Constituirea Statului Medieval Tara Romaneasca

CUPRINS:

Introducere

Izvoarele Istoriei Evului Mediu Românesc

Reconstituirea imaginii societății medievale românești este posibilă numai pe baza cercetării izvoarelor documentare referitoare la perioada respectivă, izvoare care, pe măsură ce înaintăm spre epoca modernă și contemporană, se diversifică și se îmbogățesc continuu.

Față de perioada marilor migrații, izvoarele istoriei evului mediu românesc, mai cu seamă cele referitoare la ultima parte a feudalismului nord dunărean, se amplifică prin apariția și înmulțirea cantitativă a izvoarelor scrise emise de cancelariile țărilor române, dar și a celor de caracter și loc de emitere diferit, aparținând unor persoane și instituții situate în afara hotarelor medievale ale țărilor române.

Clasificarea acestor izvoare prezintă un caracter relativ, ținând mai mult de optică și aprecierea cercetătorului respectiv, fapt care explică modalitatea variată de folosire a criteriilor ce stau la baza acestor categorisiri.

În prezenta Lucrare de Licență am adoptat aceleași criterii pe care le-au folosit cei mai mulți dintre autorii volumului II din Istoria României.

Se definesc, astfel, două mari categorii de izvoare ale istoria evului mediu: Izvoare arheologice și Izvoare scrise.

1. Izvoarele arheologice sunt reprezentate de vestigiile culturii materiale ale vieții și activității comunităților umane păstrate în pământ și scoase la iveală prin cercetări sistematice de către specialiști; pe baza analizei detaliate a acestora se pot reconstitui aspecte ale vieții umane din evul mediu. Perfecționarea cercetării prin aceste izvoare a condus la lărgirea spectrului de probleme, obținându-se rezultate marcante, inclusiv în domeniul relațiilor sociale, politice și chiar spirituale, probleme care se reflectă destul de greu în pămînt.

Cum spuneam mai sus, izvoarele arheologice își păstrează ca importanță, ponderea în studierea etapei inițiale a evului mediu, fără a- și pierde din importanță în secolele următoare ( sec. XIV – XVIII ) când această pondere trece pe seama izvoarelor scrise.

2. Izvoarele scrise sunt, pentru evul mediu, cele mai numeroase; ele aparțin unor categorii foarte variate, putând fi clasificate după cuprinsul lor și după materialele pe care sunt scrise, după cum urmează:

Izvoarele epigrafice sunt alcătuite din inscripțiile păstrate, scrise pe materiale diverse: pietre, lemn, metale, lut, ceramică, cărămidă, os, veșminte etc.

Izvoarele numismatice sînt constituite din tezaure monetare sau monede singulare descoperite întâmplător sau cu prilejul cercetărilor arheologice. Importanța lor este mare, deoarece ele servesc la datarea depunerilor arheologice ( a stratigrafiei ), cât și la aprecierea schimburilor economice în funcție de frecvența și calitatea metalului din care sunt făcute.

Izvoarele sigilografice și heraldice ( sigilii, peceți, efigii ) cuprind adeseori, prin legendele care le însoțesc, importante știri privind istoria politică sau a organizării administrative.

Izvoarele cartografice se referă la numeroasele hărți ( portulane ) întocmite pe teritoriul țării noastre sau în afara lui, care ne procură bogate și importante știri referitoare la cadrul geografic al teritoriului, cu diferite precizări de ordin politico- administrativ sau chiar economic.

Izvoarele documentare sunt actele de categorii diferite emise de cancelariile voievodale sau regale, de instituții și persoane fizice și în care se relatează despre evenimente politice, militare, etc. După locul de emitere ele se împart în interne și externe. Această grupă de izvoare este cea mai numeroasă.

Izvoarele narative constau din anale, scrieri, biografii, jurnale, memorii, opere istorice etc. și pot fi interne si externe.

Izvoarele juridice sunt reprezentate de texte legislative de drept canonic, dar și penal și civic, cum sunt pravilele. Izvoarele didactico-științifice constau din cataloage de cărți aflate în biblioteci, programe școlare, matricolele instituțiilor de învățământ, scrieri geografice etc.

Izvoarele beletristice ( opere literare ) oferă bogate informații de istoria culturii în special, cum sunt, de pildă, cărțile populare, dar și literatura străină care a circulat ( manuscris sau tipărit ) pe teritoriul țărilor române în evul mediu.

3. Izvoarele etnografice și folclorice alcătuiesc, de asemenea, o categorie importantă de izvoare istorice care dezvăluie persistența, continuitatea unor vechi elemente din modul de viață al comunităților umane trecute.

Capitolul I

Preliminarii ale Procesului de Constituire a Statului Medieval Țara Românească

Problema organizării populației autohtone din spațiul carpato-danubiano-pontic în obști sătești teritoriale în cursul „mileniului tăcerii”, cum a fost denumită perioada cuprinsă între secolele IV—XI, constituie una dintre problemele fundamentale ale istoriei poporului nostru, ea având adânci implicații în procesul etnogenezei românești. Recunoașterea existenței rolului social-economic de bază al comunității omenești de pe teritoriul nord-danubian în vremea pomenită, a formelor de organizare social-politică a acesteia, înseamnă, implicit recunoașterea continuității noastre istorice pe aceste meleaguri, perenitatea populației autohtone în tot cursul mileniului I e.n., având la bază fondul ancestral moștenit din marile civilizații: cea dacică și cea romană.

Așadar, o importanță cu totul aparte pentru istoria poporului nostru. Cu toate acestea, istoria organizării comunităților rurale daco-romane, romanizate și românești din acea vreme nu a reținut, decât tangențial, atenția vechii noastre istoriografii. Și aceasta, nu pentru că înaintașii noștri n-ar fi recunoscut această importanță a problemei obștilor noastre vechi, ci pentru faptul că la vremea respectivă ( este vorba de perioada începând cu mijlocul secolului trecut și până mai acum un sfert de veac în urmă ), penuria aproape totală a izvoarelor despre populația autohtonă de pe teritoriul României după secolul al III-lea e.n făcea imposibilă cunoașterea formelor de organizare social-economică și politică, a manifestărilor spirituale ale acestei populații.

Această stare de lucruri avea să fie structurată o dată cu constituirea, cu peste trei decenii în urmă, a celei mai tinere ramuri a arheologiei, arheologia perioadei formării poporului nostru.

Pe baza noilor și bogatelor materiale documentare strânse laolaltă, în special pe baza celor furnizate de săpăturile arheologice, s-a trecut la elaborarea unor studii privind evoluția comunităților de viață de pe teritoriul României din perioada menționată, a diferitelor aspecte ale vieții economice, sociale, politice a acestora.

Pe lângă cele câteva monografii și studii închinate evoluției obștii sătești medievale românești (secolele XIV-XIX)¹, sunt de menționat câteva contribuții importante la problema structurii sociale a satului nostru din epoca marilor migrații, apărute mai cu seamă în ultina vreme, și care tratează diferite aspecte, de cultură materială mai ales, din cadrul societății autohtone în vremea menționată².

Datorită cercetării integrale a unor așezări din secolele IV—XI, avem astăzi posibilitatea reconstituirii parțiale a imaginii ( desigur mult incompletă ) satului nostru din trecut, cu peisajul lui antropic, a structurii lui sociale într-o continuă evoluție de la o etapă istorică la alta; se pot cunoaște, astfel, și diferite aspecte de suprastructură, obiceiuri, rituri și ritualuri de înmormântare, oglindite în necropolele cercetate, adeseori contaminate de intervenția popoarelor în migrație.

Prezentăm în cele ce urmează evoluția primei „grupări sociale a oamenilor liberi nelegați prin legături de sânge”³, sub aspectul structurii ei, a particularităților acesteia, a funcțiilor și atribuțiilor acestei colectivități umane, a transformărilor petrecute în cadrul raporturilor sociale de producție de-a lungul primului mileniu al e.n. și la începutul mileniului următor, structurate în două etape distincte: secolele IV—VII și secolele VIII—XI, etape impuse de particularitățile fiecăreia dintre ele. Este vorba, așadar, de cea mai obscură perioadă din istoria acestei forme de organizare social-economică de pe teritoriul patriei noastre, care a caracterizat, de altfel, societatea românească din epoca menționată; obștea rurală teritorială constituie celula economică și social-politică fundamentală care a asigurat continuitatea de viață pe meleagurile străbune.

Analiza detaliată a tuturor acestor materiale documentare și constatări în teren, inclusiv a puținelor documente scrise de care dispunem, nu-și poate fundamenta concluziile sale privitoare la tipul de organizare socială a comunităților umane, fără a se raporta la criteriile sociologice de identificare a diferitelor forme de structură socială pe care societatea le-a cunoscut de-a lungul dezvoltării sale și care se pot regăsi, într-o măsură mai mare sau mai mică, în structura colectivităților agrare de pe teritoriul patriei noastre în secolele IV-XI, în transformările petrecute în sânul acesteia până la nivelul apariției relațiilor de aservire.

Ceea ce ne interesează în primul rând, în lumina precizării transformar: care au loc în procesul organizării sociale, este atestarea comunității agrare (obștea rurală), rezultată din disoluția organizării tribale.

În linii generale, această formă de organizare socială se caracterizează prin constituirea satelor pe bază teritorială, prin stăpânirea în comun a pășunilor, apelor, islazului și pădurilor, deci proprietatea colectivă; întregul pământ arabil constituia proprietatea obștească, fiecare familie, patronimică sau pereche, având dreptul de folosință individuală pe anumite loturi care se distribuiau periodic prin tragere la sorți; aceasta reprezenta posesiunea funciară privată în cadrul obștii. Casa cu anexele și locul din jur formau ,,proprietatea" individuală a fiecărei familii. În cursul evoluției obștii rurale, unele dintre caracteristicile enumerate își modifică conținutul. Așa de pildă, periodicitatea distribuirii loturilor arabile dispare, posesia lor individuală permanentizându-se, devenind, cu vremea, proprietate familială cu dreptul de a dispune liber de ea. Aceasta constituie una dintre modificările interne fundamentale ale comunității rurale care concură direct la apariția raporturilor de aservire.

Nu se cunosc detalii asupra procesului de disoluție gentílică, de teritori-alizare a comunităților umane o dată cu dezvoltarea și progresul societății. Este de presupus că o dată cu creșterea populației, cu dezvoltarea generală a producției s-a produs și lentul proces al distribuirii teritoriului gentilic inițial în compartimentări teritoriale, luând naștere, astfel, satele cu hotarele lor. Procesul teritorializării anula, de fapt, una dintre caracteristicile fundamentale ale întocmirilor gentilice: rudenia de sânge. Prin distribuirea teritoriului, stabilirea oamenilor într-o colectivitate sau alta nu mai ținea cont de legătura de sânge; nu putem însă, este adevărat, să negăm faptul că această caracteristică rămânea, totuși, destul de puternică în cadrul noii comunități formate și va dăinui, sub o formă sau alta, până la disoluția deplină a comunității agrare.

Noua formă socială apărută, obștea sau comunitatea agragă teritorială ara formată din familii diferite așezate pe teritoriul sătesc în etape diferite și, așa cum am mai spus, se baza pe stăpânirea în comun a pășunilor, apelor, pădurilor, deci o „proprietate colectivă"'; întregul pământ arabil constituia „proprietatea" obștească, fiecare familie având dreptul de folosință individuală pe anumite loturi care se distribuiau periodic; aceasta constituia ..posesiunea privată" din cadrul obștii. Casa cu anexele și locul din jur formau „proprietatea" individuală a fiecărei familii. Cu toate acestea, obștea moștenea din comuna primitivă urme vizibile, cum ar fi, de pildă, conștiința moșnenilor și răzeșilor de mai târziu din țările noastre despre înrudirea de sânge dintre locuitorii satului devălmaș ( legenda „moșului" cmoșului" comun, fire ale orânduirii gentilice ).

O definiție a comunității agrare teritoriale, a obștii sătești este foarte dificil de formulat. Unii cercetători au definit-o drept „o comunitate de muncă… o muncă dirijată de comunitate șt formând un cerc închis în privința drepturilor de folosință a mijloacelor de producție în special a pământului sub diferitele lui aspecte".

Alții au considerat-o, în general, „ca o formațiune socială a unui grup de gospodării deținând și folosind în comun terenurile vălmașe, de obicei pădurile și imașul, dar și ogorul, și privativ casele, curțile, livezile, viile etc.

Cum deja am amintit în treacăt, obștea rurală teritorială este specifică tuturor populațiilor și popoarelor care au cunoscut, în evoluția lor, un anumit stadiu de dezvoltare sociai-economică în etapa de tranziție de la orânduirea gentílica la cea feudală, ea rezultând din necesitatea unui efort de muncă colectivă datorită lipsei mijloacelor corespunzătoare. Atât la germani (marca), cât și la bizantini, slavi sau maghiari, fenomenul de organizare în comunități agrare teritoriale în perioada de tranziție la evul mediu este, în general, același din punctul de vedere al conținutului procesului, excluzând terminologia care este diferită.

Terminologia specifică, precum și unele deosebiri, chiar în structura comunităților agrare respective, demonstrează că această formă de organizare social-economică s-a dezvoltat paralel cu fondul local al fiecărei populații, nefiind excluse, evident, unele contacte mai mult sau mai puțin permanente.

Chiar și populațiile nomade au cunoscut o formă de organizare social-economică oarecum asemănătoare cu obștea, numai că acest tip de comunitate se baza pe alte temeiuri social-economice.

Scriitorul bizantin Procopius din Cezarea, care și-a scris opera între anii 540-553, ne-a lăsat o interesantă descriere a modului de viață al slavilor: ,,Neamurile acestea, arată Procopius, sclavinii și anții, nu sunt conduse de un singur om, ci trăiesc încă din vechime în rânduială democratică și de aceea treburile lor, atât cele prielnice, cât și cele neprielnice sunt totdeauna dezbătute de către obște.

La fel sunt comune la acești barbari mai toate celelalte obiceiuri ale lor, încă din vechime. Locuiesc în colibe jalnice, răzlețiți unii de alții și mereu se mută dintr-un loc în altul. Locuiesc sporadic în corturi împrăștiate, De aceea au și mult pământ.

Studii recente, bazate pe texte scrise și pe rezultatul cercetărilor arheologice, au arătat că comunitatea rurală sub forma obștii sătești constituia forma principală de organizare social-economică a geto-dacilor.

Pasajul din Oda lui Horațiu referitor la modul de viață al sciților și comparația acestuia cu cel al geto-dacilor, scris către sfârșitul secolului I î.e.n., precum și textul scriitorului Iosephus Flavius, scris către finele secolului I e.n., sunt singurele texte mai lămuritoare în privința structurii sociale a geto-dacilor. Analiza acestor texte a fost făcută de numeroși cercetătători precum Gr. Tocilescu, V. Pârvan și sfârșind cu I. H. Crișan, mai recent.

Ceea ce trebuie remarcat este faptul că traducerea textelor respective diferă de la un autor la altul, schimbând, astfel, sensul social al afirmațiilor din textele în cauză. Așa, de pildă, în cele trei traduceri mai importante pe care le-au folosit mai toți cercetătorii problemei, există unele elemente comune care nu ridică probleme și pe baza cărora se pot face unele afirmații ceva mai precise referitoare la structura societății geto-dace. Așadar afirmația privitoare la ogoarele nehotărnicite ale dacilor, deci inexistența unor loturi agrare individuale despărțite prin hotare, precum și cea referitoare la cultivarea discontinuă a lotului agricol, după un an cultura urmând a fi efectuată pe un alt lot, cel anterior intrând în timp de odihnă.

Datorită interpretării diferite a textului, unele elemente care ar fi putut aduce lamuriri importante apar cu sensuri diferite.

Așa, de exemplu, în privința repartiției recoltei, traducerea lui Katzarov apare mai inteligibilă: „ogoarele nedespărțite prin hotare le aduc roade și recolte comune", față de celelalte interpretări: „ale căror pământuri nehotărnicite le aduc roade și recolte ( sau cereale ) libere". Dacă accepțiunea termenului liberas este tot cea de comune cum propune în notă A. Bodor, atunci poate fi vorba de repartiția și consumul comun al recoltelor.

Dacă perioada secolelor IV—VII prezintă perioada constituirii premiselor sociale care vor conduce la apariția raporturilor de aservire de caracter feudal, perioada următoare, cea a secolelor VIII—XI, este etapa cristalizării proceselor sociale din cadrul societății românești care vor consacra deplin apariția noilor structuri social-economice.

