Constituirea Comunitatilor Europene Si Evolutia Acestora

Motto:

"Tânăra Europă, Libertate, Egalitate, Omenie.

    Act de Fraternitate. – Noi, subsemnații, oameni ai progresului și libertății, cu credința în egalitatea și fraternitatea oamenilor, în egalitatea și fraternitatea popoarelor, cu credința că omenirea e chemată să purceadă, printr-un progres continuu și sub imperiul legii morale universale, la dezvoltarea liberă și armonioasă a propriilor sale facultăți [… ], convinși că fiecare om și fiecare popor au o misiune de îndeplinit (…), convinși în sfârșit că unirea oamenilor și a popoarelor trebuie să îmbine protecția liberei exercitări a misiunii individuale cu certitudinea că totul e făcut în vederea dezvoltării misiunii generale […], constituiți anterior în organizații naționale libere și independente, nuclee de bază ale «Tinerei Italii», ale «Tinerei Polonii» și ale «Tinerei Germanii» […],

   Reuniți în cadrul acestei adunări […], semnăm un act de fraternitate valabil azi și mereu, relativ la tot ceea ce privește țelul general […].

    Berna, 15 aprilie 1834"*

* Istoria Europei, J. Carpentier și F. Lebrun, Humanitas, 1997, p. 290-291

CAPITOLUL I ISTORICUL CONSTITUIRII COMUNITĂȚILOR EUROPENE ȘI EVOLUȚIA ACESTORA

Secțiunea I Scurt istoric

Premisele ideilor de unitate europeană.

Ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind foarte veche, ea găsindu-și originea încă în perioada antichității, când cuceririle romane au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de tendințe.

Încercările de refacere a granițelor fostului Imperiu Roman sunt considerate de asemenea, manifestări ale aceleiași idei, menționându-se perioada lui Carol cel Mare care, chiar dacă nu au reușit ca realitate faptică, sunt apreciate ca având consecințe religioase, morale și intelectuale în spiritul ideii de unitate europeană.

Perioada Evului Mediu, caracterizată inițial printr-o divizare politică, din cauza incapacității succesorului lui Carol cel Mare și agravată de conflictele religioase, economice și de altă natură a fost urmată de alte încercări de refacere a unității europene, care au avut germenii în comunitate de civilizație europeană.

Lupta care s-a dat în această perioadă între Papă și regi (împărați) a dus la divizarea Europei, manifestându-se și în apariția a două doctrine: cea a unității pontificale și cea a unității imperiale, două concepții care nu puteau fi conciliate. În aceste condiții apare o nouă realitate politică pe plan european care își impune încet dar sigur supremația, în acest spațiu și care anunță Europa modernă: puterea statelor suverane.

În perioada modernă, principiul care a guvernat epoca precedentă – cel a unității Europei – a fost înlocuit cu cel al divizării sale, nu numai din punct de

vedere politic, dar și religios și economic.

Divizarea politică rezultată din constituirea statelor suverane, eliberate de supunerea lor unei autorități superioare și care intrau în relații cu alte state, a avut drept consecință trasarea unor granițe care deveneau nu numai criterii de separare geografică, dar și lingvistică, economică, socială etc. În aceste condiții, papalitatea renunță la pretențiile sale anterioare.

Din punct de vedere religios, divizarea nu a fost atât de importantă ca divizare politică, dar a avut o influență pe planul relațiilor inter-regionale. S-a manifestat, de asemenea, și o divizare economică, ce s-a alăturat celorlalte, amplificându-le efectele. Totodată, apar și unele tendințe naționaliste, care au contribuit și ele la agravarea procesului de divizare a Europei.

Perioada renascentistă este caracterizată printr-un mod rapid de răspândire și asimilare a ideilor novatoare pe întreg continentul european, dar, în același timp, a avut ca rezultat și o diversificare a concepțiilor intelectuale și morale.

Una dintre cele mai importante realizări ale epocii respective rămâne tipul de om “umanist”, moștenitor al culturii antice și continuator al acesteia în condițiile istorice, politice, sociale și culturale.

Caracteristic acestui tip de om este faptul că el nu aparține unei singure țări în mod deosebit, ci întregii Europe.

În secolul XIX-lea, Europa este din nou divizată, manifestându-se tendințele contradictorii: unele state se află în declin (Franța, Austria), altele într-un proces de cristalizare (Germania, Italia).

Dezvoltarea industrială națională de la sfârșitul secolului al XIX-lea, progresele științifice și tehnice, ca și ideile naționaliste accentuează divizarea și prevestesc evenimentele secolului XX. Chiar dacă se constituie un sistem de alianțe, acestea erau fondate pe interese contradictorii și se bazau pe un echilibru precar, modificându-se în funcție de circumstanțele politice și de altă natură.

În același timp, se accentuează și disensiunile legate de împărțirea lumii din punct de vedere colonial, fapt care de asemenea, a fost de natură să genereze rivalități și conflicte de interese.

Cu toate acestea, ceea ce este de remarcat în afara acestor interese contradictorii este comunitatea de viață culturală, artistică, științifică și tehnică, favorizată de dezvoltarea mijloacelor de comunicare, informare și de răspândire a cunoștințelor.

La începutul secolului al XX-lea apar primele manifestări doctrinare ale ideii de unitate europeană, concretizate într-un proiect numit “Statele Unite Europene”, care a fost propus de către Congresul de științe politice ce a avut loc la Paris în anul 1900. De altfel, o revistă a proiectului “Statele Unite Europene” a fost creată la sfârșitul secolului al XIX-lea de către Victor Hugo și Garibaldi.

Izbucnirea primului război mondial a fost de natură să producă în final o stare de fapt care a dus la înrăutățirea situației țărilor de vest europene (mai puțin Anglia) și la existența a două state care dominau din punct de vedere politic: S.U.A. și U.R.S.S.

2. Unitatea europeană în perioada interbelică

După primul război mondial, în anul 1923 a apărut ideea unei federații europene într-o publicație a lui R. Coudenhove-Kalergi (1894-1972), intitulată “Pan-Europe”, în care se prevedea constituirea unei Europe federale pe baza renunțării la suveranitatea de către state.

S-a inițiat astfel o mișcare în favoarea constituirii unei uniuni europene, care a ținut un prim congres la Viena, în vara anului 1929 și unde au participat 2.000 de reprezentanți din 24 de state. Cu ocazia acelui congres s-a adoptat un manifest Pan-European care prevedea principalele direcții ale unei confederații europene:

– garantarea securității;

– securității și suveranității confederale;

– crearea de alianțe militare;

– înfăptuirea uniunii vamale;

– stabilirea unei monede comune;

– punerea în valoare în comun a coloniilor statelor membre;

– respectarea civilizațiilor fiecărui stat;

– protejarea minorităților naționale,

– iar pe plan internațional prevedea colaborarea cu alte state în cadrul Societății Națiunilor.

S-a creat în acea perioadă și o altă mișcare intitulată “Uniunea Pan-Europeană” al cărui președinte de onoare era Aristide Briant.

În perioada celui de-al doilea război mondial, în mai multe țări europene au apărut manifestări ale unor idei de unificare europeană, iar în 1944 s-a desfășurat la Geneva o reuniune a reprezentanților militanților germani și antinaziști care a fost urmată de alte patru astfel de reuniuni și care a elaborat un proiect de declarație al unei rezistențe europene, momentul respectiv fiind considerat ca primul act politic al federaliștilor europeni și primul apel la coordonarea mișcărilor de rezistență, fiind creat și primul birou permanent de coordonare a acțiunilor pentru eliberarea țărilor cărora le aparțineau și pentru organizarea unei “Uniuni Federale a Popoarelor Europene”.

Această Uniune federală urma să aibă un guvern responsabil în fața popoarelor, o armată plasată sub ordinele acestui guvern și care să excludă orice armata națională precum și un tribunal suprem.

Se prevedea obligația Germaniei și a aliaților de a contribui la reconstrucția tuturor țărilor care au fost afectate de război, dezarmarea totală și supunerea acesteia unui control federal european. Se observă faptul că toate aceste proiecte sunt marcate de conjunctura celui de-al doilea război mondial și de consecințele sale pe plan european.

3. Integrarea europeană după cel de-al doilea război mondial

Perioada următoare celui de-al doilea război mondial a marcat trecerea de la proiecte la realizarea efectivă a ideii de uniune europeană. Dar până la realizarea acesteia, a fost necesară parcurgerea unor etape preliminare.

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial o mare parte din economia europeană era distrusă. În această situație se găseau și foarte multe așezări umane, milioane de oameni rămânând fără adăposturi sau loc de muncă. Alianța din timpul războiului, încheiată în Occident, nu mai era valabilă, iar, în Estul Europei, Uniunea Sovietică își mărea sferele de influență.

Eșuarea Conferinței postbelice de la Moscova a însemnat sfârșitul pactului de război dintre Occident și Uniunea Sovietică. Evenimentele de la Praga, din februarie 1948, precum și cele de la Berlin, din primăvara lui 1949, au mărit tensiunea și au confirmat de fapt că, Europa s-a aflat sub dominația celor două puteri Rusia îi America, deși în două moduri diferite.

Europa Occidentală a acelui timp se temea de puterea Uniunii Sovietice și făcea eforturi considerabile pentru a găsi soluția potrivită combaterii puterii ei militare.

În anul 1946, în cadrul unui discurs istoric ținut la Zurich, în Elveția, primul-ministru de război al Marii Britanii, Winston Churchill, vorbea despre necesitatea existenței unor așa-zise “State Unite ale Europei”.

Vara anului 1947 a fost marcată de Planul american Marshall, care era lansat în scopul reconstituirii economiei europene. Astfel, s-a oferit ajutor tuturor țărilor din regiune, ajutor care nu a fost acceptat decât de cele care urmau să constituie Europa Occidentală.

În anul 1949, 6 țări din Estul Europei (Uniunea Sovietică, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia) și fosta Germanie Democrată au semnat acorduri de ajutor economic reciproc. Cu timpul aceste acorduri s-au extins și în afara granițelor Europei, ajungând până la Cuba. Tot în anul 1949 a fost semnat “Pactul Atlanticului de Nord” punând astfel bazele NATO.

În anul 1955 fusese semnat “Pactul de la Varșovia”.

Secțiunea II Înființarea Comunităților europene

Crearea Comunităților europene nu poate fi înțeleasă decât în contextul politic internațional de după cel de-al doilea război mondial, când în Europa occidentală au apărut trei categorii de organizații internaționale: militare, economice și politice.

Organizațiile militare sunt reprezentate prin Uniunea Europei Occidentale, creată prin tratatul de la Bruxelles sin 17 martie 1948, între Franța și Anglia, pe de-o parte și Belgia, Olanda și Luxemburg, pe de altă parte, precum și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord ( N.A.T.O.), creată în 1949 prin Tratatul de la Washington.

