Constrainsurgenta. Cerinte Operationale Privind Structura Si Instruirea Fortelor Luptatoare
INTRODUCERE
Procesul de mondializare a informației și economiei nu rezolvă și nu poate rezolva toate problemele care țin de vocațiile, virtuțile, asperitățile și nonconformismele acțiunii umane. Dimpotrivă, pe măsură ce se dezvoltă noi provocări și, în consecință, noi riscuri asumate și noi forme de confruntări impuse sau facilitate de societățile de tip informațional, apar, reapar și se perpetuează numeroase asimetrii, unele foarte noi, altele vechi de când lumea, se accentuează impactul lor economic, cultural, social și militar cu consecințele de rigoare. Riscurile de tip asimetric sunt specifice activității umane. Ele se mențin atât în perioadele de schimbări radicale, revoluționare, care sunt guvernate, în general, de teoria haosului, cât și în scurtele perioade de linearitate relativă, de stabilitate economică, socială și militară, care se caracterizează de o oarecare diminuare a asimetriilor conflictuale.
Din ce în ce mai mult, conflictele prezentului și mai ales cele ale viitorului vor fi asimetrice. Deși natura creează simetrii, există, chiar și în mediul înconjurător, numeroase spații asimetrice, caracterizate de evoluții nelineare, surprinzătoare, aleatorii.
Astăzi, poate mai mult decât oricând, specialiștii militari încearcă să ajungă la un consens cu privire la tipologia războiului viitorului. Specialiștii americani și britanici afirmă că viitorul tip de război este unul asimetric, contrainsurgent, un război de generația a patra, care solicită mai mult operații de stabilitate și de reconstrucție, acțiuni bazate pe efecte, decât acțiuni clasice, militare.
Este foarte probabil ca aceste teorii să fie valabile și durabile, având în vedere faptul că ele se bazează atât pe experiența acumulată în teatrele de operații din Balcani, Afganistan și Irak, cât și pe tendințele de transformare a lumii: schimbările climatice, globalizarea, migrația masivă dinspre Africa și Asia spre Europa și America de Nord, crima organizată, tendința populației spre urbanizare, goana și lupta după și pentru resurse, dar și lupta pentru democrație, pentru înlăturarea dictaturilor, împotriva rețelelor teroriste și sprijinul pentru state care și-au pierdut capacitatea de a se autoguverna (fosta Iugoslavie sau Afganistan).
Deschiderile manifestate de marile puteri ale lumii au determinat decidenții politici să solicite redimensionarea organismului militar și trecerea de la armate de masă, cu scop ofensiv sau defensiv, la structuri flexibile, dislocabile și în măsură să execute o gamă largă de misiuni.
Motivația alegerii temei se regăsește în dorința de a reliefa complexitatea subiectului abordat, complexitate ce derivă din acest concept nou în doctrina militară, contrainsurgența, prin care se urmăresc implicațiile acțiunilor politice, economice, militare, psihologice și civile care pot fi întreprinse de un regim sau de o autoritate guvernamentală în scopul înfrângerii insurgenței.
Scopul acestui demers științific este de a reliefa importanța acestui concept deoarece operațiile desfășurate în contrainsurgență urmăresc pe lângă înfrângerea rezistenței armate a mișcării insurgente, cooperarea eficientă a tuturor actorilor implicați, respectiv, organizații internaționale, agenții guvernamentale și neguvernamentale și categorii de forțe.
În primul capitol am realizat o retrospectivă a definirii noțiunii de contrainsurgență, explicând conceptele și de asemenea am abordat și modul de integrare a acțiunilor agențiilor militare și civile într-un mediu operațional contrainsurgent și direcțiile de acțiune.
În a doua parte a lucrării am abordat cerințele operaționale care ar trebui aplicate în structura forțelor luptătoare și de asemenea derularea procesului de transformare prin care se reclamă schimbări de substanță la nivelul doctrinelor, organizării și structurii forțelor, capabilităților, activității de informații, instruirii, educației, achizițiilor, managementului resurselor umane și programării bugetare, care reprezintă principalele domenii de aplicare a transformării în domeniul militar.
Capitolul trei reprezintă pilonul de bază al acestei lucrări, unde am abordat prin intermediul unui studiu de caz privind echipele provinciale de reconstrucție aspectele structurii acestor echipe, misiunile și lecțiile învățate în urma experienței din teatrul de operații Afganistan. Pornind de la nepregătirea armatei și forțelor de securitate afgană pentru a-și asuma misiunea stabilizării, trupele aliate au introdus pentru prima oară conceptul de PRT (Provincial Reconstruction Team).
CAPITOLUL 1
CONTRAINSURINSURGENȚA – RĂSPUNS LA INSURGENȚĂ ȘI FORMĂ A CONFLICTULUI ASIMETRIC
Insurgența și contrainsurgența reprezintă două categorii ale conflictului asimetric. Insurgența și tacticile insurgente sunt la fel de vechi ca și războiul, insurgența fiind denumită ca o mișcare organizată având drept scop înlăturarea unui guvern folosind metode subversive și conflictul armat. Puterea politică reprezintă factorul decisiv atât pentru insurgență cât și pentru contrainsurgență, fiecare parte având drept scop convingerea opiniei publice că guvernarea și autoritatea fiecărei părți este legitimă. Insurgenții se folosesc de toate mijloacele avute la dispoziție pentru a înlătura conducerea centrală și anume: politice (inclusiv diplomatice), informaționale (trimiteri către chestiuni religioase, entice sau ideologice), militare și economice. În schimb, contrainsurgenții se folosesc de toate mijloacele oferite de puterea națională pentru susținerea și stabilirea conducerii centrale.
În acest capitol vom aborda aspecte ale insurgenței și contrainsurgenței și de asemenea cum se organizează, planifică și execută operațiile de contrainsurgență și necesitatea apariției unor structuri organizatorice integrate, civil-militare în lupta contrainsurgenței.
1.1. Aspecte ale insurgenței și contrainsurgenței
Guvernele pot fi înlăturate de la putere printr-o mare varietate de acțiuni. O acțiune neplanificată și spontană a populației ar putea duce la o revoluție ca de exemplu revoluția din Franța din 1789. La polul opus se află lovitura de stat unde un grup mic de conspiratori înlocuiesc conducerea centrală fără a avea un sprijin prea mare din partea populației. Insurgenții se împart de obicei în cele două extreme. În mod normal ei caută să îndeplinească următoarele scopuri: să-1 înlăture de la putere conducerea centrală sau să iasă de sub controlul conducerii centrale pentru a forma o entitate autonomă care să fie sub controlul și administrația insurgenților. Insurgența este de obicei o formă de conflict care apare în interiorul unui stat și nu între state și care conține câteva elemente a războiului civil.
Mișcarea de insurgență cuprinde mișcări de rezistanță unde elementele indigene caută să alunge sau să înlăture de la putere ceea ce percep ei ca fiind un guvern străin sau de ocupație. O astfel de mișcare de rezistență poate fi pusă în aplicare de un guvern străin care se află în exil sau de alte facțiuni care se află în exil (de exemplu Rezistența Franceză din cel de al Doilea Război Mondial).
Chiar și în conflictele interne, implicarea actorilor statali este de la sine așteptată. Pe parcursul Războiului Rece, Uniunea Sovietică și Statele Unite au participat la multe astfel de conflicte, mai multe informații cu privire la tipurile de războaie se pot vedea în anexa 1. În ziua de azi, actorii externi sunt de obicei organizațiile transnaționale care sunt motivate de ideologii bazate pe credințe extremiste religioase sau etnice. Tacticile de guerilă și de swarming sunt comune și în cadrul insurgenței și au fost folosite pentru mult timp. Fiecare parte combatantă preferă o victorie rapidă, totală și puțin consumatoare de resurse în schimbul unei victorii prelungite, sângeroasă și consumatoare de resurse. Dar pentru a avea succes în fața resurselor și tehnologiilor superioare, actorii mai slab dezvoltați trebuie să se adapteze. Succesele recente ale forțelor militare ale SUA în teatrele majore de operații vor duce în mod sigur la abordarea conflictelor asimetrice de către viitori oponenți ai SUA.
Din cauză că SUA are avantaje semnificative la capitolul sisteme de foc și tehnologii, un inamic care gândește nu va ataca forțele militare în câmp deschis, deși au fost și unele cazuri când unii oponenți au abordat acestă problemă în câmp deschis și aici ne referim la cazul din Panama din 1989 și la cazul din Irak din 1991 și 2003. Acești inamici au fost învinși în câteva zile sau chiar câteva ore dar unii inamici au abordat problema din alt unghi, ei reușind să reducă la minim impactul sistemelor de foc și a tehnologiilor prin ducerea de operații în medii civile și aici ne referim la cazul clanurilor somaleze din 1993 și a cazului insurgenților din Irak din 2003 încolo.
Mediul informațional este o dimensiune critică a insurgenței și de multe ori insurgenții se folosesc de acest mediu informațional. De multe ori insurgenții apelează la atacuri sinucigașe care au fie importanță militară sau nu pentru a semănă frică în cadrul populației și în cadrul instituțiilor guvernamentale. Aceste atacuri sinucigașe sunt folosite pentru a atrage atenția mass-media și de a scoate în evidență lipsa de acțiune sau incomptența autorităților centrale datorată în mod direct sau indirect insurgenței. În mod ironic, după ce insurgenții au din ce în ce mai mult succes și încep să controleze porțiuni mari de teritoriu, multe din aceste acțiuni asimetrice încep să se reducă. Acest lucru produce noi vulnerabilități pe care forțele contrainsurgente le pot exploata.
Fiecare insurgență este unică, deși uneori pot apărea similarități între insurgențe. În toate cazurile, insurgenții urmăresc schimbarea conducerii centrale. Orice acțiune militară este secundară și subordonată cauzei, un mijloc de a atinge scopul urmărit.
Foarte puține acțiuni de insurgență se încadrează într-o clasificare clară și rigidă. De fapt, comandanții forțelor de contrainsurgență s-ar putea confrunta cu coaliții confuze și schimbătoare în cadrul insurgenței.
Examinând cu ce fel de insurgență se confruntă, comandanții forțelor contrainsurgente au posibilitatea de a realiza o imagine de ansamblu a insurgenților și cum anume funcționează insurgența.
O astfel de examinare identifică următoarele aspecte:
cauza/cauzele insurgenței;
în ce măsură insurgența se bucură de sprijin intern și extern;
mijloacele prin care insurgenții apelează la populație;
motivația insurgenților și nivelul de dedicare al acestora;
armamentul și tacticile folosite de insurgenți;
mediul operațional în care insurgenții vor să inițieze și să își dezvolte campania și strategia.
Deși acțiunile de insurgență pot lua multe forme majoritatea au aceleași caracteristici. O organizație insurgentă cuprinde, în mod normal, cinci elemente:
liderii insurgenței;
luptătorii (principali, regionali și forțe locale care include și milițiile);
figurile politice (uneori numiți militanți sau membri ai unui partid);
auxiliarii (membri activi care oferă sprijin logistic);
membrii mișcării de insurgență.
Proporția fiecărui element depinde de strategia pe care mișcarea insurgentă o adoptă. Liderii mișcării de insurgență au rolul de a-și folosi abilitățile organizaționale și manageriale pentru a transforma indivizii și comunitățile într-o forță efectivă pentru acțiuni politice armate. În conflictele anterioare se credea că pentru a avea succes împotriva unei mișcări de insurgență era nevoie de un raport de forțe de 10 /15:1. Dar nu întotdeauna un raport prestabilit de forțe va rezolva situația. Condițiile din mediul operațional și metodele folosite de insurgenți variază foarte mult. O cerință care trebuie luată în evidență este raportul de forțe în comparație cu populația. Majoritatea experților recomandă un raport de 20/25 de contrainsurgenți la 1000 de rezidenți în ZO (zona de operații). Minimul acestui raport este de 20 de contrainsurgenți la 1000 de rezidenți pentru ca operațiile COIN (contrainsurgență) să reușească dar, ca și orice raport fix de forțe, asemenea calcule depind foarte mult de fiecare situație dată.
Operațiile ofensive și de apărare sunt parte integrantă a contrainsurgenței și, prin acest fapt contrainsurgența se diferențiază de operațiile de păstrare a păcii, detalii privind aspecte ale operațiilor de contrainsurgență se pot urmări la anexa 2. În operațiile de păstrare a păcii scopul principal este lipsa violenței. Dacă violența ar lipsi și în cadrul contrainsurgenței acest lucru ar putea duce la mascarea pregătirilor pentru mișcarea de insurgență, ca exemplu ar fi zona Sadr City din Bagdad din 2003.
În aproape toate cazurile contrainsurgenții dau de o minoritate activă care sprijină conducerea centrală și de asemenea o mică facțiune militantă care se opune conducerii centrale. Succesul contrainsurgenței constă în acceptarea populației, a faptului că guvernul este legitim și nu este necesar un suport de doar 51% ci de un suport majoritar și solid. De asemenea, dacă populația este indiferentă, acest lucru ușurează mișcării de insurgență preluarea puterii politice.
Contrainsurgenții trebuie să fie pregătiți să își identifice inamicii și metodele pe care să le folosească împotriva lor. Contrainsurgenții trebuie să înțeleagă mediul în care ei își duc acțiunile. O misiune care are ca scop asistarea unui guvern funcțional oferă opțiuni diferite contrar situației în care nu ar exista un guvern funcțional sau a fost un regim care a fost schimbat prin lupte. Ultimele două situații menționate vin cu probleme de suveranitate și de reconstrucție națională. Nivelul de violență este un factor în determinarea modului de desfășurare a operațiilor de contrainsurgență. Un mediu operațional extrem de violent ar putea afecta libertatea de mișcare.
Principiile contrainsurgenței sunt următoarele: legitimitatea, unitatea efortului, factorii politici, înțelegerea mediului în care se acționează, izolarea insurgenților de la cauza insurgenței și distrugerea sprijinului logistic.
Scopul principal al operațiilor de contrainsurgență este de a ajuta la dezvoltarea unei guvernări eficiente de către un guvern legitim. Contrainsurgenții ating acest obiectiv prin aplicarea optimă a mijloacelor militare și nonmilitare. Toate guvernele conduc printr-o combinație de consens și coerciție. Un guvern care este descris ca fiind legitim conduce prin folosirea consensului, iar un guvern nelegitim va conduce prin folosirea în exces a coerciției. Cetățenii care sunt conduși de un guvern nelegitim se supun statului de frica consecințelor de a nu se supune guvernului respectiv.
