Constituirea textului poetic. [621939]

UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANȚA
FACULTATEA DE LITERE
PROGRAMUL DE STUDII: ROMÂNISTICĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE
Constituirea textului poetic.
Modalități stilistice și relevanța lor interpretativă

Coordonator științific:
Conf. Univ. Dr. Alina Buzatu

Absolvent: [anonimizat]
2018

2
Cuprins

Conținuturi pag.

Introducere 3

Capitolul I – Coordonate ale textului poetic
1.1. Scurtă incursiune în lumea textului poetic 6
1.2. Limbaj și stil la nivelul textului poetic 9
1.3.Enunțarea poetică. Convenții enunțiative la nivelul discursului 14
1.4. Structura textului poetic 20
1.5. Dominante tematice în poezia românească 26

Capitolul al II -lea – Nivelul stilistic al poeziei
2.1. Nivelul fonetic al expresivității 31
2..2. Nivelul morfo -sintactic al expresivității 34
2.3. Nivelul lexical al expresivității 35
2.4. Nivelul figurilor și al imaginilor artistice 37

Capitolul al III -lea – Analiza și interpretarea textului poetic
3.1. Repere teoretice 42
3.2. Cercetare privind analiza și interpretarea textului poetic la ciclul gimnazial 45

Concluzii 57

Bibliografie 58

3
Introducere

Lucrarea de față își propune să actualizeze câteva noțiuni de estetică și de teorie
literară strâns legate de poezia românească, știut fiind faptul că poezia, ca și proza, este un
domeniu amplu, studiat atât în ciclul gimnazi al, cât și în la nivel liceal. Această ramură a
literaturii, poezia, are o influență deosebită asupra individului, venind ca element de impact în
formarea simțului estetic, în dezvoltarea vocabularului și a imaginației și în deprinderea de a
recepta, de a înțelege și de a transmite trăiri și sentimente umane profunde, fără de care omul
nu și -ar putea înțelege gândurile, stările, vibrațiile, simțirile, pasiunile. În plus, poezia este un
element de o importanță covârșitoare, dacă ne raportăm la frecvența cu care elevilor li se cere
să abordeze un astfel de text literar în cadrul orelor de curs, în cadrul evaluărilor curente și
sumative și, nu în ultimul rând, la examenele de evaluare națională, unde sunt, de cele mai
multe ori, puși în situația de a aborda un text poetic ”la prima veder e”, care necesită
investigare, receptare și o interpretare amplă, sub toate aspectele: fonetic, lexical, semantic,
morfologic, sintactic, prozodic.
Am ales acest subiect datorită complexității și sensibilității pe care le implică, generate
de diversitate a tematică a poeziei, de farmecul și profunzimea limbajului și de impactul pe
care îl are în rândul elevilor de gimnaziu, deoarece studiul acestui tip de text literar în ciclul
secundar se constituie nu doar ca element pentru pregătirea examenului de Evalu are Națională
la clasa a VIII -a, ci și ca fundație pentru construirea unor noi ”cetăți” în perioada de liceu, în
vederea susținerii examenului de bacalaureat. Dacă elementele de investigare textuală ce
implică tipare, pași, algoritmi de lucru sunt, de obic ei, la îndemâna elevilor, nu același lucru
se poate spune și despre pătrunderea în substratul textului, căci, de multe ori, aceștia identifică
elementele textuale cu succes, pe niveluri, însă nu reușesc toți să pătrundă în taina textului și
să îl reconstit uie într -o structură analitică. De aici, necesitatea acordării unei atenții sporite în
lecturarea textului și, mai cu seamă în lectura explicativă a acestuia, fără a neglija pașii:
lectura inocentă, lectura interpretativă, lectura critică ; sau, conform alt or clasificări:
prelectura, lectura explicativă, re -lectura (lectura interpretativă) și lectura critică. Pentru o
gestionare corectă a etapelor de analiză a textului poetic în cadrul grupului de elevi și pentru
înțelegerea trainică a acestora, în vederea o ptimizării actului de predare -învățare și cu scopul
declarat de a deține pârghiile necesare pentru a aduce elevii mai aproape de ora de literatură
și, implicit, mai aproape de poezie, am ales să aprofundez această ramură în mod pragmatic ,

4
prin explorarea unui corpus de texte poetice, culese din paginile manualelor alternative
existente în prezent în școlile românești.
Noțiunile de teorie literară aduse în discuție în cadrul prezentei lucrări constituie baza
teoretică în vederea construirii ramurii aplicati ve a studiului, cu un accent deosebit asupra
constituirii textului poetic la toate nivelurile sale și, mai ales asupra modalităților stilistice de
realizare a textului poetic și a relevanței lor interpretative , deoarece aportul cel mai însemnat
în vederea transmiterii mesajului textual , emoțiilor și trăirilor poetice îl au mijloacele artistice.
Acest lucru nu înseamnă că celelalte niveluri sunt mai puțin importante, căci poezia devine
artă, mijloc de transmitere a emoțiilor și cântec pentru suflet, doar cân d se constituie ca un tot
unitar, când găsește echilibrul între cuvânt, imagine și melodie sau, așa cum susține Paul
Valery, ”valoarea unui poem constă în indisolubilitatea dintre sunet și sens”. Dicționarele
limbii române propun o serie de definiții pentr u poezie, dintre care amintim:
• modalitate a literaturii care exprimă mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive, al
unui limbaj concentrat, al afectivității, al rimei, al ritmului etc. (DEX, 2009)
• creație literară în versuri; (DEX, 2009)
• limba sentimentului și a imaginațiunii, obișnuit supusă la o măsură regulată; (Dicționar
universal al limbei române, 1929)
• arta de a mișca fanta zia și sentimentele prin versuri (Dicționaru limbii românești, 1939)
• modalitate artistică, exprimând prin multitudinea de sensuri și valori sugestive ale
cuvântului, prin limbajul concentrat, metaforic, o cunoaștere specifică, afectivă a esențelor
lumii reale (Dicționar enciclopedic 1993 -2009)
Preocuparea de a sintetiza esența poeziei într -o formulă cât mai fidelă a gener at o serie
întreagă de definiții, unele foarte ample, altele foarte concise. Încercările de definire a poeziei
au fost numeroase, atât la nivel național, cât și la nivel universal, luând ele însele o formă
artistică cu desăvârșire, după cum se poate observ a în cele câteva exemple enumerate:
• Poezia este un veșmânt în care ne îmbrăcăm iubirea și moartea . (L. Blaga)
• Poezia este însăși viața, e umbra și lumina care catifelează natura… (T. Arghezi)
• Poezia este o stare de spirit, o prietenie durabilă . (N. Stănescu)
• Poezia – trandafirul ce crește în potir de aur, suflet frumos . (M. Eminescu)
• O poezie este culminația unui mers lăuntric … (Eugen Ionesco)
• Poezia este arta de a pune în mișcare imaginația noastră cu ajutorul cuvintelor . (A.
Schopenhauer)

5
• Poezia este o artă a limbajului, anumite combinări de cuvinte pot produce o emoție pe
care altele nu o produc și pe care noi o numim poetică. Poezia este un joc . (Paul Valery)
Desigur, gama definițiilor dedicate textului poetic este vastă, însă, sintetizând,
concluzionăm că poezia nu este decât arta de a reda sentimente în cuvinte. Adresându -se în
mod direct laturii umane sensibile, poezia își face loc în curricula preșcolară și în programa
școlară, aducându -și însemnatul aport în dezvoltarea laturii afective a copilului ce vine să se
formeze ca viitor adult. Ca urmare, putem spune că literatura și, implicit poezia, vin să
construiască pe fondul genetic al individului valori umane, valori morale și aduce în fața
cititorului modele pozitive și negative care devi n subtil călăuze și lecții de viață. De aici,
necesitatea unei atenții sporite acordate poeziei ca mijloc de exprimare a sentimentelor și de
regăsire a sinelui, prin rezonanța pe care textul o are în sufletul lectorului, căci în cadrul
lecturii tindem să r ezonăm cu textul, să ne identificăm cu situațiile prezentate de text și să
empatizăm cu instanța textuală, prin însuși statutul de român care ”s -a născut poet” (V.
Alecsandri) și care își cântă adesea în versuri bucuriile și tristețile deopotrivă.
Poporul român s -a exprimat prin versuri încă din cele mai vechi timpuri, când
secerișul câmpului, păscutul animalelor, torsul la șezătoare erau însoțite de versuri, de poezii
doinite care constituie fondul literaturii române populare, alături de basme și snoave. De
aceea, studiul poeziei populare în gimnaziu și analiza acestui tip de text nu sunt deloc aspecte
neglijabile, pentru că o bună înțelegere a textului în versuri pornește de la o cunoaștere
temeinică a poeziei populare autohtone care se regăsește în manua lele școlare alternative. În
plus, și fabula este o specie literară bazată pe lecții de viață, pe pilde și învățături morale,
studiată în gimnaziu, care face parte din programa prevăzută pentru Evaluarea Națională și
necesită o analiză textuală specifică , la fel ca și doina, balada și pastelul.
Din perspectiva cadrului didactic, interpretarea textuală are ca obiect plăcerea de
asumare a unei misiuni, aceea de a -i învăța pe elevi cum să privească poezia, ce să caute în ea
și cum să găsească ceea ce caută. Un asemenea obiectiv didactic constă în stimularea unui
comportament activ față de textul poetic în invitarea cititorului către o interogare analitică a
textului.

6
Capitolul I
Coordonate ale textului poetic
1.1. Scurtă incursiune în lumea textului poetic

Poezia își regăsește originile sub forma verbului poiein ( în greacă, a face, a produce),
însă termenul este departe de a fi simplu de definit, având în vedere că acesta denumea orice
tip de producție, iar din punct de vedere semantic i s -au atribuit o mulțime de interpretări.
Chiar și originile, adâncurile din care poezia își extrage seva, sunt controversate, aceasta fiind
considerată de unii inspirație divină , pe când alții o concep ca meșteșug uman.
În opinia lui Aristotel1, poezia era văzută ca mimesis, imitație a realității, părere ce va
fi susținută aproxi mativ până în perioada romantică, în vreme ce Horatius susținea că scopul
poeziei este același cu cel al picturii ( ut pictura poesis) , acela de a creiona natura într -un mod
cât mai fidel posibil , însă imitația se dorea a fi aceea a unei imagini ideale a lu mii, fiind
respinse aspectele negative ale sale.
Heinrich Plett2, pentru a trasa coordonatele textului poetic evidențiază o serie de patru
caracteristici fundamentale ale acestuia :
a) Mimesisul privește relația dintre text și realitate. Din acest punct de vedere, poezia
nu este doar o imitație a unor obiecte existente, ci mai curând o realitate posibilă, un adevăr
estetic, născut din transfigurarea realității. Delimitarea exactă dint re text și realitate este greu
de realizat și nu poate fi scoasă în afara unor nuanțări privind gradul de reflectare și deformare
a realității în oglinda textului, ca urmare, poezia se depărtează de ideea realului prin diferite
trepte de reflectare mimetic ă.
b) Expresivitatea este o trăsătură care vizează emițătorul de text și de aceea poezia
constituie ”o expresie a autorului ei, o exteriorizare a eului creator ”3. Expresivitatea,
conform lui H. Plett, înseamnă emoționalitate, spontaneitate și rezultatul acestora,
originalitate. Orice creație spune ceva, chiar dacă în mod implicit , despre creatorul ei, despre
propria percepție a lumii , despre temele și ideile care îl preocupă.
c) Receptivitatea se referă la impactul produs de text asupra lectorului, la em oțiile, la
impresiile pe care le stârnește cititorului.

1 Aristotel, Poetica , trad. Stella Petecel, Editura IRI, Bucure ști, p.65
2 Heinrich F. Plett, Știința textului și analiza de text , Editura Univers, București, 1983
3 Idem

7
d) Retorica a fost considerată drept particularitatea cea mai solidă de specificitate a
literaturii și a poeziei, având în vedere că textul poetic are o formă deosebită, marcată de
abateri de la norme le limbajului cotidian și realizată prin intermediul figurilor și imaginilor
artistice . Acestea se pot afla la nivelul construirii textului, al semanticii, al sintaxei, la nivelul
sonor etc. Retorica avizează accentul pe funcția poetică a limbajului, prin urmare, pe mesaj.
Literatura nu este mediul exprimării frumoase, ci al libertății absolute de alegere și combinare
a faptelor de limbă într -un mod care să aibă un impact asupra cititorului.
În perioada clasică, textul poetic se distingea prin forma sa versificată și prin puterea
expresivă a cuvântului, deși se caracteriza prin stilul simplu, serios, organizat, concis,
considerat o calitate. Epoca amintită reflectă o poezie în plină evoluție, iar mai târziu, în
perioada romantică, balanța se înclină și f uncția referențială și cea tranzitivă lasă mai mult loc
funcției poetice/reflexive. Ca urmare, cuvinte atât de comune scot la iveală, prin intermediul
poeziei, un tezaur de sensuri și simboluri, construindu -se astfel un discurs poetic inovator.
Traseul dev enirii poeziei continuă până când aceasta devine autoreferențială și autotelică,
clădindu -și astfel o lume proprie , devine ceea ce Paul Valery definea ca arta de a vorbi pentru
a nu spune nimic, dar pentru a sugera totul4. Limbajul poetic devine de sine st ătător,
autosuficient .
Dacă în trecut poezia era ecoul unor trăiri sociale comune, cu timpul, aceasta se
interiorizează devenind glasul trăirilor personale, individuale. La început, s -a dezvoltat
lirismul de tip colectiv derivat dintr -o subiectivitate a l ui noi, iar nu a lui eu (Edgar Papu), ca
apartenenței omului la grup, evidențiindu -se aici imnurile închinate naturii, descântecele,
cântecele de război, cântecele de prietenie. Mai târziu, se conturează lirismul individual sub
forma poeziei religioase și lirismul gnomic (reflexiv), precum și cel satiric (de respingere).
Titu Maiorescu, în studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la
1867 subliniază cele două condițiuni ale poeziei, materială și ideală, susținând că poezia este
chemată în viața noastră pentru a exprima frumosul, spre deosebire de știință al cărei scop este
adevărul, iar ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simțământ sau o
pasiune , care nu pătrunde pe tăr âmul științei, ca urmare poezia implică inima și nu mintea.
Preocuparea de a sintetiza esența poeziei într -o formulă cât mai fidelă a generat o serie
întreagă de definiții, unele foarte ample, altele foarte concise. Încercările de definire a poeziei

4 Valery, Paul, Poezii. Dialoguri. Poetică și estetică, Ed. Ștefan Augustin Doinaș, Editura Univers, București,
1989

8
au fost numeroase, atât la nivel național, cât și la nivel univers al, luând ele însele o formă
artistică cu desăvârșire, după cum se poate observa în cele câteva exemple enumerate:
• Poezia este un veșmânt în care ne îmbrăcăm iubirea și moartea . (L. Blaga)
• Poezia este însăși viața, e umbra și lumina care catifelează natura… (T. Arghezi)
• Poezia este o stare de spirit, o prietenie durabilă . (N. Stănescu)
• Poezia – trandafirul ce crește în potir de aur, suflet frumos . (M. Eminescu)
• O poezie este culminația unui mers lăuntric … (Eugen Ionesco)
• Poezia este arta de a pune în mișcare imaginația noastră cu ajutorul cuvintelor . (A.
Schopenhauer)
• Poezia este o artă a limbajului, anumite combinări de cuvinte pot produce o emoție pe
care altele nu o produc și pe care noi o numim poetică. Poezia este un joc . (Paul
Valery)
Carl Sa ndburg aduce nu mai puțin de peste treizeci de încercări de a defini poezia,
măiestrite într -un limbaj artistic inedit: poezia -i urmărirea traiectoriilor unui sunet timid până
la infinitele puncte ale ecourilor sale, poezia este o secvență de puncte și lin ii de gândire, de
adâncimi ortografice, cripte, lumini încrucișate și țăndări de lună, poezia este deschiderea și
închiderea unei uși, lăsându -i să ghicească pe cei ce se uită printr -însa la ceea ce s -a văzut
preț de o clipă , sugerând prezența sufletului u man reflectat ca într -o oglindă. Pe de altă parte,
Mihai Eminescu, în Epigonii, cercetează poezia în mod reflexiv, pornind de la întrebarea
retoric -analitică Ce e poezia? ca după un moment de reflecție să intervină cu o definiție sacră:
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate.
Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea.
Poezia a fost definită de Hegel ca reflexie a stărilor interioare ale eului creator:
conținutul liricii este subiectivul, lumea interioa ră, sufletul contemplativ, simțitor, care în loc
să treacă la acțiune, se oprește mai curând la sine ca interioritate.5
Pornind de la ideea că poezia nu e o stare universală, ci un aspect sufletesc particular
câtorva indivizi, G. Călinescu6 susține, pe bună dreptate, că nu putem nici să definim, nici să
stabilim norme pentru prepararea fenomenului poetic, ce poate fi doar descris. Dacă e cu
neputință de spus ce este poezia, se poate arăta cum este ea, în urma studiului aprofundat al

5 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de estetic a, trad. D. D. Ro șca, Editura Academiei, Bucure ști,1966,
p.436
6 George Călinescu, Principii de estetică , Editura Gramar, București, 2003, p. 5

9
poemelor semnificative, însă un lucru este clar: nu există poezie acolo unde nu există idee
poetică. Desigur, gama definițiilor dedicate textului poetic este vastă, însă, sintetizând,
concluzionăm că poezia nu este decât arta de a reda sentimente în cuvinte.

