Constitutia Europeana
Cuprins
Capitolul I Considerații introductive……………………………………………..5
Secțiunea I Premisele apariției Comunităților europene………………………………..5
1.Ideea comunitară C.E.C.O…………………………………………………………5
2.Crearea Comunității Economice Europene și a
EURATOM……………………………………………………………………………8
3.Spre o uniune economică și monetară. Actul Unic European…………………..13
4.Instituirea Uniunii Europene……………………………………………………..16
Capitolul II Procesul de adoptare a Constituției Europene……………………..21
Secțiunea I Necesitatea adoptării unei Constituții europene……………………………21
Secțiunea a II-a Evoluția istorică a Uniunii Europene și etapele
elaborării Constituției Europene……………………………………25
Secțiunea a III-a Definirea noțiunii de “Constituție Europeană”……………………30
Secțiunea a IV-a Perspectivele aoptării și implementării Constituției europene……43
Secțiunea a V-a Poziția României privind Constituția europeană………………….44
Capitolul III Influențele Constituției europene asupra Constituției române……48
Capitolul IV Concluzii………………………………………………………………57
=== CONSTITUTIA EUROPEANA ===
Listă de abrevieri
A.C.L. -Asociația comerțului liber
A.E.L.S./A.E.L.E. -Asociația europeană a liberului schimb
A.U.E. -Actul unic european
B.C.E. -Banca Centrală Europeană
B.E.I. -Banca Europeană de Investiții
C.E. -Comunitatea europeană
C.E.C.A./C.E.C.O. -Comunitatea europeană a cărbunelui și
oțelului
C.E.A. -Comunitatea europeană de apărare
C.E.E. -Comunitatea economică europeană
C.E.E.A./EURATOM -Comunitatea europeană a energiei
atomice
C.E.S. -Comitetul economic și social
C.J. -Curtea de Justiție
C.J.C.E. -Curtea de Justiție a Comunităților
Europene
COREPER -Comitetul reprezentanților permanenți
C.S.C.E./O.S.C.E. -Conferința/Organizația pentru
securitate și cooperare în Europa
C.R. -Comitetul regiunilor
F.E.D. -Fondul European de Dezvoltare
F.M.I. -Fondul Monetar Internațional
G.A.T.T. -Acordul general pentru tarife și comerț
I.M.E. -Institutul Monetar European
J.A.I. -Justiție și afaceri interne
J.O.C.E. -Jurnalul Oficial al Comunităților
europene
N.A.T.O. -Organizația Atlanticului de Nord
O.C.E.D. -Organizația pentru cooperare
economică și dezvoltare
O.N.U. -Organizația Națiunilor Unite
P.E.S.C. -Politica externă și de securitate comună
PHARE -Polonia și Ungaria -ajutor pentru
reconstrucția economiilor lor
P.N.A.R. -Programul național pentru aderarea
României
S.M.E. -Sistemul Monetar European
T.C.E. -Tratatul instituind Comunitatea
europeană
T.P.I. -Tribunalul de Primă Instanță
T.U.E. -Tratatul asupra Uniunii Europene
U.E. -Uniunea Europeană
Plan
Capitolul I Considerații introductive
Premisele apariției Comunităților europene
Ideea comunitară C.E.C.O.
Crearea Comunității Economice Europene și a
EURATOM
Spre o uniune economică și monetară. Actul Unic
European
Instituirea Uniunii Europene
Capitolul II Procesul de adoptare a Constituției
Europene
Necesitatea adoptării unei Constituții europene
Evoluția istorică a Uniunii Europene și etapele
elaborării Constituției Europene
Definirea noțiunii de “Constituție Europeană”
Perspectivele aoptării și implementării Constituției europene
Poziția României privind Constituția europeană
Capitolul III Influențele Constituției europene
asupra Constituției române
Capitolul IV Concluzii
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Secțiunea I
Premisele apariției Comunităților europene
1.Ideea comunitară. C.E.C.O.
La 19 septembrie 1946, primul-ministru englez Winston Churchill, în discursul său la Universitatea din Zürich, și-a prezentat opiniile privind viitorul Europei după cel de-al doilea război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, pentru care el vedea un parteneriat Franța-Germania ca o prima etapa. Ideea unei Europe unite nu era nouă, ea fiind vehiculată de-a lungul anilor în diferite împrejurări, inclusive în cadrul dezbaterilor de la Liga Națiunilor. Acest lucru s-a concretizat, pentru început, la 5 mai 1949, când a fost creat Consiliul Europei, având ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia. Principalul rol al Consiliului Europei s-a Circumscris însă domeniului social și cultural, nu și domeniului militar și economic. Prima sa realizare în plan politic a fost adoptarea și deschiderea spre semnare, la 4 noiembrie 1950, la Roma, a Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Tot în aceeași perioadă, în plan economic, S.U.A. lansează în 1947 planul Marshall de ajutorare a statelor europene aflate în dificultăți economice și sociale evidente la sfârșitul războiului, sub condiția aplicării de către aceste state a unor programe de restructurare. În plan politico-militar se evidențiază înființarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord-NATO.
În acest context însă, problema Franco-Germană se menținea, în sensul că era necesar să se obțină garanții pentru Franța, astfel încât Germania să nu mai reprezinte o amenințare. Spre sfârșitul anului 1948 s-a insistat asupra supravegherii aliate în ce privește producția de cărbune și reglementarea, pe cale de consecință, a statutului zonei Ruhr-ului. S.U.A. și Marea Britanie au manifestat rețineri în această privință.
Pentru punerea în aplicare a planului Marshal, la 16 aprilie 1948 a fost înființată Organizația de Cooperare Economică Europeană- OEEC, ca o organizație care să-și continue activitatea și care să promoveze Cooperarea europeană și după ce planul respectiv va fi avut efectul scontat. Deși această organizație a contribuit esențial la liberalizarea comercială și politică, la adaptarea politicilor economice naționale datorita diferențelor de opinii privind natura și metodele parteneriatului și a structurii instituționale inadecvate, nu se putea realiza în fapt un început al înlăturării barierelor economice și comerciale între țările membre. De altfel, o propunere a Olandei privind stabilirea uniunii vamale după modelul tratatului dintre țările Beneluxului din 1944 nu a fost urmată de o acțiune concretă.
La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, lansează, în cadrul unei conferințe de presă ce a avut loc la Paris, planul prin care Franța și Germania urmau să pună sub administrație comună industria cărbunelui și oțelului din cele două țări, plan ce fusese aprobat de Consiliul de miniștri francez și care marchează trecerea la o fază hotărâtoare în destinul comunităților europene. Puțin înțeles de unii miniștrii, acel plan era necunoscut pentru responsabilii industriei vizate și total necunoscut opiniei publice din cele două țări. Scopul principal era de natură politică. Industria grea din Ruhr, cea care, în asociere cu militarismul prusac, într-o perioadă de 70 de ani, îi adusese pe germani de trei ori la Paris, era acum pusă sub o organizare și un control comun. Învinșii și învingătorii ultimului război se organizau pornind de la un principiu total nou în relațiile internaționale: transferul de drepturi suverane în unele sectoare economice și administrarea acestor sectoare prin instituții cu caracter supranațional. De inspirație funcționalistă, noua Comunitate îsi propunea ca prin pași mici dar siguri să inițieze construcția Europei începând cu domeniul economic.
Republica Federală a Germaniei era interesată să-și ocupe un loc în Europa de vest. Oferta guvernului Francez reprezenta o astfel de posibilitate pe care cancelarul Adenauer o primește cu entuziasm. Italia și cele trei țări din Benelux se raliază la proiectul Francez. Conservatoare și prudentă, Marea Britanie respinge această ofertă, neîncrezătoare în această ,,Lotharingie” dominată de democrația creștină. Cele 9 luni de negocieri ale proiectului fravcez sunt finalizate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, tratat prin care se instituie Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului (CECO) și care a intrat în vigoare la 25 iulie 1952.
În ce privește sistemul instituțional al primei comunități economice, tratatul CECO desemnează o înaltă Autoritate care să asigure realizarea obiectivelor sale în conformitate cu principiile stabilite, compusă din persoane independente, numite de guverne împreună, cu resurse financiare proprii realizate din taxe asupra producției de oțel și cărbune și care beneficiază de autoritatea necesară spre a impune obligații statelor membre și producătorilor în conformitate cu dispozițiile tratatului. În luarea deciziilor urmează să consulte guvernele direct sau în concertare cu Comitetul Special de Miniștrii sau Comitetul Consultativ în toate cazurile când consideră necesar. Creat ca urmare a unei inițiative olandeze, Consiliului de Miniștrii își va exercita atribuțiile stabilite prin Tratat, cu precădere cele în scopul armonizării acțiunii Înaltei Autorități și a guvernelor, care sunt răspunzătoare pentru politicile economice generale ale țărilor lor. Se instituie regula consultării și schimbului de informații cu această Autoritate, existând și posibilitatea inițierii unor propuneri sau măsuri pe care Consiliul le consideră corespunzătoare, el având însă numai în anumite cazuri și numai sub anumite condiții puterea de intervenție în politica privind cărbunele și oțelul. Este înființată și o Adunare Comună, compusă din membrii parlamentelor naționale, numiți de acestea, în fata acesteia Înalta fiind răspunzătoare pentru aplicarea Tratatului, putând fi depusă împotriva ei o moțiune de cenzură. În sfârșit, a fost creată și o Curte de justiție, ce are sarcina de a asigura respectarea legii în interpretarea și aplicarea Tratatului și a regulilor elaborate în temeiul acestuia.
Prima comunitate europeană reprezintă primul pas în reconcilierea fronco-germană (care este de astfel și prima condiție de împlinire a noului desen european). Interesul stârnit este pe măsura evenimentului. După instalarea Înaltei Autorități la Luxemburg, Statele Unite și Marea Britanie, își desemnează reprezentanții (care de altfel erau deja în zonă). Entuziasmul este mare în rândul elitelor economice, însă politica de integrare scoate destul de repede la iveală unele dependențe, în principal în raport cu interesele naționale și cele financiare. Oricum, trecând peste unele nepotriviri ,,tehnice” din CECO, procesul de integrare încearcă și ,,domeniile de vârf” ale politicii-contextul internațional fiind deosebit de ,,favorabil” în acest sens.
2.Crearea Comunității Economice Europene și a EURATOM
La 20 mai 1955 a fost elaborat un Memorandum al țărilor Beneluxului, prin care se confirmă principiul că integrarea economică trebuie să preceadă integrarea politică, el urmând unei idei din Planul ,,Beyen” (decembrie 1952-februarie 1953), prin care au fost schițate contururile unei piețe comune europene cu renunțarea la ideea dominantă privind o integrare progresivă a țărilor europene prin sectoare. S-a propus convenirea unei conferințe cu scopul de a pune la punct texte pentru un tratat care să aibă în câmpul său de aplicare o colaborare mai apropiată în ce privește crearea unei piețe comune, politica energetică, infrastructura transporturilor, dezvoltarea și folosirea pașnică a energiei atomice. Cu unele rezerve ale Germaniei privind unele tendințe dirijiste, opiniile statelor membre CECO au fost, în general, pozitive, iar Franța s-a arătat interesată în special în domeniul energiei atomice. Memorandumul a fost discutat și aprobat la întâlnirea din 1-2 iunie 1955, de la Messina-Italia, a miniștrilor de externe ai celor șase state. Problemele energiei atomice și ale pieței comune nu au fost dezbătute foarte intens. Totuși, s-a convenit ca, în scopul elaborării de tratate, să se întrunească mai multe conferințe și să se constituie un comitet de reprezentanți guvermentali, care își începe activitatea la 9 iulie 1955 sub președenția belgianului Paul Henry Spaak-și el unul dintre artizanii procesului de integrare,
ministru de externe și prim-ministru al Belgiei, Președintele Adunării consultative a Consiliului Europei (1949-1951) și secretar general NATO (1957-1961). Deși a acceptat invitația de a face parte dintr-un astfel de comitet, Marea Britanie s-a retras în noiembrie 1955, în considerarea opțiunii sale pentru o cooperare interguvernamentală de preferat în cadrul OEEC și pentru un comerț liber, fără o uniune vamală.
