemplu, internarea medicală.

2.2.3. INTOXICAȚIA

Conform art.29 Cod penal “nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive”.

Potrivit vechii reglementări “nu constituia infracțiune fapta prevăzuta de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voința sa, în stare de beție completă produsă de alcool sau de alte substanțe”. Între cele două texte nu există deosebiri de fond, însă actuala reglementare folosește noțiunea de intoxicație, în locul beției, pentru a acoperi și din punct de vedere terminologic întregul conținut al acestei cauze de neimputabilitate.

Intoxicația poate fi: voluntară, involuntară, completă sau incompletă. Condițiile care se întrunesc se referă la existența stării de intoxicație voluntară completă în momentul săvârșirii faptei, precum și acțiunea sau inacțiunea făptuitorului care trebuie să constituie o faptă prevăzută de legea penală.

Așa cum rezultă din textul legal, intoxicația involuntară completă este singura formă care înlatură responsabilitatea. Ea survine atunci când subiectul a ajuns în mod involuntar să consume substanțele care i-au provocat aceasta stare, dar și în situația în care subiectul a consumat voluntar substanțele respective, dar s-a aflat în eroare cu privire la natura sau efectele

lor.

2.3. CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE ȘI CAUZELE JUSTIFICATIVE

În momentul în care am constatat că fapta este prevăzută de legea penală, adica întrunirea tuturor elementelor prevăzute de norma de incriminare, următorul pas constă în stabilirea existenței infractțiunii. Acesta constituie stabilirea caracterului nejustificat al faptei. Altfel spus, stabilirea împrejurării ca această faptă are caracter ilicit. Caracterul nejustificat al acțiunii sau inacțiunii presupune o antiteză între fapta comisă și ordinea de drept.

Spre deosebire de vechea reglementare legală, noul Cod penal consacră explicit noțiunea de „cauză justificativă”, și asta spre deosebire de Codul penal anterior care reglementa doar două dintre cauzele justificative, și anume legitima apărare și starea de necesitate. Noutatea constă în faptul că actualul Cod penal a consacrat explicit și alte două cauze justificative care erau considerate până acum cauze extralegale.

Această nouă reglementare nu are un anume corespondent în Codul penal anterior. Noua reglementare lărgește oarecum sfera cauzelor care exclud infracțiunea, distingând astfel, atât între diverse cauze extinctive generale, cât și delimitându-le pe acestea față de cauzele speciale cu efect similar.

Includerea instituțiilor grupate sub denumirea de cauze justificative în titlul referitor la infracțiune duce la evitarea anumitor confuzii față de alte cauze care operau anterior.

Dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute limitativ de lege, fapta comisă care este prevăzută de legea penală, nu constituie infracțiune. Aspectele commune ale cauzelor justificative duc la definirea acestora ca fiind acele „situații în care o faptă, deși este prevăzută de legea penală, poate să nu constituie infracțiune, dacă, în raport cu cerințele ordinii juridice, în ansamblul ei, este permisă (licită)".

Trebuie să menționăm faptul că, aceste cauze devin incidente în condițiile săvârșirii unei infracțiuni prevăzute de legea penală, care își găsește justificare în acest fel. Fapta despre care facem vorbire, devine licită doar dacă sunt întrunite cumulativ cerințele impuse de conținutul lor propriu de reglementare.

Din punct de vedere al efectelor, acestea exclud din start răspunderea penală și caracterul infracțional.

Putem semnala anumite aspecte procesual penale comune pentru organele judiciare penale. În soluționarea cauzelor sunt importante dispozițiile articolului 18 Cod penal.Dacă se constată existența unor cauze dintre cele reglementate în art. 19-22 Cod penal, se impun soluțiile din legea procesual penală în funcție de etapa procesuală atinsă, și anume anume: clasarea sau achitarea, după caz.

2.3.1. LEGITIMA APĂRARE

Conform art. 19 Cod penal “este în legitimă apărare persoana care săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general”.

În reglementarea anterioară, consacrată de art. 44 alin.2 C.p. “era în stare de legitima apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc”.

Așa cum se poate observa din simpla comparare a celor două texte, noul Cod penal a renunțat la condiția pericolului grav produs de atac, gravitatea atacului urmând a fi luată în calcul pentru aprecierea condiției proporționalității. În acest fel, se extinde posibilitatea invocării cauzei justificative a legitimei apărări și cu privire la fapte care sub reglementarea anterioară erau excluse de plano datorită faptului că atacul nu producea un pericol grav.

În baza noii reglementări, fapta inculpatului poate fi justificată în măsura în care nu a produs urmări disproporționate în raport cu cele produse de atac.

Așa cum rezultă din dispozițiile Codului penal, atacul trebuie să fie material, direct, imediat, injust și să se îndrepte împotriva valorilor sociale arătate de art. 44 Cod penal.

Trebuie să menționăm în cele ce urmează anumite aspecte referitoare la condițiile legitimei apărări.

Caracterul material al atacului presupune că acesta trebuie să fie exercitat prin violență fizică sau prin mijloace care pun în pericol valoarea socială protejată. Acesta poate consta fie într-o faptă comisivă, fie în una omisivă proprie sau improprie.

Trebuie subliniat, faptul că omisiunea poate constitui un atac, în măsura în care ea creează un pericol pentru valoarea socială ocrotită. Nu este necesar ca atacul să se materializeze întotdeauna într-o infracțiune. Nu constituie atac material cel exercitat prin violențe verbale sau scrise.

Atacul este considerat a fi direct atunci când se pune în pericol nemijlocit valorarea socială ocrotită. Această condiție nu trebuie înțeleasă în sensul obligativității unui contact direct al agresorului cu obiectul care încorporează valoarea socială ocrotită. Atacul nu va fi, însă, direct în masura în care între agresor și obiectul care încorporează valoarea ocrotită există un obstacol pe care acesta nu îl poate depăși. Desigur, se vor avea în vedere mijloacele de atac de care dispunea în concret agresorul, pentru a decide dacă obstacolul era într-adevăr o piedică serioasă în calea acestuia.

Caracterul imediat al atacului presupune că acesta trebuie să fie: actual, iminent ori în curs de desfășurare. Pentru ca atacul să fie iminent, trebuie ca declanșarea lui să constituie o certitudine și nu o simplă eventualitate. Dacă atacul constă în săvârșirea unei infracțiuni, aceasta își pierde caracterul imediat o dată cu epuizarea ori consumarea infracțiunii. Legitima apărare trebuie să fie necesară pentru înlăturarea atacului și să fie proporțională cu gravitatea acestuia. În ceea ce privește atacul în curs de desfășurare, acesta legitimează o apărare atâta timp cât nu s-a epuizat. Din momentul în care atacul a încetat nu se mai poate vorbi de o apărare legitimă.

Caracterul injust al atacului presupune lipsa autorizării acestuia de către ordinea juridică, astfel că, atunci când actul are loc în baza legii, nu se poate vorbi de un atac injust. Chiar dacă actul în sine este autorizat de lege, caracterul just se menține doar atâta timp cât el rămâne în cadrul limitelor impuse de lege.

Pe baza condiției caracterului injust al atacului, doctrina română a concluzionat faptul că atacul nu poate proveni decât din partea unei persoane umane, fiind exclusă invocarea legitimei apărări atunci când atacul este exercitat de un animal.

În ceea ce privește valorile sociale care fac obiectul atacului și care pot fi, în consecință apărate, aceasta nu este limitată la persoana celui ce se apară ori la o altă persoană, ci se extinde și la drepturile acestora și la interesul general. În acest caz, pot fi apărate și valori ca siguranța statului, bunurile aparținând proprietății publice sau orice alt interes important al colectivității. Valorile menționate pot fi apărate de orice persoană prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

O dată ce au fost constate întrunirea elementelor care caracterizează atacul, cel atacat poate în mod justificat să se apere prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Cu toate acestea, posibilitatea menționată nu este nelimitată, altfel spus o stare de legitimă apărare nu justifică săvârșirea oricărei fapte penale. Pentru a beneficia de efectul justificativ, apărarea trebuie să îndeplinească, la rândul ei, câteva condiții.