Stadiul dezvoltării structurilor demo-economice din ținuturile românești in secolele VIII-XI, care a imprimat epocii respective caracterul de epocă de sensibil progres, manifestat în sferele economice de bază prin creșteri cantitative notabile, precum și unele prefaceri calitative în măsură să confere epocii menționate un nou conținut calitativ, acela de ,,renastere”, de veritabilă ,,placă turnantă”, a evoluției societății românești.

O asemenea evoluție nu putea să nu afecteze structura socială a comunităților de viață la dimensiuni care să o situeze la nivelul prefacerilor economice. Transformările care vor avea loc în fizionomia obștii sătești românești, precum accentuarea tot mai evidentă a diferențierilor social-economice, stratificarea tot mai pronunțată a unor categorii sau pături sociale vor duce la o vizibilă spargere a unității obștești tradiționale, de cristalizarea raporturilor de dependență socială.

Rezultatele cercetărilor efectuate până în prezent, expuse în cadrul unor monografii bazate pe investigarea integrală a așezărilor ( precum Dridu. Bucov, Comana de Jos, Garvăn, Capidava, Fundu Herții, Dodești, Izvoare-Bahna etc. ), al unor articole (în cazul așezărilor parțial cercetate, ca Bacău, Murgeni. Spinoasa, Băiceni, Suceava, Brășăuți, Epureni, Oncești, Șendreni și altele în Moldova; București-Străulești, Șirna, Târgșor, Dulceanca, Verbița, Orlea, Drobeta-Turnu Severin, Vârtop, Bragadiru în Țara Românească; Bratei, Cipău, Hărman, Rotbav, Bezid, Simonești, Poian, Dăbâca, Sighișoara etc. în Transilvania ) sau al unor lucrări de sinteză oferă largi posibilități de cunoaștere a tipului de așezări și locuințe, a modului de dispunere a acestora, a zonărilor din cadrul vetrei satului, a modalităților de amplasare a instalațiilor economice, a procesului de mobilitate demografică ( prin extinderea și frecvența locuințelor ) etc.

Astfel, marea majoritate a satelor românești din secolele VIII—XI sunt sate lipsite de fortificații, cu excepția acelor reședințe ale conducătorilor organismelor statale despre care am pomenit deja. In scopul asigurării unei apărări naturale, cele mai multe erau situate pe terase înalte pe boturi de deal sau pe promontorii cu pante abrupte, greu accesibile.

Observam mai sus că prezența unor zone cu obiective cu caracter economic în cadrul vetrei satului ridică prin funcția, rolul și apartenența lor social-economică probleme de un interes deosebit pentru înțelegerea procesuluide apariție a proprietății private, funciare chiar, și, de aici, a consecințelor din domeniul relațiilor de producție din sânul societăți de pe teritoriul țării în secolele VIII-XI.

Aminteam mai înainte că la începutul evului mediu românesc începe să se impună o nouă structură teritorială: cea a fortificațiilor, ale căror funcții depășeau cadrul unor simple întărituri defensive.

O particularitate a acestor fortificații, evidențiată de observațiile prilejuite de investigația arheologică, o constituie faptul că în jurul lor, în imediata lor apropiere, ființau așezări rurale alcătuind împreună un complex teritorial.

Asemenea situații sunt concludente la Dăbâca, Șirioara, Moldovenești, Cluj-Mănăștur, Alba lulia, Bucov, Slon sau Dersca unde cercetările sunt în curs de efectuare. Ținând cont de constatarea că în cadrul acestor fortificații, condițiile de locuire difereau de cele din așezările rurale obișnuite ( au fost scoase la iveală vestigiile unor locuințe mai spațioase: 16m² la Dăbâca, veritabile „palate" la Mircea Vodă etc., inventare bogate de podoabe, bijuterii, monede bizantine și carolingiene, ceramică smălțuită ornamentală, arme ) fiind vorba, evident, de o categorie socială suprapusă, putem presupune existența unor raporturi sociale de dependență colectivă între acest grup social și cel reprezentat de locuitorii satelor din jurul fortificației. De altfel, o asemenea fortificație care juca rolul centrului de convergență al unei întregi zone rurale, nu putea fi concepută fără existența unui hinterland de sate prin munca cărora se realizau, în cadrul raporturilor incipiente de aservire, funcțiile social-economice ale acesteia.

Asemenea fenomen, întâlnit în acea vreme și în cadrul societăților vecine sau mai îndepărtate de teritoriul României, cu antecedente chiar la nordul Dunării, prezintă o semnificație social-politică aparte, complexele teritoriale respective având rol de reședințe ale căpeteniilor unor formațiuni politice, de centre ale organizațiilor teritoriale. Începând de la finele secolului al IX-lea, asemenea realități nu puteau scăpa autorilor unor scrieri de epocă. Textele mai vechi din secolele IX-X folosite de Anonymus în cronica sa pomenesc de existența în cadrul celor trei organisme statale ( ducate ) din Transilvania a unor reședințe fortificate, a unei organizări militare bine închegate, îndeplinind funcția de apărare a statului, a căror structură definesc o nouă epocă. Autoritatea lui Menumorut, pe de altă parte, depășise stadiul unei simple puteri militare, ea extinzându-se și asupra persoanei și a pământului supușilor ei. Fortificația de la Biharea avea rol de reședință a voievodului Menumorut, cele de la Dabâca sau Cluj-Mănăștur îndeplineau funcția de reședințe ale voievodului Gelu, iar cele de la Keve-Cuvin, Pescari sau Orșova aveau funcția de centre politice ale lui Glad. La sud de Carpați un rol asemănător era îndeplinit de fortificația de la Slon, precum și de cea de la Bucov; mărturiile scriitorilor bizantini atestă prezența și a altor asemenea reședințe fortificate la nord de Dunăre unde rezidau conducătorii unor organisme politice teritoriale. Cercetările arheologice efectuate la Chirnogi ( in zona Olteniței ) au scos la iveală vestigii foarte semnificative ( olane, ceramică smălțuită etc. ) pentru a presupune existența și aici a unui centru teritorial cu funcții asemănătoare celor prezentate mai sus.

Pe teritoriul Dobrogei, inscripția de la Mircea Vodă din 943 amintind pe un jupan Dimitrie, precum și cea de la complexul monastic de la Basarabi menționând pe un alt jupan, Gheorghe, la finele secolului al X-lea, reprezintă dovezi indiscutabile ale procesului de organizare teritorial-politică, conducătorii acestor organisme rezidând în fortificații ca cea de la Mircea Vodă sau din alte părți. Același rol este posibil să fi îndeplinit, pe teritoriul Moldovei, fortificațiile cercetate de la Dersca, Fundu Herții și altele ca cele de la mare: Licostomo și Cetatea Albă.

Amplificarea procesului de diferențiere socială în cursul secolelor VIII-XI în cadrul societății românești avea să se extindă asupra procesului de apariție a relațiilor de aservire, precum și asupra organizării politice din acea vreme, conducând la un nou și superior stadiu de organizare politică a comunităților de viață nord-danubiene.

Sensibila dezvoltare sub aspect demografic și economic constatată pe teritoriul României în secolele IX-XI mai cu seamă, dezvoltarea forțelor de producție au avut drept consecință importantă pentru fizionomia generală a obștii sătești teritoriale accentuarea din ce în ce mai evidentă a diferențierilor social-economice din cadrul acesteia, stratificarea tot mai pronunțată a unor categorii sau pături sociale, fenomen ce va conduce la spargerea unității din cadrul acestei forme tradiționale de organizare socială, la cristalizarea raporturilor de aservire feudală concepute ca un proces endogen, la apariția căreia au contribuit însă factori multipli, inclusiv de natură externă.

Cercetarea structurii economice și sociale a comunității de viață din acea vreme, desprinzând din totalitatea relațiilor sociale, relațiile de producție ca relații fundamentale, primordiale, care determină toate celelalte relații, procesele social-economice care au dus la accentuarea diferențierilor sociale a țărănimii noastre, va avea darul să definească cristalizarea raporturilor de aservire socială pe teritoriul României la cumpăna dintre cele două milenii ale e.n.

Cum am amintit deja mai înainte, un rol însemnat în acest proces revine funcției sociale și politice încredințată unor persoane din cadrul obștii, investite cu puteri depline în anumite privințe; această autonomizare a funcției sociale față de societate va duce în cele din urmă la dominația ei asupra societății. Deci, important este în acest proces constatarea că la baza dominației politice a stat întotdeauna unei funcții.

Cheia înțelegerii procesului de aservire însă constă în partea de supramuncă datorată de membrii obștii acestor persoane investite cu autoritate social-politică, sub forma tributului sau a muncilor executate în comun.

Paralel cu acest proces, care nu poate singur explica apariția relațiilor de aservire, s-a desfășurat un altul, anume cel al diferențierii după avere, de acumulări de bogății ca germeni ai destrămării obștii rurale. Așadar, punctul de plecare l-a constituit obștea sătească în cadrul căreia cele două forme de proprietate: cel al obștii asupra întregului fond funciar al comunității și cel al posesiunii individuale al lotului agrar de către membrii obștii, cu alte cuvinte proprietatea colectivă și posesiunea privată au creat condiții favorabile diferențierii după avere. Funcțiile sociale deținute de unele persoane, obligațiile membrilor obștii față de aceste persoane, consecințele materiale ale instituirii dominației populațiilor nomade și migratoare au grăbit procesul de diferențiere socială, de însușire de către anumiți indivizi din interiorul obștii a unor posesiuni private, inclusiv funciare, sfârșind prin aservirea membrilor obștii.

Avem de-a face, deci, cu o obște sătească în plin proces de disoluție, proces care începuse, evident, în veacurile anterioare, atestarea loturilor agrare hotărnicite presupunând o permanentizare a acestor loturi, nemaifiind vorba de împărțirea periodică a acestora prin tragerea la sorți.

O contribuție majoră la acapararea pământujui obștesc, la spargerea unității acesteia prin detașarea din rândul comunității a unor elemente înstărite, a adus-o deținerea unor funcții social-administralive și militar-politice de către unii membri ai obștii. Dacă pentru perioada anterioară, existența acestor funcții în cadrul obștii era presupusă doar, pe baza unor știri indirecte sau pe supoziții, pentru secolele VIII-XI, prezența acestora devine certă pentru întreg teritoriul României. Unul dintre documente ne dezvăluie mecanismul acaparării de bunuri materiale pe seama consătenilor săi de către un individ din aceeași comunitate care deține însă o funcție social-administrativă: cea de jude. Mai mulți iobagi din satul Podgoria dau în judecată pe judele satului care cumpărase moara acestora, nevoiți să o vândă „din pricină că erau apăsați de marea lor sărăcie": Avem aici imaginea clară a însușirii, aparent legală, de către un membru al comunității, a unor mijloace de producție aducătoare de venit, în detrimentul semenilor săi care, „apăsați de marea lor sărăcie", cum spune actul citat, sunt nevoiți să vândă partea lor.

Dar „beneficiarul" nu mai este. de data aceasta, un simplu sătean; el este investit cu o funcție social-administrativă,-aceea de jude al comunității din Podgoria, funcție care i-a dat posibilitatea să cumpere moara consătenilor săi.

Capitolul II

Etapa Constituirii Cnezatelor și Voievodatelor, Secolele VIII-XI

Problema organizării politice din cadrul societății de pe teritoriul României în epoca „marilor tăceri", cum a mai fost denumită epoca migrațiilor, a cristalizării organismelor statale românești în urma unui îndelungat proces evolutiv de la forme inferioare de organizare social-politică la forma superioară a statelor medievale românești de sine stătătoare reprezintă una dintre problemele de primă importanță din istoria poporului nostru, asociindu-se, prin valențele sale probatorii, la problema fundamentală: cea a permanenței noastre istorice.

În vechea noastră istoriografie, nu arareori s-au exprimat unele poziții care considerau procesul de organizare politico-statală din cadrul societății românești ca fiind propriu secolului al XlV-lea, ignorând, astfel, capacitatea și efortul continuu al poporului nostru de organizare politică, pornind de la forme inferioare, precum cele reprezentate de comunitatea rurală teritorială, la cele mature întruchipate de statul feudal propriu-zis. Asemenea poziție nega, de fapt, caracterul statornic al poporului nostru în cursul mileniului „tăcerii", capacitatea sa de organizare în forme de suprastructură de caracter statal. Este lesne de înțeles de ce o asemenea poziție a putut fi împărtășită de unii istorici străini potrivnici, din interese politice, continuității noastre istorice.

Pe măsură ce procesul diferențierii sociale se accentua, s-au creat condițiile necesare de acaparare a funcției social-politice de către un singur individ. În acest fel, începând, probabil, din secolele VI—VII, această funcție social-politică din cadrul obștilor se individualizează, documentele scrise menționându-i pe acei jupani ( seniores villarum quos linqua sua supanos vocant ), cnezi, voievozi, duci ( principi, reguli, primores, proceres la popoarele vecine ). Unele locuințe din cadrul unor sate cercetate arheologic, precum la Udești ( jud. Suceava ), Budureasca ( jud. Prahova ) datând din secolele VI—VII e.n., sunt atribuite, pe criteriul dimensiunilor ( cu un etaj ) și inventarului ( monede de aur ), unor elemente înstărite din cadrul colectivității, poate chiar acelor jupani, cnezi etc. care reprezentau acum „forța publică", investiți de către comunitate cu funcțiile social-politice corespunzătoare.

Este vorba de conducătorii social-politici ai acelor uniuni de obști, „autonomii rurale", „romanii populare" sau democrații țărănești", cum le-a denumit Nicolae lorga pe bună dreptate, ori, „obști de obști” după expresia unor documente medievale.

O problemă neelucidată deplin o constituie și raportul dintre organismele social-politice ale populației locale și autoritatea politică a migratorilor. Dacă în ceea ce privește relațiile localnicilor cu populațiile nomade, acestea au putut îmbrăca forma unor raporturi de dominație politică temporară asupra populației autohtone, cu menținerea formelor de organizare tradiționale ale acesteia ( a se vedea, de pildă, situația obștilor <satelor> din Banat intrate în dependență colectivă față de anumite persoane din anturajul lui Attila ), raporturile cu populațiile migratoare în curs de sedentarizare, cazul slavilor, de pildă, au purtat, în ultimă instanță, pecetea procesului de integrare în sânul comunităților locale.

Cum se cunoaște, în momentul pătrunderii lor pe teritoriul României, slavii se găseau în perioada de destrămare a orânduirii gentilice, forma de organizare politică fiind cea a democrației militare, caracter pe care aveau să-l poarte în tot cursul seco- lului al Vl-lea. Cele patru căpetenii din secolul al Vl-lea menționate de izvoare scrise în sud-vestul României, Dauritas, Ardagast, Musokios și Piragast erau exponenții politico-militari ai unor comunități în care instituția bătrânilor funcționa deplin, conferind formei de organizare social-politice pecetea mai sus exprimată.

Este posibil ca în momentul sosirii slavilor, în măsura în care nu se produsese încă o integrare a noilor veniți în comunitățile obștești autohtone ( romanice ), o oarecare dominație temporară a acestora să fi caracterizat unele raporturi dintre uniunile de obști teritoriale locale și grupurile militare de slavi, fenomen presupus și în cazul relațiilor cu celelalte populații nomade și migratoare. Pe măsura integrării slavilor în comunitățile autohtone, mai cu seamă după trecerea noilor veniți în masă în sudul Dunării, o dată cu asimilarea s-a produs și integrarea politică, adoptându-se forma tradițională locală de organizare.

Evoluția procesului de organizare politică pe teritoriul României în secolele VIIl-Xl se circumscrie între parametrii dezvoltării structurilor economice și sociale ale comunităților de viață din ținuturile carpato-danubiano-pontice. După cum s-a arătat mai sus, perioada care începe o dată cu pomenirea în documentele scrise a românilor constituie, prin particularitățile sale, o epocă nouă în istoria poporului român, cea medievală în care se vor plămădi și maturiza elementele definitorii ale societății feudale românești.

Ca o consecință a acestor stări de lucruri, procesul de organizare politică, desfășurat pe fundalul realităților demografice și social-economice, va cunoaște o nouă treaptă, superioară, definită, atât prin tendința manifestă de creștere ca suprafață a uniunilor teritoriale, printr-un proces de extindere teritorială prin înțelegere sau prin forță, cât și prin amplificarea și maturizarea funcțiilor interne și externe ale acestora la nivelul organismelor statale.