Raportul ,,Spaak” întocmit de acel comitet a fost stabilit în forma sa finală în aprilie 1956, astfel încât să evidențieze măsurile necesare pentru edificarea unei piețe comune, cu o concepție fundamentală privind relațiile dintre state în această privință. S-a pornit de la constatarea că o fuziune a piețelor naționale este absolut necesară, o diviziune a muncii corectă, pe o scară mare, poate stăvili risipirea resurselor economice, iar o mai mare siguranță că resursele necesare de aprovizionare sunt permanent accesibile face posibilă renunțarea la activitățile productive care nu acordă atenție costurilor. Potrivit Raportului, fuziunea piețelor ar implica consolidarea unei uniuni vamale, înlăturarea restricțiilor vamale, libera circulație a serviciilor și o politică agricolă comună, în condițiile unui regim concurențial comun și al armonizării legislațiilor. Dezvoltarea resurselor economice și folosirea lor deplină ar presupune, între altele, ajutor financiar pentru investiții, dezvoltarea legiunilor rămase în urmă, mobilitate profesională.
Instituțiile și autoritățile ar urma să fie clar definite și astfel ar trebui să se distingă între materii de politică generală, care rămân rezervate domeniului guvernelor, și probleme relative la funcționarea pieței comune și să se creeze un organ înzestrat cu autoritate și responsabilitate comunitară pentru aplicarea și supravegherea concurenței și a realizării obligațiilor de către state și pentru controlul clauzelor care le permit exceptarea de la aceste obligații (safeguard clauses). Mai mult, în luarea deciziilor, regula unanimitații poate fi suprimată fie într-un număr strict de situații, fie după trecerea unei anumite perioade. Ar mai fi fost de asemenea necesare stabilirea unui drept de a se recurge la un organ judiciar în caz de litigii și supravegherea din partea unui organism parlamentar. S-a convenit crearea, ca atare, a unor instituții precum: Consiliul de Miniștri, Comisia Europeană, funcțiunile unei Adunări parlamentare și ale unei Curți de justiție fiind îndeplinite de Adunarea și de Curtea înființate conform tratatului CECO. Constatări și concluzii asemănătoare au fost formulate și în ce privește domeniul folosirii energiei atomice.
Raportul ,,Spaak” a fost adoptat de cei șase ministrii de externe la 29 mai 1956 la Veneția, ca bază de negocieri privind încheierea unor tratate, convenindu-se totodată o conferință interguvernamentală în acest scop, la Bruxelles, pentru 26 iunie 1956. Au urmat negocieri intense, inclusiv asupra implicării economice reduse din partea Franței în piața comună.
În paralel cu negocierile proiectului de convenție se dezvoltau strategii pentru ridicarea capitalului politic al procesului de integrare, pentru a nu mai avea surprize cu ratificarea. Jean Monnet inițiase un ,,Comitet de acțiune pentru Statele Unite ale Europei”, comitet compus din personaje cu putere de influență în mediile lor, căutându-se cât mai mulți partizani pentru o Europă integrată.
Totuși, într-o Europă cu interese și situații politice diverse, îndoielile și contestațiile nu lipseau. Creștin-democrații cancelarului Adenauer prezentau integrarea ca pe un pas esențial în înscrierea Republicii Federale în circuitul internațional, însă social democrații și liberalii se temeau că această mișcare politică va face imposibilă reunificarea Germaniei. În Franța, Pierre Mendes France, ,,marele om de stat al celei de-a IV-a Republici, avea îndoieli asupra acestei Europe liberale”, iar generalul de Gaulle rămânerea clar împotriva supranaționalismului. În ce privește negocierile, nici acestea nu erau scutite de interesele specifice fiecărui participant, Franța, de exemplu, insistând ca în domeniul agriculturii, teritoriile sale de peste mări să fie asociate la mecanismele de ajutor și finanțare ce urmau să fie puse la punct pe continent.
Proiectele de Tratate sunt reluate la nivel de experți și la nivel de miniștrii de externe în Conferința de la Paris din februarie 1957.
Într-o perioadă în care relațiile internaționale ,,beneficiau” de Criza din Ungaria și de Criza Suezului, la data de 25 martie 1957 au fost semnate la Roma Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană și Tratatul privind instituirea Comunității Europene a Energiei Atomice. Intrarea în vigoare a noilor tratate a avut loc la 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificării lor de către părțile contractante conform propriilor proceduri constituționale, CECO, CEE și EURATOM constituind cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene.
Așadar, trei tratate de pornire a construcției europene, dintre toate trei Tratatul de constituire a Comunitații Economice Europene fiind cel mai important, prin fundamentul juridic în procesul de integrare economică, o noutate în dreptul internațional, prin care se declanșa o noutate și în sistemul economic internațional; un tratat cu unele trăsături asemănătoare unei constituții, definind un sistem comunitar dotat cu instituții politice comune (Adunarea parlamentară, Consiliul de miniștri, Comisiei și Curte de justiție); un tratat-cadru prin care sunt definite unele obiective, competențele instituțiilor, regulile si procedeele comune, fără a fi însă precis asupra metodelor și finalității politice…
Deși o perioadă au existat, în paralel, două sisteme instituționale internaționale, încă de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma în 1958 s-a avut în vedere reunirea instituțiilor celor trei Comunități în instituții unice, deci realizarea unui sistem instituțional unic. Acest lucru s-a finalizat în anul 1965 prin ,,Tratatul de la Bruxelles’’.
3.Spre o uniune economică și monetară. Actul Unic European
Creșterea numărului de membri ai Comunităților europene, ca și nivelul diferit al structurii economice și de dezvoltare, au generat unele dificultăți în formularea și aplicarea politicilor comunitare în procesul integrării economice, ceea ce făcea necesară adaptarea acestuia noilor cerințe, în condițiile în care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita cooperarea politică. În acest sens a fost recunoscută legătura dintre activitățile comunitare și necesitatea unei astfel de cooperări prin insituirea unui Consiliu european al șefilor de state și de guverne care să se întâlnească de cel puțin trei ori pe an (Reuniunea ,,la vârf’’ de la Paris din 9-10 decembrie 1974), prin acesta nefiind afectate regulile și procedurile cuprinse în Tatat și nici prevederile privind cooperarea politică, stabilite de Rapoartele aprobate la Luxemburg în 1970, prin care s-au pus bazele Cooperării Politice europene, la Copenhaga în 1973 și la Londra în 1981, în cadrul unor asemenea întruniri ,,la vârf’’.
Aceste rapoarte, ca și Declarația solemnă de la Stuttgard din 1983 a șefilor de state și guverne privind Uniunea Europeană și practicile stabilite gradual între statele membre au fost confirmate prin Actul Unic European, semnat la 17 și 28 februarie 1986 la Luxemburg. Acest document a fost elaborat în urma desfășurării la Milano a unei Conferințe ce a fost convocată la întrunirea Consiliului european de la începutul anului 1985. Urmare a unui lung și complex proces, în scopul de a întări și a extinde procesul de integrare europeană, Actul Unic European este un tratat complementar, în care sunt cuprinse amendamentele la tratatele constitutive comunitare. Prin acest tratat complementar se consolidează și cooperarea în politica externă (titlul III, art. 30-Dispozitii privind cooperarea europeană în politica externă). Alăturarea pentru prima oară într-un tratat a integrării economice și a cooperării politice este și motivul termenului de Act Unic. ,,Prin acest text, cadrul juridic al vieții economice și sociale se fixează la Bruxelles’’.
Pe plan economic se produc noi evoluții după 1970, când au luat sfârșit cei doisprezece ani ai perioadei de tranziție, împărțiți în trei etape de câte patru ani fiecare, în cadrul cărora urmau să fie realizate anumite programe în vederea înlăturării, de exemplu, a taxelor vamale, stabilirii tarifelor comunitare și eliminării restricțiilor cantitative. Planul ,,Werner’’, prezentat la 8 octombrie 1970, a constituit un proiect pentru o Uniune economică și monetară. Aceasta a fost definită în rezoluția Consiliului Comunității și a reprezentanților statelor membre din 21 martie 1971, în sensul că deciziile principale privind politica economică vor fi luate la nivel comunitar și că puterile cerute pentru acest fapt sunt, deci, transferate de la nivel național la nivel comunitar, acest proces putând duce la adoptarea unei unități monetare unice, astfel asigurând irevocabilitatea ei.
În 1978 a urmat crearea unei unități monetare-ECU, iar la 13 martie 1979 a intrat în vigoare un sistem de stabilizare a ratelor de schimb. Șefii de state și de guverne întruniți în Consiliul european, în 1982, la Copenhaga, au stabilit, ca o primă prioritate a acestei etape, desăvârșirea unei piețe interne unice, problemă care a fost luată în discuție și la întrunirile din 25/26 iunie 1984 de la Fontainebleau și din 29-30 martie 1985 de la Bruxeles, unde s-a afiemat că trebuie să fie pus accentul pe acțiuni vizând realizarea până în 1992 a unei mari piețe unice, creându-se astfel un mediu mai propice stimulării întreprinderilor, concurenței și schimburilor, iar Comisia a fost invitată să stabilească în acest sens un program detaliat însoțit de un calendar precis. Comisia a prezentat o Carte albă în această privință pentru Consiliul european de la Milano din 28-29 iunie 1985, preconizându-se trei categorii de măsuri: eliminarea frontierelor fizice, a celor tehnice și a celor fiscale, cu un program de realizare a lor până în 1992. O mare parte dintre aceste idei și măsuri se regăsesc în AUE, în principal privind realizarea Uniunii economice prin înfăptuirea unei piețe interne până în 1992, această piață cuprinzând o zonă fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului este asigurată în conformitate cu dispozițiile Tratatului, precum și privind politica socială, coeziunea economică și socială, dezvoltarea științifică și tehnologică și mediul înconjurător.
Un principiu de bază al Actului este acela al ,,subsidiarității’’, ceea ce înseamnă că nici o hotărâre care trebuie luată la nivel inferior să nu fie luată la nivelul guvernului european. Conform acestuia, rolul Uniunii ar trebui să se limiteze la acele domenii în care hotărârea trebuie luată în mod colectiv, toate deciziile care pot fi luate la nivel național sau regional ar trebui să fie de competența statelor membre.
Alte prevederi noi sau modificatoare introduse prin AUE se referă la structura instituțională-atribuții ale Parlamentului European în domeniul legislativ, puterile acordate Comisiei pentru aplicarea regulilor stabilite de Consiliu, administrarea justiției etc. (AUE stabilește necesitatea aprobării de către Parlament a tuturor acordurilor de cooperare sau de asociere, precum și a noilor acorduri de aderare).
Prin AUE s-a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a altor reforme, care va trebui să permită realizarea Uniunii economice și monetare și să contribuie cu edificarea unei Uniuni politice-obiective care au fost discutate în cadrul Consiliului european de la Hanovra din 27-28 iunie 1988 și încredințate celor două conferințe interguvernamentale deschise la Roma la 15 decembrie 1990, în cadrul cărora trebuia să se convină modificări ale tratatelor comunitare prin instrumente adecvate, ce ar fi urmat să fie ratificate până la sfârșitul anului 1992.
Actul Unic European intră în vigoare la 1 iulie 1987. După mai bine de 20 de ani de la Compromisul de la Luxemburg, deciziile se iau cu vot majoritar, crește rolul Comisiei și spațiul de manevră al acesteia. Adoptarea ,,pachetului Delors’’ în 1987 duce, în principal, la reforma resurselor proprii (1,4 din PNB comunitar) și la dublarea fondurilor structurale, în scopul punerii în practică a noilor politici și acțiuni comune.
Prin AUE se relansează proiectul de uniune economică și monetară, reușita germană de la Luxemburg, proiect pe care cancelarul Kohl, profitând de președinția Consiliului în 1988, îl va pune în mișcare în ciuda diverselor opoziții (Marea Britanie, Bundesbank…).
În fine, AUE va avea un efect mobilizator la scară comunitară (guverne, operatori economici, forțe politice, opinie publică) și va pune capăt într-o oarecare măsură stagnării și europesimismului în construcția europeană. ,,Animați de voința de a continua opera întreprinsă începând cu tratatele comunităților europene și de a transforma ansamblul relațiilor între statele lor într-o Uniune Europeană …’’, AUE reprezintă o nouă etapă înspre ,, uniunea veșnică între popoarele europene’’.
4.Instituirea Uniunii Europene.
