Constituirea Si Functionarea Guvernului

CONSTITUIREA ȘI FUNCȚIONAREA GUVERNULUI

CUPRINS

INTRODUCERE

Actualitatea temei cercetate. În această lucrare vom analiza de la istoric apariției puterii executive pînă la constituirea și funcționarea unei puteri execuționale într-un stat. De asemenea o să facem o analiză comparatică a actelor normative ce reglementează această verigă de stat.

Ca un termen politic, separarea puterilor în stat, a fost creat și folosit pentru prima dată de Iluminismului Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, constituind un model de guvernare a tuturor statelor democratice de astăzi.

Conform modelului propus, puterea statului trebuie împărțită în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și independente. Cea mai bună separare a acestor puteri este cea tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de puterile legislativă, judiciară și executivă, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să se afle în aceeași persoană. Acest principiu a fost enunțat încă de către John Locke ("Two treatises on government", 1690) și mai ales de către C. de Montesquieu ("De l'esprit des lois", 1748) în lupta împotriva statului absolutist, principiul acesta devenind baza statului constituțional modern [după 22, p. 54].

Puterea executivă o putem defini ca o funcție diferită a statului, alături de cea legislativă și de funcția judecătorească. Jaques Cadart a nominalizat următoarele atribuții a ei: responsabilă de politica generală a țării, elaborarea proiectelor de legi pentru înfăptuirea acestei politici, adoptarea actelor normative și individuale pentru punerea în practică a legilor, luarea deciziilor care sînt necesare funcționării serviciilor publice, întreprinderea unor măsuri de executare materială, în materie de ordine publică, dispunerea teritorială a forțelor armate și a celor politice, precum și conducerea relațiilor internaționale. Aceste atribuții trebuiesc exercitate, în viziunea aceluiași autorului, de către diverse organe care formează ori un executiv monocratic, ori un colectiv colegial, ori reprezintă o îmbinare a acestora [21, p. 342].

În ceea ce privește gradul de studiere a temei cercetate, pot menționa cu certitudine că tema este foarte mult abordată în doctrină, deoarece pe plan legislativ avem încă foarte multe carențe.

Scopul și obiectivele propuse în proiect. Scopul care mi l-am propus în această lucrare este de a cunoaște cu amănuntul procedurile care au loc la nivel legislativ privind constituirea, învestirea, demiterea, etc. Guvernului, iar aceste cunoștințe să le pot răspîndi în literatură.

Obiectivele proiectului sînt:

Analiza istoriei institutului puterii executive;

Examinarea rolului Guvernului în stat;

Cunoașterea aprofundată a structurii Guvernului și modul său de constituire;

Analiza legii cu privire la Guvern;

Analiza comparativă a sistemelor puterii de stat executive din diferite state în diferite perioade ale timpului;

Examinarea unui dosar cu implicarea puterii executive ca subiect;

Tot aici, o să încercăm să criticăm constructiv activitatea ministerelor sau a altor instituții care trebuie să își îndeplinească obligațiunile conform Regulamentelor sale interioare.

Într-un final, o să adaug propuneri, care după părerea mea, le-am putea realiza în practică pentru ca puterea executivă din Republica Moldova să lucreze bine.

Chiar dacă mulți parteneri ne laudă precum că legislația din Republica Moldova este bună, în unele sectoare precum domeniul refugiaților este foarte bună, dacă litera legii nu va putea fi aplicată în practică, atunci legea rămîne doar pe foaie.

Din acest motiv, responsabilii din cadrul Guvernului trebuie să facă tot posibilul ca cetățeanul Republicii Moldova, străinul și apatridul să se simtă în siguranță pe acest teritoriu și să nu îi fie frică să se adreseze la un anumit organ care se subordonează Guvernului. Dacă o persoană se adresează la vreo instituție, minister sau la linia verde a acestor organe, angajatul care recepționează apelul trebuie să aibă competențele necesare să vorbească și să explice informația necesară. În primul rînd trebuie să cunoască legea care are nemijlocit atribuție cu instituția care lucrează, apoi celelalte legi care au tangență nemijlocită, deoarece practica demonstrează că angajații nu cunosc sau nu doresc să cunoască informația, iar dacă o cunosc atunci special ne conduc pe piste greșite.

Metodologia cercetării. Referior la baza metodologică, consider utilă folosirea metodelor precum: deducția, inducția, analiza, comparația, sinteza etc.

Analiza aspectelor prezentate în lucrare ne permit să concluzionăm că legislația în vigoare este în continuă modificare după realitățile sociale, că societatea evoluează.

Structura proiectului. Prezentul proiect este compus din două capitole. Introducerea este analiza generală a temei cercetate. Aici am subliniat în special, actualitatea temei cercetate, scopul și obiectivele propuse în proiect și metodologia cercetării.

Capitolul 1 prezintă istoricul și analiza terminologică, dispoziții legale cu privire la Guvern. Rolul Guvernului, structura și modul lui de constituire și învestire, durata mandatuluic, ompetența, organizarea, responsabilitatea și răspunderea Guvernului.

Capitolul 2 prezintă prezentarea speței și sinteza rezultatelor cercetării științifice.

Încheierea proiectului reprezintă o concluzie a tot ce am analizat pe parcursul acestei teze. Îm baza documentelor cercetate putem analiza obiectiv procesele care au tangență cu puterea executivă în Republica Moldova.

1. PUTEREA EXECUTIVĂ, VERIGĂ A PUTERII DE STAT

1.1. Istoricul și analiza terminologică

Preocupările pentru cercetarea administrației au demonstrat, în timp, că oamenii sunt interesați ca administrația națională să funcționeze cît mai rațional și eficient, întelegînd că de modul în care se împlinește acest obiectiv depinde viața fiecăruia din membrii societății. Această preocupare s-a materializat în elaborarea unor studii asupra administrației care au revoluționat gîndirea oamenilor politici și i-au determinat să i-a măsuri în plan politic și legislativ de a face din administrație o forță în slujba binelui național.

Printre precursorii științei administrației putem aminti pe Lorenz von Stein, profesor la Universitatea din Kiel care a elaborat o lucrare monumentală, în 8 volume, intitulată „Teoria administratiei" sau Charles Bonin, considerat în Franța ca „părintele științei administrației", prin lucrarea apărută în 1812 „Principes d'administration public". Autorul francez considera știinta administrației ca o știintă exactă. Un alt autor francez de referință este Alexandre Francois Vivien, cu lucrarea „Etudes administratives", publicată în anul 1845, iar sub autoritatea sa științifică s-a înființat „Ecole d'Administration", o școală de administrație, desființată ulterior. Vivien considera că știința administrației reprezintă studiul administrației în raporturile sale cu statul, iar dreptul administrativ reprezintă studiul administrației în raporturile sale cu particularii.

Principiile după care funcționează administrația se regăsesc în toată societatea, ceea ce evidențiază o preocupare deosebită pentru studiul administrației de către știința administrației, administrația devenind obiect al științei.

Reprezentanții de referință a școlii clasice au fost Hourion, Barthelemy, Jean Duguit, Gaston Jeze și cel mai important Henry Fayol. El a elaborat o lucrare științifică „Administration industrielle et generale", lucrare tradusă și în România și publicată în Editura „Clementa", București, 1927.

Preocupări pentru studiul administrației au apărut și înainte de Prima Mare Unire de la 1859. În ambele Țări Românești: Moldova și Muntenia existau cursuri de drept administrativ, ținute la instituțiile de învațămant existente. După crearea Universității din București la 1864, doctrina administrativă română va cunoaște o evoluție substanțială, dreptul administrativ începe a fi studiat separat de dreptul constituțional cum se întamplă pînă atunci, apar noi lucrări fundamentale în domeniu. Dar adevaratul triumf al doctrinei romanești îl vom întalni în perioada interbelică cînd, pe lîngă autori de prestigiu din vechiul Regat vor apărea și cei din provinciile romanești revenite la Patria Mamă, Transilvania, Bucovina de nord și Basarabia.

Cît privește știința administrației aceasta s-a dezvoltat în paralel cu dreptul administrativ și în stransă legatură cu acesta, autorii de știința administrației fiind în același timp și autori de drept administrativ .

Dintre autorii consacrați, în ordinea cronologică amintim pe Constantin G. Disescu, Paul Negulescu, Constantin G. Rarincescu, Erast Diti Tarangul, Marin Varanu etc. Preocupările de care aminteam în domeniul cercetării administrației și- au găsit o însemnătate fericită pentru știința românească și pentru administrația publică în anul 1925 cînd s-a înființat o adevarată academie administrativă.

Odată cu obținerea independenței Republica Moldova se declară decisă să-și consolideze locul printre națiunile democratice ale lumii și să-și integreze total în procesele globalizării. În cadrul oricărui sistem social global, prin locul și rolul pe care-l ocupă în cadrul acestuia, prin multitudinea, complexitatea și diversitatea relațiilor ce le generează, prin impactul asupra celorlalte sisteme parțiale, însăși asupra întregului, se detașează și se impune sistemul politic.

În cadrul oricărei societăți o componentă importantă a sistemului politic o constituie instituțiile politice. Principala lor caracteristică este aceea că au ca obiect de activitate puterea politică, organizarea, transmiterea, exercitarea, conducerea și legitimarea ei.

În cadrul oricărui sistem politic se întîlnesc două tipuri distincte de instituții politice [34]:

a) instituțiile politice statale care au în centrul lor statul, cea mai importantă și cea mai veche instituție a societății și care în funcție de natura puterii exercitate se împart în:

– instituția politică executivă- guvernul;

– instituția legislativă- parlamentul;

– instituția șefului statului.

b) instituții politice extrastatale din care fac parte partidele politice.

Statul este cea mai importantă și eficientă instituție în exercitarea puterii politice. Datorită celor trei institute prin care statul își exercită puterea a fost posibilă răspunderea la toate nevoile sociale.

Instituția politică executivă/ puterea executivă (administrativă) este o parte componentă a puterii de stat. Puterea de stat, la rîndul său, reprezintă o varietate a puterii sociale.

Puterea executivă are un caracter universal în timp și spațiu, deoarece este realizată oriunde și oricînd acolo unde activează colectivitățile umane. Anume ea organizează apărarea statului, protecția securității statale și a celei publice, activitatea sectorului economic al statului, coordonarea activității tuturor organelor nestatale etc. Puterea executivă a statului este realizată de către administrația de stat și cea locală.

Puterea executivă este omniprezența în societate, rolul ei este de a organiza executarea și de a executa în concret legile adoptate de Parlament. Acest lucru se realizează printr-un ansamblu de măsuri organizatorice, funcționale începînd cu crearea acelor structuri sau organe ale administrației publice, cu atribuirea fiecăreia din aceste structuri a unor competențe. În cazul Parlamentului, spre exemplu, manifestările acestuia ca autoritate unică legiuitoare îl fac să acționeze doar „la centru". El dă naștere regulilor generale după care se va desfășura activitatea întregii societăți. El nu are nevoie de organe teritoriale.

Nu acelați lucru se poate spune despre puterea executivă, căreia îi revine misiunea de a executa continuu și în orice localitate, instituție sau parte a teritoriului, dispozițiile legilor. Activitatea de executare a legilor trebuie să se desfășoare în mod unitar, prin intermediul unor instituții diferite, la nivelul localităților, al județelor- în Romînia, raioanelor- îanelor- în Republica Moldova, pe domenii de activitate foarte diferențiate: învățămînt, cultură, transporturi, gospodărie comunală, protecție a mediului, agricultură etc. Ar fi imposibil de realizat toate aceste multiple și diferite cerințe sociale, de către structuri centrale domeniale. Centralizarea exhaustivă, ca regim administrativ s-a dovedit a fi imposibil de realizat și păgubitoare pentru democrație.