Apărarea trebuie să constituie o faptă prevăzută de legea penală. Astfel că, în masura în care nu există o faptă prevăzută de legea penală, nu se pune problema verificarii caracterului nejustificat și deci nici problema identificării unei cauze justificative. Sub aspectul acestei forme de vinovăție, fapta poate fi comisă atât cu intenție cât și din culpă, fiind necesar doar ca persoana care se apăra să aibă cunoștință de existența atacului și să acționeze animată numai de dorința de a se apăra. Fapta poate rămâne în forma tentativei, ori poate fi consumată. Fapta prevăzută de legea penală poate fi săvârșită cu intenție, praeterintenție sau din culpă. Fapta care constituie apărarea poate fi săvârșită fie de cel împotriva căruia se îndreaptă atacul, fie de o altă persoană.

Necesitatea apărării este o formulă generică, ce regrupează la rândul ei mai multe condiții. Astfel, în primul rând, necesitatea apărării impune cerință ca ea să intervină în intervalul de timp cât atacul este imediat, adică din momentul când acesta a devenit iminent și până la încheierea atacului. Dacă riposta intervine după ce atacul a fost încheiat, nu mai vorbim de o apărare, ci de o răzbunare, care nu poate pretinde o justificare.

În acelasi timp, necesitatea apărării presupune ca ea trebuie să aibă caracter idoneu, cu alte cuvinte, sa fie aptă prin natura ei să înlăture atacul.

Caracterul necesar al apărării nu implică însă faptul ca ea trebuie să fie singura posibilitate de a înlătura atacul. În măsura în care persoana atacată are la dispoziție mai multe posibile mijloace de respingere a atacului, ea poate în principiu uza de oricare dintre ele, sub rezerva respectării condiției proportionalității.

Fapta săvârșită în apărare trebuie să prezinte o gravitate mai mică sau aproximativ egală cu cea a atacului. Desigur că nu este vorba aici de un calcul matematic, ci de o apreciere globală, asa cum se putea ea realiza în condițiile atacului.

Apărarea trebuie să fie realizată prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală a cărei gravitate este mai mică decât cea a atacului ori apropiat de acesta. Trebuie însă avute în vedere și valorile sociale în conflict, mijloacele utilizate în atac și apărare, raportul de forțe dintre agresor și victima, precum și toate circumstanțele în care acestea s-au desfășurat.

Întrunirea tuturor condițiilor analizate până acum face ca fapta comisă să fie justificată. Așadar, pentru o faptă comisă în legitimă apărare nu este posibilă aplicarea unei sancțiuni ori alte măsuri cu caracter penal.

Este important de menționat faptul că, legitima apărare înlătură și răspunderea civilă pentru prejudiciul suferit de către atacator. Mai mult decât atât, va fi exclusă răspunderea civilă și pentru prejudiciul cauzat prin deteriorarea instrumentelor sau mijloacelor folosite la desfășurarea atacului, chiar dacă nu aparțin atacatorului.

Conform art. 19 Cod penal “se prezumă a fi în legitimă apărare, persoana care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea modalități nelegale ori în timpul nopții”.

Textul reia în principiu reglementarea conținută în art. 44din vechea reglementare, potrivit căreia “se prezumă că este în legitimă apărare și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuință, încapere dependință sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare”.

Putem remarca minimum două modificări care pot fi remarcate între cele două reglementări. În textul actualei reglementări, restrânge sfera spațiilor protejate de prezumția de legitimă apărare la spațiile legate direct de o locuință, înlăturând incidența prezumției în cazul altui loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare. Este adevărat faptul că nu există nicio rațiune logică pentru a admite incidența prezumției în cazul pătrunderii, de exemplu, pe terenuri agricole situate în extravilanul localității.

Textul actualului Cod penal consacră o nouă ipoteză în care prezumția devine incidentă, și anume ne referim la situația în care pătrunderea se face în spațiile menționate în timpul nopții. În acest caz, nu mai este necesar ca pătrunderea să fie făcută în modalitățile arătate anterior. În consecință, prezumția devine aplicabilă și atunci când cineva pătrunde noaptea în curtea locuinței, profitând de faptul că proprietarul a uitat sa încuie poarta.

La fel ca în vechea reglementare, și în noul Cod penal este vorba de o prezumție relativă, ce are drept consecință o răsturnare a sarcinii probei, în sensul că nu persoana care invocă legitima apărare trebuie să dovedească îndeplinirea condițiilor cerute de lege cu privire la atac și apărare, ci parchetul trebuie să probeze eventuala neîndeplinire a acestor condiții. Prin urmare, instituirea prezumției de legitimă apărare nu înlatură cerința îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru atac.

Astfel, prezumția de legitimă apărare este înlăturată atunci când s-a stabilit că inculpatul și-a dat seama că nu era vorba de un atac, sau că apărarea era vădit disproporționată față de atac.

Mai trebuie precizat că apărarea legitimă prezumată de art. 19 Cod penal poate fi exercitată nu doar de proprietarul locuinței sau de cel care o are în posesie, ci de orice persoană care sesizează încercarea de pătrundere sau pătrunderea fără drept în spațiile menționate anterior.

2.3.2. STAREA DE NECESITATE

Potrivit art. 20 Cod penal “este cauza care constă în existența unui pericol iminent și inevitabil care constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva de la acel pericol viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia”.

Noul Cod penal reia în linii generale reglementarea anterioară conținută în vechea legislație conform căruia “este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obștesc”.

La fel ca și în cazul legitimei apărări, pentru a se putea invoca starea de necesitate, trebuie întrunite o serie de condiții, referitoare la starea de pericol și respectiv la acțiunea de salvare. În continuare vom prezenta condițiile stării de pericol.

Caracterul iminent al pericolului presupune ca acesta trebuie să fie pe punctul de a produce urmarea vătămătoare pentru valoarea socială protejată.

Pentru examinarea caracterului iminent al pericolului, judecătorul trebuie să se plaseze la momentul comiterii acțiunii, evaluând situația asa cum ar fi făcut-o un om obișnuit, cu cunoștințele sale și cu cele de care dispunea autorul, chiar dacă ulterior s-a dovedit ca pericolul în realitate nu s-ar fi produs. Dacă la momentul comiterii acțiunii pericolul dispăruse, nu se mai poate reține starea de necesitate. Această condiție poate exista în urma unei acțiuni umane intenționate sau neintenționate sau poate fi generat de fenomene naturale ori de un animal. Pericolul trebuie să fie real, efectiv și iminent.

Caracterul inevitabil al pericolului presupune că acesta nu ar fi putut fi înlăturat altfel decât prin comiterea faptei prevazute de legea penală. Cu alte cuvinte, comiterea faptei trebuie sa fie singura soluție de a salva valoarea socială amenințată de pericol. Aprecierea caracterului inevitabilității pericolului se face în concret.

În măsura în care pericolul putea fi înlăturat fără a se recurge la o faptă penală, starea de necesitate este exclusă. Așa de pildă, un toxicoman nu va putea invoca starea de necesitate în cazul unui furt comis pentru a-și putea procura doza zilnică, întrucât starea de pericol rezultată din neadministrarea dozei putea fi înlăturată prin prezentarea la un centru de asistență pentru toxicomani.90

În măsura în care autorul dispune de mai multe posibilități de a înlătura pericolul, dar toate presupun săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, salvarea trebuie să se facă prin comiterea faptei mai putin grave.