O etapă decisivă a procesului integrării europene a început odată cu semnarea de către cei 12 membri ai Comunităților Europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni europene. Tratatul, care a avut de înfruntat numeroase obstacole până la ratificarea sa (Populația daneză a consimțit ratificarea la capătul a două referendumuri, iar în Germania a fost introdus un recurs constituțional împotriva aprobării tratatului de către parlament) înainte de a putea intra în vigoare la 1 noiembrie 1993, constituie ,,o nouă etapă în procesul creării unei uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele Europei’’, în care deciziile sunt luate cât mai aproape de cetățeni, obiectivul major al Uniunii fiind acela de a organiza în mod coerent și solidar relațiile între statele membre și între popoarele lor (art. A).
În asigurarea coerenței și continuității acțiunilor întreprinse în scopul îndeplinirii acestui obiectiv, Uniunea va dispune de un cadru instituțional unic perfecționat și adaptat, constituit în principal de Consiliul European, Parlamentul European, Consiliul, Comisia și curtea de Justiție. Ea va supraveghea totodată coerența acțiunii externe în cadrul politicilor sale în materie de relații externe, de securitate, economice și de dezvoltare (art. C). În acest cadru, Consiliul European va impulsiona dezvoltarea Uniunii și va defini orientările politice generale. Identitatea națională a statelor membre, ale căror sisteme de guvernare sunt întemeiate pe principii democratice, va fi totuși respectată. În mod asemănător, vor fi respectate drepturile fundamentale așa cum sunt ele garantate prin Convenția de la Roma din 1950 și cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, ca principii generale de drept comunitar (art. F).
Tratatul de la Maastricht a modificat tratatele originale ale anilor `50 instituind Comunitățile Europene (CECA, CEE, EURATOM), el constituind un prim pas către ordinea constituțională europeană definitivă și totodată actul fondator al Uniunii Europene, Constituția Uniunii Europene. O noutate care merită relevată aici este introducerea în tratatul Uniunii Europene a unei clauze de flexibilitate care permite o colaborare mai strânsă între statele membre, prin recurgerea la instituțiile, procedurile și mecanismele prevăzute prin tratatele comunitare. Calea a fost deci deschisă, în ciuda limitelor impuse de anumite exigențe, înspre o ,,Europă cu mai multe viteze’’. Uniunea Europeană astfel întemeiată nu înlocuiește Comunitățile Europene, în ciuda a ceea ce afirmă unii teoreticieni, ci le asociază cu noile ,,politici și forme de cooperare’’ (art. 47 din Tratatul UE). Tratatul de la Maanstricht a instituit, printre altele, o cetățenie europeană, a creat un cadru de drepturi și de obligații suplimentare pentru cetățenii statelor membre. Pe de altă parte, tratatul de la Maanstricht, aprofundând opera întreprinsă prin Actul Unic European, a ameliorat funcționarea instituțiilor comunitare și a intensificat puterea de codecizie legislativă și de control a Parlamentului European. Dar munca nu era încă finalizată, ea devenea cu atât mai complexă cu cât pe viitor instituțiile trebuiau să răspundă unei duble exigențe: una decurgând din gestiunea unei monede unice -euro- și din cooperarea în materie de politică economică; alta din perspectiva lărgirii Uniunii pe întregul continent european. Tratatul de la Maanstricht a lăsat astfel deschisă calea noilor reforme, atât în domeniul politicii externe cât și celei de apărare.
Tratatul de instituire a Uniunii Europene, tratatele privind instituirea Comunităților Europene și unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul din 2 octombrie 1997 de la Amsterdam, urmare a desfășurări Conferinței interguvernamentale de revizuire a tratatului de la Maanstricht, începută la 29 martie 1996 la Torino. După mai mult de un an, tratatul de la Amsterdam s-a finalizat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1997 și a fost semnat la 2 octombrie, intrând în vigoare la 1 mai 1999. Prin acest tratat, Uniunea Europeană a fost într-o oarecare măsură transformată: îi sunt conferite noi atribuții, este subliniat rolul cetățenilor, este consolidat caracterul democratic al instituțiilor. Chiar dacă construcția europeană s-a dezvoltat din punct de vedere istoric în jurul obiectivelor economice, accentul este în mod dezarmant pus pe responsabilitățile politice ale Uniunii, atât în interiorul ei, cât și în relațiile cu celelalte state ale lumii. Obiectivele tratatului sunt clare: trebuie să se creeze condițiile politice și instituționale necesare pentru a permite Uniunii Europene să facă față provocărilor viitorului, printre care evoluția rapidă a situației internaționale, mondializarea economiei și repercursiunile ei asupra forței de muncă, lupta împotriva terorismului, criminalitatea internațională și traficul de droguri, dezechilibrele ecologice și punerea în pericol a sănătății populației.
În ceea ce privește modificările aduse tratatului Uniunii Europene și tratatului instituind Comunității Europene, tratatul de le Amsterdam are în vedere următoarele domenii:
– libertate, securitate și justiție (protecția drepturilor fundamentale, libera circulație a persoanelor, cooperarea judiciară în materie penală);
– cetățenii Uniunii Europene (dezvoltarea conceptului de cetățenie europeană, legătura între cetățenia națională și cetățenia europeană, lupta împotriva discriminărilor sociale, egalitatea de tratament între femei și bărbați, clarificarea obiectivelor în materia protecției consumatorului, garantarea drepturilor pentru fiecare cetățean de a avea acces la documentele instituțiilor Uniunii Europene și de a putea comunica cu acestea în propria sa limbă);
– o politică externă eficace și coerentă (Uniunea Europeană trebuie să-și valorifice interesele pe scena internațională, atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere politic-PESC)
– problemele instituționale (se are în vedere reforma instituțională prevăzută prin tratatul de la Amsterdam în perspectiva lărgirii Uniunii Europene).
CAPITOLUL II
PROCESUL DE ADOPTARE A CONSTITUȚIEI EUROPENE
Secțiunea I
Necesitatea adoptării unei Constituții europene
La cincizeci de ani de la naștere, Uniunea Europeană se afla la un punct de cotitură al existenței sale. După părerea multor politicieni europeni, unificarea întregii Europe era iminentă. Într-adevăr, în 2004, Uniunea s-a deschis pentru zece noi state membre, în principal din Europa Centrală și de Est, iar în 2007 pentru altele două: România și Bulgaria. În acest fel, Europa va deveni un ansamblu coerent ai cărei membri vor împărți în pace valorile, ambițiile, proiectele, normele și instituțiile. Dar această mutație spre o Europă cu aproape treizeci de membri cere o altă abordare decât aceea pe care a urmat-o acum cincizeci de ani, atunci când șase state au lansat procesul unei comunități europene, a unei Europe integrate. Datorită acestei extinderi pe scară mare, din ce în ce mai mulți specialiști, atunci când se referă la Uniunea Europeană, folosesc doar sintagma „Europa”.
În urmă cu 50 de ani, au fost făcuți primii pași în construcția europeană, punându-se bazele unei comunități de popoare și de state, fiind înființate instituții supranaționale originale, consolidate apoi în continuare și astfel, „construcția europeană a început să transforme sentimentul difuz al identității europene într-un proiect de organizare politică”.
Acum se consideră că este timpul să se dea un sens celor peste cincizeci de ani de construcție comunitară, că există curajul să se identifice în mod precis faimoasele „valori comune” ale Uniunii din preambulul Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, că încununarea păcii și "uniunii economice și monetare" trebuie să fie desăvârșite printr-o veritabilă politică externă și de apărare comune, care să propulseze Uniunea pe scena politică mondială ca o entitate acționând unitar, toate acestea trebuind să se reunească într-un text simplu, clar, prezentând rațiunea de a fi european, ca și obiectivele cardinale ale Uniunii, sub forma unei constituții.
Sumele utilizate pentru acordarea burselor private sunt deductibile fiscal, în condițiile legii. Persoanele juridice plătitoare de impozit pe profit, care acordă burse private elevilor, studenților, doctoranzilor sau altor persoane care urmează, în țară ori în străinătate, un program de pregătire postuniversitară în instituții de învățământ superior acreditate, scad din impozitul pe profit datorat sumele aferente, acordate pentru burse, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: a) se încadrează în limita cotei de 3% din cifra de afaceri; b) nu depășesc mai mult de 20% din impozitul pe profit datorat.
Persoanele fizice care desfășoară activități independente pot acorda burse private în limita unei cote de 5% din baza de calcul determinată conform art. 49 alin. 6 din Legea nr. 571/20036 privind Codul fiscal.
Contribuabilii pot dispune asupra destinației unei sume reprezentând până la 1% din impozitul pe venitul anual, pentru acordarea de burse private, în condițiile prevederilor art. 90 alin. 2 din Legea nr. 571/2003.
Bursa privată nu se impozitează, iar facilitățile prevăzute la art. 6 se reactualizează în concordanță cu introducerea unor prevederi mai favorabile prin modificarea Legii nr. 571/2003.
Cheltuielile privind bursele private acordate în condițiile prezentei legi, însumate cu cele efectuate pentru alte sponsorizări, potrivit Legii nr. 32/19947 privind sponsorizarea, cu modificările ulterioare, se vor încadra în limita prevăzută la art. 31 alin. 4 din Legea nr. 571/2003.
Sumele reprezentând bursele private acordate de către persoanele fizice în condițiile prezentei legi, cumulate cu cele efectuate pentru alte sponsorizări, potrivit Legii nr. 32/1994, cu modificările și completările ulterioare, se vor încadra în limita a 5% din baza de calcul determinată conform art. 49 alin. 6 din Legea nr. 571/2003 și, respectiv, a 1% din impozitul pe venitul anual datorat, în condițiile art. 90 alin. 2 din aceeași lege.
Deși Legea nu prevede expres, în cazul neîndeplinirii obligației de a se prezenta la locul de muncă indicat de cel care acordă bursa privată, fostul beneficiar, poate fi obligat la restituirea cheltuielilor făcute cu pregătirea sa, apelându-se la instanța de judecată de drept comun.
Așa încât, Constituția europeană trebuie să fie concretizarea unei Europe politice și anume, un spațiu european generator de politici publice, inclusiv de strategii coerente în materie de politică și justiție, ca și manifestarea unei puteri publice la nivel internațional care să permită Europei, în anumite domenii, "să vorbească pe o singură voce". Acest lucru se vădește, în special, în actuala lume mondializată și explozivă, când Uniunea Europeană trebuie să-și asume responsabilitatea în conducerea globalizării. Rolul pe care trebuie să-l joace este acela al unei puteri active opuse violenței, conștientă de în justiție care există în lume. Favorizând cooperarea internațională, Uniunea Europeană vrea să facă să evolueze raporturile în lume pentru a produce avantaje pentru toți. Ambiția Uniunii Europene de a încadra mondializarea conform principiilor etice ancorate în solidaritate și dezvoltare durabilă nu poate fi asumată decât dacă Europa stabilește mecanisme care să-i permită să răspundă unanim provocărilor de toate soiurile din lumea contemporană.
Este nevoie de o constituție europeană deoarece instituțiile europene existente nu pot să satisfacă nevoile Europei de astăzi și a fortiori de mâine. S-a ajuns la concluzia că nu se mai poate continua cu acest sistem care deja funcționa greoi cu cincisprezece state și care, sigur, nu va putea funcționa cu douăzeci și șapte. Trebuia să se treacă la renovarea instituțiilor și acest lucru nu se putea face decât cu ajutorul unei constituții.
Și actele comunitare impuneau adoptarea unei constituții, deoarece chiar la origine este vorba despre o construcție comunitară și acest lucru se vădește în Preambulul Tratatului de la Roma din 1957, care nu numai că vizează în mod direct statele și "popoarele europene", ci precizează un program și anume acela de "a stabili fundamentele unei uniuni fără încetare mai strânse" între aceste popoare. Această viziune a devenit mai pregnant constituționalistă începând cu revizuirea operată prin Tratatul de la Maastricht din 1992, în care se văd apărând exigențe constituționale în Preambul și, în special, în articolul 6 §1 ale Tratatului Uniunii Europene. Este vorba de referirile privitoare la "principiile libertății, democrației, respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ca și ale statului de drept".
Trebuie adăugat că această viziune constituționalistă a fost confirmată și chiar amplificată de înalta jurisdicție comunitară, care a calificat tratatul drept "cartă constituțională", iar Comunitatea drept "Comunitate de drept".