Organizarea administrației de stat ca fenomen a apărut odată cu statul, dar teoriile științifice despre aceasta au fost conturate mult mai tîrziu, odată cu apariția și dezvoltarea dreptului administrativ și a științei administrației.

În mod obișnuit, în doctrina occidentală, noțiunea de administrație de stat, în sens organic, este folosită, de regulă, cu referire la șeful de stat, Guvern și ministere, alte structuri centrale de specialitate, precum și ramificațiile acestora în teritoriu, iar noțiunea de administrație locală, tot în sens organic, desemnează autoritățile locale autonome alese la nivelul autorităților administrativ-teritoriale existente.

Administrația de stat și administrația locală compun administrația publică, putînd fi identificat, cel puțin în plan teoretic, un sistem al organizării administrației publice, cu precizarea că, inclusiv la nivelul autorităților administrației locale, sînt exercitate unele atribuții de natură statală, sub aspect material, funcțional [24, p. 110].

Profesorul A.Iorgovan, afirmă că administrația publică poate fi definită ca ansamblul activităților Președintelui, Parlamentului, Guvernului și autorităților administrative autonome centrale, autorităților administrative autonome locale și, după caz, al structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice [25, p. 7].

În procesul studierii oricărui fenomen juridic, inclusiv al celui de “putere executivă”, sînt importante determinarea și cunoașterea terminologiei utilizate.

Doctrina occidental contemporană nu este foarte riguroasă sub aspectul terminologiei folosite pentru studierea fenomenului “puterii executive”, fiind utilizate cele mai variate noțiuni, ca, de exemplu: organism, instituție, structură, serviciu public, stabiliment public, întreprindere publică, organ, etc.

În doctrina și legislația națională, în scopul studierii și cunoașterii fenomenului de „putere executivă”, cel mai frecvent este utilizată următoarea terminologie: serviciul public, autoritate publică, autoritate administrativă, organ al administrației publice, funcția publică și funcționar public [24, p. 111]..

În doctrina interbelică, termenul de guvern avea mai multe accepțiuni. În sens extins, termenul de guvern semnifica exercitarea suveranității de către titularul ei, adică, suveranitatea în acțiune, care desemna cele două puteri politice: legiferarea și menținerea ordinii legale, aplicarea legilor în cuprinsul teritoriului. În sens restrîns, termenul de guvern desemna numai puterea executivă ori ministerul sau cabinetul ministerial.

Deci, noțiunea de guvern are mai multe sensuri. În cel mai larg sens, prin guvern se înțelege totalitatea autorităților statului. Această accepțiune se regăsește în Declarația americană de independență din 4 iulie 1776: “Noi considerăm (…) că pentru a a sigura aceste drepturi, guvernele au fost instituite printre oameni (…) dobîndindu-și puterile lor legirime din consimțămîntul guvernaților” [22, p. 439].

Spre deosebire de perioada interbelică, în care sfera Guvernului era mai mare decît a Consiliului de Miniștri, căci, pe lîngă miniștri, în Guvern mai intrau secretarii de stat și subsecretarii de stat, în perioada postbelică, din analiza reglementărilor constituționale rezultă că noțiunile erau echivalente.

La sfîrșitul anilor, ai secolului trecut, atît în România, cît și în Republica Moldova, pentru a desemna organul central al administrației publice, a fost adoptată noțiunea de Guvern, în locul celei de Consiliu de Miniștri. Deci, pentru a desemna același organ, se folosesc două noțiuni, iar uneori în vorbirea curentă, se folosește și a treia, cea de cabinet.

Prin Guvern se înțelege organul colectiv care exercită puterea executivă într-un stat, prin Consiliu de Miniștri înțelegem organul colectiv care, împreună cu un organ unipersonal, președinte de republică sau rege, exercită puterea executivă într-un stat, prin Cabinet înțelegem acel Guvern sau Consiliu de Miniștri care poartă numele primului-ministru.

Termenul de cabinet, în sistemul politic-administrativ al statelor Uniunii Europene, are în vedere majoritatea țărilor guvernul în sens restrîns, de membri ai Consiliului de Miniștri [24, p. 151- 152]. Consiliul Uniunii Europene (uneori denumit și Consiliul sau Consiliul de Miniștri) este un organism parte a legislativului Uniunii Europene (UE) reprezentînd guvernele statelor membre.

Doctrina germană, dominată multă vreme de teza lui Lorenz von Stein, a trecut la a susține că, “Guvernul, relevînd aspectele politice, definește statul în esența sa”, iar administrația este “activitatea statală menită a crea mijloacele tehnice necesare funcționării sale politice” [23, p. 16]. Administrația publică se realizează atât de către autorități ale puterii executive (guvern, ministere, prefecți și de alte autorități din sistemul acestora), cît și de către autorități ale administrației publice care nu fac parte din sistemul puterii executive (consilii locale, primari, consilii județene- în România), precum și de către structuri organizatorice care nu au calitatea de autorități și chiar de către structuri organizatorice particulare care îndeplinesc activități de interes public (barourile de avocați, birourile notarilor publici, asociațiile, fundațiile). În literatura de specialitate s-a acordat o atenție deosebită descifrării modalităților prin care se realizează puterea executivă a statului (funcția executivă), elementelor care o compun și subiectelor care o realizează.

Echilibrul social și ordinea publică nu pot fi menținute decât numai satisfăcînd interesul general, public. Administrația publică trebuie să fie la dispoziția cetățeanului și are sarcina de a servi pe toți oamenii care alcătuiesc comunitatea umană națională. Însăși denumirea de administrație publică evocă și definește misiunea de a satisface interesul public [26, p. 14].

Guvernanții au obligația să asigure menținerea ordinii publice și servicii publice de care societatea are nevoie și fără de care nu ar putea exista.

În societatea omenească există anumite nevoi, de interes general, adică nevoia de liniște și siguranță, nevoia de asistență medicală, nevoia de cultură etc., aceste nevoi, dacă nu ar fi satisfăcute, toată viața socială ar suferi și s-ar dezechilibra. Ele trebuie satisfăcute în mod regulat și continuu, statul trebuie să intervină și să organizeze aceste activități pentru a asigura pacea și echilibrul social.

1.2. Dispoziții legale cu privire la Guvern. Rolul Guvernului

Puterea executivă din stat, reprezentată de guvern, este una din cele trei puteri independente din statele democratice moderne, conform principiului separării puterilor în stat, promovat de către Montesquieu, celelalte două puteri fiind legislativă și judiciară.

La noi în țară, primele dispoziții legale cu privire la Guvern le găsim în Legea nr. 64 din 31.03.1990. Ea a fost adoptată pînă la declararea independenței, cînd țara noastră avea statut de Republică Sovietică Socialistă Moldovenească. Această lege preconstituțională al cărei dispoziții au fost, în mare măsură, depășite prin intrarea în vigoare a Constituției Republicii Moldova din 1994 și pînă în prezent, este supusă multiplelor (58 la număr) modificări și completări [24, p. 151- 152]. Ultima modificare fiind prin Legea nr. 143 din 14.06.2013 pentru completarea Legii nr. 64- XII din 31.03.1990 cu privire la Guvern, în Monitorul Oficial nr.161-166 din 26.07.2013.

În ceea ce privește formarea și funcționarea guvernelor, trei aspecte prezintă interes deosebit:

Gradul de libertate privind modificarea structurii guvernamentale, ce influențează stabilitatea administrației și capacitatea ei de adaptare;

Poziția șefului guvernului care poate fi de primus inter pares sau de adevărat conducător al politicii guvernamentale;

Modul de funcționare a echipei guvernamentale, care condiționează modalitățile de coordonare interministerială și rezultatele acțiunii guvernului [24, p. 153].

În Constituția Republicii Moldova [1] din 1994 cu ulterioarele modificări, Guvernul este reglementat în titlul III “Autorități publice” în capitolul VI la art. 96-103, dar prevederi cu privire la această autoritate publică sînt înglobate în capitolul VII, întitulat “Raporturile Parlamentului cu Guvernul” (art. 104-106/2), precum și în capitol, cum ar fi: cel consacrat Parlamentului (art. 66, art. 73, art. 74) sau în cel consacrat Președintelui Republicii Moldova (art. 85, art. 88, art. 91) [24, p. 153].

Sarcina Guvernului este de a realiza politica națiunii, el este inițiatorul, modelatorul și executantul măsurilot de redresare economică, scădere a inflației și stabilitate economică, răspunde de ordinea publică, de apărarea națională sau de raporturile statului pe care-l guvernează cu alte state.

Din perspectiva dreptului comparat, din punctul de vedere al extinderii rolului Guvernului, se distinge între constituțiile care stabilesc un rol trihotomic (politic, legislativ și administrativ), constituții care stabilesc un rol dihotomic (politic și administrativ) și constituții care stabilesc un rol exclusiv politic sau un rol exclusiv administrativ [24, p. 154].

Conform opiniei dr. Cătălin Bălan, de asemenea dumnealui menționează că Guvernul ca organ al administrației publice prezintă o dublă natură: pe de o parte organ administrativ, pe de altă parte organ cu un pronunțat caracter politic [20, p. 15].

Din conținutul art. 96 alin. (1) din Constituția Republicii Moldova [1] rezultă că Guvernul are un dublu rol: politic și adminisrativ. Conform acestei dispoziții “Guvernul asigură realizarea pliticii interne și externe a statului și exercită conducerea generală a administrației publice”.

Guvernul reprezintă indiscutabil o autoritate a administrației publice centrale, care intră în componența celei de-a doua verigi a puterii de stat, puterea excutivă. El, deși constituie o expresie a intereselor politice parlamentare, fiind prin aceasta o instituție publică, reprezintă, în esență, o autoritate statală. Este motivul pentru care în doctrină sînt identificate două categorii de acte ale Guvernului: acte de guvernămînt (acte politice prin excelență) și acte pur administrative (acte prin care se rezolvă probleme tehnico-organizatorice) ale administrației publice.

Rolul politic al Guvernului se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă, ci și prin colaborarea cu celelalte autorități publice, din care hotărîtoare este acțiunea sa în sfera puterii legislative prin exercitarea inițiativei legislative, raporturilor cu Parlamentul, delegarea legislativă [1, art. 105/2]. Chiar dacă peisajul politic este mereu schimbător, administrația publică este cea care reprezintă continuitatea, permanența și stabilitatea în societate.

Potrivit art. 74 alin (1) din Constituția Republicii Moldova [1], un guvern rezistă atîta vreme cît va avea asigurat votul majorității parlamentare, cerute pentru acordarea încrederii și implicit, pentru răsturnarea acesteia, același cu votul cerut pentru adoptarea legilor organice.

Între Guvern și toate celelalte autorități ale administrației publice se stabilesc raporturi de drept administrativ, care pot fi: de subordonare (față de ministere și președinții raioanelor), de colaborare (față de autoritățile administrației publice autonome etc.) și de tutelă administrativă (față de autoritățile administrației publice locale).

Deci, în Republica Moldova actele nomative ce reglementează puterea executivă sînt: Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994, Legea nr. 64 din 31 mai 1990 cu privire la Guvern etc.