Legitimitatea îi oferă unui stat capacitatea de a-și îndeplini funcțiunile. Aceste funcțiuni includ autoritatea de a stabili relațiile sociale, extragerea resurselor și de a efectua acțiuni în numele poporului. Guvernele legitime își pot dezvolta aceste funcțiuni foarte ușor și acest lucru duce la o coordonare și susținere competentă a securității colective și la o dezvoltare politică, economică și socială. La polul opus se află statele nelegitime, uneori mai fiind numite și state dictatoriale, care aplică de multe ori coerciția.
Există șase factori posibili ai legitimității unui stat care pot fi folosiți pentru analiza amenințărilor:
abilitatea de a oferi securitate populației (insclusiv protecția împotriva amenințărilor interne și externe);
alegerea conducătorilor la o frecvență și într-o manieră considerată justă și corectă de majoritatea populației;
un nivel acceptabil de corupție;
un nivel acceptabil de dezvoltare politică, economică și socială;
un nivel înalt de acceptare a regimului de majoritatea instituțiilor.
Acțiunile militare pot ameliora simptomele unei pierderi a legitimității. În unele cazuri, poate elimina un număr substanțial de insurgenți. Dar pentru a obține o pace durabilă este necesară restabilirea legitimității statului care necesită folosirea tuturor instrumentelor puterii naționale. O campanie contrainsurgentă nu poate avea success pe termen lung fără ca guvernul statului gazdă (Host Nation) să obțină legitimitatea.
Practici operaționale care duc la succesul/insuccesul operației de contrainsurgență
Unitatea eforturilor trebuie să fie prezentă la fiecare eșalon a operației contrainsurgente. Altfel, acțiuni bine intenționate dar necoordonate pot duce la anularea acțiunilor sau ar putea oferi vulnerabilități de care insurgenții se pot folosi. În mod ideal un singur comandant al operației contrainsurgente ar trebui să aibă control asupra agențiilor guvernamentale implicate în operațiile de contrainsurgență. În mod uzual comandanții ating unitatea de efort prin legături cu liderii agențiilor nonmilitare. De exemplu ambasadorul unui stat trebuie să fie în legătură cu reprezentantul senior a statului gazdă (HN) și astfel de conexiuni similare sunt necesare pe tot lanțul de comandă.
ONG-urile (Organizațiile neguvernamentale) joacă un rol important la nivel local. Multe ONG-uri nu se implică relațional cu forțele militare dar sunt necesare stabilirea unor legături între cele două organizații. Cele mai importante legături sunt cele de tip întrunit, multinaționale și interagenții. Scopul acestor legături este de a asigura pe cât mai mult posibil faptul că obiectivele sunt împărtășite, acțiunile și mesajele sunt sincronizate. Atingerea acestei sinergii este esențială.
Factorii politici sunt importanți în cadrul unei operații de contrainsurgență și la începerea unei astfel de operații de contrainsurgență acțiunile militare par a fi predominante când forțele militare duc operații de stabilitate și sprijin sau capturează insurgenții dar, în spatele acestor acțiuni există și obiective politice. Liderii politici și diplomatici trebuie să participe activ la planificarea, pregătirea și executarea operațiilor de contrainsurgență. Acțiunile militare care sunt executate fără a lua în considerare și factorii politici pot duce la o reducere a eficienției operației de contrainsurgență sau în cel mai rău caz va duce la contraproductivitate. Majoritatea mișcărilor de insurgență pot fi rezolvate printr-o soluție politică.
Succesul unei operații de contrainsurgență depinde de asemenea și de modul în care forțele contrainsurgente înțeleg societatea și cultura în care își desfășoară acțiunile. Participanții trebuie să cunoască următoarele aspecte privind populația din ZO (zona de operații):
organizarea grupurilor cheie din societate;
relațiile și tensiunile dintre diferite grupuri;
ideologiile grupurilor;
valorile, interesele și motivațiile grupurilor;
mijloacele de comunicare a grupurilor;
sistemul de conducere a societății.
În majoritatea operațiilor de contrainsurgență insurgenții dețin un avantaj din cauza cunoștiințelor despre zona locală. Insurgenții vorbesc limba, se pot mișca ușor în cadrul populației și înțeleg și cunosc interesele populației. Pentru a avea o operație de contrainsurgență de succes trebuie să se acorde o atenție deosebită înțelegerii culturale și lingvistice.
Pentru a avea succes, fiecare participant la operația de contrainsurgență trebuie să aibe următoarele cunoștiințe:
o apreciere clară privind esența și natura conflictului la care participă;
înțelegerea motivației, puterii și slăbiciunilor insurgenților;
cunoașterea rolurilor celorlalți actori din ZO;
Cel mai ușor lucru prin care se poate anihila o insurgență este acela de a o separa de resursele necesare ducerii mișcării de insurgență, decât de a ucide fiecare insurgent în parte. Anihilarea fiecărui insurgent este practic imposibilă și această acțiune ar fi și contraproductivă mai ales dacă insurgența este pe motiv religios sau ideologic și de asemenea ar crea un sentiment de respingere la nivelul populației, acest lucru ducând la motivarea noilor recruți și producând cicluri de răzbunare.
Mișcările de insurgență dinamice își pot înlocui pierderile foarte rapid. Forțele de contrainsurgență trebuie să întrerupă sprijinul logistic și acest lucru se face prin redresarea factorilor sociali, politici și economici care susțin insurgența. Sprijinul fizic al insurgenței poate fi anihilat prin controlul populației sau a granițelor. Pentru a anihila sprijinul financiar trebuie luate măsuri la nivel local și internațional. Mișcările insurgente din mediile urbane sunt mai dificil de izolat deoarece acești insurgenți operează în celule mici, compartimentate și independente/semi-independente. Aceste celule au propriul lor sprijin logistic și foarte puține legături cu populația și astfel forțelor contrainsurgente le este mult mai greu de depistat și anihilat.
Pe măsură ce legitimatatea guvernului statului gazdă (Host Nation) începe să se contureze populația va începe să participe la consolidarea legitimității și acest lucru va duce la marginalizarea și stigmatizarea insurgenților. Victoria finală nu va fi obținută doar prin izolarea insurgenței ci atunci când izolarea este dusă alături de populație și cu ajutorul populației.
Contrainsurgența este o formă complexă a conflictului armat. În principiu, contrainsurgența reprezintă o bătălie pentru sprijinul populației. Protecția, bunăstarea și sprijinul populației sunt vitale pentru obținerea succesului. Obținerea acestor trei lucruri și apoi menținerea lor reprezintă o provocare aparte și acest lucru se obține prin sincronizarea eforturilor ONG-urilor și a instituțiilor guvernametale ale statului gazdă.
În plănuirea operațiilor de contrainsurgență trebuie să se țină cont de cultura mediului în care se desfășoară operația de contrainsurgență și problemele care pot apărea. Atât insurgenții cât și contrainsurgenții luptă pentru sprijinul populației dar de multe ori insurgenții nu sunt restrânși de legile luptei armate sau de limitele decenței umane.
De multe ori insurgenții apelează la atacuri sinucigașe prin care ucid numeroși civili inocenți și ei clasifică acest lucru drept o opțiune legitimă. De asemenea insurgenții vor face orice pentru a-și păstra cel mai mare avantaj al lor și anume abilitatea de a se ascunde printre oameni. Acești inamici imorali și uneori barbarici supraviețuiesc datorită istețimii cu care sunt înzestrați, adaptându-se mereu situației.
Pentru ca forțele contrainsurgente să aibe succes în reprimarea mișcării de insurgență este necesară dezvoltarea abilităților de a învăța și de a se adapta rapid și în mod continuu. Sprijinul populației le va permite forțelor contrainsurgente să adune suficiente informații pentru identificarea și înfrângerea insurgenților.
1.2. Planificarea și executarea operațiilor de contrainsurgență
Operațiile de contrainsurgență au nevoie de acțiuni militare, paramilitare, politice, economice, psihologice și civice sincronizate. Forțele militare pot securiza diferite zone dar nu pot îndeplini și factorul politic pentru a rezolva situația. Operațiile COIN de succes includ agenții civile, forțe militare și forțe multinaționale. Aceste acțiuni atacă bazele insurgenței și nu luptătorii care duc acțiunile de insurgență și de asemenea, aceste acțiuni se adresează și problemelor statului națiune. Liderii statului națiune trebuie să fie pe deplin angajați în ducerea acestor acțiuni și în ultimă instanță, să își asume responsabilitatea.
Sunt cinci cerințe care duc la succesul operațiilor de contrainsurgență:
forțele multinaționale și forțe statului națiune trebuie să conclureze pentru a dezvolta un plan de atacare a strategiei insurgenților și să se concentreze pe efortul restaturării legitimității guvernului;
forțele contrainsurgente și cele ale statului națiune trebuie să dețină controlul unei zone sau a mai multor zone din care să ducă operațiile de contrainsurgență și de asemenea trebuie să ofere siguranță și securitate populației civile din zona/zonele controlate;
operațiile de contrainsurgență trebuie inițiate din zonele controlate de guvernul statului națiune. Forțele statului națiune trebuie să redobândească controlul centrelor majore de populație pentru a stabiliza situația și pentru a menține legitimitatea guvernului;
redobândirea controlului asupra zonelor controlate de insurgenți vine cu anumite provocări și anume: dacă insurgenții au stabilit un control ferm asupra unei anumite zone, dupa redobândirea controlului trebuie eliminate organele politico-administrative și militare ale insurgenților;
operațiile informaționale trebuie folosite intensiv pentru a îndeplini următoarele: influențare în mod pozitiv a percepției populației asupra legitimității și capabilităților forțelor statului-națiune, obținerea de sprijin local, regional și internațional pentru operațiile de contrainsurgență, mediatizarea violențelor folosite de insurgenți, discreditarea propangandei insurgente și oferirea unei alternative la ideologia insurgenților.
Operațiile de contrainsurgență combină operații de stabilitate și sprijin, de apărare și ofensive pentru a oferi statului-gazdă un mediu stabil și securizat în care să se dezvolte economia și alte diverse servicii, mai multe detalii despre planificarea unei campanii de contrainsurgență se pot urmări la anexa 3. Operațiile de contrainsurgență cuprind trei etape distincte și acestea pot fi asemănate cu niște etape medicale:
oprirea sângerării;
recuperarea;
autosusținerea.
Cunoașterea modului în care mediul operațional evoluează este importantă în planificarea, pregătirea, executarea și evaluarea operațiilor de contrainsurgență.
La început, operațiile de contrainsurgență pot fi asemănate cu acordarea primului ajutor unui pacient. Scopul operațiilor COIN este de a proteja populația, de a sparge voința și momentul insurgenților și de a stabili condițiile pentru acțiunile viitoare. Pot fi puse în aplicare și acțiuni ofensive limitate dar, ele trebuie sa fie completate cu operații de stabilitate și sprijin care să fie concentrate pe securitatea populației civile. Forțele contrainsurgente încep să contureze mediul informațional, inclusiv așteptările populației locale privind acțiunile lor.
A doua etapă poate fi comparată cu eforturile îndreptate spre asigurarea sănătății pacientului, în cazul nostru, cu asigurarea stabilității. Scopul acestei etape este dezvoltarea și construirea capacităților și capabilităților forțelor statului-gazdă. Primul lucru care trebuie făcut este asigurarea securității populației, apoi asigurarea guvernării, serviciilor esențiale și stimularea dezvoltării economice. De asemenea trebuie dezvoltate relațiile cu guvernul statului-gazdă și cu forțele acestuia. De asemenea trebuie acordată și problema schimbului de informații între forțele de contrainsurgență.
A treia etapă este caracterizată prin extinderea operațiilor de stabilitate și sprijin asupra regiunilor problemă și acest lucru ar trebui să fie făcut prin intermediul forțelor statului gazdă. Scopul principal al acestei etape este transferul responsabilității de la forțele COIN la forțele statului gazdă. Forțele de reacție imediată și sprijinul cu foc ar mai putea fi necesare în anumite zone dar majoritatea operațiilor sunt duse de forțele statului gazdă, care sunt ajutate de consilierii multinaționali. Pe măsură ce securitatea, guvernarea și sectorul economic statului gazdă cresc, nevoia pentru sprijin extern scade, mai multe detalii privind cei trei piloni ai contrainsurgenței se pot vedea la anexa 4. În această etapă statul gazdă a stabilit/restabilit sistemele necesare susținerii unui guvern legitim. Guvernul asigură o protecție continuă a populației, își
susține și își construiește legitimitatea printr-o guvernare efectivă, a izolat într-un mod eficient insurgența iar guvernul poate îndeplini nevoile populației.
Direcțiile de acțiune ale operațiilor în contrainsurgență sunt folosite de comandanți pentru a vizualiza, descrie și a dirija operațiile atunci când nu se cunosc locațiile inamicului și atunci când inamicul se ascunde printre populația civilă. Fiecare direcție de acțiune reprezintă o categorie conceptuală în care guvernul statului gazdă și comandantul forțelor COIN intenționează să atace strategia insurgenților și să restabilească legitimitatea guvernului. Aceste direcții de acțiune sunt interdependente și pentru a avea success în operația de contrainsurgență aceste direcții de acțiune trebuie coordonate cu mare atenție.
Succesul pe o anumită direcție de acțiune întărește succesul celorlalte direcții de acțiune. Progresul pe fiecare direcție de acțiune în parte duce la un mediu stabil și sigur pentru statul-gazdă. Stabilitatea este întărită de recunoașterea legitimității guvernului de către populație. Nu există o listă cu direcții de acțiune care să se aplice în toate cazurile. Comandanții selectează acele direcții de acțiune care se potrivesc naturii insurgenței, mai multe exemple de direcții de acțiune într-o operație de contrainsurgență se pot găsi la anexa 5 .
Intenția și viziunea comandantului a rezoluției de contrainsurgență, rezoluție descrisă de direcțiile de acțiune, descriu planificarea operațiilor de contrainsurgență. Comandantul și statul major sincronizează activitățile de-a lungul direcțiilor de acțiune pentru a obține principiul efortului întrunit.