Din caracterul inevitabil al pericolului decurge condiția că acțiunea de salvare să fie singura modalitate prin care acesta poate fi înlăturat. Se dă următorul exemplu, și anume, persoană care incendiază intenționat imobilul în care se află, nu poate invoca starea de necesitate cu privire la o faptă de ucidere a unei alte persoane, comisă pentru a se putea salva din incendiu. În acest caz, nu este necesar ca autorul să fi dorit provocarea stării de necesitate. În exemplul prezentat, nu este necesar ca el să fi dorit uciderea persoanei în cauză și să fi provocat incendiul ca pretext pentru aceasta, suficient fiind faptul ca intenția să existe cu privire la urmarea care constituie starea de pericol.

În măsura în care pericolul nu a fost provocat de către cel care invocă starea de necesitate, are mai puțină importanță originea acestuia. Astfel, el poate fi creat de o forță a naturii, de acțiunea unui animal, de anumite mijloace tehnice.

Potrivit textului de lege, pericolul poate să privească viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general.

În ceea ce privește valorile patrimoniale vizate de pericol, textul folosește o formulare generală, referindu-se la „un bun important al său sau al altei persoane”. Importanța bunului este o chestiune de apreciere în concret, dar ceea ce trebuie reținut este faptul că această importanță nu se apreciază numai în raport de valoarea economică a bunului în sine. Spre exemplu, poate fi un astfel de bun important un înscris susceptibil de a fi folosit ca probă într-un proces, sau un înscris care consemnează anumite drepturi ale deținătorului ori îi conferă o anumită vocație.

Pentru a beneficia de justificarea atrasă de starea de necesitate, acțiunea de salvare trebuie să îndeplinească la rândul ei mai multe condiții. Acțiunea de salvare să fie comisă cu intenția de a înlătura pericolul.

Am arătat și în cazul legitimei apărări că este necesară nu doar întrunirea în plan obiectiv a condițiilor stării de pericol, ci și constatarea unui element subiectiv, respectiv conștientizarea acestui pericol de către cel care acționează și voința lui de a-l înlătura. În măsura în care autorul prin fapta sa a înlăturat un pericol, fără a avea însă cunoștință de acest lucru, nu se poate reține starea de necesitate.

Această condiție nu implică însă inadmisibilitatea reținerii stării de necesitate în cazul infracțiunilor din culpă. Ceea ce impune condiția analizată este ca acțiunea comisă să fie menită să înlăture pericolul.

Astfel, dacă o persoană poate scăpa prin fugă de pericol, comiterea unei fapte prevăzute de legea penală nu este justificată.

În plus, în măsura în care acțiunea nu era susceptibilă de a înlătura pericolul, ci doar a fost comisă în contextul acestuia, nu se poate vorbi de o stare de necesitate.

Această condiție reprezintă reflectarea cerinței proportionalității în materia stării de necesitate. Astfel, la fel ca și în cazul legitimei apărări, nu este posibilă sacrificarea unei vieți pentru salvarea unor bunuri sau drepturi patrimoniale. Așa cum s-a subliniat în doctrina, aprecierea condiției proportionalității nu se poate face doar pe baza unei evaluări in abstracto a valorilor sociale aflate în conflict. Astfel, trebuie avute în vedere, pe lânga valoarea intrinsecă a interesului salvat și a celui sacrificat, caracterul reparabil sau ireparabil al prejudiciului cauzat, importanța socială a bunului, sansele reale de salvare a uneia dintre valorile sociale în conflict etc.

Legiuitorul nostru a lăsat o marjă de apreciere considerabilă în favoarea celui care invocă starea de necesitate în ceea ce privește aprecierea proportionalității, dat fiind că este exclusă reținerea cauzei justificative doar atunci când fapta a produs urmări vădit mai grave decât urmările probabile ale pericolului.

Există anumite profesii care presupun o obligație implicită de a înfrunta anumite riscuri specifice exercitării lor. Astfel, un pompier este obligat să suporte riscurile care decurg din stingerea unui incendiu, salvatorii marini sau montani suportă riscurile acțiunilor de salvare, medicul suportă riscul de a cădea victima unei maladii contagioase etc. Existența unei asemenea obligații de sacrificiu nu implică, însă, excluderea de plano a persoanelor în cauză din sfera de aplicare a stării de necesitate.

În primul rând, atunci când intervin pentru salvarea unui terț, ei acționează de regulă în stare de necesitate. Așa de pildă, pompierul care, pentru a salva o persoană dintr-un incendiu, distruge bunuri ale altei persoane, nu va raspunde pentru fapta de distrugere, aceasta fiind comisă în stare de necesitate.

Limitarea pe care o impune aceasta condiție este aceea că persoana care avea obligația de a înfrunta pericolul nu va putea invoca starea de necesitate când a acționat pentru a se salva pe sine cu încălcarea obligațiilor care îi reveneau. Așa de pildă, pompierul nu se află în stare de necesitate atunci când provoacă moartea unei persoane pentru a putea să coboare el pe scara de incendiu spre a se salva.

La fel ca si în cazul legitimei apărări, în ipoteza stării de necesitate suntem în prezența unei cauze justificative, care înlătură deci orice posibilitate de aplicare a unei sancțiuni sau a altei măsuri cu caracter penal.

Cu toate acestea, există o diferență importantă față de legitima apărare, în planul răspunderii civile. În cazul legitimei apărări prejudiciul era produs în dauna atacatorului, adică a celui care a comis o faptă nejustificată. În situația stării de necesitate, prejudiciul se produce de cele mai multe ori în dauna unui terț care nu are nimic comun cu pericolul creat. De aceea și solutia trebuie să fie diferită. Așa cum arătam deja, în cazul faptei comise în stare de necesitate persoana care a efectuat acțiunea de salvare a bunului propriu este ținută să îl despăgubească pe terț pentru prejudiciul suferit de acesta în urma acțiunii de salvare.

În ipoteza în care acțiunea de salvare a fost efectuată de un terț, cel în favoarea căruia s-a intervenit va trebui să îl despăgubească pe cel care a suferit prejudiciul, salvatorul neintrând în vreun raport de drept civil cu acesta din urmă.

Potrivit art. 21 Cod penal “este justificată fapta prevazută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta”.

De asemenea, “este justificată fapta prevăzută de legea penală, constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevazută de lege, dacă aceasta nu este în mod vadit ilegală”. Este o cauză justificativă consacrată explicit de noul Cod penal, ea constituind o cauza extralegală, astfel că noua reglementare nu are corespondent în dispozițiile acestui cod.

Caracterul său justificativ își are fundamentul în unitatea ordinii juridice, căci nu ar fi de conceput ca o activitate autorizată sau ordonată de o normă juridică să fie considerată ilicită de către o altă normă. În ceea ce privește exercitarea unui drept, în doctrina se arată că acesta își poate avea izvorul atât într-o lege în sens restrâns, cât și în alte acte normative sau în cutumă.

Dreptul de corecție al părinților asupra copiilor minori a fost considerat de doctrina română ca fiind unul cutumiar. Dreptul părinților de a aplica unele corecții de o gravitate redusă copiilor lor este susceptibil de a înlătura caracterul ilicit în cazul unor fapte de gravitate redusă. Având în vedere modificările legislative din ultimii ani cu incidența în domeniul protecției drepturilor copilului, trebuie să admitem că în prezent în sfera dreptului de corecție nu se mai poate include și dreptul de a exercita violențe fizice, chiar de mică intensitate, astfel că acestea vor trebui considerate ca fapte nejustificate și atunci când au fost comise în cadru familial și în legatură cu educarea minorului.