Asemenea rațiuni, lapidar exprimate, ne fac să identificăm în grupările de așezări pe care le-am constatat ca existente pe întreg teritoriul României în secolele VIII—XI anumite organisme cu caracter social-politic, comunități omenești care evoluaseră către o anumită structură politică, către un anumit stadiu de organizare statală. Comparația, din acest punct de vedere, cu situația din unele țâri vecine ne conduce la aceleași considerații.

Trebuie precizat mai întâi, însă, faptul că, spre deosebire de situația de pe teritoriul României, grupările demografice din lumea slavă ( teritoriul Poloniei, Cehoslovaciei sau Bulgariei ) sunt de regulă mai mici, consecință a deplasării și migrației lor înainte de a se fi stabilizat definitiv pe un anumit teritoriu și de dezagregare a raporturilor gentílice.

În această etapă a evoluției lor, asemenea concentrări de populație caracterizează o anumită structură politică, fiind considerate unități teritorial-politice, în fruntea cărora se găseau acei reguli pomeniți în izvoarele epocii sau jupani, cneji, principi, duci, voievozi.

Pe teritoriul României, prezența unor asemenea structuri politice este, după cum vom vedea, atestată și de documentele scrise ( cronici, inscripții ).. În principal, este vorba de existența a trei genuri de organisme cu caracter statal, diferite între ele prin dimensiunile suprafeței teritoriale ocupate și ale populației.

Trebuie precizat însă că datorită procesului continuu de unificare a acestor organisme, este extrem de dificil demersul de identificare a lor în funcție de criteriile de mai sus, într-o anumită etapă a evoluției acestui proces.

Conștienți de caracterul ipotetic al acestei încadrări, am identificat, în principiu, micile nuclee din categoria a treia cu judecii, jupe sau jupanate, cele din categoria a doua cu cnezate, iar cele din categoria primă cu organisme mai cuprinzătoare, aflate într-un proces avansat de unificare, voievodate sau țări ( ducate ).

Existența unor asemenea formațiuni politice și a conducătorilor lor este atestată, după cum am văzut, de izvoare scrise cum sunt, de pildă, relatările celebrului autor al Gestelor, ungurești, Anonymus, a cărei față continuă să rămână în umbră sau inscripțiile de la Mircea Vodă și Basarabi din secolul al X-lea în care sunt menționați jupani în calitate de conducători politici ai unor organisme statale pe teritoriul Dobrogei.

Pentru corespondența deplină între realitățile demografice constatate pe teritoriul Transilvaniei și izvoarele scrise pomenite, o seminificație deosebită o prezintă relatările din cronica notarului anonim privitoare la existența la finele secolului al IX-lea și începutul secolului următor a unor organisme statale cuprinzătoare pe teritoriul Transilvaniei de tipul voievodatelor ( ducatelor ) sau țărilor conduse de voievozi ( duces ). Comentând pătrunderea ungurilor în Transilvania, Anonymus arată cum oștile maghiare au cucerit mai întâi, în urma unor aprige lupte, teritoriul unui asemenea voievodat situat spre vest până la Tisa, la nord de Satu Mare, spre est până la Piatra Craiului, spre sud-est până la Porțile Meseșului, spre sud până la Mureș, iar spre nord până la Someș.

Este posibil ca procesul de unificare să fi pornit de la sud către nord , așezarea de la Alba Iulia devenind unul dintre centrele politico-administrative de seamă ale voievodatului; conducătorul Gyula ( Gyla ), „dux magnus et potens", aparține acestei etape de evoluție a voievodatului Transilvaniei ( Terra Ultrasilvana, regnum Ultrasivanum ).

Un al treilea organism politic menționat de Anonymus se afla situat în Banat, conducătorul lui fiind Glad, și el se întindea între Orșova și Mureș ( A fluvio Morus usque ad castrum Urscia ).

Dintr-o inscripție de pe un vas din tezaurul de la Sânnicolau Mare din secolele VIII-IX aflăm de existența și a altor conducători politici, jupanii Voilă și Vataul. Din păcate, nu posedăm nici o știre în legătură cu zona în care își exercitau autoritatea, ori cu plasarea în timp a lor față de Glad și, eventual, de Ahtum.

În partea opusă, pe teritoriul Dobrogei, inscripția de la Mircea Vodă, din anul 943, precum și inscripțiile din complexul monastic de la Basarabi evidențiază existența unor conducători ai unor organisme politice, jupanii Dimitrie și Gheorghe, cel dintâi purtând lupte cu bizantinii.

După cum s-a precizat în studii recente, termenul de jupan și al instituției corespunzătoare aparțin lumii slave, ele întâlnindu-se în toată lumea slavă, cu excepția poporului rus, precum și la unele popoare cu care lumea slavă a venit în contact de mai mare intensitate și durată, de pildă la români și la unguri.

Originile și conținutul acestor instituții au constituit obiectul multor studii, autorii lor, români și străini, căutând să explice geneza și semnificația lor social-politică în funcție de documentația avută la dispoziție.

Primele atestări scrise ale prezenței jupei și jupanilor datează din ultimele secole ale mileniului I e.n. După mărturia lui Constantin Porfirogenetul, pe teritoriul Croației existau în secolul al X-lea, 11 jupe conduse de jupani. Două dintre ele figurează și în documentele latine din secolul al IX-lea; iar 6 în documentele latine din secolul următor. Jupa de Livno, de pildă, cuprindea, ca suprafață, trei platouri înalte, deci un teritoriu destul de întins. Pe teritoriul Sloveniei, documentul din anul 777 dat de voievodul Tassilona pentru mănăstirea Kremmünser menționează pe jupanul Physso, iar geograful bavarez consemnează existența de jude la Odobrizi.

În sensul existenței nivelului de structură social-politică superioară pe teritoriul României în secolele VIII-X converg și alte știri scrise de epocă. Ne gândim mai întâi la relatările toparhului grec din secolul al X-lea referitoare la existența pe teritoriul Dobrogei a unor formațiuni politice eu reședința într-o fortificație cu ziduri de piatră, reședință situată undeva la Dunărea de Jos. Aparatul militar avut la dispoziție se compunea din 300 de oșteni călări și pedeștri, gata pregătiți să apere reședința toparhului împotriva oricăror imixtiuni din afară .

Pe de altă parte, mărturiile scriitorului bizantin Kedrenos despre existența în secolul al X-lea, în stânga Dunării, deci pe teritoriul muntean, a unor fortificații servind drept reședințe ale unor căpetenii politice care se supun împăratufui bizantin, demonstrează stratificarea socială și politică pronunțată din acea vreme, până la nivelul cristalizării organismelor de caracter statal incipiente..

Așa de exemplu, relatând despre evenimentele politice petrecute pe teritoriul Transilvaniei în momentul pătrunderii triburilor maghiare, cronicarul anonim al regelui Bela al Ungariei menționează luptele care s-au purtat între triburile maghiare și oștile lui Menumorut, lupte care au durat 13 zile și care s-au încheiat prin cucerirea de către unguri a cetății de reședință, Biharea.

Un război asemănător a avut loc între aceleași oști maghiare și oștile unui alt voievod român, cel condus de Gelu, care a încercat să se salveze în cetatea sa de lângă Someș, probabil Dăbâca sau cea de la Cluj-Mănăștur. așezări fortificate, cercetate arheologic.

Continuându-și cuceririle, oștile maghiare au pătruns pe teritoriul celui de-al treilea voievodat menționat de Anonymus, cel al lui Glad, situat pe teritoriul Banatului, între Dunăre și Mureș. Cronica menționează existența și aici a unor așezări fortificate ca Pescari, Horom, Keve-Kuvin și Orșova, ultima fiind, probabil, cea mai importantă, servind ca reședință de frunte a voievodatului, care au opus rezistență dușmanului.

Din documentele existente, privitoare cel puțin la finele epocii la care ne referim, reiese că suntem deja în cadrul unei societăți bazate pe relații de aservire, conducătorii acestor unități politice, împreună cu cei din jurul lor, aparținând clasei suprapuse. Reședințele lor fortificate, două sau mai multe, potrivit uzanței din epoca medievală, au fost ridicate cu concursul locuitorilor în cadrul raporturilor de aservire existente.

Definirea conținutului instituțional al acestor organisme statale din secolele VIII—XI situează structura politică internă a acestora pe o treaptă superioară, comparativ cu cea a formațiunilor politice anterioare.

Principiul eligibilității conducătorului, dominant în etapele istorice anterioare, pare să fie zdruncinat și înlocuit treptat, prin succesiune, așa cum se constată la organismele statale din Transilvania. Alegerea tradițională a conducătorului politic din rândurile celor mai destoinici și mai viteji este pe cale de a se restrânge la cadrul unei singure familii, cu tendința de a se transforma într-un drept ereditar „mai întâi îngăduit, apoi pretins și în cele din urmă uzurpat".

Urmașul lui Glad, pe nume Ahtum, aparține aceleiași familii. În cronica sa, Anonymus, relatând luptele voievodului Glad cu oștile maghiare, arată, printre altele: „Și când oștile maghiare au voit să treacă peste fluviul Timiș, Ie-a ieșit înainte Glad, din neamul căruia se trăgea Ahtum”.

Aparatul de ordine din preajma autorității politice își asumă acum funcții publice permanente, deosebit de fertile pentru creșterea bunurilor materiale personale. Pentru întreținerea acestui „aparat" public, darurile obișnuite, pe care populația le acorda în epocile precedente, nu mai sunt suficiente, impunându-se astfel, dări și prestații cu caracter social obligatoriu.

Oastea, ca instituție a statului, se conturează pe deplin în această etapă. Cei trei conducători din Transilvania, menționați de Anonymus, opun o dârză rezistență armată oștilor maghiare, cu ajutorul unui aparat militar în măsură să îndeplinească o importantă funcție a statului: funcția de apărare. Însemnările „toparhului grec" de la finele secolului al X-lea indică un total de 300 de oșteni călări și pedeștri, gata pregătiți să apere reședința fortificată cu ziduri de piatră a conducătorului ce rezida în ea, reședință situată la Dunărea de Jos.

Oști întemeiate aveau la dispoziție și conducătorii organismelor statale de la nordul Dunării menționați de scriitori bizantini la sfârșitul secolului al X-lea, fortificațiile existente îndeplinind și funcția de apărare a statului, precum și cei din Dobrogea, în stare să se măsoare cu puterea bizantină. Un izvor recent descoperit, datând, aproximativ, de la mijlocul secolului al Xl-lea, dar bazat pe fapte și relatări din secolele anterioare, arată cum «Țara Românilor» n-a vrut să se supună cumanilor, poziție care, evident, avea la bază o anumită forță militară, consecință a gradului înaintat de organizare politică a societății românești de la est de Carpați în organisme statale închegate, în măsură să opună rezistență armată împotriva invadatorilor.

Geneza și Evoluția Raporturilor Feudale până în Secolul al XII-lea

Între juzi și populația din obște s-au stabilit treptat, pe măsură ce funcția de jude a devenit ereditară, începuturi de drept public. Situația predominantă a juzilor față de populația din obște a căpătat, astfel, o bază juridică.

Sub influența slavă denumirea de jude avea să fie înlocuită cu cea de cneaz. Din rândul cnezilor aveau să se recruteze voievozii ( de la voina — război și voditi — a conduce ) conducători militari prin excelență ai unor grupuri de sate ce alcătuiesc „țări" ale românilor. Numele de voievod a înlocuit probabil pe cel de dude ( dux ), ce a trebuit să existe în limba populației daco-romane, romanice și românești înainte de contactul cu formele instituționale slave.

Secolele IX-XI au însemnat pentru istoria României, ca de altfel pentru întreaga Europă, o perioadă de progres, înregistrat de tehnica agricolă și de cultura materială în genere, un moment de creștere demografică și de dezvoltare economică. În această vreme a apărut proprietatea feudală și s-au constituit clasele societății feudale.

O parte din stăpânii feudali s-au ridicat din sânul obștilor, cotropind pământul și aservind pe țărani, alții au provenit din afara obștii, din rândul cuceritorilor care, pentru întreținerea lor și a oștenilor din jurul lor, au obligat obștile de țărani aserviți la dări și slujbe.

Cele mai vechi informații amănunțite despre organizarea unui mare domeniu feudal pe teritoriul României datează din anul 1075 ( domeniul mănăstirii Sf. Benedict, în părțile Bihorului ). Analiza stării de dependență servilă a țăranilor de pe acest domeniu ne obligă însă să admitem că raporturile feudale apăruseră aici de relativ multă vreme; tocmai în funcție de aceste date își dobândesc înțelesul și știrile lui Anonymus despre „ducele” Menumorut. Acesta apare a fi încă de la începutul veacului al X-lea un conducător politic puternic, stăpânind cetăți, oști particulare și chiar pământul țăranilor din jurul „Bihariei".

Pe teritoriul dobrogean existau, de asemenea, căpetenii ca acel „jupan Dimitrie”, amintit într-o inscripție din anul 943, probabil la fel de puternici.

Numele a doi ,,jupani", nume păstrate pe un vas din tezaurul ( de la începutul secolului al X-lea ), descoperit la Sânnicolau-Mare probează dezvoltarea societății din vestul României, din Banat, pe calea feudalismului. Termenul de jupan avea în epocă sensul de stăpân feudal, de căpetenie politică și acest termen va continua și în secolele următoare să desemneze reprezntanți ai clasei stâpânitoare.

În secolul al X-lea se surprind la sud și est de Carpați începuturi de organizare politică, definitorii pentru procesul de cristalizare a relațiilor feudale.

Formațiunile politice, existente pe teritoriul României în secolul al X-lea, aveau aspecte comune, fie transmise de tradiția daco-romană, fíe rezultate din experiența contactului cu populațiile migratoare. În dezvoltarea lor ce tindea spre realizarea unor organizațiuni de stat puternice, ele aveau să fie frânate de presiunea neâncetatelor valuri de populații nomade, care vor face ca procesul de feudalizare, ce tindea să îmbrace forme unitare pe ansamblul teritoriului românesc, să prezinte unele diferențieri regionale.

Izvoare bizantine, rusești, maghiare, polone sau germane consemnează, prin prisma intereselor pe care le slujeau, prezența politică românească în confruntările din secolele IX—XIII pentru fixarea noii hărți politice a teritoriului ce cuprinde azi Europa Centrală și de Sud-Est.

Analiza critică a știrilor despre volohi din Povestî vremennîh let — așa zisa Cronică a lui Nestor — și compararea lor cu știrile despre blachi, întâlnite la Anonymus, notarul regelui Ungariei Bela al III-lea, conduc la concluzia că prin cele două denumiri era desemnată în secolul al IX-lea populația romanică, românii din regiunea Dunării de mijloc și din Transilvania, ca, de altfel, de pe întreg teritoriul fostei provincii Dacia, unde romanicii, românii au conviețuit multă vreme cu populația slavă.

În Transilvania, Anonimul maghiar amintește de trei formațiuni politice — voievodate sau „țări” — în Banat, sub conducerea lui Glad, în Crișana, unde se impusese cu autoritate Menumorut și în Podișul Transilvaniei „ubi Gelou quidam Blacus dominium tenebat" . Acest din urmă voievodat este arătat ca fiind la sfârșitul secolului al X-lea „foarte întins și foarte bogat" ( latissimum et opulentissimum ).

Cucerirea Transilvaniei de către arpadieni prin lupte care au durat o lungă perioada de timp ( sec. XI—XIII ) a împiedicat dezvoltarea armăturii statale a formațiunilor politice aflate aici. Regii maghiari și însoțitorii lor militari sau politici și-au însușit în virtutea „dreptului de cucerire" ( așadar prin uzurpare directă ) pământul a numeroase obști sătești rămase încă libere și care au intrat astfel pe drumul aservirii.

Rezistența țărănimii, ca sâ-și păstreze vechile libertăți și puternica tradiție a organizațiilor politice băștinașe au determinat regalitatea maghiară să respecte existența unor ținuturi de libertate românească și să accepte pentru întreaga Transilvanie statutul de autonomie politică al acesteia, definit prin păstrarea instituției îndătinate aici a voievodatului.

