Constituirea Si Istoricul Nato

Capitolul I:

Constituirea și istoricul NATO

1.1. Ce este NATO?

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord este o alianță politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la 4 aprilie 1949. În acest moment organizația cuprinde 28 de state independente din Europa si America de Nord. Alianța s-a format din state independente si democratice, interesate în menținerea păcii și apărarea propriei independențe prin solidaritate politică si printr-o forța militară defensivă corespunzătoare, capabilă sa descurajeze și dacă ar fi necesar, sa răspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptate împotriva ei sau a statelor membre. Formată în conformitate cu articolul 51 al Cartei Organizației Națiunilor Unite, care reafirma dreptul la legitima apărare fie individuală sau colectivă, Alianța este o asociere de state unite pentru a-și menține securitatea prin garanții si relații cu alte state.

NATO este o organizație interguvernamentală unde țările membre își păstrează suveranitatea și independența. Este un forum în care țările membre se consultă si iau hotărâri cu privire la problemele politice și militare ce le afectează securitatea de asemenea pot lua si decizii cu privire la alte domenii cum ar fi economic si științific sau ale domenii non militare.

Obiectivul principal al acestei organizații constă în apărarea libertății și securității tuturor membrilor săi prin orice mijloace politice sau militare, conform principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite. Alianța activează, încă de la înființarea sa, la instaurarea unei ordini juste, pașnice si durabile în Europa, bazându-se pe valorile comune ale democrației, respectarea drepturilor omului și pe legalitate.

1.2. Scurt istoric.

1949. După cel de-al Doilea Război Mondial, Europa de Est si de Vest s-a aflat în situația de separare prin diviziunile ideologice si politice caracteristice războiului rece. Europa de Est a ajuns sub dominația Uniunii Sovietice. În 1949 douăsprezece state de pe ambele maluri ale Atlanticului au întemeiat Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), pentru a contrabalansa posibilele riscuri cauzate de Uniunea Sovietica în încercarea de a-si extinde controlul dobândit asupra Europei de Est asupra altor părți ale continentului.

Între 1947 si 1952, secretarul de stat american George Marshall anunță lansarea unui program de asistenta economica destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a opri extinderea comunismului, fenomen pe care îl considera legat de problemele economice. Sovieticii considerau ca acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a statelor din sfera sa de influență si la pierderea avantajelor politice și strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrala si de Est. Americanii se așteptau la refuzul Uniunii Sovietice, iar programul a fost construit în spiritul politicii ,,fără URSS, dar nu împotriva ei” datorita acestei formulări, ușile rămâneau deschise pentru statele satelit ale Uniuni Sovietice.

Statele care au refuzat participarea : Finlanda, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Albania, Bulgaria, România si Yugoslavia.

Rolul NATO ca alianța politică si militară era de a asigura apărarea comuna împotriva oricărei forme de agresiune și de a menține o atmosferă de securitate pentru dezvoltarea democrațiilor si creșterea economică, după cum spunea Președintele Statelor Unite Harry S. Truman, Planul Marshall si NATO au fost ,, doua jumătăți ale aceleiași nuci”.

Membrii fondatori ai NATO: – Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie si Statele Unite – s-au angajat sa se ajute reciproc în caz de agresiune armată îndreptată oricăreia dintre ele. Încă din anii `50, evoluțiile internaționale, care au culminat cu declanșarea războiului din Coreea, păreau să confirme temerile Vestului legate de ambițiile expansioniste directe și indirecte ale Uniunii Sovietice. În consecință statele membre ale NATO și-au sporit eforturile pentru crearea de structuri militare necesare pentru punerea în practică a angajamentului comun al acestora în materia de apărare comună. Cu toate acestea, NATO a rămas o organizație bazată pe considerente politice preocupată de interesele tuturor membrilor săi, spre deosebire de Pactul de , format în 1955, care a fost modalitatea de dominare principala a Uniunii Sovietice în plan politic si militar asupra Europei de Est.

Prin legarea Americii de Nord de apărarea Europei de Vest, Alianța a intenționat să demonstreze că orice încercare de constrângere politică si militară a Europei de Vest este sortită eșecului. În mod simultan, a oferit un cadru pentru împiedicarea reapariției naționalismului militant în Europa.