Din categoria organizațiilor economice create după cel de-al doilea război mondial în Europa menționăm Organizația Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.), constituită prin Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948 în vederea gestionării ajutorului comun oferit de către S.U.A, în cadrul planului Marshall, statelor europene care au avut de suferit de pe urma celui de-al doilea război mondial (devenită ulterior Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică –O.C.D.E.).

A treia categorie de organizații o constituie cele de natură politică, respectiv Consiliul Europei, care a fost înființat la 5 mai 1949 și care își avea originea în Congresul de la Haga din 1948.

Deși s-au constituit organizații separate în cele trei domenii, iar comunitățile economice care vor apărea ulterior vor avea o vocație preponderent economică, nu se poate scăpa din vedere faptul că acestea din urmă au presupus și o cooperare politică, fapt confirmat prin evoluția ulterioară a acestora, respectiv prin adoptarea Tratatului detatului Atlanticului de Nord ( N.A.T.O.), creată în 1949 prin Tratatul de la Washington.

Din categoria organizațiilor economice create după cel de-al doilea război mondial în Europa menționăm Organizația Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.), constituită prin Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948 în vederea gestionării ajutorului comun oferit de către S.U.A, în cadrul planului Marshall, statelor europene care au avut de suferit de pe urma celui de-al doilea război mondial (devenită ulterior Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică –O.C.D.E.).

A treia categorie de organizații o constituie cele de natură politică, respectiv Consiliul Europei, care a fost înființat la 5 mai 1949 și care își avea originea în Congresul de la Haga din 1948.

Deși s-au constituit organizații separate în cele trei domenii, iar comunitățile economice care vor apărea ulterior vor avea o vocație preponderent economică, nu se poate scăpa din vedere faptul că acestea din urmă au presupus și o cooperare politică, fapt confirmat prin evoluția ulterioară a acestora, respectiv prin adoptarea Tratatului de la Maastricht.

Obiectivele economice urmărite prin crearea comunităților economice vizau îmbunătățirea utilizării capacităților economice și tehnice în scopul creșterii eficienței, în condițiile cerute de evoluția societății moderne.

În decembrie 1949, Michel Debré propune un proiect de Pact pentru Uniunea Statelor Independente, bazat pe un sistem prezidențial și federalist care să aibă un arbitru ales pentru o perioadă de 5 ani prin vot universal, un Senat format din miniștri statelor membre, o Adunare Europeană formată din delegați naționali aleși în conformitate cu numărul locuitorilor (1 reprezentant pentru un milion de locuitori), comisari stabiliși de către arbitru și o Curte formată din judecători.

Un rol important îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unități europene. Acesta îndeplinind funcția de șef al Organizației naționale a planificării din Franța, a propus ca producția de cărbune și de oțel din Franța și Germania să fie administrată de către un organism supranațional.

Planul pentru Comunitatea Europeană a cărbunelui și oțelului (CECA), anunțat la 9 mai 1950 de către ministrul de externe al Franței, Robert Schuman, a constituit un nou început pentru Europa (de atunci ziua de “9 mai” a devenit ZIUA EUROPEANĂ, fiind sărbătorită în fiecare an, inclusiv de România).

Planul Schuman, menit să evite o nouă conflagrație mondială, punând ramurile de bază ale industriei de armament sub controlul internațional, prin intermediul unui tratat inviolabil, a constituit primul pas pe calea construirii Europei.

1. Crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

La 10 iunie 1950 încep negocieri la Paris, având la bază un proiect de tratat al Franței, iar la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Tratatul a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. El reunea șase state europene: Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, întucât Marea Britanie nu a acceptat principiul renunțării la unele prerogative ale suveranității, acceptând doar relații de coordonare cu comunitatea. Tratatul era deschis aderării altor state.

Această organizație economică, comunităților economice ducea la unirea piețelor naționale într-o piață unică, urmărea și promovarea producției și creșterea profiturilor în comparație culturale situația menținerii unor piețe supuse reguli și practici restrictive.

Deși era vorba de o piață comună sectorială (limitată la cărbune și oțel), ea crea un precedent instituțional de o deosebită importanță.

Prin acest tratat se creau patru organe ale comunității:

Înalta Autoritate, organ instituțional, care era însărcinat să favorizeze interesele preponderent comunitare;

Consiliul Special de Miniștri, care are un organ cu caracter interguvernamental;

Adunarea Comună, care se prevedea că va fi aleasă prin vot universal direct și care avea sarcina controlului democratic;

Curtea de Justiție, ca organ jurisdicțional, al cărei sarcină asigura respectare normelor juridice instituite în cadrul Comunității.

2. Crearea Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice

Între 1-3 iunie 1955 are loc la Messina o conferință a miniștrilor afacerilor externe din țările membre ale C.E.C.O, eveniment care a reprezentat începutul procesului de constituire a celorlalte două comunități europene. Ea a fost urmată de alte conferințe la nivel de miniștri sau externe.

Cu ocazia unei reuniuni a experților organizată la Bruxelles și perioada iulie 1955 – aprilie 1956, prezidat de H. Spaak, s-a redactat un “Raport al șefilor delegaților afacerilor externe”, care a constituit baza conferinței miniștrilor afacerilor externe din mai 1956 de la Veneția. Au urmat alte întâlniri la diverse niveluri, care au pregătit proiectul celor două tratate sectoriale de la Roma, semnarea lor având loc la 25 martie 1957,respectiv a Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) Și a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom), membre fiind tot cele șase state care participau la C.E.C.O.

Tratatele au fost ratificate relativ repede, între 14 septembrie 1957 (Franța) și 4 decembrie 1957 (Olanda).Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Ele au fost însoțite de adoptarea unei Convenții privind instituțiile comune pentru Comunități și de unele protocoale semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 culturale privire la imunitățile și privilegiile Curții de Justiție a C.E.E. și Euratom.

Crearea C.E.E. viza în primul rând transformarea condițiilor economice de schimburi și de producție pe teritoriul comunităților. În același timp, s-au remarcat și opinii de prezentare a creării comunităților ca o contribuție la construcția funcțională a Europei politice, substituită integrării politice directe.

Tratatul de creare a C.E.E.A. avea ca obiectiv, conform articolului 1: “să contribuie la stabilirea condițiilor necesare formării și dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creșterii nivelului de trai în statele membre și dezvoltării schimburilor culturale alte”.

Rațiunea pentru care se instituia această comunitate se baza pe deficitul de energie al țărilor membre, rămânerea în urmă a acestora în momentul respectiv față de alte state (SUA, Anglia, URSS) Și faptul că trebuiau să-și dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese naționale și regionale comune.

Aceste două unități se bazau pe o structură instituționalizată similară celei a C.E.C.O, respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ aceleași atribuții, deși existau unele diferențe atât ca denumire, cât și în conținutul atribuțiilor, respectiv cele ale Înaltei Autorități a C.E.C.O, care au fost deplasate înspre Consiliul miniștrilor în cazul ultimelor două.

Deși s-au înființat trei comunități, iar la constituire nu a fost clar exprimată în tratate intenția creării pieței comune, aceasta a fost avută în vedere ca unul dintre obiectivele cele mai importante care urmau să fie realizate urmărindu-se și constituirea uniunii politice prin fuzionarea acestor comunități.

Secțiunea III Evoluția și extinderea Comunităților Europene

Instituirea celor trei comunități a reprezentat doar începutul unui proces complex, care – așa cum au avut în vedere inițiatorii ideilor de unitate a Europei – care trebuia să continue, în vederea realizării acelor obiective care, ori nu au fost posibile în faza inițială, ori au devenit necesare pentru perfecționarea structurilor și activităților acestora în decursul timpului.

Sistemul creat prin cele 3 tratate s-a dezvoltat în 2 direcții principale. O primă direcție a avut în vedere perfecționarea instituțiilor comunitare, iar cea de-a doua a urmărit lărgirea, respectiv extinderea Comunităților, prin cooptarea de noi membri.

Perfecționarea instituțiilor comunitare

În privința perfecționării instituțiilor comunitare rețin atenția următoarele 3 momente, și anume:

a) – existența unor crize și eșecuri;

b) – reflecțiile și sintezele asupra modalităților de depășire a acestor crize și eșecuri, care s-au concretizat într-o serie de documente internaționale adoptate (ex.: aprecierile critice doctrinare, ce au fost adoptate ca atare);

c) – textele de drept pozitiv, de natură să revizuiască sau să dezvolte prevederile inițiale ale tratatelor institutive.

B. Extinderea Comunităților

Refuzul guvernului Marii Britanii de a face parte din cele trei comunități a făcut ca acestea să fie formate inițial din șase membri. Poziția Marii Britanii s-a caracterizat însă și prin încercarea din anul 1958 de creare a unei zone de liber schimb, iar ulterior, prin constituirea Asociației Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.) în baza Convenției de la Stockholm din 1960, prin care se urmărea contrabalansarea activităților comunităților europene.

În anul următor s-a produs însă o schimbare radicală în poziția Marii Britanii, care depune cererea de aderare la comunitățile europene la 9 august 1961, candidatura sa nefiind însă acceptată de Franța, președintele De Gaulle declarându-se împotrivă la 14 ianuarie 1963. În mai 1987guvernul laburist depune o nouă cerere de aderare, dar Franța se opune și de această dată.

Schimbarea poziției Franței are loc după retragerea președintelui De Gaulle, iar cu ocazia Conferinței de la Haga a șefilor de state și de guverne (1-2 decembrie 1969), al cărei scop era, printre altele și deblocarea construcției europene, problema aderării Marii Britanii a fost analizată în alt context. Astfel, la 30 iunie 1970 încep la Luxemburg negocierile pentru admiterea Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei, iar la 22 ianuarie 1972 se semnează la Bruxelles acordul de aderare a acestor state. Supuse referendumului, în Norvegia se obține un rezultat negativ, astfel încât această țară renunță la aderare.

Aderarea Marii Britanii intră în vigoare la 1 ianuarie 1973, dar devine efectivă la sfârșitul anului 1977, după expirarea perioadei de tranziție. Marea Britanie a solicitat însă renegocierea aderării, având în vedere revenirea ca prim ministru a lui H.Wilson, care a solicitat aderarea în 1967, și a organizat un referendum la 5 iunie 1975, care a avut un rezultat pozitiv. S-a ajuns în acest fel la existența a nouă state membre ale comunităților.

Următoarea cerere de aderare a fost depusă de Grecia, la 12 iunie 1975, între ea și comunități existând deja un acord de asociere. Semnarea tratatului are loc la 28 mai 1979, iar intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1981.

Spania și Portugalia își depun candidatura în anul 1977, iar tratatul de aderare a fost semnat la 12 iunie 1985 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986. S-a ajuns în acest fel la existența a douăsprezece state membre ale Comunității europene.