Formațiuni statale similare celor amintite de Anonymus în Transilvania existau în secolul al X-lea și în alte părți ale României. În Dobrogea, mențiunile unor jupani sunt o probă în această privință. Izvoare literare, confirmate în relatările lor de mărturii arheologice, atestă prosperitatea economică de la Dunărea de Jos în secolul al X-lea, de mare însemnătate pentru înțelegerea fenomenelor politice, ce se vor naște sau se vor desfășura în această regiune. Cu prilejul primei sale expediții, din anul 968, în Bulgaria, ca aliat al Bizanțului, Sviatoslav, marele cneaz de Kiev, impresionat de bogăția ținutului de la gurile Dunării, pe care intenționa sâ-l ia în stăpânire, scria din Pereiaslaveț ( probabil lângă Isaccea ) mamei sale ; „La Pereiaslaveț se adună toate bogățiile: din Grecia, aur, țesături, vin și felurite fructe ; din Boemia și Ungaria argint și cai, din Rusia blănuri, ceară, miere și robi".

Săpăturile arheologice de la Garvăn, dar și din alte părți, de la Capidava, Niculițel, Isaccea, Iglița atestă la rândul lor, prin vestigiile materiale scoase la iveală, avântul economic pe care-l cunoștea ținutul de la Dunărea de Jos.

Dezvoltarea economică înfloritoare, care a atras atenția lui Sviatoslav, caracteriza nu numai regiunea dobrogeană, ci și câmpia, de care economicește ea era legată, din stânga Dunării. În timpul celei de a doua expediții a lui Sviatoslav în Bulgaria, din anul 969, elementele stăpânitoare de aici s-au solidarizat cu cele din regiunea dobrogeană, trecând de partea marelui cneaz de Kiev. Ele au continuat să-l sprijine pe Sviatoslav chiar atunci când în anul 971 — intrat în conflict cu Imperiul bizantin, care îi solicitase sprijinul împotriva țarului bulgar — oastea sa era asediată la Silistra de bizantini. Ca să oblige cetatea să se predea și ca să taie legătura dintre cei ce dețineau puterea în câmpia Munteniei și cei asediați, împăratul bizantin I. Țimisches a chemat să vină o flotă pe Dunăre și a organizat incursiuni în regiunea din stânga Dunării. În urma acestor acțiuni, unii stăpânitori locali au trecut de partea Bizanțului. Soli trimiși de câteva fortărețe s-au prezentat împăratului cu oferte de închinare.

Confruntarea bizantino—rusă în regiunea Dunării de Jos, antrenând și căpetenii politice de aici, scotea în relief, pe lângă resursele materiale și de luptă de care acestea dispuneau, tendința lor de a duce o politică proprie, de a căuta în împrejurările istorice date acea alianță, care să corespundă cel mai bine intereselor lor.

Tendința conducătorilor locali de a-și afirma propriile opțiuni în desfășurarea unor importante evenimente în care erau implicați, orientarea lor politică spre forțele din afară, care ar fi putut, într-un fel sau altul, să susțină efortul lor de emancipare, par să fi căpătat în cursul secolului al X-lea și mai ales spre sfârșitul lui o largă extindere pe teritoriul României.

Din Viața Sfântului Gerard, episcop de Morisena ( Cenad ) în vremea lui Ștefan cel Sfânt, regele Ungariei ( 997—1038 ), rezultă că Ahtum, stâpânitorul politic de la începutul secolului al Xl-lea al ținutului dintre Orșova și Mureș, întreținea prin intermediul Vidinului legături cu Bizanțul. El sprijinea politica imperiului în măsura în care aceasta servea intereselor lui. Textul sună astfel : „În acea vreme ( începutul secolului al Xl-lea ) era un oarecare principe în cetatea Morisena cu numele Ahtum, foarte puternic . El fusese botezat după ritul grecilor în cetatea Vidin…

Primind puterea de la greci a ridicat în zisa cetate Morisena o mănăstire în onoarea sfântului Ioan Botezătorul și a pus acolo un stareț și călugări greci, după ordinea și ritul acelora…"

Se cunoaște faptul că în desfășurarea evenimentelor, care au avut loc în Bulgaria de apus prin răscoala comitobulilor ( fii contelui Nicolae guvernator al Macedoniei ), episcopul Vidinului i-a ajutat pe bizantini să stăpînească Vidinul.

Prin Vidin, Ahtum întreținea, așadar, legături cu Bizanțul, al cărui ajutor îi era necesar pentru a-și întări și extinde propria stăpânire.

Mărturii istorice diverse probează că procesul de creștere economică în societatea românească și de organizare politică a acesteia ajunsese în secolul al X-lea pe o treaptă destul de avansată.

Năvălirea în secolele XI—XII a pecenegilor, uzilor, cumanilor, ca și pustiitoarea invazie a tătarilor în secolul al XlII-lea au frânat dezvoltarea procesului istoric pe teritoriul țării noastre. Stăpânirea lor s-a exercitat cu grade de intensitate diferite pe teritoriul României. În timp ce Moldova în întregime a cunoscut stăpînirea lor, Țara Românească a cunoscut-o numai în parte ( regiunea de la est de Olt — Muntenia ), iar în Transilvania ei nu au stăpânit efectiv, au întreprins, însă, repetate expediții de pradă.

În contact cu populația băștinașe, elemente din rândul pecenegilor, uzilor și cumanilor au părăsit viața nomadă și s-au asimilat cu timpul în mediul românesc, ele au pătruns chiar în rândul clasei stăpânitoare, contribuind — în special cumanii, care spre sfârșitul stăpânirii lor s-au creștinat — prin forța și legăturile pe care le aveau printre cuceritori la întărirea formațiunilor politice locale, care reapăreau în lumina istoriei ori de cîte ori se manifestau fenomene de criză în rândul stăpânitorilor nomazi.

Se constată că momentele în care slăbea forța elementelor nomade coincid cu atestarea în izvoarele istorice a tendinței băștinașilor de a înlătura stăpînirea lor și totodată, cu încercările Imperiului bizantin de a-și recăpăta pozițiile avute la Dunărea de Jos.

Unele din măsurile luate de împăratul Vasile al II-lea, după ce a desființat țaratul bulgar ( 1018 ), — prevăzute în hrisoavele date de el în anii 1019—1020 privesc și legăturile religioase între nordul și sudul Dunării. În 1020 este menționată existența la Caransebeș ( Tibiscum ) a unui centru bisericesc ( episcopal ) de rit bizantin.

Cercetări arheologice recente au scos la iveală vestigii ale unor importante construcții religioase, ce probează rolul jucat de Caransebeș pentru viața religioasă a românilor din partea de vest a țării în evul mediu.

Regiunea de la Dunărea de Jos, în care tradiția și influența bizantină erau puternice, a fost încorporată după anul 1018, în urma cuceririi Bulgariei apusene de împăratul Vasile al Il-lea, în tema bizantină denumită Paradunavon ( de la Dunăre ) sau Paristrion, care cuprindea, pe lângă Dobrogea și o parte a Bulgariei estice dintre Balcani și Dunăre.

Scriitorul bizantin Mihail Attaleiates, vorbind de regiunea dobrogeană în care se manifestau nemulțumiri față de măsurile luate în timpul domniei lui Mihail al VI-lea Ducas—Parapinakes ( 1071—1077 ) de creștere a fiscalității, remarca că aici, la Dunărea de Jos, se găseau multe și mari orașe, cu „o populație de toate limbile” și care întrețineau o oaste însemnată.

În cadrul populației „pe jumătate barbară" ( mixobarbari ), „care locuia la Istru" și era „de toate limbile", cu alte cuvinte incomplet bizantinizată, pe lângă elementul românesc, se aflau și elementele nomade trecute la viața sedentară și care se integraseră sau erau pe cale de a se integra în mediul local, puternic influențat de civilizația bizantină.

Săpăturile de la Garvăn ( Dinogetia ) au scos la iveală dovezi că în secolele XI—XII economia regiunii de la Dunărea de Jos se caracteriza prin practicarea pe scară largă a agriculturii, prin începuturile separării meșteșugurilor de agricultură — odată cu constituirea unor ateliere care lucrau pentru piața locală — printr-o dezvoltare relativ însemnată a comerțului.

Ana Comnena amintește existența pe teritoriul Dobrogei în ultimul sfert al secolului al Xl-lea a trei stătulețe, conduse de Tatos, numit și Chalis, Satza și Sesthlav, care stăpâneau Vicina, Silistra și alte ținuturi. N. Iorga considera aceste înjghebări politice ca fiind o sinteză în colaborarea dintre băștinași și populațiile turce, pecenegi în speță. „Cu fața spre Bizanț', ele încercau să imite ducatele bizantine de graniță. Întinderea probabilă a stăpânirii lor și în câmpia din stângă Dunării îl făcea pe marele nostru istoric să considere că „istoria vieții politice organizate a poporului român trebuie să înceapă cu aceste alcătuiri politice" , care erau destul de puternice pentru a încerca să se desprindă de sub autoritatea bizantină.

Ridicarea lor împotriva Bizanțului în anii 1086—1091 se înscria în șirul luptelor interne ce au zguduit Imperiul bizantin după stingerea dinastiei macedonene ( 1057 ) și pe care el a reușit să le înfrângă apelând la ajutorul cumanilor.

Știrile date de Ana Comnena despre formațiunile statale de sub conducerea lui Tatos, Satza și Sesthlav constituie un prețios izvor pentru perioada evului mediu timpuriu în țara noastră ; ele indică nivelul înalt de organizare atins de forțele locale din Dobrogea în a doua jumătate a secolului al Xl-lea.

Procesul istoric, care a cunoscut, pe teritoriul dintre Dunăre și Mare episodul istoric de care a fost vorba, s-a desfășurat, deși poate nu a cunoscut aceeași amploare, și în câmpia din stânga Dunării. Este sugestiv faptul că menționarea formațiunilor statale din Dobrogea corespunde cu momentul în care izvoarele încep să sublinieze rolul politic al localnicilor de la nordul Dunării, menționându-i frecvent, uneori în mod distinct de populațiile nomade.

Geții din stângă Dunării, pe care Ana Comnena și Mihail Psellos îi arată ca aliați ai Sauromaților ( Pecenegilor ), trebuie să fi fost atât nomazii stăpânitori în ținuturile locuite în vechime de geți, cât și românii autohtoni, urmași ai geților, numiți de Kinnamos Vlahi și despre care amintind de expediția bizantină din anul 1166 împotriva maghiarilor — avea să spună că „sunt colonii de demult al celor din Italia"

La Kinnamos găsim și știrea că, în urma expediției din 1148 la nordul Dunării împotriva cumanilor, bizantinii au luat ca prizonier un șef cuman, Lazăr. S-a făcut observația, găsesc îndreptățită, că, judecând după nume, care nu are nimic „turanic", acesta era un stăpân feudal român, supus cumanilor, sau un cuman, creștinat sub influența supușilor săi.

La est de Carpați, începând cu secolul al XI-lea un șir de date documentare ilustrează rolul însemnat pe care l-au jucat in anumite împrejurări formațiunile politice românești. Izvoarele polone, ce stau la baza cronicii lui Jan Dlugosz, consemnează că în anul 1070 „valahii" au luptat alături de ruteni și pecenegi, sprijinind pe Viaceslav de Poloțk împotriva lui Boleslaw II cel Îndrăzneț, regele Poloniei.

Unele știri aflate la Nichita Choniates, ca cea despre prinderea lui Andronic Comnenul de către vlahi, când vlăstarul imperial încerca, în 1164 să se refugieze în Rusia haliciană sau cea referitoare la ajutorul primit de Asănești împotriva Bizanțului din partea vlahilor și cumanilor din stânga Dunării, care în anul 1199 au trecut fluviul să sprijine pe Răsculații vlaho-bulgari, scot și ele în evidență că deși se afla sub o stăpânire străină, cumană, populația băștinașe de pe teritoriul de la est de Carpați, ca și cea la sud de Carpați începea să fie menționată în izvoare cu nume diferit de cel al stăpânitorilor nomazi. Organizarea ei în formațiuni statale proprii era destul de avansată pentru a se impune în ochii contemporanilor cu numele populației care o alcătuiau.

În acest context general, în care ies din anonimatul rezultat din suprapunerea stâpânirilor străine realitățile politice românești, se observă creșterea efortului formațiunilor statale din spațiul carpato-danubian de a câștiga în organizarea și extinderea teritorială. Faptul, important în sine, contravenea în unele cazuri intereselor statelor vecine, care căutau să profite ele de pe urma crizei ce cuprindea stâpânirea nomazilor.

Încercarea tot mai insistentă, o dată cu secolul al XlII-lea, a regalității maghiare de a-și trece autoritatea și peste Carpați, la sud și est de aceasta coloană vertebrală a istoriei românești, s-a izbit de un sistem de organizare a populației de aici, ce făcea irealizabilă pretenția creării prin creștinismul catolic a unei „Cumanii" vasale. Apelul plin de îngrijorare pe care Papa Grigore al IX-lea îl adresa în 1234 regelui Bela împotriva unor oameni „care se numesc valahi ( Walati )" ai căror „pseudoepiscopi" câștigau de partea lor „drept credincioși" din regatul Ungariei, „atât unguri, cât și teutoni" și „alți credincioși" , dezvăluie realități etnico-politice românești, ascunse multă vreme sub pojghița de hegemonie turanică.

Conflictul bulgaro-maghiar din 1230, încheiat cu victoria regatului Ungariei, a avut ca rezultat crearea Banatului de Severin. Menit să asigure paza graniței, Banatul de Severin cuprindea partea răsăriteană a Banatului-Timișan, care i-a păstrat numele și l-a transmis comitatului Caraș-Severin. Banatul de Severin mai cuprindea o fâșie în Oltenia, ceea ce explică numele de „țara Severinului" dat Olteniei.

Continuarea rivalităților dintre regatul maghiar și țaratul bulgar și slăbirea acestuia din urmă au determinat unele căpetenii politice de la sud de Carpați să recunoască suveranitatea regilor maghiari în schimbul confirmării privilegiilor de care se bucurau și pe care ele și le creaseră.

Procesul de consolidare a suzeranității maghiare la sud de Carpați a fost întrerupt de marea invazie a tătarilor. În iureșul lor, tătarii au semănat jaf și pustiu pe unde au trecut, au înfrânt rezistența statelor din Europa răsăriteană și centrală și au modificat harta politică a acestor părți.

După cataclismul produs de marea invazie mongolă, în prima ei fază ofensivă, instaurarea treptată a „păcii mongole" ( pax mongolica) a înlesnit refaceri în forme modificate a structurilor socio-politice și din spațiul carpato-danubiano-pontic.

Plecarea cumanilor în Ungaria, de teama tătarilor, a eliberat — observa N. Iorga — „pe Românii crescuți în umbra acestui Hanat turc", de la care au moștenit „noțiunea unității teritoriale dintre Carpați și Dunăre".

Capitolul III

Continuarea Procesului de Unificare a Formațiunilor Politice, în a doua parte a Secolului XIII și în prima parte a Secolului XIV

Problema formării statelor feudale Țara Romanească și Moldova este una din cele mai însemnate din întreaga istorie medie a poporului român. De aceea e firesc să fi constituit de mult timp o preocupare deosebită a istoricilor. Lipsiți, însă, de o orientare științifică, istoricii vechi — chiar cei mai însemnați — nu au putut pătrunde întru totul adevărul istoric, necunoscând legile fundamentale de dezvoltare ale vieții sociale premergătoare apariției statului, cauzele interne care au făcut posibilă organizarea statală. Formarea statelor feudale românești era văzută prin prisma teoriei antiștiințifice normaniste.

Locul criticii izvoarelor istorice l-a luat adesea încrederea deplină în legenda despre formarea statelor feudale românești ca rezultat al « descălecatului » lui Radu Negru din Făgăraș, în Țara Românească, și a lui Dragoș vodă din Maramureș, în Moldova. Concluziile istoricilor nu depășeau prea mult cunoștințele cronicarilor. Istoria Țării Românești și a Moldovei începea astfel — pentru mulți istorici, ca și pentru cronicari — cu « descălecatul » lui Radu Negru și Dragoș vodă. Acordând încredere știrilor cuprinse în legendă, istoricii din trecut nu au înțeles procesul formării claselor sociale, cauzele apariției statului și nu au putut să explice esența acestuia.

Alți istorici au încercat ca, în explicarea apariției statelor feudale românești, să opună teoriei « descălecării » o alta numită « pluralistă », potrivit căreia, la formarea Țării Românești și a Moldovei, ar fi contribuit mai multe elemente românești, printre care un rol deosebit l-ar fi avut cele din Peninsula Balcanică, în Țara Românească, sau de la nord de Nistru, în Moldova.