1.2.1 Elemente specifice operațiilor
Această direcție de acțiune este cea mai familiară metodă a forțelor armate. Acestei direcții de acțiune nu trebuie să îi fie alocate prea multe resurse cu costul reducerii resurselor celorlalte direcții de acțiune care contribuie la dezvoltarea și întărirea legitimității guvernului statului-gazdă. Comandanții ar putea descrie acțiunile care sunt corelate de operațiile specifice luptei armate ca fiind o singură direcție de acțiune sau ca direcții de acțiune multiple.
În spectru complet, în operațiile desfășurate, forțele militare execută simultan acțiuni ofensive, de apărare și de stabilitate și sprijin. Acțiunile ofensive și de apărare sunt pentru înfrângerea inamicului. Operațiile de stabilitate și sprijin sunt pentru securizarea și controlul zonelor, resurselor și a populației. Securitatea și controlul civil sunt tipuri ale operațiilor de stabilitate și sprijin și astfel, comandanții forțelor armate asteaptă ca misiunea de
protecție și de securitate pentru populație să fie exprimată în termeni de securitate și control civil.
Ca și considerații pentru executarea operațiilor specifice luptei ar fi dezvoltarea informațiilor culturale care au un rol proeminent deoarece relațiile umane contează cel mai mult. Trebuie stabilite, de asemenea, și regulile de angajare, ele trebuie să fie cât mai clare și să ducă la îndeplinirea misiunilor. Trebuie luat în considerare și modul în care va reacționa populația civilă la diverse situații tactice, chiar și la un simplu punct de control. Liderii insurgenților și agenții de legătură trebuie divizați, capturați sau eliminați pentru a destrăma strategia insugenților. De asemenea trebuie îndreptată atenția înspre metodele de recutare, înspre taberele de antrenament și zonele sacre ale insurgenților. Pentru a avea succes trebuie întrerupt sprijinul extern al insurgenților, sprijin care poate fi de natură internațională sau național/teritorial. Populația civilă trebuie tratată cu respect de către forțele contrainsurgente pentru a-i atrage de partea lor. Trebuie depuse eforturi pentru a dezarma, demobiliza și reintegra în societate membrii grupurilor armate care nu sunt sub controlul gevernului, ca de exemplu milițiile și organizațiile paramilitare. Acest lucru trebuie folosit și la insurgenții care care sunt capturați, se predau sau acceptă amnistiție. Un recensământ este de ajutor deoarece se pot afla o mulțime de lucruri despre populație și ce nevoi au oamenii și odată cu acest recensământ ar trebuie să se treacă și la identificarea populației prin eliberarea cărților de identitate.
Insurgenții folosesc violența pentru a slăbi guvernul statului gazdă, pentru a intimida populația transformând-o în sprijin pasiv/activ.
Operațiile COIN reprezintă de fapt un război dus prin intermediul populației și astfel operațiile specifice luptei armate trebuie executate la un nivel care să nu ducă la rănirea populației. Nu există doar considerente morale la constrângerea folosirii forței armate ci și motive practice. Rănirea populației civile poate duce la schimbarea atitudinii populației față de eforturile de contrainsurgență. Operațiile de contrainsurgență ar trebui să fie caracterizate prin folosirea focului în mod discriminatoriu și disciplinat.
1.2.2 Antrenarea și folosirea forțelor de securitate a statului gazdă
Ca și considerații, pentru antrenarea și folosirea forțelor de securitate a statului gazdă ar trebui să se țină cont de înțelegerea problemei securității deoarece funcțiile, capabilitățile și capacitățile forțelor de securitate ale statului gazdă trebuie să fie aliniate cu strategia teatrului de operații. Forțele statului-gazdă trebuie să se diferențieze de forțele multinaționale prin uniformă. Trebuie stabilite academii separate pentru forțele armate cât și pentru poliție, aceste academii funcționând cu personal multinațional. Pentru menținerea ordinii publice, întărirea legii, prevenirea și detectarea crimelor este necesară o poliție capabilă și bine antrenată. De asemenea trebuie ca și sistemul penal să fie operațional pentru a sprijini poliția statului gazdă și sistemul judiciar. Pentru dezvoltarea forțelor de securitate trebuie identificații liderii din actualele sisteme de securitate, acești lideri urmând a fi antrenați ca mai apoi să se formeze noi unități, instructori pentru academii și echipe mobile de antrenament. Trebuie să se creeze forțe aparte de trupele regulate pentu anumite tipuri de misiuni și anume: pentru poliție echipe de reacție specială, organizații de contraspionaj și servicii de pază și protecție iar pentru armată forțe pentru operații speciale, echipe EOD și alte unități specializate.
Personalului statului gazdă trebuie să îi fie atribuit responsabilități și să fie pus la conducere cât mai repede posibil iar operațiile trebuie să fie executate atât de forțele statului gazdă cât și de forțele multinaționale. Forțele de securitate ale statului gazdă trebuie să fie respectate atât în public cât și în privat și arătând populației civile că forțele de securitate ale statului gazdă și-au câștigat respectul față de forțele multinaționale va duce la creșterea încrederii populației civile în forțele de securitate proprii.
Stabilirea de structuri administrative competente pentru poliție și armată trebuie făcută cât mai repede posibil pentru a se pune la punct sistemul logistic și cel financiar. Forțele de securitate trebuie să fie plătite de către statul gazdă și nu de către forțele contrainsurgente. Insurgenții trebuie încurajați să își schimbe tabăra dar trebuie să fie identificați cei care caută să se înroleze în forțele de securitate sub pretexturi false.
1.2.3 Stabilirea sau restaurarea serviciilor esențiale
Serviciile esențiale se adresează populației statului gazdă. Scopul principal al forțelor contrainsurgente este să ofere un mediu stabil și sigur și abia apoi statul gazdă poate dezvolta infrastructura de care are nevoie. Într-un mediu instabil, forțele contrainsurgente vor avea pentru moment rolul principal, celelalte agenții nefiind prezente sau nu au capabilitățile/capacitățile necesare pentru îndeplinierea nevoilor statului gazdă. Astfel spus, forțele COIN trebuie să aibă incluse în planificare aceste sarcini.
Stabilirea sau restaurarea serviciilor esențiale trebuie să fie un efort întrunit din partea forțelor contrainsurgente și autoritățile statului gazdă și pe cât de mult posibil ar trebui să se folosească forța de muncă și materialele locale. Trebuie să se țină cont și de preferințele locale deoarece pot fi consumate resurse și timp prețios pe ceva ce populația locală nu consideră a fi de mare valore și acest lucru poate fi evitat prin conlucrarea cu autoritățile statului gazdă și de asemenea prin populația din zona respectivă. Formarea de echipe de planificare, evaluare și reproiectare este un alt pas înspre stabilirea sau restaurarea serviciilor esențiale.
Există numeroase organizații nonguvernamentale care nu vor să fie văzute că lucrează cu forțele contrainsurgente și aceste ONG-uri trebuie abordate pentru a fi încurajate să participe în planificarea stabilirii sau restaurării serviciilor esențiale. La aceste întâlniri cu ONG trebuie puse în prim plan interesele mutuale în obținerea securității și stabilității locale. Forțele contrainsurgente trebuie să fie cât mai mult posibil transparente cu populația locală și oamenii trebuie să înțeleagă ce fac forțele contrainsurgente și de ce o fac.
Pe lângă stabilirea sau restaurarea serviciilor esențiale intră și dezvoltarea economică a statului gazdă care include atât aspecte pe termen scurt cât și pe termen lung. Aspectele pe termen scurt se referă la numărul mare de șomeri și restabilirea economiei pe toate nivelurile. Aspectele pe termen lung se referă la stimularea economiei și creșterea PIB-ului. Stabilitatea unui stat este strâns legată de situația economică a populației și de respectarea legilor. De asemenea, sănătatea economică a unui stat depinde și de abilitatea guvernului de a asigura în mod continuu securitea populației.
Pentru a avea loc dezvoltarea economică trebuie să se înțeleagă societatea, cultura și mediul operațional. Fără o economie viabilă și oportunități de angajare, populația va urma promisunile false oferite de către insurgenți. Insurgenții se folosesc de rata mare de șomaj pentru a atrage sprijinul pasiv/activ al populației pentru cauza lor iar în ultimă instanță să submineze autoritatea și legitimitatea guvernului statului gazdă.
1.3. Necesitatea unor structuri organizatorice integrate, civil-militare în lupta împotriva insurgenței
Pentru ca o organizație esențial militară să desfășoare operațiuni pe fronturi, aceasta depinde de capacitatea de a forja un organism hibrid, cuprinzător, multidimensional, deopotrivă militar și civil. Acțiunea civică poate învinge insurgența și poate contribui la dezvoltarea unei opinii publice favorabile. Astefel, comandanții militari se pot implica în proiectele acțiunilor civice, în măsura în care această implicare nu îi sustrage de la îndeplinirea atribuțiilor de serviciu. Cele care pot crea imaginea unei guvernări responsabile și capabile sunt autoritățile locale. În astfel de operații, militarii lucrează cu autoritățile locale civile, ONG-urile și populația civilă și așa cum generalul Petraeus afirma „Dacă vrei să îți îndeplinești misiunea, trebuie realmente să construiești această infrastructură administrativă chiar și de la zero. Poate fi frustrant, costisitor, un efort plin de obstacole, dar capacitatea de a-ți îndeplini misiunea depinde de abilitatea statului gazdă de a-și securiza și guverna teritoriul uman. Acum, nu încercăm să dăm Afganistanului capacitățile guvernamentale ale Elveției, ci vrem să îl sprijinim până îl aducem la nivelul la care își poate asuma responsabilitatea propriei securități. Construirea capacității națiunii gazdă de a guverna este fundamentală pentru reușita misiunii. Nu știu cum altfel poți face acest lucru, asta dacă nu vrei să renunți“.
Obiectivele acțiunilor civil-militare în operațiile contrainsurgenței sunt :
contribuții substanțiale la dezvoltarea națiunii țării gazdă;
obținerea suportului, loialității și respectului populației locale pentru guvernul țării lor.
Principiile operațiilor civil – militare cuprind :
conservarea resurselor și dezvoltarea unei economii durabile;
ducerea la îndeplinire a indicațiilor primite pe canalele de comandă.
construcția și reconstrucția – acțiunea civică poate include asistarea populației locale în construcția și reconstrucția sistemului de comunicații, școlilor, bisericilor, sprijinirea agriculturii și distribuirea ajutoarelor de urgență (mâncare, haine, medicamente)
scăderea șomajului – programele civice sunt de obicei desemnate pentru angajarea unui număr cât mai mare de civili, până când economia devine din nou funcțională. Energiile civililor trebuiesc ghidate spre canale constructive
încurajarea activismului – acțiunea civică este un instrument de încurajare a populației civile active de a se opune forței insurgente și de a participa activ la acțiunile de sprijinire a operațiilor de combatere a insurgenței.
Echipele de reconstrucție provinciale (PRT) îmbunătățesc abilitățile autorităților locale, districtuale și provinciale de a guverna și a disemina autoritatea guvernamentală în rândul populației locale. La această dată există în Afganistan 42 de națiuni care contribuie cu trupe, însumând aproximativ 61130 de soldați și 26 de echipe PRT.
Echipele de reconstrucție provinciale desfășoară o gamă largă de operații pentru :
promovarea unei bune guvernări și a justiției;
dezvoltarea unui sistem de securitate efectiv prin antrenarea și supravegherea forțelor ANSF;
facilitarea reconstrucției, dezvoltării și creșterii economice
Într-un final, acestea vor crea condițiile necesare dezvoltării fără ajutor a prosperității și vor crea un cadru sigur, stabil și securizat. PRT-urile fac posibilă reorientarea populației civile dinspre insurgență înspre susținerea eforturilor coaliției și prin utilizarea anumitor metode și strategii. PRT-urile consideră că este esențială activitatea pentru strategia orientată pe cele trei direcții de securitate, guvernare și dezvoltare, aplicată în Afganistan.
Insurgența este combătută chiar în ariile unde aceasta are zona cea mai propice de recrutare a luptătorilor prin utilizarea efectivă a asistenței civile, prin crearea de simboluri ale adevăratului progres, cum ar fi serviciile locale de strictă necesitate și asigurarea locurilor de muncă la nivelul rural. Astfel, recunoscute și acceptate de populația civilă ca fiind semne ale progresului guvernului, proiectele vizibile în domeniul infrastructurii, pot fi folosite cu succes în campaniile IO (Information Operations).
Din acțiunile de angajare a liderilor-cheie locali fac parte și acțiunile CIMIC sau acestea pot fi desfășurate pe timpul misiunilor de rutină (patrulări regulate, posturi de observare, patrule de cercetare).
Deasemenea, pentru a explica acțiunile desfășurate ori care urmează să aibă loc sau pentru a păstra populația locală departe de anumite zone, astfel de acțiuni pot face parte din planurile de operații mai complexe ale unor grupări de forțe, din anumite zone de operații.
Forțele de coaliție, prin desfășurarea unor astfel de acțiuni, pot stabili contacte ce pot fi exploatate de forțele specializate pentru obținerea de informații necesare desfășurării operațiilor, asigurării protecției forțelor sau pentru promovarea temelor IO/PSYOP. Totodată, se pot determina cele mai eficiente metode de interacțiune a autorităților guvernamentale cu populația din arie și stabili necesitățile populației pentru câștigarea încrederii în autorități și acțiunile acestora.
Ca metodă primară de comunicare, operațiile psihologice utilizează întâlnirile față în față. Rata literaților este foarte scăzută în Afganistan, în special în zona rurală, de aceea produsele tipărite pot să nu dea rezultatul scontat. Este lesne de înțeles că diseminarea mesajului de pe produsele tipărite poate fi alterată sau interpretată având în vedere faptul că la nivelul unui sat poate fi o singură persoană care să știe să scrie și să citească.
Cele mai eficiente mijloace pentru diseminarea mesajelor către o mare parte a populației sunt posturile de radio, putând fi asimilate atât de populația educată, cât și de cea fără școală și putând fi recepționate și în afara orașelor. Transmise în limba locală (fie dari sau pastho) aceste mesaje sunt recepționate de către auditor așa cum sunt, nealterate. În cadrul misiunilor CIMIC, aparatele de recepție se regăsesc în permanență printre produsele distribuite populației locale acestea fiind specifice condițiilor din Afganistan, respectiv pot fi alimentate de la baterii, de energia solară sau de la un magnetou. Se folosesc pentru difuzarea emisiunilor radio atât posturi de radio fixe, cât și stații radio mobile, capabile să emită pe distanțe mici.
