Constitutia Romaniei din 1923

Introducere:

In acest proiect am ales sa analizez principiul separatiei puterilor in stat asa cum sunt reglementate acestea in Constitutia Romaniei din 1923. Dar, pentru a putea intelege in profunzime demersul, trebuie, mai intai, sa vorbim pe scurt despre Constitutia Romaniei de la 1923.

În cadrul excepțional de la sfârșitul Primului Război Mondial, urmat de unirea cu Vechiul Regat a provinciilor românești Basarabia, Bucovina și Transilvania, se punea problema unei noi constituții, pentru a reflecta noile condiții politice, economico-sociale, etnice și instituționale. Devenise mai complexă și problema minorităților naționale, apăruseră confesiuni care anterior nu erau foarte importante din punct de vedere numeric în Vechiul Regat (greco-catolică, protestantă, catolică), iar prin tratatele de pace România era obligată să le garanteze drepturile.

După război, până în ianuarie 1922, s-au perindat la conducere nu mai puțin de sașe guverne, dintre care trei conduse de generali (Arthur Văitoianu, Alexandru Averescu, Constatin Coandă), care nu au putut purcede la o operă atât de vastă și complicată. Situația se schimbă prin venirea în fruntea guvernului, la 19 ianuarie 1922, a cunoscutului om politic Ion I.C. Brătianu, care avea ambiția să desăvârșească ceea ce începuse în 1914 fără să ducă la bun sfârșit. Devenind prim-ministru, Ion I.C. Brătianu propune regelui organizarea de alegeri pentru Adunările Naționale Constituante, denumire ce voia să scoată în evidență caracterul lor reprezentativ pentru națiune, cât și rolul lor. Alegerile sunt deschise la 27 martie 1922 de Ferdinand I, care sublinia în mesajul regal că deputații și senatorii “sunt chemați să dea, pe temelii democratice sincere și sănătoase, așezământul constituțional pe care România întregită îl așteaptă.”

Se instituie o Comisie Constituțională, după care sesiunea ordinară a Parlamentului se inchide la 12 aprilie 1922. Comisia constituțională își incheie lucrările preliminare la 23 noiembrie 1922, iar la 28 noiembrie 1922 se deschid lucrările Adunărilor Naționale Constituante, care aveau să continue în mod neîntrerupt până la adoptarea noii Constituții. La 12 martie 1923 începe discuția generală a proiectului de constituție, la 17 martie în Senat și la 20 martie în Cameră se continuă cu votarea pe articole, iar la 26 martie, în Cameră, și la 27 martie, în Senat, textul integral este votat și adoptat prin vot nominal.

Constituțiunea a fost promulgată de către Ferdinand I prin decret regal în 28 martie 1923 și publicată în Monitorul Oficial No. 282 din 29 martie 1923. Ea este o modificare si completare a vechii Constituțiuni din 1866. Este redactată dupa modelul Constituției regatului belgian din 1885.

Constituția adoptată menține principiile generale ale Constituțiunii din 1 iulie 1866 și reproduce în cea mai mare parte textul acesteia. În fond, s-a optat deci pentru soluția revizuirii vechii Constituții, dar oficial s-a pretins că este o constituție nouă, ținându-se seamă și de obiecțiunea că noua Constituție în întregul ei trebuie să reprezinte voința tuturor cetățenilor țării, incluzând și pe cei din noile provincii. De aceea, la votarea pe articole au fost supuse votului nu numai articolele revizuite, ci și cele rămase neschimbate, astfel încât, cel puțin formal, s-a dat o soluție acceptabilă pentru cei care susțineau un nou pact fundamental.

Potrivit Constituției din 1923, regele reprezintă elementul cheie al vieții politice. El exercita puterea executivă, numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga legile, era șeful Armatei, avea drept de veto, putea bate monedă, conferea decorații, avea drept de amnistie și grațiere, convoca și dizolva Parlamentul, încheia tratate (acestea devenind valabile după ce erau aprobate de Parlament). Parlamentul constituia puterea legislativă în cadrul regimului democratic. El era bicameral (Senatul și Adunarea deputaților) și avea rolul de a vota legile, de a le abroga și avea drept de control asupra activității guvernului.