De asemenea, au fost extinse competențele comunitare prin reducerea corespunzătoare a celor ale statului național, s-a instituit edificarea unei protecții jurisdicționale a drepturilor fundamentale, a democrației, iar, mai recent, s-a atribuit un statut fundamental cetățeanului Uniunii, s-a statuat controlul echilibrului de puteri între instituțiile Comunității. Este deci evident că deja Curtea de Justiție a Comunităților Europene a abordat laturile constituționale mai întâi în fondul jurisprudenței sale, apoi în vocabularul său. Astăzi, când unificarea Europei este iminentă, Europa se transformă, iar funcționarea, regulile și chiar rolul Uniunii Europene evoluează, s-a considerat necesară o altă abordare decât cea din urmă cu 50 de ani.
Secțiunea a II-a
Evoluția istorică a Uniunii Europene și
etapele elaborării Constituției Europene
În anul 1950, Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, propune crearea unei organizații pentru punerea în comun a resurselor de cărbune și oțel din Franța și Republica Federală a Germaniei, organizație care să fie deschisă și altor țări din Europa. Așa încât, în anul 1951, prin Tratatul de la Paris este înființată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului de către Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și Republica Federală a Germaniei, apoi în anul 1957, prin Tratatul de la Roma, aceleași șase țări decid crearea Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice. Extinderea spațiului comunitar se produce prin aderarea Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei în 1973, a Greciei în 1981, a Spaniei și Portugaliei în 1986.
Actul Unic European din anul 1986 reunește diferite prevederi ale tratatelor anterioare, urmărind integrarea economiilor țărilor participante pentru a forma o uniune economică. În 1992 este semnat Tratatul de la Maastricht ("Tratatul asupra Uniunii Europene"), iar prin semnarea Tratatului de la Amsterdam, în 1997, se aduc amendamente tratatelor anterioare, Parlamentul European dobândind noi competențe.
Construcția europeană se accelerează și la Uniune aderă încă trei țări în 1995 – Austria, Finlanda și Suedia. Astfel, Uniunea Europeană ajunge la 15 membri și este lansată extinderea procesului de integrare spre Europa Centrală și de Est. Consiliul European de la Luxemburg a decis ca negocierile de aderare să înceapă, în 1998, cu șase țări candidate: Cehia, Estonia, Ungaria Polonia, Slovenia și Cipru, iar în decembrie 1999, la Conferința de la Helsinki s-a hotărât începerea negocierilor de aderare, în anul 2000, a altor șase țări candidate: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România, Slovacia. Turcia este considerată și ea țară candidată, la recomandarea Comisiei.
Tratatul de la Nisa, care a modificat tratatele Uniunii Europene și modul de funcționare al instituțiilor Uniunii, a fost semnat în decembrie 2001. În 2002, Comisia Europeană recomandă ca negocierile de aderare să fie angajate cu: Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Comisia considerând că aceste state vor fi pregătite să adere la Uniunea Europeană în anul 2004, ceea ce s-a și întâmplat la 1 mai 2004. In ceea ce privește România și Bulgaria, în funcție de progresele realizate din punctul de vedere al respectării criteriilor de aderare, Uniunea își fixează obiectivul de a le primi în calitate de noi state membre ale Uniunii Europene în anul 2007.
Marea dezbatere asupra reformelor instituționale și a Constituției Europene este angajată mai ales în Franța și în Germania, numeroase personalități sau formațiuni politice recomandând acest lucru.
Ideea unei reforme în cadrul Uniunii prinde contur în mai 2000, în discursul ministrului afacerilor externe al Germaniei – Joschka Fisher – ținut la Universitatea Humbuldt din Berlin. Acesta lansează și propune elaborarea unui Tratat constituțional pentru Uniunea Europeană.
Președintele Jacques Chirac se pronunță la rândul său, în iunie 2000, în favoarea unei Constituții Europene, al cărei text ar trebui aprobat de popoarele europene, subliniind, cu această ocazie, că nu se pune problema ca statele-națiune să dispară în favoarea unui suprastat european.
Președintele Germaniei, Johannes Rau, în aprilie 2001, într-un discurs ținut în fața Parlamentului European, se pronunță, de asemenea, în favoarea unei Constituții Europene.
Declarația asupra viitorului Europei, anexată Tratatului de la Nisa, din decembrie 2000, a dorit angajarea unei dezbateri mai aprofundate asupra viitorului Uniunii Europene. Declarația de la Nisa avea în vedere trei etape: o primă etapă de dezbateri deschise, o a doua etapă, ale cărei modalități urmau să fie stabilite de Consiliul European de la Laeken prevăzut pentru decembrie 2001 și o nouă Conferință Interguvernamentală care urma să fie convocată în 2004 pentru a decide modificările necesare de a fi aduse tratatelor constitutive ale Uniunii.
În decembrie 2000 este adoptată Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, care reprezintă nucleul viitoarei Constituții.
În cursul Reuniunii de la Laeken, în decembrie 2001, Consiliul European a fost mandatat să adopte o declarație conținând inițiativele potrivite pentru a urma acest proces. La Laeken, Consiliul European a definit un obiectiv și a stabilit o metodă – "Europa trebuie sil devină mai democratică, mai transparentă și mai eficientă" -, fiind necesar să fie ameliorată eficiența procesului decizional și a funcționării instituțiilor în Uniune. Declarația de la Laeken pune problema dacă acesta simplificare și reorganizare nu ar trebui să conducă la adoptarea unui text constituțional și, de asemenea, care ar trebui să fie elementele esențiale ale unei astfel de Constituții. Consiliul European alege metoda unei Convenții privind viitorul Europei grupând principalele părți care participă la dezbaterea asupra Uniunii, plasată sub autoritatea președintelui Valery Giscard d'Estaing și a doi vicepreședinți -Amato Giuliano și Jean Dehaenne, desemnați de către Consiliul European. Dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene, ale cărei lucrări au început în februarie 2002, a avut drept punct de pornire decizia de extindere a Uniunii. Convenția a fost compusă din 15 reprezentanți ai șefilor de state sau de guverne din statele membre, 13 reprezentanți ai șefilor de state sau de guverne din țările candidate la adeziune, 30 de reprezentanți ai Parlamentelor naționale din statele membre, 26 reprezentanți ai Parlamentelor naționale ale țărilor candidate la adeziune, 16 reprezentanți – membri ai Parlamentului European, precum și 2 reprezentanți ai Comisiei Europene, reprezentanții țărilor candidate la adeziune participând la deliberări, dar nu la vot.
Având ca sarcină să examineze problemele esențiale pe care le ridică dezvoltarea viitoare a Uniunii și să cerceteze diferitele răspunsuri posibile, Convenția a fost însărcinată cu elaborarea proiectelor de reformă care trebuiau să se concretizeze într-o Constituție Europeană.
Au fost identificate patru teme majore care urmau să fie abordate și soluționate: delimitarea mai clară a puterii între Uniunea Europeană și statele membre, statutul Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, simplificarea tratatelor Uniunii Europene pentru a fi mai clare și accesibile, rolul parlamentelor naționale în arhitectura europeană. A fost urmărită și o problematică suplimentară constând în rezolvarea deficitului democratic al Uniunii Europene, modalitățile de a atinge un nivel mai ridicat în ceea ce privește democrația, transparența și eficiența, schimbările instituționale, apropierea Uniunii Europene de cetățenii săi, definirea rolului Uniunii Europene într-un context global accentuat, simplificarea instrumentelor politice ale Uniunii Europene, integrarea tratatelor Uniunii Europene într-un singur text constituțional.
Metoda folosită de Convenție și dorită de Comisia și Parlamentul European și-a demonstrat eficiența; astfel, pentru prima dată toate punctele de vedere europene și naționale au avut posibilitatea să se exprime într-o dezbatere amplă, deschisă și transparentă, în final ajungându-se la elaborarea unui Proiect de Tratat instituind o Constituție pentru Europa, text care a obținut un larg consens în ședința plenară din 13 iunie 2003.
Statele membre și statele candidate au fost chemate să-și asume rolurile de participanți activi la procesul de reformă a Uniunii Europene, prin elaborarea unei viziuni coerente asupra viitorului continentului.
Între 19 și 20 iunie 2003, Consiliul European s-a reunit la Salonic, iar președintele Convenției, Valery Giscard d'Estaing a prezentat Proiectul de tratat constituțional, prezentare ce a marcat finalizarea sarcinilor Convenției astfel cum au fost ele definite la Laeken.
La 18 iulie 2003, președintele Convenției, Valery Giscard d'Estaing a remis oficial, în numele Convenției, proiectul complet al unui tratat instituind o constituție europeană, Președinției italiene a Consiliului European. Pornind de la acest Proiect de tratat constituțional, președinția italiană a convocat o Conferință Interguvemamentală, care și-a început lucrările la 4 octombrie 2003 la Roma și al cărei obiectiv l-a reprezentat definirea principiilor, obiectivelor și misiunilor Uniunii. Timp de mai bine de două luni, miniștrii de externe și șefii de state sau de guverne s-au reunit în mod regulat, pentru a ajunge la un compromis. În urma Consiliului European de la Bruxelles din 12-13 decembrie 2003 n-a fost posibil să se ajungă la un acord global asupra Constituției. într-adevăr, statele n-au reușit să se pună de acord asupra a două chestiuni fundamentale, respectiv modalitățile viitoare ale votului majoritar în Consiliu și componența Comisiei. Conferința Interguvemamentală a cerut, deci, președinției irlandeze să continue consultările. Pe baza acestora din urmă, ea a făcut un raport pentru Consiliul European din martie 2004. Consiliul European a declarat că ar trebui să intervină un acord asupra tratatului constituțional, ceea ce s-a și întâmplat la 18 iunie 2004. Apoi, după verificarea și traducerea textului în toate limbile statelor membre, Tratatul instituind o Constituție pentru Europa a fost semnat, în mod solemn, de către șefii de state și de guverne, la 29 octombrie 2004, la Roma.
Secțiunea a III-a
Definirea noțiunii de „Constituție europeană"
În urma cercetărilor istorice și tematice efectuate de specialiști, s-a constatat că termenul "constituție" a făcut parte integrantă din istoria Uniunii Europene și că utilizarea acestui termen nu s-a restrâns la înțelesul său cel mai obișnuit, și anume acela de cartă, de text de bază, lege fundamentală a unui stat suveran.
La prima vedere, sensul obișnuit stabilește o corelare automată între constituție și stat: statul este organizat pe baza constituției și deci statul nu poate exista fără constituție. Se pune însă problema dacă termenul "constituție" poate avea și alte sensuri, dacă deține un veritabil monopol pentru ordinea politică internă sau utilizarea sa poate avea și alte finalități. Specialiștii au sesizat că 90 la sută din utilizări se referă la constituția unui stat, dar din punct de vedere istoric și tematic s-au evidențiat și alte utilizări. Astfel, sunt menționate "Constituțiile apostolice", redactate în Orient în secolul IV, care organizau structurile și viața bisericilor locale. De remarcat că textele de bază ale unui mare număr de ordine religioase creștine purtau denumirea de constituție, iar "Constituția civilă" a clerului din 1790 simboliza alianța dintre filozofia luminilor și vocabularul religios tradițional. în toate cazurile, însă, termenul "constituție" se referă la un text diferit de textele obișnuite, un text care definește și organizează puterea în interiorul unei societăți, un text căruia autorii erau dornici să-i confere o valoare sacră.
Pe de altă parte, pe plan internațional este ușor de observat că tratatele constitutive ale Organizației Mondiale a Sănătății și ale Organizației Internaționale a Muncii se numesc Constituție și nu Cartă (ca în cazul Organizației Națiunilor Unite) sau Tratat, ca în cazul celor mai multe organizații.
De altfel, termenii împrumutați din știința dreptului constituțional au servit, în fiecare etapă importantă din istoria europeană a secolului XX, fie că era vorba de o etapă politică sau de una juridică, la exprimarea ideilor sau realităților timpului. De pildă, Aristide Briand a evocat, în discursul său din 5 septembrie 1931, rostit în fața Societății Națiunilor, viitoarea cooperare dintre statele europene și a estimat că trebuie creată un fel de "legătură federală". În același discurs s-a arătat că "legătura federală", fără să aducă atingere suveranității nici uneia dintre națiunile care ar putea să facă parte dintr-o asociație, ar putea să fie benefică. Așadar, se poate afirma că sunt peste 70 de ani de când organizația continentului european este prezentă în vocabularul constituțional.