Unii istorici au socotit drept factor determinant al « întemeierii » statelor feudale Țara Românească și Moldova activitatea negustorilor genovezi de la gurile Dunării sau a celor transilvăneni, considerând drumurile comerciale , « creatoare ale statelor românești ».

Se știe, însă, că formarea statului nu este rezultatul luării în stăpânire a unui teritoriu de către un grup de oameni, care ar fi venit — indiferent de unde — pe acest teritoriu; apariția lui nu poate fi explicată nici prin existența unor drumuri comerciale. Statul este produsul contradicțiilor de neâmpăcat dintre clasele sociale, instrument al dominației de clasă. « Statul nu este deci nicidecum o putere impusă societății din afară… El este, dimpotrivă, un produs al societății ajunse la o anumită treaptă de dezvoltare ». Cât privește statul feudal, el a fost instrumentul cu ajutorul căruia nobilimea a ținut în jug pe țăranii iobagi; la baza procesului de constituire a lui a stat dezvoltarea relațiilor feudale și, o dată cu ele, a conflictului dintre cele două clase fundamentale în feudalism : țăranii dependenți și stăpânii feudali.

Din capitolele anterioare s-a putut vedea că, încă din veacurile IX—X, pe teritoriul țării noastre au apărut raporturi feudale. În secolul al X-lea, procesul de formare a raporturilor feudale și a instituțiilor politice corespunzătoare ajunsese pe o treaptă înaintată. Rezultatul acestui proces a fost apariția primelor formațiuni statale de tip feudal, frânate însă în dezvoltarea lor de ultimele popoare migratoare care s-au abătut asupra teritoriului locuit de români. Năvălirile pecenegilor și cumanilor în secolele X—XII și marea invazie tătară de la mijlocul secolului al XlII-lea, nu numai că au cauzat devastări și distrugeri materiale considerabile, dar, prin așezarea năvălitorilor pe teritoriul românesc, au împiedicat progresul societății de pe teritoriul țării noastre.

În secolele XIII—XIV, înmulțirea știrilor privitoare la căpeteniile feudale românești indică activitatea crescândă a acestora; aptitudinea lor de organizare arată, totodată, că se apropia momentul în care aceste căpetenii vor putea să se constituie în state feudale proprii.

Condiția obiectivă principală externă a cristalizării acestui proces a constat în slăbirea dominației tătare. Slăbirea și apoi înlăturarea stăpânirii tătare s-a realizat în urma luptei victorioase duse de popoarele subjugate de tătari și de cele care sufereau deseori jafurile lor. În această luptă un rol hotărâtor a avut poporul rus, care lovea Hoarda de Aur în chiar centrul puterii sale. Ca urmare a luptei comune a popoarelor din estul Europei împotriva tătarilor s-a putut desfășura, astfel, cu succes și lupta de eliberare a poporului român și de constituire în state proprii mai mari.

Formarea Statului Feudal Țara Românească

Formarea statului feudal Țara Românească este rezultatul firesc al dezvoltării societății dintre Carpați și Dunăre pe calea feudalismului. Cuprinsul diplomei ioaniților din 1247, care reflectă o situație existentă încă înainte de năvălirea tătarilor din anul 1241, este concludent în ce privește stadiul în care se găsea această societate, dezvoltarea forțelor de producție la un nivel apreciabil, existența claselor antagoniste și a unor instituții cu caracter feudal. Analiza importantului document dezvăluie existența unor formațiuni politice, a unor cnezate și voievodate. Încheierea procesului de unificare a acestor stătulețe, început In a doua Jumătate a secolului al XIII-lea și care a durat circa o jumătate de veac, este însăși formarea statului feudal Țara Românească.

Pentru preântâmpinarea unei noi invazii tătărești și fiindcă banul Severinului se dovedise incapabil să apere hotarele Ungariei, în aceste părți, regele Bela al IV-lea intenționa să așeze la vadurile Dunării pe cavalerii ospitalieri sau ioaniți. Potrivit înțelegerii din 2 iunie 1247, încheiate între regele Ungariei și Rembald, preceptorul ordinului ioaniților, în schimbul ajutorului dat pentru apărarea regatului și a catolicizării populației din regiunile respective, ioaniților li se dăruiește țara Severinului ( terra de Zeurino ), împreună cu cnezatele lui Ioan și Farcaș ( cum kenezfltibus loannis et Forcasii ) până la râul Olt , afară de țara voievodului Litovoi

( terra kenezatus Lytuoy woiavode ), care este lăsată românilor în aceleași condiții în care o stăpâniseră până atunci. În condițiile în care le-a fost cedată țara Severinului, le este dăruită și toată Cumania de la răsărit de Olt, cu excepția țării lui Seneslau, « voievodul românilor », care e lăsată acestora, în aceleași condiții ca și țara voievodului Litovoi. Unele foloase și venituri urmau să se împartă între rege și cavaleri, altele rămân în întregime acestora din urmă.

Românii din ținuturile concedate ioaniților aveau obligația să dea ajutor cavalerilor pentru apărarea țării și înfrîngerea dușmanilor, după cum cavalerii, la rîndul lor, trebuiau să ajute pe români în împrejurări asemănătoare.

Regele încuviințează măsurile ce urmau să fie luate de cavaleri cu privire la libertățile și judecata nobililor ( nobiles ) și a altor persoane care se vor așeza în acele teritorii, dar, în cazul judecării pricinilor pentru vărsare de sânge, stăpânii feudali ai acelei țări ( maiores terrae ) aveau dreptul să facă apel la scaunul de judecată al regelui.

Nu trebuiau lăsați să se așeze, farà încuviințarea regelui, în ținuturile dăruite, țăranii ( rustici ) din regatul Ungariei și nici sașii sau teutonii. Cavalerii erau datori să dea ajutor oastei regelui în cazul vreunei năvăliri dușmane, prada împărțindu-se între părți proporțional cu numărul ostașilor participanți.

Această importantă diplomă înfățișează — exagerând în mod evident drepturile de suzeranitate ale regelui maghiar — situația socială și polìtică a ținuturilor dintre Carpați și Dunăre, unde existau cinci formațiuni politice : țara Severinului, cnezatele lui Ioan și Farcaș și voievodatele lui Litovoi și Seneslau ; Litovoi mai stăpânea peste Carpați, în Transilvania, Țara Hațegului, Formațiunile politice pomenite erau în raporturi de vasalitate față de regele Ungariei ; regele nădăjduia, cu ajutorul cavalerilor ioaniți, să-și întindă stăpânirea asupra acestora.

Stăpânirea regilor Ungariei s-a întins numai asupra malului Dunării din Banatul de Severin, unde erau acele pescării naturale pomenite în diplomă. Câmpia olteană nu se afla sub această stăpânire, ci rămânea un teritoriu asupra căruia regii Ungariei manifestau veleități de stăpânire, prin extinderea banatului de Severin, fără ca aceste proiecte să se realizeze vreodată. Așa se explică faptul că nici în diploma ioaniților și nici în alte documente de după aceea, aceste ținuturi nu sunt amintite.

Localizarea formațiunilor politice românești pomenite în diplomă este destul de dificilă. În legătură cu cnezatul lui Ioan pot fi luate în considerare două ipoteze: după cea dintâi, așezarea acestui cnezat ar fi fost în partea de sud-est a Olteniei, prin Romanați, acolo unde există o localitate Celei, pomenită în diplomă ; potrivit celei de-a doua ipoteze, care pare mai verosimilă, cnezatul lui Ioan ar fi fost în nordul Olteniei, în una din depresiunile carpatice, unde exista, de asemenea, o localitate Celei.

Cnezatul lui Farcaș era așezat, probabil, în fostul județ Vâlcea, al cărui nume amintește antroponimicul Vâlc- Farcaș-Lupu.

Într-o altă depresiune, mai mare, depresiunea Tîrgu Jiului, tăiată prin mijloc de rîul Jiu, prelungindu-se spre apus până în depresiunea Tismanei, iar spre răsărit până la Olt, era centrul țării Litua, condusă de voievodul Litovoi, Țara Litua era un voievodat întins, care cuprindea ambele versante ale Carpaților iar spre sud cobora spre câmpie. În depresiunile în care se găseau centrele formațiunilor politice românești exista o populație deasă, terenuri potrivite pentru cultivarea cerealelor și pentru creșterea animalelor, mari și mici, condiții esențiale ale dezvoltării economice și, ca urmare, politice a societății.

În stânga Oltului exista o altă țară românească, stăpânită la 1247 de voievodul Seneslau. Centrul ei se găsea în aceeași regiune subcarpatică, într-o altă depresiune, a Titeștilor sau a Arefului. Ca și țara lui Litovoi, tot astfel și aceea a lui Seneslau se întindea în sud, spre câmpie.

« Cumania », situată la sud și răsărit de țara lui Seneslau, se afla sub dominația tătarilor. Asupra acesteia, regii Ungariei — ca urmare a expansiunii cavalerilor teutoni, a creștinării cumanilor și a întemeierii unei episcopii catolice — ridicau pretenții de stăpânire, nerealizate însă vreodată.

Căpeteniile formațiunilor politice amintite se găseau în raporturi de vasalitate față de regele maghiar, raporturi cunoscute în toată lumea feudală încât formau o caracteristică a acesteia. Între situația politică a țării Severinului și a cnezatelor lui Ioan și Farcaș față de regele Ungariei, pe de o parte, și a voievodatelor lui Litovoi și Seneslau față de același rege, pe de altă parte, exista o deosebire importantă : pe când raporturile cu cele dintâi erau mai strânse, voievodatele lui Litovoi și Seneslau erau lăsate românilor așa cum le avuseseră aceștia și până atunci, trebuind să dea cavalerilor jumătate din foloase și venituri, dar nu să presteze și slujbe; ele aveau oști capabile să lupte alături de cea a regelui și a cavalerilor, o nobilime locală, din mijlocul căreia cei doi voievozi își vor fi ales dregătorii de la curțile lor și pe cei ce adunau dările. Cele două voievodate se bucurau de o autonomie largă, pe care și-o sporesc de câte ori li se oferă împrejurări prielnice.

Cavalerii ioaniți nu au intrat însă în stăpânirea teritoriilor dăruite; nici o dovadă sigură, nici o urmă materială nu atestă prezența lor între Carpați și Dunăre înainte de sfîrșitul anului 1250. În actul de confirmare a diplomei ioaniților de către papa Inocențiu al IV-lea din 20 iulie 1250 — deci după trei ani împliniți — nu se face nici o aluzie că beneficiarii daniei ar fi luat în stăpânire ținuturile cuprinse în ea. Dar într-o scrisoare desnădăjduită a lui Bela al IV-lea din 11 noiembrie 1250, adresată papei sub amenințarea unei noi invazii a tătarilor, se spune că ioaniții au luat armele împotriva pagânilor și schismaticilor, pentru apărarea Ungariei și a catolicismului, și că o parte a acestora a fost așezată într-un ținut mai primejduit, anume în « vecinătatea cumanilor, de dincolo de Dunăre, și a bulgarilor », prin care ținut au pătruns, la 1241, tătarii în Ungaria. Prin acest ținut în care a fost așezată o parte a ioaniților se poate înțelege mai degrabă ținutul Sirmiului, care se afla în vecinătatea cumanilor așezați în Ungaria sudică și a bulgarilor, decât teritoriul dăruit prin diploma din 1247.

Formațiunile politice românești de la sud de Carpați au folosit, cu bune rezultate, orice împrejurare prielnică pentru dezvoltarea lor. Regatul feudal maghiar trecând prin mari greutăți după distrugerile pricinuite de tătari, amenințat necontenit de alte invazii ale acestora, de tulburări interne, care au dus la împărțirea țării între regele Bela și fiul său Ștefan, de răscoale ale cumanilor așezați în Ungaria, nu-și putea înfăptui politica de expansiune spre sud. Este probabil că, în neânțelegerile urmate de atacuri armate, dintre țarul bulgar și regele maghiar, voievozii români vor fi contribuit, în mod direct chiar, participând la lupte, la slăbirea regatului feudal maghiar și, astfel, la întărirea propriei autonomii. La aceasta a contribuit și slăbirea dominației tătare, manifestată mai ales după moartea lui Batu ( 1256 ) și îndeosebi după moartea lui Berke ( 1266 ), când luptele interne în sânul Hoardei se intensifică.

Aceste lupte au slăbit dominația tătară, iar expedițiile din Asia au orientat în altă direcție forțele militare mongole. Profitând de această stare de lucruri unii dintre supușii tătarilor încearcă să scuture stăpînirea mongolă prin răscoale armate, cum făcea cneazul Daniil al Haliciului în 1257, fără să-și poată duce la îndeplinire deocamdată planurile. Situația se schimbă, însă, după 1280, când adevăratul conducător al Hoardei de Aur ajunge Nogai, care orientează politica tătarilor spre Europa, amestecându-se direct în treburile interne ale Bulgariei și Serbiei, organizând invaziile prădalnice din 1285 in Transilvania și Polonia și întărind dominația tătară la gurile Dunării.

Slăbirea influenței bulgare, ca și a celei maghiare, constituie prilejuri potrivite pentru întărirea organizațiilor românești dintre Carpați și Dunăre, care nu ajung însă să se unească într-un singur stat. Panegiricul atribuit retorului bizantin Manuel Holobolos, din anii 1272—1273, adresat împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul, vorbește de Pannonian ( regele Ungariei ), de Alan ( hanul alanilor ) și de « pământul nesfârșit al dacilor ».

Două documente de la sfirșitul secolului af XIII-lea —unul din 8 ianuarie 1285 și al doilea din 6 octombrie 1288 — relatează un eveniment de cea mai mare însemnătate pentru înțelegerea procesului de formare a statului feudal Țara Românească. În cel dintâi — un act de danie al regelui Ladislau al IV-lea Cumanul — se amintesc unele merite ale magistrului Gheorghe, între care și acela că, la începutul domniei lui Ladislau, a fost trimis împotriva voievodului român Litovoi ( Lythuoi ), care, împreună cu frații săi, își extinsese stăpânirea peste un teritoriu asupra căruia ridica pretenții de suzeranitate regele maghiar.

Cu toate insistențele regelui, voievodul român a refuzat să predea « veniturile » pretinse de acesta. În lupta care a avut loc, Litovoi a fost ucis iar fratele său Bărbat ( Barbath ) a fost făcut prizonier. Pentru răscumpărarea sa, Bărbat a fost nevoit să plătească o mare sumă de bani. În al doilea document — un act de danie al magistrului Gheorghe în favoarea comitelui Petru — amintindu-se faptele de vitejie ale acestuia, se pomenește lupta împotriva lui Bărbat, voievodul din Litua, cu care prilej cormitele Petru și-a vărsat sângele .

Motivul luptelor dintre regele Ungariei și Litovoi a fost ocuparea de către acesta a unor teritorii din sudul Carpaților, asupra cărora regele Ladislau ridica pretenții de suzeranitate. Litovoi, nerecunoscându-i acest drept, refuza să plătească tributul pretins. Teritoriile ocupate de români — pe care documentul se mulțumește să le indice foarte vag, cu expresia « dincolo de munți » — puteau fi atât cnezatele lui Ioan și Farcaș, cât și vreo parte a voievodatului lui Seneslau. Anarhia feudală resimțită cu putere în regatul maghiar a fost un bun prilej pentru ca voievodatul condus de Litovoi să încerce să-și extindă hotarele. Dezvoltarea economică a voievodatelor în toate domeniile: agricultură, creșterea vitelor, păstorit, pescuit, intensificarea negoțului, au constituit baza puterii politice a acestora.

Dezvoltarea lor economică și politică rezultă și din faptul că voievozii acumulaseră mari sume de bani, cu o parte din care Bărbat a reușit să se răscumpere din captivitate, că dispuneau de o oaste destul de puternică, capabilă să se măsoare în luptă cu armata regelui Ungariei, căreia i-a cauzat pierderi grele, după cum rezultă din actul din 6 octombrie 1288.

