Constiinta In Reflectia Teologica a Sfantului Paul

=== l ===

C U P R I N S

Cuprins………………………………………………………………………………………3

Sigle și abrevieri…………………………………………………………………………….4

Introducere ………………………………………………………………………………….6

Concluzia…………………………………………………………………………………..

S i g l e ș i a b r e v i e r i

1. Cărți biblice

Qoh Cartea lui Qoheleth (Ecleziastul)

Înț Cartea Înțelepciunii

Sir Cartea lui Ben Sirah

Is Cartea lui Isaia

Ier Cartea lui Ieremia

Ez Cartea lui Ezechiel

Hab Cartea lui Habacuc

Lc Evanghelia după sfântul Luca

In Evanghelia după sfântul Ioan

Fap Cartea Faptelor Apostolilor

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

2Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni

Gal Scrisoarea sfântului apostol Paul cătreGalateni

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

Fil Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni

Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni

1Tes Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni

1Tim Scrisoarea întâi sfântului apostol Paul către Timotei

2Tim Scrisoare a doua a sfântului apostol Paul către Timotei

1Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru

1In Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan

LXX Septuaginta

2. Documente ale Conciliului Ecumenic Vatican al II-lea

GS Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană

Gaudium et Spes

3. Dicționare și Enciclopedii

DB(V) F. Viguroux (ed.), Dictionnaire de la Bible, vol. 12,

Letouzey et Ané, Paris 1912.

DENT H. Balz-G. Schneider (ed.), Dizionario esegetico del Nuovo

Testamento, vol. 1, Paideia, Brescia 1995.

EncBibl Aa.Vv., Enciclopedia della Bibbia, Elle di Ci, Torino 1969.

VTB Léon-Dufour, Xavier (ed.), Vocabular de teologie biblică,

Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București 2001.

DSAM Ch. Baumgartner, Dictionnaire de Spiritualité ascetique et

mistique, doctrine et histoire, vol. 3, Beauchesne, Paris 1957.

4. Reviste

FN Filologia Neotestamentaria 10 (1997) 85-98.

CrOgg Credere oggi. La coscienza, 128; marzo-aprile (2002),

Messaggero, Padova.

5. Alte abrevieri

col. coloana

coll. coloanele

Ibidem în același loc

p. pagina

pp. paginile

vol. volumul

Introducere

Misterul insondabil al ființei umane naște în cugetul umanității întrebări dificil de deslușit cu puterea minții și greu de pătruns cu tăria credinței; întrebările cu privire la propria ființă îl frământă pe om până în ultima clipă a viețuirii sale pe acest pământ. Căutarea minții este nepotolită, iar omul simte în sufletul său un gol pe care nici o creatură nu-l poate umple și nu-și găsește pacea, liniștea, decât în Dumnezeu. Aceasta se întâmplă deoarece există ceva în ființa omului care, dincolo de faptul că este o caracteristică specifică omului, îl face pe acesta conștient de propria persoană și de legătura care există între el și Creator, ceva pe care o numim conștiință. Existența sa este o certitudine chiar și pentru un ateu. Știința a încercat să o definească, literatura să o cânte în versuri, iar credința a înălțat-o la demnitatea de voce a lui Dumnezeu în sufletul omului.

Înțelepciunea străveche ce avea capacitatea de a sintetiza experiența de generații a ființei umane, citind în sufletul omului, cu simplitate și sinceritate sensibilă, poetică, numea conștiința chin tăcut al sufletului, iar puterea ei era înrădăcinată în viața omului: „nu voi face nimic de ochii lumii, ci le voi face pe toate conform conștiinței mele”; cântărind importanța sa, omul antic știe că „valorează mai mult decât o mie de martori”.

Psihologia, deși ia în considerație și aspectele sensibile ale ființei umane, se oprește asupra dimensiunii sale cognitive, definind-o ca o cunoaștere imediată pe care fiecare dintre noi o are despre existența sa, despre actele sale și despre lumea exterioară.

Filosofia vede în ea actul prin care eu-l își este prezent sieși, rădăcina cunoașterii, o parte a procesului de ergo cogito sau, privind-o în contextul structurii ființei umane, alcătuită din trup și suflet, o denumește în mod expresiv ca „revanșă a spiritului asupra materiei”.

