Constituirea Comunitătii Europene a Cărbunelui Si Otelului

Constituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

Drapelul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

(sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83_a_C%C4%83rbunelui_%C8%99i_O%C8%9Belului, accesat la data de 20.04.2016)

Introducere

Ideea unei Europe unite a fost susținută de-a lungul timpului de împărați și intelectuali deopotrivă, dar doar după cel de-al Doilea Război Mondial s-au pus bazele procesului de integrare europeană, care poate fi considerat anul 1950. În acest an statele europene făceau încă eforturi pentru a înlătura consecințele dezastruoase ale celui de-al Doilea Război Mondial, care încetase în urmă cu 5 ani. Țările Europene erau determinate să caute modalități de a evita izbucnirea unui alt conflict, dar în același timp erau interesate și de refacerea economică.

Membrii fondatori ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

(sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83_a_C%C4%83rbunelui_%C8%99i_O%C8%9Belului, accesat la data de 20.04.2016)

Pentru statele Benelux (Belgia, Olanda și Luxemburg), experiență celui de-al doilea Război Mondial evidențiase vulnerabilitatea în față vecinilor mult mai puternici și ostili, dar în același timp, și necesitatea dezvoltaii unei relații pașnice și de cooperarea cu Germania de Vest și Franța.

Italia a fost au determinată să participe de la început la construirea unor relații apropiate cu statele Europei de Vest din mai multe motive:

după mai mult de 20 de ani de regim fascist integrarea europeană oferea Italie șansă unui nou început fondat pe respectabilitate internațională;

în luna mai a anului 1947 Partidul Comunist părăsise guvernul, dar pentru câțiva ani el a continuat să reprezinte o amenințare prin încercarea de a declanșa o revoluție internă;

confruntarea cu grave probleme economice, care afectau economia în ansamblul sau: șomaj, inflație, balanță plăților deficitară, instabilitate monetară, dar și sărăcie accentuată (cu precădere în sud).

Cancelarul Germaniei de Vest în perioada 1949-1963, Konrad Adenauer, a văzut în procesul de unificare europeană șansă pentru că Germania să își recâștige respectul internațional, dar și să se plaseze favorabil în contextul internațional. Mai mult decât atât, Europa Occidentală împreună cu Alianța Nord – Atlantică, oferea Germaniei protecția necesară împotriva amenințării comuniste din Est. Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, permitea Germaniei de Vest să se elibereze de interferențele și restricțiile impuse de Aliați, iar liberalizarea piețelor în interiorul Comunității Economice Europene a generat oportunități imense pentru că economia germană să aibă cea mai rapidă creștere din Europa de Vest.

Pentru Franța, integrarea părea să fie răspunsul pentru două obiective cheie post-belice: pe de o parte îngrădirea Germaniei, iar pe de altă parte creșterea economică.

La începutul anului 1950, Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, a reprezentat un pas important în această privința, oferind Franței:

Oportunitatea îndepărtării vechilor bariere și ostiliati fraco-germane;

Acces la materiile prime vitale ale Germaniei, dar și la piață germană.

Fondarea C.E.C.O.

Experiență celui de-al Doilea Război Mondial a întărit “ideea europeană”, pentru că a dovedit că farmitarea politică a europei a facilitat declanșarea evenimentelor ce au dus la izbucnirea războiului.

Mai mulți oameni politici, în special, Winston Churchill, în discursul sau de la Zürich (Elveția) din dată de 19 septembrie 1946, au cerut o apropiere între Franța și Germania, că nucleu al viitoarei Europene Unite, spunând că „nu poate există o reînviere a Europei fără o Franța puternică spiritual și o Germania puternică spiritual”. Acesta a reprezentat punctul de plecare pentru înființarea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului.

Ideea acestei comunități a aparținut lui Jean Monnet, unul dintre părinții fondatori al Uniunii Europene, acest proiect fiind aprobat și de către Robert Schuman . Datorită strânselor relații dintre Jean Monnet și președintele Statelor Unite, acestea din urmă contribuind semnificativ la promovarea proiectului.