1.2. Limbaj și stil la nivelul textului poetic
”Poetul este nu atât un mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor.
El scoate cuvintele din starea lor naturală și le aduce în starea de grație. ”
L. Blaga
Poezia, ca esență a literaturii, este artă a limbajului. În perioada clasicistă, accentul
cădea îndeosebi pe critica pozitivistă, evidențierea conținutului, istorismului și
comparativismului, însă modernitatea aduce în lumină expresia, descătușând -o treptat de
referent și de constrângerile metrice. Se aplică astfel principiul poetic al lui E. A. Poe: ”ceea
ce părea să fie rezultatul (forma) este originea poemului; ceea ce pare să fie originea (sensul)
este rezultatul”.7
Benedetto Croce, în estetica sa, echivala ar ta cu expresia, iar Jan Mukarovsk y arată că,
în momentul de față, limbajul poetic nu este un limbaj ornamental, nu este însăși frumusețea,
cum tindeau să creadă clasicii, nu est un limbaj emoțional, menit să exprime sentimentele
individului, nu este un lim baj individual, nu este un limbaj plastic, nu este un limbaj figurat.
Limbajul poetic nu poate fi rezumat la una dintre aceste definiții, deoarece el le încorporează
pe toate la un loc, poate unele mai evidente decât altele, însă poate fi definit corespunz ător,
doar în raport cu funcția pe care o îndeplinește. Astfel, funcția poetică nu se mai diferențiază
de celelalte funcții ale limbajului, ci le cumulează. Poezia, ca urmare, folosește limba
multilateral, în toate aspectele ei, configurând un limbaj absol ut.
E. Coșeriu8 definește limbajul poetic pe trei căi: prin identificarea funcțiilor semnului
lingvistic, prin stilistica devierilor și pe cale filosofică, prin identificarea esenței limbajului și
a esenței poeziei. Ca și celelalte limbaje funcționale, lim bajul poetic se evidențiază prin
următoarele trăsături: arbitrariul, dubla articulare a limbilor naturale, productivitatea,
liniaritatea . Pentru Coșeriu, limbajul poetic este un limbaj absolut, căci ”nu poate fi o deviere
față de limbajul pur și simplu sau față de limbajul de toate zilele, ci, dimpotrivă, limbajul

7 H. Friedrich, Structura liricii moderne , Editura pentru Literatură, București, 1969, p.49
8 E. Coșeriu, Limbajul poetic , în Prelegeri și conferințe, Iași, 1994, p.245

10
poetic, în care se actualizează ceea ce ține deja de semn, este limbajul cu toate funcțiunile lui,
adică este plenitudinea funcțională a limbajului”.9
Stilul poate fi definit ca rezultatul combinării dintre alegerea pe care orice discurs
trebuie să o facă dintr -un anumit număr de disponibilități aparținând limbii și variațiile pe care
le introduce în raport cu aceste disponibilități.10
Poezia verifică foarte fidel teoria expusă de Tudor Vianu în Dubla intenție a
limbajului și problema stilului , conform căreia cine vorbește comunică și se comunică , căci
sunt evidente cele două intenții, tranzitivă și reflexivă, care constituie punctul de pornire în
conturarea operei literare și a stilului unui scriitor. Vianu deosebește intenția tranzitivă a
limbajului, prin care emițătorul comunică un mesaj, de in tenția reflexivă, prin care același
emițător se comunică pe sine, exprimându -și atitudinea personală față de aspectele
comunicate. Opera literară, prin cele două laturi ale sale, tranzitivă și reflexivă, oferă
deschidere către profunzimea artistică și cătr e o infinitate de interpretări, profitând de
caracterul plurivalent al simbolului artistic. Astfel, se deosebește limbajul științific, tranzitiv,
constatativ, de cel artistic, reflexiv. Intenția reflexivă a comunicării își are originea în
sentimentele și v iziunea poetului: opera literară reprezintă o grupare de fapte lingvistice
reflexive, prinse în pasta și purtate de valul expresiilor tranzitive ale limbii. În spațiul
românesc, definind stilul din perspectivă literară, Tudor Vianu arăta că acesta reprezin tă
“unitatea structurii artistice într -un grup de opere raportate la agentul lor , fie acesta artistul
individual, națiunea, epoca sau cercul de cultură. Unitatea si originalitatea sunt cele două
idei mai particulare ce fuzionează în conceptul stilului ”. Re ferindu -se la dubla intenție a
limbajului și problema stilului, Vianu adaugă: ”Ceea ce vom numi stilul unui scriitor va fi
ansamblul notațiilor pe care el le adaugă expresiilor sale tranzitive și prin care comunicarea
sa dobândește un fel de a fi subiectiv , împreună cu interesul ei propriu -zis artistic .”
Limbajul poetic se caracterizează îndeosebi prin funcția sa estetică, prin puterea
expresivă a cuvântului, fiind definit în antiteză cu cel științific și se evidențiază prin
principalele caracteristici pe c are le deține: afectivitate, opacitate, intraductibilitate, caracterul
conotativ și caracterul simbolic. Limbajul poetic este înzestrat cu puterea de a evoca imagini,
de a crea reprezentări sensibile prin forța de sugestie pe care o are. Imaginile artistic e redau
trăirile poetice și vibrează în fața cititorului, determinându -l pe acesta să empatizeze cu textul,

9 Idem, p. 153
10 Oswald Ducrot & Jean -Marie Schaeffer, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului , Editura Babel,
București, 1996

11
într-un mod unic, propriu, subiectiv, recreând astfel textul după propria percepție. Prin puterea
sa, cuvântul devine semn, simbol, capabil să creez e lumi și să genereze trăiri afective intense.
Limbajul poetic rezultă în urma folosirii personalizate a resurselor stilistice și prozodice puse
la dispoziție, iar scopul este acela de a produce texte valoroase din punct de vedere estetic. În
poezie, limbajul îndeplinește funcțiile sale predominante poetic -estetică și emotiv -expresivă,
dar în același timp și funcțiile conativă, fatică, referențială și metalingvistică. Dintre cele șase
funcții ale limbajului enumerate de Roman Jakobson în Eseu de lingvistică generală, este cea
care domină literatura în general și poezia în special, ca urmare limbajul poetic atingându -și
ținta doar prin funcția sa estetică și situându -se la polul opus față de celelalte tipuri de limbaj,
care au un scop pragmat ic. În comunicarea estetică, semnul lingvistic capătă o valoare diferită
de cea pe care o are în cadrul altor procese semiotice. Definiția lui Jakobson situează încă de
la început funcția poetică a limbajului în opoziție cu cea referențială. Funcția poetic ă se
deosebește prin modul în care selecția și combinarea se raportează una la cealaltă: ”Funcția
poetică proiectează principiul de echivalență de pe axa selectării pe axa combinării”.11
Nivelurile lexical, sintactic și semantic al semnului poetic trebuie t ratate ca
echivalente, ca izomorfisme, subordonate principiului redundanței, autoreflexivității și
autotelismului acestui limbaj. O importanță deosebită este conferită simbolismului fonetic,
privit în poezie ca o relație autentică, bazată pe corelația dint re semnificația auditivă și cea
vizuală, deci pe valoarea iconică a sunetului. Echivalența semantică generată de echivalența
fonică determină o ambiguitate care se răsfrânge asupra tuturor funcțiilor comunicării, deci
duce la estomparea funcției referenția le a limbajului. Supremația funcției poetice asupra celei
referențiale nu estompează și referința (denotația), ci o ambiguizează. Unui mesaj cu dublu
sens îi corespund un destinator dedublat, un destinatar dedublat și chiar o referință dedublată,
sau chiar multiplicată. roman Jakobson consideră că poeticitatea semnului constă în simbol,
nu în semn. Metafora simbolică se prezintă ca o depășire a limbajului și ca o generatoare de
lumi poetice, de aici teoria referinței multiple. Prin multiplicarea referențilo r, semnul poetic se
opacizează.
Limbajul poetic este dominat de ambiguitate și deschidere, construind conotații
diversificate care deschid calea către un număr mare de variante de receptare și interpretare,
de proiectare a textului poetic. Resursele utiliz ate pentru constituirea textului poetic sunt
oferite de toate ramurile limbii (fonetică, lexic, morfologie, sintaxă), combinate într -un mod

11 R. Jakobson, Essais de linguistique générale , p. 220

12
unic, subiectiv, astfel încât rezultă un stil individual, personalizat al unui poet, al unei opere,
al unei epoci.
Stilul este suma particularităților lexicale, morfologice, sintactice, topice, fonetice sau
textuale, precum și a procedeelor caracteristice modului de exprimare a unui individ.
Termenul de stil, conform Dicționarului de termeni literari, provine din fr. style, care se
traduce condei, compoziție , în vreme ce Buffon susține că stilul este omul însuși ( le style
c΄este l΄homme m ệme), iar Ferdinand de Saussure și K. Vossler văd în stil o însușire
individuală, o expresie a originalității. Stilul beletristic, specific textelor literare în proză și în
versuri își revendică propriile particularități la fiecare nivel. Karl Vossler, adept al stilisticii
estetice, consideră stilul ca “întrebuințare individuală a limbii”, afirmând că “orice expre sie
lingvistică trebuie să fie explicată ca o creație liberă și individuală (născută) din intuițiile
individuale ale individului vorbitor. Lingvistul german Leo Spitzer se bazează pe aceeași
concepție asupra limbajului ca si Vossler (idealistă și/sau indiv idualistă), dar pentru el stilul
este un domeniu comun unde se pot întâlni limba si literatura. Stilul este , după Spitzer, limbă
interpretată ca artă .
La nivel lexical, textul se caracterizează prin prezența termenilor cu sens figurat și
printr -o combinați e inedită a resurselor vocabularului, cea mai mare frecvență având -o
cuvintele din fondul lexical principal, fără a fi neglijat rolul arhaismelor, regionalismelor și
cuvintelor cu formă populară, care au rol în conturarea unor epoci, în evidențierea unor
toposuri, unor medii. Ion Coteanu12 precizează că limbajul popular este la rândul lui o sursă
inepuizabilă de forme, sensuri și expresii pentru poezie. Acesta punctează accentuarea
fenomenului de ambiguizare la nivelul textului poetic și chiar subliniază că volumul de
cuvinte este invers pr oporțional cu cel de informație, în vreme ce cantitatea de informație este
direct proporțională cu nivelul expresivității. Ca urmare, în ciuda dimensiunilor modeste ale
textului poetic, încărcătura expresivă are valoare în sine, deschizând orizonturi varia te. La
nivel fonetic, se pot regăsi diverse situații care înregistrează respectarea sau abaterea de la
normele limbii literare, dar și prezența figurilor de stil fonetice, în timp ce nivelul morfologic
al textului poetic evidențiază multiple valori expresi ve ale părților de vorbire, mărci ale
subiectivității, adjective devenite substantive prin conversiune și plasarea lor în cazul vocativ ,
accentuând latura subiectivă a enunțului sintactic. Nivelul sintactic își aduce aportul în
expresivitatea textului poet ic prin artificii variate, prin diversitatea raporturilor de

12 Ion Coteanu, Stilistica funcțională a limbii române, vol. I, Editura Academiei, București, 1973

13
subordonare, prin inversiuni, dislocări topice, paralelisme sintactice, în timp ce nivelul stilistic
folosește toate mijloacele de conectare emoțională a cititorului la text ( lexic figurat, trop i,
intonația exclamativă și interogativă, întreruperi și digresiuni, mijloace ale umorului și satirei,
tonuri ludice etc.).
Același autor analizează oportunitățile pe care le oferă limba textului poetic și deduce
că cea mai mare libertate de creație și co mbinare o oferă zona semanticii, urmată de sintaxă și
de ramura morfologiei, care este mai puțin permisivă, impunând restricții. Limbajul poetic
este privit de autor mai întâi ca proces și apoi ca inventar. Ca mecanism sau ca sistem,
limbajul poetic rezul tă din remodelarea graiului liber. Acesta analizează constituenții expresiei
poetice, respectiv grupul nominal și cel verbal, care conturează imaginea de ansamblu a
universului poetic, substantivul și verbul fiind singurele valori morfologice, care prin el e
însele trimit la un referent. La nivel semantic, își aduc aportul în nuanțarea discursului poetic
și relațiile de sinonimie, antonimie, polisemie, căci zona lirismului dărâmă barierele de natură
lexicală, dând libertatea unor îmbinări și jocuri de cuvint e inedite.
În lucrarea sa din 1972, Stefan Munteanu propune o sinteză a termenilor de stil și
expresivitate ca si a celor două domenii definite de fiecare. Prin introducerea conceptului de
atitudine stilistică , sinteza este posibilă “întrucât și într -un caz și în altul avem de a face cu
manifestarea unei atitudini a emițătorului mesajului care transpare în faptele de limbă devenite
astfel fapte expresive, adică fapte de stil”. Maniera în care este realizată exp resivitatea
stilistică în sfera esteticului, respectiv expresivitatea poetică, este diferențiată de
expresivitatea lingvistică , așa cum le delimitează Ștefan Munteanu. Autorul introduce
termenul de atitudine stilistică , văzută ca ” manifestare a unei atitud ini a emițătorului
mesajului, care transpare în faptele de limbă devenite astfel fapte expresive, adică fapte de
stil”.13 Atitudinea stilistică devine un punct de contact între emițătorul și receptorul mesajului,
care se activează într -o zonă de interferenț ă a planurilor comunicării. El găsește sursa
expresivității în raportul de solidaritate ce se stabilește între forma expresiei și forma
conținutului.
Eugen Coșeriu apreciază că limbajul este poezie numai ca limbaj absolut,14 ceea ce
implică o comunicare despre ceva, distinctă de comunicarea cu cineva, ca urmare creația
artistică, spre deosebire de creația lingvistică, nu se adresează unei instanțe cu care se

13 Ștefan Munteanu, Stil și expresivitate poetică, Editura Științifică, București, 1972, p. 19
14 Lingvistica integrală, Interviu cu Eugenio Coșeriu, de Nicolae Saramandu , Bucure ști, Editura Funda ției
Culturale Rom âne. 1966.

14
stabilește un contact direct . În accepțiunea lui Coșeriu, limbajul ab solut își face simțită
prezența doar în poezie, unde nu mai constituie semnificație și desemnare, ci capătă sens
profund, construind prin poezie o operă superioară altor arte. Poezia devine un tărâm de
potențare maximă a limbajului, presărat atât cu lexeme cu încărcătură pozitivă, cât și cuvinte
ce denotă tente negative, însă care, prin măiestria și stilul unic al poetului, se prescriu în acte
artistice cu o puternică încărcătură simbolică, cum regăsim în estetica urâtului, spre exemplu.
În Istoria poeziei românești, Mircea Scarlat distinge două categorii de discurs poetic
privind poezia ca mod esențial de a fi în lume și ca joc gratuit cu limbajul, de unde derivă o
serie de opoziții: poetizare/depoetizare, referențialitate/autoreflexivitate,
structurare/des tructurare, sintetic/analitic, tendința spre obscuritate și non -comunicare/tendința
spre narativizare, prozaizare, comunicare.
În opoziție cu limbajul științific, limbajul poetic este dominat de trăsături proprii:
– afectivitate /reflexivitate – acea putere a limbajului poetic de a exprima trăiri afective
subiective într -o manieră sensibilă, plastică , generată de puterea de sondare lăuntrică a
sentimentelor și de capacitatea de autoanaliză;
– opacitate /ambiguitate/obscuritate – care nu permite lectorului să pătrundă în totalitate
în anticamera operei, dar permite o gamă largă de interpretări și determină o decriptare
analitică și complexă a mesajului textului;
– intraductibilitate – chiar dacă există motive, teme și imagini recurente în poezie,
aceste sunt redate în forme personalizate, unice, irepetabile, de unde rezultă originalitatea și
unicitatea operei;
– conotație /expresivitate – arta de a încărca lexemul cu noi și noi sensuri, de a da
cuvântului putere infinită pentru a sonda permanent noi teritorii care se îndepărtează de sensul
denotativ;
– sugestivitate – prin intermediul simbolului, al combinațiilor inedite de termeni, prin
construirea unei muzicalități aparte a versurilor, puterea de sugestie devine incontestabilă.

1.3. Enunțarea poetică. Convenții enunțiative la nivelul discursului

Enunțarea, potrivit definiției din Dicționarul de Științe ale Limbii, este un act
individual de utilizare a limbii. Enunțarea reprezintă domeniul de manifestare a creativității
lingvistice a indivizilor. Relația dintre enunțare și enunț este aceea dintre proces și rezultat.

