Constitutia Republcii Moldova Si Dreptul LA Libertatea DE Exprimare
CONSTITUȚIA REPUBLCII MOLDOVA ȘI DREPTUL LA LIBERTATEA DE EXPRIMARE
CUPRINS
INTRODUCERE
LOCUL ȘI ROLUL DREPTULUI LA LIBERTATEA DE EXPRIMARE ÎNTR-O SOCIETATE DEMOCRATICĂ
Obiectul protecției acordate de dreptul la libertatea de exprimare
1.2. Reguli jurisprudențiale în aplicarea dreptului la libertatea de exprimare
1.3. Obligatiile si responsabilitățile statului în exercitarea dreptului la libera exprimare
2. REPERE JURISPRUDENȚIALE ALE DREPTULUI LA LIBERA EXPRIMARE
2.1. Sistemul restricțiilor asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare
2.2.Libertatea de exprimare și securitatea de stat
2.3. Libertatea de exprimare și autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Libertatea de exprimare este strîns legată de libertatea conștiinței și o putem defini ca fiind posibilitatea omului de a-și exprima în scris, prin sunete, imagini sau prin alte mijloace de comunicare în public, gîndurile, opiniile, credințele religioase și orice fel de creații spirituale.
După ce și-a proclamat independența, Republica Moldova s-a orientat în direcția instaurării unui stat de drept, cu respectarea tuturor drepturilor și libertăților fundamentale. Libertatea de exprimare se raportează la anumite prevederi naționale și internaționale.
Libertatea presei constituie o parte esențială a dreptului fundamental al fiecărei persoane de a avea și a exprima opinii. Respectivul drept reprezintă o componentă a demnității umane, ce nu poate fi suprimată. Libertatea cuvântului este un mijloc de realizare a capacităților fiecărui cetățean, pentru că, în fond, scopul fiecărui om este să se realizeze ca personalitate. Prin urmare, orice interdicție în a-și exprima liber convingerile, opiniile îi lezează sentimentul demnității și îl ignoră ca personalitate umană. Iată de ce îngrădirea, limitarea sau oprimarea acestui drept este inadmisibilă și trebuie tratată ca fărădelege. Nici un individ, oricare ar fi statutul său social, nu este în drept să pretindă la adevărul în ultimă instanță pe care să-l impună celorlalți, fie că-i vorba de politică, religie, naționalism, fie că este vorba de munci agricole.
Actualitatea temei de investigație. Libertatea de exprimare este consfințită într-un șir de acte cu caracter normativ naționale cît și internaționale, prioritate avînd ultimele.
La nivel național, dispozițiile legale generale din domeniul libertății de exprimare în mare parte sunt reflectate de Constituția RM. Într-o manieră mai directă sau doar tangențială Codul Civil, Codul Contravențional, Codul Penal, Codul de Procedură Penală și Codul Electoral conțin dispoziții legale din domeniul libertății de exprimare.
Un rol incontestabil în stabilirea standardelor în domeniul libertății de exprimare îi revine Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prin art. 10 consfințește libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Un rol crucial în formarea standardelor în domeniul libertății de exprimare, actualmente, î-l joacă Hotărîrile Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta recunoscînd că libertatea de exprimare, consacrată prin art. 10 al CEDO este unul din drepturile fundamentale esențiale într-o societate democratică bazată pe pluralism, toleranță și spirit de deschidere. De ce libertatea de exprimare necesită o tratare și o protecție deosebită? Deoarece umanitatea a pășit în era informațională, ce se caracterizează inclusiv prin creșterea numerică semnificativă a canalelor de informare fie pe contul spațiului virtual, fie pe contul mediilor tradiționale. Creșterea numerică a canalelor de informare și respectiv a volumului informațional, cauzează creșterea numărului de învinuiri de defăimare aduse mass-media. Concludent este faptul că în ultimii 5 ani în Moldova numărul proceselor de judecată în care mass-media a fost învinuită de lezarea onoarei, demnității și reputației profesionale, a ajuns la 74. Din cele 168 de hotărîri de condamnare a Guvernului Republicii Moldova la CEDO, fiecare a 11-a a vizat violarea libertății de exprimare, iar fiecare a 15-a din procedurile naționale de defăimare instituite în baza A. 16 Cod Civil privind protecția demnității și onoarei. CEDO, în repetate rînduri, subliniază necesitatea unei abordări mai largi a informației, necesitatea unui grad mai mare al toleranței, fără de care nu poate exista democrația.
Scopul si obiectivele cercetării. Prezenta lucrare are ca obiect de studiu problematica complexă a protecției juridice a dreptului la libertatea de exprimare într-o societate democratică. În cadrul ei sunt examinate elemente de ordin general teoretic, care și-au găsit conscrare normativ-juridică în Republica Moldova precum și elemente de interpretare și aplicare a legislației în practica judiciară, ținându-ce cont de doctrina occidentală și standardele europene.
Importanta teoretica si valoarea aplicativa. Avînd opinie proprie și dreptul juridic de a o exprima public, fiecare are posibilitatea să aducă la cunoștința semenilor esența intereselor sale, propria poziție și să-și poată realiza interesele.
Toate regimurile nedemocratice tăinuiesc adevărul, dezinformează, cenzurează, limitează libertatea cuvîntului. Limitarea dreptului la opinie echivalează cu limitarea posibilității de a cunoaște adevărul și, deci, lărgește nelimitat posibilitatea regimului de a se menține la putere. Căderea comunismului în spațiul ex-socialist a demonstrat forța libertății cuvîntului, capabilă să demoleze stereotipuri și mentalități totalitariste. Presa liberă nu este o invenție occidentală, ci o necesitate, un element central în evoluția echitabilă și echilibrată a unei societăți. Statele care au asigurat libertatea presei, libertatea de exprimare, libertatea cuvîntului demonstrează viabilitate, vigoare și progres social.
Conceptul de „rol al presei într-o societate democratică” este un produs al activității CEDO, și nu al practicii judiciare naționale. CEDO a notat că, fără pluralism, toleranță și deschidere, nu există o societate democratică, iar rolul presei în această societate democratică este unul de „câine de pază” al democrației. CEDO a mai notat că libertatea de exprimare constituie un fundament esențial al societății democratice și una din condițiile de bază ale progresului ei și ale realizării fiecărei persoane. Aceasta acoperă nu doar „informațiile” sau „ideile” favorabile și inofensive, ci și cele ce ofensează, șochează sau deranjează, iar restricțiile discursului politic sau ale dezbaterilor pe chestiuni de interes public sunt foarte limitate. Precum a notat Curtea, deși presa nu trebuie să treacă peste anumite limite, obligația ei este de a răspîndi într-o măsură compatibilă cu drepturile și obligațiile sale – informații și idei privitor la toate chestiunile de interes public. Nu numai ea are sarcina de a răspîndi asemenea informații și idei, ci și publicul are dreptul de a le primi. Or, altfel presa va fi incapabilă să-și joace rolul său vital de „câine de pază”.
Metodologia cercetării. În scopul realizării obiectivului de cercetare propus vom folosi în cadrul investigației mai multe metode de cercetare ca: metoda istorică, inductivă, deductivă, comparativă, logică etc.
Structura proiectului. Lucrarea este compusă din introducere, două capitole și concluzii la subiectul propus pentru cercetare. Fiecare capitol are ca scop determinarea conceptelor fundamentale care compun fundamentul dreptului la libera exprimare, așa cum este el conceput în jurisprudența europeană cu privire la drepturile omului. Capitolul 1 relevă conținutul termenilor cheie care compun dreptul enunțat și stăruie asupra conținutului său ce decurge din normele naționale și internaționale cu privire la drepturile omului. Capitolul 2 oferă o cercetare a obligațiilor statelor în privința informațiilor cu privire la secretul de stat și la imparțialitatea puterii judecătorești .
1. LOCUL ȘI ROLUL DREPTULUI LA LIBERTATEA DE EXPRIMARE ÎNTR-O SOCIETATE DEMOCRATICĂ
1.1. Obiectul protecției acordate de dreptul la libertatea de exprimare
Conform dispozițiilor articolului 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești” [5].
Dacă avem în vedere că libertatea de exprimare este reglementată în mai toate Constituțiile statelor lumii civilizate, se poate spune, fără teama de a greși, că libertatea de exprimare este un drept esențial atunci când vorbim despre o societate democratică, pentru că el creează condițiile necesare exercitării altor drepturi ale omului. Pentru a putea exprima opinii în cunoștință de cauză, este însă deseori nevoie să ai anumite informații. Astfel, dreptul la liberă exprimare este strâns legat de un alt drept, și anume acela de a avea acces la informație. În același timp, trebuie precizat că dreptului persoanei de a primi idei și informații îi corespunde obligația celui care le transmite de a o face cu bună credință. Libertatea de exprimare aparține fiecărei persoane în parte, tot astfel cum dreptul de a căuta și de a primi informații nu este numai al indivizilor, al publicului, ci si al presei, care trebuie, la rândul ei, să le primească și să le transmită publicului.
În aceeași ordine de idei, Curtea de la Strabourg a subliniat de mai multe ori că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului acesteia și ale împlinirii fiecărei persoane [29].
Referitor la conținutul și caracteristicile libertății de exprimare, este de reținut că aici sunt cuprinse următoarele:
– dreptul de a exprima idei și opinii în public și în privat, prin orice mijloc ales de o persoană: oral, în scris, prin presă, prin publicații, pe suport electronic, prin studii științifice, literatură, pictură, sculptură, design, muzica, teatru, film, televiziune etc. Practic, felul în care libertatea de exprimare se poate manifesta este nelimitat în privința mijlocului ales, evoluția tehnicii făcând posibilă folosirea unor forme de transmitere a ideilor necunoscute la momentul redactării documentelor;
– dreptul de a transmite idei, fără a ține cont de frontiere, adică oriunde și oricând;
– dreptul de a transmite și de a primi informații, în orice formă și indiferent de frontiere, prin orice mijloc ales de o persoană.
Referitor la conținutul articolului 10 CEDO, se observă că acesta reia unele prevederi referitoare la libertatea de exprimare și informare din Declarația Universală a Drepturilor Omului [6, p.8] și din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, articolul 10 are, totuși, o structură diferită, punctul 2 conferind statelor o libertate de apreciere mai largă în privința realizării cadrului legislativ de natură să permită exercițiul practic al acestei libertăți.
Convenția Europeană prevede însă și posibilitatea inserării în legislația internă a statelor a unor limite în plus ale libertății de exe, prin orice mijloc ales de o persoană.
Referitor la conținutul articolului 10 CEDO, se observă că acesta reia unele prevederi referitoare la libertatea de exprimare și informare din Declarația Universală a Drepturilor Omului [6, p.8] și din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, articolul 10 are, totuși, o structură diferită, punctul 2 conferind statelor o libertate de apreciere mai largă în privința realizării cadrului legislativ de natură să permită exercițiul practic al acestei libertăți.
Convenția Europeană prevede însă și posibilitatea inserării în legislația internă a statelor a unor limite în plus ale libertății de exprimare și informare, dacă acestea sunt „necesare într-o societate democratică”. Este vorba de măsurile care vizează integritatea teritorială, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale și garantarea autorității și imparțialității puterii judecătorești.
Încă de la prima sa hotărâre importantă în acest domeniu, în cauza Handyside c/Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, într-o formulă care este preluată aproape ca o clauză de stil în toată jurisprudența sa subsecventă în materie, că „libertatea de exprimare, consacrată în paragraful 1 al articolului 10 constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului ei” [29]. Sub rezerva paragraful 2 al aceluiași text, libertatea de exprimare privește nu numai „informațiile” sau „ideile" apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc; aceasta este exigența pluralismului, a toleranței și a spiritului de deschidere într-o societate democratică. Instanța europeană a evidențiat întotdeauna „importanța crucială a libertății de exprimare, ca una dintre condițiile prealabile ale unei bune funcționări a democrației” [9].
De asemenea, ea a decis că, astfel cum apare consacrată de articolul 10, libertatea de expresie este însoțită de excepții care impun o interpretare restrictivă, iar nevoia de a opera restrângeri ale acestei valori fundamentale a unei societăți democratice trebuie să fie stabilită în mod convingător. Libertatea de exprimare reprezintă o chestiune esențială și vitală într-o societate democratică. Aceasta este diferența între un stat ce se vrea unul cu principii solide, ferme, în care puterea este deținută de către popor, și un stat cenzurat, ce a avut ca punct de ordine (de referință) cultul personalității. Dar libertatea presei, garantată prin Constituție, implică, dincolo de independența și libertatea informației, o responsabilitate a ziariștilor și editorilor față de public. Această responsabilitate, incumbată de prestigiul presei, ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru acei gazetari care profită în mod interesat de dreptul la liberă exprimare. Există anumite limite ale libertății de exprimare ce trebuie respectate ca atare, încălcarea lor ducând la pedepsirea jurnaliștilor pentru comiterea infracțiunilor de insultă, calomnie sau intruziune în viața privată a unei persoane. Au existat numeroase cazuri în care oameni ai presei au fost aduși în fața instanțelor judecătorești, deoarece unul sau altul dintre articolele lor conțineau ceva condamnabil.
Anumite măsuri trebuie, însă luate, atunci când, în mod intenționat, este distrusă reputația unei persoane prin aducerea de acuze grave asupra ei. Este adevărat că ziaristul care distorsionează intenționat informațiile și aduce acuze nefondate, săvârșește abateri profesionale de maximă gravitate. Dar nu este o soluție pedepsirea persoanelor responsabile de difuzarea acestor informații, ci repararea prejudiciului adus reclamantului.
1.2. Reguli jurisprudențiale în aplicarea dreptului la libertatea de exprimare
Condiția „necesității într-o societate democratică” obligă Curtea să determine dacă ingerința incriminată corespundea unei „nevoi sociale imperioase”, dacă era proportională cu scopul legitim vizat si dacă motivele invocate de autoritătile naționale erau pertinente si suficiente. Pentru a decide asupra existenței unei asemenea nevoi și asupra mijloacelor de acțiune ce trebuie adoptate statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere, dar această marjă este însotită de un control european ce priveste atât legea cât și deciziile care o aplică, chiar și când acestea provin de la o instanță independentă. Curtea are deci competența de a decide în ultimă instanță, dacă o „restricție” încalcă sau nu libertatea de exprimare garantată de articolul 10 [12, p. 392].