În România puterea executivă, a cărei expresie o constituie de asemenea Guvernul, are atribuții stabilite limitativ prin Constituția României și este organizat și funcționează în baza Legii nr.90/ 200 [27, p. 3]. Cîte ceva despre Guvernul Romîniei: Potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 90/2001 [8], Guvernul adoptă hotărîri și ordonanțe în prezența majorității membrilor săi. Hotărîrile și ordonanțele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotarăște primul-ministru. Prin Hotarîrea Guvernului nr. 50/2005 de aprobare a Regulamentului de proceduri pentru adoptarea de hotarîri și ordonanțe de către Guvern s-au stabilit o serie de măsuri, de proceduri pe care trebuie să le urmeze Guvernul, prin structurile sale funcționale și sub coordonarea Secretariatului General al Guvernului, de la inițierea pînă la adoptarea unui act normativ. În acest sens, sînt stabilite procedurile prealabile, cele concomitente și cele ulterioare adoptării actelor de către Guvern. Este evocat rolul unor avize precum și punerea de acord a proiectului/actului care se adoptă cu Tabelul de concordanță dacă prin actul normativ inițiat se urmărește realizarea transpunerii unor prevederi comunitare în legislația română.

În sistemul de guvernare a Federației Ruse de asemenea principalele subiecte ale sistemului administrativ sînt reglementate expres în Constituția Federației Ruse din 12 decembrie 1993 [17], cîit și de alte legi precum: Legea Constituțională Federală din 17 decembrie 1997 "Cu privire la Guvernul Federației Ruse" [18], Legea Federală din 24 Iunie 1999 "Cu privire la principiile și procedura de distribuire a competențelor între autoritățile din Federația Rusă și autoritățile subiecților Federației Ruse” [19], Legea din 6 octombrie 1999 "Cu privire la principiile generale a instituției legislative și executive a autorităților publice a subiecților din Federația Rusă" [30, p. 154].

În concluzie Guvernul este un organ al administrației publice cu competență materială și teritorială generală care exercită, potrivit legii, următoarele funcții: de strategie, de reglementare, de administrare a proprietății statului, de reprezentare și de autoritate de stat [24, p. 154- 156].

1.3. Structura Guvernului și modul lui de constituire și învestire. Durata mandatului

Potrivit DEX-ului [31], structura este modul de organizare internă, de alcătuire a unui corp, a unui sistem; mod de asociere a componențelor unui corp sau a unui întreg organizat, caracterizat prin forma și dimensiunile fiecărui element component, cum și prin aranjarea lor unul față de celălalt.

Ținînd seama de cum este structurat executivul, putem face distincție între un executiv dualist, și un executiv monist (monocratic).

Regimul executivului monist ilustrează o urmă a antichității imperiale și a absolutismului monarhic, fiind adusă în concordanță cu regulile constituționale.

Executivul monocratic îl putem descrie prin aceea că funcția executivă este deținută de către o singură entitate statală. Ea poate purta denumirea de președinte, în cazul republicilor parlamentare și prezidențiale, rege, sau poate fi un dictator, care prin se anihilează principiul separației puterilor în stat.

Pe parcursul istoriei, executivul monocratic a avut și forme colegiale, în rândul acestora fiind sistemul consulilor romani, care presupune exercitarea atribuțiilor executive de către două persoane (consuli) , care erau egale în drepturi. Un alt sistem executiv colegial era directoratul, în cadrul căruia funcția executivă era încredințată unui număr restrîns de persoane. Ca exeple ar putea fi Directoratul Constituției anului III, compus din cinci directori, numiți pentru cinci ani, din care o cincime se înlocuia în fiecare an. Directoratul avea rolul de a asigura în primul rînd securitatea interioară și exterioară a Franței. El era învestit cu putere pentru a asigura executarea legilor. Directorul numea și revoca miniștri, numărul cărora era stabilit de Corpul legislativ [28, p. 31].

O altă expresie a executivului monocratic, mai contemporană, constituie Consiliul Federal Elvețian, care este alcătuit din Adunarea federală, compusă din Consiliul național care reprezintă poporul elvețian și Consiliul statelor si care este format din deputați ai cantoanelor.

Monocrația monarhică se caracterizează printr-o predominanță, mai mult sau mai puțin formală a șefului statului, monarhul, în exercitarea concomitentă a puterilor executivă și legislativă ale statului, ajungîndu-se la aceea ca regele să se implice în probleme administrative locale.

Conform Constituției Belgiei, puterea legislativă este exercitată în mod colectiv de către Rege, Camera reprezentanților și Senat. Ea prevede că puterea executivă aparține în rpimul rînd regelui. Datorită acestei calități, Regele numește miniștri, inclusiv pe primul-ministru, care constituie Consiliul de Miniștri constituie Guvernul. Sarcinile secretarilor de stat sunt stabilite de Rege și exercitarea acestora este supusă contrasemnării celor care le exercită. De asemenea în atribuțiile intră și sfera administrației locale. Astfel, conform Constituției Belgiei, Regele trebuie să ratifice alegerea președintelui colegiului executiv al comunilor, iar conform prevederilor Legii comunale, el exercită tutela administrativă asupra colectivităților locale [33].

Prevederi asemănătoare privind puterea executivă regăsim și în Danemarca, unde Constituția expres stabilește că puterea legislativă este exercitată, împreună, de către Rege și Falketing (Parlamentul Danemarcei).

În orînduiala constituțiilor care consacră monarhia constituțională, cea spaniolă instituie că regele este șeful statului, în atribuțiile sale fiind: sancționarea și promulgarea legilor, propunerea numirii și revocării președintelui Guvernului, convocarea și dezolvarea Cortesurilor Generale, organizarea referendumului, numirea și distituirea membrilor Guvernului, exercitarea atribuțiilor supreme în materie de politică externă, numirea în funcții civile și militare, acordarea de onoruri și distincții, exercitarea comandamentului suprem al funcțiilor armatei, acordarea grațieirii. Tot aceeași Constituție stabilește că Guvernul exercită funcția executivă și puterea reglementară. El conduce politica internă și externă și este responsabil în fața Parlamentului, precum și în alte state.

În Olanda, puterea executivă cunoaște altă realitate. Potrivit ei, Regele, împreună cu miniștrii, formează Guvernul, dar primul-ministru și miniștrii sunt desemnați și revocați prin decret-regal.

Miniștrii formează Consiliul de Miniștri, care este prezidat de primul-ministru, pentru a delibera și a hotărî asupra politicii generale a Guvernului și pentru a crea unitatea acestei politici. În privința legiferării, această Constituție prevede că legile sunt stabilite de către guvern și parlament, daca este propunerea Regelui sau dacă este propunerea a unuia ori a mai multor parlamentari.

Monocrația executivului din prezent cunoaște cea mai tare, înțepenită expresie a separației puterilor în stat în regimurile politice prezidențiale. În aceste regimuri politice, executivul este micșorat la președintele statului, acesta fiind responsabil de aplicarea sau de executarea legii.

Forma cea mai reprezentativă a regimurilor prezidențiale o constituie regimul politic instaurat în 1787 în Statele Unite ale Americii. Puterea executivă este exercitată de către președintele Statelor Unite ale Americii. Ceea ce este specific acestui mod de existență a executivului este faptul că limitele sale nu sunt determinate de Constituție, ci de factori politici extraconstituționali. Din istoria SUA: președinții au excelat în exercitarea unor puteri care nu puteau fi legitimate decît de conjunctura politică, de propria lor personalitate ori de modul de desemnare prin votul întregii națiuni americane. În cadrul acestui sistem, este evidentă apropierea de concepția clasică a separației puterilor în stat, executivul nu se confundă cu administrația și invers, dar el este cel care trebuie orienteaze și să controleaze acțiunile acesteia, chiar dacă despre legalitatea acțiunilor sale se pot pronunța și autoritățile judecătorești [33].

Executivul dualist reprezintă o structură caracteristică, regimurilor parlamentare, în cadrul cărora funcția executivă este încredințată unei persoane și unui organ colegial care au atribuții pe care le exercită în mod autonom, persoana îndeplinește funcția de șef al acestui stat, iar organul colegial poartă denumirea de cabinet ministerial.

Regimurile parlamentare sînt, prin esența lor, dualiste, ele dispun de un șef de stat, desemnat de parlament, și de un guvern care are în fruntea sa un premier, care este șef al executivului. Funcția șefului de stat, depinde de rolul partidelor politice în desemnarea acestuia, precum cea de șef al guvernului este supusă regulilor majorității parlamentare.

În statul German, puterea executivă federală este dependentă de regulile regimului parlamentar. Prima structură a executivului o constituie Președintele, iar cea de a doua este Guvernul. Cu o majoritate de voturi a Adunării Generale este ales președintele Republicii federale. Adunarea Generală compusă din membrii Bundestagului, plus un număr identic de membri numiți de adunările reprezentative ale landurilor.

Pe plan internațional, în primu rînd președintele Republicii Federale reprezintă republica. El are următoarele atribuții: de a încheia tratate, poate acredita și primi trimișii diplomatici, precum ofițerii și subofițerii, poate numi și revoca din funcție judecătorii și funcționarii federali. Președintele poate acorda de asemenea și grațieri individuale, ținînd cont de spețele care îi sunt prezentate. Guvernul Germaniei federale este alcătuit din Cancelarul federal și miniștrii federali. Cancelarul este ales cu majoritate de voturi de către Bundestag, la propunerea Președintelui Republicii Federale. Alegerea Cancelarului este impusă de existența unei majorități parlamentare categorice, care face inutilă și practic imposibilă intervenția opoziției parlamentare în evaluaea calităților persoanei propuse să dețină funcția de Cancelar.

Miniștrii federali sunt desemnați și revocat din funcție de către Președintele Republicii Federale, la propunerea Cancelarului federal.

Specificul executivului german este constatat în concentrarea puterii executive în mîna Cancelarului. El stabilește traiectoriile politicii și își asumă responsabilitatea politică, poate solicita Președintelui dizvoltarea Bundestagului, ceea ce îl transformă într-o adevărată cheie a sistemului politic german. Un element constituțional de stabilitate a regimului politic german îl constituie moțiunea de cenzură pozitivă.

O altă țară cu regim parlamentar este Italia. Executivul ei este bicefal și este alcătuit din șeful statului și un cabinet, care este condus de un Președinte al Consiliului de Miniștri.

Conform Constituției Italiei Președintele Republicii este ales de Parlament, în ședință comună. La această ședință participă, cu drept de vot, cîte trei delegații din partea fiecărei regiuni, aleși de consiliul zonei, cu asigurarea reprezentării minorităților din acest consiliu. Pentru alegerea Președintelui, la primele trei tururi de scrutin, se cere o majoritate de două treimi, la celelalte fiind suficient majoritatea absolută [33].

Potrivit Constituției Italiei, Președintele este șeful statului. El exercită o serie de atribuții în relațiile cu Parlamentul, dintre care cea mai importantă este aprobarea prezentării în Camere a proiectelor de legi care provin de la Guvern. În rîndul atribuțiilor administrative, Președintelui Italiei îi revine numirea funcționarilor de stat, șeful suprem al forțelor armate și conducerea Consiliului Suprem de Apărare, în toate cazurile actele sale sînt contrasemnate de către miniștrii care le propun și pentru care aceștia își asumă responsabilitatea.

Guvernul Italiei se compune din președintele Consiliului de Miniștri și din miniștri, compunerea sa fiind dependentă de acordarea încrederii de către fiecare Cameră a Parlamentului, separat.

Constituția Italiei, consacră în Titlu 3, denumit „Guvernul“, o a doua secțiune intitulată „Administrația publică“ , ceea ce ne obligă să observăm că nici în această țară puterea executivă nu este concepută ca un tot întreg, executivul și administrația publică, deosebirile dintre autoritățile publice respective fiind precizate prin textul constituției.