Având în vedere politica de deschidere a comunităților față de alte state, au fost depuse în continuare noi cereri de aderare, respectiv: Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992), Elveția (20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).

In urma procesului de reunificare a Germaniei, fosta R.D.G. a fost inclusă în Comunitățile europene la 30.octombrie 1990, fără a constitui un nou membru, ci doar ca efect al unificării, iar pe teritoriul său se aplică normele dreptului comunitar de la 31 decembrie 1990 ( când s-a încheiat perioada de tranziție), în cele mai importante domenii, întrucât în altele (mediu înconjurător, calificare profesională, politică, agricolă comunitară, etc.) s-a acordat o perioadă de tranziție mai lungă, supravegheată de către Comisie.

Cererile Austriei, Finlandei, Norvegiei și Suediei au fost negociate în anul 1994, iar la 4 mai 1994 Parlamentul European și-a dat acordul pentru primirea acestora ca membri, urmând a fi îndeplinite pe plan intern procedurile pentru aderare. În Austria, prin referendumul organizat în 12 iunie .1994 s-a acceptat aderarea acestei țări la comunitățile europene.

Următoarele trei referendumuri s-au desfășurat în lunile octombrie și noiembrie 1994. Norvegia a respins pentru a doua oară aderarea, astfel încât de la 1 ianuarie 1995, Uniunea Europeană are cincisprezece membri.

În urma destrămării sistemului socialist din Europa centrală și de est au depus cereri pentru a deveni membre ale Uniunii Europene următoarele state: Ungaria (31 martie 1994), Polonia (5 aprilie 1994), România (22 iunie 1995), Slovacia (27 iunie 1995), Letonia (27 octombrie 1995), Estonia (28 noiembrie 1995), Lituania (8 decembrie 1995), Bulgaria (14 decembrie 1995), Cehia (17 ianuarie 1996), Slovenia (10 iunie 1996).

Cererile de aderare ale acestor state se află în diferite faze de negociere. Astfel, cu Polonia, Cehia și Ungaria negocierile au început, iar cu prilejul reuniunii de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, Consiliul european a decis să fie invitate pentru negocieri în vederea aderării alte șase state: Malta, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria și România.

Scțiunea IV Delimitări conceptuale

Pe fondul căutărilor generale de necesitatea găsirii unor soluții pentru dezvoltarea economică au apărut cele trei Comunități europene:

Comunitate europeană a cărbunelui și oțelului (CECA) în 1951;

Comunitatea economică europeană (CEE);

Comunitatea europeană a energiei atomice (CEEA sau EURATOM)

în 1957.

Deși au existat în paralel, două sisteme instituționale internaționale, încă de la intrarea în vigoare a Tratatul de la Roma (1958) s-a pus în vedere reunirea celor trei Comunități, în instituții unice.

Acest lucru s-a finalizat în 1965, prin Tratatul de la Bruxelles.

Constituirea celor trei comunități cu domenii de activitate specifice, dar cu structură instituțională identică, deși distinctă, avea în esență același obiectiv general: constituirea unei piețe comune care avea în vedere aceleași state membre, cu sisteme politice, economice și juridice asemănătoare și cu culturi apropiate.

Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante în vederea realizării unei uniuni europene veritabile, care să nu mai aibă la bază trei organizații, ci una singură. Întrucât acest obiectiv se dovedea.a fi foarte greu de atins în acea perioadă, s-a căutat să se aplice o politică a pașilor mărunți. Astfel s-a considerat că o primă măsură care se poate lua este unificarea instituțiilor comunitare, aceasta și din considerente de eficiență a acestora și de reducere a costurilor funcționării lor. Primele măsuri luate în acest sens au fost, așa cum am arătat, stabilirea în 1957 a Curți de Justiție ca instituție comună a celor trei comunități, precum și adoptarea în 1958 a denumirii comune de "Adunare parlamentară".

La 8 aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia un Consiliu unic și o Comisie unică pentru cele trei comunități. Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie 1967 și este cunoscut sub denumirea de "Tratatul de fuziune a executivului comunităților".

Acest tratat nu a unificat competențele instituțiilor comunitare, acestea rămânând cele atribuite prin fiecare tratat în parte.

Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importantă, având în vedere rolul acesteia în activitățile comunităților. Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor și administrațiilor. De asemenea, a stabilit proceduri uniforme de desemnare a comisarilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecărui stat în Comisie și durata mandatului.

Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea "Comunitățile europene". Prin aceasta nu au fost absorbite cele trei comunități inițiale, pentru că această entitate nu apare decât în cadrul și în limitele realizării funcțiunilor comune. De asemenea, funcționarii nu mai sunt legați de o anumită comunitate, ci de "Comunitățile europene". Această entitate permite ca atât în sistemul juridic intern al statelor cât și în ceea ce privește privilegiile și imunitățile diplomatice să se încheie acte și să se antameze acțiuni în numele Comunităților europene, iar pe plan internațional, acreditarea unor reprezentanți diplomatici să se facă, de asemenea, în numele acestei entități.

În concluzie, se poate spune că aceste Comunități europene au apărut prin încheierea unor tratate internaționale, care au dat naștere la mecanisme instituționale ce nu au existat până atunci în dreptul internațional public.

CAPITOLUL II DE LA ACTUL UNIC LA CONFERINȚELE INTERGUVERNAMENTALE

Tratatul de la Maastricht trebuie situat în contextul istoric al procesului de integrare lansat în ultimii 50 de ani. Dacă de la tratatele de la Roma și până la Actul unic european, prima reformă de ansamblu a acestora, au trebuit să treacă aproape 30 de ani, în schimb de la intrarea în vigoare a Actului unic în 1987 și până la deschiderea conferințelor interguvernamentale conducând la semnarea în februarie 1992 a Tratatului de la Maastricht au trecut mai puțin de patru ani.

Se poate spune că, accelerarea a fost determinată pe de o parte de dinamica internă a Comunității iar, pe de altă parte de evoluția scenei internaționale și în special dezintegrarea sistemului comunist și reunificarea Germaniei.

Actul unic european a reflectat o opțiune politică, constând în a întări integritatea prin stabilizarea unui spațiu fără frontiere interne și prin ameliorarea proceselor decizionale. Totodată, Actul unic european, instrument al relansării construcției europene, cuprindea, în preambulul său, și pentru prima dată hotărârea statelor membre de a realiza o Uniune europeană și de a o dota cu mijloace de acțiune necesare.

În timp comunităților economice Tratatul de la Roma stabilea “fundamentele unei uniuni fără încetarea mai strânsă între popoarele europene”, Actul unic european poate fi considerat ca fiind tranziția necesară instituirii Uniunii europene.

Actul unic și programul marii piețe unice au creat astfel un dinamism nou după ani de stagnare și de controverse adesea sterile. Dar mai ales au provocat o reacție în lanț, reformele antrenând alte forme pe calea integrării.

Elementul declanșator l-a constituit dezbaterea asupra Uniunii economice și monetare care să vină să completeze piața unică. A apărut pe parcurs un consens asupra faptului că realizarea unei uniuni economice și monetare constituie un comportament natural și indispensabil stabilirii vastei piețe fără frontiere interne, etapă a construcției consacrată de Actul unic european comunităților economice făcea necesară întărirea convergențelor politicilor economice și macroeconomice ale statelor membre, însoțită de crearea unei monede unice. Deplina reușită a obiectivului 1992 implica deci un acord asupra finalităților economice ale marii piețe.

O altă serie de factori care au contribuit la accelerarea construcției europene au fost evenimentele istorice comunităților economice au avut loc în anii 1989-1991, dominate de prăbușirea sistemului comunist, dar și de războiul din Golf, evenimente în fața cărora cei “12” au acționat cu o eficacitate inegală.

În acest context, și în strânsă legătură cu prăbușirea sistemului comunist, un rol esențial pentru evoluția Comunității l-a avut reunificarea Germaniei și a cărei consecință imediată a fost integrarea fostei R.D. Germană în CEE, evenimente comunităților economice au demonstrat că integrarea europeană și reunificarea germană nu erau antinomice.

Două conferințe interguvernamentale, una privind uniunea politică, cealaltă privind uniunea economică și monetară, au fost însărcinate de a prepara un proiect de revizuire a tratatelor. Lucrările lor care au început oficial la Roma la 15 decembrie 1990 au fost marcate prin publicarea mai multor proiecte și au ajuns la adoptarea de către Consiliul European de la Maastricht a Tratatului privind U.E.

Secțiunea II Originile Tratatului de la Maastricht

Întreaga istorie a construcției europene poate fi sintetizată pornind de ,la confruntarea a două forțe: voința de integrare și interesul păstrării suveranității naționale. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii europene consacră o viziune globală a Europei viitoare și aduce un răspuns original problemei echilibrului dintre elementele de integrare și cele de cooperare.

O nouă etapă în construcția europeană o reprezintă Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii europene, care a fost semnat la 7 septembrie 1992, la Maastricht și a intrat în vigoare al 1septembrie 1993. Deși Actul European a adus un număr de modificări substanțiale față de tratatele de la originea construcției europene, noul tratat pentru U.E. comportă inovații mult mai importante, când deschid o etapă nouă în construcția europeană. Tratatul asupra U.E. are ca ambiție principală să organizeze, în numeroase domenii, o viață comunitară și să facă funcțională o comunitate la nivel supranațional, în sectoare cheie cum sunt moneda și politica externă.

Conform principiului subsidiarității, comunitatea nu intervine decât în măsura în care obiectivele acțiunii plănuite nu pot fi îndeplinite la o cotă suficient de înaltă de către statele membre

La 18 aprilie 1990, cancelarul Helmuth Kohl și președintele François Mitterand și-au propus să relanseze construcția Europei comunitare de manieră a transforma ansamblul relațiilor dintre statele membre într-o veritabilă uniune europeană.

Originile Tratatului până în 1990 – Actul Unic European

Premisele adoptării Actului Unic European se regăsesc într-o serie de documente care au fost elaborate începând din anul 1981. Astfel, în noiembrie, miniștrii afacerilor externe ai Germaniei și Italiei (Gensher și Colombo) întocmesc proiectul unei declarații de principii în vederea supunerii ei spre adoptare Consiliului European.

Elementele din cuprinsul acestui plan sunt reluate în "Declarația solemnă asupra Uniunii Europene" adoptată la Stuttgart .

La 14 septembrie 1984 Parlamentul European a adoptat . un anteproiect de tratat privind "Uniunea Europeană", care avea la bază ideile exprimate de Altiero Spineli și grupul de nouă parlamentari europeni cunoscut sub numele de "Clubul crocodilului", după numele restaurantului din Strasbourg unde aceștia se întâlnea.

Proiectul avea în vedere crearea unei "Uniuni Europene" cu competențe mult lărgite față de cele ale Comunităților și modificarea sistemului instituțional, în special prin acordarea unor puteri sporite Parlamentului, fapt care a avut un efect important în rândul parlamentarilor.