În toate aceste privințe, Alianța și-a îndeplinit cu prisosință misiunea. Prezenta forțelor militare nord americane pe pământ european, la cererea guvernelor europene, a descurajat Uniunea Sovietica sa creadă ca agresiunea poate avea succes. De altfel, odată cu trecerea timpului, foștii adversari au devenit aliați. În 1952 Grecia si Turcia au intrat în Alianță, urmate trei ani mai târziu de Republica Federala Germania (RFG) si in 1982 de Spania, iar în 1999 au aderat , Republica Ceha, Ungaria si Polonia.

Cu ajutorul Alianței, Europa de Vest si America de Nord nu numai ca si-au apărat independența, dar au și atins un nivel de stabilitate fără precedent. Întradevăr, securitatea oferită de NATO a fost descrisă ca ,, oxigenul prosperității” care a pus bazele cooperării și integrării economice europene. Aceasta a pregătit de asemenea calea pentru încheierea Războiului Rece și a divizării Europei la începutul anilor 1990.

timpul Războiului Rece, rolul și scopul NATO au fost definite în mod clar, de existenta amenințării datorate Uniunii Sovietice. La începutul anilor `90, Pactul de a fost dizolvat la insistențele statelor proaspăt eliberate ale Europei de Est, iar Uniunea Sovietica s-a destrămat. Odată cu dispariția adversarilor tradiționali, anumiți analiști au considerat că necesitatea existentei NATO a dispărut, iar cheltuielile viitoare pentru apărare si investițiile în forțele armate, trebuie reduse drastic.

Cu toate că Uniunea Sovietică s-a dezintegrat, speranțele în stabilirea păcii s-au dovedit premature. Curând a fost evident că, în ciuda faptului ca încheierea Războiului Rece a eliminat amenințările militare directe, instabilitatea în anumite părți ale Europei a crescut. O serie de conflicte regionale, adesea alimentate de tensiuni etnice si religioase, au izbucnit in fosta Iugoslavie și în diferite regiuni ale URSS, amenințând sa se răspândească. Statele NATO au ajuns repede la concluzia ca angajamentul lor în materie de apărare colectivă și cooperarea atinsă prin NATO continuă sa fie cea mai buna garanție de securitate. De altfel, cu toate că perspectiva unei invazii militare poate fi neglijabilă, se poate ajunge la noi forme de cooperare politică și militară pentru a rezolva noi provocări, precum conflictele etnice, pentru a oferi stabilitate și securitate unei Europe mai largi.

Acționând în virtutea acestui scop, de-a lungul ultimului deceniu, NATO a evoluat de la postura de alianță strâns închegată cu responsabilități în domeniul apărării comune, la o alianță care se concentrează asupra unui parteneriat al națiunilor ce cooperează intr-un câmp mai larg de securitate. După 1990, au fost stabilite contacte regulate cu statele din cadrul fostului Pact de și republicile devenite independente, foste membre ale Uniunii Sovietice, în primul rând prin stabilirea Consiliului de Cooperare al Atlanticului de Nord, care și-a schimbat de atunci numele în Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic și apoi prin Parteneriatul pentru Pace.

Noi pași semnificativi s-au făcut odată cu aderarea noilor membri NATO – Republica Cehă, Ungaria și Polonia – și cu dezvoltarea cooperării cu Rusia si Ucraina.

Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic ( NACC ) a fost stabilit de către aliați la 20 decembrie 1991, ca un forum de dialog și cooperare între NATO și statele care au făcut parte din Pactul de a fost o manifestare numita "mâna prieteniei" extins la reuniunea de nivel înalt din iulie 1990 la Londra, când liderii aliați au propus o nouă relație de cooperare cu toate țările din Europa Centrală și de Est în urma sfârșitului Războiului Rece.

NATO a trecut si printr-un proces de modificare internă radicală, ca o reacție la situațiile noi în materie de securitate din Europa. În mod deosebit, aceasta a început sa-și transforme structurile si forțele militare pentru a se putea ocupa de gestionarea crizelor, menținerea păcii și misiuni legate de sprijinirea păcii, în cooperare cu noile tari partenere. Cu mult înainte de ducerea la bun sfârșit a acestui proces, Alianța efectua deja operațiuni militare pentru monitorizarea sau aplicarea rezoluțiilor Națiunilor Unite legate de fosta Iugoslavie.