În ce privește timpul când a avut loc acest eveniment important din procesul de formare a statului feudal Țara Românească, prin ocuparea unor noi teritorii de către voievozii români, documentul din 8 ianuarie 1285 precizează că el s-a petrecut la începutul domniei lui Ladislau al IV-lea Cumanul, după moartea tatălui său Ștefan al V-lea, ceea ce corespunde anilor 1272—1273. Lupta nu a avut loc însă imediat. Mai întâi s-au dus tratative, în cursul cărora regele a încercat să-l aducă pe Litovoi la supunere, la recunoașterea suzeranității, la plata tributului pe cale pașnică. Aceste încercări rămânând fără rezultat, s-a ajuns la luptă. În cele două documente, care o pomenesc, lupta e amintită după războiul dintre regele Boemiei, Ottokar, și regele Ungariei, Ladislau, care a avut loc între 21 noiembrie 1276 și 6 mai 1277.

După încheierea războiului, deci în vara sau toamna anului 1277, regele Ladislau își va fi trimis oastea împotriva voievozilor români, după ce au fost înăbușite răzvrătirile izbucnite în diferite părți ale regatului maghiar.

Data și locul luptei trebuie puse în legătură cu unele întâmplări petrecute in părțile sudice ale Transilvaniei. Voievozii români din sudul Carpaților au stăpânit neântrerupt pe cele două versante ale munților până în preajma anului 1277. Organizarea feudală a regiunilor sudice, Țara Hațegului și Țara Făgărașului — puternice vetre de obști sătești — pătrunderea reprezentanților regelui – comitele și castelanul — ai bisericii – abatele și arhidiaconul—și ai feudalilor laici, însemna o mare primejdie pentru aceste obști, pentru țărănimea din sânul lor care-și mai păstra o parte din pământ și o seamă din libertățile pe care țăranii din comitatele transilvănene și le pierduseră în mare măsură. În fața acestei primejdii, cei amenințați se răzvrătesc așa cum vor face și maramureșenii în împrejurări asemănătoare, peste o jumătate de veac — solidarizându-se cu lupta condusă de Litovoi și frații săi; aceasta cu atât mat mult cu cât între locuitorii de pe cele două versante ale Carpaților legăturile erau foarte strânse atunci și au rămas astfel de-a lungul veacurilor. Tulburările pomenite în documentul din 5 februarie 1302, cu care prilej a fost distrusă biserica din Peștiș, au avut loc în aceste împrejurări și în acest an, 1277.

Voievozii români, sprijinind această lupta și sprijinindu-se la rândul lor pe rezistența țăranilor, pe de o parte, căutând să împiedice pătrunderea oștilor străine în țară, pe de altă parte, vor fi întâmpinat oastea condusă de magistrul Gheorghe la trecătoarea munților de pe versantul transilvănean. La aceste evenimente se referă același document din anul 1302, în care se vorbește de tulburările au avut loc și după distrugerea bisericii din Peștiș. Sfârșitul luptei fiind defavorabil voievozilor români unii dintre participanții la luptă s-au retras probabil peste munți unde pământul era îndeajuns, unde feudalismul nefiind atât de dezvoltat, nici exploatarea nu ajunsese la un grad atât de accentuat ca în Transilvania. Amenințarea cu aservirea și frica de pedepasă i-au putut determina să treacă munții, fenomen cu totul obișnuit, pomenit de mai multe ori în documentele din secolul al Xlll-lea ( 1222, 1234, 1247 ) .

Potrivit mărturiei celor două documente ce o amintesc, sfârșitul luptei a însemnat reânnoirea obligației de plată a tributului, pretins voievozilor români in calitate de vasali al regelui Ungariei. Voievodatul lui Litovoi nu a suferit însă nici o știrbire, în ce privește întinderea și situația lui politică.

În fruntea lui a rămas Bărbat, eliberat în schimbul unei mari sume de bani și a obligaței de a plăti tribut. Voievodatul românesc se bucura de mare putere în momentul conflictului cu regatul feudal maghiar, care i-a recunoscut autonomia și stăpânirea asupra teritoriilor ocupate, la eliberat pe Bărbat, în schimbul recunoașterii vasalității.

Desăvârșirea Procesului de Formare a Statului Feudal Țara Românească și consolidarea sa

Reântărirea dominației tătare în ultimele două decenii ale veacului al XIII-lea, mai ales la gurile Dunării, a stânjenit dezvoltarea formațiunilor politice românești de la sud de Carpați dar nu a putut să o împiedice cu totul. Dovadă este pomenirea în documente, în această perioadă a târgurilor Câmpulung ( 1300 ) și Argeș ( 1330 ), ale căror începuturi sunt desigur mai vechi. Spre aceste târguri se îndreptau cei ce aveau un prisos de produse, pentru a le schimba cu altele ce le lipseau.

O viață economică mai dezvoltată, pe o arie geografică mai cuprinzătoare, nu se putea asigura decât prin crearea unor legături mai trainice între diferitele zone economice ce se completau reciproc: muntele cu produsele animale, mai ales, podișul cu cele agricole și animale, câmpia cu produsele agricole, în primul rând, și balta cu marea bogăție de pește. Feudalii locali erau interesați în stăpânirea acestor regiuni, cu scopul de a le exploata în beneficiul lor. Realizarea acestei dorințe nu era posibilă decât prin crearea unui stat feudal, care să le cuprindă în cadrele lui.

Necesitatea unei autorități politice mai puternice o simțeau feudalii locali și din alte motive. Deoarece dezvoltarea forțelor de producție, creșterea moșiilor feudale și intensificarea negoțului se făceau în beneficiul exclusiv al stăpânilor feudali și al negustorilor străini, țărănimea liberă din obști era tot mai mult amenințată să-și piardă pământul și libertatea, iar cea aservită să fie supusă la obligații feudale tot mai grele.

Împotriva acestor tendințe se va ridica țărănimea, liberă și aservită, luptând prin mijloacele ce-i stăteau la îndemână. Izvoarele cunoscute azi nu reflectă decât palid această luptă. Unele știri din documentele papale permit, totuși, cunoașterea unor frământări ale maselor populare. Se vorbește în aceste scrisori —de pildă în aceea din 1319 — de « rătăcirile » și «uneltirile tainice» (clandestina machinamenta), ale «schismaticilor» și «ereticilor» din regatul Ungariei și din unele părți învecinate -care puteau fi sau din Țara Românească sau din teritoriile supuse regatului maghiar din Peninsula Balcanică.

Aceste motive l-au determinat pe papa Ioan al XXII-lea să adreseze, în 1327, scrisori cu conținut identic lui Carol Robert, regele Ungariei, lui Toma Szécsény, voievodul Transilvaniei, lui Solomon, comitele de Brașov, lui Mihail, comitele secuilor, lui Mikch, banul Slavoniei, altor mari demnitari din regatul Ungariei, precum și lui Basarab, voievodul Țării Românești. Prin aceste scrisori cei de mai sus erau îndemnați să ia sub ocrotirea lor pe dominicanii trimiși în acele părți ca inchizitori « împotriva ereticilor, a celor ce cred în ei, a sprijinitorilor, ocrotitorilor și tăinuitorilor lor » și să-i ajute pentru a-și putea îndeplini misiunea încredințată .

Este vorba de o mișcare ce se dezvoltă în Transilvania, Bosnia, Slavonia și în sudul Carpaților, de o ridicare a maselor împotriva feudalismului și a bisericii catolice. Faptul că Basarab se găsește între cei solicitați să participe Ia o asemenea acțiune dovedește extinderea mișcării și în părțile stăpînite de el.

Ascuțirea luptei de clasă și primejdia externă au grăbit procesul de formare a statului feudal Țara Românească. Sub presiunea acestor amenințări, feudalii au trebuit să caute soluția cea mai potrivită pentru apărarea intereselor lor de clasă, forma de organizare politică corespunzătoare împrejurărilor de atunci. În locul unor stăpâniri străine — mongolă, maghiară, bulgară — ce nu mai corespundeau cu interesele feudalilor locali, se impunea o stăpânire politică unitară, proprie, care să-și întindă autoritatea peste toate formațiunile locale și peste ținuturile cu populație românească ce nu erau încadrate încă în asemenea formațiuni, să țină în frâu masele exploatate și să asigure apărarea țării de atacurile din afară.

Procesul închegării statului feudal Țara Românească poate fi urmărit în această nouă etapă, începând cu ultimii ani ai veacului al XIII-lea, când, profitând de luptele interne din hanatul Hoardei de Aur, diferite forțe supuse până atunci tătarilor caută să se elibereze de sub această stăpânire.

Sub conducerea vreunuia din voievozii români, urmași ai celor pomeniți la 1277, poate a lui Tihomir ( Togomer ), tatăl lui Basarab, stăpânirea politică a statului român dintre Carpați și Dunăre continuă drumul început sub Litovoi și Bărbat, cu 20—30 de ani în urmă. Alte ținuturi, înspre apus și răsărit, înspre nord și sud, sunt cuprinse în noua stăpânire; pe văile râurilor ce străbat întreaga regiune de la nord la sud autoritatea voievodului se întinde în toate direcțiile, în dorința de a găsi un hotar mai ușor de apărat, dar și de a ajunge la vadurile pe care tot mai des le cercetează negustorii.

Întinderea autorității politice a voievozilor români a continuat fără întrerupere, începând cu ultimii ani ai secolului al XIII-lea. Existența unor monumente arhitectonice, datate din ultimul deceniu al secolului al XIII-lea și din primele decenii ale secolului următor, descoperite în mai multe locuri, în dreapta șl stânga Oltului, constituie o dovadă a desfășurării active a procesului de închegare într-un organism politic mai cuprinzător a teritoriilor dintre Carpați și Dunăre: biserica veche a mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung, biserica și curtea domnească de la Argeș etc.

În fața feudalilor dintre Carpați și Dunăre se punea problema constituirii lor într-o forță politică cu ajutorul căreia să poată continua cotropirea obștilor țărănești, să țină în supunere și exploatare masele producătoare și să-și lărgească stăpânirea. Atunci se întâmplă un fenomen caracteristic multor societăți feudale pe drumul constituirii lor în state mai puternice: recunoașterea unuia din marii feudali care-și extinsese stăpânirea și asupra altor organizații politice drept căpetenie a statului în plin proces de constituire.

Acest feudal a fost Basarab, fiul lui Tihomir. Prin recunoașterea sa, acesta devine mare voievod, adică comandantul oștirii, și domn, adică stăpânul pământului, al țării, suzeranul celorlalți feudali. Alegerea lui Basarab ca mare voievod și domn a avut loc înainte de 1324, când el este pomenit cu titlul de voievod al Țării Românești de regele maghiar. Recunoașterea de către feudalii locali a unui mare voievod în persoana lui Basarab s-a dovedit potrivită cu interesele feudalilor, pe care acesta Ie-a reprezentat în toate împrejurările, reușind să le consolideze situația economică și politică. Oastea « ungro-vlahilor » (a românilor din Țara Românească) e pomenită de istoricul bizantin Ioan Cantacuzino, după alegerea lui Basarab, participând la luptele dintre bulgari și bizantini ce au avut loc în anul 1323.

Autoritatea la care ajunsese Basarab și statul pe care-l conducea s-a impus și regelui Carol Robert, care înțelege să adapteze raporturile cu voievodul român situației reale existente. De aceea îi trimite, în mai multe rânduri, solii purtate de un personaj de vază, magistrul Martin, comitele Sălajului, care și-a « îndeplinit slujba în chip credincios și vrednic de laudă ». Pentru ca aceste solii să fie încredințate unui mare dregător, să fie înșirate într-un act alături de acțiuni politice și militare însemnate, ca expedițiile de la Zagreb și de la Mehadia, luptele cu boemii și germanii, pentru ca cel ce le-a îndeplinit să fie răsplătit cu danii însemnate și rezultatele lor să fie un motiv de mulțumire pentru rege, ele trebuie raportate la o personalitate politică ce reprezenta cel mai mare interes pentru regalitatea maghiară. Este adevărat că Basarab e numit de Carol Robert « voievodul nostru », ceea ce indică raporturi de vasalitate față de regele Ungariei, dar el nu mai e un vasal oarecare, cum erau Litovoi și Seneslau, « voievozii românilor », sau Litovoi și Bărbat, « voievozi ai țării Litua ».

În anii următori, hotarele statului feudal Țara Românească s-au extins mai ales spre răsărit, prin luarea în stăpânire a teritoriilor eliberate de sub dominația mongolă. Acest proces s-a desfășurat în condițiile luptei neântrerupte cu tătarii ce mai stăpâneau în ținuturile răsăritene. Atât tradiția literară, cât și unele acte de danie ale regelui Carol Robert pomenesc în această perioadă de primejdia tătară la hotarele Transilvaniei și de unele lupte ale oastei maghiare împotriva tătarilor. În anii 1324—1328 au avut loc probabil lupte conduse de Basarab împotriva tătarilor din aceste părți. Cu acest prilej, Basarab va fi avut și sprijinul lui Carol Robert. Rezultatul a fost întinderea stăpînirii Țării Românești spre răsărit, până probabil aproape de Chilia.

Pe la sfârșitul deceniului al patrulea al secolului al XIV-lea, când oștile emirului Umur-beg și-au făcut apariția la Dunăre, locuitorii acestor părți ar fi chemat în ajutor, pentru a-i apăra de noua primejdie ce se abătuse asupra lor, pe « ghiauri » (creștini), care erau probabil locuitorii Țării Românești.

Noul domn român e tot mai respectat și legăturile cu el — politice și matrimoniale — sunt tot mai prețuite de suveranii balcanici, care-l socoteau deopotrivă cu ei, numindu-l « gospodar », adică domn.

Dar ascensiunea noului stat și politica sa de sine stătătoare în raport cu țările vecine nu conveneau regelui maghiar, cu pretenții de suzeranitate, aceasta cu atât mai mult cu cât în Ungaria se găseau numeroși nobili puternici care râvneau « țara lui Basarab », în întregime sau părți din ea.

Știrile contemporane, diplomatice și narative, interne și externe, cuprind amănunte cu privire la cauzele războiului pornit de regele Ungariei împotriva voievodului Țării Românești. Mai întâi se subliniază stăpânirea « pe nedrept » de către Basarab a unor ținuturi considerate de Carol Robert ca aparținând coroanei maghiare. Basarab s-a arătat « necredincios », « nesupus » și « răzvrătit », împotrivindu-se regelui maghiar. Prin ținuturile ocupate de Basarab se înțelege, foarte probabil, Țara Severinului, pe care regele a cucerit-o la începutul expediției. « Nesupunerea », « răzvrătirea » lui Basarab trebuie socotită politica sa de independență față de regatul Ungariei. Cronica oficială relatează, de asemenea, faptul că regele a fost îndemnat la această expediție de Toma, voievodul Transilvaniei, și de Dionisie, fiul lui Nicolae, cu scopul de a alunga din domnie pe Basarab și de a dărui Țara Românească unuia dintre curtenii regelui. Rolul jucat de Toma și de nobilii din slujba sa în această împrejurare, numirea lui Dionisie în demnitatea de ban de Severin, după ocuparea acestui ținut, la începutul expediției, confirmă spusele cronicii.

Aceleași izvoare menționează participarea la acest război a numeroși clerici superiori, printre care prepozitul de Alba Regală — vicecancelar al regelui — cel de Alba Iulia, precum și alți preoți și călugări. Clerul catolic, participant la expediție, avea misiunea de a desfășura o acțiune de catolicizare a populației « schismatice » din țara ce urma să fie cucerită.

Insuccesul românilor și bulgarilor în lupta de la Velbujd, din 28 iulie 1330, împotriva sârbilor, a fost considerat de feudalii maghiari prilej potrivit de a începe expediția împotriva lui Basarab. Aceasta a avut loc în toamna anului 1330. Ea este povestită de însuși regele Ungariei, în mai multe rînduri, între 1331—1336, și cu mai multe amănunte de Cronica pictată de la Viena ( Chronicon Pictum Vindobonense ), un izvor aproape contemporan, dar nu întru totul obiectiv.

Capitolul IV

Bătălia de la Posada

Între anii 1324—1328 Basarab a reușit să întindă hotarele stâpânirii sale până aproape de Chilia. În regiunea gurilor Dunării și la nord de ele, Basarab a îndepărtat pe tătari, unind Țării Românești acest ținut, care i-a păstrat numele, nume ce avea să se extindă în secolul al XlX-lea asupra întregului teritoriu dintre Prut și Nistru.