Absența unei concepții uniforme, în țarile europene, privind cerințele aferente „protecției drepturilor altuia”, atunci când este vorba despre atacuri îndreptate împotriva credințelor religioase, lărgeste marja de apreciere pe care o au statele contractante atunci când reglementează libertatea de exprimare în domenii susceptibile să ofenseze convingeri personale intime ce țin de morală sau de religie [9, p. 266]. Atunci când libertatea de exprimare a presei este în joc, autoritațile naționale nu dispun decât de o marjă de apreciere restrânsă pentru a determina existența unei „nevoi sociale imperioase” de a lua masura respectivă împotriva reclamantului [9, p.267].
În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne competente, ci să verifice din punctul de vedere al articolului 10 deciziile pronunțate de acestea în baza puterii lor de apreciere. În consecință, Curtea nu se poate margini să cerceteze dacă statul pârât și-a folosit puterea cu buna credință, cu grijă și în mod rezonabil, ci trebuie să analizeze ingerința litigioasă în lumina ansamblului circumstanțelor cauzei, inclusiv tonul afirmațiilor reproșate reclamanților și contextul în care acestea au fost făcute. Ei ii incumbă sarcina de a determina daca ingerința atacată în fața sa ramâne „proporțională scopului legitim urmarit” și daca motivele invocate de instanțe pentru a o justifica apar ca fiind „pertinente și suficiente” [12, p.394]. Curtea trebuie să se convinga de faptul ca autoritățile interne au aplicat reguli conforme principiilor consacrate de articolul 10 bazându-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente [20, p.20].
Nevoie socială imperioasă – factori ce trebuie avuți în vedere
a) Circumstanțele cauzei. Pentru a se pronunța asupra chestiunii necesității ingerinței, Curtea va ține seama în special de termenii utilizați în afirmațiile litigioase, de contextul în care acestea au fost făcute publice și de cauză în ansamblu:
– faptul că era vorba despre aserțiuni orale pronunțate în cadrul unor emisiuni de radio în direct, ceea ce l-a lipsit pe reclamant de posibilitatea de a le reformula, de a le completa sau de a le retrage înainte să devină publice [20, p.21]; sau că remarca litigioasă fusese făcută în cursul unui schimb de replici orale, iar nu în scris după o reflectare adânca[33, p.16]; în altă cauză era vorba de aserțiuni orale pronunțate în cadrul unei reuniuni, ceea ce nu i-a permis reclamantului să le reformuleze, îndrepte sau să le retragă [20, p. 28].
– alegerile libere și libertatea de exprimare, în special în forma discursului politic, formează împreună fundația oricărui sistem democratic. Cele doua drepturi sunt strâns legate și operate în sensul că se întăresc reciproc. Pentru acest motiv este important în perioada care precedă alegerile, ca opiniile și informațiile de orice fel să poată circula liber. Acest principiu se aplică în mod egal alegerilor naționale și locale în contextul unei competiții electorale, vivacitatea afirmațiilor este mai tolerabilă decât în alte situații [9, p.368].
– informațiile respective fuseseră deja furnizate publicului [33, p.16]; „prezenta cauză se distinge, dintru început, prin faptul ca documentul ale cărei extrase fuseseră publicate era în întregime necunoscut publicului, pe când cauzele ce priveau chestiuni similare priveau informații al căror conținut fusese deja, în mare măsură, făcut public” [33, p.17].
– un factor poate să fie important: atitudinea reclamantului în cursul procesului penal; într-o cauză Curtea a observat că reclamantul a dovedit interes pentru proces, s-a prezentat la toate ședințele de judecată, și-a motivat recursul, a depus concluzii scrise, a produs toate mijloacele de probă susceptibile să sprijine afirmațiile sale sau de a le furniza o bază factuală suficientă. Curtea a considerat că toate aceste elemente demonstrează că reclamantul a acționat cu bună credință [9, p.369].
b) Tipul si subiectul discursului
Articolul 10 § 2 al Conventiei lasă foarte putin loc restricțiilor care vizează discursul politic sau dezbaterile asupra unor chestiuni de interes general [20, p.29].
– antecedentele penale ale unor persoane bănuite de săvârșirea unei infracțiuni si eventualele lor legături cu traficul de stupefiante au fost considerate susceptibile să ridice chestiuni de interes general în masura în care aveau legătură cu o tâlhărie foarte spectaculoasă și mediatizată.
– cauzele posibile ale exterminării evreilor în Europa în cursul celui de-al doilea război mondial e o chestiune ce ține incontestabil de interesul general al societătii contemporane.
– dacă există un drept al publicului să fie informat, drept esențial într-o societate democratică, care, în circumstanțe particulare, poate chiar sa privească aspecte ale vieții private a unor persoane publice, mai ales când este vorba despre personalități politice, publicații care au ca singur obiect să satisfacă curiozitatea unui anumit public asupra detaliilor vieții private a unei persoane, indiferent care i-ar fi notorietatea, nu ar putea fi considerate că ar contribui la o oarecare dezbatere de interes general pentru societate [11, p.113].
Este fundamental, într-o societate democratică, să fie protejată desfășurarea liberă a dezbaterilor politice. Curtea acordă cea mai mare importanță libertății de exprimare în contextul dezbaterii politice și consideră că nu s-ar putea aduce restricții unui discurs politic fără motive imperioase. A permite restrângerea libertății de exprimare în domeniul discursului politic într-un caz sau altul ar afecta, fără îndoială, respectarea libertății de exprimare în general în statul vizat [18, p. 67].
Totuși, statele contractante au, în general, o mai mare marjă de apreciere atunci când reglementează libertatea de exprimare în domenii susceptibile de a ofensa convingeri personale intime ce țin de morală sau, mai ales, de religie . Lipsa unei concepții uniforme în țările europene în privința condițiilor protecției drepturilor altora atunci când este vorba despre atacuri contra convingerilor religioase lărgeste marja de apreciere a statelor contractante atunci când reglementează libertatea de exprimare în domenii susceptibile de a ofensa convingerile personale intime ce țin de morală sau de religie [20, p.41]. În același sens, în altă hotărâre, Curtea a reținut că „Țările europene nu au o concepție uniformă cu privire la cerințele aferente ”protecției drepturilor altora” in privința atacurilor contra convingerilor religioase. Grație contactelor lor directe și constante cu forțele vii ale țărilor lor, autoritățile statului se găsesc, în principiu, într-o poziție mai buna decât judecătorul internațional pentru a se pronunța asupra conținutului precis al acestor cerințe în raport cu drepturile altora ca și asupra necesității unei măsuri destinate a proteja contra acestui gen de afirmații persoanele ale căror sentimente și convingeri profunde ar fi grav ofensate” [9, p.381].
Satira este o formă a expresiei artistice și un comentariu social și, prin trăsăturile sale inerente de exagerare și distorsionare a realității, țintește în mod natural să provoace și să agite. În consecință, orice ingerință cu dreptul unui artist la o asemenea exprimare trebuie să fie examinată cu atenție.
Marja de apreciere este indispensabilă în materie comercială, mai ales într-un domeniu așa de complex și de fluctuant cum este cel al concurenței neloiale. Totuși trebuie relativizată amploarea acestei marje de apreciere atunci când nu este vorba despre un discurs strict comercial al unei asemenea persoane ci despre participarea sa la o discuție ce privește un interes general, cum ar fi, spre exemplu, sănătatea publică. Curtea întelege, în consecință, să procedeze la un examen atent al proportionalității măsurilor litigioase cu scopul urmarit.
În cazul în care discursul litigios incită la folosirea violenței față de o persoană, un reprezentant al statului sau o parte a populației, autoritățile naționale se bucură de o marjă de apreciere mai largă în examinarea necesității ingerinței în exercitarea libertății de exprimare. Într-o cauză Curtea a considerat că „(…) articolele litigioase reprezentau o apologie a violenței mortale și un apel la război sau, cel puțin, la reluarea acțiunilor armate. Articolele se asociau ideilor PKK și lansau un apel la folosirea forței armate contra statului turc. Afirmațiile din acest articol erau de natură să trezească instincte primare și să intărească prejudecăți deja bine ancorate care s-au exprimat prin violența mortală” [37].
Curtea reaminteste că impactul potențial al mijlocului de exprimare vizat trebuie luat in considerare în examinarea proportionalitații. Curtea a explicat că trebuie să se tina seama de faptul ca mediile audiovizuale au efecte mult mai puternice și imediate fată de presa scrisă. Într-o cauză, Curtea a avut în vedere faptul că remarca litigioasă a fost facută în fața unei audiențe limitate, la o întâlnire cu ușile închise, neexistând nici o implicare a presei sau a unei alte forme de publicitate [20 p. 48].
În evaluarea proporționalității unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare trebuie sa se distingă cu grijă între fapte și judecăți de valoare. Daca materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstrație a exactității lor. Pentru judecățile de valoare, obligația de a le dovedi este deci imposibil de îndeplinit și aduce atingere libertății de opinie, element fundamental garantat de articolul 10 [21, p.452]. Curtea a acceptat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice. Necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public.Desigur, atunci când este vorba despre alegații cu privire la comportamentul unui terț, poate fi uneori dificil sa se distingă între imputarea unor fapte și judecăți de valoare. Nu este mai putin adevărat că chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de baza factuală [21, p.453]. În cauza Brasilier c. Franței, Curtea a considerat că există o bază factuală care să justifice o judecată de valoare în situația în care existau cercetări penale împotriva unei persoane, chiar dacă acestea nu s-au concretizat într-o condamnare penala: „Chiar dacă, tinând seama de prezumția de nevinovăție garantată de articolul 6 § 2 al Convenției, o persoană cercetată penal nu ar putea fi considerată culpabilă, baza factuală nu era inexistentă în cauză (…)” [21, p. 454]. Atunci când o declarație echivaleaza cu o judecată de valoare, proporțonalitatea ingerinței depinde de existența sau inexistența unei baze factuale pentru declarația incriminată deoarece chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă atunci când este total lipsită de orice bază factuală. Curtea a recunoscut că o distorsionare a realității, operată cu rea credință, poate uneori să depașească limitele criticii acceptabile: o afirmație veridică poate fi dublată de remarci suplimentare, de judecăți de valoare, de supoziții, ori de insinuări susceptibile să creeze o imagine eronată în ochii publicului [11, p.270].
– referirea la metode „tipice de mafiot” – judecată de valoare;
– afirmații conform cărora o persoana era „un rebel”, ce „critica Biserica” și care „îl criticase public pe Papa într-un mod foarte ofensator” – judecăti de valoare;
– afirmația ca o persoană „nu are rușine și nici scrupule” este „un exemplu clasic de judecată de valoare ce reprezenta aprecierea subiectivă pe care o avea reclamantul, a dimensiunii morale a comportamentului” unui terț;
– afirmațiile că un politician „scăpase în mod miraculos de la înfrângere în alegeri”, că era „zgomotos, ambițios și complet incapabil” reprezintă un exemplu clasic de judecată de valoare și cuprind aprecierea subiectivă a reclamantuui cu privire la abilitățile manageriale ale politicianului și percepția sa despre rezultatele alegerilor [16, p.61];
– afirmația „l-a tratat ca pe un om de cea mai joasă speță, aproape ca pe un nimeni” – judecată de valoare; „ (…) afirmația „I-a aruncat permisul de conducere în fata lui Victor, tipând ca un nebun” poate avea un dublu înțeles în limba rusă. Pe de o parte, poate însemna că permisul chiar i-a fost aruncat în fața lui Victor (caz în care ar fi vorba despre o faptă) sau că permisul i-a fost dat lui Victor într-un mod nepoliticos (care ar fi o judecată de valoare [36].
– afirmația conform căreia o persoană „fusese condamnată într-un proces penal în prima instanță pentru că distrusese buna reputație și viitorul unei persoane” conține un fapt și o judecată de valoare. Prima parte a frazei se referă la condamnarea penala și menționează, în consecință, un element de fapt, în timp ce a doua parte conține o judecată de valoare, anume aprecierea reclamantului că oponentul său distrusese buna reputație a unei persoane și viitorul acesteia [21, p.462].
– afirmația că o persoană este un „neofascist local”, în contextul cauzei respective, a fost interpretat de Curte ca însemnând o afiliere politică generală cu ideologia distincțiilor rasiale și anti-semitismului fiind considerată o judecată de valoare. În această cauză instanțele rusești au considerat că reclamantul nu făcuse dovada că oponentul său era membru al unui partid neofascit, considerând așadar ca era vorba despre o situație de fapt [12, p.274].
Exercițiul libertății de exprimare comportă datorii și responsabilități. Printre acestea, în contextul credințelor religioase, poate să figureze în mod legitim obligația de a evita expresii care sunt, în mod gratuit, ofensatoare și profanatoare pentru ceilalți [20, p.27]. Nu s-ar putea spune că litigiile aflate pe rolul instanțelor nu ar putea fi discutate în revistele de specialitate, în presă sau de public. Funcției mass-media de a comunica asemenea informații și idei îi corespunde dreptul publicului de a le primi. Totuși, trebuie să se țină seama de dreptul fiecărei persoane de a beneficia de un proces echitabil, asa cum este garantat de articolul 6 al Convenției, ceea ce, în materie penală, include dreptul la un tribunal imparțial. Asa cum a subliniat deja Curtea, trebuie să-și amintească de acest lucru ziariștii care redactează articole referitoare la proceduri penale aflate în curs, deoarece este posibil să nu se încadreze în limitele comentariului admisibil declarațiile care ar risca, intenționat sau nu, să reducă șansele unei persoane de a beneficia de un proces echitabil sau să micșoreze încrederea publicului în rolul instanțelor în administrarea justiției penale.
Limitele criticii admisibile. În ceea ce privește limitele criticii admisibile, ele sunt mai largi cu privire la un om politic, care acționează în calitatea sa de persoană publică, decât cu privire la un simplu cetățean. Un om politic se expune inevitabil și constient unui control atent al faptelor și gesturilor sale din partea ziariștilor, a organizațiilor neguvernamentale cum este reclamanta, ca și a masei de cetățeni, și trebuie să arăte o mai mare toleranță în această privință. El are, desigur, dreptul la protejarea reputației sale, chiar în afara cadrului vieții sale private, dar imperativele acestei protecții trebuie să fie puse în balanță cu interesele liberei discutări a chestiunilor politice, excepțiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictivă [26, p. 54].
Limitele criticii accesibile sunt mai largi cu privire la guvern decât cu privire la un simplu cetățean, sau chiar la un om politic. Într-un sistem democratic, acțiunile sau omisiunile guvernului trebuie să fie plasate sub controlul atent nu numai al puterilor legislativă și judiciară, ci și al opiniei publice. În plus, poziția dominantă pe care o ocupă guvernul, îi impune să dea dovadă de reținere în folosirea căii penale, mai ales dacă există alte mijloace de a răspunde atacurilor și criticilor nejustificate ale adversarilor săi. Autoritățile unui stat democratic trebuie să tolereze critica, chiar și atunci când aceasta poate fi considerată provocatoare sau insultantă. Rămâne, desigur, la latitudinea autorităților competente ale statului respectiv să adopte, în calitatea lor de garante ale ordinii publice, măsuri penale destinate sa reacționeze de manieră adecvată și neexcesivă la asemenea discursuri.