În iunie 1984, Consiliul European reunit la Fontainbleau înscrie în preocupările sale perfecționarea instituțională a comunităților și instituie "Comitetul Dooge" (după numele președintelui său), care avea sarcina să analizeze această problemă și să facă propuneri. Raportul comitetului (martie 1985) propunea să se inițieze procedura de revizuire a tratatelor de instituire a comunităților și se pronunță pentru crearea unei "entități veritabile", perfecționarea mecanismelor instituționale și realizarea unei piețe comune veritabile.

În baza acestui raport, Consiliul European de la Milano (28-29 iunie 1985) a decis să se convoace o conferință interguvernamentală care urma să elaboreze un tratat asupra politicii externe și de securitate comună și să modifice tratatele comunitare. În aceeași lună Comisia europeană a publicat un raport intitulat "Cartea albă", în care se arătau în mod clar obstacolele care existau în calea înfăptuirii unei reale circulații libere în cadrul comunităților și măsurile pentru înlăturarea lor.

Conferința interguvemamentală și-a început lucrările la Luxemburg (9 septembrie 1985) și a elaborat textul "Actului Unic European" care a fost . semnat în două etape: 17 februarie 1986 de către nouă state membre, iar în 28 februarie 1986 la Haga de către celelalte trei: Italia, Danemarca și Grecia. Ratificarea Actului Unic s-a făcut în cursul anului 1986 de către unsprezece state, Irlanda considerând că trebuie să-și modifice întâi Constituția, din cauza unor referiri privind securitatea în cadrul politicii externe a comunităților. Din acest considerent, Actul Unic European a intrat în vigoare doar la 1 iulie 1987 (în loc de 1 ianuarie 1987).

Actul Unic European este cel mai important document adoptat imediat după semnarea tratatelor de instituire a comunităților. EI reunește într-un singur document (de aici și denumirea sa) dispozițiile privind reforma instituțiilor europene și extinde domeniul de competență comunitară, conținând și reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe și în domeniul protecției mediului.

El este considerat ca reprezentând un moment important de relansare instituțională, cu efect psihologic deosebit și constituind suportul juridic pentru realizarea Uniunii Europene în 1992.

Actul Unic European înlătură ultimele bariere în calea realizării pieței unice și lărgește câmpul de acțiune comunitar în domeniul social, al protecției mediului înconjurător, al cercetării și dezvoltării tehnologice. De asemenea, pe plan instituțional, extinde domeniul în care Consiliul miniștrilor votează cu majoritate calificată și recunoaște în mod oficial existența Consiliului European.

Tot pe plan instituțional, Parlamentul devine pentru prima dată asociat în procesul legislativ, instituindu-se principiul cooperării. Se instituie – prin același document – dubla jurisdicție, prin crearea Tribunalului de primă instanță și se extind competențele Curții de Justiție. De asemenea, el întărește și extinde competențele Comisiei în domeniul executiv. Totodată, deschide noi domenii de activitate comunitară: cercetare, economie, finanțe, mediu, politică socială.

În domeniul politicii externe, Actul Unic preia o serie de elemente anterioare (Acordul de la Davignon 1970) în titlul III, care deși nu este integrat din punct de vedere juridic Tratatului C.E.E., totuși el reprezintă o premisă importantă pentru constituirea viitoarei Uniuni Europene prin Tratatul de la Maastricht. Se prevede, de asemenea, intrarea în vigoare până la 31 decembrie 1992 a pieței comune unice.

Alte momente importante în ceea ce privește perfecționarea instituțională o reprezintă Tratatul de la Maastricht și Tratatul de la Amsterdam, care vor fi analizate în continuare, întrucât ele marchează o nouă etapă în construcția comunitară, respectiv crearea Uniunii Europene.

La originea acestei propuneri se găsește căderea Berlinului, în noiembrie 1989,și disoluția accentuată a prezenței sovietice în Europa de Est. se punea problema atitudinii Europei occidentale față de țările est-europene, care își manifestau voința lor fermă de a se apropia de ea.

În această perioadă, funcționa următoarea dilemă: dacă este nevoie să se lărgească Comunitatea cu noi membri sau dacă este nevoie să se oprească acest proces. La această chestiune trebuiau să răspundă, în principal, artizanii construcției europene: Franța și Germania, prin François Mitterand și Helmuth Kohl. Cei doi s-au declarat de acord. Această decizie va fi completată cu ideea integrării acestor țări în uniunea economică și monetară , ca o perspectivă comlementară de aprofundare a construcției europene.

Proiectul uniunii economice și monetare este însă o temă mai veche, comunităților economice a făcut obiectul mai multor dezbateri între membrii CEE. În cursul reuniunii de la Haga, din decembrie 1969, a avut loc prima întâlnire a șefilor de state și de guverne europene, care a evocat cea mai bună manieră de a realiza progrese în domeniul unificării politice.

La 14 decembrie 1973, o declarație asupra identității europene a fost adoptată la Copenhaga, și o alta , privind edificarea progresivă a U.E, a apărut la Consiliul european de la Haga, în anul 1976. Apoi la Stuttgard, în 19 iunie 1983, la Consiliul european a adoptat o declarație solemnă asupra UE.

Se intenționa ca UE să se realizeze prin aprofundarea și extinderea câmpului de acțiune european pentru a acoperi o parte crescândă a raporturilor dintre statele membre și relațiile lor externe. Această declarație comportă referințe explicite nu numai in privința rolului instituțiilor, dar și în aceea a politicii externe, a cooperării culturale, a apropierii legislațiilor, inclusiv in domeniul judiciar și penal.

Acestea vor fi problemele pe care președintele republicii franceze și șeful guvernului german le vor aborda la Dublin, în aprilie 1990, atunci când vor formula propuneri de lărgire a CEE.

2. Conferința de la Roma, decembrie l990 – decembrie 1991.

În urma declarației franco-germane din aprilie 1990, două conferințe interguvernamentale au fost organizate la Roma, începând cu 15 decembrie 1990: una asupra uniunii politice; cealaltă asupra uniunii economice și monetare În timp ce uniunea economică și monetară beneficia de un teren bătătorit dat de către experiența SME și de lucrările comitetului Delors, nu aceeași situație era in privința uniunii'' politice. Două concepții se confruntau in acest domeniu Era mai înalt punctul de vedere al Comisiei, susținut de către Belgia și Olanda, parțial de către Germania și Italia, conform căruia uniunea urma a se realiza prin extinderea competențelor comunitare la domenii noi (afacerile externe, securitatea externă și internă), și prin modalități noi de decizie sau de execuție in aceste domenii.

Un al doilea punct de vedere avea ca principali protagoniști Franța, susținută de Marea Britanie, Danemarca, Spania, Portugalia și Grecia. Potrivit acestora, noile domenii de competență comunitară trebuiau să constituie coloane distincte ale trunchiului comunitar, chiar dacă ansamblul trebuia să se situeze sub cupola UE. Separarea avea. in ochii protagoniștilor săi europeni, avantajul de a menține aceste domenii noi in câmpul cooperării inter-statale și de a face să scape competenței instituțiilor comunitare

Această dezbatere fundamentală a scăpat aproape total opiniei publice și chiar cercurilor mai obișnuite în afacerile europene. Chiar și Parlamentul european și, intr-o oarecare măsură, parlamentele naționale au fost ținute la distanță de aceste dezbateri. Aici se va situa, in opinia analiștilor, dificultatea întâlnită în stadiul ratificării unui tratat al uniunii, prezentat ca foarte ambițios, dar care, in esența sa politică, a fost caracterizat de o mare timiditate și de o amploare limitată.

Desigur că, in cadrul negocierilor, obiectivul politicii externe și de securitate comună este afirmat, dar angajamentele luate in numele uniunii politice nu trec dincolo de ceea ce s-a convenit prin Actul Unic. Se aveau în vedere angajamentele de consultări mutuale și cooperarea sistematică; definirea pozițiilor comune putând să conducă la punerea în operă a acțiunilor comune. Dar, Uniunea nu dispune decât de o slabă capacitate de decizie. Regula unanimității este generală in afara cazului în care nu este cerută prin procedură ".

Cele două conferințe și-au terminat lucrările în decembrie 1991, fiind regrupate într-un document intitulat Proiectul Tratatului de Uniune Europeană sau Acordul de la Maastricht, cum s-a numit după semnare.

CAPITOLUL III TRATATUL DE LA MAASTRICHT

Secțiunea I Considerații preliminare

"Tratatul asupra Uniunii europene" reprezintă rezultatul înțelegerii la care au ajuns șefii de stat și de guvern din cele 12 state membre ale Comunităților europene, înțelegere care a marcat, de altfel, reuniunea Consiliului de la Maastricht (Olanda), desfășurată în perioada 9-11 decembrie 1991.

Cu acest prilej s-au stabilit (în mai multe limbi comunitare) atât problemele principale care urmau să fie incluse în tratat, cât și faptul că tratatul urmează să fie adoptat la 7 februarie 1992, tot la: Maastricht, cu prilejul unei ceremonii oficiale la care să participe miniștrii afacerilor externe și de finanțe din cele 12 state membre, lucru care s-a și întâmplat. În acest fel s-au finalizat cu succes cele două Conferințe interguvernamentale, începute încă din decembrie 1990, ca privire la Uniunea politică, economică și monetară.

Tratatul încheiat are, în cuprinsul său, multiple prevederi cu caracter de noutate. Astfel, Comunitățile europene (numite din ce în ce mai frecvent "Comunitatea europeană", datorită fuziunii produse) continuă să existe sub o formă mai elaborată la fel și noua politică externă și de securitate comună, precum și cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne.

Toate sunt concepute a se realiza potrivit Tratatului cu privire la Uniunea europeană, nou creată. Pentru aceasta, Uniunea europeană dispune de un cadru instituțional unic, prin intermediul căruia se asigură participarea la procesul de decizie a marii majorități a cetățenilor.

Unul dintre obiectivele pe care și-1 propun spre realizare statele membre, până cel mai târziu în anul 1999, este cel care are în vedere chiar stabilitatea uniunii și anume unificarea cursului de schimb al monedelor naționale (urmând să fie același curs de schimb în toate statele membre ale Uniunii europene), acestea vor fi înlocuite printr-o monedă unică.

Cooperarea politică europeană (C.P.E.), care se situa la baza coordonării Comunităților și a statelor membre, se dezvoltă și devine politică externă și de securitate comună. Pentru prima dată statele membre au înțeles să promoveze o politică europeană de apărare comună.

Introducerea unei "cetățenii a Uniunii" și atribuirea de noi drepturi în materie decizională, pentru Parlamentul european, relevă specificul democratic al statelor membre.

Uniunea are în vedere consolidarea activităților în domeniul politicii sociale într-o primă etapă, chiar fără participarea Regatului Unit al Marii Britanii. Pe de altă parte, șefii de stat și de guvern au hotărât să păstreze caracterul deschis al Comunităților europene, permițând, în acest fel, și aderarea altor state.

