Constitutionalismul In Spatiul Romanesc

CAPITOLUL I

Constituționalismul în spațiul românesc

1.Regulmentele organice

Congresul de la Viena din 1815, care încheia epopeea napoleoneană, a inaugurat o epocă cu o deschidere politică mai largă, care a impus, pe plan general, o nouă cântărire a alternativelor politice, a implicațiilor și consecințelor actelor politice. Restaurația vechilor regimuri, pe de o parte, și mișcările revoluționare, pe de altă parte, au cuprins și mobilizat popoarele Europei spre întocmiri politice naționale.

În acest context general, după revoluția de la 1821 , s-a înregistrat o deplasare a balanței în favoarea puterilor conservatoare, ușurată și de contradicțiile existente între cele două puteri libere, Franța și Anglia. Pozițiile politice ale Rusiei s-au întărit considerabil. Drept urmare a împărțirii sferelor de influență, prin Convenția de la Akkerman, 1826, și prin Tratatul de la Adrianopol, 1829, Rusia înlătură, practic, suzeranitatea Porții. Sprijinul acordat Austriei pentru a-și menține pozițiile în Conferința germană, toate au făcut din Rusia principala forță a contrarevoluției și a reacțiunii europene. În asemenea condiții, controlul asupra celor două Principate române revine Rusiei. Prin Regulamentul Organic, Rusia și-a consacrat influența politică. Numirea primelor domnii și includerea articolului adițional au probat rolul preponderent deținut de Rusia în cele două Principate. Prin acestea, măsurile cu caracter intern deveneau de interes și căpătau valoare internațională.

La 1 octombrie s-au întrunit la Akkerman reprezentanții diplomatici ai Porții și ai Rusiei, care au luat în discuție unele prevederi care nu fuseseră suficient de clar expuse în tratatul de la București, încheiat în anul 1812. Rezultatul tratativelor a fost consemnat într-o convenție „explicită” tratatului de la București. Prin articolul al III-lea al convenției Poarta se angaja „în mod solemn” să respecte „tratatele și actele relative la privilegiile de care se bucură Moldova și Țara Românească și care fuseseră confirmate prin articolul 5 al tratatului de la București”. Totodată se obliga ca în timp de șase luni de la ratificarea convenției să reînnoiască hatișerifurile din 1892, care precizau și garantau aceste privilegii. Articolul mai prezintă că având în vedere situația din Principate, este necesar ca să se completeze unele prevederi ale actelor din 1892. în acest sens se încheia și un „act separat relativ al Principatelor Moldovei și Valahiei”, „qui est et sera considere comme faisant pârtie integrante de la presente convention”!

În 1826 prin convenția de la Akkerman pentru completarea și interpretarea tratatului de la București din 1812, se stabilea prin actul adițional pentru Principate: „spre a se îndrepta grelele atingeri aduse ordinii și feluritele ramuri ale ocârmuirii interne prin turburările întâmplate în Muntenia și Moldova, hospodarii (domnitorii) vor fi ținuți a se ocupa, fără cea mai mică întârziere, împreună cu divanurile respective de măsuri trebuitoare pentru a îmbunătăți starea Principatelor și acele măsuri vor forma obiectul unui regulament obștesc pentru fiecare provincie, fiind pus de îndată în lucrare”.

Domnitorul Grigore Ghica al Muteniei, conform convenției de la Akkerman, numește comisia de reforme în 1827, compusă din boieri, dar ea nici nu apucă să înceapă lucrările, căci rușii intră în Principate (1828).

De fapt, comisiile instituite în 1828 nu și-au îndeplinit obligațiile, fiindcă nici Poarta, nici boierii nu înțelegeau să contribuie de bună voie la realizarea unei reforme, căreia aceștia îi atribuiau scopul de a le îngrădi drepturile și privilegiile, iar Poarta de a le mări prestigiul și influența Rusiei.

Când rușii ocupă Principatele în 1828 generalul Jeltuhin instituie comisia de boieri munteni și moldoveni care să redacteze regulile pentru organizarea țărilor românești.

Comitetele Paul Kisseleff, în darea de seamă a administrației Moldovei și Munteniei, adresată împăratului Nicolae, arată scopul urmărit de ruși, prin facerea Regulamentelor, când zice: „organizarea țărilor este o chestiune necesară pentru buna stare a unor regiuni vecine cu împărăția noastră și ca o măsură care va întări temelia influenței noastre politice asupra Orientului”. Comisia sau comitetul muntenesc era alcătuită din banul Grigore Băleanu, vornicul Gheorghe Filipescu, numiți de ruși, din logofătul Ștefan Bălăceanu și hatmanul Alexandru Vilara, aleși de Adunarea boierilor, având ca secretar pe vornicul Barbu Știrbei.

În comisia Moldovei figurau vistiernicul Costache Păscanu, vornicul Mihai Sturdza numiți de ruși, vornicul Costachi Conachi și vistierul Iordache Catargi, aleși de Adunare, având ca secretar pe aga George Asachi.

Comisiile au lucrat la București; ele erau prezidate de consiliul rus Minciaky și sub supravegherea lui Kisseleff.

Comisiile încep lucrările la 4 iulie 1829 și le termină la 30 martie 1830, când se termină textul definitiv al proiectului în sala Adunării Comitetului, în București, unde ambele comisii lucrau. Regulamentele fiind astfel alcătuite, au fost trimiste la Petersburg împreună cu o delegație formată din trei persoane, anume: vornicul Mihail Sturza (moldovean), logofătul Alexandru Vilara (muntean) și aga George Asachi (moldovean). La Petersburg se adaugă doi funcționari ruși, Catacazi și Minciaky, sub președinția secretarului de stat Daschkoff, care fusese în țară și alcătuise normele după care au lucrat consiliile. Comisia, după ce face câteva mici modificări și obține aprobarea guvernului rus, trimite ambele regulamente lui Kisseleff spre a le aduce în dezbatere Adunărilor extraordinare din fiecare Principat.