În privința funcționarilor, Curtea a recunoscut de asemenea că limitele criticii admisibile erau mai largi decât in privința unor simpli cetățeni, chiar dacă nu li se pot aplica aceleași criterii ca și oamenilor politici: „Nu s-ar putea spune că funcționarii se expun în mod conștient unui control atent al faptelor și gesturilor lor ca și în cazul oamenilor politici și ar trebui, în consecință, să fie tratați pe picior de egalitate cu aceștia din urma atunci când este vorba despre criticarea comportamentului lor. Mai mult, funcționarii, mai ales magistrații, dată fiind obligația lor de rezervă, trebuie să beneficieze de încrederea publicului fără a fi perturbați în mod injust. Așadar, se poate dovedi necesar să fie protejați împotriva atacurilor ofensatoare atunci când sunt în cadrul serviciului” [12, p.385 ].
În aprecierea limitelor criticii admisibile, trebuie să se țină seama de misiunea particulară a puterii judiciare în societate. Ca garant al justiției, valoare fundamentală într-un stat de drept, acțiunea sa are nevoie de încrederea cetățenilor pentru a-și atinge scopurile. Astfel, se poate dovedi necesar să fie protejată contra atacurilor distrugătoare lipsite de un fundament serios, mai ales că obligația de rezervă interzice magistraților să reacționeze.
Particularii și asociațiile private se expun unui control minuțios atunci când coboară în arena dezbaterii publice. Asociațiile private se expun unui control minuțios atunci când coboară în arena dezbaterii publice și în consecință trebuie să facă dovada unei mai mari toleranțe față de criticile formulate de opozanții lor cu privire la obiectivele lor și la mijloacele folosite pentru atingerea acestora. Astfel, într-o cauză, reclamantele erau asociații ce operau într-un domeniu care interesează publicul – politica în materie de droguri. Curtea a considerat că, deoarece erau deja active în domeniul public, ele ar fi trebuit să facă dovada unei toleranțe mai mari față de criticile formulate de opozanți cu privire la obiectivele lor și a mijloacelor utilizate în dezbatere. De asemenea, într-o cauză, Curtea a considerat că o persoană ce fusese numită expert într-un domeniu de către Guvern și care discutase în mod repetat în presă o anumită problemă, intrând astfel în arena publică, trebuia să aibă o toleranța mai mare fața de criticile ce-i erau aduse [12, p.386].
Nu s-ar putea acorda același grad de protecție unui jurnalist ca unui simplu cetățean, primul utilizând presa pentru a-și face cunoscute punctele de vedere și dreptul său la replică. Într-o cauză atât reclamantul cât și cealaltă persoană implicată erau ziariști, deci doi actori ai vieții publice. Curtea a considerat că limitele criticii admisibile erau mai largi față de un ziarist decât față de un simplu cetățean, acesta din urma meritând fără dubiu o protecție sporită în dreptul penal național și a arătat că cealaltă persoană implicată în litigiu, ziarist el însuși, trebuia să facă dovada unei mai mari toleranțe, mai ales când, ca în cauza respectivă, făcuse și el declarații publice susceptibile de critică .
Atunci când își protejează clienții în fața instanțelor naționale, avocații beneficiază de asemenea de garanțiile libertății de exprimare. Curtea reamintește că statutul specific al avocaților îi plasează pe aceștia într-o poziție centrală în administrarea justiției, ca intermediari între justițiabili si instanțe, ceea ce explică normele de conduită impuse în general membrilor baroului [9, p. 401]. Dacă avocații au, desigur, dreptul de a se pronunța în mod public asupra funcționării justitiei, criticile lor nu trebuie sa depășească anumite limite. În această privință trebuie să se țină seama de justul echilibru ce trebuie realizat între diversele interese în joc, printre care figurează dreptul publicului de a fi informat asupra chestiunilor ce vizează funcționarea puterii judiciare, imperativele unei bune administrări a justiției și demnitatea profesiei de om al legii. Autoritățile naționale se bucură de o anume marjă de apreciere pentru a decide asupra necesității unei ingerințe în acest domeniu, dar această marjă de apreciere este însoțită de un control european ce vizează atât normele pertinente cât și deciziile care le aplică. Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, numai în mod excepțional o restrângere a libertății de exprimare a unui avocat al apărării, chiar printr-o sancțiune penală ușoară, poate trece drept necesară într-o societate democratică. Curtea a considerat că orice avocat, atunci când își apără clientul în justiție, în special în cadrul unui proces penal, se poate găsi în situația delicată de a trebui să decidă dacă trebuie sau nu să se opuna atitudinii unei instanțe sau de a se plânge, ținând seama de interesele clientului său. Este inevitabil ca aplicarea unei pedepse cu închisoarea unui avocat să aibă, prin chiar natura sa, un efect descurajator nu numai cu privire la avocatul respectiv, ci cu privire la profesiune în ansamblul său. Avocații se pot, de exemplu, simți restrânși în alegerea pledoariilor, a strategiilor procedurale în cursul procedurii în fața instanței, eventual în detrimentul cauzei clientului lor. Pentru a avea încredere în administrarea justiției, publicul trebuie să aibă încredere în capacitatea avocaților de a-i reprezenta efectiv pe justițiabili. În anumite circumstanțe, aplicarea unei pedepse cu închisoarea unui avocat poate avea implicații nu numai asupra drepturilor avocatului în baza articolului 10, ci, de asemenea, și asupra drepturilor clientului său de a beneficia de un proces echitabil în sensul articolului 6. În consecință, efectul descurajator este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru realizarea unui echilibru între instanțe și avocați în cadrul unei bune administrări a justiției [26, p.47].
Este îndreptățită așteptarea ca magistrații sa-și folosească libertatea de exprimare cu reținere de fiecare dată când pot fi atinse autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare. Curtea consideră totuși că orice atingere adusă libertății de exprimare a unui magistrat în situația reclamantului impune, din partea sa, o examinare atentă. Exercitând acest control, Curtea trebuie să tină seama de faptul că atunci când este vizată libertatea de exprimare a funcționarilor, „obligațiile și responsabilitățile” la care se referă articolul 10 § 2 au o importanță particulară care justifică acordarea, în favoarea autorităților, a unei anumite marje de apreciere pentru a judeca daca ingerința denunțată este proporțională scopului menționat mai sus. Aceste considerații sunt de asemenea aplicabile militarilor și polițiștilor.
Prețioasă pentru orice persoană, libertatea de exprimare este deosebit de importantă pentru partidele politice și membrii lor activi. Prețioasă pentru orice persoana, libertatea de exprimare este foarte importantă pentru un ales al poporului; el își reprezintă alegătorii, le semnalează preocupările și le apără interesele. În consecință, ingerințele în libertatea de exprimare a unui om politic, membru al unui partid de opoziție, impun Curții un control din cele mai stricte [21, p.574]. În plus, într-o democrație, parlamentul sau organele comparabile acestuia sunt tribune indispensabile dezbaterii politice. O ingerință în libertatea de exprimare exercitată în cadrul acestor organe nu s-ar putea deci justifica decât prin motive imperioase.
Faptul că un adversar al ideilor si pozițiilor oficiale trebuie să-și poata gasi locul în arena politică include în mod necesar posibilitatea de a discuta legalitatea unor alegeri. În sfârșit, în contextul unei competiții electorale, vivacitatea afirmațiilor este mai tolerabila decât în alte circumstanțe). Într-o cauză recentă, Curtea a admis că reclamantul a folosit un limbaj provocator și, în cel mai bun caz, lipsit de eleganță față de adversarul său politic. Cei doi politicieni își adresaseră reciproc cuvinte grele, reclamantul spunând că ”M. le conseiller municipal P.M. est un autiste politique, qui pretend à un petit rôle de protagoniste politique alors qu’il brûle les dernières cartouches de sa vie politique. Je repugne à repondre à des provocations, notamment lorsqu’elles sont de bas niveau, ou lorsqu’elles emanent de personnes qui, en politique, ne savent que pratiquer la trahison machiavelique, premeditee et mechante. (…) Je serais preoccupe si de tels rots de l’esprit (arrotos espirituais) aux relents politiquement fetides venaient de quelqu’un ayant un certain credit. (…) Au conseil municipal, il [M. P.M.] a en general un comportement pour le moins etrange (…) faisant prolonger les reunions de manière inexplicable, faisant dicter pour le compte rendu une serie de vituperations, pas moins de cinq pages lors de la dernière reunion. ” [16, p.34]. Curtea a considerat însă că, în acest domeniu, invectiva politică debordează adesea în plan personal: acestea sunt necunoscutele jocului politic și al liberei dezbateri a ideilor, garante ale unei societăți democratice. Citite în acest context, expresiile folosite pot cu greu să treacă drept excesive, mai ales daca se ține seama de declarațiile la fel de virulente ale celeilalte persoane.
Aceste principii au o importanța particulară pentru presă, care joaca un rol eminent intr-o societate democratică. Daca presa nu trebuie să depășeasca anumite limite, ce țin mai ales de „protecția reputației și drepturilor altuia”, „securitatea națională”, „autoritatea puterii judiciare”, îi incumbă totuși sarcina de a comunica, cu respectarea obligațiilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra chestiunilor politice ca și asupra altor teme de interes general. Funcției sale, care constă în difuzarea informațiilor i se adaugă dreptul publicului de a le primi. Dacă lucrurile ar sta altfel, presa nu ar putea juca rolul său indispensabil de „câine de gardă” al democrației [41]. În plus, Curtea este conștientă de faptul că libertatea jurnalistică include de asemenea și recurgerea la o posibilă doză de exagerare, ori chiar de provocare. Aceste principii sunt aplicabile și în cazul publicării unor carti, sau al altor publicații decât cele care apar ca și presa periodică atâta vreme cât privesc chestiuni de interes general. Ele se aplică de asemenea mijloacelor audiovizuale cum ar fi de exemplu radiodifuziunea [41, p.17].
1.3. Obligațiile și responsabilitățile statului în exercitarea dreptului la libera exprimare
Exercitarea libertății de exprimare include obligații și responsabilități, a căror întindere depinde de situație și de procedeul tehnic utilizat, și că garanția oferită de articolul 10 jurnaliștilor este subordonată condiției că cei interesati să acționeze cu bună credință, astfel incât să furnizeze informații exacte și demne de încredere cu respectarea deontologiei jurnalistice. Curtea reamintește că ziariștii care redactează articole asupra procedurilor în curs trebuie să fie atenți să nu depășească limitele fixate în scopul unei bune administrări a justiției, și să respecte dreptul persoanei cercetată penal de a fi prezumată nevinovată [9, p.431]. Dacă, în virtutea rolului sau, presa are datoria de a alerta publicul atunci când este informată de malversațiuni prezumate ale aleșilor locali și funcționarilor publici, faptul de a indica direct persoane determinate, indicând numele și functiile acestora, implică pentru reclamanți obligația de a furniza o bază factuală suficientă. Curtea a decis că, în lipsa bunei credințe și a bazei factuale, și deși articolul litigios se înscria într-o dezbatere mai largă și foarte actuală pentru societate – corupția funcționarilor – afirmațiile reclamanților nu sunt expresia unei „doze de exagerare” sau de „provocare” care este permisă în cadrul exercitării libertății jurnalistice.
Într-o cauză, instanțele naționale au considerat că reclamantul, ziarist experimentat, ar fi trebuit să știe că informațiile privind persoanele implicate într-o procedură penală (antecedentele penale ale unor persoane implicate într-o tâlharie) în curs erau confidențiale. Curtea nu a fost convinsă de această argumentație, ea considerând că, din contra, revine statelor obligația de a-și organiza serviciile administrative în așa fel incât nici o informație vizând date considerate ca fiind confidențiale să nu fie divulgată. Astfel, guvernului pârât îi revenea o parte importantă a responsabilității pentru indiscreția comisă de un funcționar al său. Curtea a mai reținut că reclamantul nu recursese la viclenie sau amenințare sau că ar fi exercitat presiuni pentru a obține informațiile dorite [12, p.298].
În cauza Manole și alții c. Moldovei (cererea nr. 13936/02), Curtea Europeană a menționat în hotărârea din 17 septembrie 2009: ”O obligație pozitivă decurge din articolul 10. Statul, în calitatea sa de garant absolut al pluralismului, trebuie să asigure prin intermediul legii și practicii sale ca publicul să aibă acces prin intermediul televiziunii și radioului la informație imparțială și corectă, precum și la o varietate de opinii și comentarii, ce ar reflecta printre altele diversitatea opiniilor politice din țară; și ca jurnaliștii și alți profesioniști ce lucrează în audiovizual să nu fie împiedicați în transmiterea acestor informații și comentarii” [31].
Astfel, în cauza Manole și alții Curtea a considerat că Statul nu și-a onorat obligația sa pozitivă de a proteja libertatea de exprimare, deoarece în condițiile monopolului efectiv de care dispunea Teleradio-Moldova asupra audiovizualului în Moldova, cadrul legislativ defectuos nu a oferit suficiente garanții împotriva controlului de către organul politic al Guvernului asupra conducerii Teleradio-Moldova și a politicii sale editoriale.
Dincolo de substanța ideilor si informațiilor exprimate, articolul 10 protejeaza modul de exprimare. Metodele ce permit realizarea de reportaje obiective și echilibrate pot să varieze considerabil, în funcție mai ales de mijlocul de comunicare folosit în cauza respectivă; nu revine Curții, și nici instanțelor naționale de altminteri, să se substituie presei pentru a decide ce tehnică jurnalistică trebuie adoptată de ziarist. Reportajele de actualitate bazate pe conversații reprezintă unul din mijloacele cele mai importante, fără de care presa nu și-ar putea juca rolul indispensabil de „câine de gardă”. Curtea a considerat că simplul fapt ca un membru al unei organizații interzise acordă interviuri sau face declarații nu ar putea, în sine, să justifice o ingerință în dreptul ziarului la libertatea de exprimare. Articolul 10, în esență, lasă ziariștilor grija de a decide dacă este necesar sau nu să se reproducă suportul informațiilor pentru aprecierea credibilității acestora. Cerința generală ca ziariștii să se distanțeze sistematic și formal de conținutul unei citări care ar putea insulta terțe persoane, ori le-ar putea provoca sau ar aduce atingere onoarei lor nu se conciliază cu rolul mass-mediei de a informa publicul cu privire la faptele, ideile sau opiniile existente în societate la un moment dat. Pentru Curte, atunci când presa contribuie la dezbaterea publică asupra chestiunilor care suscită o preocupare legitimă, ea trebuie în principiu să se poată sprijini pe rapoarte oficiale fără să trebuiască să întreprindă cercetări independente. Dacă nu, presa ar putea fi mai puțin aptă sa-și joace rolul indispensabil de „câine de gardă”[21, p.569].