La Maastricht s-a prevăzut negocierea unui pachet de reforme care să marcheze o etapă nouă, decisivă pentru viitorul întregului continent. Schimbările democratice, care au avut loc în Europa centrală și orientală după anul 1989, adăugate la prăbușirea Uniunii Sovietice, conferă planurilor de "Uniune Europeană", făurite de membrii C.E., o semnificație specială și anume: punerea în practică și repercusiunile pachetului de la Maastricht vor determina configurația viitoarei Europe și a rolului său în sistemul internațional.

Forța articolelor adoptate în tratat și dinamica pe care acestea o degajă vor determina dacă și în ce măsură europenii vor putea să abordeze problemele lor comune, într-o manieră eficace, bucurându-se de legitimitatea lor democratică.

Având o importanță deosebită, Tratatul de Uniune, adoptat la Maastricht, a devenit un cuvânt de ordine sinonim cu o nouă forță de decizie, referitoare la problema integrării europene, problemă care nu a mai fost pusă niciodată cu atâta acuitate ca acum.

Deciziile fundamentale ale reuniunilor la cel mai înalt nivel, în special cele referitoare la introducerea unei monede comune până în anul 1999 și orientarea spre măsurile de apărare comună, vor face obiectul dezbaterilor destinate viitoarei dezvoltări a Europei. În acest context este de așteptat să se depășească etapa deosebirilor de vederi (izvorâte din concepțiile tradiționaliste), dând prioritate obiectivelor și intereselor comune.

Deosebirile de păreri își găsesc rezolvarea în convingerea comună conform căreia Comunitatea aduce avantaje tuturor intereselor urmărite de statele membre, trebuind să se dezvolte pe baza progreselor realizate până în prezent, Tratatul de la Maastricht folosește, pe întreg cuprinsul său, expresia "Comunitate" (sg.), nu "Comunități" (pl.), expresie pe care o vom folosi și noi în continuare, în anumite situații deoarece constituie singura cale de rezolvare a problemelor comune, cu care europenii se confruntă acum și se pot confrunta și în viitor.

Anul 1993 constituie începutul "Pieței interne comunitare", la noile dimensiuni conferite de Tratatul de la Maastricht, iar la 1 ianuarie 1994 a debutat faza preparatorie a Uniunii economice și monetare.

Pentru o înțelegere cât mai bună a specificității Tratatului, vom trece în revistă câteva elemente de conținut ale acestuia.

Faptul că statele membre se găsesc în mod incontestabil pe calea cea bună, prin adoptarea tratatului, este de acum evident. Reprezintă modificarea contractuală cea mai importantă de la semnarea Tratatelor de la Roma, constituind temeiul juridic pentru o profundă dezvoltare a Comunităților. Deschiderea, pe care o presupune tratatul, o depășește cu mult pe cea oferită de Actul unic european din 1987.

Textul adoptat la Maastricht sistematizează mai multe elemente cu natură juridică diferită. În primul titlu se stipulează, printre altele, într-o manieră aproape lapidară, faptul că: "prin prezentul tratat Înaltele Părți Contractante instituie între ele o Uniune europeană", reluându-se astfel obiectivul formulat în 1972, la Reuniunea de la Paris (mai târziu a fost formulat Preambulul Actului unic european, care își propunea să transforme Comunitatea într-o Uniune europeană).

Tratatul mai contribuie și la concretizarea (aplicarea) noțiunii de Uniune europeană. Ca și în alte declarații, făcute anterior (cum este exemplul Preambulului Actului unic european), se stipulează că Uniunea este "fondată pe Comunitățile europene completate cu politicile și formele de cooperare stabilite prin prezentul tratat".

Preambulul tratatului scoate în evidență cu claritate faptul că Uniunea europeană nu este încă realizată: "Prezentul tratat marchează o etapă nouă în procesul de construcție a unei uniuni mai strânse între popoarele Europei, uniune în cadrul căreia hotărârile să fie luate cu participarea celei mai mari părți posibile a cetățenilor".

Formula: "Cu cât mai mulți cetățeni posibili" înlocuiește, având în vedere rezervele britanice, pe cea folosită în textele elaborate înaintea Maastricht-ului, și anume "vocația federală".

Dezbaterea asupra structurii tratatului își are rădăcinile de fapt în trecutul integrării europene, caracterizată prin opoziția mereu reactualizată între susținătorii unei abordări interguvernamentale, reflectând concepții diferite ale Uniunii europene.

Fără a reveni asupra derulării negocierilor apare util să se rețină dificultatea de principiu care a fost perceptibilă din primul semestru al anului 1991când negocierile s-au desfășurat sub președenția luxemburgheză.

Astfel, în cadrul negocierilor din 1991, divergența de vederi s-a cristalizat asupra problemei tratamentului comunităților economice urma să fie acordat viitoarei politici externe și de securitate comună și cooperării în domeniul justiției și al afacerilor interne.

Comisia mai ales a pledat pentru includerea acestor subiecte în chiar Tratatul CEE care s-ar transforma astfel în Tratatul Uniunii; Uniunea s-ar substitui Comunităților și ar absorbi cooperarea politică și acțiunile cu caracter interguvernamental.

Reprezentanții altor state membre, mai ales Franța și Marea Britanie, preferau aceste structuri unitare cu mai multe ramificații o altă abordare pe piloni, în cadrul căreia politica externă și de securitate comună și cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne urmau să fie tratate în două capitole sau doi piloni separați și care s-ar adăuga celor trei tratate de bază (CEE, CECA și CEEA) pentru a forma împreună Uniunea europeană.

Tratatul urma să fie ratificat de către fiecare stat în parte și să intre în vigoare la 1 ianuarie 1993, în caz de ratificare și depunere a instrumentelor înainte de acea dată, sau în prima zi a lunii următoare celei în care se va depune instrumentul de ratificare de către ultimul stat care a procedat la aceasta.

Întrucât Germania a depus instrumentele de ratificare la 13 octombrie 1993, tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

CAPITOLUL IV TRATATUL DE LA AMSTERDAM

Secțiunea I Consideratii Preliminare

La fel ca și în cazul Tratatul de la Maastricht și al celorlalte tratate anterioare, nici acesta nu reprezintă faza ultimă în evoluția comunităților, ci un nou pas care are rolul de a adapta construcția comunitară la cerințele perioadei în care a fost adoptat și a celor de perspectivă.

În vederea redactării textului tratatului s-au depus eforturi considerabile de către toți factorii implicați în acest proces: reprezentanți astfel încât statelor membre, instituțiile comunitare și alte organisme ale acestora, fiind solicitate chiar și unele organizații neguvernamentale pentru a înainta unele avize.

Trebuie remarcat faptul că Tratatul de la Amsterdam reprezintă așa cum am arătat, o nouă etapă, dar desigur nu ultima, în procesul complex de integrare europeană, care va continua prin noi măsuri politice, economice, legislative și de altă natură.

Tratatul de la Amsterdam aduce câteva noutăți și în materia politicilor comunitare: politica comercială comună, posibilitatea de a extinde sfera de aplicare a articolului 133 din T.C.E. la problemele comerciale cu privire la servicii și la proprietatea intelectuală; politica socială și de angajare, noul Titlu VIII, privind angajarea, articolele 125 la 130 cu includerea în Tratatul instituind C.E. a Protocolului social, lupta împotriva excluderii sociale, articolul 136, alin. 1, din T.C.E. și articolul 137, §2, alin. 3 din T.C.E., care apare în calitate de nou obiectiv al politicii sociale și dispozițiile relative la egalitatea dintre bărbați și femei. Modificări cu caracter proclamatoriu privesc, de asemenea, mediul, sănătatea publică, protecția consumatorilor.

Schimbările instituționale introduse de Tratatul asupra Uniunii Europene au fost completate prin modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam.

Secțiunea II Agenda 2000

Sfârșitul mileniului II și perspectiva celui de-al treilea au găsit Uniunea Europeană într-un proces de profunde transformări care priveau atât perfecționarea procesului de integrare, cât și extinderea sferei sale de responsabilități și a numărului de state membre. În acest sens, în anul 1999 au avut loc o serie de evenimente care au marcat în mod favorabil evolutia Uniunii și procesul de integrare.

Astfel, în cursul acelui an au intrat în vigoare EURO și Uniunea economică și monetară. Între 24 și 25 martie, Consiliul șefilor de state și guverne reunit la Berlin a aprobat reformele care au fost înscrise în documentul denumit „Agenda 2000", iar la 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam.

De asemenea, s-a desemnat o nouă Comisie condusă de Romano Prodi, iar în luna iunie a fost ales un nou Parlament european. Toate acestea au fost de natură să dea noi imbolduri procesului de perfecționare a construcției comunitare.

Agenda 2000 și-a înscris ca obiective modernizarea politicilor Uniunii și pregătirea acesteia în vederea extinderii. Acest document este considerat ca fiind unul dintre cele mai importante adoptate în anul 1999.

Reformele înscrise în Agenda 2000 au avut la bază propunerile Comisiei și s-a urmărit ca ele să răspundă unor cerințe și aspirații legitime ale cetățenilor Uniunii Europene, cum ar fi:

– o mai mare egalitate a șanselor și o mai bună calitate a vieții pentru persoanele care trăiesc în regiunile mai puțin favorizate;

– asigurarea unei protecții eficiente a mediului înconjurător după intervențiile brutale și nocive din trecut, astfel încât să se asigure transmiterea către generațiile viitoare a unui mediu sănătos;

accesul la o gamă largă de produse alimentare de înaltă calitate care nu prezintă nici un risc și sunt realizate la prețuri concurențiale de către producători care beneficiază de venituri rezonabile;

o gestionare responsabilă și eficientă a finanțelor comunitare în scopul garantării aceleiași rigori bugetare, atât la nivelul Uniunii, cât și la cel al statelor membre.

Reformele preconizate de Agenda 2000 vizează printre altele să remodeleze Uniunea în vederea asigurării succesului procesului de extindere și s1 garanteze cele mai bune perspective economice cetățenilor europeni. Uniunea trebuie să țină seama de dificultățile pe care le presupun negocierile privind extinderea cu cele 13 țări candidate, prin pregătirea acestora cu temeinicie pentru aderarea și prin participarea cu ajutorul financiar în procesul de preaderare.

CAPITOLUL V REUNIUNEA DE LA NISA

Un alt moment important în procesul de perfecționare instituțională a uniunii Europene l-a costituit reuniunea șefilor de state și de guverne de la Nisa din decembrie 2000.

Încheiată la 11 decembrie, reuniunea interguvernamentală a avut ca scop examinarea unor probleme legate de viitoarea extindere a Uniunii prin aderarera statelor din centrul și estul Europei.