Dezbaterile care au urmat subprezidențialului Minciaky au fost urgentate pentru că rușii voiau punerea în vigoare a Regulamentelor mai înainte de a fi întărite de Poartă. Regulamentul Organic al Țării Românești a fost votat între 14 martie și 29 aprilie 1831, iar cel al Moldovei între 8 mai-20 octombrie 1831. După votarea formei definitive, generalul Kisseleff – care înlocuise pe Jeltuhin la 7 noiembrie 1829 – „cunoscând sistemul delatoriu turcesc, fixa oficial data aplicării în Muntenia la 1 mai 1831 și lua măsuri în consecință”.

După aceea, în conformitate cu prevederile tratatului de la Adrianopol (2-27 septembrie 1829), dar mai ales al actului separat ce a însoțit acest tratat, care specifică că Poarta se obligă să aprobe Regulamentele administrative pe care „Ies assemblees des plus notables habitants du pays” urmau să le întocmească în timpul în care armatele țariste se aflau încă în Principate au început negocierile.

Prin noua legislație se stabileau câteva transformări radicale în întreaga viață administrativă a statelor românești.

Poarta a confirmat, în principiu, atât Regulamentele cât și legile din 1832 și 1833, conform cererii Rusiei, prin convenția de la Petersburg, din 17/29 ianuarie 1834 (între ambasada rusă și Poartă pentru confirmarea Regulamentelor Organice 1833).

Ambasadorul rus de la Constantinopol, Butenieff, spune Minciaky într-o scrisoare adresată Domnitorului Alexandru Ghica, „a făcut în Regulament, câteva modificări, mai mult la redacție, care însă au afectat cu nimic textul. El a adăugat ca încheiere, o dispoziție cu adevărate interese ale principatelor referindu-se la disponibilitățile fundamentale, adică la drepturile și prerogativele domnitorului, la atribuțiunile obșteștilor Adunări, pa impozite, la drepturile și îndatoririle țăranilor, la organizarea orașelor, a miliției și a carantinelor”.

Acest capitol final, această încheiere, cum o numea Minciaky, constituie faimosul articol adițional, introdus, se pare prin singura voință a Rusiei. Prin acest articol, se desființau dispozițiunile din Regulamentul, care dădeau Adunării obștești ordinare și domnitorului dreptul de la legifera.

Acest articol adițional avea cuprinderea următoare: „Pe viitor, orice modificare ulterioară, pe care domnitorul ar voi să o introducă în Regulament nu se va putea înfăptui decât în urma unei autorizațiuni speciale a Porții și cu primirea Curții Rusiei”.

În Moldova, textele propuse de Rusia au fost admise fără mari discuții. În Țara Românească însă votarea acestor modificări a fost prilej de mari lupte politice, mai ales în ceea ce privește articolul adițional, care nu fusese tipărit în ediția Regulamentului Valahiei în 1832. Ion Heliade Rădulescu, în a cărei tipografie se tipărise ediția din 1832, explică astfel acest adaos, pe care autoritățile rusești pretindeau că a existat în manuscrisul semnat de membrii obștei Adunării extraordinare. El spunea: „După votarea regulamentului membrilor Adunării că acea jumătate de pagină nu ar ajunge pentru toate semnăturile și că ar fi mai estetic a semna pe pagina următoare, lăsându-se liberă acea jumătate de pagină”. Membrii Adunării au procedat în acest mod. Apoi, Regulamentul a fost încredințat lui Heliade pentru a fi tipărit în 300 exemplare. Heliade însă a tipărit Regulamentul într-un număr mult mai mare de exemplare. Heliade spunând că articolul adițional lipsea din

manuscrisul care i-a fost încredințat și care a fost tipărit, urma că adaosul a fost introdus ulterior pe jumătatea de pagină rămasă albă.

Asupra articolului adițional și asupra modificărilor introduse de Butenieff privind dispozițiile referitoare la cei care încălcau legea carantinelor, în Adunarea obștească a Țării Românești din sesiunea anului 1837 au avut loc dezbateri aprinse. Până la urmă Adunarea obștească din Țara Românească alcătuită din elemente ale Partidei Naționale la 15 iulie 1837, a respins atât articolul adițional cât și celelalte modificări, arătând că nici textul Regulamentului publicat și pus în aplicare de autoritatea rusă, nici hatișeriful din 1834 nu ridica dreptul de autonomie a Principatului, ele având dreptul de legiferare.

Pentru a înțelege mai ușor caracterul Regulamentelor Organice, care a fost categorizat diferit de la 1831 și până astăzi, vom aminti câteva din accepțiunile definirii lor în raport cu noțiunea de constituție.

Încă de când au fost elaborate, ele au fost considerate de cei care le-au făcut și au trăit sub imperiul prevederilor lor drept constituționale. Este drept că termenul ’’Regulament” poate produce confuzie, căci astăzi, prin aceasta se înțelege o serie de reguli de drept făcute în sensul, pe temeiul și pentru aplicarea unei legi. Regulamentul Organic primind în compunerea lui numeroase legi din anii 1831-1834, s-a constituit la o lege a normelor fundamentale pentru organizarea celor două principate Române.

Totuși, Regulamentele Organice, cele care au dat numele unei epoci istorice, rămân constituții numai prin faptul că revoluția pașoptistă le-a ars ca fiind potrivnice prograsului statului român, ideii de independență națională, Revoluționarii muntelui le-au ars, împreună cu arhondologii pe dealul Mitropoliei la 6 septembrie 1848,considerându-le expresia protectoratului rus (în esența ei spiritul articolului adițional) al puterii boierimii. Toate generațiile de după 1848, care s-au considerat făuritoare testamentare ale prevederilor inițiale în revoluție, au eliminat denumirea de constituție a Regulamentelor Organice, acceptându-se ca primă și adevărată constituție pe cea din 1866. Era normal ca burghezia română să nu fi considerat Regulamentele Organice , constituții deoarece ea nu participase la întocmirea lor și nu se regăsea în poziția de privilegiată în societate, ci doar era recunoscută.

După definiția clasică a lui F. Lasalle, constituția, este expresia raporturilor de forță între clasele sociale, dar și un produs al luptei din partea de început a istoriei modeme dintre două fețe sociale: de o parte puterea de stat, reprezentată (în plan general) prin regalitate, de alta poporul, reprezentat prin burghezie, atunci înțelegem că Regulamentul Organic nu se încadrează cu totul acestui model care a dus la dezvoltarea treptată a constituției engleze, apoi franceze, și de aici a constituționalismului. În general, constituția apărea astfel în forma prin care burghezia impunea forța ei întregii societăți. „Spre acest scop clasa burgheză orientează puterea de stat, așa cum cer interesele capitaliste, și acesta este rostul social al Constituției”.