Stațiile radio difuzează mesaje PSYOP’s, IO (Information Operation) sau mesaje de inducere în eroare a insurgenților care urmează direcțiile temelor aprobate. Un astfel de exemplu de mesaj IO este următorul: „Forțele de coaliție vor acționa în zona voastră în cooperare cu forțe ale guvernului legitim afgan”, iar un mesaj de inducere în eroare va anunța desfășurarea unor operații într-o anumită zonă și care se vor desfășura în altă parte.
Mulahii mobili este o metodă folosită cu succes de forțele PSYOP. Folosirea unui mulah sau mawlowi (lideri religioși) și a unui lider Tadjik împreună a fost identificată ca fiind o metodă foarte pertinentă de diseminare a mesajelor, cunoscut fiind faptul că, aceștia sunt ascultați, cuvintele lor sunt considerate a fi cuvintele lui Allah, iar cererile lor sunt, de obicei, respectate de către populația civilă. Având acești doi mulahi lucrând împreună și în sprijinul forțelor de coaliție și al ANSF, sunt anihilate mesajele insurgenților care afirmă că forțele de coaliție încearcă să îndepărteze poporul afgan de islam. Strategia actuală aplicată presupune includerea mulahilor mobili în grupurile ce desfășoară acțiuni CIMIC, de obicei post-acțiune și care mai pot cuprinde: o echipă medicală care să desfășoare acțiuni în sprijinul populației civile; cel puțin un reprezentant al guvernului afgan care este disponibil (de preferat guvernatorul sau vice-guvernatorul); un reprezentant PSYOP al forțelor de coaliție; cel puțin un reprezentant al forțelor de coaliție și unul afgan de la afaceri civile .
Programele de reconversie sunt folosite cu precădere de către membrii guvernului afgan pentru a determina luptătorii insurgenți să sprijine legitimitatea acestuia și să renunțe la luptă. Un astfel de program nu este de mare succes în partea de sud a Afganistanului, unde luptătorii insurgenți găsesc o puternică susținere în rândul populației civile și unde insurgența este cea mai pronunțată. De aceea acei luptători care acceptă să renunțe la luptă o fac doar pentru a determina forțele de coaliție să nu îi mai urmărească și nu din alte motive, iar perioada de renunțare la luptă fiind direct influențată de prezența forțelor de coaliție în zonă.
CAPITOLUL 2
CERINȚE STRUCTURAL-OPERAȚIONALE ȘI DE INSTRUIRE PRIVIND STRUCTURA FORȚELOR LUPTĂTOARE
Transformarea reprezintă un proces care răspunde nevoii de remodelare a cooperării, în condițiile elaborării și aplicării noilor concepte, capabilități și misiuni, care utilizează potențialul național pentru a contracara amenințările asimetrice manifeste, permite susținerea intereselor strategice și participarea la asigurarea păcii și securității internaționale.
Derularea procesului de transformare reclamă schimbări de substanță la nivelul doctrinelor, organizării și structurii forțelor, capabilităților, activității de informații, instruirii, educației, achizițiilor, managementului resurselor umane și programării bugetare, care reprezintă principalele domenii de aplicare a transformării în domeniul militar.
În acest capitol vom aborda noțiuni ce țin de flexibilitate organizațională, modularitate structurală, conceptul de swarming și folosirea acestuia în practică, structuri specializate de contracarare și implicațiile tehnologiilor performante în organizarea militară.
2.1. Flexibilitate organizațională
De-a lungul istoriei militare, această cerință operațională a reprezentat, un principiu călăuzitor în proiectarea armatelor în timp de pace, nevoile vremurilor de război fiind vizate de gândirea planificatorilor militari. De exemplu, România, care în pofida constrângerilor financiare din diferite regimuri politice și a prevederilor tratatelor internaționale ce s-au perindat la conducerea statului, a reușit, prin specialiștii săi militari, să identifice soluțiile necesare asigurării flexibilității organizaționale a structurilor militare. Această abilitate, în caz de necesitate, a permis conservarea resurselor umane și material-financiare necesare operaționalizării, a structurilor militare cerute, în timp oportun, de efortul de război și solicitate la un moment istoric dat. Situația existentă în Armata României este relevantă în acest sens, atât în perioadele dinaintea celor două războaie mondiale, cât și în perioada postbelică.
Este însă important realizarea acestui imperativ în prezent pentru perspectivă și, mai ales, în contextul unui dinamism fără precedent al evoluției riscurilor, amenințărilor și a agresiunilor la adresa securității naționale, al mediului de securitate de interes, mai ales, în contextul creșterii caracterului asimetric al unei eventuale confruntări în care ar putea fi implicați actorii politici.
Este de apreciat faptul că flexibilitatea organizațională reprezintă capacitatea structurilor militare de a se redimensiona și modela, eficient și oportun, în raport cu cerințele formulate de strategiile de securitate militară și, respectiv, națională pentru a răspunde amenințărilor, riscurilor și agresiunilor din mediul de securitate în care trebuie să acționeze, mai multe informații privind diferența dintre un conflict liniar și nonliniar se pot vedea la anexa 6. În același timp, aceasta implică capacitatea de îndeplinire a unei game diverse de misiuni, dispunând de o pregătire și înzestrare corespunzătoare, ce se pot adapta la realitățile câmpului de luptă modern. Pe lângă această definiție generală, trebuie identificate însă, și soluțiile concrete de aplicat pentru a asigura flexibilitatea structurilor create pentru situații de criză și război, încă din timp de pace luând în considerare caracterul asimetric al confruntărilor militare ale viitorului.
Pentru rezolvarea acestei ecuații trebuie să fie la bază, două repere fundamentale: condițiile concrete în care finanțează statele participante, precum și soluțiile adoptate de armatele moderne, posesoare ale unor informații și ale unei experiențe cuprinzătoare, pe termen mediu și lung asupra evoluțiilor fenomenului politico-militar. Corelarea concluziilor din această analiză trebuie să ducă la formularea și aplicarea unor principii stabilite în structurarea și în proiectarea forțelor, astfel:
stabilirea unei ponderi echilibrate a categoriilor de forțe: forțe aeriene, navale, terestre și, în contextul creșterii amenințărilor asimetrice, crearea unei categorii distincte de forțe, cele speciale – fie în structura fiecărei categorii de forțe ale armatei ,fie independente;
operaționalizarea unui sistem funcțional, care să asigure ridicarea graduală a capacității de luptă la toate nivelurile ierarhice, astfel încât, în raport cu escaladarea unui conflict (asimetric), să fie conservată o cantitate suficientă și calitativ eficientă de forțe capabile să contracareze orice amenințare sau agresiune militară, materializată într-un număr corespunzător de comandamente, mari unități și unități luptătoare și logistice, care să susțină efortul de război, în cadrul fiecărei categorii de forțe;
stabilirea unui raport corespunzător între forțele active și forțele teritoriale, asigurând premisele necesare pentru optimizarea procesului de amplificare a forțelor operaționale apte de acțiuni militare, în caz de necesitate;
asigurarea unui grad sporit de mobilizare și generare a forței, astfel încât să existe posibilitatea reală de a face față unei amenințări neprevăzute și de a asigura rezerva necesară în condițiile existenței unui interval de timp mai îndelungat de avertizare;
crearea unor structuri organizatorice, capabile de cooperare cu armatele statelor membre ale NATO, îndeosebi pentru forțele stabilite să participe la operații conduse de NATO și/sau UE;
realizarea unui nivel corespunzător al interoperabilității operaționale, tehnice și logistice cu forțele multinaționale, alături de care pot acționa în misiuni conduse de NATO/UE;
realizarea unei capacități informaționale și de evaluare a situațiilor tactice, operative și strategice a riscurilor, amenințărilor și agresiunilor;
crearea unei protecții multidimensionale a forțelor/obiectivelor și asigurarea unui grad ridicat de autonomie în teatrul de operații;
existența unui sistem logistic specializat, flexibil și interoperabil, menit a asigura autonomia acțiunilor și complementaritatea eforturilor în câmpul de luptă;
realizarea unei infrastructuri adecvate pentru desfășurarea acțiunilor militare.
În afară de aceste principii, fără care nu s-ar putea realiza flexibilitatea organizațională a structurilor militare, aplicarea lor, în mod necesar, presupune identificarea soluțiilor care să asigure, crearea acelor structuri de execuție și conducere cerute de rezolvarea unei situații sau alteia la un moment dat și la timpul oportun.
Așadar dacă dintr-o brigadă este ușor să constitui un batalion, cu toate facilitățile necesare îndeplinirii unei misiuni, inclusiv într-un conflict asimetric, problema este să reușești ca, pe structura unui batalion, să poți constitui o brigadă – cu tot ceea ce aceasta are nevoie – pentru îndeplinirea unei misiuni date. Fără exagerare, în caz de necesitate, această ipoteză trebuie să devină o posibilitate reală.
Astfel această manieră de proiectare a structurilor poate, cu siguranță, determina sporirea capacității de reacție a structurilor forțelor luptătoare în acțiuni de contracarare, inclusiv a riscurilor și amenințărilor asimetrice.
2.2. Modularitate structurală
Îndeosebi, în perioada postbelică, principiul modularității structurilor organizaționale din domeniul militar a fost impus de nevoia constituirii ad-hoc a unor structuri reclamate de multiplicarea misiunilor și de imperativul soluționării operative a unor situații de criză sau război și decurge din cerința realizării flexibilității organizaționale.
În principal, principiul enunțat constă în crearea și existența unor structuri militare, de execuție sau conducere care dispun de pregătirea necesară translatării lor dintr-o structură în alta, dispunând de abilitățile cerute pentru realizarea integrării într-un sistem de luptă creat și a interoperabilității pentru soluționarea unei situații noi.
Astfel, principiul răspunde, atât implicațiilor reducerii efectivelor militare – unde structurile militare sunt de dimensiuni mai mici, dar trebuie să fie mai mobile, active, suple și adecvate unui mediu de securitate nou, capabil de o ripostă optimă, în continuă schimbare -, cât și faptului ca acesta poate oferi soluții în aplicarea noului concept CJTF, de creare și dezvoltare a capacităților de acțiune integrată.
Acest principiu presupune pentru fiecare categorie de forțe și gen de armă, existența la toate nivelurile ierarhice (strategic, operativ și tactic) a unor structuri de comandă și luptătoare în măsură a participa la îndeplinirea unei game variate de misiuni. Modularitatea structurilor oferă oportunitatea de a asigura rezerva necesară pentru un timp îndelungat de avertizare și a unui efort militar susținut și de proiecție și generare a unei forțe în măsură să facă față unor amenințări neprevăzute. De asemenea, realizarea și aplicarea cerințelor principiului modularității structurilor forțelor luptătoare este de natură să asigure compatibilitatea cu structurile similare NATO, dar în strânsă relație cu resursele și necesitățile interne ale acestora, în același timp, asigurându-se, optimizarea posibilităților de cooperare cu module și structuri existente în armatele statelor membre ale Alianței.
Așadar realizarea cerințelor principiului analizat este oportună din perspectiva modernizării structurale și operaționalizării forțelor, asigurându-se astfel un nivel corespunzător al interoperabilității operaționale tehnice, administrative și logistice.
2.3. Swarmingul în practică
Numărul mare de cazuri în care activiștii au folosit swarmingul, în sectorul de securitate, a fost mișcarea Zapatista din Mexic și campania internațională pentru interzicerea minelor. Primul caz este un caz de ,,război rețea de tip social’’ în care ONG-urile au împiedicat armata mexicană să atace mișcarea Zapatista. În ultimul caz, o mișcare asemănătoare războiului de tip rețea, ONG-urile după ce au convins mai multe state să semneze un tratat internațional pentru interzicerea minelor, au câștigat un premiu Nobel pentru pace. Tacticile swarmingului au fost folosite de către mișcările pro-democratice pentru a pune regimurile dictatoriale în defensivă și/sau pentru a altera comerțul și relațiile diplomatice cu SUA. Statul Burma este un caz asemănător.
Swarmingul social este în special în creștere prin activiștii care se opun comerțului global și a investițiilor. Protestele bazate pe internet au ajutat la prevenirea aprobării Acordului Multilateral de Investiții în Europa în 1998. Apoi, în 18 iulie 1999, o zi care va fi cunoscută ca J18, demonstranții anticapitaliștii furioși care au erau prezenți în Londra cu zecile de mii, în timp ce alți activiști au pus în funcțiune alte demonstrații în alte țări. J18 a fost în mare parte organizat cu ajutorul internetului, fără direcționare centrală sau conducere. Recent, J18 a fost folosit ca model de zeci de mii de activiști, majoritatea americani dar de asemenea și canadieni și europeni care au invadat orașul Seattle pentru a opri o întâlnire importantă a Organizației Mondiale de Comerț, pe data de 30 noiembrie 1999, o operație cunoscută sub numele de N30, a cărei planificare a început chiar după terminarea lui J18. Rigoarea acestor trei mișcări și eficacitatea obstrucționării a venit ca o surpriză pentru autorități.
Demonstrațiile violente din Seattle au prezentat toate formațiile discutate anterior: încăierări, mase de oameni, manevre și swarming. Mai mult, demonstrațiile au arătat că rețelele informaționale pot câștiga împotriva ierarhiilor (Organizația Mondială de Comerț și poliția Seattle-ului) cel puțin pentru moment. Persistența swarmingului din Seattle din 16 aprilie 2000, demonstrațiile (cunoscute sub numele de A16) împotriva Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale din Washington DC sugerează faptul că s-a dovedit că swarmingul a fost o mișcare destul de eficientă pentru a continua să fie folosită.
Din punctele de vedere a teoriei și a practicii, cele mai interesante swarminguri au fost conduse de anarhiști mascați cu cagule negre din diverse grupări de pe teritoriul SUA. După luni de pregătire, grupările dispersate dar interconecate prin intermediul stațiilor, cu un concept de organizație colectivă care era fluidă și dinamică, dar mai ales puternic interconectată. Ei știau exact ce birouri și magazine trebuia să fie lovite, aveau o listă specifică pentru obiective și prin folosirea de observatori și fiind mereu în mișcare, au evitat contactul cu poliția (în schimb, erau întâlniri cu pacificatori care erau prezenți printre protestatari). În timp ce tacticile lor urmăreau distrugerea fizică, au observat obiectivele strategice și filozofice mai mari prin termeni ca dezinformare selectivă prin ruperea ,,vrajei’’ proprietății private, hegemonia corporatistă și a capitalismului din societate.