Înființarea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului nu a avut o evoluție lipsită de presiuni deoarece au existat diverse proteste împotriva acestui proiect atât din partea poporului german, cât și din partea Partidului Social Democrat din Germania, care susținea că aderarea la C.E.C.O. ar pune capăt tentativelor de naționalizare a industriei siderurgice, dar și din cauza faptului că țara s-ar bloca în cadrul unei comunități condusă de către carteluri, clerici și conservatori. Cu toate acestea, tinerii membri ai partidului, reprezentați de către Carlo Schmid, au fost în favoarea Comunității, sprijinind ideea. Atitudinea francezilor cu privire la propunerea lui Schuman a fost una pozitivă, chiar dacă Charles de Gaulle s-a manifestat împotriva acestei aderări, deși a susținut o relație intereconomică, precum și o confederație europeană care să valorifice resursele Ruhr-ului, în anul 1945.

Charles de Gaulle considera că este o nesatisfăcătoare "abordare bucată cu bucată " a unității europene, iar guvernul francez este "prea slab" pentru a domina această comunitate, care a avut prea puțină autoritate supra-natională deoarece Adunarea nu a fost ratificată de către un referendum European. El nu a rezonat cu Raymond Aron, care a declarat că “CECO a fost gândită ca o mișcare departe de dominația Statelor Unite”. Așadar, atât de Gaulle, cât și adepții săi au votat contra ratificării în camera inferioară a Parlamentului din Franța.

În Franța, Schuman a găsit sprijinul intelectual și politic, de la toate secțiunile națiunii și din partea multor partide non-comuniste, pentru înființarea C.E.C.O. chiar și în rândul asociațiilor precum și a opiniei publice europene, câștigând o majoritate puternică de voturi în toate cele unsprezece camere ale parlamentelor celor șase țări. În anul 1950 multe persoane au crezut că un nou război este inevitabil.

În anul 1948, primul guvern al lui Robert Schuman a creat Consiliul Europei, organism care a ajutat enorm la articularea opiniei publice europene care era de părere că va izbucni un nou război.

Robert Schuman s-a implicat intens în integrarea Germaniei în această comunitate, deoarece dorea evitarea unor noi conflictelor franco-germane, precum și promovarea unor concepții de egalitate intrestatele și nu de dominație prin putere politică sau forță armata. Astfel, Franța și Germania au constituit premisa înființării unei astfel de comunități, prevederile C.E.C.O., împierdicându-le inițiativele armate și obligându-le totodată să colaboreze pentru binele țărilor, dar și al întregii Comunități.

În urmă propunerii lui Jean Monnet, care a fost prezentată de către guvernul francez sub numele de Planul Schuman în dată de 9 mai 1950, Franța s-a arătat dornică atât din punct de vedere politic, cât și economic să facă parte dintr-o comunitate care înglobează mai multe state cu aceleași drepturi, având și o piață comună ("Productia franco-germana de carbune si otel în ansamblul său să fie plasate sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizații deschise participării altor țări din Europa.").

Planul proiectului întocmit de Jean Monnet a fost conceput, scris și editat împreună cu Bernard Clapier (directorul cabinetului lui Schuman) și de Paul Reuter (avocatul Ministrului de Externe).

Scopul era ca, prin intermediul Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului, să poată fi controlată industria carboniferă a Germaniei de Vest, dar nu de către Franța, ci printr-o organizație cu caracter supranațional, și anume Înalta Autoritate, care să le supravegheze dezvoltarea “Solidaritatea creată între cele două țări prin producția comună va arată că un război între Franța și Germania devine nu numai de neconceput, ci și imposibil sub aspect material”.

De asemenea, planul a fost considerat de unele persoane, printre care și Jean Monnet, un prim pas către o Federerașie Europeană.

La numai o luna după prezentarea acestui plan a fost convocată o conferință interguvernamentală, care urmă să discute pe acest subiect, iar la scurt timp după aceea, în aprilie 1951, reprezentanții Franței, Germaniei, Italiei, Belgiei, Luxemburgului și Olandei au semnat Tratatul de la Paris prin care se înființa Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului pe o perioada de 50 de ani. În consecință, efectele sale au încetat la dată de 23 iulie 2002, bunurile sale precum și responsabilitățile comunității fiind preluate de către Comunitatea Europeană.