De cele mai multe ori absența unei autorizări din partea organului de stat competent apare ca un element constitutiv al infracțiunii, astfel că autorizarea înlătură însăși prevederea fapte în legea penală. În ipoteza în care legiuitorul nu a prevăzut acest element constitutiv, existența unei autorizări are semnificația unei cauze justificative. De exemplu, exhumarea unui cadavru întrunește elementele constitutive ale faptei prevăzute de art. 383 Cod penal, însă atunci când s-a efectuat cu autorizația emisă de organul de stat competent, nu va avea caracter ilicit și, deci, nu va constitui infracțiune.

Dreptul de retenție este recunoscut de jurisprudența română în favoarea creditorului cu privire la bunul debitorului până la executarea obligațiilor născute în legatură cu lucrul respectiv, constituie o cauză justificativă în cazul faptei de abuz de încredere comisă în modalitatea refuzului de restituire.

În ceea ce privește îndeplinirea unei obligații, aceasta poate avea semnificația unei cauze justificative, indiferent dacă este vorba de o obligație izvorâtă direct dintr-o normă juridică sau dintr-o dispoziție a autorității. Spre exemplu, fapta de a demola un imobil apartinând altei persoane întrunește elementele constitutive ale distrugerii prevazută de art. 253 Cod penal. Dacă însă demolarea se face pentru punerea în executare a unei hotarâri judecătorești emise în acest sens, fapta nu va contraveni ordinii juridice și nu va constitui infracțiune.

Atunci când ordinul de a comite fapta prevăzută de legea penală a fost emis de o autoritate, executarea sa constituie deci cauza justificativă, cu excepția situației în care ordinul este vădit ilegal. Prin urmare, executarea unui ordin ilegal intră și ea sub incidența cauzei justificative, în măsura în care ordinul nu este vadit ilegal.

2.3.3. CONSIMȚĂMÂNTUL PERSOANEI VĂTĂMATE

Potrivit art. 22 Cod penal “este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol”.

Consimțământul persoanei vătamăte nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia.

Ne aflăm în prezența unei cauze justificative nou-introduse, dispozițiile art. 22 Cod penal nu au un corespondent în Codul penal din 1969. Trebuie să precizăm un fapt, și anume, consimtământul persoanei vătămate poate îndeplini mai multe funcții. El poate constitui o cauză de înlăturare unui element constitutiv al infracțiunii, atunci când absența consimtamântului apare ca un astfel de element.

De pildă, acțiunea de furt este “luarea unui bun mobil din posesia sau dețentia altuia fără consimțământul persoanei deposedate de obiect”. O altă posibilă funcție a consimtământului, care ne interesează în acest context, constă în aptitudinea sa de a înlătura în anumite cazuri caracterul nejustificat al faptei, cu alte cuvinte de a opera ca și cauză justificativă. Astfel, consimțământul apare ca o cauză justificativă în cazul acelor infracțiuni prin care se protejează o valoare al cărei purtător este persoana fizică sau juridică subiect pasiv și de care acest subiect poate dispune.

Condiții de valabilitate a consimțământului:

a) consimțământul trebuie să fie valabil exprimat

Aceasta înseamnă în primul rând că titularul valorii sociale ocrotite trebuie să fie o persoană care înțelege semnificația actului său de dispoziție și îl face în cunoștință de cauză. Valabilitatea consimțământului nu este, însă, condiționată de existența capacității de exercițiu din dreptul civil. În acest sens s-a pronunțat și practica noastră judiciară cu privire la delimitarea infracțiunii de viol față de cea de act sexual cu un minor, reținând violul atunci când datorită vârstei victima nu avea reprezentarea actului pe care îl comite, fără a face, însă, vreo referire la capacitatea civilă.

Nu există, însă, de regulă, condiții referitoare la forma pe care consimțământul trebuie sa o îmbrace, el fiind valabil indiferent dacă a fost exprimat în forma orală sau scrisă. Mai mult, consimțământul poate fi chiar tacit, în măsura în care constă într-un comportament univoc al titularului dreptului. Spre exemplu, de față cu proprietarul unui bun, cineva îl distruge, iar proprietarul nu face nimic pentru a-l împiedica sau dezaproba.

Totuși, în anumite cazuri, datorită importanței valorii sociale ocrotite și a riscului comiterii unor abuzuri, consimțământul trebuie să îmbrace o anumită formă ceruta de lege. Așa de pildă, art. 144 din Legea nr. 95/2006 impune în materia prelevării și transplantului de țesuturi și organe umane o serie de condiții de formă pentru consimțământ. Astfel, acesta trebuie dat în forma scrisă, conform unui model stabilit prin lege, cu avizul comisiei de avizare a donării etc.

b) consimțământul trebuie să fie actual

Această condiție implică faptul că el trebuie să existe la momentul comiterii infracțiunii – deci să fie exprimat până cel târziu la momentul primului act de executare – și să se mențină pe toată perioada comiterii acțiunii. O ratificare ulterioară a actului comis nu echivalează cu un consimțământ.

c) consimțământul trebuie să privească o valoare socială de care titularul poate dispune

Această condiție constituie nucleul problematicii referitoare la validitatea consimțământului ca și cauză justificativă și, în același timp, principala limită în privința sferei faptelor cu privire la care poate opera.

Se consideră ca fiind disponibile acele drepturi care nu prezintă o imediată utilitate socială și care sunt recunoscute de stat în primul rând pentru a asigura confortul individului. Astfel, este exclusă relevanța ca și cauză justificativă a consimțământului în cazul faptelor care aduc atingere unui interes colectiv, asa cum se întâmplă în cazul infracțiunilor contra siguranței statului, contra înfăptuirii justiției, contra sănătății publice etc.

Constituie, în schimb, drepturi disponibile majoritatea drepturilor patrimoniale. Astfel, în principiu, orice proprietar poate consimți ca bunul său să fie distrus de o altă persoană. Există, însă, și o excepție. Atunci când legea incriminează distrugerea bunului propriu de către însuși proprietar, consimțământul este ineficient, pentru că proprietarul nu poate transmite altuia un drept pe care nu îl are.

d) consimțământul trebuie să provină de la titularul valorii sociale ocrotite

Cel mai adesea, consimțământul este exprimat personal de către autor, dar nu este exclusă de plano nici posibilitatea exprimării consimțământului printr-un reprezentant. Așa de pildă, proprietarul unui bun poate delega unui administrator dreptul de a consimți la distrugerea acestuia. Exista însă și valori sociale intim legate de persoana titularului, în cazul carora consimțământul nu se poate exprima de o altă persoană. Spre exemplu, consimțământul mamei ca un bărbat să aibă un raport sexual cu fiica sa nu are nicio valoare în lipsa consimțământului personal al fiicei.

e) consimțământul să fie determinat

Consimțământul nu este valabil atunci când urmările acțiunii consimțite nu pot fi determinate anterior comiterii faptei. Nu este, însă, incompatibilă cu condiția caracterului determinat al consimțământului, efectuarea acțiunii de către un numar nedeterminat de persoane, dacă aceasta a fost voința titularului dreptului. Spre exemplu, proprietarul unei livezi anunță că oricine poate să culeagă fructele rămase în livadă.

3. CONSTRÂNGEREA FIZICĂ

3.1. NOȚIUNE

Potrivit art. 24 Cod penal “nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”. Textul reia fără modificări de fond dispoziția din art. 46 din vechiul Cod penal.

Așa cum s-a arătat în doctrină, constrângerea fizică reprezintă presiunea de natură fizică pe care o forță exterioară, irezistibilă, o exercită asupra unui individ, înlăturându-i posibilitatea de control asupra acțiunilor sale și determinând astfel comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Această forță poate fi generată de diverse surse, cum ar fi: acțiunea unei persoane; actul unui animal; un fenomen natural; o energie mecanică.