În aceste războaie sociale, de la mișcarea Zapatista din 1994 până la activiștii N30 și anarhiștii din 1999, swarmingul apare nu numai în viața cotidiană ci și în ciberspațiu. Email-urile trimise unor persoane guvernamentale sunt un bun exemplu. Dar unii ,,hackactiviști’’ urmăresc să producă o ruptură, urmărind nesupunerea civilă electronică. Un efort recent asociat cu o colectivitate numită Teatrul de Turbulență Electronică este denumită actual SWARM. Această colectivitate caută să mute ,,Zapatiștii digitali’’ dincolo de faza inițială a creatorilor de la FloodNet care a fost folosit pentru a pune în mișcare atacuri masive de ping asupra website-urilor guvernamentale și corporatiste. Scopul acestor atacuri este de a veni cu noi metode de ,,sisteme electronice pulsative’’ pentru susținerea activismului militar. Această metodă este în mod sigur folosită pentru folosirea swarmingului în ciberspațiu de către mii de oameni împotriva obiectivelor guvernamentale, militare și corporatiste.
Între timp, societățile necivile, cum ar fi organizațiile transnaționale criminale și teroriste folosesc swarmingul. În războiul antidrog condus de SUA, spre exemplu, s-a pus mare accent pe liderii cartelurilor. Dar datorită faptului că cartelurile de astăzi sunt interconectate și dispersate și a faptului că nu operează sub o comandă centrală, drogurile continuă să intre în SUA în pachete mici prin imigranții ilegali care trec granița de la sud-vest sau folosind camioane, ambarcațiuni mici sau avioane.
Diverși teroriști sunt adepți ai rețelelor și în unele cazuri a swarmingului. De exemplu, Hezbollah a folosit o metodă de swarming pentru a contracara raidurile comandourilor israeliene în sudul Libanului. Această metodă se bazează pe instrucțiunea generală a unităților Hezbollah de a converge ca și anticorpii corpului uman pe intrușii dintr-o zonă anume. Nicio conducere centrală nu este cerută și comandourile israeliene nu folosesc swarmingul ci angajarea în lovituri de precizie pe ținte limitate și specifice și astfel s-au regăsit în mai multe situații când au avut de a face cu swarmingul și au scăpat dar cu mari pierderi. Incapacitatea Israelului de a se descurca cu swarmingul folosit de Hezbollah ar fi putut contribui la retragerea unilaterală a Israelului din sudul Libanului.
Al-Qaida, rețeaua teroristă fondată de Osama bin Laden, ar putea încerca să se angajeze în swarmingul strategic, un efort pentru lovirea simultană sau cu o secvență apropiată a țintelor dispuse la depărtare (de exemplu atentele cu bombă a ambasadelor din Kenya și Tanzania). Dar, până acum, abilitatea Al-Qaida de a folosi operații de o importanță strategică pare limitată. De asemenea datorită faptului că Al-Qaida a depins de conducerea lui Bin Laden, acesta este un caz care diferă de lipsa liderului din teoria clasică a swarmingului.
Ca și o observație, notăm faptul că swarmingul este folosit și în sport, prin folosirea ,,ofensivei în triunghi’’ din basketball, patentă de Tex Winter în anii 1940 și perfecționată de Phil Jackson, prima dată cu Chicago Bulls în anii 1990 și apoi cu Los Angeles Lakers. Această ofensivă se bazează pe faptul menținerii jucătorilor dispersați (aproximativ 5-7 m) și aranjați într-o serie de formațiuni triunghiulare. Mișcarea jucătorilor crează noi triunghiuri în timp ce jucătorii încearcă să treacă de apărare. Dacă apărătorii sunt capabili să mențină progresul unui triunghi, mișcarea jucătorilor crează un alt triunghi, parțial compus din membrii primului triunghi. Sistemul este fluid, schimbător și o metodă excelentă de swarming din toate direcțiile asupra echipei adverse, permițând ca jucătorii ofensivi să tragă la coș în funcție de cum decurge swarmingul.
Totuși, în alte două zone în care începe să apară swarmingul și rețeaua, afacerile militare și comerciale, condițiile diferă de paradigma teoretică a swarmingului în aproape toate dimensiunile. De exemplu, afacerile și afacerile militare rareori oferă autonomie deplină, datorită consecințelor conducerii improprii individuale. Acum mult timp, de exemplu, amiralul Byng a fost împușcat pentru că nu a urmat Instrucțiunile de Luptă Navale Regale pentru pierderea strategicului Port Mahon din Războiul de 7 Ani. Recent, acțiunile unui broker de bursă a cauzat pierderi de miliarde, doborând filiala de bănci de investiții engleze Baring’s Limited care avea un istoric de 200 de ani fiind. În mod clar, atât în afaceri cât și în război, costurile și riscurile sunt mari, și astfel de noțiuni ca autonomie deplină să nu facă parte din ele și să nu poată fi folosite de unități pe câmpul de luptă.
În aria de conectivitate, afacerile și războiul se diferențiază de noțiunile pure ale swarmingului. Există, în practică, variații mari de conectivitate între unități pentru a menține controlul strategic. Totuși sunt și excepții, de exemplu conceptul flotei americane de război bazat pe rețea permite o mai mare conectivitate și o descentralizare imensă a autorității. Pușcașii marini în experimentele Hunter Warrior/Sea Dragon fac progrese în domeniul conectivității.
În plus setul de reguli din afaceri și război tind să fie complexe, în comparație cu modelele descrise mai sus. De asemenea cu viteza cu care rețelele apar, structurile explicite sunt preferate, limitând fluiditatea și calitatea schimbării modelelor în favoarea recunoașterii cu ușurință a rețelelor de tip lanț, centru și uneori a rețelelor de tip all-channel. În cele din urmă nevoia instituțională, în afaceri și armată, de unitate a scopurilor și a viziunii strategice duce la apariția de structuri organizaționale hibride în care anumite forme de rețele sunt schițate la actualele forme de ierarhizare. Acest fapt va fi însoțit de provocări de proiectare a organizațiilor comerciale și militare care vor să evolueze prin capabilități de swarming.
2.4. Structuri specializate în contracarare
O restructurare și modernizare a forțelor luptătoare presupune, în mod necesar, potrivit noilor riscuri și provocări ale modului de securitate actual, realizarea unor structuri specializate, capabile să răspundă cerințelor câmpului de luptă modern. De asemenea obligă la menținerea unor structuri și proceduri clasice, coexistența tipurilor clasice de agresiune cu cele moderne, fiind evidentă necesitatea creării și pregătirii unor structuri specializate, ce pot fi capabile să contracareze noile tipuri de agresiuni și forțe angajate în acțiunile militare ale viitorului.
Este de înțeles că implicarea armatelor în soluționarea diferendelor viitorului este o problemă politică. Însă deciziile politice vor trebui urmate de măsuri în consecință în domeniul militar. Este astfel de așteptat ca implicarea forțelor militare în rezolvarea conflictelor interorganizaționale sau interstatale să determine crearea unor structuri noi, altele decât cele cunoscute până în prezent, ce pot fi capabile să contracareze acțiunile ostile îndreptate împotriva securității și apărării naționale ale organizațiilor colective de securitate sau statelor naționale. De exemplu terorismul, cere astfel de structuri fiind un fenomen de formă acută și actuală de amenințare.
De reținut este faptul că, crearea și eficiența unor astfel de structuri implică, pe lângă cheltuieli, și o nouă filozofie a întrebuințării forțelor armate, ceea ce presupune structurarea, pregătirea și conducerea adecvată a noului mediu de securitate.
Însă realizarea acestui deziderat ar însemna, un plus de aport al statelor la eforturile întreprinse pe plan mondial pentru realizarea unui climat de securitate colectivă,pe două planuri: conceptual și pragmatic.
Așadar, având în vedere creșterea complexității mediului de securitate, în consonanță cu structurarea armatelor moderne, se poate considera impunerea creării, în cadrul structurilor forțelor luptătoare, a unei noi categorii de forțe, forțele speciale, ce sunt pregătite și înzestrate corespunzător, capabile să cuprindă elemente din toate actualele categorii de forțe ale armatei. Astfel vor trebui proiectate să îndeplinească misiuni cu caracter deosebit, atât pe timp de pace,cât și în situații de criză și la război, aducând un plus de calitate și eficiență modalităților de contracarare a noilor provocări ale câmpului de luptă modern.
Pentru susținerea unui efort militar credibil, constituirea unor structuri-nuclee, capabile să amplifice potențialul cerut într-o situație de criză sau război, reprezintă un element ce va trebui exploatat în consecință într-o etapă istorică în care diminuarea forțelor armate este o modă. O creștere a ponderii conflictelor asimetrice în cadrul evoluției fenomenului militar internațional obligă la crearea și pregătirea unor structuri-nuclee capabile să facă față oricăror tipuri de agresiuni.
Fiind un proces deosebit de complex și dinamic, ce implică măsuri organizatorice care să asigure operaționalizarea oportună, din timp de pace și operaționalizarea structurilor de conducere și execuție necesare îndeplinirii obiectivelor propuse prin strategiile de securitate și apărare națională proiectate, în situații de criză sau la război, el presupune conservarea resurselor umane și materiale necesare proiectării, în caz de nevoie, a forței capabile să rezolve situațiile apărute într-o circumstanță sau alta, fapt ce necesită responsabilități distincte pentru fiecare decizie politico-militară și component al lanțului de comandă. Factorii de decizie politico-militarăfiind cei caretrebuie să îșiasume câte structuri – nuclee și care este mecanismul de operaționalizare a acestora. Detaliile planificării acestora fiind obiectul unor documente organizatorice confidențiale, ce sunt bazate pe o repartiție judicioasă a forțelor-structuri-nuclee corespunzătoare contracarării amenințărilor estimate, concomitent cu o evaluare realistă a mediului de securitate.
2.5. Tehnologii performante și implicații în organizarea militară
Nivelul de înzestrare tehnică reprezintă, cu implicații majore asupra strategiilor de securitate națională și, respectiv, militare ale oricărei națiuni, un indicator important al capacității de luptă a oricărei armate moderne, cu atât mai mult în cazul conflictelor asimetrice, dotarea armatelor moderne presupune tehnologii de înaltă performanță. Cerința aceasta este valabilă pentru forțele luptătoare ce dispun de mijloace uzate fizic și moral, datorită lipsei de preocupare politică existentă pe plan mondial de reînnoire periodică a parcului de tehnică militară și în totală neconcordanță cu evoluțiile din domeniu practicate pe plan mondial, ajungându-se, în prezent, la un decalaj important între nivelul de înzestrare al respectivelor structuri și celelalte armate, inclusiv cu potențial asemănător.
Astfel, apar ca prioritare următoarele direcții de acțiune în acest domeniu, presupunând un efort financiar corespunzător:
programe de înzestrare viabile, ce vor trebui direcționate pentru realizarea creșterii la un nivel corespunzător a interoperabilității cu structurile militare ale statelor membre ale NATO, precum și între categoriile de forțe ale armatei; achiziționarea (producerea) de tehnică și armament din ultima generație, cu consumuri și deservire minimă și fiabilitate maximă;
efort propriu și prin cooperare militară internațională;
înlocuirea armamentelor și tehnicii de luptă cu uzură fizică și morală avansată;
modernizarea armamentelor și tehnicii de luptă care pot fi aduse la nivelurile de compatibilitate cu cele din țările membre ale NATO;
completarea unor deficite la mijloacele de protecție individuală și colectivă, la stocurile de muniții pentru tehnica nou introdusă (modernizată) în (din) înzestrare, precum și la carburanți-lubrifianți;
înlocuirea aparaturii de comutație analogică și a stațiilor (autostațiilor) radio cu frecvență fixă, cu cea de tip numeric și stațiilor radio cu salt de frecvență;
asigurarea necesarului, la pace, de mijloace de informatică și tehnică de transmisiuni;
implementarea, cu prioritate, a sistemului C4I, mai multe informații cu privire la sistemul C4ISR se pot vedea la anexa 7.
Numeroase alte subdirecții deosebit de importante pentru fiecare categorie de forțe ale armatei și gen de armă,însumează aceste câteva direcții de acțiune în domeniul înzestrării, având ca rezultat aducerea nivelului de înzestrare la cerințele și plafonul impuse de intrarea în secolul XXI.
CAPITOLUL 3
STUDIU DE CAZ PRIVIND ECHIPELE PROVINCIALE DE RECONSTRUCȚIE DIN AFGANISTAN (MODULAREA FORȚELOR LUPTĂTOARE PE ECHIPE DE RECONSTRUCȚIE PROVINCIALĂ ÎN FOB ÎMPREUNĂ CU ELEMENTELE CIVILE PENTRU GESTIONAREA INSURGENȚEI)
3.1 Considerații pragmatice și introducere în universul cerecetării
3.1.1 Motivația alegerii PRT-urilor din Afaganistan
În luna octombrie a anului 2001, coaliția condusă de SUA intra în Afganistan în baza rezoluției ONU, ca efect al atentatelor teroriste din 11 septembrie același an, pentru a începe lupta împotriva terorismului. Obiectivul principal a fost stabilizarea zonei Kabul și înlocuirea conducerii talibane cu una democratică, deși cu timpul s-a dovedit că acest lucru nu era posibil decât prin securizarea și stabilizarea conflictelor pe tot teritoriul Afganistanului. Astfel, trupele aliate au introdus pentru prima oară conceptul de PRT (Provincial Reconstruction Team).
3.1.2 Obiectivele studiului
1. Identificarea necesității apariției și introducerii conceptului de Echipe Provinciale de Reconstruție.
2. Determinarea componentelor militare și civile din cadrul structurii Echipelor Provinciale de Reconstrucție.
3. Identificarea obiectivelor și a misiunii Echipelor Provinciale de Reconstrucție.
4. Identificarea rolului jucat de Echipele Provinciale de Reconstrucție în medierea elementelor de insurgență.
3.2 Proiectarea cercetării
3.2.1 Ipoteze
1. PRT-urile pot deveni un pilon în asigurarea stabilității și securității teritoriului afgan.
2. Echipele provinciale de reconstrucție sunt limitate de mărime și structură, fiind extrem de vulnerabile în afara forțelor coaliției.