Coroborarea faptelor în plan cronologic impune informația că Regulamentul Organic nu a prezentat prima constituție scrisă românească, el nefiind expresia voinței poporului, nici măcar sub formă delegată. De aceea, nouă ni se pare că cea mai ponderată evaluare a Regulamentelor organice este cea a autorilor tratatului de Istoria dreptului românesc. Potrivit acestei mari sinteze în domeniul respectiv Regulamentele Organice sunt „primele legi fundamentale de organizare a Țării Române”, prin modelul constituțiilor burgheze, o organizare de stat întemeiată, formal, pe principiul separațiilor puterilor, prevăzându-se norme referitoare la alegerea domnului și la limitarea, într-o anumită măsură, a puterii domnești, Adunarea Obștească. La organizarea administrativă și la organizarea judecătorească, precum și alte măsuri ce au contribuit la progresul Țărilor Române și au creat condiții favorabile pentru unirea lor. Aceeași autori, după ce amendează caracterul limitat al reformelor cuprinse în Regulamentele Organice, concluzionează că, sub raportul organizării centralizate, acestea au marcat „un pas înainte în procesul de creare a statului modern român”.

Aspectele pozitive, mai ales acelea prin care Regulamentele Organice au reprezentat „timpul încercărilor grele de adaptare a vieții noastre întârziate la viața și progresul Europei” au determinat pe foarte mulți istorici, juriști, sociologi să evalueze acte, legi fundamentale mai mult decât erau, drept constituție, mai ales că ele erau produsul creat de boierii pământeni. .

Regulamentele Organice, concepute de români au răspuns atât intereselor societății românești, dar și a celor imperiale rusești.

2. Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris

La 3 noiembrie 1863 a fost deschisă la București sesiunea Adunării elective. Președinte al Consiliului de Miniștri era acum Mihail Kogălniceanu, care îl înlocuise pe Nicolae Kretzulescu (la 11 octombrie 1863). Cu toate că Kogălniceanu a cerut încrederea Adunării legislative, luându-se chiar anumite angajamente față de deputați pentru a câștiga concursul acestora, până la urmă s-a ajuns la un dezacord total între cele două părți. Conflictul a izbucnit pe față în ședințele din 10-13 aprilie 1864 pe marginea proiectului de lege rurală.

La 13 aprilie 1864, majoritatea deputaților au votat o moțiune de blam, în urma căruia Kogălniceanu și colegii lui și-au înaintat demisia. Cuza Vodă însă nu le-a îngăduit să se retragă. Respingându-le demisia, el a prologat Adunarea până la 2 mai 1864, deputatul Vasile Boerescu a propus ca Adunarea să lucreze în secții și să nu mai țină ședințe plenare atâta timp cât nu va fi rezolvat conflictul dintre Cameră și Mihail Kogălniceanu, rezolvarea neputând consista decât în numirea unui alt președinte al Consiliului său în dizolvarea Camerei, urmată de alegeri generale, în conformitate cu Convenția de la Paris.În clipa în care președintele acelei istorice ședințe, Lascăr Catargiu, a voit să pună la vot propunerea lui Vasile Boerescu, a luat cuvântul Mihail Kogălniceanu și a citit mesajul domnesc de dizolvare a Adunării.

După dizolvarea Camerei, la 2 mai 1864, domnitorul, într-o proclamație, a dezvăluit poporului român uneltirile „oligarhiei tulburătoare” care împiedicase înfăptuirea reformelor și „redusese guvernul la neputință”. Printr-un vot de blam dat ministerului, ea voise să evite votarea proiectului de lege rurală, care ’’realiza speranțele legitime a trei milioane de țărani”. Blamul adresat miniștrilor a lovit însuși pe șeful statului. De aceea Cuza Vodă chemă națiunea română prin acea proclamație, să judece ea însăși cine avea dreptate: Adunarea electivă sau domnitorul. În acest scop, supunea votului popular proiectul de lege electorală, care fusese prezentat Camerei, precum și „un proiect de Statut care va dezvolta și îndeplini dispozițiunile binefăcătoare ale Convențiunii”. Un decret din aceeași zi (2 mai 1864) stabilea condițiile în care plebișcitul va avea loc. Aveau dreptul de vot cetățeni români care depășiseră vârsta de 25 de ani și care plăteau statului dări directe de cel puțin 48 lei la sate, 80 lei în comunele urbane cu o populație de la 3000 la 15000 locuitori, 110 lei în orașele cu o populație mai mare de 15000 locuitori sau achitau impozitul patentei până la a cincea clasă inclusiv.

Rezultatul votului a depășit așteptările: au fost 682612 voturi Da și numai 1307 voturi Nu. Au fost și 70220 abțineri. Așadar, poporul român, prin plebișcit, a fost de acord cu o majoritate covârșitoare, cu Statutul și legea electorală.

După proclamarea rezultatului, Cuza Vodă, la 24 mai și 15 iunie 1864, s-a dus la Constantinopol pentru a obține recunoașterea faptului împlinit. Negocierile au fost scurte. La 16/28 iunie 1864, la convocarea ministrului afacerilor străine al Turciei, s-a întrunit, în capitala Imperiului Otoman, conferința ambasadorilor puterilor garante a aprobat atât Statutul, cât și legea electorală.

În protocolul încheiat cu acel prilej, conferința a închis principiul ca „Principatele Unite pot în viitor a modifica sau a schimba legile care privesc administrația lor din lăuntru, cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite și fără nici o intervențiune”. A fost recunoscută deci, printr-un act internațional, deplina autonomie a României în treburile sale interne. Un mare pas a fost astfel făcut pe calea dobândirii independenței României.