Pe marginea sintagmei "Constituție europeană" s-a desfășurat o amplă dezbatere în țările membre ale Uniunii Europene. În legătură cu acest aspect, specialiștii se întrebau: "Cum va trebui organizată Uniunea Europeană de mâine?", avându-se în vedere creșterea treptată a componenței sale de la 6,la 9, la 12, la 15, la 25 și, probabil, cu timpul, la 30 și 35 de state. UE urmează să devină dintr-o organizație internațională, fondată pe baza unor tratate, o organizație internațională, care să împrumute, mai mult decât a făcut-o până în prezent, din sistemele naționale și care să se structureze conform unui document fundamental, reprezentat de "Constituția europeană". În dezbateri s-au vehiculat variate sintagme, precum: "Constituția Uniunii Europene", "Cartă constituțională", "Tratat constituțional", "federație de state-națiuni", "Statele Unite ale Europei", "Pact federativ". S-a constatat că legea fundamentală se confruntă, în prezent, cu o sarcină complet nouă, iar metodele și instrumentele tradiționale ale legii fundamentale nu mai sunt potrivite pentru îndeplinirea acestei sarcini și, în consecință, va trebui să fie revizuite. S-a remarcat, la un moment dat, chiar tendința de a pune un accent mai mare în dezbateri asupra terminologiei, decât asupra substanței. Richard von Weizsăcker, Jean-Luc Dehaene și David Simon s-au pronunțat în favoarea unui document fundamental scurt, ușor de parcurs, care să includă cele mai importante principii constituționale și instituționale ale Uniunii Europene. O serie de specialiști au îmbrățișat, de altfel, aprecierea lui Napoleon Bonaparte că "o constituție trebuie să fie scurtă și abstractă", susținând, totodată, că trebuie să se țină seama de structurile diferite ale țărilor membre ale UE și ale statelor candidate la integrarea în UE și că se impune adoptarea, ca un prim pas, a unui tratat constituțional de bază, cât mai general.
Specialiștii în drept constituțional sunt unanimi în a aprecia că o viitoare Constituție europeană nu trebuie să rămână însă o construcție juridică abstractă și teoretică, ci una cu șanse reale de a fi înfăptuită în practică, de a prinde rădăcini în percepțiile politice ale statelor membre ale UE și ale cetățenilor lor. De altfel, a fost remarcată o întrepătrundere, în ultimii ani, între legislațiile naționale și legislația Uniunii Europene. Acest proces, care permite crearea unei legături strânse între statele membre și UE, practic realizarea unui întreg, reprezintă de fapt "nașterea ordinii constituționale europene", expresie ce a servit drept titlu pentru o carte a specialistului în drept constituțional Jiirgen Schwarze, profesor de drept public, de drept european și de drept public internațional la Universitatea Freiburg, R.F.Germania, bazată pe efectuarea unei cercetări de drept comparat.
Au fost examinate constituțiile statelor membre ale UE și s-a ajuns la concluzia că legea fundamentală națională permite realizarea unei integrări europene mai adânci, fără a bloca întreprinderea de noi pași spre definitivarea "Constituției europene". Un control și o legitimare democratică adecvată a politicii și a legislației europene sunt elemente esențiale care să asigure, în continuare, procesul integrării europene. Reforma constituțională europeană trebuie să creeze o contrapondere la structura guvernamentală birocratică din prezent a Uniunii Europene. De altfel, mediul politic, dar și cel juridic din Germania se exprimă în favoarea noțiunii de "tratat constituțional european". Această noțiune implică două aspecte: primul se referă la consecințele reformei viitoare de natură constituțională, iar al doilea la forma tratatului, care pentru aplicarea reformei pe termen lung are nevoie de consensul reciproc. Se împărtășește opinia că Uniunea Europeană și statele membre trebuie să aplice, în acest context, lecția de istorie a integrării europene. Unii specialiști sunt de părere că metoda tradițională a integrării pas cu pas și-a pierdut, însă, justificarea, ca urmare a faptului că piața internă a fost aproape în întregime realizată în UE. Dar alți experți susțin că în cazul în care metoda pragmatică tradițională de integrare este înlocuită de un concept total nou, situația creată prezintă dezavantajul ca vreun stat membru să fie tentat să folosească noul concept pentru a se elibera de constrângerile curente organizatorice și procedurale.
Deși anexa 23 a Tratatului de la Nisa, din anul 2000, nu conține cuvântul "constituție", ea face fără încetare referire la conținutul constituțional al etapelor următoare. Este vorba, în particular, de o reflectare, mai profundă asupra "unei delimitări mai precise a competențelor între Uniunea Europeană și statele membre, care se conformează principiului subsidiarității și statutului Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene".
"Convenția pentru viitorul Europei" a început, în mod oficial, încă din primăvara anului 2002, să îndeplinească misiunea pregătirii unui document, care să poarte denumirea de "Constituție europeană". Președintele Convenției Europene, Valery Giscard d'Estaing, a propus, însă, în vederea evitării unei dispute semantice inutile, denumirea de "tratat constituțional pentru Europa". Conform celor mai curajoase proiecte, Uniunea Europeană de mâine nu va putea fi asimilată însă cu un stat de sine stătător. "Constituția europeană" a câștigat bătălia dată pentru stabilirea termenilor utilizați, dar principalii conducători ai statelor Europei Occidentale, în care o poziție preponderentă o au Franța, Germania și Marea Britanie, dau acestor termeni un conținut, într-o oarecare măsură, diferit.
Dincolo de confruntările de multe ori sterile, se remarcă însă, cu pregnanță, forța cuvântului "constituție", ce evidențiază, o dată în plus, un adevăr cât se poate de simplu, ce poate fi astfel rezumat: cuvintele nu sunt neutre, pentru că, dincolo de aspectul lor tehnic, ele vehiculează idei și pot, în consecință, facilita sau întârzia evoluțiile.
Proiectul "Constituției europene", redactat într-o perioadă de doar 16 luni, este un text unic, constituind un întreg coerent și neechivoc. Acest proiect de tratat constituțional reprezintă un edificiu, tocmai ca urmare a aspectului său de întreg coerent, ce a început să fie asamblat începând din 28 octombrie 2002. S-a căutat obținerea celui mai bun echilibru între rolul Uniunii Europene și cel al statelor membre, păstrându-se posibilitatea unei dezvoltări viitoare bazate pe contrabalansări succesive, fără înregistrarea vreunei discontinuități sau întreprinderea unor încercări riscante.
Acest proiect înlocuiește tratatele acumulate în decurs de cincizeci de ani cu un nou Tratat constituțional, deși dificultățile ridicate de contopirea tratatelor europene păreau la început insurmontabile. Așa încât, prin acest tratat constituțional, Uniunii Europene i se conferă o personalitate juridică unică.
Constituția europeană conține patru părți, având drept introducere un preambul adecvat.
Partea întâi cuprinde dispozițiile fundamentale ale Constituției, care definesc Uniunea Europeană, obiectivele, competențele, procedurile decizionale, precum și instituțiile europene.
În Titlul III, intitulat Competențele Uniunii, Constituția stabilește principiile esențiale în materie și definește, în mod clar, repartizarea competențelor între UE și statele membre. S-au stabilit competențe exclusive ale UE (în domenii precum: concurența necesară funcționării pieței interne, politica monetară a statelor membre care au adoptat euro, politica comercială comună, uniunea vamală, politica comună în conservarea resurselor biologice ale mării), competențe partajate între UE și statele membre (în domenii precum: piața internă, spațiul de libertate, securitate și justiție, agricultură și pescuit, transport și rețele transeuropene, politici sociale, mediu, protecția consumatorilor, sănătate publică), precum și domenii ale acțiunilor de sprijin, care să permită acțiuni comune sau coordonate.
Competențele se exercită prin Instituțiile Uniunii și în acest sens Titlul IV operează o clarificare a rolului acestora. Astfel,
a) Parlamentul European, împreună cu Consiliul Uniunii Europene
exercită funcțiile legislative și bugetare, dar și funcții de control politic și
consultativ. El alege președintele Comisiei Europene la propunerea Consiliului European, care trebuie să țină seama de rezultatele alegerilor. Parlamentul aprobă și Comisia în ansamblul său.
Referitor la componența Parlamentului European, Constituția europeana prevede că numărul membrilor acestuia este plafonat la 750. Constituția nu prevede, însă, distribuirea mandatelor pe țări, cum este cazul astăzi. În schimb, art.I-19 conține o bază juridică ce însărcinează Consiliul European să decidă asupra distribuirii mandatelor pe baza principiului de reprezentare „diminuare treptată proporțională", cu un prag minim de 6 mandate și unul maxim de 96 de mandate pe stat membru.
b) în privința Consiliului European, componența și rolul său sunt definite în conformitate cu Tratatul Uniunii Europene. Pentru a asigura continuitatea și eficiența lucrărilor Consiliului European, Constituția prevede ca această instituție să-și aleagă un președinte pe o durată de doi ani și jumătate, care să poată fi reales o singură dată. Regula generală pentru adoptarea deciziilor este consensul. Consiliul European definește prioritățile politice, dar nu exercită o funcție legislativă.
c) Referitor la Consiliul Uniunii Europene, "Constituția europeană"
propune ca această instituție să fie focalizată asupra a două mari organisme: Consiliul Afacerilor Externe, prezidat de ministrul european al afacerilor externe, precum și Consiliul Afacerilor Generale, care continuă să asigure coerența lucrărilor Consiliului de Miniștri sprijinindu-se pe COREPER (Comitetul Reprezentanților Permanenți). Consiliul Afacerilor Externe, care va elabora politica externă a Uniunii Europene în conformitate cu liniile directoare strategice definite de Consiliul European, va fi prezidat de ministrul afacerilor externe al Uniunii Europene. În ceea ce privește formațiunile specializate ale Consiliului, reuniunile lor va trebui să fie divizate în două părți consacrate una deliberărilor legislative -publice -, cealaltă deliberărilor nonlegislative, într-o manieră care să satisfacă exigențele transparenței.
Ca regulă generală, Consiliul Uniunii Europene adoptă deciziile sale cu majoritate calificată. Unanimitatea rămâne regula în ceea ce privește fiscalitatea și parțial în domeniul politicii externe și de securitate comună, precum și al politicilor sociale. De altfel, ea va fi aplicată și în sistemul resurselor proprii.
Ministrul european al afacerilor externe, marea inovație instituțională propusă de Convenție, este numit de către Consiliul European cu majoritate calificată și cu acordul Președintelui Comisiei Europene. El conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii, prezidează Consiliul afacerilor externe și este în același timp vicepreședinte al Comisiei și are responsabilitatea execuției politicii externe a Uniunii în ansamblul său.
d) Comisia Europeană va fi formată dintr-un comisar pentru fiecare stat membru până în 2014; de la această dată, ea va fi compusă dintr-un număr de membri corespunzând la 2/3 din numărul statelor membre, aleși pe baza unei rotații egale între statele membre.
Rolul politic al Președintelui Comisiei, ales de către Parlamentul European, este întărit (are ca atribuții, printre altele, desemnarea comisarilor, repartizarea portofoliilor, capacitatea de a cere demisia unui comisar).
e) Curtea de Justiție are competențe lărgite în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, precum și anumite aspecte ale politicii externe. Constituția prevede că orice persoană fizică sau juridică poate înainta recurs contra actelor reglementare care le privesc în mod direct și care nu comportă măsuri de executare.
În Titlul V referitor la instrumentele de acțiune ale UE, pe baza unei ierarhii a normelor, Constituția operează o clarificare a actelor juridice cu ajutorul cărora instituțiile aplică competențele Uniunii, ca și proceduri de adoptare a acestora, făcându-se două distincții succesive:
între actele juridice cu caracter de constrângere („legi", „legi-cadru", „regulamente" și „decizii") și actele fără caracter de constrângere (avize și recomandări);
în interiorul actelor juridice cu caracter obligatoriu, între actele legislative („legi" și „legi-cadru") și actele non-legislative („regulamente" și „decizii").