Conștiința constituie un dar, consecință a libertății oferite de Dumnezeu omului. Dar, în elaboratul de față, ce se constituie ca disertație etico-scripturistică, nu doresc să înălțăm, în mod direct un elogiu conștiinței, ci, prin mijloacele puse la dispoziție de științele teologice și apelând la memoria bibliografică, să scot în evidență, nu numai ceea ce afirmă istoria umană despre conștiință ca atare sau despre procesul de conștiință, ci ceea ce ne dezvăluie însuși Dumnezeu prin Cuvântul revelat în Sfânta Scriptură, în special în scrierile sfântului Paul.

Motivul pentru care am optat pentru abordarea acestei tematici cuprinde două aspecte intenționale: unul spiritual și unul intelectual. Cunoașterea conștiinței, a mecanismelor sale și, mai ales a educării ei, constituie o preocupare a oricărui creștin care dorește să trăiască în mod responsabil credința sa. Într-un ambient religios și cultural uneori confuz, lipsit de principii clare, pe de o parte împietrit în tradiție, ieșit din contextul lumii contemporane, moralist, obsedat pe alocuri de ideea păcatului și a pedepsei meritate pentru acesta – iadul – iar, pe de altă parte, dominat de permisivismul și laxismul, chiar amoralismul de sorginte occidentală, am dorit să reflectez asupra conștiinței, cea care dă verdictul asupra moralității, apelând la izvoarele credinței creștine, la revelația biblică, și special la sfântul Paul, cel care expune acest subiect, deși nu în mod sistematic, dar în maniera cea mai clară. De asemenea, la nivel intelectual, având o afinitate personală față de această temă scripturistică, am dorit ca elaboratul final al ciclului teologic, să se concretizeze prin abordarea teologiei sfântului Paul pe acest sector delimitat al conștiinței morale.

Elaboratul științific structurat în trei capitole, dorește să precizeze în mod sistematic, care este opinia teologică a sfântului Paul asupra conștiinței. Pornind de la textul Scrisorilor pauline și luând în considerație ideile autorizate ale autorilor moderni, în special a exegeților, va fi conturată o imagine cât mai completă a conștiinței, așa cum a exprimat-o Apostolul. Desigur, elaboratul nu are pretenția de a fi exhaustiv, ci dorește să cuprindă cel puțin ideile semnificative, cele mai importante. Pentru înțelegerea cât mai exactă a tematicii conștiinței, se va începe, mai întâi, prin a sublinia câteva aspecte dominante ale moralei pauline, locul pe care îl ocupă aceasta în opera Apostolului, motivațiile și principiile sale, accentuând faptul că ea se fundamentează pe universalitatea mântuirii prin actul salvific al lui Cristos.

Primul capitol va încerca, apelând mai ales la instrumentele hermeneuticii exegetice, să definească și să noteze funcțiile conștiinței, încadrând termenul în contextul Vechiului Testament și al filosofiei stoice, apoi arătând ce caracteristici și semnificații particulare îi atribuie sfântul Paul, tratând situațiile concrete în care dezvoltă acest subiect.

În capitolul al doilea, care atinge majoritatea temelor centrale ale teologiei sfântului Paul, se vor trata criteriile după care conștiința își exercită funcția sa: criteriul teologic (relația omului cu Dumnezeu), criteriul absolut (iubirea), criteriul subiectiv (credința) și criteriul obiectiv (legea).

Pentru a nu rămâne pur și simplu în sfera intelectuală speculativă, în capitolul al treilea se va expune un exemplu concret ce demonstrează că omul are sădită în ființa sa conștiința și că este necesar și posibil ca o persoană să trăiască conform conștiinței educate în credința față de Isus Cristos Mântuitorul. Exemplul cel mai elocvent nu poate fi decât cel al sfântului Paul. În acest capitol se vor aborda aspectele esențiale ale vieții sale ce ilustrează care sunt caracteristicile conștiinței sănătoase, în ciuda evenimentelor, schimbărilor ce au loc pe parcursul vieții omului. Vor fi analizate în special momentul convertirii sale, apoi atenția se va concentra asupra conștiinței de apostol, a conștiinței libertății și a adevărului care se reflectă clar în personalitatea puternică a Apostolului neamurilor.