3. Principala sarcină a echipelor provinciale de reconstrucție este de a menține un mediu stabil și sigur.
4. Diferența în atitudine și comportament a echipelor provinciale de reconstrucție și cei care erau în unități luptătoare a dus la apariția unor probleme.
3.2.2 Prezentarea echipelor provinciale de reconstrucție din Afganistan
Prezentarea echipelor provinciale de reconstrucție din Afganistan derivă din analiza conceptului de PRT, a structurii și misiunii acestora.
Conceptul de Echipe Provinciale de Reconstrucție
PRT poate fi definit ca fiind atât ca și o unitate compusă din militari ai unei coaliții, dar și ca o unitate compusă din diplomați și experți în problema
stabilizării și reconstrucției, ce își coordonează eforturile pentru a sprijini acțiunile de restaurare a ordinii și securității publice și politice în cadrul unui stat instabil. Acest concept a fost folosit și introdus pentru prima oară de către conducerea ISAF la începutul anului 2002 pentru a extinde jurisdicția NATO în Afganistan în afara provinciei Kabul, cu scopul sprijinirii noilor guverne democrate în acțiunile lor de a face tranziția de la modul de conducere dictatorial al talibanilor către un stil democratic.
Necesitatea punerii în practică și a elaborării a unui astfel de concept a apărut ca urmare a Acordului de la Bonn (decembrie 2001), prin care s-a stabilit că forțele ISAF au permisiunea de a interveni numai în zona capitalei. În scurt timp, liderii coaliției au ajuns la concluzia că pentru a avea un mediu stabil pentru dezvoltarea democrației, acest lucru nu va fi posibil decât după stabilizarea integrală a teritoriului Afganistanului; astfel au fost create PRT-urile, echipe care până în anul 2003 (când prin Rezoluția 1510 a ONU s-a permis extinderea ISAF) au fost sub comandă proprie, complet independente de Forța Internațională de Asistență și Securitate. Echipele au revenit sub comanda ISAF la sfârșitul anului 2003, atunci când trupele aliate au fost dislocate și în alte regiuni ale Afganistanului.
PRT-urile nu au fost desființate, deși ISAF a avut posibilitatea prezenței pe întreg teritoriul afgan ci, dimpotrivă, și-au continuat activitatea în diverse regiuni, numărul lor crescând în fiecare an. Acest lucru se datorează și faptului că aceste echipe sunt mult mai utile pentru stabilizarea autorităților, ci au mai mult un rol de consiliere, întrucât nu preiau toate rolurile de securizare a zonelor, responsabilitatea acțiunilor practice revenindu-le în mare măsură forțelor de securitate afgane și Armatei Naționale Afgane.
De exemplu, în provincia Baiman s-a înregistrat unul din cele mai mari succese ale acestui tip de forță de stabilitate și sprijin. Aici, administrația locală este puternic „împământenită”, iar populația este relativ omogenă din punct de vedere etnic. Un lucru considerat mai important în cazul acestei provincii este că la conducere sa se află singurul guvernator afgan femeie, acest fapt neîmpiedicând cu nimic sprijinul puternic venit din partea comunității. La pol opus, în Kandahar, populația și PRT-ul sunt expuse la atacurile militanților Talibani, care acționează din adăposturi sigure aflate în Pakistan. Poliția locală fiind marcată de rivalități accentuate între diferitele forțe care doresc să acceadă la putere, iar administrația locală având realizări foarte modeste.
Fiind mai dificilă gestionarea dislocării din Kandahar decât în cazul celei din Bamian. Lucru reflectat de rata pierderilor la nivelul efectivelor, mai mult de 40 de militari canadieni fiind uciși până în prezent. Noua Zeelandă în schimb neînregistrând nicio pierdere umană în urma atacurilor asupra membrilor PRT-ului său.
Se poate spune, deci, că scopul unui PRT este de a spori legitimitatea populară a unui guvern provincial, prin dezvoltarea capacității de a asigura reconstrucția și de a oferi o guvernare eficientă. PRT-urile sporesc eficacitatea și forța guvernelor pentru ca populația unei provincii să se simtă în siguranță. PRT-urile augmentează legitimitatea guvernelor și sprijină lupta contra insurgenților prin reconstrucție și prin dezvoltarea modurilor de separare a acestora de populația locală. Totuși, unii afgani, încă denotă mai multă încredere în insurgenți decât în guvernul provincial în ciuda eforturilor susținute ale militarilor coaliției și autorităților locale.
În concluzie, după 14 ani de la introducerea conceptului de PRT, acestea au devenit un pilon în asigurarea stabilității și securității teritoriului afgan. Deși s-au lovit de foarte multe critici și de multe impedimente din punct de vedere logistic, structurile și-au dovedit eficacitatea și eficiența în propagarea principiilor democratice și a securității. Totuși, având în vedere varietatea culturală și cea a evenimentelor din provinciile și zonele Afganistanului, nu se poate vorbi încă de o experiență PRT, pentru a se potrivi mai bine contextului în care se află, militarii și civilii din aceste echipe fiind nevoiți să-și adopte strategiile și acțiunile independent de celelalte.
Astfel, conceptul de PRT devine treptat un element de bază al doctrinei operațiilor de stabilitate și sprijin; însă, va mai trece ceva timp până la sintetizarea unor principii clare și de specialitate în ceea ce privește modul lor de acțiune. Până atunci însă, aceste structuri flexibile își vor adapta activitatea atât în funcție de evenimentele din aria de responsabilitate, cât și în funcție de doctrina generală a operațiilor de stabilitate și sprijin.
Ca o abordare inovativă în domeniul edificării păcii și a securității, Echipele Provinciale de Reconstrucție (PRT-urile) din Afganistan au constituit în mare parte un răspuns la circumstanțe neprevăzute. Deși elemente ale modelului PRT au existat în alte conflicte, precum cel din Vietnam, ele aveau o structură în mare măsură nouă.
Având în vedere că Afganistanului îi lipsea o armată națională sau o forță de poliție credibilă, ISAF a fost considerată esențială pentru a face față unui vid de securitate amenințător în zonele rurale.
Politica țărilor contributoare a subminat astfel strategia Bonn. Pe parcursul celor doi ani, când extinderea ISAF a fost blocată, au fost căutate și alte căi de asigurare a unei prezențe internaționale în Afganistan: PRT-urile au devenit soluția aleasă.
Înlocuirii ISAF ca sursă de securitate a fost întotdeauna dificilă. Dar, odată cu trecerea timpului, un lucru a devenit din ce în ce mai clar nu există o singură experiență PRT. În schimb, există o serie de factori care condiționează realizările posibile ale PRT-urilor și modul în care acestea pot fi obținute.
Un prim argument este acela că PRT-urile variază atât din punct de vedere al locului în care își desfășoară activitatea cât și al nevoilor specifice de securitate și de dezvoltare dintr-o anumită zonă. Experiența PRT-ului Noii Zeelande din Bamian a fost foarte diferită de cea a canadienilor din Kandahar.
Un al doilea argument îl reprezintă faptul că PRT-urile variază din punct de vedere al practicilor și culturilor militare ale statelor contributoare. Comandanții din Afganistan fiind preocupați de problema limitărilor naționale în privința utilizării forțelor. Diferențe semnificative în viziunile asupra lumii la nivelul statelor contributoare reflectând limitările. Manifestându-se atât în planul culturilor organizaționale ale armatelor, cât și în cazul concepțiilor privind rolul pe care trebuie să-l joace PRT-urile.
Pentru unele armate de exemplu se urmărește folosirea dinamică a forței pentru crearea unei prezențe credibile și robuste. Dar pentru altele, acest lucru ar putea reflecta o reticență de a folosi negocierile ca o modalitate de realizare a unor obiective concrete cât și o lipsă de imaginație.
Dar, schimbarea conducerii poate afecta semnificativ modul de acțiune al acestora, chiar și în cazul PRT-urilor care aparțin unei singure țări. Orice comandant al PRT-urilor posedă un nivel propriu de cunoaștere a mediului afgan și un grad propriu de înțelegere a sarcinilor echipelor pe care le comandă. Unii dintre ei se pot implica plini de entuziasm în această experiență, în timp ce alții doresc să părăsească țara cât mai repede posibil.
Și nu în ultimul rând, PRT-urile variază din punct de vedere al modului efectiv în care se inter-relaționează cu populațiile și conducerile locale. Dar pentru a avea succes, PRT-urile trebuie să aducă o schimbare pozitivă în locurile în care își desfășoară activitatea. Chiar dacă se bucură de un bun management, dacă nu asigură baza pentru o dezvoltare stabilă în plan local, PRT-urile vor contribui prea puțin la facilitarea unei reconstrucții susținute.
Există acum un acord comun în privința faptului că o astfel de dezvoltare solicită o angajare serioasă între actorii externi și forțele interne. Dar și aici se manifestă o mare varietate.
Prin faptul că în zonele rurale ale Afganistanului, relațiile personale tind să modeleze comportamentul oamenilor mai mult decât legăturile dintre organizațiile oficiale, se favorizează astfel PRT-urile, al căror personal poate rămâne pe perioade mai lungi în teren, deoarece poate cultiva acest fel de relații informale.
De asemenea, acest lucru favorizează PRT-urile al căror personal are abilități lingvistice relevante. PRT-urile care acționează în nord, unde este utilizată mai mult persana, au un avantaj în comparație cu cele din sud, unde se vorbește mai mult Pashto: persana este relativ ușor de învățat, în timp ce Pushtu prezintă o dificultate deosebit de mare.
Natura sarcinilor PRT-urilor generează și mai multe complicații. De exemplu, conducerea PRT-urilor tinde să se apropie mai mult de administrațiile provinciale decât de autoritățile centrale. Acest fapt poate crea probleme atunci când administrațiile provinciale nu sunt pe deplin cuplate la prioritățile guvernului central, în special deoarece prioritățile strategice de reconstrucție sunt stabilite formal prin consultări între donatori și guvernul afgan.
PRT-urile pot de asemenea să fie mai interesate de prioritățile guvernelor din propriile țări decât de cele ale guvernului afgan. Pentru PRT-uri este tentant să răspundă nevoilor locale (și ale donatorilor) prin „Proiecte cu Impact Rapid”, care pot fi benefice în anumite ocazii, în special dacă au fost atent concepute împreună cu localnicii. Dar din nefericire, unele dintre acestea se pot de asemenea dovedi costisitoare și lipsite de fezabilitate și pot reflecta lipsa înțelegerii complexității diverselor micro-societăți afgane.
Dezvoltarea nu reprezintă un simplu set de proiecte. Ea implică existența capacității de a construi, strategii de susținere și, mai presus de orice, o înțelegere a modului în care funcționează societățile. PRT-urile cu cel mai mare succes sunt cele îndeajuns de familiarizate cu mediul pentru a recunoaște și înțelege concepțiile afganilor despre propriile lor nevoi. O bună strategie de conducere a PRT-urilor este aceea de a petrece cât mai mult timp posibil pentru a asculta și nu pentru a vorbi.
Acest lucru a condus la apariția în teren a unor tensiuni între unele PRT-uri și ONG-uri (Organizații neguvernamentale) cu multă experiență, care tind să abordeze reconstrucția dintr-o perspectivă de dezvoltare mult mai riguroasă. Multe ONG-uri se tem că localnicii nu vor mai avea o imagine clară în privința asistenței umanitare și a dezvoltării, pe de o parte, și a desfășurării războiului împotriva terorii la nivel global, pe de alta. Acesta este cazul în special când reconstrucția este prezentată ca o cale de contracarare a unor forțe politice precum Talibanii și al Qaida.
PRT-urile cu cel mai mare succes sunt cele îndeajuns de familiarizate cu mediul pentru a recunoaște și înțelege concepțiile afganilor despre propriile lor nevoi. O bună strategie de conducere a PRT-urilor este aceea de a petrece cât mai mult timp posibil pentru a asculta și nu pentru a vorbi.
Dar, probabil, la fel de serioasă este dificultatea pe care afganii ar putea-o avea în a face o diferență între PRT-uri, pe de o parte, și alte forțe militare internaționale, pe de alta. Confuzia în rândul afganilor nu trebuie să surprindă, atâta vreme cât o parte a personalului în uniformă este angajată în reconstrucție, în timp ce alta folosește intens puterea militară. Pe măsură ce pierderile civile cresc, va fi probabil mai greu ca PRT-urile să fie protejate împotriva unor reacții negative.
De asemenea, la interiorul PRT-urilor pot exista tensiuni între componentele civile și cele militare, care pot avea consecințe atât pozitive și constructive, cât și negative și distructive, în funcție de modul de gestionare.
Mai este un aspect despre care nu s-a discutat încă prea mult: despre procesul ce ar trebui implementat pentru a gestiona tranziția activității PRT-urilor spre ownership-ul local: Armata Națională Afgană (ANA) și Poliția Națională Afgană (ANP) vor trebui, în cele din urmă, să-și asume unele responsabilități în domeniul securității care sunt îndeplinite în prezent de către PRT-uri, dar nici în acest caz nu există un orar sau un plan clar pentru a guverna o astfel de tranziție.
Afganistanul trebuie să realizeze că actualul model al dislocării PRT-urilor se va menține doar pe termen scurt. În cele din urmă, tranziția va fi modelată mai curând de politica internă din țările contributoare, decât de nevoile Afganistanului.
Și, dacă pierderile de efective vor crește, este posibil ca angajamentul internațional față de utilizarea PRT-urilor să scadă. Din acest motiv, Kabulul ar trebui să înceapă să se gândească încă de pe acum la modul în care va gestiona o astfel de situație indiferent cât de îndepărtată ar fi această perspectivă.
Structura Echipelor Provinciale de Reconstrucție
Mărimea și structura echipelor provinciale de reconstrucție depind de circumstanțele locale și de disponibilitatea personalului de la agențiile civile. Modelul american de PRT are la comandă un locotenent colonel și 28 de membri care sunt militari americani și personal civil. De asemenea în cadrul PRT mai intră și un membru reprezentativ din partea Ministerului Afgan de Interne și trei sau patru interpreți. Componenta civilă a PRT include reprezentanți de la Departamentul de Stat, reprezentanți de la Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID) și reprezentanți de la Departamentul pentru Agricultură (USDA).