În ceea ce privește actele legislative, puterea de inițiativă legislativă rămâne a Comisiei, câteodată partajată cu cel puțin un sfert din statele membre în anumite materii ale domeniului privind spațiul de libertate, de securitate și de justiție. Constituția stabilește ca regulă generală că legile și legile-cadru sunt adoptate prin codecizie de către Parlamentul European și Consiliul European, statuând cu majoritate calificată, în procedură legislativă ordinară. În ceea ce privește actele non-legislative, Constituția precizează că șefii de state și de guverne sunt cei care aplică actele juridice obligatorii prin acte în executare. În măsura în care sunt necesare condiții uniforme de executare, Constituția prevede că încredințează Comisiei, în principiu, sau în mod excepțional Consiliului, puterea de a edicta măsurile în executare corespunzătoare.
Constituția creează și reglementări delegate, adoptate de către Comisie (nu există regulamente delegate ale Consiliului) privind delegarea autorității legislative, adică a Parlamentului European și a Consiliului. Aceste reglementări delegate care pot modifica sau completa anumite aspecte ale legilor sau legilor-cadru fără să poată aduce atingere elementelor sale esențiale, impun o abilitare specifică formulată în textul de bază în chestiune și sunt supuse unui mecanism special de control a colegislativului: fiecare din cele două părți poate revoca delegarea; reglementarea delegată nu poate să intre în vigoare decât dacă într-un interval stabilit de lege sau de legea-cadru, nici una din cele două ramuri ale autorității legislative nu emite obiecții.
Partea a doua conține Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, un element vital pentru orice text constituțional, care în acest fel capătă forță juridică.
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, adoptată la 7 decembrie 2000 la Nisa, reprezintă un text de referință care are meritul de a consolida cetățenia europeană și democrația, de a crea un mecanism de supraveghere destinat să prevină încălcarea principiilor fundamentale.
Preambulul Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene se referă la Uniunea Europeană, care "este fondată pe valorile indivizibile și universale de demnitate umană, libertate, egalitate și solidaritate, ea se sprijină pe principiul democrației și pe principiul statului de drept. Ea plasează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție".
De asemenea, se menționează că Uniunea respectă diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și identitatea națională a statelor membre și organizarea puterilor publice la nivel național, regional și local, căutând să promoveze o dezvoltare echilibrată, asigurând libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor, precum și libertatea de stabilire.
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene produce deja efecte ca instrument de interpretare a normelor comunitare existente în materie de drepturi fundamentale; ea poate juca un rol de prim plan în calitate de instrument de interpretare a tradițiilor constituționale comune statelor membre și prin contribuția la constituționalizarea ordinii juridice comunitare.
Dispozițiile Cartei sunt grupate în jurul a șase valori fundamentale: demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, cetățenie, justiție (figurează astfel: demnitatea umană, libertatea artelor și a științelor, drepturile copilului, accesul la servicii de interes economic general, egalitatea persoanelor în fața legii și cea a bărbaților și femeilor, protecția proprietății intelectuale etc). Majoritatea drepturilor enumerate în Cartă sunt recunoscute oricărei persoane, dar anumite drepturi sunt recunoscute unor categorii specifice de persoane: copii, lucrători, cetățeni ai Uniunii (libertatea de a munci, condiții de muncă juste și echitabile, dreptul de acces la servicii de plasare, accesul egal la prestațiile de securitate socială și ajutor social, dreptul de a candida la alegerile Parlamentului European și la alegerile locale, libertatea de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, dreptul la o bună administrație).
Prin integrarea Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene în Tratatul constituțional se poate asigura o protecție mai eficientă a drepturilor cetățenilor Europei, iar Uniunea Europeană va trebui să respecte drepturile omului prevăzute de aceasta, în aplicarea politicii sale interne sau externe.
Partea a IlI-a, intitulată Politicile și funcționarea Uniunii, preluând un număr important de dispoziții ale tratatelor actuale, introduce mai multe clauze de aplicare generală consacrate politicilor Uniunii: asupra coerenței generale a politicilor; asupra luptei contra discriminărilor; asupra promovării egalității dintre femei și bărbați; asupra protecției sociale; asupra exigențelor protecției mediului; asupra protecției consumatorilor; și, în sfârșit, o clauză de recunoaștere a „serviciilor de interes economic general”, căreia legea trebuie să-i definească principiile și condițiile de funcționare.
Prevederile din această parte se referă la piața internă, la politica economică, monetară, comercială și din alte domenii, la politica externă și de securitate comună.
Partea a patra, intitulată Dispoziții generale și finale enunță abrogarea tratatelor anterioare, stabilește dispoziții tranzitorii referitoare la anumite instituții, precum și procedura de revizuire a tratatului.
În procedura de revizuire ordinară, Parlamentul European a căpătat drept de inițiativă constituțională ca și Comisia și statele membre; Convenția devine instanța normală de elaborare a recomandărilor ce vor fi supuse Conferinței reprezentanților guvernelor din statele membre care vor trebui să adopte modificările la Constituție în unanimitate. Totuși, Consiliul European poate să decidă cu majoritate calificată și după aprobarea Parlamentului European că amploarea modificărilor constituționale propuse nu justifică convocarea Convenției.
O procedură „simplificată" a revizuirii Constituției este prevăzută în ceea ce privește modificările „politicilor interne" consacrate în Partea a IlI-a, în cazul în care nu implică o augmentare a competențelor Uniunii: Consiliul European poate să adopte în unanimitate o decizie de modificare a acestor politici, după consultarea Parlamentului European și a Comisiei (sau a Băncii Centrale Europene). Această decizie va intra în vigoare după ce va fi aprobată de toate statele membre potrivit normelor lor constituționale.
Secțiunea a IV-a
Perspectivele adoptării și implementării
Constituției europene
Pe fond, Constituția europeană cuprinde progrese importante în ceea ce privește noile sarcini ale Uniunii Europene, precum și arhitectura instituțională, adică:
integrarea Cartei drepturilor fundamentale în tratatul constituțional va garanta o protecție mai eficace a drepturilor cetățenilor;
acordarea unei personalități juridice unice îi va permite acesteia să joace un rol mai vizibil pe scena internațională;
redactarea unui tratat constituțional unic și eliminarea diverșilor piloni va face activitatea Uniunii Europene și exercitarea responsabilităților sale mai simplă și mai transparentă pentru cetățeni;
generalizarea – cu câteva mici excepții – a procedurii legislative privind adoptarea legilor europene va consolida legitimitatea democratică a Uniunii și a deschiderii sale;
clarificarea competențelor va permite cetățenilor să distingă mai clar între responsabilitățile Uniunii și acelea ale statelor membre, păstrând în același timp suplețea sistemului comunitar;
progresul realizat în instaurarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție va permite să se aplice metoda comunitară în aceste domenii cheie;
noile dispoziții în materie de politică externă și de securitate comună, ca și crearea unui post de ministru al afacerilor externe al Uniunii vor ușura rolul Uniunii Europene pe scena internațională;
Dispozițiile în materie de apărare vor face posibilă ameliorarea capacităților militare și vor permite statelor membre să se angajeze într-o cooperare structurată care va face să crească credibilitatea politicii externe a Uniunii Europene.
Toate aceste calități ale proiectului de tratat constituțional au fost subliniate și de reuniunea Consiliului European de la Salonic (Grecia), în zilele de 19 și 20 iunie 2003.
Tratatul instituind o Constituție pentru Europa va putea intra în vigoare după ce va parcurge cele două etape obligatorii. întâi, textul final trebuie semnat în mod oficial de șefii de stat sau de guvern ai statelor membre. Acest lucru s-a petrecut deja la 29 octombrie 2004 la Roma.
Apoi, textul semnat trebuie să fie adoptat de către statele semnatare potrivit propriilor proceduri constituționale referitoare la ratificarea tratatelor. Conform tradițiilor juridice și istorice ale fiecărei țări, procedurile implică unul sau altul ori ambele mecanisme. Unul îl reprezintă calea „parlamentară", când textul este adoptat ca urmare a votării textului de ratificare a tratatului internațional de către Parlament; altul îl reprezintă calea „referendumului", când prin organizarea unui referendum se supune în mod direct cetățenilor textul tratatului spre a se pronunța pentru sau contra.
Cele două formule pot cunoaște variante sau combinații în funcție de țară sau de alte exigențe cum ar fi cazul în care ratificarea tratatului presupune, datorită conținutului textului, o adaptare prealabilă a Constituției naționale (cazul Franței, de pildă).
După ce a avut loc ratificarea tratatului și aceasta a fost notificată oficial de către toate statele semnatare, prin depunerea instrumentelor de ratificare, Tratatul poate să intre în vigoare și să-și producă efectele cel mai devreme la 1 noiembrie 2006.
Secțiunea a V-a
Poziția României privind Constituția europeană
Aderarea României la UE întrunește o susținere covârșitoare din partea cetățenilor, ca și consensul clasei politice românești, care consideră că integrarea României în structurile europene reprezintă un obiectiv fundamental al politicii naționale.
Deoarece în anul 2004 a fost semnat Tratatul constituțional al Uniunii Europene, care ar putea intra în vigoare în cursul anului 2006, aceasta înseamnă, în același timp, că aderarea României se poate produce aproape concomitent cu transformarea Uniunii Europene, de unde și interesul societății românești de a se implica în această dezbatere și de a contribui cu propuneri.
Punctele de vedere exprimate de România, privind tratatul constituțional al Uniunii au fost favorabile restructurării tratatelor și realizării unei Constituții europene sau a unui Tratat constituțional al Uniunii Europene. S-a subliniat că legislația primară a Uniunii Europene ar putea fi separată în două părți: o parte fundamentală de genul unei Constituții, care să cuprindă Tratatele, și o parte care să cuprindă politicile curente. Astfel, Constituția/Tratatul Constituțional ar putea fi revizuit printr-o procedură specială, de către toate statele membre și după consultări generale și directe ale cetățenilor Europei, în timp ce prevederile tehnice ar putea fi modificate printr-o procedură mult simplificată.
S-a menționat că, astfel, tratatul sau tratatele suplimentare rezultate în urma acestui exercițiu, sistematizând cea mai mare parte a acquis-ului, ar putea urma o procedură mai simplă și mai flexibilă pentru revizuire, fiind important ca, prin asemenea reașezări, acquis-ul să nu își piardă din substanță și politicile comune să nu fie afectate, situație care ar echivala pentru țările candidate cu modificarea termenilor care au constituit baza negocierilor de aderare.
Astfel, România a considerat că, în mod concret, Constituția/Tratatul constituțional ar trebui să includă, in corpore, actuala Cartă a drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, fapt care ar consolida uniunea politică și identitatea europeană a cetățenilor.
În câteva state membre, unele dispoziții ale acestui document au început să fie considerate ca având forță juridică, ceea ce face posibil ca această Cartă să capete forță juridică în mod progresiv și am văzut, deja, că ea a fost integrată noii Constituții europene, cu unele mici ajustări.
În ansamblu, considerăm că România trebuie să încerce să se poziționeze cât mai favorabil în cadrul general al procesului de lărgire a Uniunii Europene și în dezbaterile asupra configurației viitoare a Uniunii Europene.
Implicându-se activ în acest proces, România va trebui să-și mențină identitatea, la fel ca toate celelalte state care au aderat sau vor adera la Uniune. Europa unită trebuie să fie o societate coezivă prin diversitate, care să pună în valoare bogăția și pluralitatea culturilor, precum și avantajele consacrării unui nou model european care să asigure siguranță și prosperitate cetățenilor Uniunii Europene.
Europa politică de mâine se va înscrie într-un cadru constituțional în care va trebui respectată diversitatea sistemelor statelor sale membre, în care propriile constituții vor continua să existe, exprimând identitatea națională, în timp ce, Constituția europeană, care nu va reprezenta niciodată fuziunea constituțiilor naționale, se va situa la un nivel diferit de acestea din urmă, ea exprimând identitatea europeană.
CAPITOLUL III
INFLUENȚELE CONSTITUȚIEI EUROPENE ASUPRA CONSTITUȚIEI ROMÂNE
În prezent, Uniunea Europeană se află la momentul împlinirii unui obiectiv extrem de importante, și anume: extinderea Uniunii cu încă două state, dar și aprofundarea aderării. În același timp, Uniunea se confruntă cu o provocare suplimentară – necesitatea de a găsi soluții pentru a se apropia de cetățeni prin transparență si eficiență. Una din soluțiile găsite este cea a unui text unic: Constituția pentru Europa.