Protejarea surselor jurnalistice este unul din fundamentele libertății de exprimare. Absența unei asemenea protecții ar putea să descurajeze sursele jurnalistice să ajute presa să informeze publicul cu privire la chestiunile de interes general. În consecință, presa ar fi mai puțin capabilă să-și joace rolul indispensabil de „câine de gardă” și aptitudinea sa de a furniza informații precise și fiabile ar putea fi afectată. Ținând seama de importanța pe care o are protejarea surselor jurnalistice, o asemenea măsură nu s-ar putea concilia cu articolul 10 al Convenției decât dacă se justifică printr-un imperativ preponderent de interes public. Curtea precizează că obligația jurnaliștilor de a furniza o bază factuală solidă pentru alegațiile litigioase nu implică obligația de a dezvălui numele persoanelor care au furnizat informațiile pe care s-au bazat pentru a-ți redacta articolele [9, p.392].
Echitatea procedurii și garanțiile pe care le oferă aceasta sunt elemente ce trebuie luate în considerare atunci când trebuie apreciată proporționalitatea atingerii aduse libertății de exprimare garantate de articolul 10 al Convenției. Pentru a proteja interesele concurente reprezentate de libertatea de exprimare și de libertatea dezbaterilor, este esențial să fie asigurate o procedură echitabilă și egalitatea armelor.
Natura și severitatea pedepselor aplicate sunt elemente ce trebuie avute în vedere atunci când trebuie determinată proporționalitatea unei atingeri aduse dreptului la libertatea de exprimare garantat de articolul 10. Curtea trebuie de asemenea să facă dovada unei mari prudențe atunci când măsurile sau sancțiunile luate de autoritățile naționale sunt de natură să descurajeze presa să participe la discutarea chestiunilor de interes general legitim. Ceea ce contează nu este caracterul minor al sancțiunii ci chiar faptul condamnării, inclusiv în cazul în care o asemenea condamnare are numai un caracter civil.
Deși obligarea la plata unor despăgubiri de 1 franc simbolic este o sancțiune dintre cele mai moderate, Curtea consideră că acest lucru nu este suficient, în sine, pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare. Curtea a subliniat de multe ori faptul că o atingere adusă libertății de exprimare poate să aibă un efect descurajant cu privire la exercițiul acestei libertăți.
Posibilitatea recurgerii la sancțiuni penale pentru protejarea reputației unei persoane sau în vederea atingerii unui alt scop legitim prevăzut în 10 § 2 nu poate fi considerat, în mod automat, că ar contraveni acestui articol, având în vedere că, în anume cazuri grave – ca spre exemplu în cazul unui discurs ce incită la violența – această măsură s-ar putea dovedi un răspuns proporțional. Totuși, proporționalitatea unei ingerințe cu drepturile protejate va depinde, în cele mai multe cazuri, de faptul că autoritățile ar fi putut folosi alte mijloace decât o sancțiune penală – cum ar fi remediile civile sau disciplinare. O condamnare penală (reclamantul fusese condamnat la 12 luni de închisoare, pedeapsa fiind apoi convertită într-o amendă penală), ce risca, în plus, să fie transformată în închisoare, ar putea avea ca efect descurajarea autorilor și editorilor să publice opinii care nu sunt conforme cu religia si să prejudicieze protejarea pluralismului, indispensabil pentru evoluția sănătoasă a unei societăți democratice.
Dar Curtea a reamintit că ceea ce contează nu este cuantumul minor al sancțiunii ci chiar faptul condamnarii care constituie un soi de cenzură ce poate descuraja exercitarea libertății de exprimare.
Dacă fixarea pedepselor ține, în principiu, de competența instanțelor naționale, Curtea consideră că o pedeapsă cu închisoarea aplicată pentru o infracțiune comisă în domeniul presei nu este compatibilă cu libertatea jurnalistică garantată de articolul 10 al Convenției decât în circumstanțe excepționale, mai ales atunci când alte drepturi fundamentale au fost atinse grav, cum ar fi de exemplu în cazul difuzării unui discurs care incită la ură sau la violență. Insultarea unui politician în cadrul unei dezbateri politice încinse nu justifică sancțiunea cu închisoarea: ceea ce contează este nu faptul că sentina penală nu a fost executată, ci condamnarea în sine.
Poziția Curții în privința sancțiunilor penale în materie de defăimare este foarte clară : ”trebuie să se evite descurajarea cetățenilor de a se pronunța asupra problemelor de interes general de teama sancțiunilor penale sau a altor pedepse” [20, p.41]. Prin urmare, Curtea a subliniat că poziția dominantă pe care o ocupă Guvernul cere să se dea dovadă de reținere în utilizarea căii penale, mai ales atunci când există alte mijloace de a răspunde atacurilor și criticilor nejustificate venite din partea adversarilor săi. Curtea verifică în mod scrupulos pedepsele prevăzute de către legislațiile naționale : ”natura și asprimea pedepselor reprezintă elemente de luat în seamă atunci când se pune în balanță proporționalitatea ingerinței” [20, p.42]. Se procedează în acest fel a fortiori atunci când este vorba de pedepse cu închisoare. Suspendarea unei pedepse care s-ar aplica dacă un delict de intenție ar fi comis în răstimp de trei ani de la pronunțarea acesteia constituie de asemenea o încălcare a articolului 10, deoarece o astfel de suspendare condițională limitează considerabil aptitudinea jurnalistului de a expune în mod public teze care își au locul în dezbaterea publică.
Pe de altă parte, Curtea a considerat că măsurile de sechestrare sau de confiscare a materialului presei scrise constituie ingerințe disproporționate în domeniul libertății de exprimare. Admițând că articolul 10 nu interzice a priori unele restricții prealabile publicării, fiind vorba de condițiile înregistrării presei scrise, Curtea a subliniat totuși că pericolele inerente sunt atât de mari încât impun cea mai înaltă vigilență. Astfel, dacă Curtea recunoaște că un sistem jursdicțional de înregistrare oferă garanții importante pentru libertatea presei, ea reclamă în schimb că legea aplicabilă să fie formulată cu suficientă precizie.
Instanțele naționale urmează să țină cont în particular de calitatea persoanei care a difuzat informația contestată drept defăimătoare, căci, dacă autorul este un jurnalist, dreptul acestuia la liberă exprimare urmează a fi protejat în mod special, deoarece ține de sarcina jurnalistului și a presei să investigheze și să comunice informație de interes public. Prin urmare, aceeași informație poate avea natură diferită în funcție de autorul acesteia, deoarece există o prezumție puternică în favoarea libertății presei de a împărtăși opinii și idei. Forma în care este expusă o informație de asemenea este protejată de libertatea de exprimare, deoarece jurnalistul ar trebui să poată exagera într-o anumită măsură sau chiar provoca cititorul. După cum menționam mai sus, Articolul 10 nu protejează doar informațiile care se bucură de popularitate, dar și acelea care pot ofensa, șoca sau deranja. Judecătorul național și, eventual, cel internațional, urmează să aprecieze dacă modalitatea în care anumite idei sunt exprimate constituie o formă intenționată pentru exprimarea lor, care necesită a fi protejată, deoarece contribuie la dezbaterile publice despre subiecte de interes public, sau dacă constituie o conduită lipsită de etică profesională, menită să afecteze drepturile și reputația altora.
REPERE JURISPRUDENȚIALE ALE DREPTULUI LA LIBERA EXPRIMARE
2.1.Sistemul restricțiilor asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare
Al doilea paragraf al articolului 10 prevede: „Exercitarea acestor libertăți, ce comportă
îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”[5].
Orice restricție, condiție, limitare sau orice altă formă de ingerință în libertatea de exprimare poate fi aplicată numai la o anumită exercitarea a acestei libertăți. Conținutul dreptului la libertatea de exprimare nu trebuie să fie vreo dată modificat. În această privință articolul 17 prevede „nici o dispoziție din prezenta Convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta Convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de această Convenție”[5]. Evident, o limitare a conținutului unui drept este similară cu distrugerea dreptului respectiv.
De asemenea, amestecul autorităților naționale în exercitarea libertății de exprimare nu este cerut de fiecare dată când una din condițiile enumerate in paragraful 2 este în pericol, aceasta rezultând în limitarea conținutului acestui drept. De exemplu, prejudicierea reputației și onoarei unei persoane nu trebuie să fie percepută ca o infracțiune penală și/sau un act care justifică acordarea despăgubirilor civile în toate cazurile. În mod similar, exprimările publice, care expun unui risc autoritatea puterii judecătorești, trebuie să fie sancționate de fiecare dată când se aplică critica. Cu alte cuvinte, autoritățile publice au numai posibilitatea nu și obligația de a ordona și/sau de a aplica o măsură de restrângere sau de pedepsire a exercitării dreptului la libertatea de exprimare.
O abordare directă ar rezulta în crearea unei ierarhii de drepturi și valori sau interese, plasând libertatea de exprimare la sfârșitul listei ierarhice, fiind precedată, de exemplu, de dreptul la demnitate și onoare, morală sau ordine publică. Sau, o astfel de ierarhie ar contraveni prevederilor tuturor tratatelor internaționale care garantează egalitatea drepturilor și nu permit aplicarea unor limitări constante exercitării unui drept, deoarece acest fapt ar constitui o negare a dreptului respectiv.
Pentru a fi legitimă, orice ingerință în exercitarea libertății de exprimare trebuie să satisfacă trei exigențe prevăzute în paragraful 2. În conformitate cu prevederile paragrafului 2 amestecul autorităților naționale din Statele Contractante în exercitarea libertății de exprimare este acceptabil în cazul în care satisface trei condiții cumulative: ingerința (cu alte cuvinte „formalitatea”, „condiția”, „restricția” sau „sancționarea”) este prevăzută de lege; ingerința urmărește scopul de a proteja una sau mai multe din următoarele interese sau valori: securitatea națională, integritatea teritorială, siguranța publică; menținerea ordinii publice; prevenirea criminalității; protecția sănătății și a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora; împiedicarea divulgării de informații primite în regim de confidențialitate și garantarea autorității și imparțialității puterii judecătorești; ingerința este necesară într-o societate democratică [20, p.41].
Rolul primar al articolului 10 este de a proteja libertatea de exprimare a fiecărei persoane. De aceea, Curtea a stabilit norme de interpretare strictă a restricțiilor posibile prevăzute în paragraful 2. În speță Sunday Times, Curtea a afirmat că: „O interpretare strictă înseamnă că nici un alt criteriu, decât cele menționate in clauza de excepție, nu poate justifica o restricție și prevede că aceste criterii, la rândul lor, trebuie să fie interpretate în așa fel, încât utilizarea cuvintelor să nu se extindă peste semnificația lor originală. În cazul clauzelor de excepție … principiul interpretării stricte se confruntă cu anumite dificultăți datorate semnificației vaste a însăși clauzei. Cu toate acestea principiul în cauză impune autorităților un număr de obligații clar definite…” [36].
În mod fundamental, Curtea a stabilit un standard legal conform căruia libertatea individuală trebuie să fie balansată în mod favorabil împotriva invocării de către Stat a unui interes major într-un caz limitat. In cazul in care Curtea stabilește că toate trei exigențe sunt satisfăcute, amestecul Statului va fi considerat legitim. Sarcina de a aduce dovezi că toate trei condiții sunt îndeplinite îi revine Statului. Curtea examinează îndeplinirea celor trei condiții în conformitate cu ordinea sus-menționată. În cazul în care Curtea stabilește că Statul nu reușește să prezinte dovezi cu privire la respectarea uneia din cele trei condiții, Curtea va sista examinarea cauzei și va decide că ingerința respectivă era nejustificată și, prin urmare, că libertatea de exprimare a fost violată.
„Ingerința Statului” trebuie să fie interpretată ca orice altă formă de ingerință din partea oricărei autorități care exercită puterea și obligațiile publice sau care se află în serviciul public, precum ar fi instanțele judecătorești, procuratura, politia, forțele de menținere a ordinii publice, serviciile de securitate, administrațiile centrale și locale, departamentele guvernamentale, comandamentele militare, structurile publice profesionale [36]. Departe de a fi exhaustivă, enumerarea de mai sus încearcă doar să contureze lista autorităților naționale acțiunile posibile ale cărora ar putea limita exercitarea libertății de exprimare. Pentru Curte nu contează care autoritate anume impune restricții asupra exercitării acestui drept, guvernul federal trebuie să fie considerat parte respondentă în toate litigiile aduse în fața Curții de la Strasbourg. Autoritățile naționale trebuie să respecte aceste trei condiții la examinarea și adoptarea deciziilor în cauzele care vizează libertatea de exprimare.
Scopul primar al sistemului Convenției este să asigure punerea in aplicarea de către instanțele judecătorești naționale a textului Convenției așa cum acesta a fost interpretat de jurisprudența Curții. Curtea europeană trebuie să fie doar ultima instanță. Acesta este motivul de ce tribunalele naționale reprezintă prima și cea mai importantă instanță, misiunea căreia este de a asigura exercitarea liberă a dreptului la exprimare și de a garanta ca eventualele restricții să fie conforme condițiilor stipulate in paragraful 2, așa cum acestea au fost explicate și interpretate de către Curte. „Exercitarea acestor libertăți poate fi supusă … restricțiilor sau sancțiunilor prevăzute de lege” [12, p. 387].
În conformitate cu această exigență, orice ingerință în exercitarea libertății de exprimare trebuie să aibă o bază legală în legislația națională. De regulă, aceasta presupune o lege scrisă și publică, adoptată de parlament. Un parlament național trebuie să decidă asupra admisibilității aplicării unei restricții. De exemplu, într-o cauză care vizează un ziarist condamnat pentru defăimare, infracțiunea de defăimare trebuie să fie prevăzută în legislația națională. Sau, în cazul în care interdicția publicării sau sechestrarea mijloacelor de diseminare a unei informații sau idei – așa cum sunt cărțile, ziarele sau camerele de filmat – sunt ordonate sau executate, adoptarea unor astfel de măsuri trebuie să se bazeze pe o prevedere a legislației naționale. La fel, atunci când localurile unui ziar sunt percheziționate sau o stație de difuzare este lichidată, prevederile legale ale legislației naționale trebuie să constituie temeiul pentru astfel de măsuri.