În 1330 Basarab l-a sprijinit pe țarul bulgar Mihail în lupta împotriva sârbilor, luptă soldată cu înfrângerea oastei aliate la Velbujd ( Küstendil ) ( 28 iulie 1330 ) și uciderea țarului bulgar. Această înfrângere a fost folosită de regele Ungariei pentru a încerca să-l alunge din domnie pe Basarab, care urmărea o cât mai deplină autonomie și stăpânea în Transilvania ținuturi râvnite de înalți dregători maghiari.

Regele Carol Robert a fost instigat împotriva lui Basarab și determinat să înceapă războiul cu Țara Românească de Toma Szecheny, voievodul Transilvaniei, aflat în conflict cu voievodul român de la sud de Carpați pentru părțile pe care acesta le stăpânea în ținutul Amlaș, dăruit, o parte, lui Toma Szecheny de Carol Robert, ca și pentru sprijinul acordat de Basarab lui Ladislau Borș să ocupe scaunul voievodal al Transilvaniei. Un al doilea instigator a fost Dionisie Széchy, castelanul de Mehadia. Acesta pretindea pentru sine Severinul, care i-a și fost dat — Dionisie Széchy luând numele de ban — în momentul în care regele a smuls cetatea din mâna lui Basarab.

În luna septembrie 1330, regele și nobilii din jurul său, cu o puternică armată, au intrat în Țara Românească. Potrivit relatării cronicii oficiale, după ocuparea Severinului — în fruntea căruia este numit ban Dionisie, unul din inițiatorii războiului — Basarab ar fi trimis lui Carol Robert o solie, oferindu-i o despăgubire de 7000 de mărci de argint, cedarea Severinului, trimiterea unui fiu al său la curtea regelui și plata tributului anual. Condițiile de pace oferite de Basarab erau într-adevăr foarte favorabile, dar se impune multă rezervă în ce privește relatarea cronicii, neconfirmată de alte izvoare, narative sau diplomatice. Respingând oferta de pace, oastea regelui a înaintat în interiorul țării. După tactica de luptă obișnuită, care și-a dovedit eficacitatea în atâtea rânduri, a fost distrus totul în calea oastei invadatoare, care a fost lipsită, astfel, de posibilitatea de aprovizionare. O diplomă din noiembrie 1336 conține știrea că o parte a oastei regelui maghiar ar fi ajuns până sub cetatea Argeș ( sub castro Argyas ), iar o altă parte, comandată de un nobil Bako, trimis de voievodul Transilvaniei Toma, a cutreierat alte ținuturi, în scopul împlinirii « unor solii șl fapte tainice ». Aceasta știre, neconfirmată de alte izvoare, ca și lipsa de concordanță între datarea actului și unele evenimente descrise în el ridică unele îndoieli cu privire la veridicitatea știrii respective, precum și la autenticitatea acestui act ».

După aceste intâmplări, potrivit izvoarelor narative și diplomatice, s-ar fi încheiat o pace, cu condiția ca Basarab să indice oștirii maghiare drumul de ieșire din Țara Românească. Dar domnul Țării Românești și fiii săi nu voiau să piardă prilejul pedepsirii acelora ce le pustiiseră țara.

Așteptată « într-un loc crângos și păduros, închis cu dese întărituri », într~un loc întărit de la natură, de stâncile ce-l împrejmuiau din două părți, la care românii au adăugat alte întărituri, oastea regelui maghiar, atacată de două ori, între 9—12 noiembrie, a suferit o grea înfrângere. Cățărați pe stânci, cum spun izvoarele și cum îi înfățișează și miniaturile din Cronica pictată, țăranii ( rustici ) — cum îi numește cronica lui Petru de Dusburg — au rostogolit bolovani și au aruncat o ploaie de săgeți asupra armatei maghiare, care se frământa ca « pruncii în leagăn » sau « ca trestia în bătaia vîntului ». S-a vărsat mult sânge, și de o parte și de alta, au pierit mulți nobili și clerici maghiari, iar o mare parte dintre aceștia au fost făcuți prizonieri. Românii au luat o pradă bogată. Lupta s-a dat într-un loc al cărui nume nu e indicat de izvoare; el e cunoscut, însă, în istoriografie sub numele de Posada — care înseamnă, de fapt, loc întărit — și e situat probabil pe drumul de ieșire din Țara Românească, în Loviștea.

Bătălia de la Posada a fost comparată, prin modul ei de desfășurare șl semnificație istorică, cu cea de la Morgarten din 1315, când confederații elvețieni, păstori și agricultori, au distrus oastea feudală venită să le răpească libertatea politică. Asupra invadatorilor au fost răsturnate stânci și dezlănțuit un viguros atac cu măciuci și halebarde. Cu arme similare, având insă și arcuri, a căror mânuire o învățaseră de la tătari, românii au distrus în 1330 oastea condusă de regele Carol Robert.

Bătălia de la Posada a mai fost comparată cu cea de la Sempach ( 9 iulie 1386 ), în care oastea de cavaleri în zale a lui Leopold al III-lea de Austria a fost distrusă de cantoanele elvețiene. Leopold însuși găsindu-și moartea pe câmpul de luptă, ceea ce era gata să i se întâmple și lui Carol Robert.

Pentru noi, victoria de la Posada este însă mai măreață decât oricare alta, căci ea poartă parafa țăranului nostru, a țăranului român.

Carol Robert avea să mai trăiască 12 ani și să-și amintească de sângeroasa înfrângere pricinuită de ostașii lui Basarab, căruia regele a încetat sâ-i mai pretindă tribut sau alte obligații.

Vestea înfrângerii regelui Ungariei a ajuns cu repeziciune de la Roma și până la Marea Baltică, făcând să crească interesul pentru țara învingătoare și conducătorul ei.

Ca represalii pentru atacarea Țării Românești, mongolii — veniți în sprijinul lui Basarab la Posada — în alianță cu românii de la sud de Carpați au trecut în anul 1331 peste munți și au pustiit localitățile întâlnite în cale.

Victoria de la Posada a impus în geografia politică a vremii statul românesc de la sud de Carpați ca stat independent.

Intrat în istorie prin Basarab, creator de dinastie, dinastia conferind capacitatea de a domni urmașilor lui Basarab —, statul românesc de sine stătător a luat numele de Țara Românească ( adică țara românilor ), cu un termen slav, de origine germanică Valahia, după denumirea etnică a populației ( vlachus, generatim homo romanae originis ).

Pe lângă sensul restrâns de stat al românilor de la sud de Carpați, termenul de Țara Românească cu înțeles de „țară a românilor"' cuprindea în sine și un program politic mai larg, el desemna universalitatea românească, pe toți românii din cuprinsul vechii Dacii. Denumirea statului îi definea și misiunea — aceea de a reconstitui unitatea poporului al cărui nume îl purta.

Cu Basarab societatea românească dintre Carpați și Dunăre a cunoscut o perioadă de dezvoltare economică, care s-a răsfrânt pe plan politic și cultural. Fondului străvechi cultural-instituțional i s-au adăugat influențe din afară, din diferite părți, ceea ce a contribuit la crearea unui bogat patrimoniu cultural original, care va servi ca important suport moral în încercările prin care avea să treacă țara.

La Curtea de Argeș a înălțat Basarab lăcașul ce-i face pururea prezent numele — Biserica Domnească — monument de mare valoare artistică, însemnat reper în evoluția artei medievale românești, expresie a nivelului de dezvoltare atins de societatea românească a vremii, aptă să recepteze și să integreze organic influențe culturale venite,, fie din Bizanț, prin filiera statelor slave sud-dunărene, fie din Apusul Europei, prin intermediul regatului maghiar.

Aceste influențe se vor face simțite, atât în prerogativele domnului, cât și In costumul de curte, în ceremonialul încoronării, al urcării pe tron, simbolul puterii legitime inlăuntrul țării, în anumite concepții magice și simboluri. Biserica a avut în aceasta privință un rol însemnat în consolidarea situației domnului, în interesul ei propriu și al doctrinei sale.

Basarab a manifestat un deosebit simț diplomatic. El a asigurat statului hotare trainice și a definit modelul gândirii politice românești, pe care urmașii lui l-au continuat și dezvoltat, asigurând stabilitatea statală, atât de necesară progresului societății.

Prin victoria militară obținută, poziția Țării Românești se consolidează tot mai mult, iar solidaritatea majorității feudalilor munteni în jurul lui Basarab devine mai trainică. Aceasta nu înseamnă că fuseseră înlăturate toate greutățile interne din fața domniei, că unii feudali nu vor mai încerca să se opună politicii acesteia. Asemenea greutăți s-au ivit și după 1330 și Basarab e nevoit să țină seama de puterea marilor feudali, căpeteniile formațiunilor politice unificate, dintre care unele cu greu acceptau întărirea autorității domnului. E semnificativ faptul că în fruntea boierilor fugiți din Țara Românească în Transilvania, în anul 1374, se afla Stoican, fiul lui Dragomir, fiul lui Voina de Loviștea, deci un cnez sau voievod de Loviștea, care nu era mulțumit cu starea de lucruri nici după o jumătate de veac; și ca acesta mai erau, probabil, și alții.

După 1335, când oștile hanului Uzbec devastează Țara Românească, primejdia tătară a determinat pe Basarab să se apropie din nou de regele maghiar. Reluarea raporturilor dintre Țara Românească și Ungaria a fost posibilă deoarece după moartea lui Carol Robert ( 1342 ), fiul și urmașul acestuia, Ludovic I, înțelegea să ducă o politică antimongolă, ce convenea întru totul lui Basarab, precum și fiului și asociatului său la domnie, Nicolae Alexandru. În acest scop, în 1344, Nicolae Alexandru se întâlnește cu regele Ungariei. Pe de o parte, se recunoaște autoritatea regelui maghiar în lupta împotriva tătarilor; la rândul său, regele recunoaște existența statului românesc dintre Carpați și Dunăre; de amândouă părțile, apoi, se vădește necesitatea unirii forțelor împotriva puterii hanilor tătari. În baza acestei înțelegeri, participă, probabil, după 1345, oști din Țara Românească la ofensiva împotriva tătarilor, inițiată de Ludovic pe teritoriul Moldovei. Aceste relații explică soliile trimise de mai multe ori, începând cu anul 1345, de regele maghiar în Țara Românească și scrisorile papei adresate, în același an, domnului muntean, unor cnezi și voievozi din Transilvania, Țara Românească și banatul Severinului, solicitându-i să sprijine propaganda catolică la românii din acele părți; domnul muntean este din nou în stăpânirea Severinului și autoritatea lui se întinde și asupra « Cumaniei », deci asupra teritoriilor de la răsărit, cucerite de la tătari.

Relațiile bune dintre Ungaria și Țara Românească au creat condiții favorabile consolidării instituțiilor feudale în Țara Românească și au permis domniei de la Câmpulung — reprezentată după 1352, când moare Basarab, de fiul său Nicolae Alexandru — să ia unele inițiative în politica externă. În aceste condiții a avut loc și intensificarea activității negustorilor din Transilvania, îndeosebi a celor din Brașov, între Carpați și Dunăre; această activitate devine mai bogată, astfel încât, în 1358, regele Ungariei a socotit necesar să le acorde un privilegiu. Din acest privilegiu rezultă că ei treceau prin teritoriul dintre râurile Buzău și Ialomița, mergând apoi spre Dunăre, unde activitatea lor se desfășura între gurile râurilor Ialomița și Siret. Fără a se exagera rolul acestor negustori, trebuie subliniat faptul că în Țara Românească existau plusproduse pe care feudalii români le vindeau, cumpărând în schimb produse meșteșugărești din Transilvania. Este un indiciu despre dezvoltarea economică, iar apariția monedei băștinașe peste un deceniu nu face decât să confirme această realitate.

Ca urmare a consolidării statului feudal Țara Românească, în 1359 biserica Țării Românești ajunge la o organizare de sine stătătoare, prin înființarea mitropoliei, cu sediul în capitala țării, la Curtea de Argeș. Ca mitropolit a fost numit episcopul Iachint de la Vicina. Înființarea mitropoliei este o dovadă în plus a consolidării domniei în Țara Românească. Marea boierime, cu tendințe centrifuge — provenită din foștii cnezi și voievozi — se găsea astfel în fața unei domnii mai puternice. Cei nemulțumiți — dintre care un act din 29 august 1359 pomenește șase fii ai lui Ladislau, fiul lui Zarna — nu mai pot desfășura acțiuni de subminare a domniei în interiorul țării, fiind siliți să o părăsească de frica pedepsei și să caute refugiu în Ungaria. Acest fapt demonstreză că domnia era consolidată în așa măsură , încât se puteau aplica pedepse capitale și confisca celor « hicleni », ca în orice alt stat feudal.

Asemenea cazuri ca cel pomenit mai dovedesc însă că relațiile dintre domnul Țării Românești și regele Ungariei erau mai puțin amicale, dacă mu chiar de dușmănie, cum o spune Ludovic I însuși, într-un act din 1365. Schimbarea raporturilor dintre cei doi suverani își găsește explicația în două evenimente de mare însemnătate pentru dezvoltarea statelor feudale românești, ambele petrecute simultan , în anul 1359: recunoașterea lui Bogdan de către feudalii moldoveni ca domn al Moldovei și întemeierea mitropoliei Țării Românești. Amândouă evenimentele constituiau o piedică în calea expansiunii statului maghiar și a catolicismului spre sud și răsărit de Carpați.

Înființarea mitropoliei și organizarea unei ierarhii bisericești proprii chiar în anul 1359 pot fi puse în legătură cu un proiect de coaliție balcanică antiotomană. Așezarea turcilor pe continentul european, în 1354, însemna o mare primejdie nu numai pentru popoarele din Peninsula Balcanică, ci și pentru cele de la nordul Dunării. Această primejdie a produs o reacție a feudalilor din aceste părți, care, sub conducerea țarilor bulgari, mai întâi, sub îndrumarea patriarhului din Constantinopol, după aceea, își unesc eforturile pentru a determina pe împăratul Bizanțului la organizarea unei acțiuni comune împotriva turcilor. La această acțiune din 1359 a luat parte și Nicolae Alexandru, domnul Țării Românești, care avea legături politice și de rudenie cu casele domnitoare din sud-estul Europei: o fiică a sa era căsătorită cu Srațimir, țarul bulgar de la Vidin, alta cu Ștefan Uroș, cneazul sârbilor, iar a treia cu ducele Ladislau de Opolia, ruda regelui și palatinul Ungariei. Legăturile de rudenie având în acea vreme și o semnificație politică, rezultă din aceste înrudiri locul deosebit de important pe care ajunsese să-l ocupe, la mijlocul secolului al XIV-lea, Țara Românească în cadrul relațiilor internaționale din sud-estul Europei.

Concluzii

Lucrarea de față reprezintă o încercare de reconstituire, în baza materialului documentar concret rezultat, în cea mai mare parte, din cercetările arheologice efectuate în ultimul sfert de veac pe întreg teritoriul țării, a imaginii societății de pe teritoriul vechii Dacii în secolele IV—XI e.n. în ceea ce avea ea esențial: structurile fundamentale demo-economice și social-politice, structuri ce definesc și evidențiază, totodată, caracterul statornic, sedentar, al comunităților de viață din acea vreme.

În acest context, o importanță deosebită prezintă structurile demo-economice care reliefează ocupațiile de bază ale poporului nostru de-a lungul epocii marilor migrații ( cultivarea plantelor cerealiere, valorificarea bogățiilor miniere, practicile meșteșugărești ), evoluția și continua perfecționare a uneltelor de muncă din aceste sectoare economice fundamentale în tot cursul secolelor IV-Xl, ocupații care prin complexitatea lor și prin procesele tehnologice specifice fiecărei ramuri de producție sunt în măsură să confere populației care le-a practicat caracterul de statornicie, de sedentaritate, incompatibil cu nomadismul.

Structurile social-politice și spirituale se adaugă și ele. prin valențele lor probatorii, la dovezile statorniciei, permanenței și devenirii istorice a poporului român. Structura socială a comunităților rurale autohtone, obștea sătească teritorială cu instituțiile ei de bază întâlnite aproape nealterate până în plin ev mediu românesc, formele de organizare politică a poporului nostru ( uniuni de obști, cnezate și voievodate ), structurile spirituale create de societate în tot acest interval de timp, raporturile dintre creștinism și romanizare, toate aceste relații, puse în lumină de cercetările recente mai cu seamă, se constituie și ele în argumente neândoielnice ale statorniciei și continuității istorice a poporului român evidențiind, totodată, capacitatea de organizare social-politică, de făurire a valorilor proprii de cultură și civilizație medievală.