Astfel au fost puse bazele unei organizații cu totul noi, iar această, din două motive: nu era vorba doar de o zona de liber schimb, ci și de impunerea unei piețe comune, un domeniu extrem de important la acea vreme. Statele membre au renunțat în mare măsură la propria suveranitate, în favoarea aderării la nouă instituție supranațională.

Supranaționalitatea este valabilă numai asupra unor sectoare limitate: Înalta Autoritate are coppetente în gestionarea pieței comune a carbinelui și oțelului. Misiunea principala a Înaltei Autorități este de “a asigura în cel mai scurt timp, modernizarea producției și creșterea calității acesteia, furnizarea cărbunelui și oțelului în aceleași condiții pe piață franceză și cea germană, cât și pe piețele celorlalte țări aderențe, dezvoltarea exportului comun spre alte țări, egalizarea progresului în ceea ce privește îmbunătățirea condițiilor de viață ale forței de muncă din aceste industrii”.

Scopul principal al Comunității este acela de a lărgi economia, de a crearea de noi locuri de muncă și stabilizarea vechilor locuri de muncă, și, implicit, ridicarea nivelului de trai al statelor membre.

De asemenea, C.E.C.O. urmărea să acumuleze suficiente resurse pentru a putea dezvolta continentului african.

Un an mai târziu, deși nu era un stat membru, Statele Unite ale Americii a fost prima țară care a recunoscut Comunitatea.

Piața comună a Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului a fost inaugurată, pentru cărbune, la data de 10 februarie, iar la data de 1 mai 1953 pentru oțel.

IV. Structura instituțională a CECO

Structura instituționă a Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului era alcătuită din patru instituții centrale, si anume: Înalta Autoritate, Comitetul Consultativ, Adunarea Comună, Consiliul Special de Miniștri, respectiv Curtea de Justiție.

Figura 1.1. Organele Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului

(Sursa: adaptat după http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs_3/Etapa_1.htm, accesat la data de 20.04.2016)

Figura 1.2. Componenta și atribuțiile C.E.C.O.

(http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs2/etappe_1.htm, accesat la data de 20.04.2016)

În primul rând, așa numita Înaltă Autoritate, cu nouă membri care urmau să-și execute sarcinile într-un mod independent de statele membre. Competențele acestei Autorități, garantate prin Tratat, erau foarte extinse, printre acestea numărându-se interzicerea acordării de subvenții sau, în anumite condiții, controlul prețurilor. Deciziile Înaltei Autorități în aceste domenii aveau caracter obligatoriu în toate statele membre!

Consiliul Miniștrilor, alcătuit din câte un reprezentant din fiecare țară, coordonăa relația dintre Înalta Autoritate și guverne. În plus, acesta urma să supravegheze în anumite cazuri activitățile Înaltei Autorități. De exemplu, pentru declararea unei crize manifeste, o condiție a lucrului cu cote de producție, era absolut necesar acordul Consiliului Miniștrilor. Modul în care se vota în cadrul Consiliului depindea de problema supusă atenției, existând mai multe variante: unanimitate, majoritate calificată și majoritate simplă.

Adunarea Generală, alcătuită din reprezentanții parlamentelor naționale, avea funcții pur consultative. Cea de-a patra instituție era Curtea de Justiție, a cărui sarcină era să soluționeze, conform prevederilor Tratatului, disputele dintre statele membre, dintre organele CECO, precum și dintre statele membre și organizații.

Trebuie, prin urmare, să reținem că odată cu înființarea CECO au fost puse bazele unui organism cu totul nou, fundamental diferit de toate celelalte organizații înființate în acea perioadă: o structură în cadrul căreia s-au pus bazele cooperării interstatale, dar care dovedea și anumite trăsături, care, până în acel moment, nu fuseseră caracteristice decât sistemelor politice naționale.