Pentru a exonera de răspundere, constrângerea trebuie să fie irezistibilă, cu alte cuvinte autorul să nu poată să i se opună. Caracterul irezistibil nu trebuie apreciat in abstracto, ci ținând cont de particularitățile persoanei constrânse.

Legiuitorul noului Cod penal a apreciat oportun să separe formal și mai mult cele două forme de manifestare a constrângerii cu efect extinctiv asupra instituției fundamentale a infracțiunii, reglementându-le astfel în articole diferite.

Doctrina penală română a argumentat necesitatea unei distincții mai nete între constrângerea fizică și cea morală, însă într-un sens pe care legiuitorul nu și l-a însușit, anume prin modificarea naturii juridice a constrângerii fizice, din cauza care exclude infracțiunea din rațiuni de tip subiectiv, într-o cauză care împiedică constituirea infracțiunii din rațiuni de ordin obiectiv.

Fiind formal prevăzută drept cauză de neimputabilitate, constrângerea fizică menține și în noua reglementare caracteristicile care o particularizau și în lumina Codului penal din 1969, astfel încât aprecierile doctrinare și soluțiile jurispru-dențiale fixate anterior se vor raporta corespunzător și în viitor.

Pentru ca această cauză să funcționeze cu efect de înlăturare a infracțiunii, este necesară verificarea întrunirii unor condiții:

-comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;

– promovarea existenței unei forțe care s-a exercitat asupra fizicului făptuitorului, fie în sensul inhibării, fie în sensul dinamizării acestuia;

-dovedirea caracterului invincibil (irezistibil) al respectivei forțe;

-stabilirea unei legături cauzale între forța constrângătoare și acțiunea sau inacțiunea făptuitorului, care astfel a condus la producerea directă a urmării imediate sau la neîmpiedicarea forțelor ce au produs-o.

Pentru a ne afla în prezența unei constrângeri fizice, factorul volitiv al agentului trebuie să fie cu totul suprimat, inexistent. Dacă acesta a fost implicat, chiar și parțial, în stimularea sau inhibarea energiei fizice a persoanei, atunci problema trebuie tranșată pe terenul constrângerii morale. Spre deosebire de aceasta din urmă, sursa unei constrângeri fizice nu trebuie, neapărat, să rezide într-o activitate intenționată a unei ființe umane terțe. Ea poate proveni și din partea unei persoane care acționează din culpă ori fără vinovăție, precum și din partea unor energii animate non-umane, precum și din partea unor fenomene ale naturii ori a unor procese mecanice. Se poate chiar considera că sursa constrângerii fizice poate fi reprezentată și de procese organice interne, necontrolabile și irezistibile, ale propriului organism al făptuitorului.

De o deosebită importanță este stabilirea caracterului irezistibil al forței care se impune fizicului persoanei făptuitorului. Deși, de regulă, existența sau inexistența împrejurărilor care constituie cauze de excludere a infracțiunii trebuie verificată în raport de momentul la care s-a comis fapta, impune, uneori, decalarea momentului în raport de care se efectuează această examinare, prin luarea în considerare și a etapelor anterioare datei la care fapta s-a comis efectiv, în condițiile existenței obiective, formale a respectivei cauze cu efect extinctiv asupra infracțiunii.

Constrângerea fizică se pretează în mod deosebit la o atare verificare, fiind necesar să se stabilească faptul că, la un moment anterior comiterii faptei, făptuitorul, încă neconstrâns, nu a instrumentat el însuși constrângerea viitoare ori nu a avut posibilitatea reală și conștientă de a se sustrage de sub influența forței constrângătoare irezistibile care urma să îl afecteze în viitor în caz contrar, în pofida stabilirii existenței constrângerii fizice, la data comiterii faptei, se va refuza beneficiul cauzei de neimputabilitate, fapta fiindu-i imputabilă agentului, ca efect al acțiunii specifice a acestuia în condițiile unei actio libera in causa.

Deoarece cuprinsul descriptiv al instituției nu a suferit modificări propriu-zise, iar tipul efectelor produse se conservă drept consecințe in personam, considerăm că nu se ridică probleme referitoare la determinarea legii mai favorabile.

3.2. CONDIȚIILE CONSTRÂNGERII FIZICE

Trebuie să fie constatată existența unei constrângeri asupra fizicului faptuitorului. Forța exterioară care realizează constrângerea fizică poate rezulta dintr-un eveniment imprevizibil și irezistibil.

Constrângerea fizică trebuie exercitată direct asupra făptuitorului; în situația în care se exercită o constrângere fizică asura unei alte persoane pentru a-l determina pe făptuitor la un anumit comportament, se poate reține constrangerea morală. În situația în care constrângerea fizică este exercitată de către o persoană, va exista participație improprie sub forma instigării la fapta penală a celui constrans.

În cazul în care fapta de constrângere este provocată cu știință chiar de către făptuitor, pentru ca ulterior să o poată invoca drept cauză de neimputabilitate, aceasta va răspunde penal pentru fapta săvârșită, nefiind incidente dispozițiile art. 24 din Codul penal.

Contrângerea fizică trebuie să fie reținută ca fiind irezistibilă. Persoana constrânsă trebuie să nu poată opune rezistență eficace acțiunii de constrângere.

Aprecierea caracterului irezistibil se realizează, având în vedere particularitățile fizice si psihice ale persoanei constrânse, împrejurările în care intervine constrangerea, precum și intensitatea acesteia. Spre deosebire de starea de necesitate, unde făptuitorul poate opta între a realiza acțiunea de salvare sau a lăsa pericolul să-și producă efectele, în cazul constrângerii fizice, cel constrâns nu are nicio opțiune, trebuind astfel să acționeze.

Fapta săvârșită sub imperiul constrângerii fizice trebuie să fie prevazută de legea penală și nejustificată. Astfel, fapta poate să fie comisă prin acțiune sau inacțiune și poate rămâne în forma tentativei sau poate fi consumată. Nu prezintă importanță dacă fapta a fost comisă în calitate de autor sau de participant.

În situația în care se poate reține o cauză justificativă, aceasta va opera in rem, făcând astfel inutilă analiza imputabilitîții faptei tipice. Faptele prevăzute de legea penală, nejustificate sunt imputabile făptuitorului dacă acesta a continuat să acționeze după ce constângerea fizică a încetat.

3.3. EFECTELE CONSTRÂNGERII FIZICE

Există anumite efecte atunci când participanții acționează cu forme de vinovăție diferite. Legislația română, sub imperiul vechiului Codului penal, reglementa ca modalități ale participației improprie:

a) modalitatea intenție și culpă, existența atunci când autorul acționează din culpa, iar instigatorul sau complicele cu intenție. Spre exemplu, instigatorul, dorind să ucidă victima, îi dă autorului o armă spunându-i ca nu e încarcată și determinându-l să sperie victima, apăsând pe tragaci. Autorul face ceea ce i s-a cerut și ucide victima, însă din culpă.

b) modalitatea intenție și lipsa de vinovăție, ce există atunci când autorul acționează fără vinovăție, iar instigatorul sau complicele cu intenție. De pildă, instigatorul determină un minor în vârstă de 12 ani să sustragă un bun.

Noul Cod penal adaugă o ipoteză suplimentară reglementării anterioare. Potrivit art. 52 Cod penal “săvârsirea nemijlocită, cu intenție, de către o persoană, a unei fapte prevazute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăție, contribuie cu acte de executare o alta persoană, se sancționează cu pedeapsa prevazută de lege pentru fapta comisă cu intenție”. Noua reglementare privește așadar participația improprie în cazul coautoratului si era necesara în contextul reglementării de către noul Cod penal a acestei forme de participație. Spre exemplu, un major comite o tâlharie împreună cu un minor în vârstă de 13 ani, majorul aplicând victimei lovituri, iar minorul sustrăgând bunul. În acest caz majorul va răspunde pentru o tâlharie, chiar dacă o parte din actele de executare au fost comise de un minor care nu răspunde penal.