În cazul unui număr mic de spețe, Curtea a acceptat că normele de drept comun sau principiile dreptului internațional constituie un temei legal pentru ingerințele în libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare este o valoare atât de importantă, încât limitarea ei trebuie de fiecare dată să primească un caracter legitim democratic, care este conferit numai de dezbaterile parlamentare sau prin vot. Această exigență de asemenea se referă la calitatea legii, chiar și in cazul în care aceasta este adoptată de către parlament. În mod constant, Curtea a declarat că orice lege trebuie să fie publică, accesibilă și previzibilă. Potrivit declarației Curții în speța Sunday Times, „În primul rând, legea trebuie să fie accesibilă într-un mod adecvat: cetățeanul trebuie să fie capabil să înțeleagă că este adecvată în circumstanțele reglementărilor legale aplicabile unui caz dat. În al doilea rând, o normă nu poate fi privită ca „lege” decât dacă este formulată cu suficientă precizie pentru a permite persoanei să-și reglementeze conduita; ea trebuie să fie capabilă – cu sfatul adecvat, dacă este necesar – să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele date, consecințele unei anumite acțiuni. Aceste consecințe nu trebuie să fie previzibile cu absolută certitudine: experiența arată că această cerință este imposibilă. De asemenea, deși certitudinea este dezirabilă, aceasta poate atrage după sine o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă să țină pasul circumstanțelor în schimbare. Prin urmare, multe legi sunt în mod inevitabil redactate în termeni vagi într-o măsură mai mare sau mai mică, iar interpretarea și aplicarea lor este chestiune de practică” [36].
Prin urmare, instanțele judecătorești naționale trebuie să examineze calitatea legilor, a altor norme, practici sau a jurisprudenței, care justifică restricțiile aduse exercitării libertății de exprimare. Ele trebuie în primul rând să examineze exigențele publicității și accesibilității, care de regulă sunt satisfăcute, dacă legea respectivă este publicată. Regulamente nescrise de circulație internă sau alte norme, în mod sigur nu vor satisface aceste exigențe, dacă persoana vizată nu era conștientă de existenta și/sau conținutul acestora.
Evaluarea caracterului de previzibilitate al prevederilor legale sau jurisprudenței pare a fi un proces mai sofisticat. Tribunalele trebuie să examineze dacă prevederea respectivă este redactată în termeni suficient de clari și preciși, cu toate noțiunile bine definite, care permit corelarea acțiunilor cu exigențele legii și definesc în mod clar domeniul conduitei interzise și consecințele nerespectării prevederii respective. Normele legale care abilitează autoritățile publice de a ordona și de a adopta măsuri secrete împotriva indivizilor, așa cum este supravegherea secretă, trebuie să fie examinate rigid de către instanțele judecătorești ca cele mai periculoase ingerințe în exercitarea drepturilor individuale.
În cazul în care tribunalele naționale se confruntă cu legislația contradictorie, așa cum este cazul legilor sau regulamentelor adoptate de către autoritățile locale și a legilor federale și/sau Constituția, judecătorii pot aplica prevederile legale care garantează cel mai bine respectarea libertății de exprimare. Mai mult, toate elementele dreptului național trebuie să fie interpretate și aplicate în conformitate cu precedentele jurisprudenței și principiile Curții iar, în condițiile existenței unei contradicții vădite, prioritate trebuie să i se dea dreptului european. „Exercitarea acestor libertăți … poate fi supusă unor… restrângeri… (care)… sunt necesare… pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești” [5].
Lista motivelor posibile de restrângere a libertății de exprimare este exhaustivă. Autoritățile naționale nu pot în mod legitim să se bazeze pe oricare alte motive, care nu sunt incluse în lista prevăzută de paragraful 2. Prin urmare, în cazul când sunt chemate să pună în aplicare o prevedere legislativă în orice caz de limitare a libertății de exprimare, instanțele judecătorești naționale trebuie să identifice valoarea sau interesul protejat de prevederea respectivă și să verifice dacă interesul sau valoarea în cauză este prezentă în lista prevăzută de paragraful 2. Numai în eventualitatea unui răspuns pozitiv tribunalele pot aplica această prevedere persoanelor vizate. De exemplu, o acțiune penală sau o procedură civilă intentată împotriva unui jurnalist acuzat de prejudicierea reputației sau onoarei unei persoane, va urmări scopul legitim de protejare a „reputației sau a drepturilor celorlalți”. Sau, confiscarea unei cărți cu conținut obscen ar putea urmări un scop legitim de protecție a „moralei”. Sau, o hotărâre judecătorească de interdicție privind publicarea de către un ziar a informațiilor cu caracter secret poate fi justificată de interesul „securității naționale”. Oricum, tribunalele trebuie să garanteze protecția reală a interesului și nu doar o simplă și nesigură posibilitate de îndeplinire a acestei sarcini.
„Exercitarea acestor libertăți … poate fi supusă … restricții… (care) … sunt necesare într-o societate democratică …” [5]. În scopul adoptării unei decizii în conformitate cu cea de-a treia exigență, instanțele judecătorești naționale trebuie să aplice principiul proporționalității și să răspundă la următoarea întrebare: „a fost oare scopul proporțional cu mijlocul angajat în realizarea lui?”. În această ecuație, termenul „scop” implică una sau mai multe valori și interese prevăzute de paragraful 2, pentru protecția cărora statele sunt autorizate de a interveni în exercitarea libertății de exprimare. Termenul „mijloc” implică însăși ingerința. Prin urmare, „scopul” reprezintă acel interes specific invocat de către stat, așa cum este „securitatea națională”, „ordinea”, „morala”, „dreptul celorlalți”, etc. „Mijlocul” este măsura specială adoptată sau exercitată împotriva unei persoane care își exercită dreptul lui/ei la exprimare [20, p. 45]. De exemplu, „mijloc” poate fi: o condamnare penală pentru insultă sau defăimare; un ordin de a plăti despăgubiri civile; o hotărâre judecătorească de interzicere a publicării; interdicția de a exercita profesia de jurnalist; percheziționarea localurilor unui ziar; confiscarea mijloacelor prin care a fost exprimată o opinie; etc.
Hotărârea cu privire la proporționalitate se bazează pe principiile care guvernează o societate democratică. Pentru a demonstra că ingerința a fost „necesară într-o societate democratică” instanțele judecătorești naționale, precum și Curtea europeană, trebuie să stabilească existenta unei „necesități sociale imperioase”, care a cerut aplicarea acestei limitări speciale asupra exercitării libertății de exprimare. În speță Observer și Guardian v. Regatul Unit, Curtea a declarat că „adjectivul „necesar” în sensul articolului 10, paragraful 2, presupune existenta unei „necesități sociale imperioase” [33].
Autorităților naționale le revine sarcina inițială de a examina existenta unei necesități sociale imperioase în conformitate cu precedentele jurisprudenței Curții. Oricum, marja națională de apreciere este completată de un control european, cuprinzând atât legea cat și deciziile care pun în aplicare legea, inclusiv deciziile adoptate de tribunalele independente. În această privință Curtea a afirmat că „Statele Contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în evaluarea existenței unei astfel de necesități, dar aceasta trebuie să fie coordonată cu controlul european, exercitat atât asupra legislației, cat și asupra deciziilor, prin care legile sunt aplicate, inclusiv asupra hotărârilor unor tribunale independente” [32]. De aceea Curtea dispune de competenta de a adopta hotărârea definitivă în problema concilierii „restricției” cu libertatea de exprimare, așa cum aceasta este protejată de articolul 10. Mesajul adresat instanțelor judecătorești naționale este următorul: ele trebuie să respecte jurisprudența Curții, începând cu prima audiere, într-un caz care vizează libertatea de exprimare.
Deoarece standardele europene, așa cum este jurisprudența Curții, conferă libertății de exprimare o protecție mai mare decât legislația și jurisprudența națională, toți judecătorii de bună credință trebuie în mod obligatoriu să aplice standardele elevate europene.
Raționamentul Curții în stabilirea răspunsului la întrebarea „a fost oare restricția necesară într-o societate democratică?” sau „a fost oare scopul proporțional mijloacelor antrenate?” va fi examinat ținându-se cont de fiecare din „scopurile” legitime enumerate in paragraful 2.
2.2.Libertatea de exprimare și securitatea de stat
În contextul unei democrații politice efective și respectării drepturilor omului enunțate în Preambulul Convenției, rolul deosebit al libertății de exprimare decurge din importanța pe care il joacă acest drept în respectarea altor drepturi înscrise în Convenție. Dezvoltarea democratică a unei societăți presupune prin ea însăși pluralismul politic, deci și pluralismul concepțiilor și ideilor despre lume, organizarea socială, despre raporturile dintre membrii societății. Ca ființe sociale oamenii au nevoie să primească idei și informații și să-și exprime în orice formă propriile idei și concepții. Încă de la prima sa hotărâre în acest domeniu, în cauza Handyside c/Regatului Unit, Curtea a statuat într-o formulă care este preluată ca o clauză de stil în toată jurisprudența în materie că „libertatea de exprimare, consacrată în paragraful 1 al articolului 10, constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului ei”. Sub rezerva parag.2 al acestul text, libertatea de exprimare privește nu numai „informațiile” sau „ideile” apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc” aceasta fiind exigența pluralismului, a toleranței și a spiritului de deschidere într-o societate democratică. Instananța europeană a evidențiat întotdeauna „importanța crucială a libertății de exprimare, ca una dintre condițiile prealabile ale unei bune funcționări a democrației” [29]. De asemenea, ea a decis că astfel cum apare ea consacrată de art.10, libertatea de expresie este însoțită de excepii care impun o interpretare restrictivă, iar nevoia de a opera restrângeri ale acestei valori fundamentale a unei societăți democratice trebuie să fie stabilită în mod convingător. Unica restricție cu privire la conținut care a fost aplicată de către Comisie viza răspândirea ideilor care promovau rasizmul și ideologia nazistă și instigau la ură și discriminare rasială. Comisia s-a bazat în acest sens pe prevederile articolului 17 și a hotărât că libertatea de exprimare nu poate fi utilzată atfel încât să ducă la distrugerea drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Astfel de decizii aplică teoria paradoxului toleranței: o toleranță absolută poate duce la tolerarea ideilor care promovează intoleranța, care în cele din urmă, ar putea suprima toleranța.
Drept esențial într-o societate democratică, libertatea de exprimare nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă liberatate socială ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, care sunt siguranța națțională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii altor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare precum și a unor ineterse de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparți altor persoane de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări sunt prevăzute de articolul 10 par.2 al Convenției. Ele se manifestă prin posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul acestui drept în scopul relaizării scopurilor enunțate de art.10 par.2. Însă, instanța uropeană a repetat în nenumărate rânduri că aceste restricții nu sunt compatibile ci dispozițiile art.10 par.2 decât doar în cazul dacă ele îndeplinesc condițiile pe care el le impune în privința lor, în special aceea că ingerințele statale să poată fi considerate ca „necesare într-o societate democratică”. Curtea a declarat dintotdeauna că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere care nu este nelimitată; în ultimă analiză, revine jurisdicției europene de a se pronunța în mod definitiv asupra compatibilității restricțiilor aplicate de autoritățile naționale prevederilor Convenției, cu luarea în considerare a circumstanțelor fiecărei cauze, în special spre a se vedea dacă ele corespund „unei nevoi sociale imperioase” și ”sunt proprționale cu scopul urmărit” [9, p. 475].
Deci, libertatea de exprimare și securitatea de stat se confruntă în cazul ingerințelor statale impuse oganelor de difuzare a informației care ar aduce atingere prin conținutul său securității naționale. Curta Europeană în jusrisprudența sa nu prezintă o definire exhaustivă a noțiunii de securitate națională dar lasă la discreția statelor de a determina gradul atingerilor aduse pentru a fi considerate periculoase pentru securitatea de stat, precizând că aceste ingerințe trebuie să treacă prin cea ce este numit de Curte „tripul test”, adică „restricția să fie prevăzută expres printr-o lege”, restricția trebuie să prevadă unul sau mai multe paragrafe ale articolului 2 CEDO, și „ restricția să fie necesară într-o societate democratică” acestă exigență respectăndu-se atunci când există proporționalitate între măsurile aplicate și scopul urmărit, sau altfel spus, interesul public protejat (implică punerea în balanță pe de o parte a interesului public protejat și pe de altă parte, a dreptului la libera exprimare într-oi societate democratică”. Indirect însă, din jurisprudența Curții reiese că securitatea de stat poate fi invocată atunci când prin informațiile aduse publicului se aduce o atingere vădită valorilor fundamentale a statului de drept, societății democratice în ansamblul său precum și în cazul violării principiilor fundamentale de drept internațional. Aceste atingeri ar face referință directă la puterea de stat, la profanarea instituțiilor și simbolurilor statele, la subminarea fundamentelor societății democratice prin instigări chemări manifeste/directe la violență, ură națională și rasială, discriminare pe bază de religie sau opinii exprimate, difuzarea informațililor cu caracter secret. Și în aceste cazuri statul și la rândul său Curtea, are rolul de a determina care ar fi gradul de atingere aduse securității statului prin informațiile răspândite și proporționalitatea ingerinței statului în dreptul de exprimare protejat. Pentru a face o diferență între intinderea dreptului protejat și marja restricțiilor care pot fi aduse acestui drept ar fi cazul de a reveni la unele exemple din jurisprudența clasică cu referință la libertatea de exprimare.
Un caz în care motivul „securității naționale„ a fost invocat pentru a restrânge libertatea de exprimare este cazul Observer și Guardian [33]. In 1996, două ziare și-au anunțat intenția de a publica extrase din Spycathcer, o carte scrisă de Peter Wright, un agent al serviciilor de securitate la pensie. La momentul anunțării, cartea încă nu fusese publicată. Cartea Dlui Wright conținea o descriere a unor activități ale serviciului secret britanic și ale personalului operativ al acestuia, apreciate de autor ca nelegale.
Autorul a afirmat că M15 instalase microfoane clandestine cu ocazia tuturor conferințelor diplomatice organizate la Londra în anii 50’ și 60’ în timpul negocierilor din 1979 privind independenta statului Zimbabwe; M15 făcuse același lucru în locuințele unor diplomați francezi germani, greci și indonezieni, ca și în apartamentul de la hotel în care a stat Dl. Hrusciov în timpul vizitei sale în Marea Briatnie; M15 a comis spargeri și a instalat microfoane în consulatele sovietice de peste hotare; M15 a conspirat, fără succes, în vederea asasinării președintelui egiptean Nasser în perioada crizei Suez; M15 a complotat împotriva lui Harold Wilson în perioada 1974-1976, când acesta era prim-ministru; M15 a deturnat o parte din fondurile sale pentru anchetarea unor grupuri politice de stânga din Marea Britanie.