După ce i-a fost comunicat protocolul din 16/28 iunie 1864 al conferinței ambasadorilor de la Constantinopol, Cuza Vodă a promulgat Statutul și noua lege electorală. De notat că, în ceea ce privește Statutul, el a promulgat și publicat textul integral aprobat prin plebiscitul de la 10/14 mai 1864 și apoi separat au fost tipărite în „Monitorul oficial”, iar „Modificațiunile îndeplinitoare Statului”, adoptate de conferința ambasadorilor.

Actul constituțional dat de Cuza în urma loviturii de stat și ratificat de popor prin plebiscit, avea titlul de „Statutul dezvoltător al Convenției din 7/19 august 1858”. Se numește statut pentru că nu a fost constituție votată de adunarea reprezentativă, ci un act fundamental dat de șeful statului și ratificat prin plebiscit. Titlul de Statut dezvoltător al convenției din 1858 era numai o formă de prezentare a actului constituțional, domnitorul urmărind prin aceasta să dea aparența de respectare a acestei convenții care cuprindea „dispozițiile constitutive noii organizări a principatelor”, dispoziții care erau obligatorii pentru Principatele Române.

În realitate însă, statutul a fost o adevărată constituție deosebită de convenție căreia i-a adus modificări esențiale. Deși preambul statutul se afirma că Convenția de la Paris rămânea legea fundamentală, în fapt însăși concepția organizării statale și cele mai multe din dispozițiile sale erau modificate. Forma de prezentare a statutului se justifica prin împrejurarea că, sub aspect formal, nu se putea ca un act intern al unui stat lipsit de suveranitate să modifice în mod unilateral o convenție internațională.

De aceea statutul era clarificat prin însuși preambulul său ca un act adițional, iar nu modificator al Convenției de la Paris. Preambulul arată cauzele generale care justificau elaborarea lui, menționând că ulterior convenției se petrecuseră evenimente importante care faceau inaplicabile multe din dispozițiile acesteia: „Convențiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858, între Curtea suzerană și puterile garante autonomiei Principatelor Unite, este și rămâne legea fundamentală a României”.

Prin statut se aduceau următoarele modificări principale Convenției din

1858: – Prerogativele domnului au fost mărite.

-Domnul avea singur inițiativa legilor și puterea să refuze sancționarea proiectelor votate de adunări.

-Domnul avea dreptul ca în intervalul dintre sesiunile adunărilor legislative să emită decrete-legi, adică dispoziții normative cu valoare de lege, justificate prin caracterul extraordinar al împrejurărilor și necesitatea luării de urgență a unor măsuri.

-Proiectele de legi erau susținute de adunare de către miniștrii competenți, sau de membrii ai consiliului de stat, delegați în mod special de domn. Guvernul era obligat să supună adun ărilor la cea dintâi convocare a lor, motivele și rezultatul acestor măsuri.

-În afară de prerogativele prevăzute în convenție și în statut prin Legea pentru starea de asediu (din 29 noiembrie 1864) i s-a recunoscut domnitorului dreptul de a declara starea de asediu generală sau parțială, în caz de pericol iminent pentru ordinea și siguranța internă. Prin declanșarea stării de asediu atribuțiile de ordine și poliție executate de autoritățile civile erau trecute în total sau în parte autorităților militare.

-Tribunelele militare puteau fi investite cu judecarea tuturor crimelor și delictelor.

-Statutul a trecut de la sistemul unicameral prevăzut de Regulamentul Organic și de Convenția de la Paris, la sistemul bicameral, puterea legiuitoare exercitându-se colectiv de domn, adunarea electivă și senat sau corpul ponderator.

-Adunarea electivă era compusă din deputați aleși potrivit prevederilor legii electorale anexate statutului. Președintele adunării elective era numit în fiecare an de domn, iar membrii biroului (vicepreședinte, secretari și chestori) erau aleși de adunare.

-Prin dreptul exclusiv de inițiativă a legilor și prin dreptul de a numi pe președintele adunării elective, puterea lui Cuza – de fapt puterea acelei aripi a burgheziei pe care o reprezenta el era consolidată.

-Corpul ponderator (senatul) era compus din membrii de drept și membrii numiți. Erau membrii de drept: mitropolitul și episcopii, primul președinte al Curții de Casație și cei mai vechi dintre generalii în activitate. Ceilalți membri ai senatului, în număr de 44, erau numiți de domn: 32 dintre persoanele care exercitaseră cele mai înalte funcții în țară sau care puteau jutifica un venit anual de opt sute de galbeni, iar ceilalți 32 numiți de domn dintre membrii consiliilor județene, câte unul pentru fiecare județ dintr-o listă de recomandări cuprinzând câte trei candidați pentru fiecare județ (articolul VI din modificările îndeplinitoare). Urmând exemplul legislației burgheze din Franța, senatul rămânea un organ permanent, care își reînnoia însă la fiecare doi ani două treimi din numărul membrilor ieșiți la sorți. Mitropolitul primat era de drept președintele senatului. Unul dintre vicepreședinți era numit de domn, dintre membrii senatului, iar celălalt vicepreședinte și membrii biroului erau aleși de senat.

-Senatul avea aceiași competență legislativă ca și adunarea electivă; orice proiect votat de adunarea electivă, cu excepția bugetului (care era votat numai de adunarea electivă), era supus dezbaterii și votului senatului. Senatul putea să adopte pur și simplu proiectul votat de adunare, putea să-l modifice sau putea să-l respingă, în caz de adoptare a proiectului, acesta era supus sancțiunii domnului. În cazul când senatul modifica proiectul votat de adunare, proiectul se întorcea la adunarea electivă și dacă acesta se declara de acord cu modificările introduse, proiectul se supunea sancțiunii domnești.

Pe lângă competența sa legislativă, senatul avea și alte atribuții de mare importanță. Astfel: Senatul exercita atribuțiile recunoscute anterior Comisiei centrale de la Focșani, căci el exercita controlul constituționalității legilor: „Dispozițiile constitutive ale noii organizări a României sunt puse sub ocrotirea Corpului ponderator”. De asemenea, numai senatul avea dreptul să primească petiții, care erau examinate de o comisie al cărei raport senatul putea să-l trimită guvernului.

O comisie mixtă, formată din membrii ai ambelor adunări, avea sarcina ca la finele fiecărei sesiuni să înainteze către domn un raport asupra lucrărilor ultimei sesiuni și să-și spună propunerile de îmbogățire în diferite ramuri ale administrației. Domnul putea să recomande aceste propuneri Consiliului de stat spre a fi transformate în proiecte de legi.