Negocierile au avut ca obiect următoarele domenii de o deosebită importanță:

Componența Comisiei europene. S-a convenit ca statele mari să renunțe la cel de-al doilea comisar până în anul 2005 în favoarea statelor noi primite, dar numărul comisarilor să nu depășescă 27 de membri;

Redistribuirea voturilor în Consiliu. S-a prevăzut o nouă scală de repartizare a voturilor de la 3 la 29. României i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va face ca să ocupe o poziție importantă în procesul de adoptare a deciziilor.

Extinderea votului majoritar în locu unanimității, măsură luată pentru a se evita blocajul procesului decizional ca urmare a creșterii numărului statelor membre.

Parlamentul european va avea 732 de membri spre deosebire de numărul maxim de 700 prevăzut de tratatul de al Amsterdam.

Îmbunătățirea sistemului cooperării intensificate.

În baza tratatului de la Nisa statele nu au reușit să obțină un acord al statelor participante , conform căruia o decizie nu va putea fi luată fără asentimentul a 14 state membre din cele 27, când vor deveni membre ale Uniunii în urma primirii țărilor candidate.

Obiectivul central al C.I.G. a fost acela de a reforma dispozițiile instituționale din Tratatul asupra Uniunii Europene și Tratatele comunitare institutive cu scopul declarat al deschiderii drumului pentru viitoarea extindere a Uniunii, care ar trebui să numere 27 de state membre, dacă nu chiar mai multe.

Semnarea Tratatului de la Nisa, la 26 februarie 2001, semnifică, de fapt, încheierea lucrărilor Conferinței Interguvernamentale, conferință care a fost convocată în urmă cu un an, adică în data de 14 februarie 2000. S-a urmărit, în acest sens, formularea unui răspuns la problema care, pe drept cuvânt, frământa decidenții și teoreticienii domeniului cu privire la posibilitatea funcționării Uniunii, dar nu oricum, ci eficient, în situația în care numărul actual al statelor membre s-ar dubla. Principalele teme ale Conferinței, avute în vedere încă de la Consiliul european de la Cologne, din iunie 1999, au fost:

– componența Comisiei europene;

– ponderarea voturilor în cadrul Consiliului;

– "eventuala" extindere a votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului;

– alte modificări, "în măsura în care ele vizează instituțiile europene în cadrul punctelor mai sus menționate și în care ele au rolul de a aplica Tratatul de la Amsterdam".

Acest ultim aspect ("alte modificări") a permis și o reformă în cadrul jurisdicției comunitare.

Alături de reforma instituțională, din perspectiva aderarii a noi state la U.E., șefii de stat și de guvern întruniți la Nisa au adăugat și alte aspecte, dintre care rețin atenția, după cum urmează:

– Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;

– protejarea valorilor democratice;

– cooperarea consolidată;

– apărarea comună;

– dezbaterile cu privire la viitorul Europei.

Tratatului de la Nisa i-a fost anexată, printre altele, și "Declarația privind viitorul Uniunii Europene". Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituțional al Uniunii pentru extinderea sa, dar a afirmat și necesitatea realizarii unei dezbateri mai largi și aprofundate cu privire la viitorul Uniunii. Astlel, s-a prevăzut că, începând cu anul 2001, președințiile în exercițiu ale Uniunii să încurajeze dezbaterea, în cooperare cu instituția Comisiei, cu participarea Parlamentului european, în asociere cu parlamentele naționale, cu mediile politice, econo mice și universitare, cu reprezentanții societații civile, ca și cu statele membre.

Temele asupra cărora se vor purta aceste dezbateri sunt:

– simplificarea tratatelor (regruparea dispozițiilor fundamentale din cele 4 tratate de baza într-unul singur, care va trebui să fie prezentat mai clar și pe ințelesul cetățenilor);

delimitarea competențelor (cine și ce va face în Uniunea Europeană; care sunt competențele ce trebuie exercitate și la ce nivel

– Uniune sau state membre? în ce mod să se asigure o mai bună complementaritate a diferitelor niveluri de acțiuni legislative și administrative);

– statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dupa proclamarea sa la Nisa;

– rolul parlamentelor naționale în arhitectura europeană.

Odată ce activitățile, având caracter pregătitor, se finalizează, va fi convocată o nouă C.I.G., în anul 2004, pentru a dezbate aceste probleme și pentru a aduce tratatelor eventuale modificări. Conferința nu se va putea opune extinderii U.E., statele candidate care au încheiat negocierile de aderare cu U.E. vor fi invitate să participe la această Conferința, celelalte state având numai statut de observator.

Concluzionând, apreciem faptul că reformele de la Nisa au pregătit structura instituționala a U.E. pentru extinderea prin aderarea a noi state, însă este, în mod cert, necesară o dezbatere mai largă și profundă în legătură cu viitoruI U.E.

Astfel, Nisa devine un moment de referința în evoluția construcției comunitare, așa cum, în anul 1993, o astlel de importanță a dobândit-o "momentul Maastricht”, când s-au pus bazele Uniunii Europene, prin intrarea în vigoare a Tratatului semnat în anu1 1992, dar și "momentul Amsterdam", din anu1 1999, când a intrat în vigoare un nou Tratat, având o importanță sensibil similară.

Tratatul de la Nisa oferă posibilitatea extinderii U.E., ceea ce transformă Consiliul european din decembrie 2000, cel mai lung din istoria europeană (4 zile), într-un eveniment istoric. Declarația privind viitorul Uniunii este clară în această privință: Tratatul "deschide calea extinderii Uniunii" și, odată ratificată, "vor fi avute în vedere schimbările instituționale necesare extinderii Uniunii".

Reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapă necesară în evoluția construcției europene, tocmai pentru realizarea obiectivelor acesteia.

Perspectiva aderarii a noi state a generat, în mod implicit, necesitatea unor schimbări în sensul perfecționării și adaptării instituțiilor comunitare la noile realități.

În relație cu tendința extinderii ariei geografice europene a Uniunii, prin aderarea a noi state, se manifestă cerința ca U.E. să aibă o structură instituțională eficientă care să contribuie la afirmarea organizației pe plan mondial. Se urmarește, astfel, o adaptare a structurii create pentru o Uniune ce avea în componența sa numai 6 state membre, la realitățile impuse de o Europă unită, care va număra, probabil, 27 de state.

Reforma, din acest punct de vedere, prezintă un caracter evolutiv: anumite dispoziții își vor produce efectele odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, altele (care se gasesc în protocoalele și declarațiile privind extinderea Uniunii Europene) își vor produce efectele ulterior.

CAPITOLUL VI MODIFICĂRILE ADUSE PRIN SEMNAREA TRATATULUI DE LA NISA

Sectiunea I Componența și funcționarea instituțiilor

a. Parlamentul European

Potrivit noului articol 189 alin. 2, numărul maxim al deputaților europeni va ajunge la 732, chiar dacă Tratatul de la Amsterdam stabilise acest număr la 700.

O nouă repartiție a locurilor în Parlament va intra în vigoare la 1 ianuarie 2004, pentru un total de 535 deputați (în locul celor 626, cât sunt în prezent), cărora li se vor adăuga, pentru legislatura 2004 – 2009, numărul reprezentanților noilor state membre, astlel încât numărul total să fie cât mai aproape posibil de 732. În acest scop, Consiliul este cel care va trebui să ia o decizie. Problema se va relua, fiind de actualitate, atunci când vor avea loc Conferințele de aderare.

Dupa o scurtă analiză a numărului de locuri rezervate statelor, post-extindere, se poate observa că, excepție făcând Luxemburg-ul, Germania este singurul stat care își menține numărul de deputați într-o Uniune cu 27 de membri. Franța, Regatul Unit și Italia, în special, vor pierde, fiecare, câte 15 deputați. Pe de altă parte, Belgia și Portugalia se văd gratificate cu 22 de locuri, în timp ce Ungaria și Republica Cehă, având o populație mai numeroasă, nu obțin decât câte 20 de locuri. Luând în considerare aceste aspecte, se pare că proporționalitatea între populația fiecărui stat membru și numărul de locuri repartizate s-a făcut după ce a fost acordat un anumit procent din totalul locurilor fiecărui stat (Parlamentul propusese ca un minim de 4 reprezentanți să fie atribuit fiecărui stat). Acest lucru pare să confirme ipoteza lansată de doctrinari și cercetători, ipoteza potrivit căreia repartizarea locurilor a servit ca mijloc de schimb pentru a echilibra noua configurație a Consiliului, fără ca ponderea democratică să fie un factor predominant.

Conform noului articol 190, paragraful 5, Consiliul va avea competența ca, dupa intrarea în vigoare a Tratatului, să aprobe statutul deputaților europeni cu majoritate calificată (cu excepția problemelor privind regimul fiscal al membrilor sau al foștilor membri).

Organizarea partidelor politice la nivel european, care în prezent nu-și găsesc decât consacrată existența lor în Tratatul instituind C.E., va fi incurajată datorită existenței unei baze juridice noi care va permite Consiliului să stabilească, potrivit procedurii de co-decizie, statutul acestor partide .

b. Consiliul Uniunii Europene

Obiectivul urmarit de C.I.G. a fost acela de a pune în aplicare un sistem

care să atenueze consecințele aderării statelor care au o populație mai puțin numeroasă, atunci când vin în "concurs" cu statele care au o populație mult mai numeroasă, ân ceea ce privește sistemul majorității calificate din cadrul Consiliului (numai 3 din cele 13 state candidate la aderare sunt mai numeroase decât media statelor, deja, membre ale U.E.).

Pentru a realiza acest lucru, au fost luate în discuție două formule posibile: dublarea majorității sau reponderarea în cadrul actualului sistem. În final, a fost retinuta o formulă care îmbină cele două soluții.

Pe de o parte, noua pondere își va produce efectele începând cu 1 ianuarie 2005.

Pe de altă parte, având în vedere numărul de voturi repartizat fiecarui stat, în cadrul Consiliului va exista un numar total de 345 voturi. În această situație, deliberările sunt valabile dacă se obțin cel puțin 169 voturi care să exprime votul favorabil al majorității membrilor atunci când ele sunt luate pe baza propunerii Comisiei. În celelalte cazuri, deliberările sunt valabile numai dacă reunesc cel puțin 169 voturi care să exprime votul favorabil a cel puțin 2/3 dintre membri.

De asemenea, noul Tratat prevede ca, atunci când o decizie este luată de către Consiliu cu majoritate calificată, un membru al acestuia poate solicita verificarea faptului dacă statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel puțin 62% din populația totală a Uniunii. În cazul în care se constată că această condiție nu este îndeplinită, decizia în cauză nu va fi luată.