15
Enunțurile prezintă în structura lor mărci diverse ale activității de enunțare (forme verbale
specifice, forme pronominale, vocative, interjecții, adverbe, construcții sin tactice care
sugerează apropierea sau depărtarea enunțătorului de enunț). Problematica enunțării
înglobează diverse aspecte care pun în evidență capacitatea codului lingvistic de a reflecta
prin enunț particularitățile fiecărui context comunicativ. Potrivi t lui E. Benveniste, discursul
determină ”o enunțare ce presupune un locutor și un auditor și intenția locutorului de a -l
influența pe celălalt.”
Toate textele fac parte dintr -o anumită categorie discursivă, iar locutorii dispun de o
gamă largă de termeni, însă textul poetic are un specific aparte, iar discursul la nivelul textului
poetic are referințe lingvistice specifice. Dacă discursul narativ este mediat de vocea
naratorului, iar discursul dramatic împărtășește idei prin vocea personajelor, aparent
nemijlocit, discursul liric este, prin esență, legat de trăirile acelui eu poetic, acelei instanțe
aflate în postura îndrăgostitului, meditativului, nostalgicului, contemplatorului etc. Eul poetic
devine astfel o voce, o instanță de hârtie , care, prin convenț iile eului locutor, devine subiectul
enunțării. (Greimas) Eul locutor capătă, prin convenție, un anumit profil emoțional, psihic, o
anumită identitate, i se atribuie anumite atitudini. Această voce este, prin excelență, ficțională.
Opera de artă, ca atare și opera literară, ia ființă ca urmare a relaționării artistului,
autorului cu mediul, cu realitatea înconjurătoare și cu realitatea lingvistică totodată, care
opune rezistență și pe care trebuie să o îmblânzească. Autorul va trece totul prin filtrul
imaginației și sensibilității proprii, va selecta materialul lingvistic, cernându -l prin sita
propriilor repere și organizându -l pentru a obține un produs finit de factură poetică. Poetul își
poate îndrepta atenția către o realitate sau se poate autocontempla sau chiar poate considera că
eul său creator, obiectul creației și realitatea explorată prin simțuri alcătuiesc un tot omogen.
Artistul se poate plasa chiar și în opoziție cu realitatea, nu în modul critic, ci în sensul
conștiinței e xistențiale și statutului diferit al obiectului.
Pornind de la premisa că textul nu poate fi dislocat de contextul său15, în analiza
discursului literar consideră opera ca pe un eveniment enunțiativ care, în timp ce enunță
lumea, face referire și la condiți ile propriei enunțări, instituindu -și propria prezență în lume.
Actul poetic este un fenomen de limbaj strâns legat de trăirile afective, de percepțiile
subiective, ca urmare implică o înzestrare și o activare a simțurilor și a percepției și discursul
poetic își îndreaptă atenția asupra mesajului. Comunicarea textuală nu poate fi privită ca un

15 Dominique Maingueneau, Discursul literar , Institutul European, Iași, 2007

16
fenomen izolat, ci numai în cadrul comunicării acționale umane, ceea ce duce la un joc
acțional comunicativ, un joc lingvistic, iar textul este doar o piesă a sistemu lui de comunicare
poetică, alături de poet, lector, instanță textuală etc. De aici, rezultă o interdependență între
elementele acestui sistem de comunicare la nivelul discursului poetic, care generează trei
tipuri de relații: relația semn -semn, relația sem n-interpret, relația semn -obiect.
În poezie, avem de -a face cu acte de limbaj autentice a căror sursă rămâne incertă,
nedeterminată, căci eul enunțător, prin esență, nu poate fi identificat nici cu poetul (eul
empiric), nici cu vreun alt subiect anume. Emițătorul presupus al textului nu este o persoană
reală, ci o instanță indeterminată. Se naște astfel ideea unui limbaj poetic distinct de limbajul
prozaic, iar limba nu mai este tratată ca un mijloc de comunicare transparent, ci un material
sensibil, aut onom, în care o tainică alchimie16 restructurează și operează legătura dintre sunet
și sens.
Esența literaturii constă în faptul că aceasta nu pune în contact direct creatorul cu
cititorul, ci în mod mijlocit, opera este liantul, spectacolul creat de autor și înfățișat pe scena
artistică lectorului. Pornind de la relația poet – instanță lirică – lector, universul poeziei capătă
cel puțin trei semnificații distincte: ceea ce se vede (ce spune textul), ceea ce nu se vede (ce
ascunde și doar sugerează textul, i nvitând la explorare) și ceea ce cuprinde orizontul de
așteptare al cititorului. Strategiile discursive care generează originalitate limbajului poetic
sunt: ambiguizarea, sugestia, simbolizarea, devierea de la normele limbii literare.
Discursul poetic se c onturează nu doar prin gradul de implicare a instanței enunțiative,
ci și prin construirea unor izotopii și alotopii, care contribuie în același timp la exprimarea
unor idei, la evidențierea atitudinii subiectului enunțător, dar și la creionarea temei text ului
poetic, alături de tropi. Instanțele comunicării poetice ar putea fi clasificate în instanțe
concrete (autorul concret și cititorul concret), instanțe abstracte (autor abstract sau eu proiectat
și cititor abstract) și instanțe fictive, care sunt conve nții poetice (eul poetic și instanța
referențială). Se va distinge între eul empiric, autorul concret al operei poetice, care este
izvorul stărilor personale (L. Rusu) și eul poetic, cel ce este subiectul unei confesiuni lirice
care transmite în mod direct ideile, sentimentele, el este creatorul imaginarului poetic, al
universului configurat în creația poetică. Eul care se contemplă în actul autoexprimării
definește genul liric. (A. Marino) Prin acest eu poetic, omul este încordat în existență,
participă la ea, ajunge să simtă că face parte din marea unitate a lumii. (L. Rusu) Diferența

16 Gerard Genette, Introducere în arhitext , Cap. Ficțiune și dicțiune, p. 98

17
dintre cele două euri, empiric și poetic, se explică prin aceea că poetul nu este acela care se
complace în elucubrația stărilor sale, ci cel care reușește să străbată dincolo de aceste stări,
într-o lume mai pură și mai unitară, unde prin accente impersonale găsește acordul cu
pulsația lumii obiective. (L. Rusu)17 Vorbind de situația poeziei lirice, care este, prin
excelență, poezia eului, același autor distinge între eul origi nar, autentic și eul derivat, cel din
urmă fiind considerat izvorul majorității sentimentelor, iar în urma unei atente analize
concluzionează că poezia izvorăște din imanențele eului autentic, căci adevăratul artist dă frâu
glasului eului originar, numit ș i eu artistic sau poetic, iar eul derivat se cristalizează în forma
eului empiric. Din polaritățile fundamentale ale celor două euri, se naște spiritul creator.
Intensitatea și complexitatea eului derivat trezesc setea după esențele eului originar. Autorul
se concentrează pe instanța poetică specifică poeziei lirice, care nu este una de mare întindere
și care deține un sens concentrat într -o clipă unică, ca urmare este o poezie de intensitate.
La rândul său, Adrian Marino lămurește și reglează eventualele c oincidențe , susținând
că opera de artă este rezultatul unui proces sufletesc sui generis , acesta presupunând
obiectivarea unei atitudini față de problemele existenței,o atitudine creatoare , care
întotdeauna se va caracteriza printr -o adâncă frământare, pri ntr-o profundă tensiune.
Deixisul personal (mărcile de identificare ale eului poetic, îl reprezintă în mod
definitoriu verbele, pronumele și adj ectivele pronominale de persoana I ) este o convenție
poetică a enunțării, care are rol în determinarea tipului de discurs poetic. Indiferentă dacă
aceste mărci apar sau nu în cadrul discursului, eul poetic își face simțită prezența, putând
beneficia de mai multe ipostaze, în funcție de tipul de lirism abordat. În poezie, utilizarea
pronumelui are efecte din cele m ai diverse și semnificative. În poezia lirică, pronumele
personal eu este semnul unei implicări subiective accentuate, chiar și atunci când eu nu
presupune doar persoana emitentului, ci și alte euri solidare care își asumă implicarea.
Eul proiectat/ eul ab stract/eul perceput reprezintă imaginea compusă de receptor sub
influența asumării mesajului estetic al operei, este ceea ce -și imaginează cititorul despre cel
care trăiește în spatele versurilor și se concretizează în imaginea sublimată a creatorului,
absolutizată prin mintea lectorului, poezia fiind ea însăși o posibilitate de a intra în raport
direct cu absolutul. (Hegel)
Receptorul/instanța referențială este echivalentul naratarului din textul narativ, este
instanța căreia i de adresează eul poetic și es te prezentă în cazul lirismului exprimat,

17 Liviu Rusu, Estetica poeziei lirice , Ediția a III -a, Editura pentru Literatură, București, 1969

18
monologului adresat, poate fi determinată (iubita, divinitatea, mama etc.), nedeterminată
(cititorul anonim) sau chiar absentă, în cazul lirismului neexprimat. În acest caz, deixisul
personal constă în mărcile de i dentificare a instanței referențiale, respectiv verbe și pronume
de persoana a II -a, substantive și adjective în cazul vocativ, verbe la imperativ sau interjecții
de adresare.
Tipurile de lirism sunt determinate de felul în care sunt exprimate ideile poetice,
trăirile interioare, asumate sau nu de instanța poetică. Într -un text poetic, persoana I nu
denumește pe autorul textului, ci este o convenție textuală, un construct ficțio nal, o ființă de
hârtie . Confuzia dintre eul gramatical al enunțării și eul enunțului a întreținut multă vreme
prejudecata că în lirică poetul își exprimă direct, nemediat, sentimentele. Unul dintre cei care
combat cu vehemență această prejudecată este chi ar Gerard Genette, pentru care eul liric prin
esență nu poate fi identificat cu certitudine nici cu poetul în persoană, nici cu vreun subiect
anume. Ipostazele ficționale ale persoanei I sunt numeroase în textul poetic: îndrăgostitul,
poetul (în calitate d e construct ficțional, disociat de autor, care este o instanță extratextuală),
copilul, adolescentul, contemplatorul, visătorul.
Teoreticianul Tudor Vianu18 identifică trei tipuri de lirism, pornind de la tipul de
enunțare din cadrul discursului poetic și de la gradul de implicare al instanței enunțătoare:
1. Lirica eului, în care primim oarecum mărturisirea directă a sentimentelor poetului. În cazul
liricii eului, eul poetic este acordat pentru intimitate, o surdină invizibilă coboară peste
simțirea lui. Tudor Vianu, în cazul liricii eului, face distincția dintre un eu individual, empiric
și un eu tipic, trăind în situații generale, transformate de imaginație : poetul nu vorbește
niciodată în numele eului său individual, empiric, ci în numele unui eu tipic cu care oricine
poate intra în relații de simpatie.
2. Lirica măștilor, în care poetul exprimă sentimentele sale sub o mască străină. În cazul liricii
masca te, eul poetic este un eu mai îndrăzneț, mai viu colorat, mai radical în judecățile și
simțirile sale. Poetul etalează un evantai de măști ale eului liric și, implicit, la fel de multe
ipostaze ale comunicării. Instanța textuală ocupă poziția centrală și, în acest fel își alocă
puterea de a crea în jurul său un univers pe care îl modelează conform propriilor concepții.
3. Lirica rolurilor, în care poetul, asimilându -se cu un personaj felurit, așa cum face
totdeauna creatorul de caractere epice sau dramatice, exprimă sentimente care nu sunt
propriu -zis ale sale, deși energia generală a sufletului său le susține și pe acestea.

18 Tudor Vianu, Opere , vol. IV, Studii de stilistică , București, Editura Minerva, 1975, p. 268 -280

19
O altă poziție de obiectivare a posturii lirice, în care comunicarea poetic ă este
structurat ă la persoana a III -a este cea a lirismului impersonal, ce pare a ignora prezența
umană și trăirile afective, înclinând spre descriptivismul pur sau spre discursul gnomic,
specific meditațiilor filosofice.
Lirismul narativ , tot mai pregnant în poezia actuală, caracteristică omului modern, este
caracterizat de o prezență dinamică, părtaș al experiențelor existențiale sau al evenimentelor
cotidiene obișnuite. Indicii textuali specifici acestui tip de lirism sunt: prezența unui nucleu
narativ, a unui scenariu mitic, frecvența verbelor și a ac țiunii.
Poezia actuală sau poezia nouă înregistrează schimbări semnificative la nivelul formei,
la nivelul enunțării discursive și la nivelul expresiei. Elementele de noutate survenite în poezia
ultimilor ani se datorează unei societăți în continuă schimba re, ca urmare a conturării unui nou
profil al lectorului și implicit, a unor orizonturi de așteptare ale lectorului. ”Orice eu poetic
propune o structurare a realului intermediată totdeauna diacronic de o poetică (clasicistă,
romantică, simbolistă, expresi onistă etc.) care impune organizarea discursului în codificări
recognoscibile pentru un anumit tip de receptivitate ce variază și ea în funcție de perspectiva
istorică.”19 În cadrul poeziei specifice secolului al XX -lea, eul poetic devine tot mai pregnant
instanță absolută. Poezia lirică implică o instanță enunțătoare subiectivă, în timp ce poezia
populară, spre exemplu, recurge la o formă a instanței enunțătoare impersonale.
Marin Mincu atrage atenția asupra greșelii de a confunda eul poetic cu creatorul
(poetul) și susține că este o problemă complexă constituirea eului poetic, căci ”eul poetic ar
putea reprezenta însumarea acelor vaste raporturi de (in)determinare ce se stabilesc între o
instanță enunțătoare antrenată direct în discurs (lucru pus în eviden ță prin diverse mărci sau
martori textuali) și obiectul acestui discurs, care poate fi real sau realul textual .”20 Autorul
vine în studiul său cu câteva situații exemplu de constituire a eului poetic precum:
arghezianismul care consacră un discurs al cărui obiect este presupus dincolo de text;
discursul expresionist, care constituie o ruptură față de poetica tradițională și înregistrează o
amplificare a eului, instanța enunțătoare fiind afirmată în procesul constituirii tragice a
conștiinței eului poetic; în cadrul textului barbian, eul poetic este retras din funcția discursivă,
fiind înlocuit cu o instanță textuală suverană ce activează vocea impersonală a textului; eul
bacovian se situează simultan în existența textului și ca scriitură a existenței.

19 Marin Mincu, Poezia română actuală , vol. I, Editura Pontica, Constanța, 1999, p. 11
20 Idem

20
1.4. Structura textului poetic

Textul poetic este o unitate semantico -sintactică ce exprimă lumi textuale. Având în
vedere faptul că numele și verbul constituie nucleele structurante pentru poezie, prin puterea
lor de a face trimitere clară la un referent, vom recurge la tratarea acestora din prisma
structurării textului poetic.
Substantivul, în cadrul construirii textului poetic își aduce aportul prin latura sa
plurivalentă care îi permite să construiască un discurs poetic bogat, nuanțat, pot avea rol în
construirea descrierilor, pot intra în componența unor cuvinte compuse, pot proveni din alte
părți de vorbire, prin conversiune și, la rândul lor pot lua alte valori morfologice, pot intra în
alcătuirea locuțiunilor substantivale și nu numai, sunt capabile să nuanțeze discursul poetic
prin proprietatea lor de a denumi obiecte de număr și gen diferite, ceea ce ne determină să
susținem că are un rol important în cadrul construcției textului poetic.
Substantivul, din punct de vedere semantico -referențial, denumește indivizi, în sens
larg, fie ei chiar și neindividualizați, organizați în subclase, pe baza unor proprietăți comune:
clasa animatelor (om, coleg, pisică, mamă), clasa toponimelor (București, Constanța), clasa
obiectelor (barcă, sală), clasa stăril or sufletești (bucurie, tristețe) etc. Din punct de vedere
sintactic, substantivul reprezintă centrul grupului nominal, combinându -se în această situație
cu articolul și cu alți determinanți, modificatori, cuantificatori sau posesori. Din punct de
vedere s emantic, diferitele tipuri de substantive, așa cum sunt ele clasificate de gramatică21, au
diferite roluri semantice:
– substantivele comune desemnează obiecte concrete, în sens larg, organizate în clase,
pe baza unor particularități semantico – referențial e comune;
– substantivele masive prezintă omogenitate (imposibilitatea de divizare);
– substantivele abstracte ai căror referenți sunt însușiri, acțiuni;
– substantivele colective desemnează ansambluri formate din indivizi, grupați;
– substantivele person ale dețin ca trăsătură [+ Personal] ;
– substantivele relaționale induc o relație de rudenie sau de vecinătate;
– substantivele postverbale, obținute prin derivare progresivă sau regresivă, indică
acțiuni, activități sau stări și au capacitatea de a atribui aceeași grilă de roluri tematice cu a
verbului de bază;

21 Gramatica de bază a limbii române, Coord. Gabriela Pană Dindelegan, Univers Enciclopedic Gold, București,
2010

21
– substantivele post -adjectivale exprimă însușiri sau stări și au capacitatea de a atribui
aceleași roluri tematice ca ale adjectivului de origine;
– substantivele proprii sunt autoreferențiale, den umind indivizi unici.
Desigur, în poezie, substantivul capătă nuanțe noi prin puterea sa de a construi
conotații nenumărate. În poezia închinată naturii, spre exemplu, substantivul stă la baza
construirii tropilor și imaginilor poetice, unde devine centru al grupului nominal. Substantivul,
împreună cu toți constituenții legați sintactic și semantic de acesta formează grupul nominal,
în cadrul căruia substantivul devine nucleu. Struct ura unui grup nominal poate varia în funcție
de complexitate, la fel ca și poziția substantivului nucleu, iar constituenții se organizează
ierarhic, unii dintre aceștia fiind foarte legați de centrul substantival, iar alții mai puțin. Grupul
nominal, la râ ndul său, poate ocupa diverse poziții în organizarea enunțului. Dacă ne referim
la grupul nominal în forma lui simplă, neextinsă, acesta se poate constitui fie prin alăturarea
unui substantiv și a unui adjectiv calificativ, fie prin alăturarea a două subst antive aflate în
relație sintactică. Grupul nominal în a cărui componență intră un substantiv și un calificativ
adjectival aduce numeroase combinații simbolice la nivelul expresiv al textului poetic, având
capacitatea de a da naștere epitetelor clasice sau , prin deplasarea topicii, epitetelor în
inversiune. Grupul nominal astfel creat poate atașa substantivului – centru unul sau mai multe
calificative în același timp, rezultând un grup extins. Prin antepunerea calificativului de tip
posesiv se construiește un indice de poeticitate care are fără doar și poate rol în evidențierea
tipului de discurs poetic. De asemenea, grupul nominal substantiv -adjectiv se poate îmbogăți,
extinzându -și sfera semantică, prin adăugarea unui dativ posesiv. Volumul grupului nomina l
este conferit de participiile și gerunziile adjectivale atașate. Hiperbatul și ingambamentul sunt
favorizate de inversiune și de libertatea de combinare a cuvintelor în enunț , reprezentând
dislocări ale grupului nominal. De asemenea, la nivelul discursul ui poetic, se pot regăsi
construcții nominale care dețin ca nucleu un pronume, ceea ce determină o subliniere a
implicării sau aparentei non -implicări subiective a instanței poetice prin înglobarea diverselor
tipuri de pronume: personal, posesiv, reflexiv, având totodată conotații care trimit la mesajul
ascuns al textului și luate ca elemente de reper în analiza și interpretarea textuală.
Expresivitatea categoriilor gramaticale ale substantivului se poate construi la nivel
textual prin diferite procedee:

22
– Sinecdoca este o figură realizată singularului cu pluralul și invers, prin substituirea
întregului cu partea și a părții cu întregul sau a obiectului cu materia din care e făcut (Ex: S -a
bătut turcul cu ungurul. A cumpărat un bronz.)
– Plurale marcate stilistic cu scopuri ironice, depreciative (Hristoși) sau cu funcție de
hiperbolizare (zăpezi, ploi, mări și țări).
– Feminine peiorative și ironice folosite pentru ambele genuri cu valoare de metaforă:
substantive animate pentru care există și formă de ma sculin (muiere, babă, domnișoară);
substantive epicene sau inanimate, colective etc. cu preferință pentru forma de feminin.
La nivel cazual, întrebuințarea substantivelor, poate avea, pe lângă rostul gramatical și
un substrat stilistic. Nominativul cuprind e apozițiile metaforice (poezia, un trandafir).
Genitivul evidențiază substantive care în mod obișnuit sunt asociate cu acuzativul (șosea cu
praf, în loc de praful șoselei), uneori producându -se și schimbarea de topică, în același timp.
Cazul dativ are at ribute cu utilizare specială: dativul adominal, cu nuanță populară sau
arhaică solemnă ( preot deșteptării noastre ). Acuzativul reține atenția prin epitete metaforice
(tâmple de zăpadă), comparații (nori ca argintul) și metafore (o floare de fată), iar voca tivul, în
calitatea sa de caz al adresării susține funcția emotivă prin latura sa emfatică, prin atributele
sale peiorative , dar mai ales prin substantivele în vocativ personificate (Codrule, codruțule…).
Verbul, în calitatea sa de nucleu al enunțului, impune o anumită configurație
sintactică. Datorită faptului că verbul denumește acțiuni sau stări, capătă sens la nivelul
discursului poetic, putând să construiască bogate conotații, ducând spre o interpretare
complexă a textului, căci poate sugera dinamis m sau intenționalitate, voință, lipsă de
dinamism și poate căpăta foarte multe nuanțe, în funcție de categoriile sale morfologice (mod,
timp, diateză, aspect, tranzitivitate etc.) . Modurile pot îndeplini mai multe roluri: marchează
actul de limbaj și tipul de enunț (indicativul este pentru aserțiune, imperativul este modul
ordinului), prezintă acțiunea ca fiind referențială sau abstractă, posibilă sau potențială, arată
gradul de certitudine al unei aserțiuni. Cu cât frecvența verbului este mai mare, cu atât ritmul
textului este mai dinamic și impresia de succesiune rapidă , de iminență a evenimentelor
crește. Adesea, verbul este folosit de scriitori în contexte lingvistice care diferă de cele impuse
de norma limbii literare, constituind ușoare abateri de la r eguli, din motive prozodice sau
stilistice care au ca efect sporirea expresivității artistice. Spre exemplu, Eminescu folosește
sintagma cobori în jos , structură ce încalcă norma prin nuanța pleonastică, dar în textul poetic

23
capătă valoare expresivă căci are rolul de a puncta diferența dintre cele două dimensiuni,
terestră și cosmică.
Verbul intră în componența unor figuri de stil precum metafora ( Luna -și picură
argintul / Tremurându -l pe fereastră ), personificarea ( Și de ce codrii nu s -ar tângui cu
glasuri de vânt? ), aliterația ( Prin vulturi vântul viu vuia ) și repetiția ( Care vine, vine, vine… ).
Acestea pot contribui la crearea unor imagini artistice de factură auditivă, vizuală, motrică,
olfactivă.
Modurile și timpurile verbale pot, de asemenea să capete variate valori expresive,
contribuind la conturarea mesajului poetic. Modul indicativ exprimă o acțiune sigură, reală.
conferind impresia de certitudine, dar în funcție de context poate sugera:
– un adevăr general valabil (prezentul etern sau gnomic);
– prezentul istoric, folosit în locul trecutului pentru a crea o imagine dinamică, plină de
viață;
– prezentul instantaneu care marchează o acțiune începută și finalizată într -un interval
foarte scurt;
– prezentul iterativ in dică acțiuni care au loc periodic;
– prezentul cu valoare de viitor.
Timpul imperfect exprimă o acțiune trecută cu aspect durativ, al cărei final nu este clar
marcat, iar perfectul compus indică o acțiune încheiată, sigură și are, de obicei valoare
absolut ă. Viitorul, cu formele sale literare și populare, poate avea valoare imperativă,
prezumtivă, optativă sau poate fi marcă a oralității.
Modul conjunctiv aduce o altă nuanță asupra textului, căci indică o acțiune, posibilă,
probabilă, aflată sub semnul ipot ezei. Conjunctivul prezent poate reda nesiguranța, dorința, o
acțiune proiectată în viitor, dar poate căpăta și valoare de imperativ, iar conjunctivul perfect
exprimă concesia, îndoiala sau condiția în trecut.
Modul condițional – optativ indică o acțiune dorită în împlinirea căreia intervine un
element perturbator, un obstacol. acțiunea este uneori realizabilă cu forma de dorință și
condiția împlinirii dorinței. Formele inversate pot constitui o marcă a oralității, deci și a
expresivității prin redarea vor birii populare și a sintaxei afective.
Modul infinitiv exprimă în text o acțiune continuă, ca proces, dar poate căpăta și
valoare de conjunctiv, imperativ sau gerunziu.

24
Modul gerunziu exprimă o acțiune în desfășurare simultană cu o altă acțiune, dar poate
exprima și însușiri ale verbului ( aud materia plângând ). În același timp, imprimă acțiunii un
aspect durativ sau poate oferi unor contexte un efect de muzicalitate greoaie.
Modul participiu denumește acțiunea suportată sau săvârșită de un obiect. Prin
conv ersiune, participiul poate deveni adjectiv , sau, prin articulare, chiar substantiv.
Ca și în cazul substantivului, valorile expresive se pot constitui și pe baza categoriilor
gramaticale, respectiv ale numărului și persoanei. Adesea, în locul persoanei I a pare persoana
a II-a singular ( Ei, ei, ce -i de făcut, măi, Ioane?) , fenomenul fiind specific vorbirii populare
sau monologului liric autoadresat. Pronumele tu s-a izolat de categoria gramaticală căreia îi
aparține, păstrându -și expresivitatea în construcți i ca: nu tu casă, nu tu masă , neavând un
referent real. În poezia populară, întâlnim adesea procedeul de înlocuire a persoanei I ,
singular, cu persoana I plural, sub forma unui plural al modestiei sau poate exprima ironia.
Persoana I poate fi înlocuită și cu persoana a III -a în unele expresii (omul nu -și găsește locul).
Grupul verbal se constituie dintr -un centru verbal și toți constituenții legași sintactico –
semantic de acesta . Acesta prezintă o organizare complexă la care participă numeroase tipuri
de co mplemente. Grupul verbal organizat în jurul unui centru verbal la formă finită reprezintă
nucleul enunțului, îndeplinind întotdeauna funcția de predicat al enunțării. Caracteristica
fundamentală a grupului verbal cu formă finită este imposibilitatea de a a părea ca termen
subordonat altui grup sintactic, în timp ce grupurile verbale non -finite sunt, de cele mai multe
ori, lipsite de autonomie în comunicare, incluzându -se ca termeni subordonați în organizarea
altor grupuri sintactice.
Expresivitatea textului poetic, prin raportare la grupul verbal se poate realiza luând în
considerare relațiile subiect -verb, respectiv verb -obiect, prin modificarea tranzitivității ( iau
luna și o răsar ) și chiar prin elidare sau prin apelul la elementul predicativ suplimentar.
Emilia Parpală -Afana,22 aruncând o privire analitică asupra textului poetic aparținând
unor poeți ca Arghezi, Blaga, Barbu sau Pillat, observă concentrarea expresiei ca o consecință
a simultaneismului și a sintaxei paratactice și enumeră câteva situații:
a) eliminarea elementelor de relație (prepoziții, conjuncții);
b) adverbializarea substantivelor sau adjectivelor;
c) elipsa verbului -predicat și apoziția;

22 Emilia Parpală -Afana, Poetica: O introducere , Editura Austrom, Craiova, 1998, p. 53

25
d) construcții absolute, cum ar fi utilizarea unui substantiv fără legături sintactice
explicite cu ce ilalți termeni ai enunțului;
e) condensarea prin dativ, care creează impresia că o formă de dativ ține simultan de
nume și de verb;
f) poemul într -un vers, forma cea mai concentrată a expresiei poetice, presupune un
titlu a cărui semantică este înscrisă în structura de adâncime.
Stilul poetic este influențat și de forma pe care o ia construcția textului, respectiv
structura propozițiilor și frazelor ce intră în alcătuirea textului. Rostul ordonării enunțurilor
este acela de a genera un sens închegat, de a l ega idei, construind astfel un întreg, un tot
unitar. Enunțurile lungi, dominate de grupul nominal, pot construi pasaje descriptive nuanțate,
prezente mai ale în poezia naturii , care în final structurează imagini poetice inedite sau în
enumerații cu valoar e simbolică. Considerat ca secvență finită de semne lingvistice, textul are
nevoie de coerență semantică și de coeziune sintactică, cea din urmă vizând legăturile dintre
părțile componente și desemnează modalitățile specific verbale care guvernează relații le
intrafrastice și interfrastice, menținând identitatea referinței.
Ambiguitatea, ca trăsătură a textului poetic, poate fi indusă prin strategii precum
nedeterminarea (utilizarea adverbelor și pronumelor nehotărâte și frecvența substantivelor
nearticulate ), folosirea cuvintelor cu sens abstract care permit mai multe interpretări,
exprimarea incertitudinii prin folosirea unor adverbe precum parcă, poate etc. sau prin
ineditul unor construcții eliptice care amplifică stratul de profunzime al textului și cons tă în
suprimarea conexiunilor explicite dintre imagini , ceea ce conduce la o fragmentare a
discursului. Fragmentarea se poate realiza când obiectele sunt evocate prin câte un detaliu , nu
epuizate descriptiv. Atunci, poemul însuși pare un fragment, un instantaneu dintr -o mișcare
continuă. Dacă am pune în discuție o comparație, am putea spune că principiul simbolist
impune o construcție pentru a realiza simbolul și a reconstitui din corespondențe unitatea
pierdută, în vreme ce principiul impresionist des tructurează, lăsând spațiu pentru sugestie.
Structurile morfologice ale textului poetic implică și clase morfologice ale rimei,
diferențiind între rimele sincategoriale (clase morfologice similare, de exemplu substantiv –
substantiv) și rimele heterocategori ale (între cuvinte care nu aparțin aceleiași clase
gramaticale, exemplu substantiv -adjectiv), cele din urmă fiind considerate mai complexe.
Jocul reflexelor, al suprapunerilor, generează un text cu dublă intrare, construind
imagini reciproce prin intermedi ul:

26
• structurilor simetrice
Noi viori să farmec, nouă melodie să găsesc
adj. + subst. comun nearticulat + vb. la conjunctiv adj. subst. comun nearticulat . vb.
la conj.
• imaginilor în oglindă
Dai dragoste și dragostea sporește
vb. prezent gnomic + subst. comun același subst. comun + vb. prezent
gnomic
La nivelul textului literar, identif icăm atât o structură de suprafață, cât și o structură de
adâncime. Structura de suprafață se identifică cu organizarea planului lingvistic, cu
compoziția, cu construcția textului, care implică totalitatea procedeelor poetice, iar structura
de adâncime se referă la înțelesurile ideologice. Structura de suprafață se raportează la
macroelementele compoziției, părți, versuri, strofe, marcate în mod explicit sau prin alte
modalități identificabile prin analiză. În poezia tradițională, delimitarea grafică a str ofelor sau
a părților constitutive este clară, în timp ce, în poezia de factură modernă ingambamentul
anulează această diviziune, determinând o lectură fluentă a textului și modificând sau chiar
anulând analiza pe strofe, căci acestea nu mai au o autonomie semantică echivalentă cu cea a
poeziei tradiționale. Percepută mai întâi ca ansamblu compozițional, poezia își dezvăluie
fețele prin cercetarea profunzimilor ca sistem de relații între componente, care conduce spre
semnificații închegate, de o anumită coe ziune, toate raportate la context. Structura este
construită stratificat, ca sistem de relații, ca urmare analiza și interpretarea poeziei ca structură
presupune identificarea sistemului de relații dintre straturi, funcționarea acestui sistem,
evidențierea modului în care componentele și raporturile dintre ele generează semnificații.

1.5.Dominante tematice în poezia românească

În teoria textului, tema poate fi definită din perspective diverse: în termen de structură
lingvistică, se definește ca subiect al frazei, ca unitate lingvistică neaccentuată în frază sau ca
element care coincide cu primele fragmente de enunț incluse în fr ază, iar în ceea ce privește
interesul locutorului, tema reprezintă centrul/focus -ul atenției acestuia. În studii mai recente
de teorie literară, se face distincția dintre temă și motiv: tema este considerată un semnificat
global al textului, o unitate cu un grad de generalitate mai ridicat, spre deosebire de motiv,

27
unitate mai restrânsă de semnificație. Tema desemnează o categorie semantică prezentă uneori
de-a lungul întregului text sau chiar în ansamblul unui curent literar, în timp ce motivul este
doar un membru al ansamblului de obiecte pe care îl poate desemna o temă. Tema, la rândul
său, se compune din entități generale și abstracte (idei, gânduri, noțiuni etc.) și este o categorie
macrostructurală, globalizantă, cadru general care permite unificarea unor elemente textuale
diferențiate între ele.23
La nivelul organizării textului poetic, se reflectă tema, motivul, mitul poetic, toposul,
noțiuni care, conform Noului dicționar enciclopedic al științelor limbajului24, joacă un rol
central în analiza tematică a textului. Interpretarea tematică a textului poetic ar putea fi
dislocată în două secvențe diferite, pe de o parte interpretarea simptomală ce ține de
hermeneutica generală a expresiilor simbolice și, pe de altă parte, analiza semantică ce
studiază temele dintr -o perspectivă intratextuală. În timp ce interpretarea tematică este
intratextuală, taxinomia motivelor poetice este transtextuală. Studiul comparativ și evolutiv al
motivelor importante din punct de vedere istoric formează o configurație stabilă, numită
topos. Studiul topoilor se apleacă mai ales asupra rolului structurant al motivelor și
simbolismului cultural al unei anumite civilizații.
Universul poeziei este constituit din obiecte și sentimente. În viziu nea lui G.
Călinescu, obiectele formează universul poeziei , iar sentimentele, tematica acesteia. Obiectele
care dobândesc semnificație exprimă un eu, devenind poetice, iar eul este principala temă a
poeziei.
În Poeticul , M. Dufrenne25 stăruiește asupra rela ției om -natură. Prin simțămintele
poetului ce cântă natura, aceasta devine univers poetic. În poezia modernă, unde confesiunea
se estompează lăsând loc procesului de obiectivare a liricii, putem identifica ființe și lucruri a
căror existență pare independe ntă de eu.
Marile motive literare ce apar în mod repetat în poezie generează informații despre
pasiunile și preocupările emițătorului de text și, de multe ori pot lua forma unor cronotopuri
ce evidențiază relația spațiu -timp. Un astfel de exemplu este motivul codrulu i protector al
copilului și al copilăriei care își face adesea simțită prezența în poeziile eminesciene: ”Fiind
băiet, păduri cutreieram…” sau în O, rămâi … ”Unde ești, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?”