În cazul participației improprii, coautorul ce a acționat cu intenție precum și instigatorul și complicele răspund pentru o infracțiune intenționată, în vreme ce autorul sau celălalt coautor va răspunde pentru o infracțiune din culpă în cazul modalității intenție și culpă, respectiv nu va raspunde penal, vinovăția sa fiind înlaturată, în situația modalității intenție și lipsa de vinovăție.

4. CONSTRÂNGEREA MORALĂ

4.1. NOȚIUNE

Potrivit art. 25 Cod penal “nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturată în alt mod”.

Constrângerea morală este o cauză de neimputabilitate care constă în acțiunea pe care presiunea unei persoane o exercită asupra psihicului unei alte persoane prin amenințarea cu un pericol grav, iminent, imprevizibil și injust, ce are drept urmare lipsirea acesteia de posibilitatea de a avea control asupra voinței sale, determinând-o astfel să comită o faptă prevăzută de legea penală sub stâpânirea unei temeri grave. În acest caz, făptuitorul responsabil, deși conștient de fapta sa, nu poate decide liber ce comportament să urmeze fiind afectată libertatea sa de voință, prin urmare nu i se poate imputa săvârșirea faptei.

Textul actualei reglementări, o preia, in principiu pe cea a vechii dispoziții, structurând-o însă într-un articol separat de constrângerea fizică. Dacă în ipoteza acesteia din urmă infracțiunea este exclusă ca efect principal al suprimării factorului volitiv care stă la baza capacității penale, acțiunea sau inacțiunea neaparținând fizic agentului dinspre care provine formal, în ipoteza constrângerii morale făptuitorul este acela care adoptă decizia de săvârșire a faptei și își stimulează, în acest sens, neconstrâns fizic, energia, dar sub imperiul unei presiuni de natură psihică ce îi deformează și pervertește, în principal, libertate de hotărâre. Factorul intelectiv al agentului, integral format sub aspectul prevederii faptei ce va fi comisă și al urmării acesteia, nu se formează în mod liber, ca efect al deciziei neconstrânse a persoanei în cauză, ci apare sub presiunea amenințării grave, astfel încât făptuitorul este pus să opteze între două alternative: fie comiterea faptei incriminate, fie concretizarea pericolului grav care îl amenință.

Spre deosebire de constrângerea fizică, constrângerea morală presupune neapărat o sursă umană de proveniență, care amenință conștient agentul în vederea determinării acestuia la adoptarea comportamentului infracțional determinat.

Dacă sursa pericolului care „amenință" grav persoana este de altă natură – spre exemplu, animală, naturală etc., infracțiunea va putea fi exclusă ca rezultat al reținerii unei alte cauze, precum starea de necesitate. Drept urmare, de regulă, persoana amenințată, care a comis nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, nu va răspunde penal pentru aceasta, însă va fi trasă la răspundere penală persoana care a exercitat amenințarea, în calitate de instigator.

Pentru a funcționa cu titlu de cauză de neimputabilitate, constrângerea morală solicită verificarea îndeplinirii unor condiții:

-comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;

-probarea existenței unei amenințări care s-a exercitat asupra psihicului făptuitorului, provenind din partea unei terțe persoane, în vederea comiterii unei fapte incriminate;

-dovedirea caracterului grav al pericolului care a constituit obiectul amenințării;

-stabilirea unei legături de cauzalitate psihică între forța constrângătoare moral și acțiunea sau inacțiunea făptuitorului;

-determinarea imposibilității reale a evitării, în alt mod decât prin comiterea faptei prevăzute de legea penală solicitată, a pericolului grav care constituie obiectul amenințării.

Doctrina evidențiază, în mod constant, necesitatea caracterului real, injust și imediat al pericolului din conținutul constrângerii morale. Caracterul ipotetic al pericolului, simpla temere reverențioasă, comunicarea intenției de a desfășura o operațiune legală (permisă, justificată), precum și caracterul îndepărtat al consecințelor păgubitoare în care ar urma să se concretizeze pericolul ce formează obiectul amenințării sunt motive care exclud reținerea constrângerii morale drept cauză de neimputabilitate.

Totuși, ca o diferență, credem că se impune precizarea faptului că, în vreme ce infracțiunea de amenințare se poate reține chiar dacă subiectul pasiv nu a fost înspăimântat efectiv de conținutul comunicării în cauză, fiind suficient ca aceasta să fie, în abstract, „de natură" să producă o stare de temere, pentru reținerea constrângerii morale, în vederea excluderii imputabilității faptei incriminate comise, trebuie să se stabilească faptul că agentul amenințat a apreciat ca reală amenințarea cu pericolul grav a cărui nematerializare a fost condiționată de săvârșirea faptei.

Deoarece cuprinsul descriptiv al instituției nu a suferit modificări propriu zise, iar tipul efectelor produse se conservă drept consecințe in personam, considerăm că nu se ridică probleme referitoare la determinarea legii mai favorabile, precum și că dezvoltările doctrinare și jurisprudențiale anterior formulate în privința constrângerii morale își vor menține validitatea și de lege lata.

4.2. CONDIȚIILE CONSTRÂNGERII MORALE

Existența unei constrângeri exercitate asupra psihicului unei persoane de către o altă persoană, prin amenințare cu un pericol grav. Constrângerea morală nu poate fi exercitată decât de o altă persoană, astfel, spre deosebire de constrângerea fizică, constrângerea morală afectează libertatea de voință și nu pe cea de acțiune.

Amenințarea poate fi realizată direct sau indirect, în scris, oral sau prin mijloace de comunicare la distanță. Răul cu care se amenință trebuie să fie unul grav, de natură să producă urmări ireversibile ori greu de înlăturat, trebuie să fie iminent, proporțional cu urmarea faptei prevăzute de legea penală ce se solicită a fi săvârșită. Un alt lucru demn de menționat este că pericolul trebuie să privească persoana făptuitorului sau o altă persoană. În sarcina persoanei care exercită constrangerea morală se va reține participația improprie sub forma instigării la fapta penală a celui constrâns.

Consecința amenințării este aceea că făptuitorul ia decizia de a comite fapta prevăzută de legea penală. Cu ocazia amenințării pot fi exercitate și violențe fizice asupra celui amenințat, pentru a spori efectele constrângerii morale. Un alt lucru demn de menționat este acela că, constrângerea morală trebuie să fie irezistibilă. Spre deosebire de starea de necesitate, unde făptuitorul poate opta între a realiza acțiunea de salvare sau a lăsa pericolul să-și producă efectele, în cazul constrângerii morale, cel constrâns nu are nicio opțiune, trebuind astfel să acționeze.

Aprecierea caracterului irezistibil al constrângerii se realizează având în vedere particularitățile psihice ale persoanei constrânse, precum și imprejurările în care intervine constrângerea. Din cauza caracterului irezistibil al constrângerii, făptuitorul nu are altă modalitate de a înlătura pericolul rezultat din amenințare decât prin săvârșirea faptei. Persoana constrânsă trebuie să nu poată opune rezistență eficace acțiunii de constrângere.

Fapta săvârșită sub imperiul constrângerii morale trebuie să fie prevăzută de legea penală și nejustificată. Astfel, faptele prevăzute de legea penală, nejustificate, sunt imputabile făptuitorului dacă acesta a continuat să acționeze după ce constrângerea morală a încetat. În situația în care se poate reține o cauză justificativă, aceasta va opera in rem, făcând inutilă analiza imputabilității faptei atipice. Nu prezintă importanță dacă fapta a fost comisă în calitatea de autor sau de participant. Săvârșirea faptei trebuie să fie solicitată direct sau indirect de către cel care exercită constrângerea morală. Fapta poate să fie comisă printr-o acțiune ori inacțiune și poate rămâne în forma tentativei sau poate fi consumată.