Declarația cu privire la extinderea Uniunii Europene exprimă poziția pe care o vor avea statele membre ca urmare a negocierilor de aderare: pragul majorității calificate într-o Uniune cu 27 de membri va fi de 258 de voturi din cele 3451, ceea ce înseamnă că pragul majorității calificate din prezent se ridică. O altă Declarație cu privire la pragul majorității calificate și numărul voturilor minorității de blocaj într-o Uniune lărgită precizează că procentul voturilor care corespunde majorității calificate va crește în viitor, pe măsura extinderii U.E., până va ajunge la 73,4%, atunci când toate statele candidate vor adera și că minoritatea de blocaj va trece de la 88 la 91 de voturi.

Astlel, într-o Uniune cu 27 de membri:

– egalitatea voturilor între cele 4 state "mari" este menținută (29 de voturi fiecare), Spania conservându-și statutul său de intermediar între statele "mari" și cele "mici", statut pe care-l va împărți cu Polonia (27 de voturi);

– 3 state "mari" nu vor fi în masură să mai blocheze procesul decizional, așa cum se întampla în prezent;

– dubla majoritate (voturi/state membre) ar putea fi completată, la cererea unui stat membru, cu o majoritate consolidată (62%) din populația totală a Uniunii.

c. Comisia europeană

În cadrul Comisiei vor fi aduse importante modificări atât în ceea ce privește desemnarea și componența Comisiei, cât și în ceea ce privește funcționarea sa.

– Numărul membrilor Comisiei

Pornind de la ideea potrivit căreia instituția Comisiei trebuie să funcționeze pe baza principiului colegialității și să-și păstreze eficacitatea și într-o Uniune extinsă, reprezentanții statelor membre au stabilit un platon care diferă, după cum urmează:

I) începând cu 1 ianuarie 2005, Comisia va avea câte un reprezentant al fiecarui stat membru, fără plafon (numărul va putea fi modificat, ca și în prezent, de către Consiliu statuând cu unanimitate);

2) în cazul în care Uniunea va număra 27 de state membre, numărul comisarilor, care va trebui să fie inferior numărului de state membre (deci, maxim 26), va fi stabilit de către Consiliu cu unanimitate de voturi și membrii vor fi, aleși pe baza unei rotații egale; modalitatea rotației va fi, de asemenea, stabilită de Consiliu, statuând cu unanimitate și cu respectarea principiilor urmatoare: ordinea rotatiei și durata prezenței în Comisie.

– Consolidarea autorității președintelui

Un pas important în accentuarea caracterului supranațional al Comisiei este acela al schimbării intervenite cu privire la numirea președintelui și a membrilor Comisiei: de la unanimitate s-a trecut la majoritate calificată.

Tratatul de la Nisa consacră sporirea puterilor președintelui, măsura care se dovedește a fi indispensabilă pentru a asigura coerența unui nou colegiu extins la mai mult de 20 de membri. Astfel, președintele Comisiei va hotărî repartizarea portofoliilor și va putea să remanieze aceste responsabilități în timpul mandatului. Totodată, președintele are dreptul, după aprobarea acestei măsuri de către colegiu, să ceară unui comisar să demisioneze. De asemenea, el va numi (după aprobarea colegiului) vice-președinții Comisiei.

d. Curtea de justitie și Tribunalul de primă instanță

Reforma adusă cu privire la Curtea de justitie a U.E. este una esențială.

Aceasta vizează, astfel:

– înființarea Camerelor jurisdicționale ajutătoare pe lângă T.P.I.;

– repartizarea competențelor între Curte și T.P .I.;

– componența și functionarea celor două instanțe.

– înființarea Camerelor jurisdicționale

Camerele jurisdicționale vor trebui înființate pe lângă T.P.I. pentru a exercita, în anumite domenii specifice (cum este cazul celui al funcției publice europene sau al proprietății intelectuale), competențele jurisdicționale prevăzute de Tratat.

Înființarea Camerelor jurisdicționale specializate va trebui să degreveze Tribunalul de anumite cauze și să înlature, pe cât posibil, întârzierile judiciare devenite, deja, considerabile.

Elaborarea și adoptarea, respectiv, aplicarea regulilor cu privire la componență și competențe, revin Consiliului, care statuează cu unanimitate, pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului european și a Curții de justiție sau la cererea acesteia din urmă, după consultarea celorlalte două instituții. Membrii Camerelor sunt numiți de către Consiliu cu unanimitate de voturi.

Deciziile Camerelor pot face obiectul fie al unui recurs (Iimitat la probleme de drept), fie al unui apel (care poate viza și probleme de fapt) în fața Tribunalului.

Deciziile T.P.I. vor putea, apoi, "în mod excepțional, să facă obiectul unei reexaminări din partea Curții de justiție, în condițiile și limitele prevăzute de statut, în cazul în care există un risc serios de a aduce atingere unității sau coerenței dreptului comunitar.

În această privință, articolul 62 din noul Statut al Curții, adoptat la Nisa, prevede că avocatului general îi revine sarcina de a "propune Curții de justiție reexaminarea deciziei Tribunalului" și aceasta într-un termen de o lună, începând de la pronunțarea deciziei. Curtea de justiție decide, într-un nou termen de o lună, dacă va avea loc o reexaminare sau nu a deciziei.

Procedura "reexaminării" trebuie, însă, să fie definită prin Statut. O declarație înscrisă în actul final al Conferinței prevede că procedura reexaminării va avea caracter "de urgență".

– Repartizarea competențelor între Tribunal și Curte

Tribunalului i se va acorda, în mod direct, prin Tratat, competența, având caracter principial, de a soluționa recursurile în anulare, în carență, în reparație și privind funcția publică, ca și recursurile întemeiate pe o clauză compromisorie, cu excepția:

– celor care sunt repartizate unei Camere jurisdicționale și

– celor pe care Statutul le rezervă Curții.

De asemenea, Tribunalul va fi competent să se pronunțe asupra recursurilor formulate împotriva deciziilor camerelor jurisdicționale.

Marea noutate a Tratatului de la Nisa, cu privire la repartizarea competențelor între Tribunal și Curte, privește chestiunile prejudiciale (preliminarii) "în materii specifice, determinate de Statut": în mod contrar a ceea ce era prevazut pentru recursurile directe, competența nu este de principiu, ea există pe cale de excepție.

– Componența și funcționarea jurisdicțiilor comunitare

În acest domeniu, principalele modificări sunt următoarele:

– Curtea va fi formată dintr-un judecător din fiecare stat membru, oricare

ar fi numărul total al statelor membre, ceea ce va permite garantarea reprezentarii tuturor sistemelor juridice naționale. Numărul avocaților generali ai Curții rămâne neschimbat, dar acesta va putea crește printr-o decizie a Consiliului, care statuează cu unanimitate, la cererea Curții;

– în ceea ce privește Tribunalul, acesta va număra cel puțin un judecător din fiecare stat membru, numărul urmând a fi stabilit prin Statutul Curții. Noul articol 48 din Statut menține numărul la 15;

– avocatul general al Curții nu va putea prezenta de acum înainte decât concluziile sale cu privire la cauzele care cer intervenția sa;

– Statutul Curtii, în continuare, va putea fi modificat de către Consiliu, care statuează cu unanimitate, pe baza unui drept de inițiativă împărțit între Curte și Comisie, dupa consultarea Parlamentului european;

– regulamentele de procedură al Curții și al Tribunalului (stabilit de comun acord cu instituția Curții), vor fi supuse aprobării Consiliului, care statuează cu majoritate calificată.

e. Curtea de conturi

Aceasta va fi constituită, conform Tratatului de la Nisa, din reprezentanți ai fiecărui stat membru, îndeplinind un mandat pentru un termen de 6 ani.

Membrii Curții de conturi vor fi numiți de către Consiliu, care va hotărî cu majoritate calificată (și nu cu unanimitate).

Curtea de Conturi, din motive de celeritate, se va putea constitui în Camere pentru a adopta anumite tipuri de rapoarte sau avize.

Dispozițiile Tratatului prevăd îmbunătățirea colaborării Curții de conturi a U.E. cu instituțiile naționale similare. Unul dintre mijloacele folosite în acest sens poate fi constituirea, de către președintele Curții de Conturi, a unui Comitet de legatură cu persoanele care sunt conducători ai instituțiilor naționale corespunzătoare.

f. Comitetul economic și social. Comitetul regiunilor

Prin Tratatul de la Nisa, sporesc rolul și influența Comitetului economic și social (C.E.S.), ca for de investigare a intereselor partenerilor economici și sociali, la nivelul ansamblului U.E.

C.E.S. va avea în componența sa un număr de cel mult 350 de reprezentanți, ceea ce va permite actualelor state membre să-și mențină numărul de locuri deținute în prezent.

Numărul membrilor Comitetului Regiunilor a fost limitat tot la 350. De asemenea, Tratatul de la Nisa reglementează cerința ca membrii Comitetului să aibă mandat electoral de la autoritățile pe care le reprezintă sau aceștia să îndeplinească acea condiție a responsabilității din punct de vedere politic.

Sectiunea II Procedurile de decizie

Este de remarcat faptul că, în această materie, progresele realizate nu au fost pe măsura aspirațiilor. 30 de acte, a căror adoptare cere în prezent unanimitatea, vor putea fi adoptate cu majoritate calificată, ceea ce este, din punct de vedere cantitativ, destul de important. Dar, pe plan calitativ, reforma lasă, încă, de dorit: procedurile sunt mult mai complicate în anumite materii sensibile; adesea, veto-ul este cerut în materii, precum: fiscalitatea (ceea ce este dificil pentru functionarea Pieței interne), securitatea socială și mediul înconjurător. Se poate observa că nu au fost înregistrate progrese în cadrul celui de-al treilea pilon: justiție și afaceri interne, cu excepția materiei azilului și imigrării.

Astfel , Regatul Unit își va păstra dreptul de veto în politica fiscală, Germania în domeniul imigrării și dreptului de azil, iar Spania, Portugalia și Grecia în privința ajutorului regional.

Sectiunea III Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

S-a considerat, și nu fără temei, că acest "tratat constituțional" trebuie să încorporeze Carta drepturilor fundamentale, deoarece documentul, printre altele, explică și problema importanței cetățeniei europene.

Încercând o analiză succintă, observăm cu claritate faptul că această Cartă a drepturilor fundamentale reprezintă rezuItatuI unei proceduri originale și fără precedent în istoria U.E., procedura care poate fi rezumată astfel:

– Consiliul european de la Cologne1 a fost cel care a formulat mandatul redactării unui proiect al Cartei drepturilor fundamentale;

– proiectul a fost adoptat în data de 2 octombrie 2000 (organismul care s-a ocupat de întocmirea acestui document a fost format din: 15 reprezentanți ai șefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, 1 reprezentant al Comisiei, 16 membri ai Parlamentului european și 30 de reprezentanți ai parlamentelor

naționale);

– Consiliul european de la Biarritz și-a dat acordul unanim asupra proiectului și l-a transmis Parlamentului european și Comisiei;

– Parlamentul european, în continuare, și-a manifestat vointa în sensul,

acordului, în data de 14 noiembrie 2000, iar Comisia la 6 decembrie 2000;

– în numele instituțiilor lor, președintii Parlamentului european, Consiliului și Comisiei au semnat și recunoscut oficial Carta în data de 7 decembrie 2000, la Nisa.