Modificări importante au fost aduse sistemului electoral, prevăzut într-o anexă a Convenției de la Paris și care fusese în vigoare de la finele anului 1858 la 2 mai 1864. Noile dispoziții privitoare la alegerea Adunării elective au fost inserate în legea electorală de la 3 iulie 1864, care, în conformitate cu art. 4 al Statutului, era o anexă a acestuia și deci, ca și Senatul, avea caracter constituțional.

Legea de la 3 iunie 1864 a realizat un mare progres față de stipulațiile electorale ale Convenției de la Paris. Prin această lege numărul alegătorilor a fost mult sporit, căci până atunci în Moldova, din cca. 2000000 locuitori, numai cca. 1700 aveau drept de vot, iar în Țara Românească, din cca. 2500000 locuitori, numai cca. 2000 erau alegători. Aceasta a lărgit baza de masă a organelor reprezentative în favoarea păturilor burgheze.

Legea electorală prevedea că adunarea reprezentativă a țării se compunea din deputați aleși prin scrutin de două grade. In consecință, alegătorii erau indirecți sau primari și direcți. Se prevedea că alegătorii primari erau toți cetățeni români care legea comunală erau alegători în comisiile comunale.

Alegătorii direcți erau cetățeni români care plăteau un impozit de patru galbeni la un venit de 100 de galbeni, cu excepția salariaților particulari și publici. Vârsta cerută pentru a fi alegători în cele două grade era fixată la 25 de ani. Erau dispensați de condițiile de sens și puteau fi alegători direcți dacă îndeplineau celelalte condiții: preoții cu parohii, profesorii academiilor și colegiilor, doctorii și licențiații diferitelor facultăți, ingineri, arhitecți cu diplome eliberate sau recunoscute de guvern, institutorii școlilor publice și conducătorii claselor de educație privată recunoscute de guvern. Puteau fi alegători direcți de asemenea, funcționarii civili sau militari retrași din serviciu, care primeau o pensie anuală de retragere de cel puțin 3000 de piaștri. Ultima condiție de a fi alegător direct era aceea de a avea domiciliul real în orașul său, județul respectiv.

Alegătorii indirecți sau primari votau pe față în mod colectiv: 50 de alegători alegeau pe unul dintre ei, care devenea alegător direct. Alegătorii direcți alegeau prin vot secret pe deputații adunării elective.

Numărul total al cetățenilor români care, în baza noilor dispoziții, au primit dreptul de vot, ca alegători primari, au urcat la 754148.

De la 3 iulie 1864 (ajunul constituirii noilor Adunări Legiuitoare) au fost decretate 40 decrete-legi, printre care cel mai important fiind Legea rurală (15 august 1864). Prin această operă legislativă se realizează în cea mai mare parte unificarea legislației Principatelor Unite Române.

3.Constituția din 1866

Cerința divanurilor ad-hoc din 1857, referitoare la alegerea unui principe din Casele domnitoare din Europa apuseană, fusese împlinită prin acceptarea Tronului Principatelor Unite de către Carol de Hohenzollern Sigmaringen. Odată realizat acest important obiectiv, cercurile conducătoare de la București, fără a ține cont de protestele Puterilor garante și bizuindu-se pe divergențele existente între ele, și-au concentrate atenția în direcția elaborării unui pact fundamental menit a consacra trecerea de la domnia electivă la monarhia constituțională ereditară,de la domnul autohton la principe străin.

În ședința secretă a Adunări Constituante din 1 mai 1866,a fost aleasă o comisie pentru studierea actelor diplomatice și elaborarea unui răspuns la deciziile Puterilor garante. În aceeași zi a avut loc o ședință publică a Adunării, la care au fost prezenți 116 deputați. Raportul Comisiei pentru analizarea actelor diplomatice a prezentat apoi un proiect de răspuns prin care se declara: „voința nestrămutată a Principatelor Unite de a rămâne pururea ceea ce sunt, o Românie una și nedespărțită, sub domnia ereditară a principelui străin[…]sub numele de Carol I.”

S-au pronunțat pentru unire și principe străin: C. Tell, Al.Sihleanu și I.Strat; pentru unire și contra principelui străin s-au pronunțat:N.Ionescu, D.

Tacu, I.Lecca și I.H.Rădulescu. Proiectul de răspuns la Mesajul Locotenenței a fost adoptat cu 109 voturi, 6 abțineri și nimeni contra. În aplauze unanime, s-a proclamat votul pentru Unire și principe străin. Președintele Consiliului de Miniștri a depus apoi, pe biroul Adunării proiectul de Constituție.

Misiunea Adunării consta în elaborarea unei legi fundamentale prin care să se pună bazele unui regim politic concordant cu imperativele epocii, dar cu aspirațiile oamenilor politici divizați atunci în două tabere: liberali și conservatori. Locotenența domnească alcătuită din N.Haralambie, printr-o adresată contrasemnată de I.Ghica, șeful guvernului, la 1 mai, punea la dispoziția deputaților un proiect de Constituție. La 13 mai, i se anexa acestuia o schiță de lege electorală. Ambele documente aduse în dezbaterea deputaților nu veneau pe un teren gol, ci reluau încercările și elaborări parțiale sau totale, survenite începând din 1859 până în acel moment, sub acest raport fiind deopotrivă valorificate proiectele elaborate de Comisia Centrală și de Consiliul de Stat. Constituția de la 1866, act fundamental al României moderne, la elaborarea căruia își aduseseră contribuția atât liberalii cât și conservatorii, nu a reprezentat, așa cum deseori se vehiculase chir în epocă, o simplă imitație a celei belgiene din 1831. Este adevărat că aceasta din urmă a constitui principala sursă de inspirație, mai ales datorită statutului Belgiei, țară care în 1831 adoptase soluția principelui străin care își dobândise independența. Pe de altă parte, la baza Constituției române au stat și prevederile din actele anterioare, referitoare la organizarea politico-statală, dar și proiectul întocmit de Comisia Centrală de la Focșani, Statul dezvoltător al Convenției de la Paris 1864 și proiectul Consiliului de stat din februarie 1866.