1995. NATO a efectuat prima operațiune majoră de răspuns la criză în Bosnia și Herțegovina. Forța de Implementare a NATO (IFOR) a fost desfășurată în decembrie 1995 pentru punerea în aplicare a aspectelor militare ale Acordului de Pace de la Dayton și a fost înlocuit cu un an mai târziu, de către Forța de Stabilizare condusă de NATO (SFOR). SFOR a contribuit la menținerea unui mediu sigur și să faciliteze reconstrucția țării în urma războiului din 1992-1995.

Forța de Implementare (IFOR) s-a desfășurat în Bosnia și Herțegovina, în decembrie 1995, cu un mandat de un an. IFOR a fost o operațiune de impunere a păcii, care a fost mai general menționată ca o operațiune de sprijin al păcii. Acesta a fost, de asemenea, în cazul SFOR.

Scopul IFOR a fost de menite si să supravegheze punerea în aplicare a aspectelor militare ale Acordului de Pace de la Dayton, acordul de a pune capăt războiului bosniac. Sarcina sa principală a fost de a garanta sfârșitul ostilităților și separarea forțelor armate ale Federației Bosnia și Herțegovina, pe de o parte, și Republica Srpska, pe de altă parte.

IFOR a supervizat transferul de teritoriu între Federația Bosnia și Herțegovina și Republica Srpska, delimitarea frontierei dintre entități și eliminarea armelor grele. Pe măsură ce situația de pe teren s-a îmbunătățit, IFOR a început să furnizeze sprijin organizațiilor implicate în supravegherea punerii în aplicare a aspectelor civile ale Acordului de Pace de la Dayton, inclusiv Oficiul Înaltului Reprezentant, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa și Natiunile Unite. Obiectivele IFOR au fost finalizate în mod esențial de alegerile din septembrie 1996. Pe măsură ce situația era încă potențial instabilă și rămânâd multe situații de rezolvat pe partea civilă, NATO a fost de acord să desfășoare o nouă Forță de Stabilizare (SFOR) din decembrie 1996.

In decembrie 1996 sa stabilit Forța de Stablizare (SFOR), cum a fost cazul pentru IFOR, a fost o operațiune de impunere a păcii, care a fost mai mult, în general, denumită operațiune de sprijinire a păcii. Sarcina principală SFOR a fost de a contribui la un mediu sigur care să conducă la reconstrucția civilă și politică. Mai precis, SFOR a primit sarcina de a descuraja sau preveni o reluare a ostilităților; pentru a promova un climat în care procesul de pace ar putea continua să avanseze; și, pentru a oferi un sprijin selectiv în cadrul mijloacelor și a capacităților pentru organizațiile civile implicate în procesele sale.

Activitatea SFOR a variat de la patrularea și asigurarea securității zonei prin sprijinirea reformei apărării și supravegherea operațiunilor miniere deconcentrate, la arestarea persoanelor acuzate de crime de război și asistarea la întoarcerea refugiaților și a persoanelor strămutate la casele lor.

Trupele SFOR efectuează patrule regulate pe întreg teritoriul Bosniei și Herțegovinei pentru a menține un mediu sigur și pașnic, unități specializate multinaționale au fost desfășurate pentru a face față cu cazuri de neliniște. De asemenea trupele au colectat și distrus arme si muniții neinregistrate deținute de părți pentru a contribui la siguranța generală a populației și de a consolida încrederea în procesul de pace. Numai în anul 2003, SFOR a eliminat mai mult de 11.000 de arme și 45.000 de grenade.

Un alt aspect cheie al lucrărilor SFOR în Bosnia și Herțegovina a fost, reformarea structurilor de apărare ale țării, care au fost împărțite în trei grupuri etnice rivale la sfârșitul ostilităților.

În cadrul unei Comisii pentru Reforma Apărării, atât la SFOR cât și NATO au conlucrat pentru a ajuta Bosnia și Herțegovina să construiască un centru comandă și control al structurii unificate și să dezvolte doctrina și standarde pentru formare și echipamente care sunt compatibile cu normele comunue ale NATO și a Parteneriatului pentru Pace. În martie 2004, un ministru de stat la nivel de apărare a adus două armate separate ale țării sub o singură structură de comandă. Cartierul general militar al NATO din Sarajevo are un rol de lider în Comisia pentru Reforma Apărării și continuă să lucreze cu privire la reforma apărării în Bosnia-Herțegovina.

Cu toate că arestarea criminalilor de război inculpați a fost responsabilitatea autorităților din Bosnia și Herțegovina, forțele NATO au avut un rol esențial în cele mai multe arestări care au avut loc. În total, SFOR a adus 39 de suspecți de crime de război la Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie de la Haga. Prin sediul central militar din Sarajevo, NATO își menține angajamentul de a aduce în fața justiției tuturor suspecților de crime de război încă în libertate.