23 Dicționar de științe ale limbii , Editura Nemira, 2005, p. 532
24 Oswald Ducrot & Jean -Marie Schaeffer, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajul ui, Editura Babel,
București, 1996
25 M. Dufrenne, Poeticul , Editura Univers, București, 1971

28
Atât textul în proză, cât și cel în versuri, pre zintă o structură cu elemente de
specificitate. Poezia se leagă de o formă proprie, dispunând de un titlu, un incipit și un final, o
înlănțuire de secvențe poetice, relații de opoziție și/sau de simetrie, teme, motive și imagini
recurente. Toate aceste ele mente, este drept, nu se regăsesc într -o schemă prototipică, însă în
funcție de măiestria păpușarului care le mânuiește, le distribuie și le armonizează, se creează
un spațiu inedit al textului. Titlul are rol anticipativ și rezumativ al textului, utilizân d de cele
mai multe ori sensul figurat al cuvântului, și este un prag simbolic, o fereastră care deschide
cititorului calea către lumea textului și un orizont de așteptare, totodată. Titlul se poate relua
în text ca un laitmotiv, cel mai frecvent în incipi t și are rolul, de multe ori, de a ancora spațio –
temporal ideea poetică. Textul poate fi puternic marcat, la nivel simbolic, de incipit și de final
și de revenirea în finalul textului la ideea inițială, poezia căpătând astfel o nuanță ciclică,
perpetuă. Nu doar titlul textului face corelația între sensul său și tema poetică. La nivelul
analizei textuale, se recurge la gruparea termenilor care se evidențiază pregnant în text, în
funcție de sfera semantică din care fac parte, însă acest lucru nu este deloc su ficient pentru
identificarea temei și pătrunderea tainelor universului poetic, pentru că și aceste câmpuri
semantice în ansamblul lor se pot constitui având la bază structuri metonimice, ducând spre un
referent neașteptat, ceea ce determină o interogare at entă a sensului generat, în corelație cu
toate nivelurile textului poetic. Spre exemplu, în cadrul doinei populare ”Măi bădiță, floare
dulce”, iubitul este reprezentat prin metafora floare din titlu, care mai apoi se reia în text și
coagulează în jurul să u noi termeni din sfera semantică a grădinii care, la rândul lor sugerează
tema iubirii și nicidecum a naturii, cum am putea fi tentați să credem la o primă lectură: te-aș
smulge, te -aș răsădi, te -aș secera etc. Aceeași situație este redată și în textul Emoție de
toamnă de Nichita Stănescu, unde termenul -cheie toamnă , aflat în componența titlului, care
atrage după sine câmpul semantic predominant al textului ( umbră, nori ) nu are un sens
denotativ, ci prin puterea conotației, evidențiază tema iubirii.
Tematica textului poetic a cunoscut în diacronie o gamă largă de tendințe și preferințe,
prin raportare la epocă, la condițiile istorice, la tendințele estetice dominante, la speciile
poeziei și la personalitatea autorului. Tema istorică, spre exemplu, se prezintă diferit de -a
lungul epocilor. Până în pragul romantismului, scriitorii nu erau preocupați, în evocarea
trecutului, de autenticitatea istorică a evenimentelor, a faptelor de viață evocate, acestea
cristalizându -se și afirmându -se abia în epoca roma ntică și adâncindu -se apoi. Nuanțarea și
individualizarea temelor se realizează, de fapt prin motive. Tema istorică și motivele variază

29
de la o epocă la alta. În Renaștere și în neoclasicism se manifestă un interes preponderent
pentru istoria și mitologia antichității greco -latine, în romantism interesul se îndreaptă către
evul mediu și către istoria națională, iar pentru scriitorii popoarelor care aspirau la libertate și
unitate națională, evocarea istoriei națiunii sub aspectele ei eroice devine în epoca romantică,
motivul preferat.
Iubirea, ca temă abordată în toate perioadele literaturii a dat inițial naștere poeziei
lirice, natura cântată în versuri a generat minunate pasteluri, destinul nefericit al omului de
geniu și timpul devin cel mai frecvent teme ale meditației, legătura omului cu divinitatea ia
forma psalmului, dorul se exprimă luând conturul doinei, în timp ce tema luptei este, de cele
mai multe ori caracteristică baladei. În literatura erotică medievală domină concepția
cavalerească, în care iu birea este strâns legată de virtute, iar femeia iubită e un înger. Sub
influența clasicismului greco -latin, a stării de spirit generale antifeudale, iubirea, îngrădită de
restricții religioase și sociale, face parte din bucuriile și plăcerile vieții. În ne oclasicism,
iubirea se află în conflict cu sentimentul datoriei.
Tema naturii, alături de cea a iubirii, își face simțită prezența în textul poetic, pornind
de la legătura ancestrală a omului cu natura, care este primul său leagăn. Tema naturii este
nelips ită din textul poetic, fie ca subiect principal al discursului liric, fie ca temă secundară ce
asigură cadrul temei -cheie, care de cele mai multe ori este iubirea. Ca reper în acest sens
putem puncta poezii ca Lacul și Dorința de Mihai Eminescu, în care n atura, cu planurile sale
(terestru, acvatic, silvestru, cosmic) redă și susține tensiunea și emoția discursului liric și este
în același timp plan al dezvoltării temei principale, dragostea.
Natura, prin plenitudinea sa, prin puterea de a reda frumosul și de a genera emoții,
trăiri, stări, poate fi ușor adaptată ca temă, nu doar în literatură, ci și în pictură, muzică,
sculptură, ceea ce ne determină să considerăm că tema naturii prezintă multiple valențe ce
permit o explorare perpetuă. Tema iubirii est e una dintre cele mai frecvente în poezie, aceasta
fiind percepută sub diverse forme: ca mijloc de împlinire sufletească, drept dezamăgire și
motiv de suferință, ca fir de speranță, însă un loc de seamă îl ocupă și tema naturii, condiția
poetului și a poez iei, istoria, jocul și chiar tema morții ca realitate a ființei umane, dar nu sunt
singurele teme poetice.
Tema textului poate fi redată în mod explicit în text, însă potențarea funcției expresive
ar fi vitregită, ceea ce ar duce la o demascare prematură a sensului, lucru care nu este specific

30
poeziei, ca urmare, tema este de cele mai multe ori sugerată și nu numită, prin apelul la
diversele mijloace artistice, mai cu seamă cele care au la bază structura metaforică.
Îmbinarea secvențelor poetice generează o structură tematică ce are la bază o serie de
motive literare și din care derivă relații de opoziție în text, determinate de structura acestuia,
precum și de mijloacele artistice dominante. Spre exemplu, relațiile de opoziție pot fi generate
de utilizarea antitezei sau oximoronului. Relațiile de simetrie sunt, la rândul lor, elemente
textuale ce apar în poezie la diferite niveluri ale sale: simetria versurilor, a strofelor, a
tablourilor terestre, cosmice sau acvatice, a timpului etc. ce par să sugereze dor ința de
sincronizare, de armonizare simetrică a unei lumi ideale, dominată de ordine. La rândul lor,
relațiile de opoziție se regăsesc la nivelul instanțelor textuale (eu/tu, eu/noi), la nivelul formei
grafice pe care o îmbracă textul (versuri sau strofe s curte/lungi), la nivelul temporalității (
trecut/prezent, acum/atunci/mâine, timp efemer/timp etern) și chiar la nivelul planurilor
spațiale (sus/jos, cosmic/terestru).
Relațiile de recurență sunt reluări sub forme diversificate ale unor teme, idei, toposu ri,
care vin să accentueze ideea de repetiție a ciclului vieții umane, de perisabilitate a ființei.
Aceste recurențe sunt strâns legate, de cele mai multe ori, de motivul poetic, unitatea
structurală minimală a textului, care are menirea de a crea conținut uri cu semnificație culturală
consacrată de folosirea repetată pe o perioadă lungă de timp în literatură. Regăsim în poezie ca
motive literare dominante codrul, luna, izvorul, timpul, animalul năzdrăvan (adjuvantul) etc.
Motivele literare devin simboluri, iar simbolul este, prin definiție, un semn de
recunoaștere , o imagine creatoare de semnificații, care depinde de context. Dacă simbolul
(metafora, imaginea) este scos din context, își pierde sensul, ca urmare simbolul creează un
sens unic, irepetabil, ce a re ca sarcină sondarea adâncimii sufletului, căci poezia este marcată
de subiectivitate și afect. Dacă luăm ca exemplu motivul vântului26, ce apare ca simbol în
diferite texte poetice și vom purcede la înțelegerea sensului în câteva contexte diferite, vom
observa originalitatea și ineditul, căci Vasile Alecsandri descrie vântul ca pe un zeu lipsit de
milă ( În tuspatru părți a lumei turbat vântul se tot duce/ Ca păgânul pe mormânturi
răsturnând creștina cruce ), pentru Dimitrie Anghel, vântul este un uriaș ne bun care mângâie
creștetele copacilor bătrâni , Eminescu îl înfățișează în Scrisoarea III ca forță cu putere
distrugătoare ( uraganul ridicat de Semilună ), iar în poezia Fulg de Nicolae Labiș, motivul
implică o stare de agitație interioară ( Care vânt neliniș tit/ răsucindu -te cu ură? ), în vreme ce

26 Dicționar de motive și simboluri literare , p. 154, Editura Litera, 2006

31
George Bacovia redă prin sunetele sinistre ale vântului dezechilibrul lumii, iar Lucian Blaga,
în poezia Epilog sugerează spulberarea vieții fără nicio consolare ( Îngenunchez în
vânt/…/Înapoi niciun drum nu mai duc e/ Îngenunchez în vânt/ lângă steaua cea mai tristă ).
Temele și motivele în poezia românească sunt ele însele recurente, însă admitem că
fiecare perioadă literară, fiecare curent literar a înregistrat tendințe și predilecții către anumite
teme și, implicit , către anumite motive literare, în funcție de frământările vremii. Una dintre
perioadele cele mai fructuoase ale literaturii române, atât în domeniul prozei, cât și al poeziei,
este cea interbelică, interval în care tezaurul literar național s -a îmbogățit considerabil sub
aspect calitativ și cantitativ în egală măsură, iar temele și motivele literare, deși foarte
diversificate, sunt influențate de tendințele epocii. Universurile tematice construite având la
bază iubirea, visarea, timpul ireversibil și timp ul etern, condiția omului de geniu sunt teme
care au dominat universul poetic al romanticilor, în timp ce angoasa, spleenul , ruptura,
alienarea, izolarea sunt recurențe ale poeziei moderne, care înregistrează o distanțare de
universul tematic tradițional s au măcar o schimbare de paradigmă sub aspectul modului de
abordare.

Capitolul al II -lea
Nivelul stilistic al poeziei

Expresivitatea reprezintă capacitatea textelor de a trezi reacții estetice. Unele cuvinte,
precum onomatopeele sau diminutivele, pot avea expresivitate intrinsecă, în timp ce pentru
alte cuvinte expresivitatea rămâne extrinsecă, depinzând mai mult sau mai puțin de context.
Expresivitatea are realizări diferite la fiecar e nivel al textului poetic.

2.1. Nivelul fonetic al expresivității

Expresivitatea realizată prin selecția și combinarea unităților minimale ale limbajului,
sunetul și silaba, este cea de tip fonetic, legată în mod direct de vers. Sonoritatea cuvintelor
obținută prin combinații menite să construiască efecte de muzicalitate ajung să releve diferite
sensuri . La acest nivel, elementele expresive conferă poeziei o sonoritate specifică, o armonie
sonoră. Fiind creatoare de sens, expresivitatea fonetică, are fu ncție semnificatoare, realizată
prin asocieri subtile între sunet și idee. Versul, în construcția prozodică clasică, era o formă

32
convențională de comunicare, cu reguli stricte , dar libertatea de exprimare a poetului la acest
nivel era limitată, lucru care nu împiedica însă creativitatea, imaginația și ineditul ideilor
poetice. Totuși, muzicalitatea versurilor clasice este mai pregnantă, fiind mai ușor de
identificat, de unde deducem că poezia modernă tinde tot mai mult spre încifrare, chiar și la
nivelul fo rmei. Acest lucru nu înseamnă că valoarea estetică a laturii fonetice scade câtuși de
puțin în textul modern. Ipostaza de cântec a textului poetic determină o vibrație a simțurilor
cititorului și a celor mai profunde zone ale sensibilității. Solomon Marcus27 consideră legătura
dintre sunete și experiența umană, realizată în virtutea unor corespondențe între fenomenele
fonetice și fenomene nelingvistice ca una dintre funcțiile învelișului sonor al limbajului .
Asemenea corespondențe sunt prezente în poezie: co nsoanele dure predomină într -o poezie
care sugerează stări negative, cele moi evidențiază tandrețea și starea de bine, armonia.
Vocalele, la rândul lor, creează muzicalitatea sprijinindu -se pe punctul de articulare și pe
modul de articulare, în vreme ce co nsoanele pot impune un stil și un ritm sacadat, contribuind
la exprimarea unor sentimente diverse. La nivel fonetic, figurile de stil întâlnite cel mai
adesea sunt aliterația și asonanța. Aliterația este o figură de sunet realizată prin repetarea unor
consoane pe parcursul unui vers sau a unei secvențe de vers , contribuind la conturarea unei
ambianțe sonore. Armonia componentelor fonetice însă, se sprijină în proporție majoritară pe
vocale, cea mai armonioasă structură bazându -se pe vocalele deschise (a, e ).
În categoria constituenților prozodici, se regăsesc elemente precum strofa, rima,
măsura și ritmul, care stabilesc un raport de interdependență. Acest nivel textual, alături de cel
anterior sunt primele elemente observate la inițierea analizei de text poetic, deoarece cititorul
ia prima dată co ntact cu forma grafică a textului și cu forma sonoră, presupunând că îl va
lectura cu voce tare pentru a -i sesiza nuanțele muzicale, intensitatea pronunției pe care o
impune, tonul afectiv etc. Lectura mută vitregește cunoștința și interacțiunea cu textul,
refuzând cititorului muzicalitatea.
Măsura versurilor este dată de numărul silabelor ce intră în alcătuirea fiecărui vers,
aceasta putând varia în funcție de mai mulți factori. Spre exemplu, o poezie clasică va fi
recunoscută datorită măsurii constante a versurilor, poezia populară se caracterizează prin
versuri scurte de 7 -8 silabe, iar poezia modernă tinde să aducă în fața cititorului strofe și
versuri inegale cu o gamă mai largă de structuri.

27 Solomon Marcus, Poetica matematică , Editura Academiei, București, 1970, p.112

33
Ritmul poeziei verifică distribuirea accentelor pe cuvintele ce alcătuiesc versul.
Desigur, ritmul se poate caracteriza prin regularitatea succesiunii de silabe accentuate sau
neaccentuate, dar nu este obligatoriu ca poezia să impună un ritm general, ci unul dominant,
care conferă expresivitate.
Un alt semn distinc tiv al poeziei este rima, mai ales dacă ne raportăm la poezia
tradițională, și este un element care își exercită puterea pe mai multe planuri: al versificației,
al expresivității, al sensului. Ea marchează sfârșitul versului și determină prin felul în care este
distribuită, alcătuirea tipurilor de strofe și anumitor forme fixe de poezie. Contribuie la
armonia poetică, constituindu -se ca fenomen de repetiție, ca element muzical. Rezultând din
interacțiunea sonorității cu accentul, rima înglobează efectele am ândurora . Spre exemplu, în
textele care alternează rima feminină cu cea masculină, se creează impresia unor succesiuni de
închideri și deschideri . Poeții moderni nu își evidențiază opera în mod deosebit prin latura
fonetică, respectiv prin prisma prozodiei , căci aceștia nu doresc încorsetarea textului în tipare
fixe, neconsiderându -le primordiale într -o societate a rupturii și a timpului foarte nemilos.
Lectura cu voce tare a textului poetic este obligatoriu necesară în vederea unei analize
și a unei interpretări textuale complete, acesta fiind primul pas în cadrul cunoștinței cu textul
și în receptare. Primul element cu care ia contact cititorul este intonația, de unde și n ecesitatea
lecturii model a cadrului didactic la clasă, căci o bună percepție auditivă a textului poetic
atrage după sine o vibrație interioară a ascultătorului. Intonația textului are consecințe directe
asupra mesajului și emoției pe care le transmite poe zia. Aceasta se realizează la nivel textual
prin intermediul punctuației, care aduce lectorului un plus de cunoaștere prin valoarea sa
expresivă, pe lângă valoarea funcțională. Punctul poate exprima un popas meditativ, un
moment de tăcere îngândurată, o ez itare, o dezarticulare; semnul întrebării indică atitudinea,
fiind o marcă a subiectivității, poate sugera dubiul, nesiguranța, introspecția; semnul
exclamării indică intensitatea trăirii, poate evidenția admirația, indignarea, durerea, se
asociază caracte rului afectiv; virgula, din punct de vedere stilistic, sugerează un ritm lent, cu
discontinuități, evidențiază secvențe enumerative, în calitate de element de relație coordonator
între propoziții poate denota precipitarea sau creșterea gradată a tensiunii, sau poate sublinia
insistența. Și semnele de ortografie, în egală măsură își aduc contribuția la creionarea textului
poetic, dacă ar fi să luăm ca exemple, în primul rând cratima și apostroful cu rol însemnat în
regularizarea piciorului metric prin reduce rea numărului de silabe, ajutând astfel la construcția
ritmului poetic.

34
Intonația evidențiază anumite stări emoționale, afective sau anumite momente de
tensiune sufletească , în vreme ce semnele ortografice aduc în prim -plan fluiditatea enunțului
sau evita rea hiatului.

2.2. Nivelul morfo -sintactic al expresivității

Nivelul morfo -sintactic sau nivelul gramatical al expresivității am putea spune că este
mai strict și impune reguli, ceea ce ar genera o putere mai limitată a expresivității, după cum
am putea crede , însă, de multe ori, chiar abaterile de la normă creează expresivitate în textul
poetic. Cercetătorii au conchis că dintre cele două ramuri gramaticale, sintaxa oferă o gamă
mai largă de posibilități expresive. Abaterile se referă nu la ignorarea nor melor gramaticale,
care ar duce către non -comunicare, ci la eliminarea unor componente ale enunțului, la
adăugarea unora, la distribuirea neconvențională a acestora etc. Categoriile gramaticale prin
care se constituie expresivitatea morfo -sintactică sunt u nități lingvistice direct purtătoare de
sens, ceea ce face ca acest nivel să contribuie din plin la constituirea semnificației și chiar mai
substanțial decât nivelul fonetic și poate chiar la fel de mult precum nivelul lexical și cel
stilistic. Dintre părț ile de vorbire, cel mai însemnat aport în construirea expresivității textului
îl au substantivul și verbul, clase morfologice indispensabile comunicării, mai cu seamă că
sunt singurele care fac trimitere la un referent direct și care alcătuiesc nucleul alc ătuirii
grupurilor nominale și verbale. Celelalte părți de vorbire intră și ele în alcătuirea unor nuclee,
însă sunt constituenți de gradul al doilea față de substantiv și verb. Substantivul conferă
plasticitate textului în context, având o mare putere de expresivitate, însă nu se poate spune că
el este expresiv în sine, dar puterea acestuia de a spori ambiguitatea textului îi conferă putere
de sugestie. Modurile și timpurile verbale au rolul de a conferi trăirii poetice un caracter precis
(folosirea modulu i indicativ), de a o situa în sfera dorinței sau a posibilului (modurile
condițional optativ și conjunctiv), de a proiecta acțiunea în prezent, în trecut sau în viitor, de a
o limita în timp (perfect compus) ori de a o surprinde în desfășurare (imperfect). Într-un poem,
modurile și timpurile pot alterna, sugerând trecerea de la o stare la alta, de la o trăire la alta.
Poezia modernă recurge frecvent la eliminarea verbului, lăsând ca el să fie intuit de receptor
din context. Utilizarea pronumelui are efecte diverse și semnificative, sugerând implicarea
afectivă a vocii poetice sau, dimpotrivă, mascând -o. Indeterminarea generată de prezența
pronumelor cu forme nepersonale substituie substantivul, ambiguizând mesajul textual, d ar

35
neexcluzând prezența eului poetic, ci doar trăgând o cortină peste ea (unul, altul, mulți,
oricine, nimeni, nimic, vreunul, cineva). Adverbul și adjectivul sunt, la rândul lor, făuritoare
de sens, constituind elementul atribuirii și permițând jocul mută rii valorii morfologice prin
conversiune de la adjectiv la adverb și invers . Mulțimea determinărilor adjectivale și
adverbiale poate conferi expresiei poetice bogăție și diversitate sau dinamism. Forța expresivă
a acestora crește mai ales când dobândesc ca litatea de epitet .
În realizarea expresivității poetice conferite de nivelul gramatical, morfologia și
sintaxa devin solidare. Substanța referențială a părților de vorbire este pusă în evidență prin
propoziție și frază și nuanțată, căpătând astfel calitate poetică. Raporturile care se stabilesc în
cadrul grupurilor verbale, al propozițiilor și frazelor generează conotații. Expresia poetică se
constituie prin asocierile de cuvinte, iar combinațiile de cuvinte își dobândesc în cea mai mare
parte natura și fun cțiile poetice prin abateri de la normele sintactice ale comunicării. În ceea ce
privește sintaxa, interesante sunt grupurile ce se constituie în jurul unor categorii morfologice .
În ceea ce privește propozițiile, intonația lor oferă expresivitate textului (interogație,
exclamație etc.), accentuând caracterul retoric al acestuia. Sintaxa poetică se raportează destul
de rar la enunțuri simple, fiind mai frecvente construcțiile ample. Modul în care se realizează
conexiunile sintactice este și el o sursă de ef ecte stilistice, căci prezența elementelor de relație
asigură un grad sporit de coerență, în timp ce lipsa lor determină ambiguizarea sau chiar poate
crea impresia de discurs discontinuu.