Dezbaterea privind viitorul Europei a început într-un moment în care încrederea populației în instituțiile comunitare se afla la cote scăzute, deoarece cetățenii statelor europene încă mai percepeau Uniunea ca fiind prea complexă si birocratică, politicile – ineficiente, iar procedurile de adoptare a deciziilor-prea complicate. Extinderea Uniunii, prin preconizata admitere a celor 12 state central și est-europene, fiecare având niveluri diferite de dezvoltare economică și de evoluție culturală, a făcut ca problema sprijinului opiniei publice din statele membre și candidate să devină o necesitate acută pentru succesul extinderii Uniunii Europene, lată de ce, vetoul irlandez din 2001 privind ratificarea Tratatului de la Nisa a fost receptat ca un avertisment dat Europei că integrarea nu se construiește în mod abstract la Bruxelles și în cancelariile politico-diplomatice europene, ci trebuie să țină seama de realitatea europeană concretă, lată de ce, a fost nevoie de o reorientare în sensul conceperii unei strategii coerente de atragere a opiniei publice în sprijinirea marilor proiecte europene: extinderea și viitorul Europei.
De aceea, misiunea Convenției cu privire la viitorul Europei, stabilită prin Declarația de la Laeken din decembrie 2001, examina aspecte referitoare la: împărțirea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre, rolul parlamentelor naționale, necesitatea simplificării prevederilor actualelor tratate, statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Declarația adresa viitoarei Convenții întrebarea, dacă aceasta consideră că simplificarea și reorganizarea ar putea duce, pe termen lung, la adoptarea unui text constituțional al Uniunii Europene și care ar fi trăsăturile esențiale ale unei asemenea constituții. Atunci când Convenția și-a terminat lucrările, în vara lui 2003, s-a afirmat că a mers mai departe în numele acestei misiuni, producând un proiect de tratat constituțional pentru Uniunea Europeană.
Raportat la momentul Nisa, acesta reprezintă un important pas înainte, un compromis prudent între federaliștii și interguvemamentalistii Convenției, precum și între țările mari și mici. Pentru a patra oară în ceva mai mult de un deceniu, Uniunea Europeană a încercat să reformeze instituțiile și politicile sale. încercările anterioare, care au culminat cu tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997) și Nisa (2001), nu au fost încununate pe deplin de succes, iar noile membre ale Uniunii, țările centrale și est-europene care au aderat în mai 2004, supun unei presiuni suplimentare statele membre mai vechi. Este de așteptat ca extinderea să aibă un impact direct asupra tuturor instituțiilor, pentru că se va solda cu sporirea numărului de decidenti, fapt ce poate conduce la afectarea capacității fiecărei instituții de a-și îndeplini obiectivele. De aceea, succesul reformării cadrului instituțional european trebuie să aibă ca reper și prim criteriu de analiză ideea de extindere, cu toate exigențele sale. O Uniune Europeană extinsă de la 15 la 25 de membri, confruntată deja cu dificultăți majore (deficitul democratic, lipsa de transparență și de comunicare cu cetățenii, o anumită lentoare procedurală și chiar unele blocaje) are nevoie de o reformă radicală atât la nivel instituțional, cât și în planul organizării politice.
Dezbaterile constituționale care au avut loc în cadrul lucrărilor Convenției au condus la recunoașterea naturii duale a sistemului european, care se manifestă în modul cel mai autentic la nivelul triunghiului instituțional creat de părinții fondatori ai Uniunii în urmă cu o jumătate de secol, respectiv prin necesitatea unei duble consolidări, a fiecărei instituții în parte, ca și a echilibrului interinstituțional. Principalele propuneri legate de reforma instituțiilor europene și a procesului de luare a I deciziilor, așa cum apar în documentul final al Convenției, reprezintă rezultatul unui compromis clădit pe polemici și controverse și care va genera, și de acum înainte, numeroase discuții. Valery Giscard d'Estaing anunța, în 6 iunie 2003, principalele puncte ale acestui compromis care trebuie acceptat, cel puțin ca bază pentru o înțelegere ulterioară, în cadrul Conferinței interguvernamentale. Elementele acestui compromis acceptat la acel moment au fost conturate pe fundalul controverselor care au marcat abordările unor probleme sensibile și au generat, și după prezentarea variantei finale a proiectului de tratat, nenumărate discuții, comentarii și evaluări, atât în sfera politică, cât și academică.
România și-a manifestat încă de la început adeziunea la ideea elaborării Constituției Europene, participând activ, în calitate de invitată, la dezbaterile ce au avut loc în cadrul Conferinței de la Bruxelles pentru Viitorul Europei. Senatorul Liviu Maior a arătat că I legitimitatea în Uniunea Europeană este dublă, și atât Parlamentul European, cât și parlamentele naționale sunt reprezentative în mod egal pentru cetățenii europeni. Numai prin întărirea întregului sistem al parlamentelor europene vom contribui la învingerea efectelor deficitului democratic și, în special, prin asigurarea unei forme de control parlamentar în domeniile care scapă acum controlului democratic". În opinia parlamentarului român, conferința președinților parlamentelor naționale este formula de cooperare interparlamentară cea mai bună și coerentă, care ar putea fi consacrată prin tratate. Este necesar ca rolul acestui forum să crească, deoarece reprezintă cadrul cel mai adecvat pentru a pune problema unui acord de cooperare interparlamentară. În privința Conferinței președinților comisiilor de afaceri europene (COSAC), reprezentantul parlamentului român a apreciat că este necesară o reevaluare a funcțiilor sale, precum și o reformă a acesteia. De aceea, Conferința președinților parlamentelor naționale poate reprezenta un prim nivel al reformei COSAC, iar aceasta din urmă ar fi cel de al doilea nivel, având un rol bine definit în monitorizarea subsidiarității și în medierea dintre Parlamentul European și parlamentele naționale.
Parlamentarul român Puiu Hașotti a exprimat, la rândul său, sugestii interesante, cum ar fi, de pildă, ca parlamentele naționale să formeze un comitet european pentru gestionarea transferului de puteri către cel mai adecvat nivel de guvernare și a modificării gradului intensității intervenției, în conformitate cu principiile subsidiarității și proporționalității. Remarcăm, de asemenea, o altă idee a parlamentarului român, care a specificat că fiecare guvern ar trebui să se angajeze în asocierea cât mai bună posibilă a parlamentului în problemele europene. Amplificarea implicării membrilor parlamentelor naționale în afacerile europene va ajuta la atenuarea deficitului democratic. Prin urmare, ideea includerii unuia sau mai multor parlamentari în delegațiile naționale ale Consiliului de Miniștri ar trebui, de asemenea, examinată. Este nevoie și de dezvoltarea unui mecanism de consultare politică cu parlamentele naționale într-o fază timpurie a formulării politicii, pentru a permite întărirea controlului asupra guvernelor.
În cadrul Convenției Europene, un grup special s-a ocupat de problema rolului parlamentelor naționale în arhitectura actuală a Uniunii. Scopul acestuia l-a constituit identificarea domeniilor a etapelor procesului decizional și a intensității implicării parlamentelor naționale, pentru a reduce deficitul democratic și pentru a mări transparenta în relațiile Uniunii cu cetățenii europeni. Implicarea parlamentelor naționale depinde și de relațiile existente pe plan național, între acestea și guverne, element care poate fi reglementat la nivel comunitar, în discuții s-a relevat că, în prezent, deși există un sistem informatic prin care se realizează consultarea parlamentelor naționale de către Comisia Europeană cu privire la anumite propuneri de reglementare, prea puține parlamente s-au folosit de acest tip de facilități. Membrii grupului au recomandat consolidarea fluxurilor comunicaționale cu toate instituțiile comunitare, îndeosebi a celor dintre europarlamentari și parlamentarii naționali. S-a evidențiat, cu aceeași ocazie, și rolul COSAC (Conferința președinților comisiilor de afaceri europene), care trebuie să rămână în continuare un mecanism consultativ, ce poate fi folosit cu precădere pentru consultări la nivel sectorial.
Referitor la poziția României, considerăm necesar să subliniem și faptul că, în intervențiile ce au avut loc pe tema viitorului Europei, rolul parlamentelor naționale a fost amplu argumentat. Printre concluziile dezbaterilor ce au avut loc în țara noastră a fost și aceea potrivit căreia implicarea parlamentelor naționale și a Parlamentului European reprezintă o cerință-cheie pentru a acorda mai multă legitimitate proiectului european și pentru a reduce deficitul democratic.
Procesul de conturare a principiilor și tezelor Constituției Europene a fost reflectat în România de o reformă constituțională, înfăptuită în scopul asigurării cadrului juridic necesar aderării României la Uniunea Europeană. Preconizată încă din Programul de guvernare adoptat în decembrie 2000, reforma constituțională realizată în anul 2003 a adus importante elemente de noutate, prin aceea că a inclus ca text explicit principiul separației și echilibrului puterilor în stat, a înscris importante garanții ale exercitării drepturilor constituționale, a înscris noi drepturi ale cetățeanului, recunoscute în țările europene și, totodată, a stabilit o serie de modificări de natură să asigure o mai bună funcționare a relațiilor dintre instituțiile proeminente care asigură funcționarea întregului sistem al organelor statului.
Importante modificări vizează activitatea Parlamentului. Reforma nu a stabilit o delimitare precisă a competențelor celor două Camere, menținând principiul egalității lor. Cu toate acestea, s-a consacrat regula ca anumite categorii de legi organice, precum și tratatele internaționale vor fi supuse mai întâi spre dezbatere Camerei Deputaților, iar legile ordinare și toate celelalte legi organice vor fi supuse mai întâi Senatului. După adoptarea sau respingerea de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se va trimite celeilalte Camere, care urmează să decidă definitiv.
În acest fel s-a încercat o mai bună sincronizare a competențelor legislative, fluidizarea activității de legiferare și eliminarea etapelor de mediere și conciliere.
Sunt consacrate texte speciale integrării României în Uniunea Europeană și atribuțiilor Parlamentului național în legătură cu aceasta, introduse cu ocazia recentelor modificări. Noile texte constituționale prevăd transferarea unor atribuții și exercitarea în comun a unor competențe. Acestea asigură prioritatea reglementărilor comunitare față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Noile modificări constituționale dispun că Parlamentul, ca și alte organe ale statului (președintele României, Guvernul, și autoritatea judecătorească) garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile potrivit cărora prioritatea se efectuează cu respectarea dispozițiilor cuprinse în actul de aderare. Este de remarcat faptul că Guvernul doar transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituțiilor europene. Întrucât nu se operează un transfer de suveranitate, este evident că Parlamentul, în conformitate cu prevederile Tratatului Constituțional European, va putea da obiecții sau va putea transmite un aviz care să fie transmis instituțiilor comunitare. Parlamentul nu va avea însă dreptul de a respinge un asemenea act comunitar, deoarece, așa cum se știe, actele comunitare sunt general obligatorii, impunându-se atât statelor, cât și cetățenilor Uniunii Europene.
Constituția revizuită a României menține principiul potrivit căruia Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român si unica autoritate legiuitoare a țării. Acest principiu este afectat în mod evident de noile dispoziții constituționale potrivit cărora, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. în situația – ipotetică, desigur -în care un act comunitar ar dezavantaja anumite interese economice sau politice ale României, soluția nu va putea fi decât aceea a întreprinderii unor demersuri diplomatice de natură să permită sincronizarea interesului național cu interesele generale comunitare. Practica comunitară a dovedit, de altfel, că există destulă flexibilitate în asemenea situații, pentru a da satisfacție unor puncte de vedere specifice ce interesează anumite țări.
În strânsă conexiune cu modificările constituționale, se cuvine să menționez, de asemenea, și prevederile cuprinse în regulamentele Senatului și ale Camerei Deputaților, potrivit cărora proiectele de legi referitoare la armonizarea legislației României cu cea a Uniunii Europene și a Consiliului Europei se dezbat și se adoptă în procedură de urgență.