2001. Atacurile teroriste la scară largă din New York și Washington,.NATO invocă articolul 5 pentru prima dată și adoptă o abordare mai largă a securității.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center și Pentagon au demonstrat aliaților că tulburarile politice din zone îndepărtate ale lumii, ar putea avea consecințe teribile acasă. Actori substate – în acest caz, gruparea teroristă Al-Qaida – au folosit Afganistanul drept bază pentru a exporta instabilitate în țările industrializate, adoptarea unor avioane de linie deturnate ca arme improvizate de distrugere în masă pentru a ucide mii de civili. Atacurile ulterioare, inclusiv bombardarea sistemului de tren de navetiști de la Madrid la 11 martie 2004 și sistemul de transport public din Londra, la 7 iulie 2005, au dus la concluzia faptul ca extremiștii au avut drept țintă populația civilă. În urma atacurilor din 9/11, o coaliție de țări – inclusiv mulți aliați ai NATO – au intervenit militar în Afganistan, în toamna anului 2001. Scopul misiunii, Operațiunea Enduring Freedom, a fost de a nega Al-Qaida o bază de operațiuni și să rețină cât mai mulți lideri al-Qaida. În decembrie 2001, ca urmare a răsturnării regimului taliban, Rezoluția 1386 a Consiliului de Securitate al ONU a autorizat desfășurarea misiunii ,,Forța Internațională de Asistență pentru Securitate” (ISAF), o forță multilaterală în și în jurul orașului Kabul pentru a ajuta la stabilizarea țării și pentru a crea condițiile unei auto – susțineri a păcii. În august 2003, NATO a preluat comanda și coordonarea ISAF.

2003. NATO a preluat comanda Fortei Natiunilor Unite, mandatată ,,Forta Internationala de Asistenta pentru Securitate(ISAF) din Afganistan în august 2003. Misiunea sa a fost de a permite autorităților afgane să asigure o securitate eficientă în întreaga țară și să se asigure că nu va mai fi niciodată un refugiu sigur pentru teroriști. ISAF a ajutat la construirea capacității forțelor naționale afgane de securitate. Pe măsură ce aceste forțe au crescut mai puternic, în acord cu autoritățile afgane, au luat treptat responsabilitatea pentru securitatea în întreaga țară, iar misiunea ISAF a fost finalizată la sfârșitul anului 2014. Cu toate acestea, sprijinul pentru dezvoltarea continuă a forțelor de securitate afgane și a instituțiilor, și o cooperare mai largă cu Afganistanul continuă.

La Summit-ul NATO din Țara Galilor, în septembrie 2014, militari care au făcut parte din trupele ISAF au prezentat progresele înregistrate în Afganistan, în timpul perioadei de desfășurare ISAF. De asemenea, ei au subliniat angajamentul de a continua să sprijine țara după încheierea misiunii ISAF, în decembrie 2014.

ISAF a ajutat la crearea unui mediu sigur pentru îmbunătățirea guvernanței și a dezvoltării socio-economice, care sunt condiții importante pentru o stabilitate durabilă. Afganistanul a făcut cel mai mare câștig procent din orice țară din indicatorii de dezvoltare și de sănătate de bază în ultimii zece ani. Mortalitatea maternă merge în jos, iar speranța de viață este în creștere. Există o scenă media vibrantă. Milioane de oameni și-au exercitat dreptul la vot în cinci cicluri electorale, începând din 2004, cel mai recent, în 2014, alegerile consiliului prezidențiale și provinciale, care a dus la constituirea unui guvern Unității Naționale.

Securitatea Afganistanului este acum pe deplin în mâinile 352,000 soldați și de poliție ale țării, care a ajutat ISAF cu trenul de-a lungul ultimilor ani. Cu toate acestea, în timp ce forțele de securitate afgane au făcut o mulțime de progrese, ei încă mai au nevoie de sprijin internațional, deoarece acestea continuă să se dezvolte. Acest sprijin este realizat prin intermediul a trei direcții paralele, care se consolidează reciproc de activitate:

– pe termen scurt, o nouă misiune non-combat conduse de NATO, decizia de sprijinire, este furnizarea de formare continuă, consiliere și asistență pentru apărare națională afgană și forțele de securitate (ANDSF).