4.3. EFECTELE CONSTRÂNGERII MORALE

Unul dintre efectele constrângerii morale este înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite sub imperiul constrângerii morale; nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse ori măsuri educative, însă este posibilă aplicarea unor măsuri de siguranță. Constrângerea morală produce efecte in personam, care nu se răsfrâng și asupra participanților.

În situația iîn care existența constrângerii morale este constatată în urma urmăririi penale, procurorul dispune clasarea, iar, în cazul în care constrângerea morală este determinată în cursul judecății, se poate dispune achitarea. Trebuie să reținem faptul că existența constrângerii morale înlătură răspunderea civilă delictuală a făptuitorului. Persoana care exercită acte de constrângere morală asupra făptuitorului nu răspunde penal pentru participație improprie la fapta săvârșită de persoana constrânsă.

Și de această dată, textul reproduce fără modificări de fond dispoziția anterioară. Așa se întâmplă, spre exemplu, atunci când amenințarea este însoțită de violențe fizice pentru a-și spori efectul intimidant. De asemenea, violențele fizice pot fi exercitate atât asupra persoanei constrânse, cât și asupra unei alte persoane, de regulă apropiată celei dintâi. De pildă, se exercită violențe asupra copilului pentru a-l determina pe părinte să comită o faptă prevazută de legea penală.

Spre deosebire de constrângerea fizică, la a cărei origine se pot afla diverse cauze, constrângerea morală este determinată întotdeauna de o acțiune a unei persoane. Condiția legală privind comiterea faptei prevăzute de legea penală din cauza constrângerii morale, impune cerința ca fapta să fi fost cerută explicit sau implicit de către cel care exercită constrângerea.

Pentru a fi în prezența constrângerii psihice este necesar ca pericolul cu care este amenințată persoana să fie grav, iminent, inevitabil și injust. Răul poate privi atât persoana celui direct amenințat, cât și o altă persoană.

Gravitatea se analizează în raport de valoarea socială amenințată de pericol, de intensitatea posibilei lezări a acestei valori, dar și de caracterul ireparabil ori de dificultatea înlăturării consecințelor pericolului. Cel mai adesea, amenințarea vizează viața sau integritatea corporală a persoanei, dar nu sunt excluse nici ipotezele în care amenințarea privește alte valori sociale, cum ar fi proprietatea, libertatea fizică a persoanei.

Iminența pericolului presupune că acesta se va declanșa într-un interval de timp relativ scurt. Caracterul inevitabil presupune inexistența unei alte soluții de înlăturare a pericolului în mod eficient. Pentru a examina această condiție, nu este suficientă aprecierea in abstracto a existenței unei soluții alternative, ci trebuie verificat dacă, în concret, acea soluție era susceptibilă să înlăture pericolul cu care persoana a fost amenințată.

Aceasta deoarece, în abstracto, pericolul este aproape întotdeauna evitabil prin anunțarea autorităților, dar în concret această posibilitate s-ar putea dovedi ineficientă. Spre exemplu, o persoană amenințată cu comiterea unei infracțiuni grave împotriva membrilor familiei sale de către o organizație criminală, are puține șanse să înlăture pericolul prin anunțarea autorităților, atunci când nu dispune de un minimum de informații care să permită organelor judiciare întreprinderea unor acțiuni rapide de anihilare a grupării respective sau de includere a persoanei într-un program de protecție a martorilor.

În fine, răul cu care persoana este amenințată trebuie să fie injust. Nu suntem în prezența unei constrângeri morale atunci când se amenință cu denunțarea unei infracțiuni comise anterior de către subiect și despre care persoana care amenință are cunoștință.

Deși legea nu cere în mod explicit existența unei proporții între răul cu care se amenința și răul rezultat din comiterea infracțiunii, această condiție este subînțeleasă. Astfel, nu este posibilă invocarea constrângerii morale în cazul persoanei care, amenințată fiind cu bătaia, comite un omor.

Pentru a exista o acțiune de constrângere săvârșită de o persoană asupra psihicului altei persoane, trebuie să existe o amenințare cu un rău important. Tocmai existența unei asemenea amenințări de acest fel provoacă la persoana amenințată un sentiment de teamă sub imperiul căruia ea săvârșește o faptă prevăzută de legea penală. Persoana constrânsă moral este nevoită să aleagă între a suferi un rău sau a săvârși o faptă penală. Amenințarea orală poate fi însoțită de gesturi amenințătoare. Prin amenințare trebuie să se creeze un pericol grav pentru persoana amenințată sau pentru o altă persoană, în cazul în care nu s-ar ceda amenințării și nu s-ar săvârși fapta prevăzută de legea penală. Pericolul poate viza oricare dintre valorile legate de o persoană fizică: viața, integritatea corporală, libertatea etc., fie că este vorba despre persoana celui amenințat, fie de o altă persoană. Legea penală apără și încurajează, în acest caz, sentimentul de solidaritate și relațiile de ajutor reciproc împotriva agresiunii.

În sarcina persoanei care exercită constrangerea morală se va reține participația improprie sub forma instigării la fapta penală a celui constrâns.

CONCLUZIE

Infracțiunea este săvârșirea actului de conduită care este interzis prin lege de către norma incriminatoare. Într-o altă ordine de idei, conceptul de infracțiune desemnează fapta descrisă, prevăzută de legea penală cu elementele sale componente și care definește o anumită infracțiune.

Observăm că actuala reglementare menține în cuprinsul definiției prevederii faptei în legea penală și a săvârșirii ei cu vinovăție.

Vinovăția este o altă trăsătură a infracțiunii și nu este susceptibilă de forme la fel ca și vinovăția care este element constitutiv al infracțiunii. Pentru a putea imputa săvârșirea unei infracțiuni, în primul rând este necesar ca făptuitorul să fie responsabil. La momentul săvârșirii unei infracțini, trebuie să existe, atât factorul volitiv, cât și cel intelectiv pentru a putea fi reținută vinovăția.

Obiectul material reprezintă lucrul sau ființa vătămată sau pusă în pericol în mod nemijlocit, împotriva căruia se îndreaptă nemijlocit acțiunea sau inacțiunea care aduce atingere obiectului juridic și care este vătămat ca urmare a acestei acțiuni.

Subiectul unei infracțiuni este acea persoană fizică sau juridică ce a comis printr-o acțiune sau inacțiune prevăzută de legea penală, ori persoana împotriva căreia se îndreaptă această acțiune sau inacțiune. În acest caz, trebuie să facem distincția dintre subiectul activ și subiectul pasiv.

Doctrina română regrupează în mod tradițional sub denumirea de latură obiectivă, trei elemente esențiale ale incriminării tip: elementul material, urmarea imediată și raportul de cauzalitate.

Urmarea imediată constă în urmarea acțiunii sau inacțiunii: fie printr-o stare de pericol pentru valoarea protejată de lege, fie într-o modificare fizică a realității înconjurătoare. Se poate afirma faptul că urmarea imediată există în cazul oricărei infracțiuni prevăzute de legea penală, în vreme ce rezultatul ar fi specific acelor infracțiuni pentru care norma de incriminare prevede necesitatea existenței unei modificări în realitatea exterioară.

Pentru a putea vorbi de o fapta prevăzută de legea penală nu este suficient să se constate că s-a comis o acțiune sau inacțiune dintre cele prevăzute în norma de incriminare și că există rezultatul material prevăzut de aceeași normă. Este în plus necesar să se demonstreze că respectivul rezultat este consecința acțiunii sau inacțiunii, cu alte cuvinte să se constate existența unui raport de cauzalitate între acțiune și urmare.