Noua constituție preciza clar caracterul statului: “Art. 1 Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil, cu teritoriul inalienabil.” Textul legifera desființarea sistemului electoral cenzitar, la care se renunțase deja prin introducerea votului universal pentru bărbații de peste 21 de ani. Drepturile cetățenești în general, ca și drepturile minorităților erau definite în conformitate cu noile tendințe internaționale, iar cele din urmă și în funcție de tratatele de pace de la Paris. Astfel, în articolele 5, 7, 10(8), 26(28), 27(29), apare precizarea, impusă prin tratatele de pace: “fără deosebire de origine etnică, de limbă și de religie”. Se preciza egalitatea între sexe, fără însă a se da dreptul de vot femeilor, cu precizarea că drepturile acestora vor fi reglementate prin legi speciale. Se garantează libertatea presei, dar și responsabilitatea patronilor de publicații și a jurnaliștilor. De asemenea se garanta libertatea învățământului, libertatea individuală, iar domiciliul devenea inviolabil. Se precizează că Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în stat, dar se acordă un statut aparte Bisericii Greco-Catolice, privilegiată în raport cu alte culte. (art. 22)

În ceea ce privește raporturile dintre puterile statului și funcționarea principalelor instituții, revizuirile nu sunt de substanță. Se menține separarea puterilor în stat, se definește mai bine Guvernul ca organism, se precizează limitele legislaturilor și ale mandatelor senatorilor. O noutate ar fi introducerea unui Consiliu Legislativ, care trebuia sa avizeze legile, dar al cărui organism avea rol consultativ, nu deliberativ.

Constituția României din 1923, păstra intact spiritul liberal al Constituției din 1 iulie 1866, printr-o formă superioară din punct de vedere al tehnicii legislative și, într-un limbaj modernizat și specializat, adapta vechile texte la situația politică, economică și socială din România Mare.

Separatia Puterilor in Stat:

Constitutia de la 1923, una dintre cele mai democratice constitutii europene din perioada dintre cele doua razboaie mondiale, nu a adus modificari esentiale in raporturile dintre organele statului. “Toate puterile statului emana de la natiune, care nu le poate exercita decat numai prin delegatiune si dupa principiile si regulile asezate in Constitutiunea de fata “ se precizeaza in art. 33 al amintitei Constitutiii.

A. Puterea legislativa se exercita colectiv de catre rege si Reprezentanta Nationala, impartita, ca si in Constitutia din 1866, in doua Adunari: Senatul si Adunarea Deputatilor. Orice lege cerea acordul de vointa al celor trei ramuri ale puterii legislative. Art. 34 prevedea ca nici o lege nu putea fi supusa sanctiunilor regale, decat dupa ce a fost discutata si votata liber de majoritatea ambelor adunari.

Initiativa legislativa era acordata fiecareia dintre cele trei ramuri ale puterii legislative. Totusi, orice lege relativa la veniturile si cheltuielile statului, sau la contingentul armatei, trebuia sa fie votata mai intai de Adunarea Deputatilor.

Proiectele de legi prezentate de Guvern in numele Regelui erau depuse de unul din ministri pe biroul Adunarii dupa citirea mesajului regal de trimitere. In virtutea art. 60 din Regulamentul interior al Adunarii Deputatilor, 15 deputati puteau prezenta Adunarii orice proiect de lege sau propunere. Deputatii si senatorii numiti de puterea executiva intr-o functie remunerata pierdeau pe deplin drept “mandatul de reprezentanti ai natiunii”.

B. Puterera executiva era incredintata Regelui, pe care acesta "o exercita in modul regulat prin Constitutiune”. In conformitate cu prevederile art. 77 din Constitutie, puterile constitutionale ale Regelui sunt ereditare in linie coboratoare directa si legitima a Regelui Carol I din barbat in barbat, prin ordinul de primogenitura si cu excluderea perpetua a femeilor si coboratorilor lor.

Conform prevederilor Constitutiei, cand se procedeaza la alegerea Regelui trebuie sa fie prezenti ¾ din numarul membrilor care compun cele doua adunari, iar pentru a se face alegerea este nevoie de majoritatea de 2/3 din membrii prezenti.

Constitutia cuprindea reglementari si cu privire la situatia in care succesorul Regelui ar fi minor. In acest caz, Regele poate, in viata fiind, sa numeasca o regenta din trei persoane care, dupa moartea lui, sa exercite puterile regale in timpul minoritatii succesorului tronului. Aceasta numire urma sa se faca cu aprobarea Parlamentului si in forma prevazuta de art. 49.