– pe termen mediu, continuarea sprijinului financiar este acordat pentru a susține ANDSF până la sfârșitul anului 2017.

– pe termen lung, consultări politice și a cooperării practice în domenii specifice vor fi consolidate în cadrul Enduring Parteneriatului NATO-Afganistan, semnat în 2010.

1.3 Relatia NATO-UE

Uniunea Europeană lucrează împreună cu NATO pentru a preveni și rezolva crizele și conflictele armate din Europa și nu doar. Cele două organizații împărtășesc interese strategice comune și cooperează în spirit de complementaritate și de parteneriat.

Dincolo de cooperarea pe diverse domenii, alte priorități-cheie pentru cooperare au menirea să asigure că eforturile de dezvoltare a capacităților se susțin reciproc, precum combaterea terorismului și a proliferării armelor de distrugere în masă.

Cooperarea strânsă între NATO și Uniunea Europeană este un element important în dezvoltarea unei “abordări comprehensive” pentru gestionarea crizelor și operațiunilor care necesită aplicarea efectivă a mijloacelor militare și civile.

La întâlnirea, care a avut loc în decembrie 1999 la Helsinki, dintre Consiliul Uniunii Europene si NATO s-a stabilit un ,,obiectiv global” statelor membre UE, făcând referire la forțele militare destinate misiunilor cu rol de stabilizare a crizelor. Prin încheierea Tratatului de la Amsterdam, din 1997, s-a stabilit permisiunea Uniunii Europene de a desfășura, pană în anul 2003, si să sprijine, timp de un an, forțe militare care sa cuprindă în jur de 60000 de soldați care sa efectueze așa-numite ,,activități Petersburg”. Aceste sarcini constau în ajutor umanitar si salvare; sarcini pentru menținerea păcii; sarcini ale forțelor combatante în dizolvarea crizelor, inclusiv de menținere a păcii. Rolul acestora a fost acela de a efectua operațiunile militare conduse de Uniunea Europeana, ca răspuns la crizele izbucnite in lume, in situația în care NATO, în întregul sau, nu este angajata din punct de vedere militar. Acest proces face parte din decizia Uniuni Europene de a desfășura o politică proprie, comuna, de securitate si de apărare care să întărească, din punct de vedere militar, politica externa si de securitate. Procesul va evita dublarea inutilă a eforturilor, pentru a asigura transparența si de a respecta autonomia celor două organizații.

În plus, Uniunea Europeană a hotărât sa înființeze structuri politico-militare care să cuprindă un Comitet militar, Stat major militar si un Comitet politic si de securitate care să asigure prevederile politice si indicațiile strategice necesare în astfel de operațiuni.

Uniunea Europeana a hotărât sa dezvolte acorduri de cooperare cu NATO și să asigure dialogul și colaborările cu țările europene care fac parte din NATO dar care nu sunt membre ale UE asupra problemelor referitoare la politica europeana de securitate și apărare, si pentru rezolvarea situațiilor de criză.

Cooperarea dintre NATO si UE se intensifica din ce in ce mai mult, în concordanță cu deciziile adoptate de la Washington și ulterior deciziilor adoptate de UE. Un rol important pentru creșterea cooperării dintre cele două organizații au fost întâlnirile Consiliului Europei de la Nissa și cea a Consiliului Nord-Atlantic de la Bruxelles din decembrie 2000. Ambele organizații internaționale au fost de acord sa comunice și sa rezolve problemele de interes comun referitoare la securitate, apărare și rezolvarea crizelor, astfel încât crizele să fie rezolvate cât mai eficient fără să producă pagube majore.

În ianuarie 2001, în urma unui schimb de scrisori intre Secretarul General si Președinția suedeza a UE s-a ajuns la organizarea unor ședințe reunite la nivel de ambasadori si ministere. Acordul prevede trei întâlniri la nivel de ambasadori și o întâlnire la nivel ministerial din șase în șase luni. Cu toate acestea, ambele organizații au fost hotărâte să își intensifice consultările în perioadele de criza. De la mijlocul anului 2000, cele doua organizații au discutat probleme legate de securitate de exemplu, proceduri de schimb de informații intre cele două organizații, iar în vara lui 2000 NATO și Secretariatul Consiliului Uniunii Europene au ajuns la un acord de securitate interimar în care se administrează schimbul de informații secrete.

Ambele organizații încearcă sa ajungă la un acord permanent.