Componenta militară a PRT cuprinde următorul personal:
comandantul și personalul său;
echipele de afaceri civile (două echipe a câte patru membri fiecare echipă);
poliție militară (3 soldați);
operații psihologice;
echipă EOD;
echipă de intelligence/informații;
medici;
subunități pentru protecția forței (un pluton de infanterie);
suport logistic și intendență.
În realitate echipele de reconstrucție provincială nu au complet tot acest personal, majoritatea având mai puțin de două echipe de afaceri civile și de asemenea, subunitățile de poliție militară lipsesc.
Privind la raportul dintre personalul operațional și cel logistic doar 16 membri aveau interacțiuni cu populația afgană.
Comandantul PRT menține un contact permanent cu guvernatorul provinciei, șeful poliției, primarii și cu personalitățile afgane influente. De asemenea comandantul ține legătura cu ONG-urile, participă la consiliul pentru dezvoltare provincială (care coordonează eforturile pentru reconstrucție și dezvoltare), prezidează comisia privind proiectele echipelor provinciale de reconstrucție și de asemenea ține întâlniri cu comandanții unităților luptătoare pentru a coordona operațiile militare.
Echipele de Afaceri Civile (CA) au misiunea de a câștiga ,,inimile și mintea” poporului afgan sau cel puțin de a încuraja o atitudine mai binevoitoare a acestora față de prezența forțelor de coaliție. Echipa de Afaceri Civile ,,A” sunt responsabile pentru efectuarea de expertize, de reconstuții și de contractare a firmelor afgane pentru construirea de școli, clinici, poduri și multe altele. . Echipa de Afaceri Civile ,,B” lucrează cu ONG-urile internaționale care oferă ajutor umanitar și asistență pentru dezvoltare.
Echipele de poliție militară cuprind 3-4 membri și sunt responsabile pentru determinarea nevoilor poliției locale, oferirea de antrenament și acordarea de sprijin material acolo unde este nevoie. Echipele de poliție militară antreneză forțele poliției locale pentru controlul mulțimii, verificarea autovehiculelor și a clădirilor. De asemenea aceste echipe au oferit forțelor locale autovehicule, echipamente de comunicație și uniforme.
Reprezentantul Ministerului Afgan de Interne este de obicei un colonel din Poliția Națională Afgană, acesta oferind sfaturi comandantului PRT privind personalitățile locale și condițiile. De asemenea el este prima legătură și punctul de contact cu autoritățile afgane.
Misiunea Echipelor Provinciale de Reconstrucție
Printre cele trei obiective ale programului PRT (guvernare, securitate și reconstrucție), comandații PRT-urilor au avut ca și misiune primară promovarea autorității guvernului central. În majoritatea cazurilor acest lucru s-a tradus într-o politică de susținere a guvernatorului provinciei și a șefului poliției din provincia respectivă. Aceștia erau numiți în funcțiile mai sus menționate de către președintele afgan, fiind responsabili pentru administrarea programelor guvernului central. În unele cazuri guvernatorii au dat dovadă de competență în administrarea programelor ducând la sprijinul populației locale și de asemenea sprijinul echipelor de reconstrucție provincială. În provincia Paktika, comandantul PRT a escortat noul numit guvernator într-un tur prin reședințele de provincii pentru a-i arăta suportul coaliței pentru guvernul afgan și programele inițiate de guvern. Echipele provinciale de reconstrucție au jucat un rol important în medierea elementelor de insurgență prin conclucrarea cu liderii religioși și cu bătrânii triburilor.
Au fost și cazuri când sprijinul echipelor provinciale de reconstrucție a fost contraproductiv. Anumiți guvernatori și oficiali din cadrul poliției erau fie lorzi ai războiului, fie comandani de miliții ori disidenți a căror loialitate era îndoielnică, interesele lor fiind divergente față de guvernul central. Sprijinul și suportul echipelor provinciale de reconstrucție le-a permis acestor lideri să se distanțeze și să nu mai depindă de autoritățile centrale.
Mulți dintre acești lideri erau implicați în trafic de narcotice, spălare de bani și abuzuri privind dreputurile umane. Unii dintre ei aveau lacune privind administrarea fondurilor și nu aveau calitățile necesare pentru a conduce o provincie. Echipele de reconstrucție provincială s-au lovit de situația de a fi identificați cu acești oficiali incompentenți ori de a ajuta la îndepărtarea lor din funcțiile de conducere.
În ciuda acestor cazuri de corupție a oficialilor afgani, echipelele de reconstrucție provincială s-au dovedit eficiente în încurajarea populației locale în alegerea reprezentanților pentru Adunarea Națională și pentru alegerea președintelui. Pe timpul pregătirilor pentru votarea constituției din 2003 echipele de reconstrucție provincială au dus o intensivă campanie publică de informare pentru a explica elementele cheie: motivul acestei Adunări Naționale, procesul de selecție a reprezentanților, importanța participării într-un număr cât mai mare și cerința de a include și femeile în procesul de vot. De asemenea, pe timpul alegerilor prezidențiale din octombrie 2004 echipele de reconstrucție provincială împreună cu forțele coaliției au oferit siguranță, au efectuat patrule în zonele problematice, au siguranțat stațiile de poliție, au securizat cabinele de vot și urnele și au oferit transport pentru cei ce lucrau în stațiile de votare. Această prezență de securitate a dus la ieșirea la vot a unui număr mare de participanți, ducând la alegerea lui Hamid Karzai ca și președinte a Afganistanului, și astfel ducând acest stat cu un pas mai aproape către democrație. Echipele de reconstrucție provincială au jucat un rol la fel de important și la alegerile parlamentare din septembrie 2005.
Dată fiind importanța stabilirii unui mediu sigur și stabil în Afganistan, este surprinzător faptul că rolul oferirii de securitate atribuit echipelor de reconstrucție provincială a fost foarte mic, aceste echipe fiind limitate doar la protecția lor. Echipele de reconstrucție provincială nu erau responsabile pentru protecția afganilor sau a reprezentanților ONG-urilor internaționale și de asemenea nu puteau să efectueze operații pentru stoparea traficului de narcotice. Misiunea componentei militare din cadrul echipelor provinciale de reconstrucție era protecția forței. În cazul unor răbufniri echipele de reconstrucție provincială se retrăgeau în bază, lăsând restaurea păcii și a calmului pe seama forțelor de securitate afgane sau a coaliției. Eșecul echipelor provinciale de reconstrucție în a proteja ONG-urile în zonele problematice, dat fiind faptul că scopul insurgenților era de a alunga aceste organizații de ajutor umanitar din zonă, a dus la stagnarea dezvoltării și astfel demonstrând faptul că guvernul nu își putea îndeplini promisiunile și îndatoririle.
Pe lângă faptul că mandatul echipelor provinciale de reconstrucție era limitat mai era și problema mărimii acestor echipe. În primele faze ale programului o singură echipă de reconstrucție provincială era responsabilă de un grup de provincii (aproximativ 100.000 km2). Acest lucru însemna că echipele de reconstrucție provincială puteau trimite echipe mici de soldați pentru a acoperi întreaga zonă de responsabilitate. Cu timpul aceste zone de responsabilite s-au diminuat ca și suprafață odată cu înființarea a mai multor PRT-uri dar distanța, starea precară a drumurilor, terenul muntos și iernile grele au limitat operațiile echipelor de reconstrucție provincială.
Datorită numărului mic de membri și a armamentului limitat, echipele de reconstrucție provincială erau extrem de vulnerabile dacă nu erau în prezența forțelor coaliției.
Diferența în atitudine și comportament a echipelor provinciale de reconstrucție și cei care erau în unități luptătoare a dus la apariția unor probleme. Echipele de reconstrucție provincială aveau nevoie de o relație bună cu oficialii provinciei și cu șefii de trib și astfel aceste echipe aveau un comportament diferit față de celelalte trupe ale coaliției. De asemenea relațiile dintre echipele de reconstrucție provincială și celelalte trupe ale coaliției depindea și de personalitățile și atitudinile unor ofițeri. Erau unele cazuri când comandații de unități vedeau echipele de reconstrucție provincială ca fiind importante și erau anumite cazuri când echipele de reconstrucție provincială erau văzute ca și o povară care avea nevoie de protecție iar în instanțe extreme aceste tensiuni au periclitat cooperarea dintre PRT și unitățile luptătoare.
În ciuda mandatului restrictiv și a limitărilor practice, echipele de reconstrucție provincială au jucat un rol pozitiv în asigurarea și îmbunătățirea mediului de securitate.
Echipele de reconstrucție provincială au avut un rol important și în programul de dezarmare, demobilizare și reabilitare condus de Misiunea ONU de asistență în Afganistan (UNAMA) și Japonia. Echipele de reconstrucție provincială monitorizau cantonamentele de arme grele și raportau despre mărimea trupelor și mișcarea grupurilor armate. Acest efort a redus mărimea vechii armate afgane care era compusă din garnizoane loiale lorzilor războiului. Echipele de reconstrucție provincială au ajutat guvernul afgan să dezarmeze grupurile armate ilegale. De exemplu în Asadabad, comandantul miliției locale a fugit în Pakistan în dizgrație după ce echipele de reconstrucție provincială au confiscat în mod public un depozit de arme ilegale. Printre armele confiscate erat 82 de rachete de 107 mm și 6 mitraliere germane din Primul Război Mondial.
Cea mai semnificativă contribuție în domeniul securității a echipelor provinciale de reconstrucție a fost antrenarea, asistența tehnică și echipamentul oferit Poliției Afgane. Echipele de poliție militară din cadrul PRT au oferit antrenament și sprijin moral poliției locale care era vulnerabilă la crearea un sector judiciar funcțional. Construcția de stații de poliție, judecătorii, închisori și puncte de verificare vamale de către PRT au avut de asemenea un rol important. În unele cazuri unde echipele de reconstrucție provincială erau staționate cu unități din Armata Națională Afgană care aveau și echipe de instructori din coaliție, unitățile ANA participau la patrule comune cu forțele coaliției și ofereau sprijin la nevoie. În Kunar, echipele de reconstrucție provincială au asistat forțele poliției locale în executarea ordinului guvernatorului de a îndepărta osbtacolele ilegale amplasate pe drumuri.
Ca și unități militare care operează într-un mediu nonpermisiv, echipele de reconstrucție provincială s-au folosit de proiecte pentru a demonstra bunăvoința coaliției și să încurajeze o reacție favorabilă la prezența lor. Echipele de afaceri civile (Civil Affairs) au angajat contractori locali pentru a construi școli, clinici, fântâni și multe alte proiecte pentru a stabili relații bune cu populația afgană și de asemenea de a colecta informații despre evenimentele și personalitățile locale. Schimbarea permanentă a personalului de la Afaceri Civile, presiunea eșalonului superior de a demonstra progresul și cunoașterea limitată a condițiilor locale a dus la construirea inutilă de clădiri, fără a consulta guvernul afgan. Astfel s-au construit școli fără a avea destui profesori și clinici fără destui doctori.
Implicarea echipelor provinciale de reconstrucție a atras critici din partea organizațiilor private de ajutor umanitar sau de dezvoltare. În Afganistan coaliția era un combatant și forțele sale erau implicate în operațiile militare. ONG-urile au susținut faptul că statul de neutralitate a membrilor care făceau parte din aceste ONG-uri a fost compromis din cauza faptului că populația locală nu mai putea face diferența dintre civilii străini și actorii militari. Dacă personalul militar era implicat în activități de reconstrucție și sprijin umanitar, granița dintre eforturile civile și cele militare nu mai era clară. Echipele de reconstrucție provincială au contribuit la acest fapt prin folosirea acelor tipuri de uniforme pe care și unitățile luptătoare le foloseau în lupta împotriva insurgenților. De exemplu ONG Doctori fără frontiere s-a retras din Afganistan susținând faptul că prezența echipelor provinciale de reconstrucție în zona sa de acțiune a dus la atacuri mortale asupra personalului său. Creșterea numărului de victime a forțat ONG-urile să susțină faptul că echipele de reconstrucție provincială ar trebui să se concentreze pe sarcina primară de a oferi un mediu stabil și sigur.
Reprezentanții ONG-urile au mai susținut faptul că personalul militar nu erau experți în dezvoltare și că proiectele de la Afaceri Civile erau lipsite de expertiză. Dezvoltare economică implică mai mult decât construirea de clădiri. Proiectele de dezvoltare a echipelor provinciale de reconstrucție intrau deseori în competiție cu proiectele ONG-urilor, subminând astfel relațiile cu comunitățile afgane. Proiectele echipelor provinciale de reconstrucție erau subvenționate în totalitate pe când pe când proiectele ONG-urilor presupunea faptul ca și membrii comunității să participe cu resurse financiare sau materiale. Reprezentanții ONG-urilor au fost acuzați de folosirea incorectă a fondurilor prin achiziționarea de autovehicule scumpe, vacanțe exotice și un trai luxos. Membrii ONG-urilor au respins aceste acuzații.
Evaluările interne, criticarea publică și sosirea reprezentanților de la Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID) a produs o mișcare către o abordare planificată, coordonată și pe termen lung pentru reconstrucție. Comitetele de revizuire a proiectelor au devenit experte în utilizarea unui mix de resurse financiare. Fondurile fiind folosite pentru proiecte care erau necesare pentru prioritățile naționale ale guvernului afgan. Consiliile de dezvoltare provincială a adus echipele de reconstrucție provincială, ONG-urile și Misiunea ONU de asistență în Afganistan (UNAMA) față în față cu guvernatorul provinciei și liderii triburilor pentru a a asigura o implimentare coordonată a proiectelor. Proiectele echipelor provinciale de reconstrucție erau implementate prin intermediul ONG-urilor și a firmelor comerciale străine pentru a asigura calitatea construcțiilor. Ofițerii regionali de la Misiunea ONU de asistență în Afganistan (UNAMA) și-au atribuit misiunea de a realiza schimbul de informații și de coordona acțiunle între ONG-urile care nu vroiau să aibe contact direct cu militarii și echipele de reconstrucție provincială.
În zonele securizate echipele de reconstrucție provincială și-au îndreptat atenția către proiecte de infrastructură, ca de exemplu drumuri și poduri și construirea de facilități publice (stații de poliție, judecătorii și clădiri de administrație publică).