Latura subiectivă a infracțiunii constă în formele și modalitățile vinovăției cu care se săvârșește infracțiunea. La anumite infracțiuni, latura subiectivă poate cuprinde și unele cerințe esențiale referitoare la mobilul ori scopul urmărit de infractor. De obicei, în cadrul laturii subiective, doctrina noastră a identificat un element principal, și anume elementul subiectiv care este reprezentat de vinovăție, la care se pot adauga și alte elemente, ca de pildă mobilul și scopul infracțiunii.

Intenția este acea formă a vinovăției care constă în revederea rezultatului faptei infracționale și urmărirea și acceptarea producerii lui.

În structura intenției se pot identifica doi factori, și anume: factorul intelectiv și factorul volitiv.

Fapta care constă într-o acțiune săvârșită din culpă constituie infracțiune numai atunci când legea prevede aceasta, iar fapta care constă într-o inacțiune constituie infracțiune fie că este săvârșită cu intenție fie din culpă, afară de cazul în care legea sancționează numai săvârșirea cu intenție a acelei fapte.

Legiuitorul român a consacrat astfel o distincție tradițională între două principale forme ale culpei: culpa cu prevedere și culpa fără prevedere.

Doctrina a definit imputabilitatea ca implicând existența unor condiții intelectuale și spirituale în care agentul este conștient de ceea ce face sau imputabilitate există atunci când agentul are capacitatea sau facultatea de a discerne valoarea etică și socială a actului său, de a aprecia motivele care îl stimulează la acela sau îl rețin de la acela și de a se determina conform acestei aprecieri. Legiuitorul român, în loc de imputabilitate, a folosit mai mult termenul de responsabilitate.

Imputabilitatea trebuie să existe pe parcursul luării hotărârii și al punerii ei în practică. Imputabilitatea nu este necesară și în momentul producerii rezultatului. Imputabilitatea trebuie să existe în tot timpul în care agentul poate influența procesul cauzal, deci până în momentul în care mai poate modifica cursul dat al procesului cauzal; influența pe care o poate exercita agentul asupra procesului cauzal inițiat, poate consista în aceea, că îl oprește, îi dă altă direcțiune sau împiedică producerea rezultatului.

Imputabilitatea presupune că autorului faptei i se poate reproșa comiterea acesteia, cu alte cuvinte ea apare ca un reproș făcut autorului pentru alegerea sa de a încalca legea, cu toate ca putea să i se conformeze.

Pentru existența imputabilității sunt necesare trei condiții esențiale, și anume: responsabilitatea, cunoașterea caracterului ilicit al faptei și exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice. Fiecare dintre aceste premise poate fi înlaturată în prezența anumitor împrejurări, care se numesc cauze de neimputabilitate.

Noțiunea de cauze de neimputabilitate nu era folosită în vechiul Codul penal, care le includea, împreună cu cauzele justificative, în categoria generală a cauzelor care înlatură caracterul penal al faptei. Spre deosebire de cauzele justificative care produc efecte in rem și se răsfrâng și asupra participanților, cauzele de neimputabilitate produc efecte in personam, cu excepția cazului fortuit care presupune o imposibilitate generală și obiectivă de prevedere.

Potrivit art. 24 Cod penal “nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”. Constrângerea fizică reprezintă presiunea de natură fizică pe care o forță exterioară, irezistibilă, o exercită asupra unui individ, înlăturându-i posibilitatea de control asupra acțiunilor sale și determinând astfel comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

Doctrina penală română a argumentat necesitatea unei distincții mai nete între constrângerea fizică și cea morală, însă într-un sens pe care legiuitorul nu și l-a însușit, anume prin modificarea naturii juridice a constrângerii fizice, din cauza care exclude infracțiunea din rațiuni de tip subiectiv, într-o cauză care împiedică constituirea infracțiunii din rațiuni de ordin obiectiv.

Constrangerea fizică trebuie exercitată direct asupra făptuitorului; în situația în care se exercită o constrângere fizică asura unei alte persoane pentru a-l determina pe făptuitor la un anumit comportament, se poate reține constrângerea morală. În situația în care constrângerea fizică este exercitată de către o persoană, va exista participație improrprie sub forma instigării la fapta penală a celui constrans.

Constrângerea morală este o cauză de neimutabilitate care constă în acțiunea pe care presiunea unei persoane o exercită asupra psihicului unei alte persoane prin amenințarea cu un pericol grav, iminent, imprevizibil și injust, ce are drept urmare lipsirea acesteia de posibilitatea de a avea control asupra voinței sale, determinând-o astfel să comită o faptă prevăzută de legea penală sub stâpânirea unei temeri grave.

Existența unei constrângeri exercitate asupra psihicului unei persoane de către o altă persoană, prin amenințare cu un pericol grav.

Pentru a fi în prezența constrângerii psihice este necesar ca pericolul cu care este amenințată persoana să fie grav, iminent, inevitabil și injust. Răul poate privi atât persoana celui direct amenințat, cât și o altă persoană.

BIBLIOGRAFIE

Antoniu G., Comentariu în coord. G.Antoniu, Noul Cod Penal. Vol.I (art. 1-56). Ed. C.H.Beck, București, 2006;

Antoniu G.,Tratat de drept penal. Ed. Universul Juridic, București,2015;

Antoniu G., C. Bulai, Dicționar de drept penal și procedură penală. Ed. Hamangiu, București, 2011;

Antoniu G., Reflecții asupra conceptului de infracțiune, Revista ,,Studii și Cercetari Juridice” nr. 2/1980;

Bodoroncea G.,Cioclei V., Vasile F.M., Kuglay I., Lefterache L.V., Manea T., Nedelcu I.,Codul penal comentat pe articole. Ed. C.H.Beck,Bucuresti,2014;

Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală. Ed. All Beck, București, 1997;

Bulai C., Manual de drept penal. Partea generala. Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007;

Dima T. ,Dreptul penal. Partea generală. Ed. Hamangiu ,2014;

Ivan Gh., Individualizarea pedepsei. Ed. C. H. Beck, București, 2007;

Lefterache L. V. ,Drept penal: partea generală. Ed. Universul Juridic,Bucuresti,2014;

Mitrache C., Drept penal român. Partea generala. Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007;

Pașca V., Drept penal- parte generală, ediție revăzută și adăugită. Ed. Universul Juridic, București, 2015;

Sima C.,Drept penal. Partea generală. ED. Hamangiu,2015;

Streteanu F., Tratat de drept penal, vol.I. Ed. C.H.Beck, București, 2008;

Streteanu F., Moroșanu R., Instituții și infracțiuni în Noul Cod penal. Manual pentru uzul formatorilor SNG, București, 2010, nepublicat;

Streteanu F., Nițu D., Noul Cod penal. Partea generală. Analize,explicații,comentarii. Ed. Universul Juridic,Bucuresti,2014;

Toader T., Noul Cod penal- comentariu pe articole. Ed. Hamangiu, 2014;

Udroiu Mihail, Drept penal: parte generală. Ed. C.H.Beck, Ed. A 2-a rev., București, 2015;

Udroiu M., Drept penal. Parte generală. Parte specială. Ed. C.H.Beck, București, 2011;

Vleșceanu A. ,Barbu A., Noul cod penal comentat prin raportare la codul penal anterior. Ed. Hamangiu,2014.

Legea nr. 15 din 21 iunie 1968 privind Codul penal al României;

Legea nr. 286/2009 privind Codul penal;

Legea nr. 286/2009 privind Codul penal – actualizată la data de 23.05.2016;

Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului;

Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sănătății.

BIBLIOGRAPHY