2.3. Nivelul lexical al expresivității

Analiza expresivității poetice la nivel lexical se realizează întotdeauna în context și
prin raportare la celelalte niveluri expresive ale textului. Expresivitatea poetică își are originile
în sensul conotativ al cuvintelor, la toate nivelurile limbajului, dar și sensul denotati v își pune
amprenta asupra mesajului poetic, potențialul unora dintre cuvinte fiind mai limitat în raport
cu tema, acestea rămânând la sensul lor denotativ, propriu. Sensul figurat se realizează mai
ales prin figuri, iar gradul maxim de potențare semantică rezultă în urma transformării
cuvântului în simbol, iar contextul este cel care îl pune în evidență, în final, prin sugestie
semantică sau prin alte procedee. În text, anumite cuvinte pot îndeplini funcția – cheie, în jurul
căreia se coagulează principale le câmpuri semantice care conturează tema și mesajul poetic.
Aceste cuvinte – cheie pot fi recurente, iar prin repetarea lor se accentuează expresivitatea

36
textului , însă ele pot fi frecvente la nivelul aceluiași text sau la nivelul operei unui autor, ceea
ce devine o coordonată a universului poetic predilect spre care tinde poetul. Utilizarea
regionalismelor, arhaismelor, neologismelor, și ele componente ale vocabularului limbii
române, sporesc puterea de denotație și de sugestie a textului, dar și original itatea stilului
poetic. Spre exemplu, în lirica rolurilor, autenticitatea expresiei se obține și prin lexic. Un alt
fenomen ce ține de autenticitate și originalitate este inventarea unor cuvinte proprii anumitor
autori, atunci când multitudinea și intensit atea sentimentelor ce se doresc exprimate nu își
găsesc corespondent în limbă, apărând astfel Necuvintele.28 Cuvintele astfel obținute, prin
depășirea normei lexicale, prin apelul la jocul lexical , devin simboluri ale unor opere sau ale
unor poeți.
Acest n ivel textual a mai fost denumit și lexico -semantic, pin prisma faptului că ar fi
foarte greu să vorbim despre lexem în mod izolat față se semnificat. Vocabularul indică
domeniul de activitate, gradul de cultură, originea, înclinațiile, concepțiile, preocup ările unui
anumit autor, unei anumite epoci sau a unei regiuni. Expresivitatea în cazul cuvântului vine
îndeosebi din îndepărtarea acestuia de sensul curent și de folosirea lui cu un sens mai puțin
așteptat. Desigur, doar cuvintele polisemantice au capacit atea de a genera sensuri figurate, în
timp ce cuvintele monosemantice pot deveni expresive doar atunci când depășesc sfera
monosemiei.
La nivel lexical, o sursă a expresivității o constituie sinonimia , folosită în scopul
diversificării limbajului și evitării repetării nepotrivite, în scopul reluării unei idei în vederea
sublinierii ei, dar nici rolul antonimiei nu este unul de neglijat. Sinonime și antonime
deopotrivă se pot contopi în formulări comple xe ce construiesc tonuri ludice: Frunză verde de
albastru / mă doare un cal măiastru / și -am zis pară de un măr / minciună de
adevăr… (Nichita Stănescu)
Cuvintele derivare fac parte din acea zestre a limbii folosită cu valoare estetică în
textul poetic: d iminutivele (sunt foarte frecvente în poezia de factură populară: bădiță,
floricică, frunzuliță, fețișoara, mustăcioara etc.) pot exprima atitudinea tandră, drăgălășenia
sau, dimpotrivă, pot fi folosite cu un ton ironic, iar augmentativele au rolul de a su blinia un
aspect.
Câmpurile lexicale -nucleu, constituite prin observarea atentă a textului, fie ele și cu
sens conotativ, au rol în identificarea temei textului și în descifrarea mesajului poetic.

28 Nichita Stănescu, Necuvintele, Editura Tineretului, 1969

37
Semantica lexicului, ca și a celorlalte componente ale limb ajului poetic, face trimitere
către profunzimile poeziei. Caracteristicile determinate de aria de circulație a cuvintelor, de
limitele temporale și spațiale conferă vocabularului merite deosebite, oferind în același timp
elemente de referință pentru defini rea personalității poetului, a concepției sale despre lume, a
preferințelor în selectarea vocabularului în vederea construirii propriului univers artistic.

2.4. Nivelul figurilor și al imaginilor artistice

Acest nivel textual are aportul cel mai însemnat în realizarea sensului, în definirea
stilului poetic, în îmbogățirea versului, în transmiterea emoțiilor și în dedublarea sensului și
acest nivel vizează construcția de ansamblu a textului. Diferitele tipuri de figuri prezintă
numeroase trăsături în funcț ie de modul de alcătuire, rolul pe care îl îndeplinesc, însemnătatea
lor, toate aceste caracteristici fiind puse în evidență prin analiza și interpretarea textului.
Analiza și interpretarea figurilor este cheia generării unui comentariu literar complex, ca re
poate fi constituit dintr -o diversitate de opinii, pornind de la clasificarea și trăsăturile figurilor
identificate. În urma identificării figurilor, se recurge la interpretarea lor prin prisma efectului
estetic pe care îl produc, prin efectele senzoria l, afectiv și intelectual pe care le determină, și
apoi se face trecerea la etapa de corelare a sensurilor, de determinare a interdependențelor
figurilor și a legăturilor pe care le stabilesc cu alte elemente ale textului.
Între teoreticienii preocupați de analiza figurilor la nivelul textului poetic, se
evidențiază Fontanier29, care enumeră o serie de factori care influențează generarea figurilor.
Acesta împarte factorii determinanți ai figurilor în externi (inexistența în limbă a cuvintelor
necesare pentru a reda nuanțele trăirilor umane) și interni, care au un impact mai semnificativ .
Fontanier înscrie în rândul factorilor interni care determină crearea figurilor și imaginilor
poetice imaginația, spiritul (inteligența) și pasiunea, cea din urmă având rol de activare a
primelor două. Autorul pune procesul constituirii figurilor sub semnul stării poetice, al
inspirației. Vorbind despre efectele pe c are le produc figurile, Fontanier definește
expresivitatea acestora prin faptul că ele ”îmbracă într -o formă sensibilă și fac vizibile , ca și
când ar fi palpabile, ideile cele mai subtile și cele mai abstracte”. Efectele figurilor se resimt
atât la nivelu l semnificatului, cât și al semnificantului.

29 Pierre Fontanier, Figurile limbajului , Editura Univers, 1977, p. 276

38
Pentru H.P. Plett, figurile alcătuiesc ”un sistem de categorii de modificări, respectiv
abateri, care descriu în mod diferit diverse grade de artificialitate lingvistică și de efecte
estetice și emoționale evoc ate prin acestea”30, specificul limbajului artificial fiind definit prin
raportare la limbajul natural, figura fiind considerată o abatere de la gradul zero al
expresivității.
Dacă prima categorie expresivă care acționează la nivelul sonor sau grafic al
cuvântului intră în categoria metaplasmelor , iar figurile ce implică structura frazei constituie
categoria metataxelor , sfera semantică se înscrie în clasa metasememelor , prin ce a din urmă
pătrunzându -se direct și în mod profund în sfera semanticii poetice, acolo unde se naște
fenomenul conotativ. Figurile ce intră în clasa metasememelor poartă denumirea generală de
tropi, cei mai frecvent întâlniți fiind sinecdoca, metonimia, met afora, comparația și
oximoronul. Fontanier definește tropii ca figuri prin care se realizează un transfer de sens, de
la cuvântul înlocuit către cel care îl substituie. Dintre toți tropii, metafora pare să domine o
poziție privilegiată prin funcția sa sens ibilizatoare și prin funcția de potențare a sensului.
Lucian Blaga31 dedică un studiu de amploare acestui trop numit metaforă, definind -o prin
prisma funcției îndeplinite la nivelul limbajului poetic și distingând între metafora
plasticizantă și cea revelat orie, fără a le privi într -un raport de eliminare reciprocă. O altă
categorie de figuri este cea a metalogismelor, figuri de gândire ce implică fapte de limbă,
elemente de expresie, dar și atitudine poetică (hiperbola, antiteza, alegoria, ironia). Spre
exem plu, ironia este marcată de aparenta elogiere, care ascunde însă un sens depreciativ , fiind
o modalitate de camuflare a sensului, iar alegoria în fabulă este un mod indirect de a exprima
sarcasmul, indignarea și reproșul. Alegoria implică măști transparent e sau opace pentru a
amortiza impactul dur al adevărului.
Prin imagine, înțelegem o reprezentare mentală a unei realități. Relațiile care se
stabilesc între semnificanți și referenții lor, cu ajutorul gândirii, conduc la impresia de concret.
Imaginea poetică face parte din categoria imaginilor artistice, fiecare fiind exprimată prin
puterea materiei prime specifice: imaginea picturală se creionează prin linie și culoare,
imaginea auditivă, muzicală se nuanțează prin sunet, în timp ce imaginea poetică e ste
conturată prin puterea cuvântului. Imaginea poetică are puterea de a genera reprezentări
mentale, raportate la experiențele de viață anterioare și la puterea de a percepe prin simțuri
lumi închipuite. Funcția sensibilizatoare a imaginilor poetice, se r aportează la simțurile

30 H. F. Plett, Știința textului și analiza de text , Editura Univers, București, 1983, p. 283
31 Lucian Blaga, Geneza metaforei și sensul culturii , în Trilogia culturii, Editura Humanitas, București, 1994

39
perceptive la care se face apel, determinând clasificarea imaginilor poetice în: vizuale,
auditive, dinamice, olfactive și tactile. Deși descrierile de natură sunt cele mai populate cu
imagini preponderent vizuale, imaginile poetice nu se rezumă strict la peisaj.
Studiul textului poetic la nivel expresiv în cadrul ciclului gimnazial presupune,
conform programei școlare în vigoare, cunoașterea anumitor figuri de stil cu care operează
analiza textuală , elevii necunoscând decât o parte d in gama vastă a tropilor.
Epitetul, în sens larg, este figura de stil care constă în atribuirea unor însușiri
neobișnuite, ca urmare, în primă fază, era considerat a fi un adjectiv pe lângă un substantiv.
Cu timpul, noțiunea și -a lărgit aria de cuprindere și sunt recunoscute diverse forme, în funcție
de diferite criterii de clasificare. Conform criteriului gramatical, cunoaștem epitete adjectivale,
substantivale, adverbiale și gerunziale, iar în funcție de structura lor sintactică se pot împărți
în epitete antepuse (sau în inversiune), epitete multiple și epitete cuplate (epitetul epitetului –
unul îl determină pe celălalt).
Comparația este o figură semantică ce apropie doi termeni, unul comparat și altul
comparant, prin intermediul unui termen de corelare c omparativă (cum, ca, precum,
asemenea, astfel, întocmai), întreaga structură fiind raportată la o calitate specifică celui de -al
doilea termen, cel cu care se compară. Această figură se poate realiza doar între termeni
comparabili dintr -un anumit punct de vedere. În textul poetic, comparația se poate construi nu
doar cu ajutorul verb ului copulativ a fi, ci pot fi utilizate și alte verbe care includ ideea de
comparație în propriul lor sens (a părea, a semăna, a se asemăna), caz în care termenul
corelativ nu mai este necesar.
Enumerația este o figură sintactică realizată prin înșiruirea în enunț a unor termeni
aflați în raport de coordonare (substantive, adjective, verbe, grupuri nominale sau verbale) cu
funcție preponderent descriptivă. Termenii enumerației p ot construi, prin intensitatea lor, o
gradație ascendentă (climax) sau descendentă (anticlimax).
Repetiția este o figură sintactică , de construcție, care constă în reluarea de două sau
mai multe ori a aceluiași cuvânt, radical, sunet sau grup de cuvinte, f ie în același loc (vers,
strofă, propoziție), fie în locații diferite ale textului, atunci când se insistă asupra unui aspect
ce se dorește evidențiat. ( Vreme vine, vreme tece…; O, rămâi, rămâi la mine …)
Metafora este o figură semantică prin intermediu l căreia se prezintă ca echivalenți doi
termeni distincți, realizându -se între aceștia un transfer de trăsături semantice, ajungându -se
până la substituirea termenului metaforizat prin cel metaforic. Metafora poetică presupune un

40
transfer de termeni, posib il datorită conținutului semantic parțial comun al elementului
substituit și al celui care se substituie. Aristotel considera metafora ca fiind o ”comparație
prescurtată” . Totuși, impresia de deosebire nu trebuie ștearsă printr -o prea mare asemănare a
celor doi termeni, căci metafora nu rezultă dintr -o unificare prea mare de sens.
Personificarea este o figură semantică prin intermediul căreia se atribuie unui obiect
concret sau unei noțiuni abstracte trăsături ale creaturilor vii sau chiar calități umane. În
contextul poetic, dispare astfel restricția conform căreia se asociază trăsăturile semantice [+
Animat] și [+ Personal]. În sintagma nominală substantiv – adjectiv, personificarea ia forma
epitetului personificator.
Antiteza este o figură de gândire car e constă în alăturarea a două idei contrarii, care are
rolul de a scoate în evidență un contrast. Suportul lexical al antitezei îl constituie utilizarea
antonimelor, iar din punct de vedere sintactic, aceasta se bazează cel mai adesea pe
evidențierea print r-un raport de coordonare între termenii contrastanți. (Ex: Balada cultă Pașa
Hassan de George Coșbuc are o construcție bazată pe relații antitetice pentru a evidenția
opoziția dintre cei doi protagoniști, respectiv diferența de mentalitate dintre cele dou ă
popoare. Astfel, poporul român este apărătorul gliei, în timp ce poporul turc este cotropitorul;
Vodă este simbolul neînfricării, iar Pașa este întruchiparea lașității.)
Hiperbola este o figură de gândire care constă în exprimarea exagerată (în plus sau în
minus) a calităților unui obiect, unei stări, unei acțiuni, figură care are un caracter neverosimil
în afara contextului. Hiperbola este o figură complexă ce poate îngloba în sine alți tropi,
realizând astfel o amplificare cantitativă alături de o compa rație, metaforă sau personificare.
Aliterația, figură de sunet, constă în repetarea consoanelor într -o secvență de cuvinte
apropiate în enunț, având ca funcție primordială crearea unui efect eufonic. Aliterațiile
construite pe baza revenirii consoanelor li chide l și r, sugerează sunetul curgerii, iar aliterațiile
bazate pe consoanele nazale sunt considerate mai muzicale. La final de cuvânt sau de vers,
aliterația se poate concretiza ca rimă sau ca rimă interioară.
Asonanța este o figură de sunet, constând î n repetarea vocalei accentuate în două sau
mai multe cuvinte care se succed și având rol în asigurarea muzicalității textului poetic. Ea
poate avea rol și în exprimarea mesajului poetic, deoarece vocalele deschise dau o nuanță
optimistă textului, sugerând viața, veselia, lumina, mai cu seamă prin puterea de a construi
diftongi ascendenți, în timp ce vocalele închise duc cu gândul spre melancolie și tonuri
sumbre.

41
Alegoria este o figură de gândire ce constă într-o suită de simboluri coerente semantic,
prin intermediul cărora se concretizează sub forma unor tropi o serie de noțiuni abstracte. Între
simboluri și elementele descriptive sau narative pe care acestea le transpun figurativ există o
corespondență, s tabilită pe baza unui cod pe care receptorul trebuie să îl înțeleagă. Alegoria
este o figură frecventă îndeosebi în poezia populară, mai cu seamă în cadrul textului baladesc.
Invocația retorică este o figură retorică prin intermediul căreia vocea lirică s e
adresează unei alte instanțe simbolice. În Antichitatea, invocația retorică se constituia ca o
rugăminte adresată divinității sau muzei.
Interogația retorică este o figură de stil care se realizează sub forma unui enunț
interogativ adresat unui lector i deal și capătă expresivitate doar prin valoarea sa emfatică,
deoarece întrebarea nu este reală și nu presupune răspuns, ci constituie doar o formă de
persuasiune prin care se afirmă puternic.
Exclamația retorică este o figură de stil, concretizată sub form a unui enunț prin care se
exprimă un sentiment puternic sau o judecată afectivă și este întotdeauna însoțită de intonație,
comportând caracteristicile lexico -gramaticale ale adresării. Exclamația retorică cuprinde
adesea în enunț o interjecție. Caracterist icile fonetice și intonaționale ale enunțului exclamativ
sunt: creșterea intensității și a cantității silabelor, amplificarea intonației.
Analiza și interpretarea figurilor și imaginilor poetice reprezintă o etapă însemnată
pentru înțelegerea unui text poe tic, însă interpretarea nu se rezumă la identificarea acestor
elemente, ci și la înțelegerea funcțiilor pe care le îndeplinesc și efectelor pe care le produc la
nivel textual. Nu trebuie uitat însă că figurile și imaginile poetice sunt apanajul textului, sunt
produse ale imaginației scriitorului și solicită imaginația și nivelul cunoștințelor cititorului.