3.3. Lecții învățate din programul PRT
3.3.1 Importanța improvizării în acțiunile echipelor provinciale de reconstrucție
Lipsa unui concept clar al operațiilor militare și a unui set clar de instucțiuni privind interacțiunea civil militară, a forțat comandanții echipelor provinciale de reconstrucție să improvizeze. Acest lucru a fost dificil datorită faptului că personalul militar și cel civil provin din medii diferite. Fără un acord între cele două tipuri de organizație privind misiunile și fișa postului a fost nevoie de timp și încercări pentru a ajunge la o înțelegere comună a priorităților misiunii. Incompatibilitatea de resurse umane și materiale dintre partea militară și cea civilă a agravat problema. Reprezentații agențiilor civile nu aveau propriul lor sprijin logistic și administrație și astfel eventualele probleme care apăreau erau rezolvate în funcție de prioritățile comandantului care controla resursele respective.
Au fost situații când anumiți oficiali nu au beneficiat de vehicule și pază proprie și astfel întâlnirile cu oficialii afgani au fost anulate. Majoritatea echipelor provinciale de reconstrucție au ajuns la un sens comun de comunicații dar uneori mai apăreau probleme datorită ierarhizării priorităților. Cele mai eficiente echipe de reconstrucție provincială erau cele în care elementele militare și civile au fuzionat, acest lucru fiind dorit din prima instanță dar nu a fost posibil la toate echipele.
3.3.2 Necesitatea unor strategii pentru dezvoltare
Mandatul de reconstrucție al echipelor provinciale de reconstrucție a dus lipsă de expertize, de un personal bine pregătit și de controlul calității. Utilizarea fondurilor cheltuite și numărul de clădiri construite ca și măsură de eficacitate a avut neajunsurile sale. Aplicarea acestor măsuri la munca echipelor de la Afaceri Civile a dus la proiecte care era îndoielnice atât în relevanță cât și în calitate. De asemenea fără a fi stabilite niște măsuri de eficacitate, nu a fost posibilă evaluarea impactului asupra sprijnului local. Crearea Comitetelor de Revizuire a Proiectelor și prezența reprezentanților de la Departamentul de Stat a moderat înclinația echipelor provinciale de reconstrucție de a demara proiecte pe termen scurt și slab subvenționate. În locațiile izolate, echipele de reconstrucție provincială nu au putut să inspecteze proiectele pentru a se asigura că contractorii locali au folosit materialele care erau precizate în proiect. Într-un număr mare de cazuri, întreținerea materalelor și controlul calității a lipsit cu desăvârșire. Unele clădiri sponsorizate de PRT au dezvoltat probleme structurale, devenind astfel inutilizabile sau pur și simplu s-au prăbușit.
3.3.3 Caracterul militar al PRT-urilor
Controversele din jurul echipelor provinciale de reconstrucție ar fi fost dispersate dacă denumirea lor ar fi fost schimbată în Echipe Provinciale de Securitate. Fiind structuri militare, echipele de reconstrucție provincială sunt potrivite cel mai bine pentru sarcini de securitate decât asistență pentru dezvoltare. Echipele de reconstrucție provincială au excelat la oferirea de securitate și la sarcini legate de dezarmare, demobilizare și deminare. De asemenea au avut contribuții la sectorul de securitate și prin antrenarea forțelor de poliție și la asistența oferită la operațiile militare. Echipele de reconstrucție provincială au avut mai puțin succes cu echipele de Afaceri Civile deoarece fiind de natură militară, echipele de reconstrucție provincială au avut dificultăți în coordonarea și dezvoltarea proiectelor dacă ele primeau ordine de la eșalonul superior să execute operații militare.
Absența unei campanii de informare publice a fost o surpriză din partea echipelor provinciale de reconstrucție deoarece unul dintre obiectivele programului PRT era câștigarea opiniei publice. Echipele de reconstrucție provincială nu au făcut publice informațiile despre operațiile desfășurate, ca de exemplu numărul de proiecte finalizate, fondurile cheltuite și ce tipuri de programe sunt în desfășurare. La nivel local echipele de reconstrucție provincială ar fi trebuit să facă o treabă mai bună în a explica obiectivele și limitările.
3.4. Concluzia studiului de caz
În acest capitol a fost realizată o analiză privind abordarea generală din cadrul programului PRT considerată un indiciu privitor la răspunsul coaliției, la provocările post-conflict de la intervenția din Afganistan. Deși s-au lovit de foarte multe critici și de multe impedimente din punct de vedere logistic, structurile și-au dovedit eficacitatea și eficiența în propagarea principiilor democratice și a securității astfel se poate afirma că acestea au devenit un pilon în asigurarea stabilității și securității teritoriului afgan, prima ipoteză confirmându-se.
Această analiză s-a concentrat și pe capacitatea echipelor de reconstrucție provinciale care în ciuda mandatului vag și neclar și a resurselor limitate, prin participanții militari și civili din cadrul acestora au fost capabile de niște realizări uimitoare. Astfel, datorită numărului mic de membri și a armamentului limitat, echipele de reconstrucție provincială erau extrem de vulnerabile dacă nu erau în prezența forțelor coaliției, fapt ce confirmă ipoteza a doua.
Dată fiind importanța stabilirii unui mediu sigur și stabil în Afganistan, este surprinzător faptul că rolul oferirii de securitate atribuit echipelor de reconstrucție provincială a fost foarte mic, aceste echipe fiind limitate doar la protecția lor, fapt ce nu confirmă în totalitate ipoteza a treia. De asemenea s-a orientat atenția și asupra faptului că echipele provinciale de reconstrucție au avut succes și au fost eficiente din punct de vedere al costului și că eforturile lor nu au rămas nerăsplătite. Totodată, în acest studiu, s-a reliefat faptul că partea civilă din cadrul acestor echipe a avut un rol critic și important și că pe viitor partea civilă ar trebui să aibe alocate un număr suficient de personal calificat și sprijin logistic adecvat.
Cu ajutorul imaginației, curajului și a determinării echipele de reconstrucție provincială au oferit o prezență internațională pozitivă în locurile unde ar fi fost numai unități luptătoare care ar fi desfășurat operațiuni militare. Echipele de reconstrucție provincială aveau nevoie de o relație bună cu oficialii provinciei și cu șefii de trib și astfel aceste echipe aveau un comportament diferit față de celelalte trupe ale coaliției, fapt care confirmă ultima ipoteză.
Dacă lecțiile învățate în Afganistan sunt aplicate, modelul programului PRT ar putea fi folosit în toate operațiile de stabiltate și sprijin. Sunt avantaje clare în a avea o forță dislocabilă, de tip civilo-militară care își poate asigura propria sa siguranță, care să proiecteze o prezență a securității și să promoveze dezvoltarea economică și politică.
Mandatul echipelor provinciale de reconstrucție este cel mai potrivit pentru operațiile de stabilite și sprijin în zonele rurale cu centre de populație de nivel mediu și infrastructură limitată. Echipele provinciale de reconstrucție se descurcă bine în mediile permisive unde chiar și o forță redusă cu armament de dimensiuni mici poate avea o contribuție însemnată la securitatea regională. De aceea pot spune de exemplu că,echipele provinciale de reconstrucție nu au fost potrivite pentru Irak din cauza concentrărilor mari de populație și intensitatea crescută a operațiilor militare.
CONCLUZII
Pornind de la aceste premise, concluzia ce se desprinde este aceea că este nevoie de un nou concept care să descrie lupta împotriva insurgenței și care să clarifice îndeajuns de mult cum pot fi realizate aceste tipuri de operații, fiind cunoscut faptul că împotriva insurgenților trebuie să lupți mai mult cu inteligența decât cu arma și mai mult pentru a cuceri inimi și minți decât pentru a ucide. Contrainsurgența este abordată ca un mod de acțiune bazat pe efectul de subminare a bazelor materiale și ideologice ale insurgenților și ca o acțiune de determinare și atragere a acestor elemente înspre forțele proprii. Baza insurgenței este populația, pentru că de la ea și prin ea vine atât suportul fizic (recrutări materiale, bani), cât și cel moral și tot ea este aceea asupra căreia organismul politico-militar acționează urmărind să o afecteze în mod pozitiv.
Contrainsurgența poate fi extrem de complexă iar obiectivul său major este obținerea sprijinului populației. Bazele fundamentale ale contrainsurgenței sunt principii de bază după care se ghidează orice unitate care desfășoară operații în contrainsurgență. Odată înțelese și aplicate, ele permit comandanților elaborarea unui plan coerent care să realizeze unitatea de efort a tuturor organizațiilor aflate în zona de operații.
Operațiile militare desfășurate în mediu contrainsurgent solicită o anumită tipologie a militarului. Pregătirea multidisciplinară, capacitatea de a culege și a analiza informații, de a știi să convingă și să negocieze, precum și o bună cunoaștere și percepție a câmpului social, în care își desfășoară activitatea, sunt elemente ce trebuie luate în considerare la pregătirea militarilor participanți la această activitate. De asemenea sunt esențiale cunoștiințele referitoare la operarea unor tehnologii de ultimă generație utilizate în operații de partenerii de coaliție și punerea acestora în practică (tehnologie nouă de ultimă generație, UAV și senzori).
LISTA CU ABREVIERI
BIBLIOGRAFIE
Autori români și străini:
Barno, David W., Challenges in Fighting a Global Insurgency, 2006.
Bebber, Robert J., The Role of Provincial Reconstruction Teams in Counterinsurgency Operations: Khost Province, Afghanistan.
Corum, James, Fighting the War on Terror: A Counterinsurgency Strategy, Minneapolis, Zenith, 2007.
Dr. Gheorghe Văduva, Războiul asimetric și noua fizionomie a conflictualității armate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2007.
Edwards, Sean J.A. Swarming on the Battlefield: Past,Present, and Future, Santa Monica, CA: RAND, MR-1100-OSD, 2000.
Frunzeti Teodor, Globalizarea securității, Editura Militară, București, 2006.
Hoffman, Bruce, Insurgency and Counterinsurgency in Iraq, Santa Monica, CA: RAND, 2004.
Kilcullen, David, Countering Global Insurgency: A Strategy for the War on Terrorism, Journal of Strategic Studies, nr. 4, August 2005.
Kilcullen, David, Counterinsurgency, London, Hurst, 2010.
Lesser, Ian O., Bruce Hoffman, John Arquilla, David Ronfeldt and Michele Zanini, Countering the New Terrorism, Santa Monica, RAND, 1999.
McHugh, G. and Gostelow, Provincial reconstruction teams and humanitarian-military relations in Afghanistan, London, 2004.
Metz, Steven and Raymond Millen, Insurgency and Counterinsurgency in the 21st Century: Reconceptualizing Threat and Response, Carlisle Barracks, PA: U.S. Army War College, 2004.
Ruiz, Moses T., Sharpening the Spear: The United States Provincial Reconstruction Teams in Afghanistan., University San Marcos.
Sageman, Marc, Understanding Terror Networks, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 2004.
Steven Metz & Douglas V. Johnson II – Asymmetry and US Military Strategy: Definition, Background, and Strategic Concepts – Report, Strategic Studies Institute, US Army War College, January 2001.
Visarion, N., Olteanu, I., Achim, G., Acțiunea militară terestră modernă, Editura CTEA, București, 2006.
Periodice:
Col. prof. dr. Viorel Ostropel, Conflictele armate și hărțuirea, în „Revista Academiei”, Sibiu, 2002.
De Armond, Paul, Black Flag over Seattle, în ,,Albion Monitor”, No. 72, February 29, 2000.
Petraeus, David, Learning Counterinsurgency: Observations from Soldiering in Iraq, Military Review, nr. 86, Ianuarie-Februarie 2006.
Sepp, Kalev I., Best Practices in Counterinsurgency, Military Review, 2005.
Zambernardi, Lorenzom, Counterinsurgency's Impossible Trilemma, The Washington Quarterly, Vol. 33, Nr. 3, 2010.
Lt. col. Cornel Scurt, cpt. Florin Ștefănescu, Operații specifice războiului de tip asimetric, Buletin de teorie militară, Statul Major al Forțelor Terestre, Anul 1 nr. 4, 2009, Center for Army Lessons Learned (CALL), Handbook – Southern Afghanistan COIN Operations, Fort Leavenworth, 2006.
Legislație:
Centrul de Studii Strategice de Securitate, Conflicte asimetrice. Cerințe operaționale privind structura Armatei României, în HOMINIS 2001 (CD), București, 2002.
Lt. General David Petraeus, Lt. General James F Amos, Counterinsurgency: FM 3-24, 2006.
U.S. Marine Corps, Marine Corps Operations, MCDP, Washington, DC, Headquarters, U.S. Marine Corps, 2001.
Infografie:
http://www.globalsecurity.org/military/library/news
http://www.history.army.mil/brochures/Afghanistan/Operation%20Enduring%20Freedom.htm.
http://www.isaf.nato.int/article/news/provincial-government-prt-building-afghanistan-s-future-through-schools.html.
http://www.nato.int/docu/review/2007/issue3/romanian/art2.html
http://www.raytheon.com/newsroom/technology_today/2012_i2/cccci.html
http://www.revista22.ro/un-interviu-cu-generalul-petraeus-despre-trecutul-si-viitorul-contrainsurgentei-30367.html
ANEXE
ANEXA NR. 1
TIPURI DE RĂZBOAIE
ANEXA NR. 2
ASPECTE ALE OPERAȚIILOR DE CONTRAINSURGENȚĂ
ANEXA NR. 3
PLANIFICAREA UNEI CAMPANII DE CONTRAINSURGENȚĂ
ANEXA NR. 4
CEI TREI PILONI AI CONTRAINSURGENȚEI
ANEXA NR. 5
EXEMPLE DE DIRECȚII DE ACȚIUNE ÎNTR-O OPERAȚIE DE CONTRAINSURGENȚĂ
ANEXA NR. 6
DIFERENȚA DINTRE UN CONFLICT LINIAR ȘI NONLINIAR
Sursa: U.S. Marine Corps, Marine Corps Operations, MCDP 1-0 (Washington, DC: Headquarters, U.S. Marine Corps, 2001), 9-9, 9-10.
ANEXA NR .7
SISTEME C4I
(Comandă, control, comunicații, computere și informații)
Sursa: http://www.raytheon.com/newsroom/technology_today/2012_i2/cccci.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Constrainsurgenta. Cerinte Operationale Privind Structura Si Instruirea Fortelor Luptatoare (ID: 112390)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.