Constitutia se ocupa si de principiul inviolabilitatii Regelui pe care il reglementeaza in art. 87 atunci cand spune ca: ”Ministrii lui sunt raspunzatori”. Sensul principiului iresponsabilitatii si inviolabilitatii Regelui este ca numai in astfel de conditii seful statului poate sa fie la adapost de orice presiuni care s-ar putea face asupra sa, fie de partidele politice, fie de cetateni in mod individual. Faptul ca Regele este iresponsabil si, deci, raspunzator este ministrul care contrasemneaza semnatura Regelui, este necesar nu numai pentru ca, fiind seful statului, are un drept formal de a semna, dar prezinta importanta din punct de vedere al autenticitatii morale pe care o exercita asupra ministrilor sai, refuzand, atunci cand crede de cuviinta, sa semneze anumite acte sau impiedicand promulgarea unor legi pe care le considera nepotrivite.

Regele detinea atribuții importante: el numea si revoca ministri; putea refuza sanctiunea legilor; facea regulamentele necesare pentru sanctionarea legilor; avea dreptul de amnistie in materie de politica; era conducatorul armatei; acorda grade militare in conformitate cu legea; incheia cu statele straine conventii de comert, navigatie etc.

Guvernul exercita puterea executiva in numele Regelui, conform art. 92. Ministrii intruniti alcatuiau Consiliul de Ministri care era prezidat, cu titlul de presedinte al Consiliului de ministri, “de acela care a fost insarcinat de Rege cu formarea Guvernului”. Puterea executiva reprezentata prin ministri ia parte activa la lucrarile Parlamentului, regulamentele Adunarii Deputatilor si Senatului prevazand ca sedintele publice ale acestor adunari nu se deschideau decat in prezenta cel putin a unui ministru.

Principiul responsabilitatii ministeriale este consfintit si de Constitutia de la 1923. Fiecare din ambele Camere, precum si Regele, aveau dreptul de a cere urmarirea ministrilor si de a-i trimite inaintea Inaltei Curti de Casatie si de Justitie, catre “singura, in sectiuni unite, era in drept de a-i judeca”.

C. Puterea judecătorească: Înțelegerea rolului puterii judecatorești, prin prisma Constitutiei din 1923, presupune anumite consideratii in legatura cu alegerea si inamovabilitatea magistratilor. Din dorinta de a asigura magistratilor o cat mai mare indeoendenta, s-a atabilit sistemul electivitatii, considerat a fi mai bun decat sistemul numirii. Acest sistem a fost aplicat de Revolutia franceza care, in dorinta de a pune capat magistraturilor ereditare, a recurs la sistemul electivitatii. Si, odata intrata in vigoare, Constitutia a prevazut reinoirea in intregime a corpului judecatoresc, poporul “avand dreptul sa aleaga de aici inainte fara deosebire judecatorii sai dintre toti cetatenii”. Chiar daca au fost investite in functia de magistrati persoane capabile, impartialitatea lor si faptul ca nu au corespuns dorintelor poporului le-au atras demiterea. Referitor la acest lucru, C. Dissescu afirma: “eligibilitatea magistratilor inseamna triumful opiniei publice in chestiuni de legalitate, de drept si nedrept, chestiuni in care opinia publica este rau judecator”. Magistratul ales ar fi imaginea opiniei publice, schimbator si impresionabil ca si ea si majoritatile parlamentare. Dar judecatorului i se cere sa fie mai presus de impresiile si interesele momentului; el trebuie sa fie calauzit de convingerile lui luminate si neclintite, iar nu de opinia publica, efemera si inconstanta. Chiar daca astazi conditiile de electivitate si garantile luate s-au schimbat foarte mult, sistemul in sine prezinta multe neajunsuri, dovedind ca nu-i confera judecatorului independenta de care are nevoie.

Inamovabilitatea reprezinta o alta masura pe care o ia legiuitorul pentru apararea independentei magistratilor. Judecatorii, odata numiti intr-un post, pe baza de concurs sau titluri si indplinind conditiile legii de organizare, devin inamovibili, ceea ce inseamna ca nu pot fi suspendati, stramutati sau revocati de puterea executiva.

Dar si inamovabilitatea prezinta diferite neajunsuri. Se apreciaza ca judecatorul, sigur pe locul pe care il ocupa, se dezintereseaza de misiuea sa, devine rutinat, pierde orice pasiune pentru studiu, cade intr-un fel de indiferentism moral. Dar legea pentru organizarea magistraturii trebuie sa prevada sanctiuni pentru astfel de cazuri si sa remedieze in parte acest sistem.

Constitutia Romaniei de la 1923 a proclamat principiul inamovabilitatii prin art. 104. El se infatiseaza ca o garantie introdusa de Constitutie, intrucat pana la acea data inamovabilitatea era garantata numai prin legi obisnuite.

In practica, inamovabilitatea nu a servit prea mult magistraturii. Pentru ca magistratura sa poata raspunde in intregime chemarii sale, trebuie sa nu depinda de puterea administrativa si de influentele politice.