Urmarea lui Cristos presupune disponibilitatea de a asculta, de a înțelege, de a pune în practică mesajul său, de a-l maturiza în viața proprie și apoi de a-l transmite și acelora care caută mântuirea, adică tuturor. Sfântul Paul a crezut cu tărie în acest ideal creștin, iar conștiința sa i-a dat toate motivațiile pentru a nu se lăsa împiedicat în a-l mărturisi pe Cristos chiar cu prețul vieții. Impulsionat de exemplul său, creștinul de astăzi poate găsi curajul necesar pentru a trece de obstacolele mentalității contemporane, de non-valorile pe care le propune – deși are și ea părțile sale pozitive – pentru a da mărturie despre Dumnezeul iubirii care l-a trimis pe Fiul său pentru a mântui lumea și continuă să-l susțină cu harul său, cu prezența Duhului Sfânt. Conștiința, darul său, ne dă capacitatea de a nu ceda și de a urma cu fidelitate iubirea lui.

Premise generale: premisele moralei pauline

Complexitatea gândirii sfântului Paul se reflectă expresiv în capacitatea sa de a indica cu autoritate și claritate care ar trebui să fie profilul moral al creștinului, pe parcursul vieții sale de credință spre plinătatea harului lui Dumnezeu. Opera vastă a Apostolului, înțeleasă în totalitatea elementelor sale teologice, operă care încearcă să propună într-un mod cât mai complet fundamentele credinței creștine conform cu necesitățile momentului respectiv, cere o analiză atentă, atât diacronică cât și sincronică, pentru a-i înțelege mesajul; de aceea nu trebuie neglijat faptul că se cuvine, în mod imperativ, să ne apropiem de aceste texte cu credință deoarece ele sunt Cuvântul lui Dumnezeu, sunt scrise sub inspirația lui Dumnezeu. Finalitatea acestui studiu are în vedere atât un beneficiu intelectual cât și unul spiritual. În această sferă se încadrează spațiul moral și în special conștiința, care ne interesează într-un mod aparte.

Etica sfântului Paul ocupă un loc distinct în scrisorile pauline. Privind la structura generală, observăm două părți: una dogmatică, ce expune conținutul kerygmatic și a doua, cea morală, scopul ei fiind acela de a arăta că opera mântuitoare a lui Cristos constituie baza comportamentului creștin și nu raționamentele sau normelor pur umane. Formularea principiilor și a prescripțiilor morale este atât imperativă – astfel ea devine un motor al conștiinței morale –, cât și indicativă, dar incluzând în sine imperativul.

Învățătura morală a sfântului Paul este susținută de multiple motivații: cristologică, escatologică, pneumatologico-carismatică, ecleziologico-sacramentală. Cristos este centrul vieții creștine; domnia lui Cristos (κυριος) reprezintă punctul de plecare și de sosire al eticii pauline al cărei prim fundament îl constituie evenimentul escatologic mântuitor al pătimirii, morții și învierii, omul devenind în același timp libertul Domnului și sclavul Domnului (cf. 1Cor 7,22). Principiul care propulsează aceste acțiuni este iubirea manifestată în Cristos, care devine criteriu de evaluare al acțiunilor creștinului și motivație angajantă în realizarea binelui. În virtutea iubirii, omul tinde către conformarea cu Cristos care devine exemplum (imitatio) și sacramentum (mimesis) (cf. Fil 2,5). Imaginea lui Cristos este completată de bunătatea și blândețea sa, cuvinte mereu prezente mai ales în frazele parenetice.

Motivația penumatologico-carismatică nu o pierde din vedere pe cea cristologică, deoarece pentru sfântul Paul, Duhul Sfânt, care este puterea escatologică a lui Dumnezeu, este asociat lui Cristos; Duhul Sfânt este Duhul lui Cristos (cf. 2Cor 3,17), este chintesența vieții noi care se manifestă în fiecare clipă a existenței, întreaga viață aspirând să devină un „cult spiritual, o jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu” (Rom 12,1). Noutatea vieții creștinului constă în eliberarea sa de sclavia Legii, în slujirea „Duhului celui nou” (Rom 7,6), care, pentru edificare Trupului mistic al lui Cristos, sădește în noi carismele (cf. 1Cor 12); fiecare posedă o carismă particulară, astfel încât viața creștină este rodul prezenței și acțiunii Duhului Sfânt.