La regimurile prezidențiale și parlamentare, în replică, Franța a creat, în 1958, un alt model, unul intermediar dintre cele două regimuri, cu un executiv care să creeze un nou echilibru al puterilor în stat, legat de alegerea președintelui prin vot indirect, iar apoi din 1962 alegerea șefului statului să se facă prin vot universal direct. În concepția generalului de Gaulle, președintele trebuia să se bucure de încrederea directă și explicită a națiunii. În acest sens, Președintele Franței exercită magistratura supremă a statului, el fiind concomitent garant și arbitru.

Alături de Președinte, cel de-al doilea element al executivului francez îl reprezintă Guvernul. EL derivă din voința șefului statului, tot el nu trebuie învestit în parlament, iar schimbarea acestuia nu se poate realiza decît în urma demisiei, care poate fi determinată de voința primului-ministru, pusă în practică de Adunarea Națională prin adoptarea unei noțiuni de cenzură, ca urmare a angajării răspunderii guvernului asupra unei legi, sau poate fi efectul neaprobării unui program ori a unei declarații de politică generală a Guvernului. Constituția Franției nu interzice Guvernului să-și asume răspunderea în fața Adunării Naționale.

Ceea ce este caracteristic regimului executivului francez, este faptul că intervenția Președintelui Republicii în treburile Guvernului este apropiată regimurilor moniste sau monocratice, Președintele Republicii diriguie lucrările Consiliului de Miniștri și subsemnează ordonanțele și decretele adoptate în Consiliul de Miniștri, numește în funcții civilii și militarii fie singuri, fie în Consiliul de Miniștri. De asemenea, executivul francez se caracterizează printr-o evoluție contradictorie a aplicării principiului separației puterilor în stat, de la prima Constituție elaborată din 1791 și până la cea din prezent care dă posibilitate Guvernului de a legifera în anumite domenii [29, p. 12].

Din practică cunoaștem că, între Președinte și Guvern pot produce stări delicate, în condițiile în care majoritatea care l-a ales pe Președinte, pentru o perioadă de șapte ani, se deosebește de majoritatea rezultată din alegerile parlamentare, cazul fiind cunoscut sub numele de „coabitare“, în care mecanismul instituțional poate fi blocat sau îl obligă pe Președinte să țină seama la investirea Primului-ministru și a Guvernului de noua majoritate Parlamentară [33].

Deci Guvernul, ca subiect al administrării publice, are structura sau modul său de organizare internă care, indirect depinde de caracteristica atribuțiilor care îi revin. Fiind un element important al statului ca subiect al administrației publice, structura Guvernului în mod direct este prevăzută de Constituție. Potrivit prevederilor art. 97 din Legea Supremă [1], Guvernul este constituit din: Prim-ministru, prim-viceprim-ministru, viceminiștri și miniștri. Fiecare Parlament nou-ales după finalizarea organizării sale interne purcede la formarea organului suprem executiv, însă nu înainte de a determina structura Guvernului [24, p. 158].

Guvernul Republicii Moldova, conform Constituției, asigură realizarea politicii interne și externe a statului și exercită conducerea generală a administrației publice. El se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile constituționale, avînd la bază un program de guvernare acceptat anterior de către parlament. Acesta este alcătuit dintr-un lider numit prim-ministru, un prim-viceprim-ministru, viceprim-miniștri, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică [34].

Guvernul Republicii Moldova are în componență 16 ministere [32], și anume:

Ministerul Economiei;

Ministerul Finanțelor;

Ministerul Justiției;

Ministerul Afacerilor Interne;

Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene;

Ministerul Apărării;

Ministerul Dezvoltării Regionale și Construcțiilor;

Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare;

Ministerul Transporturilor și Infrastructurii Drumurilor;

Ministerul Mediului;

Ministerul Educației;

Ministerul Culturii;

Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei;

Ministerul Sănătății;

Ministerul Tehnologiei Informaționale și Comunicațiilor;

Ministerul Tineretului și Sportului.

În prezent, cabinetul de miniștri are următoarea componență [34]:

De asemenea, conform Legii cu privire la Guvern, art. 24 alin. (2) în Structura Guvernului activează și:

Biroul Național de Statistică;

Agenția Relații Funciare și Cadastru;

Biroul Relații Interetnice;

Agenția „Moldsilva”;

Agenția Rezerve Materiale;

Agenția Turismului;

Centrul Național Anticorupție;

Învestirea Guvernului, reglementată, atît de dispozițiile art. 85 alin. (1), cît și de cele ale art. 98 din Constituția Republicii Moldova, cuprinde patru etape, după cum urmează:

Desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru;

Solicitarea de către candidatul desemnat la funcția de prim-ministru a votului de încredere;

Dezbaterea în Parlament a programului și a listei Guvernului, acordarea încrederii Guvernului;

Numirea Guvernului.

1. Prima etapă se realizează în conformitate cu art. 98 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia Președintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcția de Prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.

Cu privire la desemnarea candidatului pentru funcția de Prim-ministru de către Președinte, se impune să reținem că acesta nu poate acționa discreționar, consultările avînd tocmai semnificația de a găsi un candidat cu un puternic sprijin din partea unui partid politic sau al partidelor reprezentate pentru a putea obține votul de încredere. Votul de încredere este un instrument parlamentar care se aplică în mai multe țări democrate, prin care regimul de conducere supune la vot, încrederea parlamentului în capacitatea conducerii țării de a rezolva conflictele sau problemele statului. În cazul în care rezultatul votului parlamentar este negativ, guvernul este nevoit să demisioneze sau vor avea loc alegeri noi. De asemenea, Președintele țării trebuie să țină cont la desemnare de opiniile majorității parlamentare, în caz contrar, riscă ca desemnarea candidaturii sale să nu obțină votul de încredere al Parlamentului ori propunerea Președintelui trebuie să fie efectivă.

Desemnarea prin decret a candidatului la funcția de Prim-ministru ne impune ca termenele ce vor urma din procedura de învestire a executivului să fie din data intrării în vigoare a decretului. Pentru actele autorităților publice ce conțin norme de drept, Constituția stabilește intrarea lor în vigoare din momentul publicării în Monitorul Oficial al RM sau din momentul indicat în textul acestor acte. Acest moment însă nu trebuie să preceadă data publicării actului [24, p.158-160].

În cazul decretului de desemnare a candidatului la funcția de Prim-ministru, obligativitatea de a fi publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova se menține, iar intrarea în vigoare poate fi dispusă chiar din ziua emiterii lui, deoarece asemenea decret este un act administrativ individual cu caracter politic, ce nu conține norme de drept, dar care generează stări juridice. Acestea pot fi deduse și din interpretarea art. 76, art. 94 și art. 102 din Constituție [15].

2. Candidatul pentru funcția de Prim-ministru va solicita, în termen de cincisprezece zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului privind pogramul de activitate și a întregii liste a Guvernului. Așa cum rezultă din dispozițiile constituționale ale art. 103, programul de guvernare și lista guvernului vor fi alcătuite de partidul care deține majoritatea absolută sau cu partidele care formează o asemenea majoritate și prin negocieri cu acestea pentru formarea noului Guvern.

Pentru a deveni membru al Guvernului, o persoană fizică, pe lîngă calitățile personale și capacitățile profesionale, trebuie să îndeplinească, cel puțin următoarele condiții [24, p. 160- 161]:

Să aibă cetățenia Republicii Moldova și domiciliu în Republica Moldova;

Să se bucure de exercițiul drepturilor electorale, care includ dreptul de a alege și de a fi ales;

Să nu fi suferit condamnări penale;

Să nu se afle în vreun caz de incompatibilitate etc. [1].

Conform Legii nr. 161 din 2003 a României [16], în Cartea I „Reglementări generale pentru prevenirea și combaterea corupției”, Titlul IV “Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice”, capitolul 3 “Incompatibilități”, Secțiunea a 3-a “Incompatibilități privind funcția de membru al Guvernului și alte funcții publice de autoritate din administrația publică și locală”, art. 84:

(1) Funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu:

a) orice altă funcție publică de autoritate, cu excepția celei de deputat sau de senator ori a altor situații prevăzute de Constitutie;

b) o funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial;

c) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice;

d) funcția de președinte sau de secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau asociaților la societățile comerciale prevazute la lit. c);

e) funcția de reprezentant al statului în adunările generale ale societăților comerciale prevăzute la lit. c);

f) funcția de manager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome, companiilor și societăților naționale;

g) calitatea de comerciant persoană fizică;

h) calitatea de membru al unui grup de interes economic;

i) o funcție publică încredințată de un stat străin, cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și conventiile la care România este parte.

(2) Funcția de secretar de stat, funcția de subsecretar de stat si funcțiile asimilate acestora sunt incompatibile cu exercitarea altei funcții publice de autoritate, precum și cu exercitarea funcțiilor prevazute la alin. (1) lit. b)-i).

(3) În mod excepțional, Guvernul poate aproba participarea persoanelor prevăzute la alin. (1) și (2) ca reprezentanți ai statului în adunarea generală a acționarilor ori ca membri în consiliul de administrație al regiilor autonome, companiilor sau societăților naționale, instituțiilor publice ori al societăților comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, de interes strategic sau în cazul în care un interes public impune aceasta.

(4) Membrii Guvernului, secretarii de stat, subsecretarii de stat și persoanele care îndeplinesc funcții asimilate acestora pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice.

3. Următoarea etapă este dezbaterea programului de guvernare și a listei nomicale a Guvernului în ședința Parlamentului. Înainte de dezbaterea nemijlocită în ședință, poate avea loc audierea candidaților la funcția de ministru în ședința fracțiunilor parlamentare. Avizele (opiniile) fracțiuilor parlamentare au caracter consultativ (de recomandare). Candidatul la funcția de Prim-ministru, în cazul în care unii din candidați au primit un aviz nefavorabil, poate să nu efectueze modificări în lista Guvernului, asumîndu-și răspunderea pentru echipa guvernamentală, solicitînd, în acest sens, învestirea acestuia. Cererea prin care se solicită acordarea votului de încredere programului de activitate și a întregii liste a Guvernului se depune pe numele Președintelui Parlamentului sau în adresa Biroului permanent, care va difuza materialele respective Comisiei juridice, pentru numiri și imunități, precum și celorlalți deputați.

Din momentul depunderii cererii, potrivit art. 85 alin. (2) din Constituție, începe termenul de 45 de zile pentru care Parlamentul poate fi dizolvat dacă nu va acorda votul de încredere pentru formarea Guvernului după cel puțin două solicitări.

După depunerea cererii prin care se solicită învestirea Guvernului, în conformitate cu art. 41 din Regulamentul Parlamentului [5], Biroul permanent înscrie cu prioritate pe ordinea de zi chestiunea privind acordarea votului de încredere a întregii liste a Guvernului și aprobarea programului de activitate al acetuia [24, p. 162].

Conform opiniei profesorului Guțuleac Victor [24, p. 162], reieșind din art. 39- 45 din Regulamentul Parlamentului [5] “Pornind de la termenul de 45 de zile, rezervat pentru examinarea a cel puțin două solicitări de învestitură și de la logica internă a normelor cuprinse în Regulamentul Parlamentului, rezultă că cererea de acordare a votului de încredere urmează a fi inclusă în ordinea de zi și examinată în cel mult 10-15 zile de la depunerea ei”.

În această perioadă Comisia Juridică, pentru numiri și imunități, în conformitate cu prevederile art. 80 din Regulamentul Parlamentului [5], va examina candidaturile pentru funcțiile de membru al Guvernului, la necesitate le va audia, după care va întocmi un raport, pe care îl va prezenta Parlamentului.