Constitutia prevedea ca puterea judecatoreasca se exercita de către organele ei. Hotararile judecatoresti se pronunta in virtutea legii si se exercita in numele Regelui. In acelasi timp, art. 101 precizeaza ca “nici o jurisdictie nu se poate infiinta decat in puterea unei legi”. Comisiuni si tribunale extraordinare nu se pot crea sub nici un fel de cuvant in vederea unor anumite procese, fie civile, fie penale, sau in vederea judecari unor persoane. “pentru intregul stat o singura Curte de Casatie si Justitie” precizeaza art. 102.

D. Consiliul Legislativ a fost infiintata in baza art. 76 din Constitutia de la 1923 si avea rolul de a ajuta in mod consultativ la intocmirea si coordonarea legilor, emanand fie din initiativa parlamentara, fie din cea guvernamentală, cat si la intocmirea regulamentelor generale pentru aplicarea legilor. Consultarea Consiliului Legislativ era obligatorie pentru toate proiectele de legi, cu exceptia celor care se refereau la creditele bugetare.

Cererile de consultare se trimiteau Consiliului de catre presedintele Consiliului de Ministri pentru proiectele de Constitutie si legi constitutionale si de fiecare ministru pentru proiectele de legi si regulamente generale, ce intrau in competenta departamentului respectiv. Presedintii corpurilor legiuitoare nu puteau trimite inaintea comisiilor de specialitate si nici acestea nu puteau lua in dicutie proiectele de legi depuse, fie de guvern, fie din initiativa parlamentara, care nu aveau avizul Consiliului Legislativ.

Senatorii si deputatii puteau cere Consiliului Legislativ, atat in timpul sesiunii cat si in timpul vacantei parlamentare, consultații pentru intocmirea studiilor legislative, a proiectelor sau verificarea proiectelor intocmite.

Consiliul Legislativ era obigat sa intocmeasca proiectele de legi si regulamentele generale, sau sa-si dea avizul asupra proiectelor intocmite in termenele indicate de ministerele sau de Corpurile legiuitoare, in caz de initiativa parlamentara. Este discutabil daca Consiliul Legislativ face parte din puterea legislativa, deoarece in art. 34 din Constitutie se precizeaza ca puterea legislativa se exercita colectiv de catre Rege si Reprezentanta Nationala, care se imparte in Adunarea Deputatilor si Senat. Prin urmare, Regele avea cuvantul decisiv in alcatuirea legilor prin dreptul de sanctiune prevazut de art. 88.

In concluzie, Consiliul Legislativ nu este un organ de decizie, prin urmare nu este un element component al puterii legiuitoare. El reprezinta o institutie tehnica, creată pentru a facilita pregatirea legislativa, cooperand atat cu legislativul, cat si cu executivul, avand rolul de a ajuta la redactarea legilor si a regulamentelor. El functiona pe langa Ministerul de Justitie.

E. Curtea de Casație asigura controlul constitutionalitatii legii tinând cont de urmatoarele argumente:

a) principiul separatiei puterilor impune ca puterile sa se controleze si sa se cenzureze reciproc;

b) puterea judecatoreasca, fiind chemata sa aplice legile, este obligata sa judece si sa aplice, deopotriva si legile constitutionale – în caz de contradictie intre legile ordinare si cele constitutionale, puterea judecatoreasca era indreptatita sa declare care dintre aceste legi trebuia aplicata;

c) nu exista nici un text care sa-i opreasca pe judecatori de a examina constitutionalitatea legilor. Art. 108 din Codul penal “pedepseste pe judecatorii care s-ar amesteca in drepturile puterii legiuitoare”, dar nu pe acela care, avand sa se pronunte intre aplicarea unei dispozitii constitutionale si cea a unei legi ordinare care o contrazice, de preferinta, conform principiilor fundamentale de drept constitutional, legii constitutionale fata de legea ordinara.

Constitutia de la 1923 a consacrat expres dreptul puterii judecatoresti de a examina constitutionalitatea legilor. Dar prin art. 103, ea intelege sa limiteze judecarea constitutionalitatii legilor numai de catre Curtea de Casatie, nu de catre oricare instanța judecatoreasca precum in sistemul constitutiei de la 1866. S-a creat astfel o instanta speciala, singura competenta sa se pronunte asupra constitutionalitatii legii.

Bibliografie

Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1741-1991, 1997

Eleodor Focșeneanu, Istoria Constituțională a României 1859-1991, editura Humanitas, Bucureși 1998

Zoe Petre, Istorie, Manual pentru clasa a XII-a, editura Corint, București 2007