Precum se știe, una dintre consecințele majore ale cuceririi romane a teritoriilor dacice a constituit-o contactul direct dintre valorile materiale și spirituale ale celor două civilizații, contact soldat cu unele fenomene specifice unor astfel de împrejurări: selectarea și receptarea de către societate a valorilor autentice, superioare, care se adaugă la cele deja existente în mediul geto-dac.

Acest proces de asimilare a noilor valori de cultură și civilizație s-a desfășurat pe parcursul unei perioade de timp îndelungate, într-un mediu demografic de o impresionantă statornicie și continuitate, evidențiate de cercetările din ultima vreme mai cu seamă.

Remarcabilă este menținerea în tot cursul epocii marilor migrații, a unității fondului demografic tradițional, cu sporul etnic ( romanic ) cunoscut în cazul teritoriilor geto-dace intrat în componența Imperiului roman. Numeroase așezări cercetate arheologic demonstrează deplin, prin.caracteristicile culturii lor materiale ( modul de construcție a locuințelor, tehnica confecționării ceramicii, practicarea unor îndeletniciri fundamentale, precum cultivarea cerealelor, valorificarea bogățiilor miniere, diferite practici meșteșugărești incompatibile cu nomadismul etc. ), persistența populației din perioada anterioară, apartenența ei la civilizația daco-romană, dinamica succesiunii așezărilor de la o epocă la alta, realități care exclud cezurile demografice. Evident că alături de vestigiile acestei populații autohtone se întâlnesc și unele elemente materiale specifice populațiilor nomade și migratoare care au venit în contact cu oamenii pământului, aceste mari „pulsații" ale stepelor asiatice a căror intensitate și duritate au stânjenit evoluția societății locale, temporizându-i dezvoltarea în anumite perioade istorice.

Evidența statistică efectuată asupra așezărilor și necropolelor cercetate până acum, fără a fi exhaustivă, arată un minimum de aproape 2.000 de asemenea obiective istorice datând din întreaga perioadă a secolelor IV—XI. Pentru perioada secolelor lll-V e.n., numărul acestora se ridică la peste 300 de așezări și necropole, dispuse în concentrări demografice pe întreg teritoriul țării: 140 pe teritoriul Moldovei, 134 pe cel al Munteniei, Olteniei și Dobrogei și 66 pe cel al Transilvaniei și Banatului.

Pentru secolele VI-VII e.n. evidența arată un număr de peste 200 de așezări și necropole: 84 pe teritoriul Moldovei, 85 pe cel al Munteniei, Olteniei și Dobrogei și 91 pe teritoriul Transilvaniei și Banatului.

Pentru perioada secolelor VIII—XI, numărul așezărilor și necropolelor se ridică la aproape 2.000, ceea ce înseamnă o creștere considerabilă a numărului lor în raport cu situația din etapele anterioare.

Din această sumară evidență reiese că pe întreg teritoriul vechii Dacii a existat o viețuire neântreruptă, o continuă succesiune de locuire, un potențial demografic permanent pe tot parcursul secolelor IV-XI. viețuire care a cunoscut, atât perioade de spor demografic pricinuit de pătrunderea unor grupuri etnice alogene, cât și unele perioade de diminuare temporară a potențialului demografic existent, consecința directă a durității impactului unor populații în migrație.

Succesiunea continuă de locuire, demonstrată, pe de o parte, de caracterul permanent de locuire constatat, în cazul multor așezări unde această viețuire neântreruptă se poate urmări pe verticală pe toată perioada amintită ( pe același loc ) în cadrul aceleiași comunități de viață; pe de altă parte, această viețuire continuă, fără cezură, poate fi demonstrată și prin continuitatea mobilă în cazul așezărilor care din diferite motive ( inundație, molimă, incendii, invazii etc. ) au fost obligate să-și mute vatra satului la o depărtare mai mare sau mai mică de vatra inițială.

Acest fond demografic din perioada menționată se caracterizează prin câteva tipuri de structuri teritoriale, în funcție de evoluția societății spre forme de cultură și civilizație superioare.

Tipul de structură teritorială fundamentală pentru întreaga perioadă l-a constituit satul, așezare deschisă, nefortificată, absența sistemului artificial de apărare fiind, în parte, suplinită de poziția geografică a acesteia ( situarea pe promontoriu pe terase superioare apărate natural din două sau trei părți ).

În secolele II—VI e.n. pe teritoriile supuse Romei a continuat să supraviețuiască, la dimensiuni reduse, tipul de structură de caracter urban, viața urbană propriu-zisă renăscând, însă, odată cu noua epocă istorică a secolelor VIII-XI.

Urmare a dominației romane asupra unor teritorii din vechea Dacie, aici au luat ființă noi structuri teritoriale din lumea romană: cea a villae-lor, a marilor domenii agrare ( peste 100 de asemenea structuri constatate până în prezent ), precum și unele puncte fortificate ( castre ) ridicate, de regulă, pe limesul roman. Deși de scurtă durată, aceste noi structuri teritoriale au contribuit la menținerea raporturilor cu Imperiul, consolidând romanitatea nord-dunăreană.

Începând, aproximativ, de la finele secolului al VIII-lea, pe întreg teritoriul țării apare o nouă structură teritorială: cea a fortificațiilor medievale cu rol de reședință a conducătorilor organismelor politice nou constituite. Procesul de urbanizare se intensifică acum prin apariția unor centre meșteșugărești din domeniul extracției materiilor prime și de prelucrare a produselor obținute.

În ceea ce privește producția materială propriu-zisă, cercetările au scos în evidență îndeletnicirile fundamentale ale comunităților investigate, precum cele agrare, de valorificare a bogățiilor miniere, de prelucrare a diferitelor materii prime și de valorificare a produselor obținute, ocupații care conferă populației respective caracterul de statornicie, de sedentaritate incompatibil cu nomadismul.

Un loc aparte îl dețin, în acest context ocupațiile agrare atestat de numeroase vestigii, precum unelte agricole, depozite de cerele carbonizate, diferite practici și ritualuri cu caracter agrar etc. descoperite în zeci de așezări și necropole, ocupații a căror evoluție neântreruptă de-a lungul secolelor IV-XI demonstrează continuitatea acestora în cadrul aceleiași comunități rurale. Se remarcă în chip deosebit evoluția principalelor unelte agricole, precum a brăzdarului și cuțitului de plug, a secerii, a coasei etc., evoluție care dovedește capacitatea populației locale de pe teritoriul vechii Dacii din epoca marilor migrații de receptare a unor noi tehnologii de elaborare a acestor piese. Este vorba de receptarea din cadrul culturii și civilizației romane, în momentul stabilirii contactului direct dintre civilizația geto-dacă și cea romană ( sec. II e.n. ), a brazdarului cu manșon de tip roman și a cuțitului de plug de formă corespun-zătoare, precum și a secerii cu tijă la mâner și a altor unelte agrare. Avem de-a face cu un proces de asimilare tehnologică, petrecut în cadrul comunităților agricole daco-romane, a unor elemente de civilizație romană superioare, sub raport tehnico-economic, celor tradiționale. Acest proces se desfășoară paralel și în cadrul celui de contopire a celor două componente de bază ale etnogenezei românești: cea geto-dacă și cea romană. Se dovedește, astfel, că procesul romanizării nu este numai un fenomen spiritual-lingvistic, ci și unul de cultură materială propriu-zisă.

Pe de altă parte, extracția și prelucrarea unor bogății miniere de mare importanță, precum cea a fierului, de o mare complexitate tehnologică, a fost evidențiată în zeci de așezări ( peste 100 de localități ), în unele dintre ele această activitate desfășurându-se secol de secol pe tot parcursul perioadei marilor migrații. Descoperirile făcute ( zeci de cuptoare de redus minereul de fier, cantități mari de zgură rezultată din procesul reducerii etc. ) confirmă ideea că valorificarea metalelor de bază s-a desfășurat pe teritoriul vechii Dacii neântrerupt pe toată epoca migrații lor, punându-se în valoare, în condițiile istorice vitrege, principalele bogății ale subsolului.

Producția meșteșugărească concură și ea din plin la acest proces de valorificare continuă a bogățiilor naturale. În cadrul ei se constată manifestarea diviziunii sociale a muncii în interiorul atelierelor meșteșugărești specialitate, în funcție de etapa istorică parcursă. Și în această sferă de activitate economică se petrec unele modificări cantitative și chiar calitative importante, mai cu seamă la finele mileniului I e.n. și la începutul celui următor, precum și unele perfecționări ale tehnicii tradiționale, prin receptări de procedee și metode de muncă adaptate la condițiile societății autohtone printr-un efort de creație proprie.

În această lumină, realitățile economice prezentate demonstrează cu justețe dăinuirea incontestabilă a comunităților rurale de pe teritoriul vechii Dacii pe toată perioada secolelor IV-XI, cu îndeletnicirile lor tradiționale, dovezi de netăgăduit ale caracterului slabil al acestor comunități agrare, realități care infirmă teoria „catastrofică" a marilor migrații, populații, în general nomade, al căror mod de existență consta în menținerea populației locale și nicidecum distrugerea ei. Dacă marile migrații au afectat temporar starea cantitativă a producției în general, vechile structuri demo-economice ale populației autohtone au fost menținute, ele reprezentând însăși modul de existență al acestor „cavaleri ai stepelor".

În ceea ce privește forma de organizare socială a comunităților agrare de pe cuprinsul spațiului carpato-danubiano-pontic, aceasta era reprezentată de obștea sătească teritorială. Un document patristic de remarcabilă însemnătate, elaborat pe teritoriul României în anul 374 e.n., evidențiază această formă de organizare socială la o comunitate din zona Buzăului ( Muntenia ), atestându-i principalele ei instituții: adunarea satului ca organ colectiv de exprimare a hotărârilor luate, sfatul bătrânilor ca organ de aducere la îndeplinire a deciziilor corespunzătoare, prezența jurământului de veritate și nu de credulitate ca în obștile gentilice, solidaritatea locuitorilor satului în problemele vitale etc. Suntem, deci, în fața obștii rurale teritoriale ale cărei instituții și caracteristici sunt identice cu cele ale obștii românești medievale din secolele Xl-XVI din țările române. Pe de altă parte, asemenea tip de obște rurală se deosebește de obștea gentílică a populațiilor germanice din aceeași vreme și, în general, de obștea gentílică a tuturor populațiilor migratoare care au pătruns pe teritoriul României în cursul primului mileniu al e.n. Identitatea dintre instituțiile majore ale obștii din secolul al IV-lea e.n. și dintre cele ale obștii din țările române ale secolelor Xl-XVI, disocierea dintre obștile populației autohtone daco-romane și romanizate și dintre cele ale populațiilor migratoare reprezintă, fără doar și poate, o dovadă și din acest punct de vedere, a continuității și perenității formelor de organizare social-economică a populației locale din spațiul carpato-danubiano-pontic pe toată perioada marilor migrații.

Dacă aceasta putea fi evoluția structurilor sociale după retragerea aureliană pentru cea mai mare parte a țării, pe teritoriul Dobrogei, rămas până în secolul al Vll-lea e.n. în cadrul Imperiului, structura social-economică a comunităților rurale înregistra o evoluție oarecum diferită. Evoluția societății de aici, intrată sub incidența reglementărilor Imperiului, a înregistrat unele progrese asemănătoare celor din provinciile imperiale. Apariția acelor „principes locorum” ca organe de conducere administrativă a comunităților rurale, constituirea marilor domenii funciare, a „villae”-lor, prezența instituției colonatului, legarea de pământ a celei mai mari părți a cultivatorilor din domeniul agrar, prezența sistemului capitatio-jugatio, instituția patronatului, dezvoltarea producției meșteșugărești până la nivelul organizării profesionale în corporații sau colegii, integrarea teritoriului dobrogean în schimbul de mărfuri provincial imperial, adâncirea procesului de diferențiere socială, toate acestea indicau direcția de evoluție care ar fi putut duce la apariția raporturilor feudale pe calea sintezei, așa cum a avut loc în cadrul Imperiului bizantin și în alte părți. Această evoluție a fost însă întreruptă de marile migrații, de abandonarea de către Imperiu a teritoriului dintre Dunăre și Mare. Consecința imediată a fost descompunerea treptată a marilor domenii funciare, dispariția sistemului de exploatare agricolă prin „villae”, consolidarea comunităților agrare și militar-agrare, reorganizarea din vremea lui Heraclius consfințind prezența obștii teritoriale cu formă generală de organizare social-economică. Astfel, se poate aprecia că în secolul al VII-lea e.n., prezența obștii teritorilale rurale se generalizează pe întreg spațiul românesc, înregistrând, de aici înainte, aceeași evoluție aceleași prefaceri social-eeonomice.

Etapa următoare, cea a secolelor VIII-XI reprezintă o etapă de marcante progrese economice, dând conlur clar direcției de evoluție a societății românești, prin cristalizarea și maturizarea unor fenomene și procese aflate în stare embrionară în etapa precedentă și pe care nu facem aici decât să le amintim.

Obștea sătească înregistrează structurări importante în aceasta etapă. În baza documentelor de cancelarie a căror prezență în secolele XI -XIII nu face decât să consemneze situații deja existente ante secolul XI, se poate preciza că fenomenul de alegere în teren a părților obștești ideale ( partificata, nonpartificata ), anterior secolului XI, a contribuit la ușurarea pătrunderii, pe diferite căi, a străinilor în interiorul comunității, la înstrăinarea părților obștești, atât a celor alese, cât și a celor ideale, la spargerea unității obștești, a devălmășiei. Aservirea unor comunități rurale din apropierea sediilor politico-administrative ale organismelor politice, aflate acum pe o treaptă superioară de evoluție, începe să capete conturul și conținutul corespunzător rolului de anticameră a relațiilor de dependență feudală. Fără a fi dominantă și generalizată pe întreg teritoriul României, marea proprietate funciară laică și ecleziastică era o realitate care consfințea structurarea celor două categorii sociale fundamentale ale noii epoci, a căror esență o constituie existența raporturilor de dependență feudală.

Sub raportul organizării social-politice, cercetările au demonstrat existența pe teritoriul vechii Dacii în perioada anvizajată a unui proces de organizare politică a comunităților noastre agrare într-o continuă ascendență, de la forme inferioare de organizare, la forme mature, precum acele organisme politico-statale din ultima etapă a perioadei examinate.

În urma abandonării teritoriului nord-dunărean de către puterea statală a Romei la finele secolului al III-lea e.n., societatea autohtonă și-a făurit mijloace proprii de realizare a funcțiilor politice, în special a celor de apărare a comunităților umane. Asemenea funcții social-politice au rămas a fi îndeplinite pe seama obștii sătești teritoriale, a uniunilor de asemenea organisme social-politice, în vederea apărării în comun. Această nouă formă de exprimare a funcției politico-organizatorice, pornind de la nivelul obștii sătești, era realizată, în primele secole de la retragerea aureliană, în cadrul uniunilor de obști, „obști de obști", cum erau ele denumite în documentele scrise de mai târziu, „autonomii rurale", „democrații țărănești" sau „romanii populare", cum le-a denumit marele nostru istoric Nicolae Iorga.

Începând din secolele VIII-IX, aceste vechi structuri politice tradiționale cunosc o nouă etapă a evoluției lor; acele cnezate și voievodate românești, structuri politico-militare mai bine conturate și mai complexe, ele pregătind constituirea statelor feudale românești de-sine-stătătoiire de la mijlocul secolului al XlV-lea.

În fine, structurile spirituale create de societatea românească, în care creștinismul și romanizarea se constituie în liant al unității noastre etno-ligvistice pe toată perioada marilor migrații, manifestarea și sincronizarea lor pe întreg spațiul vechii Dacii demonstrează cu putere unitatea etno-culturală a poporului român, efortul acestuia de a-și făuri propria-i cultură și civilizație.

Bibliografie

Ștefan Olteanu, prof. Dr., Curs de Istorie medievală a românilor, partea I, București, 2004

Ștefan Olteanu, prof. Dr., Societatea carpato-danubiano-pontică în secolele IV-XI, structuri demo-economice și social-politice, București 1997

Ștefan Ștefănescu, Prof. Univ.dr. Istoria medie a României, partea a II-a, București, Editura Universității București, 1992

Ovidiu Drambă, Istoria culturii și civilizației, editura Științifică și enciclopedică, București, 1987

autor colectiv, Istoria României, vol. II, Editura Academiei, București, 1962