O altă motivație este prezența sacramentală a lui Cristos în Biserică. Comunitatea eclezială, Biserica, are o responsabilitate aparte; este o comunitate ce mărturisește iubirea și nu poate fi indiferentă față de aproapele. Ea, în dimensiunea etică, are obligații sociale, cuprinde realitatea cotidiană. Dar Biserica, ca și trup istoric al lui Cristos, actualizează prezența sa în special prin Botez și prin Euharistie (cina Domnului). Prin Botez, deoarece creștinul intră în misterul lui Cristos, devine proprietate ireversibilă a sa, aducând o noutate radicală prin învierea lui Cristos, determinând în mod direct o noutate de comportament motivată de calitatea de oameni liberi de lege și de păcat, capabili de a deveni sfinți, cetățeni ai Cerului. În Euharistie, Cristos este prezent cu trupul și sângele său, se comunică pe sine, lucru care cere o anumită „vrednicie”, o alegere, un mod de a trăi adecvat, astfel încât cel care se hrănește cu Trupul și Sângele său să nu își „mănânce și să-și bea propria condamnare” (1Cor 11,30).

Motivația escatologică atașată evenimentului revenirii lui Cristos în slavă constituie un moment central a cărui consecință este aceea că etica este o mișcare escatologică. Ea presupune diferite atitudini în fața viitorului, atitudini influențate de dihotomia timp prezent – gloria viitoare: prezentul este un timp al suferinței, limitat, iar realitatea care se inserează în el este în același timp relativă; de aceea timpul trebuie trăit ca și καιρος, moment al acțiunii lui Dumnezeu în istoria umană, ca manifestare a grijii sale pentru om, ca o distanță separată de paruzie, sfântul Paul recomandând libertatea interioară și dezlipirea de bunurile lumești.

În fundamentarea moralei sale, sfântul Paul pornește de la un principiu simplu: toți oamenii sunt păcătoși (cf. Rom 5,12); în consecință toți au nevoie de mântuirea lui Cristos: păgânii, pentru că nu au ascultat de legea naturală înscrisă în inimile lor, iar iudeii pentru că, deși aveau Legea lui Moise, nu au ținut cont de ea. Soluția pentru mântuire propusă de religia iudaică era Legea mozaică; în acest ambient a fost educat și sfântul Paul, dar, după întâlnirea cu Cristos, el înțelege că, deși în sine legea este bună, ea nu poate mântui pentru că nu are putere din cauza păcatului, ea conducându-l pe om deseori la mândrie și nerecunoștință față de Dumnezeu prin exaltarea forțelor proprii. Sfântul Paul este convins că admiterea faptului că suntem păcătoși ne deschide calea harului și a dreptății divine. Sfântul Paul crede cu tărie că opera mântuirii este un har gratuit, este inițiativa bunătății și a milostivirii lui Dumnezeu, realizată prin actul mântuitor al lui Cristos, el fiind unica alternativă pentru salvare. De aceea, mesajul moral pe care-l implică această convingere este construit pe predicarea Evangheliei lui Dumnezeu, a Fiului său, pe puterea divină care-l salvează pe cel care crede (cf. Rom 1,1-6). Acest apel cere în mod imperativ convertirea: „să umblăm într-o viață nouă” (Rom 6,4). Sentimentul care însoțește indubitabil credința este speranța: „în speranță am fost mântuiți” (Rom 8,24), în credință putem spera și, deși suntem justificați, vom fi în mod definitiv mântuiți după judecata lui Dumnezeu. Timpul acesta de așteptare trebuie să fie caracterizat de perseverență, însoțit în dinamismul său de un permanent angajament moral, căutând ceea ce îi place lui Dumnezeu, ce este „bun și perfect” (cf. Rom 12,2), parcurs care dă naștere virtuții.

În esență, etica sfântului Paul este centrată pe universalitatea mântuirii în actul mântuitor al lui Cristos care prin credință îl cheamă pe om să devină fiu al lui Dumnezeu Tatăl prin lucrarea Duhului Sfânt, astfel încât în exterior să manifeste gloria sa.

Capitolul I

Definirea și funcțiile conștiinței (συνείδησις)

în scrierile sfântului Paul

Premisă: apariția și dezvoltarea semnificației termenului de conștiință (συνείδησις)

Autorii care au abordat studiul acestui termen în sfântul Paul au acordat un amplu spațiu folosirii lui în literatura anterioară și apoi contemporană Apostolului. Aici o vom aminti ca și chestiune preliminară pentru că încadrează gândirea în contextul său cultural.