În intenția inițiatorilor reformei constituționale din România, aceasta constituie doar o primă etapă, care nu epuizează sfera problemelor ce urmează a fi reglementate în perspectiva aderării la Uniunea Europeană. Cea de a doua etapă va fi declanșată în anul 2007, anul preconizat al aderării, și va ține seama de problemele care nu au putut fi soluționate, ca și de exigențele asigurării unui cadru pe deplin eficient aplicării dreptului comunitar în România, a tratatelor instituționale și a celorlalte acte componente ale dreptului comunitar derivat. Cea de a doua etapă a reformei constituționale române este direct condiționată de intrarea în vigoare a Constituției Europene. Partea consacrată delimitării competențelor naționale, a celor care aparțin instituțiilor comunitare, precum și identificarea domeniilor de competență concurentă între state și Uniunea Europeană interesează în mod deosebit prevederile constituționale în vigoare din toate statele europene, deoarece stabilește, în fond, noi modalități de exercitare în comun a unor atribuții și prerogative.
Reforma de anvergură preconizată prin intrarea în vigoare a Constituției Europene va avea impact direct asupra dezvoltării dreptului constituțional român, asigurând un echilibru între valorificarea intereselor și tradițiilor naționale și preeminența marilor valori comunitare, bazate pe respectul libertății individului si pe satisfacerea, prin efortul comun, a marilor probleme economice ale continentului.
CAPITOLUL VI
CONCLUZII
La cincizeci de ani de la naștere, Uniunea Europeană se afla la un punct de cotitură al existenței sale. După părerea multor politicieni europeni, unificarea întregii Europe era iminentă. într-adevăr, în 2004, Uniunea s-a deschis pentru zece noi state membre, în principal din Europa Centrală și de Est, iar în 2007 pentru altele două: România și Bulgaria. în acest fel, Europa va deveni un ansamblu coerent ai cărei membri vor împărți în pace valorile, ambițiile, proiectele, normele și instituțiile. Dar această mutație spre o Europă cu aproape treizeci de membri cere o altă abordare decât aceea pe care a urmat-o acum cincizeci de ani, atunci când șase state au lansat procesul unei comunități europene, a unei Europe integrate. Datorită acestei extinderi pe scară mare, din ce în ce mai mulți specialiști, atunci când se referă la Uniunea Europeană, folosesc doar sintagma "Europa".
Proiectul "Constituției europene", redactat într-o perioadă de doar 16 luni, este un text unic, constituind un întreg coerent și neechivoc. Acest proiect de tratat constituțional reprezintă un edificiu, tocmai ca urmare a aspectului său de întreg coerent, ce a început să fie asamblat începând din 28 octombrie 2002. S-a căutat obținerea celui mai bun echilibru între rolul Uniunii Europene și cel al statelor membre, păstrându-se posibilitatea unei dezvoltări viitoare bazate pe contrabalansări succesive, fără înregistrarea vreunei discontinuități
sau întreprinderea unor încercări riscante.
Acest proiect înlocuiește tratatele acumulate în decurs de cincizeci de ani cu un nou Tratat constituțional, deși dificultățile ridicate de contopirea tratatelor europene păreau la început insurmontabile. Așa încât, prin acest tratat constituțional, Uniunii Europene i se conferă o personalitate juridică unică.
Tratatul instituind o Constituție pentru Europa va putea intra în vigoare după ce va parcurge cele două etape obligatorii. Întâi, textul final trebuie semnat în mod oficial de șefii de stat sau de guvern ai statelor membre. Acest lucru s-a petrecut deja la 29 octombrie 2004 la Roma.
Apoi, textul semnat trebuie să fie adoptat de către statele semnatare potrivit propriilor proceduri constituționale referitoare la ratificarea tratatelor. Conform tradițiilor juridice și istorice ale fiecărei țări, procedurile implică unul sau altul ori ambele mecanisme. Unul îl reprezintă calea „parlamentară", când textul este adoptat ca urmare a votării textului de ratificare a tratatului internațional de către Parlament; altul îl reprezintă calea „referendumului", când prin organizarea unui referendum se supune în mod direct cetățenilor textul tratatului spre a se pronunța pentru sau contra.
Cele două formule pot cunoaște variante sau combinații în funcție de țară sau de alte exigențe cum ar fi cazul în care ratificarea tratatului presupune, datorită conținutului textului, o adaptare prealabilă a Constituției naționale (cazul Franței, de pildă).
După ce a avut loc ratificarea tratatului și aceasta a fost notificată oficial de către toate statele semnatare, prin depunerea instrumentelor de ratificare, Tratatul poate să intre în vigoare și să-și producă efectele cel mai devreme la 1 noiembrie 2006.
Aderarea României la UE întrunește o susținere covârșitoare din partea cetățenilor, ca și consensul clasei politice românești, care consideră că integrarea României în structurile europene reprezintă un obiectiv fundamental al politicii naționale.
Deoarece în anul 2004 a fost semnat Tratatul constituțional al Uniunii Europene, care ar putea intra în vigoare în cursul anului 2006, aceasta înseamnă, în același timp, că aderarea României se poate produce aproape concomitent cu transformarea Uniunii Europene, de unde și interesul societății românești de a se implica în această dezbatere și de a contribui cu propuneri.
Astfel, România a considerat că, în mod concret, Constituția/Tratatul constituțional ar trebui să includă, in corpore, actuală Cartă a drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, fapt care ar consolida uniunea politică și identitatea europeană a cetățenilor.
În câteva state membre, unele dispoziții ale acestui document au început să fie considerate ca având forță juridică, ceea ce face posibil ca această Cartă să capete forță juridică în mod progresiv și am văzut, deja, că ea a fost integrată noii Constituții europene, cu unele mici ajustări.
În ansamblu, considerăm că România trebuie să încerce să se poziționeze cât mai favorabil în cadrul general al procesului de lărgire a Uniunii Europene și în dezbaterile asupra configurației viitoare a Uniunii Europene.
Implicându-se activ în acest proces, România va trebui să-și mențină identitatea, la fel ca toate celelalte state care au aderat sau vor adera la Uniune. Europa unită trebuie să fie o societate coezivă prin diversitate, care să pună în valoare bogăția și pluralitatea culturilor, precum și avantajele consacrării unui nou model european care să asigure siguranță și prosperitate cetățenilor Uniunii Europene.
Europa politică de mâine se va înscrie într-un cadru constituțional în care va trebui respectată diversitatea sistemelor statelor sale membre, în care propriile constituții vor continua să existe, exprimând identitatea națională, în timp ce, Constituția europeană, care nu va reprezenta niciodată fuziunea constituțiilor naționale, se va situa la un nivel diferit de acestea din urmă, ea exprimând identitatea europeană.
În raport cu tratatele actuale, Constituția europeană operează o consolidare a caracterului democratic al Uniunii Europene deoarece:
cetățeanul are facultatea de a iniția elaborarea unei legislații europene, prin intermediul inițiativei populare; de altfel, el dispune de mai bune garanții jurisdicționale datorită extinderii competenței Curții de Justiție;
contribuția specială a parlamentelor naționale la viața democratică a Uniunii este recunoscută în mod explicit, în special prin intermediul unui „mecanism de alertă precoce" în materie de control al respectării principiului subsidiarității;
puterile legislative și bugetare ale Parlamentului European, ca și puterile sale de control politic sunt consolidate puternic;
este instituționalizată modalitatea de lucru în Convenție pentru viitoarele revizuiri constituționale.
Cuprins
Capitolul I Considerații introductive……………………………………………..5
Secțiunea I Premisele apariției Comunităților europene………………………………..5
1.Ideea comunitară C.E.C.O…………………………………………………………5
2.Crearea Comunității Economice Europene și a
EURATOM……………………………………………………………………………8
3.Spre o uniune economică și monetară. Actul Unic European…………………..13
4.Instituirea Uniunii Europene……………………………………………………..16
Capitolul II Procesul de adoptare a Constituției Europene……………………..21
Secțiunea I Necesitatea adoptării unei Constituții europene……………………………21
Secțiunea a II-a Evoluția istorică a Uniunii Europene și etapele
elaborării Constituției Europene……………………………………25
Secțiunea a III-a Definirea noțiunii de “Constituție Europeană”……………………30
Secțiunea a IV-a Perspectivele aoptării și implementării Constituției europene……43
Secțiunea a V-a Poziția României privind Constituția europeană………………….44
Capitolul III Influențele Constituției europene asupra Constituției române……48
Capitolul IV Concluzii………………………………………………………………57
Bibliografie
Literatură română
Bărbulescu Iordan Gh., Uniunea Europeană, Ed. Trei, 2001.
Bibere Octavian, Uniunea Europeană între real și virtual, Ed. All 1999, București.
Fuerea Augustin., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București 2002.
Filipescu Ion P., Fuerea Augustin, Drept instituțional comunitar european, ediția I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura Actami, București.
Geamănu Gr., Drept internațional public, vol. II, Ed. Didactică și pedagogică, București 1983.
Lefter Cornelia, Drept comunitar instituțional, Ed. Economică, București 2001.
Leicu Corina, Leicu Ioan, Instituțiile comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1996.
Marga Andrei, Filozofia unificării europene, colecția Studii europene, bibl. Apostrof, Cluj-Napoca 1995
Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București 2001.
Mihăilă Marian, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București 2002.
Manolache Octavian, Drept comunitar, Ed. All, București 1999.
Munteanu Roxana, Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print București 1996.
Marcu Viorel, Drept instituțional comunitar, Ed. Nova, București 2001.
Popescu Andrei, Jinga Ion, Organizații europene și euroatlantice, Ed. Lumina Lex, București 2001.
Predescu Bianca, Drept instituțional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova 1995.
Popescu Dumitra, Adrian Năstase, Florin Coman, Drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa” București, 1994.
Porfiriu G., Alina Marius, Introducere în realitățile europene, Ed. Economică, București 2000.
Stoica Camelia, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București 2001.
Ștefănescu Brândușa, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979.
Voicu Marin, Drept Comunitar – Teorie și jurisprudență, Ed. EX PONTO, Constanța 2002.
Zlătescu Irina Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Olimp, București 1999.
Literatură străină
Barav Ami, Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris 1993.
Boulouis J., Droit institutionnel des Communautés européennes, Paris 4-e édition, 1994.
Boulouis J., Chevallier R. M., Grands arréts de la Cour de justice des Communautés européennes, 5-e édition, Paris 1992.
Cartou Louis, Communautés Européennes, Dalloz, 1991.
Chevallier Roger Michel, La procedure devant la Cour de joustice, în Droit des Communautés européennes.
D. Simon, Le système juridique communautaire, PUF, Paris 1997.
Joseph Gand, La comosition, l´organisation, le fonctionement et le rol de la Cour, în Droit des Communautés Européennes, Larcier, Bruxelles.
J. Tillotson, European Community Law. Text, Cases and Materials, 2-nd ed., Cavendish Publishing Limited, London, 1996.
M. Chavrier, La Cour après. Le Traité d´Amsterdam: palingénésie ou palinodies, în RMCUE, nr. 441, 2000.
M. Waelbroeck, Competition, integration and economic effciency in the E.E.C. from the point of view of the private firm, în M.L.R., vol. 82, nr. 5-6, 1984.
Legislație
Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. –1951 (intrat în vigoare în 1952).
Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și EURATOM 1957 (intrate în vigoare în 1958).
Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică –1965 (intrat în vigoare în 1967).
Actul unic european –1986 (intrat în vigoare în 1987).
Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană –1992 (intrat în vigoare în 1993).
Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană –1997 (intrat în vigoare în 1999).
Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.
Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa adoptat la 13 iunie-10 iulie 2003.
Site-uri
Parlamentul European -www.europarl.eu.int/-
Consiliul Uniunii Europene -http://U.E..eu.int/-
EURO -www.europa.eu.int/euro/-
Întrebări și răspunsuri privind EURO -www.europa.eu.int/euro/quest/-
Tratatele Uniunii Europene -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaites/index.html-
Tratatul de instituire a Comunității europene -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaites/livre2_c.htinl-
Legislație comunitară -www.europa.eu.int/scad/-
Legislație comunitară în vigoare -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/lif/index.html-
Legislație în pregătire -www.europa.eu.int/eur-lex/en/com/index1.html-
Jurisprudență -www.europa.eu.int/jurisp/cgi-bin/from .pl?lang en/fr-
Site-ul oficial al Uniunii Europene -www.europa.eu.int-
Centrul de informare a Comisiei Europene la București -www.infoeuropa.ro-
Ministerul Integrării Europene -www.mie.ro-
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Constitutia Europeana (ID: 125938)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.