Dezbaterile în ședința plenară a Parlamentului a programului de activitate a Guvernului și a listei nominale a Guvernului se finalizează, de regulă, cu adoptarea prin votul majorității deputaților aleși a uneia din urmaătoarele variante de decizie:

a. acceptarea votului de încredere pentru formarea Guvernului sau

b. respingerea solicitării de a accepta votul de încredere a Guvernului.

Dacă a fost adoptată a doua variantă, atunci procedura de alegere se repetă. Președintele Republicii Moldova, repetat poate să desemneze aceeași candidatură sau o altă candidatură.

4. Ultima etapă de învestire a Guvernului este numirea lui. Conform art. 98 alin. (4) din Constituție, Guvernul este numit prin decret de către Președintele Republicii Moldova. În această etapă Președintele nu mai poate face modificări, el numind componența aleasă de către Parlament.

Numirea Guvernului este o atribuție ce generează o obligație constituțională a Președintelui. Termenul de emitere a decretului de către Președinte nu este reglementat în legislație, de aceea în această privință Curtea Constituțională prin Hotărîrea nr. 15 din 23.03.1999 [16] menționează că acest termen urmează să fie rezonabil și în nici un caz nu trebuie să afecteze intrarea Guvernului în exercițiul funcțiunii sale. De regulă, Guvernul este numit în aceeași zi sau cel tîrziu în termen de 2-3 zile.

Conform Hotărîrii Curții Constituționale nr. 15 din 23.03.1999, Președintele nu este în drept să nu numească Guvernul după acordarea votului de încredere ce către Parlament. Aceasta nu poate fi o decizie opțională a Președintelui [14].

În termen de trei zile de la data investirii Guvernului, membrii Guvernului vor depunde individual, în fața Președintelui Republicii Moldova, jurămîntul textul căruia este prevăzut la art. 79 alin. (2) din Constituție.

Guvernul obține capacitatea administrativ-juridică de folosință din momentul numirii lui de către Președintele țării, iar capacitatea de exercițiu din momentul depunderii jurămîntului.

Durata mandatului Guvernului de regulă echivalează cu durata mandatului Parlamentului. Încetarea mandatului Guvernului este prevăzută la art. 103 din Constituția Republicii Moldova, astfel potrivit lui, Guvernul își exercită mandatul pînă la data în validării alegerilor pentru un nou Parlament. Aceasta este o situație tipică, însă, pînă la această dată, Guvernul se află în plenitudinea prerogativelor sale, cu excepția rezervelor impuse de “prelungirea mandatului Parlamentului”, iar după această data și “pînă la depunderea jurămîntului de către membrii noului Guvern”, el devenind Guvern demisionar [24, p. 162].

Conform Legii cu privire la Guvern, art 7/1 principalele sarcini ale Guvernului în exercițiu (demisionar) sînt:

1) asigură traducerea în viață a legilor, indiferent de domeniul care acesta reglementează;

2) exercită rolul de conducere generală și control asupra lucrului organelor centrale de specialitate;

3) efectuează programele de dezvoltare economică și socială a țării;

4) garantează securitatea statului și a cetățenilor lui, înfăptuind funcții de administrare a treburilor publice;

5) efectuează orice activitate de conducere și gospodărire în tot ceea ce are legătură cu întreaga societate.

În vederea realizării sarcinilor sale stabilite de prezentul articol, Guvernul:

1) aprobă hotărîri și dispoziții pentru executarea legilor;

2) este responsabil de avizarea inițiativelor legislative;

3) este responsabil de elaborarea și trebuie să prezinte spre aprobare Parlamentului proiectul legii bugetului de stat, de asemenea, propune Parlamentului inițiative legislative pentru:

a) a fi realizate obligațiunile ce rezultă din conținutul legilor și dispozițiilor finale ale acestora, desigur în limita stabilită de cadrul legislativ primar;

b) a asigura securitatea internă și externă a statului, a menține starea de legalitate, a stabilității sociale, economice, financiare și politice și pentru a evita efectele fenomenelor naturale și ale factorilor care sînt imprevizibili și care prezintă pericol public;

4) este responsabil semnarea acordurilor internaționale, atunci cînd semnarea acestora este importantă pentru executarea legilor care au fost adoptate de Parlamentul Republicii Moldova și/ sau acestea sînt necesare pentru garantarea securității interne și externe a statului, garantarea stării de legalitate, a stabilității sociale, economice, financiare, politice și pentru a fi evitate efecte fenomenelor naturale și ale factorilor care sînt imprevizibili care prezintă pericol public;

5) emite acte cu caracter individual ce ține de efectuarea schimbărilor de cadre. În perioada cînd este demisionar, el este limitat doar în dreptul său de garantare a realizării politicii externe și de inițiativă legislativă în domenii ce implică elaborarea și aprobarea unor noi planuri de activitate.

Potrivit prevederilor Constituției, art. 103 alin. (2), art. 106, art. 106/1 alin. (2), durata mandatului Guvernului poate fi încetată și înainte de termenul prevăzut în legislație în rumătoarele cazuri [24, p. 165]:

a) retragerea de către Parlament a încrederii acordate prin adoptarea unei moțiuni de cenzură;

Conform Legii nr. 780 din 27.12.2001 [9] și Constituției Republicii Moldova, moțiunea de cenzură este o procedură de demitere a Guvernului prin care se retrage încrederea acordată acestuia de către Parlament, care se adoptă cu votul majorității deputaților, ca urmare a modului defectuos de gestionare de către Guvern a unor probleme majore de politică internă sau externă. Moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților sau poate fi inițiată de către Guvern prin angajarea răspunderii acestuia. În acest din urmă mod, moțiunea de cenzură trebuie depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declarației de politică generală sau a proiectului de lege. În oricare din cele două cazuri, adoptarea moțiunii de cenzură are ca efect demiterea Guvernului.

b) prim-ministrul se află în una din situațiile de încetare a funcției de membru al Guvernului, cu excepția revocării care poate fi dispusă în cazul prim-ministrului.

Aici trebuie să ne referim la temeiurile de încetare a funcției de membru al Guvernului, care potrivit art. 100 din Constituție sînt: demisia, revocarea, incompatibilitatea și decesul. Temeiurile enumerate, cu excepția revocării, au drept consecință și încetarea funcției de Prim-ministru și, ca urmare, a mandatului Guvernului.

În cazul demisionării Guvernului, el poate adopta doar hotărîri de Guvern și să îndeplinească acte pentru administrarea treburilor publice, nu are dreptul să promoveze politici noi, adică conform art. 103 alin. (2) să emită ordonanțe sau să inițieze proiecte de lege.

1.4. Competența, organizarea, responsabilitatea și răspunderea Guvernului

Conform Legii cu privire la Guvern, art.10 [4], guvernul învestit are următoarea competență:

trece în viață legile Republicii Moldova, decretele Președintelui Republicii Moldova și este exrcitat controlul asupra executării hotărîrilor și ordonanțelor Guvernului;

instituie funcțiile ministerelor, ale altor autorități administrative centrale și ale celor din subordinea sa, susține întreținerea autorităților administrației publice centrale în limitele mijloacelor financiare aprobate în acest scop de Parlament;

coordonează și de asemenea exercită controlul asupra activității organelor administrației publice locale ale Republicii Moldova;

creează programele dezvoltării economice și sociale a republicii, elaborează condiții pentru funcționarea autoadministrării;

cîrmuiește organele de apărare a teritoriului, securității Republicii Moldova și a cetățenilor ei;

garantează promovarea politicii interne și externe a Republicii Moldova.

Conform art. 102 din Constituția Republicii Moldova, “(1) Guvernul adoptă hotărîri, ordonanțe și dispoziții. (2) Hotărîrile se adoptă pentru organizarea executării legilor. (3) Ordonanțele se emit în condițiile articolului 1062. (4) Hotărîrile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de Prim-ministru, se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.  Nepublicarea atrage inexistența hotărîrii sau ordonanței. (5) Dispozițiile se emit de Prim-ministru pentru organizarea activității interne a Guvernului”.

Activitatea Guvernului, ca subiect al administrării, care asigură realizarea politicii interne și externe a statului și exercită conducerea generală a administrării trebuie privită din punct de vedere al administrării interne și cel al administrării externe. Administrarea internă presupune determinarea și orînduirea tuturor elementelor structurale ale Guvernului și au drept scop asigurarea capacității lui de a-și onora atribuțiile care îi revin [24, p. 175].

Din punctul de vedere al activității interne a Guvernului, vom examina [24, p. 175]:

1. Rolul și atribuțiile Prezidiului Guvernului;

2. Rolul ș locul Prim-ministrului;

3. Atribuțiile Prim-viceprim-ministrului și al viceprim-miniștrilor în organizarea activității Guvernului;

4. Cancelaria de Stat ca subiect de bază a organizării activității Guvernului;

5. Organizarea și desfășurarea ședințelor Guvernului.

1. Conform Legii cu privire la Guvern, pentru coordonarea activității interne a Guvernului și în menirea aprobării proiectului ordinii de zi a ședințelor Guvernului, se constituie Prezidiul Guvernului din care fac parte Prim-ministrul și viceprim-miniștrii.

Ședința Prezidiului Guvernului este convocată de Prim-ministru și este considerată deliberativă dacă la ea participă toți membrii Prezidiului. În cazul cînd absentează vre-un viceprim-ministru, acesta trebuie să delege pentru participare la ședință cu drepturi depline un alt membru al Guvernului. Deciziile în cadrul Prezidiului Guvernului se adoptă prin consens.

2. Prim-ministrul conduce Guvernul și coordonează lucrul membrilor acestuia, respectînd atribuțiile ce le revin.

    Prim-ministrul Republicii Moldova:

1) conduce ședințele Guvernului și ale Prezidiului lui;

2) în cazuri excepționale emite decizii în problemele conducerii Republicii Moldova în limitele competenței Guvernului și la ședința ordinară a Guvernului informează despre aceasta;

3) garantează colegialitatea în activitatea Guvernului;

4) crează Guvernul și propune componența lui în modul stabilit;

5) acordă puteri pentru  negocierea și  semnarea  tratatelor internaționale ale Republicii Moldova;

6) poate dispune realizarea controlului privind implementarea eficientă și în termen de către administrația publică centrală de specialitate a sarcinilor puse în obiectivele acesteia Corpului de control al Prim-ministrului;

7) chestiunea cu privire la stimularea sau aplicarea unor sancțiuni disciplinare față de membrul Guvernului o prezintp spre examinare Prezidiului Guvernului sau pune în fața Președintelui Republicii Moldova;

8) în cazul în care unul din miniștri nu își exercită sarcinile conform legislației în vigoare, are dreptul să înainteze Președintelui Republicii Moldova propunerea privitor la revocarea acestui ministru;

9) informează Președintele Republicii Moldova despre problemele deosebit de importante pentru țară.

Conform Constituției(Legea Fundamentală a Republicii Moldova), Prim-ministrul este învestit  și cu alte împuterniciri. Acestea sînt prevăzute prin prezenta Lege și prin alte legi în vigoare ale Republicii Moldova.

În cazurile în care Prim-ministrul este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile, Președintele Republicii Moldova poate desemna un alt membru al Guvernului în calitate de Prim-ministru interimar. Interimatul poate înceta dacă Prim-minisrul reia activitatea în Guvern.