42
Capitolul al III -lea
Analiza și interpretarea textului poetic

3.1. Repere teoretice

Analiza (greacă analyssis = descompunere) este, la modul general, o operațiune prin
care se pătrunde în structura interioară a lucrurilor și a fenomenelor cu scopul de a identifica
părțile componente și de a le descrie pentru a observa conexiunile, constituirea și funcționarea
acestora.
Necesitatea interpretării operelor literare în general și a poeziei în special survine ca
urmare a faptului că literatura este un domeniu aparte al creației, realizată prin procedee
specifice și cu finalități specifice. Reprezentarea lumii prin pute rea cuvântului a generat
numeroase studii și reflectări. Interpretarea poetică se poate realiza numai după etapa de
receptare și comprehensiune a modului de constituire și funcționare a acestui tip de text și
analizarea modului în care limba, ca instrument de comunicare, devine bază a artei literare.
Actul interpretativ vine în urma nevoii lectorului de a înțelege și a explica, devenind astfel
biruitor asupra textului. Interpretarea presupune abordare extrinsecă, dar și cea intrinsecă a
textului, în egală m ăsură. Privirea extrinsecă asupra textului poetic tinde mai mult către modul
tradițional de analiză și, în timp a devenit insuficientă pentru descifrarea valențelor multiple
ale textului și accentul s -a deplasat cu precădere tot mai mult spre abordarea int rinsecă, deci
spre analiza și interpretarea operei sub aspectul originalității ei artistice, al stilului, al
imaginilor, al simbolurilor, al compoziției. Totuși, o abordare deplină, în întregul operei,
susține analiza exterioară și cea interioară a textulu i într -o deplină interdependență, cele două
fiind în egală măsură relevante pentru descifrarea textului poetic. În plus, cercetarea textului
poetic trebuie realizată sincronic și diacronic, respectiv raportat la epoca în care acesta a văzut
lumina condeiul ui, dar și în raport cu alte epoci și curente literare. Analiza minuțioasă a operei
nu are o finalitate concludentă dacă nu se recurge la evaluarea contextului și întregului și o
interpretare validă trebuie să îmbine analiza cu sinteza.
Analiza se realizea ză și în funcție de tipul de lector care abordează textul, respectiv
lectorul neinițiat care realizează o lectură de amator pornind de la o cunoaștere intuitivă sau
lectorul avizat care deține pârghiile necesare unei analize avizate, certificate, care este capabil
să emită judecăți critice și de analiză valoroase, pertinente. Analiza nu se rezumă la un simplu

43
exercițiu de cunoaștere a textului, ci își propune dezlegarea misterelor textului, iar marele
mister al textului îl constituie sensul, semnificația lu i, ca urmare analiza este procesul de
demascare a mecanismelor prin care se încheagă sensul. Toate demersurile analitice de
investigare se înscriu în sfera realităților textului, pornind de la forma lui fizică, concretă și
până la atingerea multiplelor sen suri pe care acesta le generează. Condiția de bază în cadrul
analizei este aceea de a urmări în mod constant contextul. Contextul poate avea limite mai
restrânse sau mai largi, pornind de la cuvânt, sintagmă, enunț, frază, secvențe textuale și până
la text ul luat ca întreg. Analiza este obligatoriu precedată de descompunerea textului în părți
componente, pe niveluri și descrierea acestora. Însă acesta este doar punctul de pornire, căci
disecția nu este suficientă, iar analiza nu se concretizează în despicar ea componentelor, țintind
atât identificarea și descrierea constituenților, cât și explicarea faptelor, a efectelor ce rezultă
din particularitățile alcătuirii lor și, în final, ce sensuri se desprind din ele. Interpretarea are ca
obiect opera ca fenomen a rtistic și înseamnă decodarea mesajului textului, modul de
comunicare și explicarea valorilor sale exprimate sau latente. În esență, interpretarea
urmărește dezambiguizarea textului realizată de cititorul aflat în ipostaza unui analist.
Comentatorului lite rar i se cer anumite calități precum imaginația, acea calitate care îl
orientează către fantezie, ipoteză și explorare îndrăzneață. Sensibilitatea și imaginația sunt
calități naturale care se cer corelate cu competențele profesionale și harul comentatorulu i în
vederea unei analize complete a textului. Cunoașterea aprecierilor critice de bază oferă
modele de interpretare care pot fi luate ca punct de pornire sau nu sau pot doar să inspire și să
faciliteze un mod de interpretare propriu. Sporirea numărului de interpretări denotă
preocuparea pentru literatură. Ion Coteanu32 subliniază obiectivele urmărite în analiza și
interpretarea de text poetic și susține că acestea trebuie să răspundă la trei întrebări
fundamentale: ce spune textul operei, cum spune și de ce spune așa și nu altfel.
În urma cercetărilor, s -a observat că procentul de „creativitate” literară nu constă in a
căuta epitete, comparații, metafore, personificări, ci în modul de a gândi informația din
perspectiva unui corpus care să transmită ceva citi torului, printr -un anumit mod de exprimare.
Discutând despre principiile redactării, se poate spune că acuratețea, claritatea, credibilitatea,
stilul potrivit, denotă că se poate vorbi, automat, despre particularitățile stilului textelor
încadrate într -un anumit limbaj, în timp ce coerența unui text este oferită de o concordanță în

32 Ion Coteanu, Analize de texte poetice, Editura Academiei, București, 1986, p. 29

44
ceea ce privește informația pe care acesta o comunică unor cititori, forma de expresie aleasă si
așteptările cititorului în legătură cu acestea, după părerea Luminiței Roșca.33
Claritatea ideilor si a limbajului reprezintă efectul utilizării enunțurilor transparente,
așa cum Andra Șerbănescu le numește în lucrarea Cum se scrie un text.34 Importantă este
capacitatea elevului de a opera selecții în urma cărora esențialul să iasă in evidență, succint.
Elevul trebuie să relateze despre un eveniment pe care îl analizează, foarte clar și concis.
Tema anunțată de titlu trebuie să fie dezvoltată în corpul textului, nu rareori însă titlul
este spectaculos – înșelător. Un bun titlu are simț ul concretului, este concis, simplu, cu apel la
cuvintele – cheie din text. Acesta ar trebui să constituie un fragment enunțiativ de sine stătător,
păstr ându-și o oarecare independență față de textul propriu -zis. Pentru Aurelia Lăpușan și
Raluca Petre, aut oarele unui curs de tehnici de redactare, titlul „trebuie să fie dinamic, vibrant,
în formă afirmativă, cu verbe la diateza activă, cu evitarea cuvintelor tehnice, savante.
Concentrând informația esențială a textului în maximum șapte cuvinte, titlul trebui e să fie
aplicabil numai unui singur text”.35
Comentariul / interpretarea este o încercare de a comunica informații, opinii sau sentimente și,
în mod obișnuit, prezintă un argument referitor la tema abordată. Sunt implicate aspecte ca:
alegerea unei teme, documentarea referitoare la tema aleasă, analiza celor citite, proiectarea
argumentelor pentru susținerea aspectelor prezentate. De aceea, un accent important va fi pus
mai ales pe pașii care trebuie pa rcurși pentru realizarea comentariului, pe regulile de
construcție și pe redactarea sa efectivă. În continuare, vor fi prezentate câteva dintre
argumentele care pledează în favoarea acestei metode. Comentariul poate fi o bună modalitate
prin care elevii pot să devină conștienți de noi idei care se pot dezvolt a în timpul procesului de
creare, de confruntare a propriilor puncte de vedere cu cele care apar în diferite cercetări sau
expuneri. Nu în ultimul rând, eseul poate da elevilor posibilitatea să obțină un feedback de la
coordonatorul disciplinei prin evalua rea realizată asupra eseului. Importantă nu este doar nota
pe care ei o primesc, ci mai ales feedback -ul, observațiile analitice și globale din care ei își pot
da seama cât de mult au înț eles și cât de bine au reușit să comunice acest lucru. În procesul de
redactare este foarte important ca elevii să fie conștienți de diferențele dintre comunicarea
scrisă și cea orală. În cea scrisă, cuvintele trebuie alese cu mai mare atenție, iar frazele trebuie

33 Coman, Mihai (coord.), (2000 -2001), Manual de jurnalism. Tehnici de documentare si redactare , vol II , Ed.
Polirom, Iași, p.48.
34 Șerbănescu, Andra, Cum se scrie un text , Ed. Polirom, Ia și, 2000, p.190.
35 Lăpușan, Aurelia, Petre, Raluca, Jurnalism. Tehnici de redactare in presa scrisă. Note de curs, Ed. Ovidius
University Press, Constanța, 2005, p.65.

45
să fie clare și să aibă logică. Este foarte important să se mențină o secvențialitate logică a
pașilor pentru ca cititorul să poată urm ări ceea ce elevul vrea să transmită, precum și să
,,interacționeze" cu materialul bibliografic și să fie creativi în prezentarea propriului argument
(creativitate susținută academi c).
În general, atunci când vorbim de analiză literară, se începe cu o definiție a
subiectului, precum și o scurtă istorie. În acest sens, putem spune că pe măsură ce se apropie
de test, sau în mod specific la dezvoltarea acestuia, se pare oportun să se r ealizeze o analiză cu
alte genuri literare (lirice, narative și dramatice) și să se stabilească un punct de referință
inițial, care are de -a face cu stilul de scriere personal, respectând regulile cunoscute și
recunoscute de către autori și cititori, dar ș i să permită stabilirea diferențelor cu alte tipuri de
text, fără a uita că prin text se subliniază ideea generativă că acum, creativitatea se află într -un
proces de lucru printr -o intercalare perpetuă; textul a pierdut în această textură țesutul –
subiectu l scapă de ea ca un păianjen în dizolvare constructivă din țesătura segregării sale.
Comentariul este definit ca o scurtă scrisoare în care autorul își prezintă punctul său de vedere
cu privire la un subiect sau aspect al analizei. El se caracterizează pri n folosirea unui limbaj în
funcție de tipul de cititor căruia i se adresează și tratamentul acordat subiectului în cauză. Este
de asemenea important stil auctorial, deoarece fiecare persoană are punctul său de vedere
particular în ceea ce privește subiectu l în cauză. Stilul este caracterizat de personalitatea
scriitorului care transcende în scris un dialog cu cititorul.
Mai jos, poate fi observat un studiu asupra modului de predare în vederea realizării
interpretării textului poetic la clasele de gimnaziu .

3.2.Cercetare privind analiza și interpretarea textului poetic la ciclul
gimnazial
Scopul cercetării
Învățarea prin stimularea creativității este benefică întrucât asigură formarea gândirii
flexibile, divergente și fluente, iar metodele folos ite stimulează participarea activă și pe
deplin, atât din punct de vedere psihic, cât și fizic individual și colectiv în ceea ce îi privește
pe elevi în procesul instructiv -educativ.
Obiectivele cercetării:
• Utilizarea tehnicilor și metodelor de determinare obiectivă a nivelului de pregătire a
elevilor;

46
• Determinarea nivelului general de pregătire la disciplina Limba și literatura română, a
elevilor claselor gimnaziale;
• Înregistrarea, monitorizarea și compara rea rezultatelor obținute de elevii claselor
liceale la testările din cadrul orelor de limba și literatura română în vederea pregătirii
pentru Evaluare Națională;
• Implementarea metodelor și tehnicilor de tip interactiv în scopul dezvoltării
creativității elevilor și studiul eficienței acestora în vederea pregătirii pentru Evaluare
Națională;
• Stimularea creativității prin aplicarea unei strategii didactice permisive;
• Deprinderea de către elevii de liceu a principalelor etape de realizare a analizei și a
interpretării pentru Evaluarea Națională.
• Formarea unei concepții și atitudini privind învă țământul creativ și personalitatea
creatoare.
• Utilizarea unor mijloace nespecifice, respectiv a probelor de tipul celor imaginativ –
creative la disciplina Limba și literatura română (în această categorie se remarcă
îndeosebi compunerile a căror cerință constă în prezentarea viziunii despre lume a unui
anumit autor într -un anumit context sau caracterizarea personajelor, conducând la
formarea unei atitudini de tip creativ și implicit, la eficiența în momentul susținerii
Evaluării Naționale.
Ipoteza cercetării
Dacă profesorul de limba și literatura română va utiliza metode și tehnici de stimulare
a creativității individuale și de grup în cadrul lecțiilor la clasă, oferind o atmosferă de lucru de
factură permisivă, acestea vor avea drept efect dezvoltarea, activizarea și îmbogățirea
vocabularului activ al elevilor, dezvoltarea exprimării orale și scrise, educarea capacităților
creatoare și originale în contextul identificării soluțiilor la o sarcină dată, antrenarea lor în
discuții libere, deschise, creative, precum și dezvoltarea mecanismelor cognitive superioare.
Toate aceste efecte se vor rezuma într -un singur rezultat, respectiv efici ența elevului la
Evaluarea Națională în ceea ce privește proba susținută la Limba și literatura română.
Variabilele cercetării
Variabila independentă constă în abordarea sistematică a metodelor interactive în
contextul stimulării creativității: brainstorm ing, explozia stelară, metoda multi -voting, tehnica
focu-grupului, eseul, jocul didactic și a unor tehnici de stimulare a creativității.

47
Variabilele dependente sunt reprezentate de: deprinderi în vederea dezvoltării creativității,
performanțe școlare și c omportamentale ale elevilor, deprinderi de natură socială, gradul de
implicare a liceenilor în timpul lecțiilor, deprinderi în sensul utilizării metodelor interactive
sub forma unor instrumente aferente unei predări -învățări -evaluări /autoevaluări eficient e;
Coordonate majore ale cercetării:
Cercetarea s -a desfășurat pe o perioadă de 3 luni, între 15 martie 2018 și 15 mai 2018.
Eșantionul:
Eșantionul a fost constituit dintr -un grup de 14 elevi de clasa a VIII -a, Școala
Gimnazială nr. 1 Topalu, jud. Const anța.
Instrumente de cercetare
În vederea obținerii unor informații legate de personalitatea elevilor, de nivelul lor de
cunoștințe și de competențe, de comportamentele acestora, de nivelul lor de implicare în
procesul educativ, de eficiența deprinderilor noțiunilor, etapelor și procedurilor în domeniul
creativ, respectiv în contextul susținerii probei la Limba și Literatura Română la Evaluarea
Națională, principalele instrumente de cercetare au fost:
– testele pedagogice de cunoștințe;
– fișele de lucru .
Etapele investigației
• Etapa experimentală/constatativă a re rolul de a stabili nivelul existent în momentul
inițierii experimentului psihopedagogic, atât la eșantionul experimental, cât și la cel de
control.
• Testul aplicat a cuprins itemi care vizau în mod special originalitatea elevilor, fluența
și flexibilitatea în exprimare și imaginația creatoare.
În ceea ce privește formarea priceperilor și deprinderilor de analiză și interpretare a
textului poetic, elevilor li se predau noțiuni referitoare la etap ele de analiză și nivelurile
textului, precum și modurile de abordare. În acest sens, în cadrul orelor de limba și literatura
română, elevii vor parcurge următoarele etape în vederea realizării comentariilor
interpretative:
Etapa 1. Alegerea textului / tex telor de analizat
Etapa 2. Analiza materialelor de sprijin
Etapa 3. Extragerea informațiilor din text necesare analizei și interpretării, pe niveluri
Etapa 4. Dezvoltarea orală a ideilor

48
Etapa 5. Stabilirea criteriilor de evaluare a comentariilor rezultate
Etapa 6. Redactarea
Etapa 7. Evaluarea
În cadrul demersului practico -aplicativ am considerat necesar a porni de la o schemă
de lucru orientativă care să permită o analiză etapizată a textului, fără a avea pretenția ca
această schiță să constituie un algoritm de lucru, mai cu seamă că literatura permite o gamă
largă de abordări și de interpretări textuale, ca urmare, schema propusă este pur orientativă.
Analiza vizează cu precădere abordarea textului poetic prin analogie cu studiul la clasă,
raportat la programa școlară în vigoare și încearcă să atingă toate nivelurile teoretizate în
prima parte a lucrării.
În vederea unei raportări cât mai fidele la nivelul vizat, am selectat un corpus de texte
poetice din manualele alternative adresate elevilor de ciclu gimnazial, dar și din auxiliarele
didacti ce destinate pregătirii în vederea susținerii Evaluării Naționale de clasa a VIII -a,
urmărind să cuprind o gamă diversificată ca tipologie. Ca urmare, am ales texte poetice cu
tematică diferită, din specii diverse, cu structură canonică sau nu, din litera tura cultă sau
populară, încercând să analizez în acest fel cazuri distincte.
Activitatea de analiză și interpretare a textului poetic s -a desfășurat de -a lungul mai
multor ore de curs, inclusiv ore de recapitulare și pregătire suplimentară care au vizat
promovarea examenului de clasa a VIII -a. Planificarea activității s -a realizat în conformitatea
cu etapele vizate și obiectivele propuse, pentru ca mai apoi să se realizeze proiectarea propriu –
zisă a activităților – lecții, pornind de la următoarele element e:

Tipul lecției:
de receptare a unui text poetic și de transpunere a informațiilor sub formă scrisă, într -un
comentariu
Scopul lecției:
Formarea priceperilor și deprinderilor de analiză și interpretare a textului poetic , prin metode
care presupun dezvoltarea gândirii critice
Competențe generale:
1. Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în diferite situații de comunicare
2. Comprehensiunea și interpretarea textelor
3. Argumentarea orală sau în scris a unor op inii în diverse situații de comunicare

49
Competențe specifice :
1.1. Aplicarea cunoștințelor de limbă în receptarea mesajelor orale și scrise
2.1. Utilizarea strategiilor de lectură în vederea înțelegerii adecvate a textelor studiate
2.2. Compararea vizi unii despre lume sau despre condiția umană reflectate în texte literare
2.3. Interpretarea textelor studiate prin prisma propriilor valori și a propriei experiențe de lectură
3.1. Utilizarea tehnicilor și strategiilor argumentative în situații de comunic are diverse (scrise sau
orale)
Obiective cognitive:
Se urmărește ca elevii:
– să delimiteze și să analizeze textul pe niveluri ;
– să identifice trăsăturile definitorii ale textului poetic ;
– să ilustreze aceste trăsături prin secvențe semnificative de text;
– să formuleze propria judecată de valoare referitoare la ideile transmise ;
– să prezinte interpretarea textului sub forma unui comentariu .
Obiective afective:
Se urmărește ca elevii:
– să conștientizeze necesitatea formării priceperilor și dep rinderilor de analiză și interpretare a
textului ;
– să-și organizeze un sistem de valori;
– să interiorizeze valorile estetice.
Obiective psihomotorii:
Se urmărește ca elevul
– să utilizeze tehnici variate pentru analiza detaliată a poeziei ;
– să realizeze un poster.
Metode și procedee didactice:
Se vor utiliza următoarele metode și procedee didactice: lectura expresivă, conversația euristică,
problematizarea, analiza de text, Știu / Vreau să știu/ Am învățat, Horoscopul, Pălăriile
gânditoare, Cvintetul, Metoda 3 -2-1.
Metode de evaluare: chestiona rea orală, observarea curentă, comentariul stilistic .
Materiale și mijloace de învățământ: volumul autorului, manualul (studiul textului -suport),
„pălăriile gânditoare”, hârtie și markere pentru postere, fișe pentru Cvintet și pentru 3 -2-1
Forme de organ izare : activitate frontală, individuală și pe grupe.