Carta cuprinde, într-un text unic, pentru prima data în istoria U.E., ansamblul drepturilor civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni, precum și ale tuturor persoanelor care trăiesc pe teritoriul Uniunii.

Aceste drepturi sunt grupate în 6 capitole, după cum urmează:

– Demnitatea;

– Libertatea;

– Egalitatea;

– Solidaritatea;

– Cetățenia;

– Justiția.

Documentul (Carta) reafirmă respectul pentru competențele Comunitatilor

europene, precum și pentru principiul subsidiarității. Ea are în vedere: drepturile și libertățile rezultate din tradițiile constituționale și obligațiile internaționale comune statelor membre; Tratatele Comunității Europene, Convenția Europeană a Drepturilor Omului; Carta socială europeană a Consiliului Europei și Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor, precum și alte convenții internaționale la care adera Uniunea Europeană sau statele membre.

Problema statutului juridic, adică a forței obligatorii a Cartei, prin încorporarea ei în Tratatul asupra Uniunii Europene, a fost ridicată la reuniunea Consiliului european de la Cologne care a și lansat demersul. Proiectul a fost redactat din perspectiva acestei eventuale încorporări și Parlamentul a fost de acord cu propunerea. Consiliul european de la Nisa a fost cel care a decis să examineze problema statutului juridic al Cartei în cadrul dezbaterii privind viitorul Uniunii Europene, dezbatere care a fost lansată pe 1 ianuarie 2001.

În Preambulul Cartei se arată, de altfel, și faptul că: "Popoarele Europei au stabilit între ele o uniune care decide asupra viitorului pacifist bazat pe valori comune".

Conștientă de patrimoniul sau spiritual și moral, U.E. s-a întemeiat pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, ale libertății, egalității și solidarității. Ea se sprijină pe principiul democrației și pe principiul statului de drept. Plasând persoana în centrul acțiunilor sale, Carta instituie cetățenia U.E. și creează un spațiu de libertate, securitate și justitie adecvat.

Uniunea contribuie la ocrotirea și dezvoltarea valorilor comune cu respectarea diversității culturale și a tradițiilor popoarelor Europei, a identității naționale a statelor membre și organizarea puterilor publice la nivel național, regional și local. Organizația încearcă să promoveze dezvoltarea echilibrului și asigurarea liberei circulații a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor și a capitalurilor, precum și libertatea de stabilire oriunde pe teritoriul Uniunii.

În cazul în care sunt încălcate dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, sancțiunile vor fi aplicate în conformitate cu dreptul național. Așadar, necesitatea unei Constituții a Uniunii Europene țn cadrul căreia să fie introdusă și această Cartă este determinată de însăși esența raporturilor care se nasc și cărora trebuie să le fie determinate obiectul, subiectele și cauza, nemaifiind posibilă folosirea regulilor de drept internațional privat atunci când se va vorbi despre o Europă federală, indiferent că este vorba de varianta franceză a unei federații de tipul statelor-națiuni sau că este vorba de federalismul clasic promovat de Germania.

Se poate, deci, afirma că această Cartă a drepturilor fundamentale este și va fi foarte importantă în noua arhitectură dacă avem în vedere locul și rolul sau în structura legislativa comunitara. Este un veritabil motiv de reflecție cu privire la locul și rolul acesteia, dacă ne raportăm la documentele Consiliului Europei în materia drepturilor omului, dar și dacă avem în vedere extinderea competențelor instanțelor jurisdicționale de la Luxemburg (ale U.E.) și pe cele ale Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg (a Consiliului Europei), și nu numai.

Secțiunea IV Protejarea valorilor democratice

Tratatul asupra Uniunii Europene (T.U.E.), modificat prin Tratatul de la Amsterdam, înscrie, între altele, și faptul că Uniunea respectă drepturile fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, precum și tradițiile constituționale comune statelor membre.

În prezent, articolul 7 din T.U.E. nu tratează decât existența unei încălcări grave și continue de către un stat membru a drepturilor fundamentale și posibilitatea sancționării acestuia (prin suspendarea anumitor drepturi care rezulta din Tratat, de exemplu dreptul de vot). Textul nu conține dispoziții de prevenire a unor astlel de încălcări grave a drepturilor omului.

Noul Tratat permite Consiliului, care statueaza cu 4/5 dintre membrii săi, pe baza unei propuneri motivate venite din partea unui stat terț, Parlamentului european sau Comisiei, și după avizul conform al Parlamentului european, să constate existența unui "risc clar de încălcare gravă de către un stat membru" a drepturilor fundamentale și să-i adreseze "recomandări în această privință".

Înainte de a trece la această constatare, Consiliul, evident, va atenționa statul vizat. El poate, de asemenea, să ceară personalităților independente să prezinte un raport.

Secțiunea V Cooperarea consolidată și apărarea comună

În perspectiva unei Uniuni extinse, recurgerea la o cooperare consolidată se dovedește a fi deosebit de necesară, lucru pe care redactorii Tratatului de la Nisa l-au avut în vedere. Necesitatea abordarii acestui aspect decurge, în primul rând, din diferențele economice și geopolitice care se vor accentua după extinderea Uniunii la cel putin 27 de state membre și, nu în ultimul rând, din necesitatea garantarii acquis-ului comunitar.

Astlel, cooperarea trebuie:

– să faciliteze realizarea obiectivelor Uniunii și ale Comunității, să apere și

să servească interesele sale și să consolideze procesul de integrare;

– să respecte Tratatele, ca și cadrul instituțional unic al Uniunii;

– să respecte acquis-ul comunitar;

– să se situeze în limitele competențelor Uniunii sau ale Comunităților europe

ne și să nu intervină în domeniile care intră în competența exclusivă a Comunității;

– să nu aducă atingere Pieței interne, așa cum este ea definită la articolul 14 paragraful 2 din Tratatul instituind Comunitatea europeană, nici coeziunii economice și sociale stabilite conform Titlului XVII din acelasi Tratat;

– să nu facă discriminări între schimburile dintre statele membre și să nu

provoace distorsiuni de concurență între acestea;

– să reuneasc minim 8 state membre (și nu majoritatea);

– să respecte competențele, drepturile și obligațiile statelor membre neparticipante;

– să nu afecteze dispozițiile Protocolului care integrează acquis-ul Schengen în cadrul Uniunii Europene;

– să fie deschise tuturor statelor membre.

În concluzie, pentru a face ca mecanismul să fie operațional, Tratatul de la Nisa înlătură posibilitatea prevazută în prezent de Tratate pentru fiecare stat membru de a opune un veto declanșării unei cooperări consolidate. Noul Tratat stabilește la 8 numărul maxim de state membre necesar pentru a face posibilă o cooperare consolidată și prevede posibilitatea realizării acestei cooperări în domeniul politicii externe și de securitate comună (P .E.S.C), însă mai puțin în domeniul apărării. Aceste cooperări consolidate trebuie să se situeze în cadrul Uniunii, să respecte rolul instituțiilor și să permită statelor care nu participă inițial să se alăture ulterior.

Tratatul de la Nisa consacră militarizarea Uniunii Europene.

Se prevede necesitatea punerii la punct a unei forțe (Forța de reacție rapidă) de management al situațiilor de criză care să intervină cât mai repede posibil. Scopul declarat este acela de a evita ca un conflict să se declanșeze și să se transforme în războaie de proporții, având consecințe dezastruoase, urmate și de creșterea numărului refugiaților în Europa.

CAPITOLUL VII DEZBATERI CU PRIVIRE LA VIITORUL UNIUNII EUROPENE

Tratatului de la Nisa i-a fost anexată, printre altele, și "Declarația privind viitorul Uniunii". Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituțional al Uniunii pentru extinderea sa, dar s-a afirmat și necesitatea realizării unei dezbateri mai largi și aprofundate cu privire la viitorul Uniunii. Astfel, s-a prevăzut că, începând cu anul 2001, președențiile în exercițiu ale Uniunii să încurajeze dezbaterea, în cooperare cu instituția Comisiei, cu participarea Parlamentului european, în asociere cu parlamentele naționale, cu mediile politice, economice și universitare, cu reprezentanții societății civile, ca și cu statele membre.

Temele asupra cărora se vor purta aceste dezbateri sunt:

– simplificarea Tratatelor;

– delimitarea competențelor;

Bibliografie

Dumitru Mazilu – Integrarea europeană, ed. LuminaLex 2001

Viorel Marcu – Drept instituțional comunitar, ed. LuminaLex 2001

Dana Victoria Savu – Integrarea europeană, ed. Oscar Print

Fuerea – Manualul Uniunii Europene, ed. Actami, București 2001

Ion P. Filipescu, A. Fuerea – Drept instituțional comunitar european, ed. Actami, Bucutești 2000

J. Carpentier și F. Lebrun – Istoria Europei, Humanitas, 1997

Maria Bârsan – – Integrarea economică europeană, ed. Carpatica Cluj- Napoca

Octavian Manolache – Drept comunitar, ed. Allbeck 2000

Corina și Ioan Leicu – Instituțiile comunitare, ed. LunimaLex 1996

Roxana Munteanu- Drept european, ed. Oscar Print 1996

Paun Nicolae – Istoria constructiei europene, Editura Fundatiei pentru Studii Europene, 1999

Corneliu C. Popeti – Paradigma europeană, ed. Mirton, Timișoara 1999

Vasile Vese, Adrian L. Ivan – Istoria integrării europene, Ed. Presa Universitară Clujeană 2001

I. Muraru – Drept constituțional și instituții politice, ed. Actami 1998

Reviste de specialitate

Revista Dreptul seria a III -a, anul XI, numărul 9/2000

Cugetarea europeană numărul 2/2002

La révision du traité sur l’ Union Europeene 1996

Who’s who in the European Union ? 2001

Legislație

Tratatul de la Paris instituind CECA – 1951

Tratatele de la Roma, instituind CEE și EURATOM – 1957

Tratatul de la Bruxelles instituind un Consiliu Unic și o Comisie unică – 1965

Actul Unic european – 1986

Tratatul de la Maastricht – 1992

Tratatul de la Amsterdam, privind uniunea europeană – 1997

Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001

Alte surse

http://europa.eu.int/

http://info.onet.pl/

http://ue.eu.int/

http://www.adevarulonline.ro/

http://www.balkantimes.com/

http://www.guv.ro/presa/

http://www.ue2002.es/

http://www.ue-acp.org/

www.europa.eu.int/euro/quest

www.ecb.int

www.infoeuropa

www.euroef.ro

www.ifb.ro

www.zf.ro