În studiul termenului conștiință este necesar să facem distincția lingvistică dintre semnificație și termen semnificant. Conținutul semantic al termenul de conștiință are origine în antichitate. Omul din toate timpurile s-a simțit purtătorul unei capacități de a reflecta dincolo de purtarea sa, apreciind cu ea caracterul bun sau rău al acțiunilor sale. O astfel de experiență era frecvent pusă în relație cu transcendentul. Pentru greci, remușcările și pedepsele derivate dintr-o purtare rea erau puse în relație cu divinitățile răzbunării. Aceeași mentalitate exista și în Vechiul Testament, deși remușcarea față de păcatul comis față de divinitate este gândită în cheie monoteistă: Dumnezeu era acela care în adâncul inimii chema la pocăință și suscita în interiorul omului sentimentul de durere pentru vina sa, după cum se poate observa în pericopa relatării vinei lui Cain înaintea lui Dumnezeu care-i cere cont de sângele fratelui său.

Viziunea antropologică vetero-testamentară considera omul ca un tot unitar, aflat într-un permanent raport cu Dumnezeu: omul este în același timp basar (trup), nefes (psihic) și ruah (suflet, duh), dar nu ca sumă a acestora, ci ca o unitate integrală. Vechiul Testament cunoaște înțelesul de conștiință, dar termenul ca atare lipsește datorită acestei viziuni antropologice. El este descris în cadrul corporal-sensibil cu noțiunea de inimă (leb).

Acțiunile omului depind de raportul de ascultare sau de neascultare față de Cuvântul eficace al lui Dumnezeu exprimat prin profeți și evenimente. În acest Cuvânt se găsește înțelepciunea de a discerne binele și răul. Organul acestui discernământ este inima: „Păzesc în inimă Cuvântul Tău pentru a nu păcătui împotriva Ta” (Ps 119,11). Inima, în structura omului, nu este o componentă a sa, ci exprimă interioritatea sa, locul unde Cuvântului lui Dumnezeu ajunge ca judecată – conduita omului depinde de decizia inimii. Iudeul devine conștient de vina sa, atunci când se așază față în față cu Cuvântul lui Dumnezeu sintetizat în Lege. Inima, principiul vieții trupești, sediul gândurilor, sentimentelor, centrul facultăților spirituale, al vieții morale, locul dispozițiilor sufletești, al impulsurilor morale, al acțiunii lui Dumnezeu, efectuează această acțiune critică asupra faptelor omului având ca normă metodologică legea lui Dumnezeu – Cuvântul lui Dumnezeu și experiența practică a poporului, tradiția, uneori căzându-se în exagerări de tipul celor practicate de farisei.

Dacă ideea de conștiință apare destul de des, termenul ca atare îl întâlnim rar. În traducerea LXX συνείδησις apare de trei ori în Înț 17,10, Qo 10,20, Sir 42,18. Chiar dacă LXX nu a reușit să găsească în textul ebraic o bază suficientă pentru a insera cuvântul συνείδησις, totuși există preocuparea clară de a apropia semantica din morala iudaică de semantica din limba greacă. Aproximarea progresivă dintre gândirea iudaică și cea greacă se va accentua în scrierile târzii, precum Testamentul celor XII Patriarhi unde se menționează explicit dinamismul acuzator care funcționează în interiorul omului, atribuindu-l fie inimii fie explicit lui συνείδησις.

Din punct de vedere etimologic συνείδησις este compus din συν (împreună cu) și οίδα (a cunoaște esența lucrurilor), iar în limba latină conscientia este alcătuit din cum – scire (a ști cu cineva). Filosofii greci precreștini distingeau în om actul prin care cineva se cunoaște pe sine însuși și-și judecă propriile acțiuni, iar pentru latini conscientia avea următoarele semnificații: martor – conștiință psihologică (cunoașterea pe care o are sufletul față de el însuși) și de judecător – conștiința morală antecedentă sau consecventă (judecata rațiunii practice asupra actelor proprii).

Prima atestare a termenului este la Democrit (sec. V î.C.) cu sensul de simplă conștiință a condițiilor dificile ale vieții cu semnificație eminamente cognitivă. Pentru stoici devine un processus conscientiae, spectrul său semantic lărgindu-se la o evaluare a răului provocat sau suferit. Seneca oferă cele mai frumoase texte ale stoicismului latin despre funcțiile conștiinței pe care o definește ca vocea Spiritului, care-l conduce pe om pe calea binelui și a răului: malum bonorumque observator et custos, de aceea trebuie consultat frecvent. Filon identifică συνείδησις cu νούς, considerând-o ca adevăratul om care locuiește în adâncul său și care se prezintă fie ca suveran, fie ca judecător, sancționator, martor sau acuzator. Este vorba de o judecată inflexibilă față de care nimeni nu se poate ascunde. Conștiința este pentru el vocea lui Dumnezeu așezată în interiorul nostru. Joseph Flavius folosește frecvent συνείδησις atribuindu-i funcția de martor pe lângă Dumnezeu. De mărturia ei este imposibil ca cineva să se sustragă.