Constituția din 1866 este cea dintâi Constituție românească întocmită de reprezentanții legitimi ai națiunii române pe baza principiului câștigat A.Cuza în 1864 prin care se recunoștea suveranitatea interioară a țării. Dacă statutul de la 1864 era prima Constituție dată de un domn român, cea din 1866 era prima întocmită printr-un acord de voință, adică între Adunarea Deputaților, reprezentând națiune și suveran. Constituția de la 1866 avea 133 de articole, împărțită în 8 titluri sau capitole(despre teritoriul României, drepturile românilor, puterile Statului, Finanțe, puterea armată, dispozițiuni generale și tranzitorii.

Legiuitorii din 1866 afirmau necesitatea unei Constituții prin care să se asigure nu numai o bază pentru guvernare, ci și o largă deschidere către viitor, ca atare, sub raportul concepției generale, Constituția trebuia să privească nu atât spre trecut, prin inserarea unei colecții de „bariere” împotriva unor forme ale acestuia, cât mai ales să introducă un regim liberal și egalitar, garantându-se națiunii libertățile publice de care se bucurau popoarele cele mai evoluate ale Europei civilizate. Sub acest raport, o bună parte a legiuitorilor din 1866 sunt oameni politici formați și educați în spiritul ideilor Revoluției Franceze. Timp de două luni(mai-iunie)între grupările politice aflate la conducerea statului s-a dezlănțuit o luptă îndârjită-ale cărei ecouri se găsesc în dezbaterile parlamentare-în privința stabiliri bazelor Constituției. În esență, această dispută, era o expresie a raporturilor de forță dintre principalele clase și pături sociale reflectată pe plan legislativ în stabilirea principiilor esențiale de organizare și funcționare pe o perioadă mai îndelungată a statului,a societății românești.

Constituția din 1866 introducea pentru prima dată într-un act fundamental oficial denumirea de România. Astfel, în primul articol se stabilea consacrându-se unitatea națională ca o realitate ireversibilă că "Principatele Române constituie un singur stat indivizibil sub numele de România.”În continuare se statua că teritoriul României este nealienabil și nu se poate coloniza cu populațiuni de gintă străină. Aceasta din urmă precizare este mentă să înlăture temerea că domnitorul ar putea favoriza pătrunderea în țară a unor mase de populație germanică care să impulsioneze expansiunea puterilor centrale, îndeosebi a Austriei, spre gurile Dunării. Este de reținut că despre România se scria ca și cum ar fi fost un stat neatârnat, independent, în nici un loc nefiind vreo mențiune privitoare la suzeranitatea Porții.

În continuare la articolele 2și 3 se menționau: teritoriul statului, modificarea sau rectificarea frontierelor se putea face prin lege, împărțirea administrativă în județe plăși și comune, care, de asemenea, nu se pot modifica decât prin lege.

În partea referitoare la drepturile românilor, se adopta principiul liberal că „toți români sun egali înainte legii” fiind menționate privilegiile, scutirile și monopolurile de clasă specifice vechilor rânduiri feudale. Erau apoi garantate libertățile cetățenești: libertatea individuală, a conștiinței, a cultelor, a învățării, a instruirii, a asocierii etc. De asemenea, Constituția garantează tuturor cetățenilor libertatea de a comunica și publica ideile și opiniile lor prin viu grai, prin scris și prin presă, delictele de presă urmând a fi judecate de juriu. Cenzura nu se va putea reînființa iar jurnalele, publicațiile nu vor pute fi suspendate sau suprimate.

Proprietatea de orice natură era decretată „sacră și inviolabilă.” Pentru a preveni pericolul unei noi reforme agrare, conservatorii impun principiul că „nimeni nu poate fi expropriat decât de cauză de utilitate publică, legalmente constatată și după o dreaptă și prealabilă despăgubire. Se prevede, totodată, că proprietatea dată țăranilor prin legea rurală și despăgubirea garantată proprietarilor prin acea lege nu vor putea niciodată atinse.

Se prevedea exceptarea străinilor de la obținerea de funcții publice în genere cazurile de admitere a lor fiind prevăzute de lege. Totuși străinii se vor bucura de protecția persoanei și averii lor. În proiect se stipula interzicerea privilegiilor, scutirilor și monopolurilor de clasă și a primirilor titlurilor de noblețe și demnități străine fără aprobarea Corpurilor legiuitoare. Se garanta libertatea individuală, în sens că nimeni nu putea fi urmărit, reținut sau arestat, decât în cazuri prevăzute de lege. Nimeni nu putea fi sustras, contra voinței sale, judecății în forurile competente. Inviolabilitatea domiciliului era garantată. Pedepsele se vor da și aplica numai în virtutea legii, fiind interzisă pedeapsa confiscării averilor. Se preconiza desființarea pedepsei cu moartea, cu unele excepții prevăzute în Codul penal militar. Religia ortodoxă era religie de stat, dar toate celelalte culte aveau dreptul de exercitare, deci libertatea cultelor fiind garantată. Biserica Ortodoxă Română era autocefală, toate problemele sale fiind rezolvate de Sfântul Sinod.

Se garantau libertatea, gratuitatea și obligativitatea învățământului primar, prin înființarea treptată de școli în toate comunele, libertatea presei, a întrunirilor, dreptul la asociație este nelimitat. Proprietatea de orice natură va fi sacră și inviolabilă, exproprierea putându-se face numai pentru motive de utilitate publică, după dreaptă și prealabilă despăgubire.

Discuții aprinse a stârnit în Constituantă problema drepturilor politice pentru străinii necreștini, vizați fiind în primul rând evreii. În proiectul guvernamental se prevedea acordarea acestor drepturi, dar la dezbateri au fost contestări vehemente,sprijinite de manifestații de stradă. S-a petrecut și un incident grav, regretabil: Sinagoaga din București, abia construită, a fost arsă și dărâmată până în temelii. Presiunile „Alianței israelite universale”, personal ale președintele ei, a venit special la București în acest scop, ale presei evreiești și ale lui Napoleon al III-lea n-au influențat votul Constituantei, astfel încât mult discutatul articol 7 s-a aprobat cu formularea că „numai cetățenii de rit creștin pot obține calitatea de român.”