50
Resurse: clasa omogenă, cu ritmuri de lucru apropiate
Locul de desfășurare a lecției: sala de clasă.
Timp alocat : 50 de minute pentru fiecare activitate propusă (pe durata a 8 întâlniri).

Texte sel ectate în vederea analizei
Lacul 36 ( de Mihai Eminescu )
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Și eu trec de -a lung de maluri,
Parc-ascult și parc -aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să -mi scape;

Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu -n trestii lin foșnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine… Sing uratic
În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.

36 Limba română. Manual pentru clasa a VIII -a, Alexandru Crișan, Sofia Dobra, Florentina Sâmihăian, Human itas
Educațional, 2008

51
Izvorul nopții 37 ( de Lucian Blaga )
Frumoaso,
ți-s ochii -așa de negri încât seara
când stau culcat cu capu -n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
și peste munți și peste șes uri
acoperind pământul
c-o mare de -ntuneric.
Așa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.

Iarna38 ( de Vasile Alecsandri )
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate -n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,
Și pe -ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute su b clăbuci albii de fum.

37 Limba română. Manual pentru clasa a VIII -a, Alexandru Crișan, Sofia Dobra, Florentina Sâmihăian, Humanitas
Educațional, 2008

38 Limba română. Manual pentru clasa a VI -a, Elena Mazilu -Ionescu, Valentina Jercea, Editura Didactică și Pedagogică,
2011

52
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Strălucește și dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

Grai valah39 (de Vasile Voiculescu )
Grai tă mâiat, căț uie de petale,
Gândul mi -a ciobănit pe plaiurile tale.

Umblă singur pe munți de sare,
Vânt bătrân cu miere -n spinare.

Șerpi de răcoare verde -n pâra ie,
Cărări de bucium lung te stretaie.

Grang uri de aur boabele -ți ciugul',
Șesul ți-l ară dorul cu plugul.

Calc des cu sufletul arsu -ți coclaur,
Din fund oftează s trămoșii de aur.

De piscul tău, unde se -mbină
Pale de nori cu limbi de lumină,

Buzele -mi razăm fremătătoare,
Slăvit pristol de piatră și floare.

39 Limba română. Manual pentru clasa a VII -a, Anca Șerban, Sergiu Șerban, Editura ALL

53

Drum la d eal… 40 (text cules de Vasile Alecsandri )

Drum la deal și drum la vale
Îmi fac veacul tot pe cale,
N-am în lume sărbătoare,
Nici n -am partea mea la soare.
Bat-o crucea ursitoare
Care s -a ursit pe mine
Să n-am nici o zi cu bine!
Ostenit mereu de ducă
Noaptea -n codri mă apucă
Copacilor sunt nălucă!
Ochii -mi nu se mai usucă!
Unde merg, în orice parte
Dragostele -mi sunt deșarte,
Aolică, lică, floare!
De n -ai fi fermecătoare
Nu m -ai abate din cale
Să calc pe urmele tale!

40 Evaluare Națională. Limba și literatura română, Anca Davidoiu -Roman; Mihaela Doboș; Dumitrița Stoica,
Editura Paralela 45, Pitești 2017, p. 174

Nucul41
(de Ștefan Octavian Iosif )

Acela și loc iubit umbre ști
Și-un col ț de cer î ntreg cuprinzi,
Nuc falnic, strajă din povești,
Deasupra casei părintești
Acelea și crengi î ntinzi…

De veacuri fruntea nu ți-o temi,
Ții piept c ând vin furtuni nă val΄
O, de -ai putea sa mai rechemi
La poala ta și-acele vremi
De trai patriarhal!

Acel șirag de m ândre veri
De cari mi -aduc ami nte-abia
Asemeni unor dragi p ăreri
Ce-au leg ănat în mângâieri
Copil ăria mea…

O, de -ai putea sa mai adun i
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă se -nvârteau nebuni
Și toamna făureau cununi
Din veș tedele -ți foi!

41 Idem

Dar unde -s brudnicii copii
Și unde -s râsetele lor?…
Potecile -au rămas pustii
Și-i năpădit de b ălării
Pustiul din pridvor…

De mult s -au risipit și-acei
Bătrâni ce -n umbra i -au stătut
La sfaturi cu p ărinții mei,
Și frunza ce -o călcară ei
Țărână s-a făcut!

Străjer mare, mai ți-amintești?…
Tu singur, î ncă neînfrânt,
De-amar de ani ad ăposte ști
Ruina casei pă rintești
Pe care azi o c ânt!

În redactarea și structurarea comentariilor stilistice ale textelor poetice se va ține
întotdeauna seama de etape prestabilite, orientative, chiar dacă literatura deschide numeroase
căi către interpretare, totuși există câteva coordonate care ghidează analiza poeziei:
• Încadrarea în epocă
• încadrarea în specie
• Nivelul fonetic, prozodic, al punctuației și al ortografiei
• Analiza morfologică, sintactică și stilistică a titlului
• Discursul poetic și tipul enunțării
• Nivelul lexical și câmpurile semantice dominante
• Nivelul gramatical al expresivității
• Nivelul figurilor și imaginilor poetice
Comentariul ca finalitate a analizei textuale, va ține seama de respectarea părților
componente care trebuie să mențină două caracteristici esențiale: coerența și coeziunea. Prima
poate fi definită ca: relația care leagă sensurile la nivel de enunțuri ale unui discurs sau fraze
ale unui text ; în al doilea rând, coeziunea este definită ca fiind „relațiile gramaticale și/sau
lexicale între diferitele elemente ale unui text. Acesta poate consta în relația dintre diferite
fraze sau părți de propoziții.42 astfel, elevul care realizează eseul se asigură că nu repetă ceea
ce a fost spus de către alți autori și de asemenea, face ușor de accesat subiectul. Este bine să
colecteze și să analizeze scrierile găsite, să le contureze și să le integre ze într -un singur
proiect, prin urmare, pe viitor se poate stabili o diferențiere a conceptelor și a ideilor.
Un paragraf introductiv are trei aspecte fundamentale care sunt descrise: subiect, care
poate fi formulat ca o ipoteză sau o întrebare, sau ca pr ezentând o problemă; obiectivul
general de atins, precum și obiectivele specifice ale acestuia; metodologia urmată în
aprecierea personală prin stabilirea unor relații contextuale în vederea examinării acesteia; o
scurtă descriere a componentelor de reflec ție-cercetare. Un paragraf ar trebui să acopere cel
puțin patru rânduri, pentru că, de obicei, în cazul în care este sub valoarea respectivă, acesta
poate fi înțeles ca o idee liberă.
Necesarul pentru dezvoltarea eseului, ca atare, paragrafele, reprezintă argumentele
care susțin punctul de vedere al articolului expus de eseist. Asta este organul central al
textului și se precizează în mod clar punctul de vedere al autorului. Paragrafele pot avea
lungimea maximă a unei pagini, dar evita disconfortul vizual al cititorul în citirea textului.

42 Guțu Romalo, Valeria, Gramatica limbii române , Editura Academiei Române, București, Institutul de
Lingvistică «Iorgu Iorda –Al. Rosetti», 2005, p. 100.

56
110Paginile totale de text depind de cele necesare pentru a expune intențiile auctoriale cu
privire la acest subiect.
Concluzia poate avea lungimea a cel puțin unul sau două paragrafe și maxim trei
paragrafe, dar acestea nu sunt prinse ca într -o cămașă de forță, intrarea fiind făcută în raport
cu textul sintetic, pentru a evita scrierea excesivă. Trebuie să ne amintim că încheierea trebuie
să colecteze informații principale desprinse din domeniul de aplicare obținut de la ceea ce s -a
arătat în introducere.
De asemenea, trebuie să ținem cont de limbajul utilizat pentru redactarea eseului. La
momentul precis se cere, ca un exercițiu sau o sarcină, scrierea unui eseu bun iar elevul își va
dezvolta scrisul doar prin lectură și recitind din mai multe perspective. Trebuie să se
stabilească o diferență între stilul academic și stilul poetic de scriere, cele de mai sus fiind
direc t legate de obiectivitate și subiectivitate în scris. El are multe fațete și să știe cum să
combine aceste fațete oferind expresia scrisă a ideilor elevului. De asemenea, trebuie să se
seteze distanța între elevul vorbind și vocea sa auctorială, ca limbaj vorbit în stil academic.43

43 Tiutiuca, Dumitru, Eseul: personalitatea unui gen (cu privire specială asupra celui interbelic) , Ed. Junimea, 1979,
p.100.

57
Concluzii

Textul poetic este pentru mulți dintre elevii de gimnaziu o provocare, mai ales când
vine vorba despre interpretarea acestuia. Este drept, nu oricine dispune de o viziune amplă,
căci comentariul stilistic necesită o picătură de talent, însă o receptare și o analiză structurată
pe fiecare nivel textual în parte, coroborate cu o oarecare experiență de lectură și, implicit, un
vocabular bogat conduc spre reușită. Având în vedere frec vența cu care textul poetic,
aparținând diferitelor specii, își face simțită prezența în cadrul subiectelor de examen de la
Evaluarea Națională din clasa a VIII -a și, mai târziu, la Bacalaureat, cel mai adesea prin texte
la prima vedere , care necesită exer cițiu prealabil, analiza și interpretarea textuală, precum și
redactarea unui comentariu stilistic/eseu sunt competențe ce se cer a fi format e prin deprinderi
solide de investigare , încă din clasele de gimnaziu. În plus, aceste competențe de analiză și
interpretare textuală vin și în sprijinul rezolvării altor tipuri de itemi din cadrul Evaluării
Naționale, precum apartenența la genul liric, la o specie a genului liric, comentarea
semnificației titlului, interpretarea semnificațiilor textului sau ale unei s ecvențe poetice.
Comentariul/Textul interpretativ este o încercare de a comunica informații, opinii sau
sentimente și, în mod obișnuit, prezintă un argument referitor la tema abordată. În redactarea
unui comentariu (și nu numai) întregul proces de documentare, selectare, sesizare a unor
probleme, interacțiunea cu bibliografia, argumentarea într -o formă coerentă reprezintă un
exercițiu foarte bun pentru exprimarea personală academică, analiza surselor bibliografice,
organizarea propriilor idei și puncte de vedere; poate reprezenta de asemenea o excelentă cale
pentru dezvoltarea abilităților academice
De asemenea, aceasta poate fi o bună modalitate prin care elevii pot să devină
conștienți de noi idei care se pot dezv olta în timpul procesului de creare a textului
interpretativ , de confruntare a propriilor puncte de vedere cu cele care apar în diferite cercetări
sau expuneri. În procesul de redactare este foarte important ca elevii să fie conștienți de
diferențele dintr e comunicarea scrisă și cea orală. În cea scrisă, cuvintele trebuie alese cu mai
mare atenție, iar frazele trebuie să fie clare și să aibă logică.

58
BIBLIOGRAFIE

• Alexandrescu, Sorin, Analize literare și stilistice, Editura Didactică și Pedagogică, Bucure ști,
1967
• Bachelard, Gaston, Poetica spațiului, Editura Paralela 45, Pitești, 2005
• Bachelard, Gaston, Poetica reveriei, Editura Paralela 45, Pitești, 2005
• Beidermann, Hans, Dicționar de simboluri, Editura Saeculum, București, 2007
• Blaga, Lucian, Geneza metaforei și sensul culturii, Editura Humanitas, București, 1994
• Bousono, Carlos, Teoria expresiei poetice, Editura Univers, București, 1975
• Călinescu, George, Principii de estetică, Editura Gramar, București, 2003
• Călinescu, George, Universul poeziei, Edi tura Minerva, București, 1973
• Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, Editura Minerva, București, 1988
• Coteanu, Ion, Analize de texte poetice: Antologie, Editura Academiei, București, 1986
• Coteanu, Ion, Stilistica funcțională a limbii române, vol. I, Editura Academiei, București,
1973
• Doinaș, Ștefan -Augustin, Măștile adevărului poetic, Editura Cartea Românească, București,
1992
• Ducrot, Oswald & Schaeffer, Jean -Marie, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului,
Editura Babel, București, 1996
• Eco, Umberto, Opera deschisă, Editura pentru Literatură, București, 1969
• Eco, Umberto, Limitele interpretării, traducere de Ștefania Mincu, Editura Pontica, Constanța,
1996
• Fontainer, Pierre, Figurile limbajului, Editura Univers, București , 1977
• Friedrich, H., Structura liricii moderne, Editura pentru Literatură, București, 1969
• Genette, Gerard, Introducere în arhitext, Editura Univers, București, 1994
• Giurgiu, Felicia, Motive și structuri poetice, Editura Facla, 1980
• Laurent, Jenny, Rostirea singulară, Editura Univers, București, 1999
• Lotman, Iuri, Lecții de poetică structurală, Editura Univers, București, 1970
• Maingueneau, Dominique, Discursul literar, Institutul European, Iași, 2007
• Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Editura pentru Literatură, București, 1968

59
• Mihăilă, Ecaterina, Textul poetic. Perspectivă teoretică și modele generative, Editura
Eminescu, București, 1995
• Mincu, Marin, Avangarda literară românească, Editura Pontica, Constanța, 2006
• Mincu, Marin, Poezia română actuală, vol. I, Edit ura Pontica, Constanța, 1999
• Mózes, Huba, Semantica structurii textului poetic, Editura Fundației Culturale Române,
București, 2000
• Munteanu, Ștefan, Stil și expresivitate poetică, Editura Științifică, București, 1972
• Munteanu, Ștefan, Introducere în stilistica operei literare, Editura de Vest, Timișoara, 1998
• Parfene, Constantin, Analize și interpretări literare, Editura Junimea, Iași, 1994
• Parpală -Afana, Emilia, Poetica: o introducere, Editura Austrom, Craiova, 1998
• Păcurariu, Dimitrie, Teme, motive, mituri și metamorfoza lor, Editura Albatros, București,
1990
• Pânzaru, Ioan, Practici ale interpretării de text, Editura Polirom, Iași, 1999
• Plett, H.F., Știința textului și analiza de text, Editura Univers, București, 1983
• Rusu, Liviu, Estetica poeziei lirice, Editura pentru Literatură, București, 1969
• Tiutiuca, Dumitru, Eseul: personalitatea unui gen (cu privire specială asupra celui interbelic ), Ed.
Junimea, 1979
• Tupan, Ana -Maria, Scrieri și limbaje poetice, Editura Minerva, București, 1989
• Țugui, Grig ore, Interpretarea textului poetic. Repere teoretice și metodologice, Editura
Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 1997
• Vaillant, Alain, Poezia: Introducere în metodele de analiză a textelor poetice, Editura Cartea
Românească, București, 1998
• Vasile, Sandina -Iulia, Lucrarea de diplomă și disertația de masterat, Editura Europolis,
Constanța, 2007
• Vianu, Tudor; Pop, Mihai; Rosetti, Al., Studii de poetică și stilistică, Editura pentru
Literatură, București, 1966
• Limba română. Manual pentru clasa a VIII -a, Alexandru Crișan, Sofia Dobra, Florentina
Sâmihăian, Humanitas Educațional, 2008
• Limba română. Manual pentru clasa a VII -a, Anca Șerban, Sergiu Șerban, Editura ALL
• Evaluare Națională. Limba și literatura română, Anca Davidoiu -Roman; Mihaela Doboș;
Dumitri ța Stoica, Editura Paralela 45, Pitești 2017