Prim-ministrul interimar are de asemenea aceleași atribuții ca și Primul-ministru, cu excepția la cîteva: 

1) adoptarea hotărîrii privind demisia Guvernului sau a Prim-ministrului;

2) formarea și propunerea componenței Guvernului.

3. Prim-viceprim-ministrul și viceprim-miniștrii Republicii Moldova înfăptuiesc în conformitate cu îndatoriile lor coordonarea activității ministerelor, a altor autorități administrative centrale și a celorlalte organe din subordinea Guvernului, exercită verificarea asupra activității lor și le dau în regim operativ indicații pentru asigurarea îndeplinirii hotărîrilor, ordonanțelor și dispozițiilor Guvernului și rezolvării altor probleme ale activității lor, examinează în prealabil propunerile și proiectele hotărîrilor, ordonanțelor și dispozițiilor, care au fost prezentate de Guvern.

4. Ce ține de asigurarea organizării activității Guvernului, stabilirea cadrului general pentru determinarea priorităților Guvernului, garantarea suportului metodologic și organizatoric pentru sistemul de planificare, elaborare și implementare a politicilor publice la nivelul ministerelor și al altor autorități administrative centrale, controlul realizării Programului de guvernare, prezentarea tuturor materialelor analitice și informaționale, crearea proiectelor de hotărîri, ordonanțe și dispoziții, de asemenea și verificarea executării hotărîrilor, ordonanțelor și dispozițiilor îi revin Cancelariei de Stat. 

În cadrul acestei structuri activează Corpul de control al Prim-ministrului. El efectuează controlul prin care urmărește dacă administrația publică centrală de specialitate îndeplinește sarcinile stabilite în actele Guvernului, în Programul de activitate al acestuia și în alte documente de politici publice.

Această instituție își desfășoară activitatea în temeiul regulamentului care este aprobat de puterea executivă. Structura, numărul personalului și asigurarea social-materială a angajaților Cancelariei de Stat sînt stabilite de Guvern în baza principiului oportunității, iar condițiile de remunerare a muncii, în conformitate cu prevederile legale în acest domeniu. Finanțarea cheltuielilor de întreținere a instituției se efectuează în limita mijloacelor bugetare aprobate de asemenea de Parlament pentru Guvern.

5. Conform art. 25 al Legii cu privire la Guvern, ședințele Guvernului se desfășoară după caz, dar nu mai rar decît o dată pe trimestru. Ordinea de zi a ședințelor Guvernului se aprobă de acesta la propunerea Prezidiului Guvernului.

    La ședințe Guvernul examinează:

1) platforma sa de activitate și declarația de politică generală;

2) planul concepțiilor și strategiilor dezvoltării social-economice a țării;

3) planul programelor de importanță statală;

4) proiectul bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale de stat, inițiativele legislative și amendamentele ce țin de creșterea sau micșorarea veniturilor bugetare sau împrumuturilor, precum și de majorarea sau reducerea cheltuielilor bugetare;

5) rapoartele privind realizarea bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor asigurării obligatorii de asistență medicală;

6) darea de seamă  a Guvernului asupra activității sale, care este prezentată spre examinare Parlamentului;

7) avizele asupra inițiativelor legislative și proiectele de legi;

    8) adoptarea ordonanțelor și hotărîrilor;

    9) aprobarea regulamentelor ministerelor și structurii lor, ale altor autorități administrative centrale de pe lîngă Guvern, ale organelor și instituțiilor din subordine;

    10) aprobarea Regulamentului Guvernului;

    11) numirea judecătorilor la Curtea Constituțională;

    12) numirea persoanelor în funcții publice, conform competenței;

    13) toate chestiunile privind demisia Guvernului;

    14) alte chestiuni importante de politică internă și externă.

Ședințele Guvernului sînt conduse de Prim-ministru sau de unul din viceprim-miniștri. Ședințele sînt deliberative, în cazul în care la ele participă majoritatea membrilor Guvernului. Hotărîrile și ordonanțele sînt adoptate cu votul majorității membrilor Guvernului.

Ședințele Guvernului sînt în majoritatea cazurilor publice. La ele pot participa și alte persoane, în conformitate cu legislația în vigoare. La decizia  Prim-ministrului, ședințele pot fi de asemena și închise. La ședințele Guvernului în care sînt examinate avizele asupra proiectelor de acte legislative care sînt înaintate de Președintele Republicii Moldova, de către deputați sau de către Adunarea Populară a unității teritoriale autonome Găgăuzia se invită autorul. Invitația pentru a participa la ședința Guvernului, precum și documentele importante se remit în scris de către Cancelaria de Stat cu cel puțin patruzeci și opt de ore înainte de ședință, de asemenea se va include data, ora și locul în care se va desfășura ședința. În cazul în care autorul nu se prezintă atunci aceasta nu este o problemă și nu împiedică examinarea avizului asupra proiectului de act legislativ.

Guvernul garantează transparența, inteligibilitatea activității sale. Pentru aceasta, Guvernul în conformitate cu legea, dispune, din oficiu sau la inițiativa cetățenilor, a asociațiilor constituite în concordanță cu legea, a altor părți interesate, consultarea publică a proiectelor de acte ale puterii executive care pot avea impact economic, de mediu și social (asupra modului de viață și drepturilor omului, asupra colectivităților locale, serviciilor publice, asupra culturii, sănătății și protecției sociale). Guvernul  postează pe pagina web oficială stenogramele ședințelor sale publice și alte acte care vizează activitatea executivului.

Ce ține de responsabilitatea și răspunderea Guvernului. Aceste două elemente sînt componente ale statutului administrativ- juridic al Guvernului, ca subiect al administrării publice și ca subiect al adreptului administrativ. Răspunderea Guvernului (morală, politică și juridică) survine doar după ce sînt depășite responsabilitățile sale, ca organ colegial, și al fiecărui membru în parte. Guvernul ca organ colegial poartă numai răspundere colegială morală și politică.

Cea mai des utilizată formă de răspundere politică este conform art. 106 din Constituția Republicii Moldova, demisia în urma exprimării votului de neîncredere și conform art. 106/1 moțiunea de cenzură.

Răspunderea membrilor Guvernului poate fi atît morală, cît și politică sau juridică. Astfel, ei răspund disciplinar, contravențional, civil sau după caz chiar și penal.

2. EXPROPRIEREA PE CAUZĂ DE UTILITATE PUBLICĂ

2.1. Prezentarea speței

La 22 ianuarie 2008, S.M. a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Agenției Cadastru, Geodezie și Resurse Funciare, Guvernului Republicii Moldova și intervenientului accesoriu Întreprinderea de Stat „Calea Ferată din Moldova” cu privire la repararea prejudiciului cauzat. În motivarea acțiunii reclamantul S.M. a invocat că conform Hotărîrii Guvernului nr.1417 din 21 decembrie 2004, art.8 Codul funciar, art.4 Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, Întreprinderii de Stat „Calea Ferată din Moldova” i s-a atribuit în folosință 69,57 ha de teren în hotarele orășelului Sîngera ce constituie proprietate privată.

Prin procesul-verbal din 18 ianuarie 2005 reprezentanții Guvernului, Agenției Relații Funciare și Cadastru și Primăriei or. Sîngera au stabilit modul de despăgubire în care este indicat că a solicitat să-i fi reparat prejudiciul prin acordarea unui teren cu suprafață echivalentă celui expropriat.

Alocarea terenurilor a fost dispusă prin Hotărîrea Guvernului nr.709 din 25 iunie 2007.

Dmn. S.M. consideră că a ratat venit, deoarece pe perioada anilor 2005-2007 nu a avut posibilitate să prelucreze terenul și să recolte roadă. Dumnealui a invocat că în anul 2005 a ratat venit în mărime de 105827 lei (1,12 ha x 143,60 kg x 6,58 lei), pentru anul 2006 – 90463 lei și pentru anul 2007- 3901 lei, iar în total a ratat venit în mărime de 200191 lei. Deci, reclamantul S.M. cere încasarea venitului ratat în mărime de 200191 lei și cheltuielilor judecată.

Prin hotărârea Judecătoriei Rîșcani mun. Chișinău din 03 aprilie 2008 acțiunea a fost respinsă.

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 01 octombrie 2008 apelul declarat de S.M. a fost admis, hotărârea Judecătoriei Rîșcani mun.Chișinău din 03 aprilie 2008 casată, cu restituirea pricinii spre rejudecare în prima instanță.

Prin hotărârea Judecătoriei Rîșcani mun.Chișinău din 19 mai 2009 acțiunea a fost admisă. S-a încasat de la Agenția Relații Funciare și Cadastru în beneficiul lui S.M. suma de 200191 lei.

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 10 decembrie 2009 apelul declarat de Agenția Relații Funciare și Cadastru a fost admis, hotărârea Judecătoriei Rîșcani mun.Chișinău din 19 mai 2009 casată și emisă o hotărâre nouă prin care acțiunea a fost respinsă.

Prin decizia Curții Supreme de Justiție din 08 septembrie 2010 recursul declarat de către S.M. a fost admis, casată decizia Curții de Apel Chișinău din 10 decembrie 2009 cu restituirea pricinii spre rejudecare în ordine de apel în aceiași instanță.

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 05 aprilie 2011 a fost admis apelul declarat de Agenția Relații Funciare și Cadastru, casată hotărârea Judecătoriei Rîșcani, mun. Chișinău din 19 mai 2009 cu restituirea pricinii spre rejudecare în aceiași instanță de judecată.

Prin hotărârea Judecătoriei Rîșcani, mun. Chișinău din 22 octombrie 2012 acțiunea lui S.M. a fost admisă parțial. S-a încasat în beneficiul lui S.M. din bugetul de stat prin intermediul Ministerului Finanțelor suma de 20627,37 lei cu statut de venit ratat în urma exproprierii pentru cauză de utilitate publică.

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 21 mai 2013 apelurile declarate de către Ministerul Finanțelor și S.M. au fost respinse și a fost menținută hotărârea Judecătoriei Rîșcani, mun. Chișinău din 22 octombrie 2012.

La 21 iunie 2013, Agenția Relații Funciare și Cadastru a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, prin care a cerut admiterea recursului, casarea hotărârilor judecătorești și emiterea unei noi hotărâri de respingere a acțiunii.

În motivarea recursului, recurentul Agenția Relații Funciare și Cadastru și-a exprimat dezacordul cu decizia instanței de apel deoarece instanța judecătorească a aplicat eronat normele de drept material și anume conform art. 14 și art. 610 alin. (2) Codul civil venitul ratat este acel venit care ar fi fost posibil în condițiile unui comportament normal din partea autorului prejudiciului în împrejurări normale. În cazurile de solicitare a reparării prejudiciului fie efectiv, cît și cel care urmează să fie suportat trebuie să fie dovedită legătura cauzală între încălcarea obligațiilor și pagubelor cauzate, precum și mărimea acestora.

Persoana păgubită trebuie să dovedească mărimea beneficiului care nu a fost obținut din cauza încălcării obligației, precum și legătura cauzală între neexecutare și venitul ratat.

La calcularea mărimii venitului ratat important este stabilirea realității acelor venituri, care persoana prejudiciată presupunea că-l va obține în condițiile normale ale circuitului civil. Prin condiții normale ale circuitului civil se înțelege acele condiții tipice de funcționare a pieții, asupra cărora nu influențează circumstanțele invizibile sau împrejurările considerate ca forță majoră (de către S. Mititelu nu a fost dovedit acest fapt).

Venitul ratat constituie lipsa obținerii unor foloase patrimoniale pe care partea vătămată le-ar fi obținut, lipsa de sporire a patrimoniului, deși acesta putea și trebuia să sporească, dacă nu ar fi fost săvârșită fapta ilicită.