Se enunța principiul că toate puterile statului emană de la națiune(articolul 31) și era dezvoltat principiul separației puterilor în stat. Puterea executivă era încredințată domnitorului, puterea legislativă în mod colectiv domnitorului și Reprezentanței Naționale, iar puterea judecătorească tribunalelor și curților.

Membrii celor două Adunări reprezintă națiunea, ședințele sunt publice, la fiecare sesiune Adunarea Deputaților își numește președintele, vicepreședinții și compune biroul său. Fiecare din Adunări are dreptul de anchetă, Adunările au dreptul de a amenda și de a despărți în mai multe părți articolele și amendamentele. Nici unul din membrii uneia sau celeilalte Adunări nu poate fi urmărit sau prigonit pentru opiniile și voturile emise de dânsul în cursul exercițiului mandatului său. Nici o putere armată nu se poate pune la ușile sau în jurul uneia sau alteia din Adunări fără învoiala ei.

Normele sistemului electoral prevăzute în titlul III poartă pecetea conspirației conservatorilor asupra regimului constituțional. Astfel pentru alegerea deputaților, corpul electoral era împărțit în patru categorii, după avere și, implicit, origine socială. Colegiul I aparținea marilor proprietari, cu un venit mai mare de 300 de galbeni. Colegiul II revenea proprietarilor rurali cu venituri între 100 și 300 de galbeni; din colegiul III făceau parte comercianții și industriași cu patentă, liberii profesioniști, ofițeri în retragere, profesori și pensionarii statului. În aceste trei colegii votul era direct; în Colegiul IV, în care vota marea masă a țărănimii, votul era indirect; 50 de alegători desemnau un delegat și toți delegații dintr-un județ alegeau un deputat.

La alegerile pentru Senat, corpul electoral era împărțit în două colegii. Colegiul I era format din proprietari de fonduri rurale din județ, cu un venit funciar de cel puțin 300 de galbeni. Colegiul II era format din proprietari de imobile din orașe și județe cu un venit de până la 300 de galbeni.

Deputații se alegeau pe 4 ani, iar senatorii pentru 8 ani; jumătate dintre senatori se reînnoiau la 4 ani prin tragere la sorți. Senatorii ieșiți puteau fi realeși. Puteau fi aleși deputați cetățenii de peste 25 de ani, iar senatori cei de peste 40 de ani, cu un venit de minim 800 de galbeni. Erau exceptați de la acest cens președinții sau vicepreședinții vreunei adunări legislative; deputații care au făcut parte din 3 sesiuni; generali; coloneii cu o vechime de 3 ani; foști miniștri sau agenți diplomatici; cei care au ocupat timp de un an funcțiile de Președinte de curte, Procuror General, Consilier la Curtea de Casație; cei cu diplomă de doctor sau licență de orice specialitate,care și-au exercitat profesiunea timp de 6 ani. Erau membrii de drept ai Senatului moștenitorul Tronului de vârstă de 18 ani (cu vot deliberativ după 25 de ani), mitropolii și episcopii. Membrii Senatului nu primeau „nici o dotațiune, nici indemnitate.

Puterile constituționale ale domnului sunt ereditare în linie descendentă și directă în persoana Măriei Sale Principelui Carol I de Hohenzollern, Sigmaringhen, pe linie masculină și cu respectarea dreptului de primogenitură. Persoana domnului este inviolabilă, numai miniștrii săi fiind responsabili, în sensul că nici un act nu va avea valoare fără contrasemnătura unui ministru, care, din acel moment, devine responsabil.

Domnul numește și revocă miniștrii, sancționează, promulgă și aplică legile; dreptul de a grația sau reduce pedepsele criminalilor, cu excepții prevăzute în cazul miniștrilor, el numește și confirmă în toate funcțiile administrative, publice și de relații externe; este comandantul suprem al armatei, conferă grade și decorații militare, are dreptul de a bate monedă, încheie convenții comerciale cu alte state. Domnul are dreptul de a dizolva Adunarea și de a convoca alegători în termen de două luni și a noii Adunări în termen de 3 ani. Lista civilă aste votată de Adunarea generală, care își deschide lucrările la 15 noiembrie în fiecare an, fără convocare de către domn. Fiecare sesiune durează 3 luni. La deschidere, domnul prezintă mesajul Tronului. Închiderea se va face tot prin mesaj domnesc.

Referitor la miniștrii, proiectul de Constituție precizează că are dreptul de a fi membrul al guvernului numai cetățeanul român prin naștere sau cel care a dobândit împământenirea cea mare. Membrii familie domnitoare nu puteau fi miniștrii. Miniștrii pot fi acuzați și trimiși în judecată de către Adunare și domn la Cutra de Casație, singura în drept a-i judeca. Domnul nu are dreptul de a grația sau micșora pedeapsa decisă de Curtea de Casație decât la cererea Adunării.

În mod aparent surprinzător, în această Constituție liberală este omis cu totul articolul 100 din Constituția belgiană, care prevedea inamovibilitatea și stabilitatea judecătorilor, cea ce apărea ca un regres față de Convențiunea de la Paris, unde se prevedea totuși inamovibilitatea magistraților Înaltei Curți de Justiție și Casație.

În realitate, s-a evitat în mod intenționat să se facă din inamovibilitatea judecătorilor un principiu constituțional, dată fiind diferența de nivel critic dintre Belgia și România, deoarece în țara noastră licențiați în drept erau foarte puțini. S-a preferat reglementarea progresivă a acestei probleme prin legi ordinare, pe măsura creării unui personal competent, mai ales că sus menționata lege pentru organizare judecătorească din 4 iulie 1865 găsise o rezolvare adecvată acestei probleme dificile, dându-se posibilitatea acordării treptate a inamovibilității, pe lângă membrii Înaltei Curți de Justiție și Casație, și membrii curților de apel și ai tribunalelor județene.