Procurorul general britanic a solicitat instanțelor judecătorești pronunțarea unei hotărâri prin care să se interzică, cu titlu permanent, publicarea de către ziare a oricăror extrase din cartea în cauză. În iulie 1986 instanțele au emis o hotărâre de interdicție provizorie pentru a împiedica publicarea oricărei informații provenite din carte pe parcursul procedurii judiciare privind dispunerea unei hotărâri cu titlu permanent. În iulie 1987, cartea a fost publicată în Statele Unite și un număr mare de exemplare ale cărții au fost introduse în Marea Britanie. În ciuda acestui fapt, interdicțiile provizorii asupra publicării au fost menținute pană în octombrie 1988, când Camera Lorzilor a refuzat să dispună interdicții permanente, cerute de procurorul general.
”Observer și Guardian” s-au plâns organelor de la Strasbourg împotriva interdicțiilor provizorii. Guvernul britanic a afirmat că la momentul când interdicțiile provizorii fusese dispuse, informația la care a avut acces Peter Wright era confidențială. În eventualitatea publicării acestor informații, serviciile secrete britanice, agenții lor și unii terți ar fi suferit pagube incalculabile, ca urmare a identificării agenților, provocând de asemenea și deteriorarea relațiilor cu țările prietene, cu alte organizații și persoane, care și-ar putea pierde încrederea în serviciile secrete britanice. Guvernul a invocat de asemenea și riscul publicării unor astfel de informații și de alți agenți sau foști agenți. Pentru perioada posterioară publicării, guvernul a invocat necesitatea de a asigura statele prietene de protecția eficientă a informațiilor cu caracter confidențial de către serviciile secrete britanice. În opinia guvernului, unica modalitate de a oferi astfel de garanții era precizarea faptului că ofițerii, care amenințau încălcarea obligației de confidențialitate, puteau fi împiedicați prin acțiunea în justiție și că astfel de acțiune va fi admisă. Cu privire la restricțiile prealabile publicării, Curtea a declarat că: ”…pericolul inerent restricțiilor prealabile este de așa natură, încât cere un examen extrem de scrupulos din partea Curții. Aceasta este valabil in mod special in cazul presei: informația este un bun perisabil și interzicerea publicării ei, chiar pentru o scurtă perioadă, creează riscul pierderii valorii și al interesului fată de acea informație” [33].
În continuare Curtea a stabilit că interdicțiile provizorii erau justificate prealabil publicării cărții, dar nu și posterior acesteia. După ce cartea a fost publicată în Statele Unite, informația și-a pierdut caracterul confidențial și, prin urmare, interesul de a menține caracterul confidențial al informațiilor provenite din Spycatcher și de a le ascunde de ochiul publicului nu mai exista. În aceste circumstanțe, nu mai exista necesitatea „suficientă” de a menține interdicțiile. Conform opiniei parțial divergente a judecătorului Pettiti, dispunerea interdicțiilor provizorii nu era justificată nici înaintea publicării cărții în cauză în afara Regatului Unit „în materie de presă orice întârziere face să scadă interesul fată de articolul ziaristului”. În continuare, judecătorul a declarat că „s-ar putea crea impresia că asprimea deosebită…a interdicției și a inițiativei procurorului general viza nu atât problema datoriei de confidențialitate, cât teama că vor fi divulgate unele deviații de natură politică ale serviciilor secrete” [33].
Aceasta, în opinia judecătorului Pettiti, a constituit o atingere adusă dreptului de a primi informații pentru că „a lipsi publicul de informații asupra funcționării serviciilor publice, înseamnă a ignora un drept fundamental democratic”.
În opinia concurentă a judecătorului De Meyer, acesta și-a exprimat acordul cu opinia Dlui Pettiti și a adăugat că „presa trebuie să fi e liberă să publice informații indiferent din ce sursă provin, fără cenzură, interdicții sau restricții prealabile, în special dacă se recurge la ele în scopul suprimării unor informații sau idei care deranjează guvernul” [33].
În speța Vereniging Weekblad Bluf!, bazându-se pe diferite fapte, Curtea, de asemenea, a examinat conflictul dintre „securitatea națională” și libertatea de exprimare[38]. Petiționarul, o societate cu sediul la Amsterdam, publica o revistă săptămânală numită Bluf!, care se adresa în special cititorilor de dreapta. In 1987 Bluf! a obținut un raport periodic elaborat de serviciile interne secrete daneze. Raportul, datat 1981, era marcat „confidențial” și conținea informații care prezentau interes pentru serviciile secrete daneze. Raportul conținea informații referitoare la Partidul Comunist Danez și mișcările antinucleare, planul Ligii Arabe de a institui un oficiu la Haga, activitățile serviciilor secrete poloneze, romane, cehoslovace, desfășurate în Olanda. Redactorul revistei a anunțat publicarea raportului împreună cu un comentariu într-o ediție suplimentară la numărul revistei din 29 aprilie. În aceeași zi, șeful serviciilor secrete interne daneze a trimis o scrisoare procurorului general, afirmând că diseminarea raportului ar contraveni prevederilor dreptului penal.
Cât privește caracterul secret al informațiilor incluse în raport, el a remarcat că „deși… diferite contribuții luate separat nu conțin (sau nu mai conțin deja) vreun secret de stat, ele – luate împreună sau citite în combinație – constituie informații, caracterul confidențial al cărora trebuie menținut în mod necesar în interesul statului sau a statelor prietene. Aceasta se datorează faptului că suprapunerea faptelor prezintă o imagine în diferite domenii de interes asupra informațiilor disponibile serviciilor de securitate și asupra activităților și metodelor de operare a BVD-lui” [38].
În rezultat, prealabil publicării și distribuirii revistei, localurile publicației Bluf! au fost percheziționate în baza unui ordin emis de judecătorul anchetator. Întregul tiraj al numărului revistei Bluf! din 29 aprilie, inclusiv și suplimentul, au fost confiscate. În cursul nopții, fără a înștiința autoritățile, angajații revistei Bluff! au retipărit revista și aproximativ 25000 de exemplare au fost distribuite ziua următoare în stradă locuitorilor din Amsterdam. Autoritățile nu au împiedicat distribuirea.
În mai 1987, judecătorul anchetator a clasat ancheta împotriva personalului revistei Bluf! în lipsa înaintării unor acuzații penale. Între timp, asociația a solicitat, fără succes, returnarea exemplarelor confiscate. În martie 1988, la solicitarea procurorului general, tribunalele daneze au decis că toate au invocat necesitatea protecției securității naționale și au susținut că posesia nesupravegheată a acestor materiale contravenea legii și interesului public. Asociația s-a plâns instituțiilor de la Strasbourg, pretinzând că autoritățile daneze i-au încălcat dreptul prevăzut de articolul 10 din Convenție. Guvernul a declarat că ingerința în libertatea petiționarului de exprimare a fost justificată în mod legitim de necesitatea protecției „securității naționale” și au invocat următoarele argumente: indivizii sau grupurile de indivizi, care expun pericolului securitatea națională, ar fi putut descoperi, consultând raportul in cauză, că serviciile secrete daneze dispuneau, în mare măsură, de informații referitoare la activitățile lor subversive; modul în care a fost prezentată informația trebuia de asemenea să furnizeze informații generale cu privire la metodele și activitățile serviciilor secrete; acești inamici potențiali ar fi putut utiliza aceste informații în detrimentul securității naționale.
Examinând dacă ingerința – confiscarea și retragerea din circulație – a fost necesară „într-o societate democratică” pentru protecția „securității naționale, Curtea a declarat: „Este discutabil faptul, dacă informația inclusă in raport era suficient de senzitivă pentru a justifica împiedicarea distribuirii ei. Documentul în litigiu era elaborat cu șase ani in urmă… însăși șeful serviciului de securitate a admis că in 1987 diferite informații, abordate separat, nu mai constituiau secrete de stat” [38].
În cele din urmă, raportul a fost doar marcat „confidențial”, ceea ce reprezintă cel mai jos grad de confidențialitate…. Retragerea din circulație… trebuie să fi e examinată în lumina ansamblului evenimentelor. După confiscarea revistei, editorii au retipărit un număr mare de exemplare, care au fost comercializate pe străzile Amsterdamului, extrem de aglomerate. Respectiv, informația în discuție deja fusese distribuită pe larg, când revista a fost retrasă din circulație. … Cu privire la acest fapt, Curtea subliniază că deja declarase că împiedicarea divulgării anumitor informații nu era necesară din timp ce acestea erau deja făcute publice și nu mai aveau caracter confidențial. …. informația în cauză a devenit accesibilă unui număr mare de persoane, care, la rândul lor, erau capabili să o comunice altora. In plus, evenimentele erau comentate de mijloacele mass-media. Astfel, protecția informației cu titlu de secret de stat nu mai era justificată și retragerea numărului…revistei Bluf! nu mai părea a fi necesară pentru a atinge scopul legitim urmărit. …Cu alte cuvinte, deoarece măsura întreprinsă nu a fost necesară într-o societate democratică, articolul 10 a fost încălcat”[38]. Hotărârile adoptate in cauzele Observer și Guardian și Bluf! furnizează cel puțin două principii importante.
Primul principiu prevede că odată dezbătute în arena publică, informațiile cu privire la securitatea națională nu pot fi interzise, retrase, iar autorii diseminării sancționați.
Cel de-al doilea principiu instituie o interdicție Statelor de a defini în mod necondiționat ca confidențiale toate informațiile care vizează domeniul securității naționale și, respectiv, de a stabili o limitare prealabilă asupra accesului la astfel de informații [20, p.48]. Unele informații, referitor la securitatea națională, pot fi cu siguranță declarate secrete în cazul când există motive serioase de a considera că publicarea lor va expune pericolului securitatea națională. Mai mult, statutul de informații declarate secrete trebuie să fie limitat în timp și necesitatea menținerii acestui statut trebuie să fie verificată periodic. Interesul publicului de a cunoaște anumite informații trebuie de asemenea luat în considerare în procesul declarării unei informații referitor la securitatea națională de a fi secretă sau publică. Prin urmare, legislația care interzice în termeni absoluți și necondiționați diseminarea informațiilor referitoare la siguranța națională, eliminând controlul public asupra activităților serviciilor secrete, va constitui încălcarea articolului 10 din motiv că nu era „necesară într-o societate democratică”[20, p. 49]. În cazul când se confruntă cu legislația care prevede interdicția generală și necondiționată a diseminării informațiilor, care vizează domeniul securității naționale, instanțele judecătorești trebuie să respingă astfel de alegații, fie ele penale sau civile. Tribunalele trebuie să permită presei, care acționează în beneficiul publicului, să-și exercite libertatea în vederea identificării deficiențelor, actelor ilicite sau a altor greșeli comise în sistemul serviciilor de securitate.
Normele adoptate de Curtea europeană în cazurile în care libertatea de exprimare a venit în contradicție cu interesul protecției securității naționale sunt liniile directorii care trebuie să fie respectate la nivel național. Chiar și în cazurile în care sistemul național de drept nu prevede în mod explicit proba „necesității”, principiul proporționalității și argumentul interesului public, instanțele judecătorești naționale trebuie să tină cont de ele și să dezvolte un test de echilibrare, care ar soluționa problema „necesității”.
O altă linie directorie poate fi găsită în cel de-al 12-lea principiu din Principiile de la Johanesburg (1995) [7], care prevede că „un stat nu poate refuza în mod categoric accesul la toate informațiile referitoare la securitatea națională, ci trebuie să prevadă prin lege categoriile de informații, specifice și limitate, care nu trebuie dezvăluite, pentru a apăra un interes legitim privind securitatea națională.” Suplimentar, Principiul 15 interzice pedepsirea unei persoane pe motiv de „securitate națională pentru că a făcut publice anumite informații, dacă (1) dezvăluirea informațiilor nu atinge și nu este susceptibilă de a atinge un interes legitim ce tine de securitatea națională sau (2) interesul public de a cunoaște informația depășește prejudiciul cauzat de dezvăluirea informației.” Recomandarea Comitetului Miniștrilor[6], adoptată în 1981 privind dreptul la acces la informațiile deținute de către autoritățile publice, supune restricțiile la accesul la informații unui test din trei etape: restricțiile trebuie să fie prevăzute de lege sau practică, trebuie să fie necesare într-o societate democratică și să urmărească scopul protecției unui interes public legitim. Orice refuz de a acorda informații trebuie să fie argumentat și supus revizuirii. Informațiile referitoare la domeniul securității naționale nu fac excepție de la prezenta regulă. În speța Surek și Ozdemir [37], petiționarii au fost condamnați de către tribunalele naționale la șase luni de închisoare și la plata unei amenzi, sub acuzația diseminării propagandei separatiste. In plus, exemplarele tipărite au fost confiscate. Petiționarii au publicat două interviuri realizate cu participarea unui lider al PKK, care condamna politica promovată de autoritățile turce în regiunea de sud-est a Turciei, descrisă ca urmărind scopul eliminării kurzilor de pe teritoriul lor și înfrângerii rezistenței. El, de asemenea, a pretins că războiul declanșat din partea poporului Kurd va continua „pană la ultima persoană care va rămâne în rândurile lor”. Petiționarii au publicat o declarație comună adoptată de patru organizații care, la fel ca PKK, erau considerați nelegali din perspectiva dreptului turc, care pleda pentru recunoașterea dreptului poporului kurd la autodeterminare și pentru retragerea armatei turce de pe teritoriul Kurdistanului. Curtea în primul rând s-a referit la critica adusă guvernului – în termenii practicați în publicație – și a declarat că „limitele criticii permise sunt mai mari in ceea ce privește guvernul, decât în legătură cu o persoană privată sau chiar cu un om politic” [37].
În continuare, Curtea a subliniat că faptul că interviurile au fost acordate de către un lider al unei organizații ilegale și că ele conțineau critică aspră la adresa politicii oficiale de stat și comunicau un punct de vedere unilateral cu privire la situația și responsabilitatea pentru tulburările ordinii publice din regiunea de sud-est a Turciei, nu poate justifica ingerința în libertatea de exprimare a petiționarului. În opinia Curții „interviurile aveau un conținut care merita să fie publicat și permitea publicului să pătrundă în esența psihologiei celor care constituie forța motrică de rezistență fată de politica de stat dusă in sud-estul Turciei și să evalueze interesele implicate in conflict” [37].