In loc de concluzii

În ceea ce privește atingerea obiectivelor inițiale ale C. E. C. O., acest lucru s-a înfăptuit în strânsă legătură cu tendințele de creștere și descreștere economică mondială. În ceea ce privește cărbunele, schimburile comerciale au înregistrat creșteri de până la 10 ori față de nivelul obișnuit. Schimburile comerciale dintre membrii comunității au crescut, astfel salvându-le banii și nefiind necesar să se importe resurse din Statele Unite, mai ales în cazurile în care au existat reduceri într-un singur stat.

Dezvoltarea industriei și a producției a fost favorizată de cele 280 de împrumuturi emise de Înalta Autoritate, dar și prin reducerea cheltuielilor de judecată și eliminarea tarifelor la frontiere.

Soarta minelor, dar și a minerilor s-a schimbat în bine în urma unor finanțări pentru menținerea spațiilor miniere, dar și pentru achiziționarea unor locuințe decente în apropierea locurilor de muncă. De asemenea, o serie de finanțări s-au îndreptat către crearea unor noi locuri de muncă, o bună parte dintre acestea fiind constituite de sectorul cărbunelui și oțelului. Pentru o perioadă mai mare de 15 ani au fost finanțate 112,500 de locuințe pentru muncitori, plătindu-se 1.770 de dolari americani pentru fiecare apartament. Astfel, muncitorii și-au permis să cumpere o casa pe care altfel nu ar fi putut să și-o permită. Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului a reușit să plătească jumătate din costurile de la locul de muncă, de redistribuire a acelor lucrători care și-au pierdut locul de muncă atunci când facilitățile de cărbune și oțel au început să se închidă. Aceste costuri, cumulate cu ajutorul pentru redezvoltarea regional, au însumat 150 milioane dolari pe care CECO le-a cheltuit pentru crearea de 100000 de locuri de muncă, din care, o treime, au fost pentru muncitori din sectorul oțelului și a cărbunelui.

Astfel, constituirea C. E. C. O. a atins în mare parte obiectivele propuse de către fondatorii acestora, activând într-o perioadă în care o investiție comună în anumite sectoare extrem de necesare s-a dovedit a fi una destul de avantajoasă, pentru toate țările membre, nu numai pe plan economic, dar și pe cel politic și în ceea ce privește relaționarea internațională.

BIBLIOGRAFIE

Cărți:

BÂRSAN, Maria, Integrarea economică europeană, Vol. I, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995;

BÎRSAN, Corneliu, Comisia Europeană a Drepturilor Omului, în "Lumea în care trăim", Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 1998;

JINGA, Ion, Uniunea Europeană – realități și perspective, Editura Lumina Lex, București, 1999;

LEICU, Corina, LEICU, Ioan, Instituțiile comunitare, Editura Lumina Lex, București, 1996;

POPESCU, A., BREHOI Gh., Consiliul Europei – Un Consiliu pentru întreaga Europa?, în Mărturii despre azi, nr. 27, București, 1992;

Site-uri web:

http://europe.org.ro;

http://www.edu.ro;

http://www.europa.eu.int;

http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/EU.pdf;

http://www.infoeuropa.ro;

http://documents.tips/documents/ceco.html;

http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs_3/Etapa_1.htm;

http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs2/etappe_1.htm;

http://documents.tips/documents/curs-drept-comunitar-piete-publice-si-ajutoare-publice.html;

http://www.lucrari.ro/product.php?ProductID=1088;

http://lucrari.ro/product.php?ProductID=596;

http://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/IDEEA-UNITATII-EUROPENE44787.php;

http://optdolari.blogspot.com/2011/02/etapele-constituirii-europei-economice.html;

https://ro.scribd.com/doc/26740056/CECO-Tratatul-de-La-Paris ;

https://prezi.com/d7ehp-zjlo-q/copy-of-uniunea-europeana;

http://biblioteca.regielive.ro/referate/stiinte-politice/etape-in-evolutia-integrarii-europene-331608.html;

http://graduo.ro/referate/stiinte-politice/etape-in-evolutia-integrarii-europene-469630;

http://biblioteca.regielive.ro/referate/stiinta-administratiei/parintii-fondatori-ai-uniunii-europene-195168.html;

Alte surse:

Tratatul de la Paris din anul 1951, instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului;

Tratatul de la Roma din anul 1957, instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.