Nemaiputând să-și impună punctul de vedere într-o adunare dominantă de conservatori, liberalii au fost nevoiți să facă concesii și în celelalte probleme în care se aflau în dezacord cu adversari lor. Una dintre acestea a constituit-o responsabilitatea ministerială. Prin N.Ionescu, liberalii au propus două amendamente la articolele 101 și 102 care prevedeau ca miniștrii să fie judecați de Senat, numai aceasta având puterea de a caracteriza delictele ministeriale și a determina pedeapsa. Amendamentele au fost combătute de N.Blaremberg pe motivul că acordându-se atribuții judecătorești Senatului, care era o parte a puterii legiuitoare,se încălca principiul constituțional al separației puterilor în stat.

Se prevedea că organizarea judecătorească va fi reglementată printr-o lege specială. Va exista doar o singură Curte de Casație. Jurisdicția militară va avea ca obiect numai cazurile de disciplină, celelalte infracțiuni vor trece în seama tribunalelor ordinare. Instituțiile județene și comunele vor vi reglementate prin legi, care vor tinde la descentralizarea administrației și la independența comunală.

În afara drepturilor și libertăților cetățenești, care le îngăduia un contact neîngrădit cu masele populare, un succes obținut de liberali în elaborarea prevederilor constituționale l-a constituit dreptul exclusiv al Adunării deputaților de a vota bugetul, fără a-l mai trece prin Senat. Prevăzând o absolută egalitate de atribuții între ambele corpuri legiuitoare, acorda Senatului, prin articolul 113, dreptul de a discut și vota bugetul. Liberali printr-un amendament propus de deputatul Iatropol, au cerut însă ca bugetul să fie votat însă numai de Cameră, sprijinitori acestui amendament invocând argumentul că numai Adunarea deputaților, în care era reprezentate toate clasele, toate interesele, era indicată să dezbată și să voteze impozitele pe care le presupunea întocmire bugetului.

Sprijinit nu numai de liberali, dar și de unii deputați conservatori ca I.Strat, care releva că Senatul fusese creat din motive politice și nu financiare, amendamentul Iatropol era în cele din urmă adoptat de Constituantă cu 53 voturi pentru și 35 contra.

Serviciul militar va fi obligatoriu de la vârsta de 21 de ani, cu o durată de 3 ani. Militarilor nu li se pot lua gradele, onorurile și pensiunile decât numai în virtutea unei sentințe judecătorești și în cazurile determinate de lege; contigentul armatei se votează pe fiecare an. Gara cetățenească este menținută pe statul României nici o trupă străină nu va putea fi admisă în serviciul statului, nici ocupa teritoriul României, nici trece pe el decât în puterea unei anumite legi.

Culorile Principatelor Unite urmează a fi albastru, galben, roșu, orașul București urmează a fi capitala statului român și reședința guvernului. Nici un jurământ ni i se poate impune cuiva decât în puterea unei legi care hotărăște și formula lui; nici o lege, nici un regulament de administrație generală județeană sau comunală nu poate fi îndatoritoare decât după ce se publică în chipul hotărât de lege. Constituția de față nu poate fi suspendată nici total nici în parte.

O prevedere importantă a noii Constituții este modalitatea de revizuire a ei. Convențiunea de la Paris din 17/19 august 1858 nu prevedea nici o modalitate de revizuire. Nu numai că titlul său ar fi oprit-o( „pentru organizarea definitivă”), ci pornind de la o premisă justă din punct de vedere al dreptului internațional. În momentul intrării ei în vigoare,Convențiunea de la Paris era un act încheiat între mai multe state, la care Principatele Unite nu participaseră și nici nu puteau participa, nefiind subiect de drept internațional în lipsa suveranității externe, în consecință, nu putea ceea ce hotărâseră alții.

Alegerea prințului Carol I ca domn al Principatelor Unite Române, declarația Adunării Constituante că unirea este definitivă și că înțelege ca monarhia să fie ereditară, în sfârșit elaborarea unei constituții proprii, repudiind organizarea definitivă concedată de puterile garante,erau tot atâtea revizuiri ale Convențiunii, punând Puterile garante în fața faptului împlinit, pe care unele îl acceptau cu vădită satisfacție, altele îl priveau cu nedisimulată dezaprobare.

Deci la 1 iulie1866, Principatele Unite Române s-au emancipat total, adoptând o Constituție proprie. Aceasta reprezentând o revizuire totală a Convențiunii, fiind un act fundamental care reprezenta voința națiunii. De această dată, națiunea își rezervă și dreptul exclusiv de a-și revizui singură propria Constituție, drept rezultat din faptul că ea însăși a elaborat-o.

În aliniatul II se prevedea că propunerea de revizuire trebuie citită de trei ori din 15 în 15 zile în ședință publică și să fie adoptată de ambele adunări,depărtându-se de Constituția belgiană care prevedea o singură citire. Constituția fusese votată în unanimitate la 29 iunie și în ziua următoare domnul a depus jurământul pe ea. Înainte de jurământ președintele Adunării prezintă Constituția suveranului, și între altele spune că domnul a devenit simbolul națiunii: „jur a păzii Constituțiunea și legile poporului român, a menține drepturile lui naționale și integritatea teritoriului.”

Votarea Constituției a reprezentat un act politic care semnifica o schimbare esențială în evoluția în evoluția raportului dintre factorii interni și cei externi, pas decisiv către înlăturarea regimului garanției colective și a suveranității otomane. Dorința de independență era exprimată cu claritate, în textul Constituției nu apare nici o referire la suzeranitatea Porții sau a regimului de garanție colectivă, ceea ce vădește tendința spre independență absolută a țării preconizată de liderii săi politici.

Concluzia generală ce se impune este aceea că legea fundamentală votată la 1866 are un caracter esențialmente liberal, reprezentând un important factor de progres, cu toate lipsurile provenind din maniera în care a fost concepută, dar mai cu seamă din neaplicarea și încălcarea prevederilor sale, ea a stabilit un nou cadru de dezvoltare a țării, favorizând procesul de modernizare, de integrare a României in Europa capitalistă a lumii.

O dată cu promulgarea Constituției,cel mai important obiectiv al autorităților de la București va fi acela de a dobândi recunoașterea noii domni de către Curte suzerană și Puterile garante. Tratativele nu aveau să fie deloc ușoare, dacă avem în vedere avertismentele repetate ale diplomației otomane cu intervenția armată, poziție susținută de Austria și Rusia.