Mijlocul de care s-a servit sfântul Paul pentru aproximarea termenului la gândirea elenistică a fost probabil filosofia populară prin intermediul căreia s-au trecut la domeniul public o serie de concepte elaborate, având caracteristici specifice pentru diferite școli filosofice; unii autori îl pun totuși pe sfântul Paul în legătură directă cu stoicismul, neo-pitagorismul, iudaismul elenistic. Unii dau o funcție intermediară comunității din Corint.

În Noul Testament, în afară de sfântul Paul, termenul συνείδησις este utilizat destul de rar în Fap 23,1; 24,16, 1Pt 2,19; 3,21. Semnificația sa nu este nici abstractă și nici psihologizantă: nu există în om conștiință în afara procesului multiform și obiectiv pe care-l trăiește în profunditatea relației cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni, cu libertatea discernământului care intră sub responsabilitatea fiecărui individ. Conștiința este autentică în măsura în care încearcă să-și construiască raportul cu Dumnezeu și cu oamenii în baza logicii propuse de Cristos care are în prim plan demnitatea omului.

În textele pauline συνείδησις apare de 14 ori: de trei ori în Scrisoarea către Romani, de opt ori în Prima Scrisoare către Corinteni, de două ori în A doua Scrisoare către Corinteni. Faptul că de cele mai multe ori apare în Scrisorile către Corinteni, denotă faptul că acest cuvânt se afla în limbajul comun din Corint și există posibilitatea ca acești credincioși să-i fi formulat sfântului Paul o problematică morală și religioasă servindu-se de acest termen. În general recurge la el pentru a da forță principiilor sale morale, concepându-l înainte de toate ca o instanță de ordin cognoscibil care se afla în ambitusul termenului νούς, dar cu o activitate specifică. Totuși Paul rămâne fidel și viziunii biblice folosind συνείδησις în strânsă legătură cu înțelesul de inimă.

1. Conștiința: reflecție asupra propriei persoane

Sfântul Paul adoptă sensul primar al termenului preluat din limbajul popular (συνοιδα), acela de a fi conștient de propria persoană, a conveni asupra unui lucru, a fi complice, martor. Sfântul Paul nu limitează discursul său la ambitusul psihologic cognoscibil al termenului γνωθι σεαυτον, care dă termenului συνείδησις numai conotația de auto-conștiință focalizată asupra autenticității umane. Pentru sfântul Paul, συνείδησις este înainte de toate o instanță critică cu funcție de control a acțiunilor de ordin noetic sau pragmatic ale subiectului. Această funcție de verificare, numită în mod frecvent μαρτυρειν (a dovedi, a confirma) constituie o acțiune de evaluare de la distanță, lucru care garantează obiectivitatea și neutralitatea sa. Συνείδησις activează ca un al doilea eu care supune unui examen critic comportamentul primului eu.

În contextul controversei asupra autorității predicării sale (cf. 1Cor 4,1-14), sfântul Paul face apel la argumentul de conștiință prin care caută un motiv de autoapărare și de polemică împotriva celor care-l acuză, deși nu dețin nici un motiv real de acuzare. Paul nu încearcă să se sustragă verificării apostolatului său; conștiința sa care-l judecă e totuși limitată; de aceea ea face apel la judecata finală a lui Dumnezeu care-l va răsplăti pentru slujirea sa. Paul este obiectul pus în situația de a i se analiza comportamentul. În același timp este subiect cu capacitate de evaluare, de reflecție cu caracter moral. Criticile corintenilor nu ținteau în mod direct comportamentul moral al lui Paul, ci de forma în care „administra” misterul Evangheliei, formă pe care el o numește fidelitate.

În 1Cor 1,12 sfântul Paul menționează că mărturia conștiinței (το μαρτύριον της συνείδησεώς ήμών) este o „mândrie” pentru el și pentru cei care vestesc Cuvântul. Acuzat de „ușurătate” el recurge la verdictul propriei conștiințe, a cărei mărturie sinceră și obiectivă ar trebui să-i convingă pe corinteni de justețea comportamentului său.