Evaluarea despăgubirilor plătite în calitate de venit ratat, se va efectua în dependență de mai multe criterii. Creditorul trebuie să dovedească posibilitatea obiectivă, reală și nu închipuită, a obținerii unor venituri, luînd în considerație conjunctura dintre cerere și ofertă pe piața de mărfuri și servicii, concurența, existența resurselor materiale și forței de muncă necesare realizării activității sale productibile, comerciale. Lipsa vreuneia din condițiile enumerate ar avea ca rezultat o simplă coincidență în timp a pierderilor cu micșorarea volumului realizărilor de către creditor, dar nu ratarea unui venit prin vina debitorului.

Devizul despăgubirilor trebuie să fie precis, chibzuit. Se va ține cont de măsurile luate de creditor pentru primirea acestui venit și pregătirile efectuate: contracte de transport, magazinaj, expediție încheiate cu diferiți parteneri etc. Astfel de măsuri din partea intimatului S.M. nu au fost întreprinse.

Sarcina probațiunii existenței, precum și a mărimii venitului ratat revine creditorului, care trebuie să demonstreze că ar fi putut și trebuit să obțină anume venituri. Consideră că din partea lui S.M. nu a fost demonstrat o astfel de probațiune.

A mai menționat că S.M. n-a prezentat nici o probă ce ar confirma cheltuielile suportate în legătură cu prelucrarea terenului în anul respectiv și venitul ratat pentru perioada anului 2005, deoarece terenul a fost procurat în aceiași lună cînd a început procedura de expropriere și nu a fot recultivat cu careva culturi agricole, astfel instanțele de judecată nu erau în drept să calculeze venitul ratat.

La 25 iulie 2013, Ministerul Finanțelor a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, cerând admiterea recursului, casarea hotărârilor judecătorești și emiterea unei noi hotărâri de respingere integrală a acțiunii.

Recurentul Ministerul Finanțelor în motivarea recursului a indicat că consideră hotărârile judecătorești contestate neîntemeiate și ilegale, iar în susținerea aceste teze invocă că nu au fost constatată și elucidate pe deplin circumstanțele importante pentru soluționarea pricinii, circumstanțele importante pentru soluționarea pricinii, pe care prima instanță și instanța de apel le consideră constatate nu au fost dovedite cu probe veridice și pertinente, normele de drept material sau normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat.

Consideră că instanțele de judecată neîntemeiat a admis acțiunea reclamantului în mărime de 20627 lei cu titlu de prejudiciu material deoarece statul în persoana Ministerului Finanțelor poate să repare prejudiciul cauzat numai în cazurile prevăzute expres de lege, adică conform art. 53 din Constituția Republicii Moldova, Legii nr. 1545-XIII din 25 februarie 1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat în urma acțiunilor ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și instanțelor judecătorești, art. 1405 Codul civil și Legii nr. 87 din 21 aprilie 2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești.

Astfel, consideră că pretențiile intimatului S.M. referitor la recuperarea venitului ratat în urma exproprierii pământului agricol nu se încadrează în nici unul din cazurile enumerate mai sus, iar Ministerul Finanțelor nu poate participa în acest proces deoarece litigiul dat nu face parte din categoria litigiilor enumerate mai sus.

De asemenea consideră neîntemeiate hotărârile judecătorești referitor la adjudecarea în beneficiul reclamantului a prejudiciului material în suma de 20627 lei cu titlu de venit ratat de pe terenul agricol care a fost expropriat prin Hotărârea Guvernului nr. 1417 din 21 decembrie 2004 ca neîntemeiate, iar suma acordată este evaluată la întâmplare fără careva probe pertinente.

Mai menționează că un alt temei de atac a hotărîrilor nominalizate este faptul că din materialele cauzei se constată faptul că terenul agricol a fost expropriat, a fost achiziționat de către S.M. prin contractul de vînzare-cumpărare din 15 decembrie 2004 în aceiași lună în care a început procedura de expropriere și la momentul dat terenul agricol nu era cultivat cu careva culturi agricole, iar reclamantul nu a prezentat probe în susținerea faptului apariției venitului nerealizat în mărime de 20627,37 lei, fapt confirmat și prin procesul – verbal din 18 iunie 2005.

În acest context consideră că instanțele de judecată nu au luat în considerație faptul că reclamantul nu a prezentat probe în sensul art. 118, 121 și 122 CPC, care ar demonstra faptul că în cazul în care nu ar fi fost expropriat de terenul agricol ar fi avut posibilitatea reală să obțină venit ratat cît și a mărimii cheltuielilor pentru exploatarea terenului îi revine reclamantului, care trebuie să demonstreze că ar fi putut avea anumite venituri.

În final, consideră că instanțele de judecată nu au ținut cont de prevederile art. 610 alin. (2) Codul civil cît și de prevederile art. 97 Codul funciar. În speță, prin Hotărîrea Guvernului nr. 1417 din 21 decembrie 2004 a fost atribuită în folosință ÎS „Calea Ferată din Moldova” terenuri agricole din proprietatea privată pentru construcția căii ferate Revaca-Căinari. Astfel, Ministerul Finanțelor consideră că recuperarea prejudiciului trebuie să fie efectuată de către ÎS „Calea Ferată din Moldova”.

La 12 august 2013, S.M. a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, cerând admiterea acestuia, casarea hotărârilor judecătorești și emiterea unei noi hotărâri de admitere integrală a acțiunii.

În motivarea recursului S.M. a invocat că instanțele de judecată în mod eronat au interpretat legea în ceea ce privește aprecierea venitului ratat și nu au ținut cont nici de argumentele Curții Supreme de Justiție invocate în decizia din 08 septembrie 2010 prin care curtea a constatat că suma de 200191 lei ar fi una rezonabilă calculată, însă a indicat instanțelor ierarhic inferioare că urmează a fi stabilite care ar fi cheltuielile și care este mărimea venitului, astfel a prezentat în dovedirea faptului dat probe concludente cărora instanțele nu le-a dat aprecierea cuvenită.

Prin referința depusă de Agenția Relații Funciare și Cadastru la 11 noiembrie 2013 a indicat că susține integral recursul declarat de Ministerul Finanțelor.

Prin referința depusă de Guvernul Republicii Moldova la 27 noiembrie 2013 a solicitat respingerea recursului declarat de către S.M. și admiterea recursului declarat de către Ministerul Finanțelor.

Prin referința depusă de S.M. la 06 decembrie 2013, ultimul a solicitat declararea recursurilor declarate de către Agenția Relații Funciare și Cadastru și Ministerul Finanțelor ca fiind inadmisibile.

Examinând temeiurile recursurilor în raport cu materialele pricinii civile, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că recursurile declarate sunt inadmisibile din următoarele considerente: din materialele dosarului rezultă că recurentul Agenția Relații Funciare și Cadastru nu a utilizat calea apelului, dar a contestat decizia instanței de apel cu recurs.

În conformitate cu art. 433 lit. c) CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare.

Iar, în conformitate cu art. 429 al. (4) CPC, nu pot fi atacate cu recurs deciziile nici hotărîrile în a căror privință persoanele indicate la art. 430 nu au folosit calea de apel, din moment ce legea prevede această cale de atac.

Prin urmare, Agenția Relații Funciare și Cadastru nu a utilizat calea ordinară – apelul și nu este în drept să declare recurs.

Din considerentele menționate și având în vedere faptul că Agenția Relații Funciare și Cadastru a contestat decizia instanței de apel fără a folosi calea apelului, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a considera recursul Agenția Relații Funciare și Cadastru ca inadmisibil.

În conformitate cu art. 432 alin. (1) Codul de procedură civilă, părțile și alți participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural prevăzute la art. 432 alin. (2), (3), (4) CPC.

Alineatele (2) și (3) ale aceluiași articol prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alin. (4) prevede că săvârșirea altor violări de norme decît cele indicate la alin. (3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazurile cînd acestea ar fi putut duce la rezolvarea greșită a cazului, a pricinii sau în cazurile cînd instanța de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea unor dintre cele mai importante valori: drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

În conformitate cu art. 433 lit. a) Codul de procedură civilă, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3), (4) CPC.

Totodată, reieșind din prevederile normelor de drept procedural enunțate Completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că recursurile declarate de către Ministerul Finanțelor și S.M. nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4) Codul de procedură civilă.

Prin urmare, argumentele invocate în recursurile declarate de Ministerul Finanțelor și S.M. nu denotă încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural de către instanța de apel, respectiv, nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Or, recursul exercitat conform secțiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material și procedural, verificându-se numai legalitatea deciziei, dar nu și temeinicia ei în fapt.

În acest context, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție menționează și faptul că procedura admisibilității constă în verificarea faptului dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele prevăzute în art. 432 alin. (2), (3) și (4) Codul de procedură civilă.

Astfel, din considerentele menționate și având în vedere faptul că atît instanța de apel, cît și prima instanță au examinat pricina sub toate aspectele, au verificat și au apreciat corect probele prezentate și au aplicat corect normele de drept material, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a considera recursurile declarate de către Agenția Relații Funciare și Cadastru, Ministerul Finanțelor și S.M. ca inadmisibile.

În conformitate cu art. art. 269-270, 431 alin. (2), 433 lit. a), art. 440 alin. (1) Codul de procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție a dispus ca recursurile declarate de către Agenția Relații Funciare și Cadastru, Ministerul Finanțelor și S.M. se consideră inadmisibile. Încheierea fiind irevocabilă.

2.2. Sinteza rezultatelor cercetării științifice

Această speță este una tipică, prin care se demonstrează cît de diferit soluționează instanțele din Republica Moldova unu și același litigiu. Nu există o practică judiciară bine pusă la punct. Din aceasta pot ajunge la concluzia că practica judiciară la noi în țară ar fi binevenită, de asemenea pot afirma că probele prezentate în instanță nu sînt examinate în mod obiectiv, ci în mod subiectiv. Foarte mult depinde cine îți va soluționa cazul și ce dispoziție are în acea zi, ne mai vorbind de alte criterii. Am cert impresia că hotărîrile emise de instanțe nu se i-au în numele legii.

Să analizăm fiecare perioadă în parte.

Prima perioadă ar fi atunci cînd domnul S.M. a înaintat o cerere de chemare în judecată în 2008 și s-a finalizat prin casarea și trimiterea hotărîrii Judecătoriei sec. Rîșcani în octombrie 2008 spre rejudecare. Aici, nu văd nimic deosebit, părțile se află în conflict, s-au adresat în instanță pentru a le soluționa litigiul, și o parte și cealaltă din circumstanțe obiective au drept la adevăr și au dreptate.

Perioada a doua se începe cînd a fost trimis dosarul spre rejudecare în prima instanță și care a încasat de la Agenția Relații Funciare și Cadastru în beneficiul lui S.M. suma de 200191 lei, apoi la Apel se casează hotărîrea primei instanțe, iar în recurs în septembrie 2010 iarăși pricina a fost restituită spre rejudecare în ordine de apel care la rîndul său restituie pricina spre rejudecare în aceiași instanță de judecată.

În a treia perioadă, acțiunea lui S.M. se admite parțial, se încasează o parte din suma, apelul menține hotărîrea, CSJ de asemenea.