În continuare, Curtea a afirmat că „autoritățile naționale nu au reușit să dovedească interesul pentru dreptul publicului de a fi informat dintr-o perspectivă diferită asupra situației din sud estul Turciei, indiferent de cat de jenantă această perspectivă ar putea fi pentru public.”
În concluzie, Curtea a stabilit că motivele invocate de către tribunalele naționale pentru condamnarea petiționarilor „deși rezonabile, nu pot fi suficiente pentru a justifica ingerințele în dreptul lor la libertatea de exprimare”.
În egală măsură, în speța Ozgur Gundem, Curtea a stabilit că condamnările pentru propagandă separatistă, justificate de către guvernul turc pe motiv de protecție a securității naționale și prevenirii criminalității și dezordinii publice, contraveneau prevederilor articolului 10 „utilizarea termenului „Kurdistan” într-un context, care presupune existenta acestui teritoriu separat de Turcia și revendicările persoanelor de a exercita autoritatea din numele acestei entități, poate fi extrem de provocatoare în raport cu autoritățile” [34]. După ce a invocat dreptul publicului de a fi informat cu privire la alte puncte de vedere decât cele împărtășite de Stat sau de majoritatea populației, Curtea a declarat că „deși unele din articolele în cauză erau redactate în termeni extremi de critici la adresa autorităților și au atribuit o conduită ilegală forțelor de securitate, uneori în termeni peiorativi, Curtea totuși a constatat că ele nu pot fi considerate în mod rezonabil apte de a susține și instiga la utilizarea violenței” [34].
Din contra, în speța Surek Curtea a stabilit că motivul protecției securității naționale și integrității teritoriale era proporțional cu restricția libertății de exprimare datorită capacității articolelor în litigiu de a instiga la violenta în sud-estul Turciei: „evident, mesajul comunicat cititorului este acela că recurgerea la violenta este o măsură necesară și justificată de autoapărarea în fața agresorului” [37]. Diferența dintre speța enunțată și alte spețe rezidă în capacitatea articolelor contestate de a provoca violență, precum și în posibilitatea că astfel
de violență poate avea loc, ambele elemente fiind stabilite de către Curte în baza circumstanțelor concrete ale fiecărui caz în parte. „Securitatea națională” în combinație cu „siguranța publică” și „drepturile celorlalți” erau considerate de a guverna interesul protecției libertății de exprimare în cauzele în care discursul sancționat de către autoritățile naționale urmărea scopul de a distruge drepturile garantate de Convenție. În speța Kuhnen, petiționarul era liderul unei organizații, care urmărea scopul readucerii în arena politică a Partidului National Socialist (lichidat in Germania). Dl Kuhnen distribuia publicații, care încurajau lupta pentru o Germanie socialistă și independentă. El scria că organizația lui pleda în favoarea „integrității germane, justiției sociale, mândriei rasiale, comunității de oameni și spiritului de camaraderie”, precum și împotriva „capitalismului, comunismului, sionismului, înstrăinării prin intermediul maselor de muncitori străini, distrugerii mediului înconjurător” [32].
De asemenea, el scria că: ”oricine servește acestui scop poate acționa, oricine împiedică realizarea lui va fi atacat și eventual eliminat”. Dl Kuhnen a fost condamnat la închisoare de către tribunalele germane. Comisia europeană a notat faptul că petiționarul pleda în favoarea socialismului național și urmărea scopul de a diminua ordinea fundamentală a libertății și democrației și că discursul lui contravenea unei valori fundamentale enunțate în Preambulul Convenției: libertățile fundamentale garantate de Convenție „se mențin … datorită unui regim politic cu adevărat democratic”. În plus, Comisia a stabilit că discursul petiționarului conținea elemente vădite de discriminare pe motiv de rasă și religie. În consecință, Comisia a decis că petiționarul urmărea utilizarea libertății de informare prevăzută de articolul 10 pentru promovarea unei politici, care contravenea textului și spiritului Convenției, precum și prevederilor articolului 17, care interzic abuzul de drepturi. Curtea a conchis că ingerința în exercitarea libertății de exprimare a petiționarului a fost „necesară într-o societate democratică” [32]. O decizie similară a fost adoptată în cazul D.I. v. Germania, în care petiționarul (un istoric) a negat existenta camerelor de gas în Auschwitz, declarând că acestea erau falsificări născocite în primele zile de după război și că cetățenii germani, plătitori de impozite, au plătit aproape 16 miliarde de mărci germane pentru înșelăciune. Instanțele naționale au condamnat petiționarul la plata unei amenzi. În fata Comisiei guvernul a justificat această sancțiune prin interesul protecției „securității naționale și integrității teritoriale”, „reputației și drepturilor celorlalți” și „prevenirea dezordinii publice și a proporționalității, Comisia a declarat: „interesele publice de a preveni criminalitatea și dezordinea în rândurile populației germane cauzate de comportamentul insultător fată de evrei, precum și alte infracțiuni similare și cerințele de protecție a drepturilor și reputației lor, depășește, într-o societate democratică, importanta libertății petiționarului de a comunica discursuri, care neagă existenta faptului exterminării în camerele de gaz a evreilor de către regimul nazist” [28].
În speța Honsik și Ochensberger, în care petiționarii de asemenea negau existenta Holocastului și instigau la ură rasială, Comisia a adoptat concluzii similare. „Securitatea națională” versus libertatea de exprimare a fost examinată de către Curte în raport cu serviciile militare [20, p.51]. În cauza Hadjianastassiou[30] un ofițer a fost condamnat la cinci luni de închisoare cu suspendare pentru divulgarea informațiilor secrete unei companii contra plată. Informația viza o anumită armă și descrierea tehnică corespunzătoare și, în opinia guvernului, divulgarea acestor informații era capabilă să cauzeze daune incalculabile securității naționale. După ce a afirmat că informațiile cu caracter militar cad sub incidența protecției oferite de articolul 10, Curtea a constatat că condamnarea petiționarului era „necesară într-o societate democratică” pentru protecția „securității naționale” și a declarat că „divulgarea interesului statului cu privire la o anumită armă și a descrierii tehnice corespunzătoare, care poate furniza niște indicii cu privire la progresul obținut în producerea acestei arme, sunt capabile de a cauza daune substanțiale securității naționale. (…) Proba nu indică lipsa unei relații de proporționalitate dintre mijloacele antrenate și scopul urmărit” [30].
Hotărârea în cauza Hadjianatassiou furnizează instanțelor naționale două direcții importante. În primul rând, nu toate informațiile cu caracter militar sunt excluse pentru public. În al doilea rând, Curtea a declarat că în fiecare caz separat instanțele naționale au competenta de a stabili dacă informațiile respective prezintă o amenințare reală și serioasă pentru securitatea națională. O astfel de evaluare, bazată pe principiul proporționalității, constituie răspunsul la întrebarea dacă un discurs, care face publică informația cu caracter militar, trebuie sau nu să fi e interzis sau sancționat.
2.3. Libertatea de exprimare și autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești
Jurisprudența Curții la acest capitol demonstrează că, deși puterea judecătorească se bucură de o protecție specială, ea nu funcționează într-un vacuum și problemele privind administrarea justiției pot fi parte a dezbaterilor publice. În speța Sunday Times [36], guvernul a justificat hotărârile de interzicere a publicării unui articol în ziar prin interesul protecției imparțialității puterii judecătorești și menținerea încrederii publicului în autoritățile judecătorești. Ca urmare a utilizării unui medicament sedativ, numit ”thaidomide”, între anii 1959 și 1962, mulți copii s-au născut cu grave malformații. Medicamentul a fost produs și comercializat de către Distillers Company Ltd., care l-a retras de pe piață în 1961. Părinții au dat în judecată compania, revendicând despăgubiri civile iar negocierile între părți au continuat mai mulți ani. Tranzacția pârților trebuia să fie aprobată de instanțele judecătorești. Toate ziarele, inclusiv Sunday Times au mediatizat pe larg subiectul. În 1971, părțile au început negocierile în vederea înființării unui fond de caritate pentru copiii cu malformații. În septembrie 1972, ziarul Sunday Times a publicat un articol întitulat „Copiii thalidomidei: un motiv de rușine națională”, care critica compania pentru suma redusă de bani plătită victimelor și pentru suma simbolică, pe care compania intenționa s-o transmită fondului de caritate. Sunday Times a anunțat că va descrie în următorul articol circumstanțele tragediei. La cererea companiei, procurorul general a solicitat instanței judecătorești emiterea unei hotărâri de interdicție împotriva ziarului, invocând faptul că publicarea articolului anunțat va împiedica înfăptuirea justiției. Interdicția a fost dispusă și Sunday Times nu a publicat articolul. În fața Curții europene, Sunday Times a pretins încălcarea articolului 10. Guvernul a justificat hotărârea de interdicție prin necesitatea menținerii „autorității și imparțialității puterii judecătorești”în timp ce o serie de acțiuni, intentate de victimele thalidomidei, erau încă în curs de examinare în fața instanței.
Curtea a declarat că „în general este admis faptul că instanțele judecătorești nu operează într-un vacuum. Este adevărat că ele sunt un forum de dezbatere pentru litigii și tranzacții, dar acest fapt nu exclude dezbaterea problemelor litigioase în afara judecății, în publicații specializate, în presă în general sau la nivelul publicului larg. Mai mult, în timp ce formele de exprimare publică nu trebuie să depășească limita impusă de interesul corectei administrări a justiției, este datoria presei să comunice informații și idei cu privire la chestiunile care sunt puse în fata instanțelor judecătorești și din orice alt domeniu de interes public. Nu numai presa are obligația de a răspândi astfel de informații și idei, dar și publicul are dreptul de a le primi”[36].
În circumstanțele particulare ale cauzei, Curtea a observat că „dezastrul thalidomidei” a fost, indiscutabil, o chestiune de interes public. Suplimentar, familiile victimelor tragediei, precum și publicul larg, aveau dreptul să fie informați despre toate circumstanțele la acest capitol.
În cele din urmă, Curtea a conchis că emiterea dispoziției de interdicție împotriva Ziarului „nu a corespuns unei necesități sociale suficient de imperioase, încât să contracareze interesul public în exercitarea libertății de exprimare în sensul Convenției.
În cazul De Haes și Gijsels [27], jurnaliștii petiționari au publicat in ziar informații privind un caz în proces de derulare în fața instanțelor judecătorești. În cinci articole, semnate de petiționari, au fost criticați in termeni virulenți judecătorii de la Curtea de Apel, care, în cadrul unei proceduri de divorț, au decis încredințarea după divorț a doi copii tatălui lor. Tatăl, un notar belgian bine cunoscut, anterior fusese acuzat de către fosta lui soție și de părinții ei de abuzarea sexuală a copiilor. La momentul divorțului, ancheta împotriva notarului a fost clasată din motivul inexistenței unui caz penal. Trei judecători și un procuror au intentat un proces împotriva celor doi jurnaliști și a ziarului, cerând despăgubiri civile pentru prejudiciile cauzate de afirmațiile defăimătoare. Instanțele civile au constatat că jurnaliștii au contestat puternic imparțialitatea judecătorilor, acuzându-i în scris că acestea au emis în mod intenționat o hotărâre greșită, datorită relației politice apropiate cu notarul. Jurnaliștii au fost obligați să plătească despăgubiri civile (o plată simbolică) și să publice hotărârea din cont propriu în șase cotidiene.
Curtea a recunoscut că instanțele de judecată trebuie să se bucure de încrederea opiniei publice și, prin urmare, trebuie să fie protejate împotriva unor atacuri distructive lipsite de un temei faptic. Mai mult, odată ce ei au o obligație de discreție, judecătorii nu pot răspunde în public criticilor, așa cum o pot face politicienii [12, p.397]. În continuare, Curtea a examinat articolele în cauză și a notat, că ele conțin o multitudine de informații detaliate, inclusiv opiniile experților, ceea ce dovedește că jurnaliștii au efectuat o cercetare serioasă a faptelor cauzei înaintea difuzării informațiilor publicului. Articolele constituiau parte a unei largi dezbateri publice cu privire la incest și la modul în care justiția a tratat această problemă. Acordând importanta cuvenită dreptului publicului de a fi informat cu privire la chestiuni de interes public,
Curtea a decis că decizia instanțelor naționale nu a fost „necesară într-o societate democratică”și, prin urmare, articolul 10 a fost încălcat. În principiu, defăimarea unui judecător de către presă este parte a dezbaterii privind funcționarea proastă a sistemului de drept sau în contextul contestării independenței sau imparțialității judecătorilor. Astfel de probleme sunt totdeauna importante pentru public și nu trebuie să fie excluse din dezbaterea publică, în special într-o țară care trece printr-o tranziție la o putere judecătorească independentă și eficientă. Acesta este motivul pentru care instanțele naționale trebuie să cântărească valorile și interesele implicate în cazul în care judecătorii sau alți membri ai sistemului judiciar sunt criticați. Instanțele judecătorești trebuie să stabilească un echilibru între onoarea judecătorului respectiv și libertatea presei de a furniza informații cu privire la chestiuni de interes public și să stabilească prioritățile într-o societate democratică. Este indiscutabil faptul că în cazul în care critica are din start drept scop insulta sau defăimarea judecătorilor, fără a contribui la dezbaterea publică asupra administrării justiției, protecția acordată libertății de exprimare va fi limitată. O altă problemă relevantă la aceste capitol este posibilitatea de a contesta public o decizie judecătorească definitivă.
Curtea a recunoscut că pot exista cazuri când este necesar ca puterea judiciară să fie protejată împtriva atacurilor distrugătoare, lipsite de fond serios, cu atât mai mult cu cât obligația de rezervă le interzice magistraților să reacționeze. In schimb, ea a subliniat importanța ca cetățenii să obțină informații privind funcționarea justiției, instituție esențială într-o societate democratică. Presa reprezintă unul din mijloacele de care dispun responsabilii politici și opinia publică spre a se asigura că judecătorii se achită de înaltele lor responsabilități în conformitate cu misiunea ce le este încredințată. Astfel, un articol care relatează despre militantismul politic al unui magistrat nu aduce prejudicii încrederii de care are nevoie puterea judiciară ca să progreseze, deoarece prin militantismul său, magistratul s-a expus în mod inevitabil criticii presei și a dăunat el însuși acestei încrederi. In același fel, o publicație punând în discuție un procuror care ocupa în mod ilegal un apartament de Stat privatizat, ridică indiscutabil întrebări susceptibile să influențeze interesul general.
Curtea exercită un control extrem de vigilent asupra modului în care presa reflectă procesele, iar aceasta spre a garanta, în termenii articolului 10 §2, ”autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare ”, precum și echitatea procedurii și mai ales prezumția de inocență, așa cum sunt ele garantate prin articolul 6 al CEDO. Curtea a subliniat că, într-o societate democratică, este inevitabil ca presa să exprime comentarii adesea severe asupra unei chestiuni sensibile care privește moralitatea înalților funcționari și raporturile dintre lumea politică și cea a afacerilor.