Pentru perioada a doua și a treia, în instanță juriștii de la Agenția Relații Funciare și Cadastru au demonstrat că terenul a fost procurat în aceiași lună cînd a început procedura de expropriere. Deci, avem tot dreptul de a-l suspecta pe dmn. S.M. precum că intenționat a cumparat acel teren pentru a se judeca cu statul pentru a avea despăgubiri sub forma de venit ratat, ori pentru a demonstra că persoana “x”, nu contează fiind ea persoană fizică sau juridică, trebuie să demonstreze că pe acel teren real s-a avut intenția de a se crește roadă, s-a avut resursele necesare pentru toate lucrările de primăvară, de toamnă, sau precum au argumentat juriștii de la Agenția Relații Funciare și Cadastru precum că sarcina probațiunii existenței, precum și a mărimii venitului ratat revine creditorului, care trebuie să demonstreze că ar fi putut și trebuit să obțină anume venituri.

De asemenea putem suspecta indenția directă pentru chemarea în judecată a statului privind venitul ratat din motiv că proiectarea unui obiect de utilitate publică se face cu o perioadă lungă de timp înainte de Hotărîrile emise de către Guvern privind exproprierea pentru utilitate publică. Persoana care real ar putea cere venit ratat pentru terenul menționat, dacă nu se vindea terenul dat, ar fi putut să fie fostul proprietar pe motiv că el ar fi putut demonstra veniturile sale pentru anii precedenți pentru acel teren.

Dacă să analizez același caz, din perspectiva dmn. S.M. ca reprezentant al dumnealui, de asemenea există o explicație, a încasa sume bănești ca venit ratat fără a depune prea mult efort.

Deci, în principiu nu e important care a fost scopul uneia sau altei părți în acest dosar. Problema acestui litigiu constă în aceea că nu există o uniformizare a legislației. Revin, hotătîrile emise nu se i-au în baza probelor obiective, argument fiind toate instanțele prin care au trecut acești subiecți și fiecare dintre ele pronunțînd hotătîri diferite, deși, în toate cazurile erau aceleași probe.

Un alt aspect este că prin hotărârea Judecătoriei Rîșcani, mun. Chișinău din 22 octombrie 2012 s-a încasat în beneficiul lui S.M. din bugetul de stat prin intermediul Ministerului Finanțelor suma de aproximativ de 20 000 lei. Deci, cum se motivează ca de la 200 000 să se treacă la 20 000, adică să se încaseze aproximativ 10% din suma cerută. După părerea, mea există cîteva explicații. Ori dmn. S.M. nu a prezentat obiectiv cifrele pentru care s-ar fi obținut profit, iar instanța analizînd obiectiv realitățile a emis corect hotărîrea și suma pentru care trebuie să se încaseze venitul ratat, ori i s-a oferit bani în valoare de 10% doar pentru ca acest dosar să nu meargă iarăși la rejudecare, cheltuindu-se timp și resurse.

Eu cred că, ori se convine a se încasa 100% din suma privind venitul ratat, dar cifrele trebuie să fie obiective luînd în considerare măcar venitul altor persoane care activeză în aceleași condiții sau în condiții similare cu cele ale contribuabilului sau a se încasa 0%, acțiunea fiind respinsă ca neîntemeiată.

Nu afirm că toți emit hotărîri incorecte, sînt doar unii, precum în fiece domeniu, însă din această cauză, că nu sînt explicate pe deplin toate argumentele, astfel încît să nu mai fie posibilă o contra-argumentare, dosarele o să dureze foarte mult în timp și fiecare parte, inclusiv terțul, va avea de suferit.

Pe acest litigiu nu țin apărarea nici unei dintre părți, deoarece toți subiecții au propria dreptate.

ÎNCHEIERE

Cunoaștem că, conform legii, conform Constituției, Guvernul Republicii Moldova, asigură realizarea tuturor politicilor, interne și externe, a statului și exercită conducerea generală a administrației publice.

Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile constituționale, la bază avînd un program de guvernare care este acceptat de către Parlamentul Republicii Moldova, iar din februarie 2015, Guvernul Republicii Moldova este condus de premierul Chiril Gaburici.

În urma cercetării efectuate, pot reafirma că orice verigă într-un stat este vitală. Precum nu poate exista corpul uman fără un organ vital așa este și statul, nu va putea exista fără puterea legislativă, executivă, judecătorească sau alte instituții nu mai puțin importante.

Nu totul e perfect, dar trebuie ca societatea să tindă la perfecțiune.

Exemplele pe care le-am adus în această cercetare reconfirmă faptul că dreptatea singuri fiecare și-o face. Trebuie să fim obiectivi și drepți.

Puterea executivă este sistemul locomotor al organismului pe care îl numim STAT.

Recomandările pe care le pot face sînt ca fiecare dintre noi să contribuie la reformarea oricărui sistem, astfel încît să evoluam și să cream o societate cît mai prosperă.

Pentru a fi un stat corect și democratic trebuie să respectăm valorile pe care și le pune această societate. Că avem institute alese democratic de către popor, aceasta nu înseamnă că ele întradevăr lucrează în beneficiul acesui popor. Pentru aceasta se crează alte instituții și organizații ce pot controla activitatea institutelor de stat, ale altor institute, pentru ca adevărul să fie în capul mesei, iar pîrghiile de care dispune o instituție sau alta să nu se înîmple ca să lucreze în defavoarea omului de rînd, sau, să nu lucreze deloc.

Propunerile care le-aș mai face acestui sistem, ar fi următoarele:

De verificat de ce pîrghii ar mai avea o instituție pentru a un fi posibil comiterea unui abuz sau chiar să un se acționeze deloc.

De înăsprit sancțiunile pentru instituțiile care un acționeaă conform atribuțiilor sale.

De creat un alt sistema prin care la conducere să fie aleși un doar persoane care aparțin unui partid sau alti, ci să mai fie un filtru ca aceste persoane să poată fi competente în fața provocărilor și lucrului ce trebuie realizat.

Să fie prezentate rapoarte periodice în fața cetățenilor despre activitatea și inactivitatea personalului responsabil pentru realizarea obiectivelor Direcției unde activează.

Periodic să aibă instrucții și lecții fiecare persoană în domeniul care activează. De exemplu dacă este în secția sau direcția ce răspunde de atragerea investițiilor, atunci să îi fie în program lecții despre cum să facă aceasta și cum să-și îmbunătățească capacitățile.

Și într-un final dacă și legislația ar fi un pic mai independentă, ar trebui real de implicat un psiholog în cadrul fiecărei instituții cares ă lucreze cu angajații.

Cît privește delegațiile sau învățarea practicilor bune de la partenerii noștri din alte state. După părerea mea, această activitate trebuie intensificată și chiar să fie periodic pentru fiecare domeniu în parte cas ă putem culege tot ce e mai bun și cu ajutorul partenerilor de implicat în Republica Moldova.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare Normative

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc &lang=1&id=311496

Codul Civil al Republicii Moldova din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82- 86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/md/325085/

Codul Funciar al Republicii Moldova din 04.09.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 107 din 04.09.2001. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view= doc&id=313324

Legea Republicii Moldova nr. 64 din 31.05.1990 cu privire la Guvern. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 131- 133 din 26.09.2002. http://lex.justice.md/ index.php?action=view&view=doc&id=312895

Legea Republicii Moldova Republicii Moldova nr. 797-XIII din 02.04.1996 pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.50/237 din 07.04.2007. http://lex.justice.md/md/322831/

Legea Republicii Moldova Republicii Moldova nr. 1545 din 25 februarie 1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat în urma acțiunilor ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și instanțelor judecătorești. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 50- 51 din 04/06/1998. http://lex.justice.md/index. php?action=view&view=doc&lang =1&id=311618

Legea Republicii Moldova nr. 488 din 08.07.1999 exproprierii pentru cauză de utilitate publică. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 42- 44 din 20.04.2000. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311674

Legea Republicii Moldova nr. 780 din 27.12.2001 privind actele legislative. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 36- 38 din 14.03.2002. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=313239&lang=1

Legea Republicii Moldova nr. 87 din 21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 107-109 din 01.07.2011. http://lex.justice.md/index. php?action=view&view=doc&lang=1&id=339023

Legea Republicii Moldova nr. 143 din 14.06.2013 pentru completarea legii nr. 64 din 31.05.1990 cu privire la Guvern. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 161- 166 din 26.07.2013. http://lex.justice.md/md/348893/

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1417 din 21.12.2004 pentru construcția liniei de cale ferată Revaca-Căinari. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 13 din 21.12.2014. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=336578

Hotărîrea Guvernului Guvernului Republicii nr. 104 din 02.02.2005 cu privire la acțiunile necesare pentru realizarea proiectului de construcție a liniei de cale ferată Revaca- Căinari. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 20-23 din 04.02.2005. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=336761

Hotărîrea Curții Constituționale nr. 32 din 29.10.1998 privind interpretarea art. 76 din Constituția Republicii Moldova „intrarea în vigoare a legii”. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 100- 102/42 din 12.11.1998. http://www.constcourt.md/

Hotărîrea Curții Constituționale nr. 15 din 23.03.1999 cu privire la interpretarea art. 82 alin. (1) din Constituția Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 39 din 22.04.1999. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view =doc&lang=1&id=322593

Legea României privind organizarea și funcționarea Guvernului și a ministerelor nr. 90 din 12/2001. În: Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 164 din 02.04.2001. http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legea/90-2001.php

Legea României nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancionarea corupției. În: Monitorul Oficial al României, nr. 279 din 21.04.2003. http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legea/161-2003.php

Конституция Российской Федерации принята всенародным голосованием 12.12.1993. http://www.constitution.ru/

Федеральный конституционный закон № 2-ФКЗ от 17.12.1997 о правительстве Российской Федерации. http://www.consultant.ru/document/cons_doc_LAW_160097/

Федеральный закон № 184-ФЗ от 06.10.1999 об общих принципах организации законодательных и исполнительных органов государственной власти субьектов Российской Федераций. http://www.consultant.ru/document/cons_doc_LAW_173450/

Monografii, articole de specialitate

Bălan C. Suport de Curs. Drept Administrativ și Știința Administrației. Vol.I. Iași: Lumina, 2008. 488 p.

Cadart J. Institutions politiques et droit constitutionnele, vol.1. Paris: Dalloz, 1990. 505 p.

Cârnaț T. Drept Constituțional. Chișinău: “Print-Caro” SRL, 2010. 514 p.

Gheorghe T. Z. Drept Administrativ Român. Vol. I. Iași: Ankarom, 1996. 496 p.

Guțuleac V. Drept Administrativ. Chișinău: S.n., 2013. 600 p.

Iorgovan A. Drept Administrativ. Vol. I. București: Hercules, 1993. 538 p.

Muraru I. Drept constituțional, vol. II. București: Lumina Lex, 1994. 704 p.

Oroveanu M. T. Tratat de știința administrației. București: Cerma, 1996. 653 p.

Păun I. Suport de Curs. Drept Administrativ. Craiova: All, 2000. 694 p.

Vida I. Puterea executivă și administrația publică. București: Lumina Lex, 1994. 315 p.

Овсянко Д. М. Административное право. Москва: Юристь, 2000. 304 c.

Site Internet

Dicționar explicativ al limbii române [online]. http://dexonline.ro/definitie/structura (citat la 01.04.2015).

Guvernul Republicii Moldova. [online]. http://gov.md (citat la 01.04.2015).

Statul-instituție fundamentală a sistemului politic [online]. http://www.svedu.ro/ curs/isp/isp.pdf (citat la 02.04.2015).

Structura Guvernului [online]. http://www.gov.md/ro/link-type/ministere (citat la 01.04.2015).

Studii Juridice Universitare [online]. http://studiijuridice.md/revista-nr-3-4-2009/rolul-puterii-executive-in-exercitarea -puterii-de-stat (citat la 03.04.2015).