ÎNCHEIERE
Începând cu hotărârea Handyside (7 decembrie 1976, §49), Curtea europeană a drepturilor omului a recunoscut că libertatea de exprimare consacrată prin articolul 10 al CEDO este unul din drepturile fundamentale esențiale într-o societate democratică bazată pe pluralism, toleranță și spirit de deschidere. Astfel, Curtea a afirmat că libertatea de exprimare nu privește numai informațiile și ideile primite în mod favorabil sau considerate ca inofensive ori indiferente, dar și pe cele care scandalizează, șochează sau neliniștesc Statul ori o parte oarecare a populației. Prin urmare, Curtea exercită un control extrem de vigilent asupra restricțiilor impuse de către State în virtutea §2 al articolului 10, care reclamă o interpretare riguroasă. De altfel, articolul 10 nu protejează numai substanța ideilor exprimate, dar și modul în care acestea sunt prezentate.
Presa joacă un rol indispensabil de ”câine de pază” și permite publicului să primească informații asupra problemelor dezbătute în arena politică sau în legătură cu alte sectoare de interes public, inclusiv pe cele care divizează opinia. Curtea a afirmat că articolul 10 § 2 nu lasă câtuși de puțin loc restricțiilor în ce privește libertatea de exprimare în aceste domenii. Astfel, Curtea a subliniat că autoritățile unui Stat democratic trebuie să tolereze critica chiar și atunci când aceasta este considerată provocatoare sau insultătoare și a estimat că publicațiile care stigmatizează ideologia dominantă a Statului, chiar în legătură cu subiecte sensibile precum integritatea teritorială a acestuia, nu sunt contrare articolului 10, cu condiția ca aceste publicații să nu incite la ură sau la violentă: publicul are dreptul de a fi informat într-un mod diferit în legătură cu aceste chestiuni chiar și atunci când acest lucru este dezagreabil pentru autorități.
Libertatea presei furnizează opiniei publice unul dintre cele mai bune mijloace de a cunoaște și a judeca despre ideile și atitudinile conducătorilor săi. Astfel, limitele criticii admisibile sunt mai largi la adresa oamenilor politici, deoarece aceștia se expun în mod inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor lor, atât din partea jurnaliștilor, cât și din partea masei de cetățeni.
Curtea face distincție între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea celor din prima categorie se poate dovedi, exactitatea celor din urmă nu se poate demonstra. Fiind vorba de prezentarea unor fapte reale, Curtea a precizat obligația ce revine jurnaliștilor – de a le relata cu bună credință, pe baza faptelor exacte – furnizând informații fiabile și precise și respectând etica jurnalistică.
Limitele criticii admisibile sunt încă și mai largi la adresa Guvernului. Într-un sistem democratic, acțiunile sau omisiunile Guvernului trebuie să fie plasate sub controlul atent nu numai al puterilor legislative și judiciare, dar și al presei și al opiniei publice.
Aceleași principii se aplică și fată de șefii de State străine. Atunci când, spre deosebire de dreptul comun în privința defăimării, dreptul național relativ la delictul de ofensă publică adusă unui șef de Stat străin interzice jurnaliștilor să dovedească veridicitatea afirmațiilor lor, Curtea a declarat că acest statut exorbitant conferit șefilor de State străine nu este în acord cu practica și concepțiile politice de astăzi și nu tine seama de interesul criticii. Astfel, Curtea a subliniat că interzicerea excepției de adevăr constituie o atingere disproporționată a libertății de exprimare.
Criticile la adresa magistraților sunt protejate prin articolul 10 §2 care prevede, printre restricțiile privind libertatea de exprimare, și necesitatea protejării autorității și imparțialității puterii judiciare. Curtea a recunoscut că pot exista cazuri când este necesar ca puterea judiciară să fie protejată împotriva atacurilor distrugătoare, lipsite de fond serios, cu atât mai mult cu cât obligația de rezervă le interzice magistraților să reacționeze. În schimb, ea a subliniat importanta ca cetățenii să obțină informații privind funcționarea justiției, instituție esențială într-o societate democratică. Presa reprezintă unul din mijloacele de care dispun responsabilii politici și opinia publică spre a se asigura că judecătorii se achită de înaltele lor responsabilități în conformitate cu misiunea ce le este încredințată.
De asemenea, amestecul autorităților naționale în exercitarea libertății de exprimare nu este cerut de fiecare dată când una din condițiile enumerate in paragraful 2 este în pericol, aceasta rezultând în limitarea conținutului acestui drept. De exemplu, prejudicierea reputației și onoarei unei persoane nu trebuie să fie percepută ca o infracțiune penală și/sau un act care justifică acordarea despăgubirilor civile în toate cazurile. În mod similar, exprimările publice, care expun unui risc autoritatea puterii judecătorești, trebuie să fie sancționate de fiecare dată când se aplică critica. Cu alte cuvinte, autoritățile publice au numai posibilitatea nu și obligația de a ordona și/sau de a aplica o măsură de restrângere sau de pedepsire a exercitării dreptului la libertatea de exprimare.
Echitatea procedurii și garanțiile pe care le oferă aceasta sunt elemente ce trebuie luate în considerare atunci când trebuie apreciată proporționalitatea atingerii aduse libertății de exprimare garantate de articolul 10 al Convenției. Pentru a proteja interesele concurente reprezentate de libertatea de exprimare și de libertatea dezbaterilor, este esențial să fie asigurate o procedură echitabilă și egalitatea armelor.
Natura și severitatea pedepselor aplicate sunt elemente ce trebuie avute in vedere atunci când trebuie determinată proporționalitatea unei atingeri aduse dreptului la libertatea de exprimare garantat de articolul 10.
Pentru a fi legitimă, orice ingerință în exercitarea libertății de exprimare trebuie să satisfacă trei exigențe prevăzute în paragraful 2. În conformitate cu prevederile paragrafului 2 amestecul autorităților naționale din Statele Contractante în exercitarea libertății de exprimare este acceptabil în cazul în care satisface trei condiții cumulative: ingerința (cu alte cuvinte „formalitatea”, „condiția”, „restricția” sau „sancționarea”) este prevăzută de lege; ingerința urmărește scopul de a proteja una sau mai multe din următoarele interese sau valori: securitatea națională, integritatea teritorială, siguranța publică; menținerea ordinii publice; prevenirea criminalității; protecția sănătății și a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora; împiedicarea divulgării de informații primite în regim de confidențialitate și garantarea autorității și imparțialității puterii judecătorești; ingerința este necesară într-o societate democratică. Curtea a afirmat că: „O interpretare strictă înseamnă că nici un alt criteriu, decât cele menționate in clauza de excepție, nu poate justifica o restricție și prevede că aceste criterii, la rândul lor, trebuie să fie interpretate în așa fel, încât utilizarea cuvintelor să nu se extindă peste semnificația lor originală. În cazul clauzelor de excepție … principiul interpretării stricte se confruntă cu anumite dificultăți datorate semnificației vaste a însăși clauzei. Cu toate acestea principiul în cauză impune autorităților un număr de obligații clar definite…”.
În mod fundamental, Curtea a stabilit un standard legal conform căruia libertatea individuală trebuie să fie balansată în mod favorabil împotriva invocării de către Stat a unui interes major într-un caz limitat. In cazul in care Curtea stabilește că toate trei exigențe sunt satisfăcute, amestecul Statului va fi considerat legitim. Sarcina de a aduce dovezi că toate trei condiții sunt îndeplinite îi revine Statului. Curtea examinează îndeplinirea celor trei condiții în conformitate cu ordinea sus-menționată. În cazul în care Curtea stabilește că Statul nu reușește să prezinte dovezi cu privire la respectarea uneia din cele trei condiții, Curtea va sista examinarea cauzei și va decide că ingerința respectivă era nejustificată și, prin urmare, că libertatea de exprimare a fost violată.
În scopul adoptării unei decizii în conformitate cu cea de-a treia exigență, instanțele judecătorești naționale trebuie să aplice principiul proporționalității. Autorităților naționale le revine sarcina inițială de a examina existenta unei necesități sociale imperioase în conformitate cu precedentele jurisprudenței Curții. Oricum, marja națională de apreciere este completată de un control european, cuprinzând atât legea cat și deciziile care pun în aplicare legea, inclusiv deciziile adoptate de tribunalele independente. În această privință Curtea a afirmat că „Statele Contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în evaluarea existenței unei astfel de necesități, dar aceasta trebuie să fie coordonată cu controlul european, exercitat atât asupra legislației, cat și asupra deciziilor, prin care legile sunt aplicate, inclusiv asupra hotărârilor unor tribunale independente”. De aceea Curtea dispune de competenta de a adopta hotărârea definitivă în problema concilierii „restricției” cu libertatea de exprimare, așa cum aceasta este protejată de articolul 10. Mesajul adresat instanțelor judecătorești naționale este următorul: ele trebuie să respecte jurisprudența Curții, începând cu prima audiere, într-un caz care vizează libertatea de exprimare.
Deoarece standardele europene, așa cum este jurisprudența Curții, conferă libertății de exprimare o protecție mai mare decât legislația și jurisprudența națională, toți judecătorii de bună credință trebuie în mod obligatoriu să aplice standardele elevate europene.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al RM Nr.1 din 12.08.1994. http://www.lexjustice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul civil al Republicii Moldova Nr. 1107-XV din 06.06. 2002. În: Monitorul Oficial al RM Nr. 82-86 din 22.06.2002.
http://www.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325085
Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/
Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, din 4.11.1950. http://www//coe.int.
Recomandarea Comitetului de Miniștri cu privire la informațiile deținute de autoritățile publice, Strasbourg din 13.05.1981.
Principiile de la Johanesburg privind siguranța națională, libertatea de exprimare si accesul la informație din 01.010. 1995. http://www.coe.int/media
Normele Consiliului Europei privind libertatea de expresie și de informare, Strasbourg din 17.03. 2003. http://www.coe.int/media
Manuale, Monografii, articole de specialitate
Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.
Berger V. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. București: All BECK, 1998. 563 p.
Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.
Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris : Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București : Europe Nova, 1995. 481p.
Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău : Tipografia Centrală, 2005. 245 p.
Dogaru I., Dănișor C. Drepturile omului și libertățile publice. Chișinău: Zamolxe, 1998. 186 p.
Duculescu V. Protecția juridica a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București : Lumina Lex, 1998. 479 p.
Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București : Lumina Lex, 2002. 933 p.
Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău : Tipografia Centrală, 2006. 190 p.
Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.
Macovei M. Libertatea de exprimare. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Epigraf, 2001. 72 p.
Pettiti E, Decaux E, Imbert P.H.. europeenne des droits de l`homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1995. 1230 p.
Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.
Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.
Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.
Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.
Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.
Culegeri de documente, practica judiciară
CEDO, De Haes și Gijsels c.Belgiei, din 24.02.1997
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, D.I. v. Germania, din 13.04. 1996
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Handyside c.Regatului Unit, hot. din 07.12.1976
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Hadjianastassiou c.Greciei, din 16.12.1992
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, CEDO, Manole și alții c. Moldovei, din 17.09.2009
http://www.justice.md/md/cedo/
CEDO, Kuhnen c.Germaniei, din 22.04. 1998
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Observer și The Guardian c. Regatului Unit, din 26.11.1991
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Ozgur Gundem c.Turciei, din 8 .07.1999
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Savitchi c.R.Moldova, din 11.10.2005
http://www.justice.md/md/cedo/
CEDO, Sunday Times c.Regatului Unit, din 26.04.1979
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Surek și Ozdemir c.Turcia, din 14.06. 1999
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Vereniging weekblad Bluf! v. Olanda, din 09.02.1995.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Site Internet
Council of Europe [online]. www.Coe.int/ (citat 7.04.2013)
Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. www.justice.md/ (citat 7.04.2013)
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al RM Nr.1 din 12.08.1994. http://www.lexjustice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul civil al Republicii Moldova Nr. 1107-XV din 06.06. 2002. În: Monitorul Oficial al RM Nr. 82-86 din 22.06.2002.
http://www.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325085
Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/
Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, din 4.11.1950. http://www//coe.int.
Recomandarea Comitetului de Miniștri cu privire la informațiile deținute de autoritățile publice, Strasbourg din 13.05.1981.
Principiile de la Johanesburg privind siguranța națională, libertatea de exprimare si accesul la informație din 01.010. 1995. http://www.coe.int/media
Normele Consiliului Europei privind libertatea de expresie și de informare, Strasbourg din 17.03. 2003. http://www.coe.int/media
Manuale, Monografii, articole de specialitate
Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.
Berger V. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. București: All BECK, 1998. 563 p.
Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.
Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris : Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București : Europe Nova, 1995. 481p.
Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău : Tipografia Centrală, 2005. 245 p.
Dogaru I., Dănișor C. Drepturile omului și libertățile publice. Chișinău: Zamolxe, 1998. 186 p.
Duculescu V. Protecția juridica a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București : Lumina Lex, 1998. 479 p.
Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București : Lumina Lex, 2002. 933 p.
Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău : Tipografia Centrală, 2006. 190 p.
Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.
Macovei M. Libertatea de exprimare. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Epigraf, 2001. 72 p.
Pettiti E, Decaux E, Imbert P.H.. europeenne des droits de l`homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1995. 1230 p.
Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.
Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.
Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.
Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.
Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.
Culegeri de documente, practica judiciară
CEDO, De Haes și Gijsels c.Belgiei, din 24.02.1997
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, D.I. v. Germania, din 13.04. 1996
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Handyside c.Regatului Unit, hot. din 07.12.1976
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Hadjianastassiou c.Greciei, din 16.12.1992
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, CEDO, Manole și alții c. Moldovei, din 17.09.2009
http://www.justice.md/md/cedo/
CEDO, Kuhnen c.Germaniei, din 22.04. 1998
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Observer și The Guardian c. Regatului Unit, din 26.11.1991
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Ozgur Gundem c.Turciei, din 8 .07.1999
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Savitchi c.R.Moldova, din 11.10.2005
http://www.justice.md/md/cedo/
CEDO, Sunday Times c.Regatului Unit, din 26.04.1979
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Surek și Ozdemir c.Turcia, din 14.06. 1999
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Vereniging weekblad Bluf! v. Olanda, din 09.02.1995.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Site Internet
Council of Europe [online]. www.Coe.int/ (citat 7.04.2013)
Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. www.justice.md/ (citat 7.04.2013)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Constitutia Republcii Moldova Si Dreptul LA Libertatea DE Exprimare (ID: 112383)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.