În fragmentul din Rom 2,12-16, mărturia conștiinței este invocată într-un context mai amplu: existența legii în inimile tuturor oamenilor, fie iudei, fie păgâni, după care intervine dovada conștiinței corelată cu raționamentele gândirii umane. Însă, acestea nu dau garanția autenticității judecății asupra modului de împlinire a faptelor Legii. Sfântul Paul relativizează pretenția iudaică a exclusivității Torei (mai ales în ceea ce privește circumcizia) ca instrument de observare a exigențelor lui Dumnezeu și implicit ale mântuirii. Conștiința intervine în orice moment deoarece omul are o idee înnăscută despre bine și despre rău, pusă în inima sa de către Dumnezeu, pentru care atât iudeii cât și păgânii pot să împlinească faptele Legii; totuși, aceasta nu este certă în mod absolut. De aceea, conștiința este necesar să fie ajutată de harul Duhului Sfânt. El trece de raționamentele umane care acuză sau apără în funcție de calculul principii/acțiuni și cauzează remușcare lăsând în suflet neliniște. Conștiința pătrunsă de Duhul Sfânt nu are nevoie de raționamente, de aceea este limpede și certă. Ea nu face discursuri de incriminare sau pledoarie: ea mărturisește printr-un singur argument – fidelitatea, „da să fie da”.

Apostolul trăiește și predică cu convingerea profundă că judecata critică a propriei conștiințe nu poate fi refuzată de destinatari. Nu se folosește de ea ca de o tehnică persuasivă, ci ca o modalitate de a aduce pacea în inimile lor, ca un instrument în favoarea adevărului. Necredința iudeilor care-l urmăresc și-l persecută îl face să sufere și să fie neliniștit în el însuși; el este preocupat de mântuirea lor deoarece sunt frații săi. Cu cuvintele Scripturii de care iudeii sunt așa de mult atașați, dorește să-i îndemne spre Adevăr, spre Cristos. Își propune să proclame numai adevărul în Cristos aducând ca probă a veridicității mărturia în Duh a propriei conștiințe, văzută ca un al doilea eu care se adaugă eu-lui personal.

După cum am observat, conștiința implică raportul personal al omului cu Dumnezeu deoarece tratează despre conformitatea acțiunilor omului cu Dumnezeu și implică raportul cu sine însuși pentru că omul își analizează propriile acțiuni. În cazul păgânilor, conștiința nu este un substitut al Torei (substitutul acesteia este νους), ci este ecoul legii naturale sădite de Dumnezeu în inima fiecărei ființe umane. Pentru omul antic, existența lui Dumnezeu, a divinității era o certitudine ființială. Argumentul cel mai clar al existenței Legislatorului Suprem este lumea materială, creația a cărei ordine perfectă cere un Ordonator Suprem. Sfântul Paul, afirmând faptul că omul are sădită în inima sa legea, ne face să concluzionăm că omul posedă o conștiință morală antecedentă, cum o numește teologia morală fundamentală astăzi.

Conștiința, ca reflecție asupra propriei persoane, asupra propriului comportament, este locul în care creștinul, ca individ singular, se pune pe sine însuși față în față cu propriul comportament pe care-l examinează în mod critic. Unii autori consideră că pentru sfântul Paul ea este o voce independentă de voința sa – este un martor retras; de aceea nu este eo ipso voce a lui Dumnezeu. Nu este o instanță orientativă care elaborează în sine un conținut etic, ci mai curând, o instanță critică care controlează, în baza unor criterii normative, ceea ce omul face.

2. Conștiința: instanță comună tuturor oamenilor

Συνείδησις este o instanță în mod esențial umană contrar ideii stoicilor și a lui Filon care o identifică cu vocea lui Dumnezeu sau vocea Duhului. Numai o singură dată sfântul Paul pune în relație συνείδησις cu Duhul Sfânt: „martor îmi este conștiința în Duhul Sfânt” (Rom 9,1). Evaluarea finală însă o va face Dumnezeu care este referința ultimă: ne prezentăm în fața conștiinței oricărui om înaintea lui Dumnezeu (2Cor 4,2). Prin această afirmație arată că toți oamenii prin intermediul conștiinței sunt capabili să se alăture adevărului.

În discursul asupra autorităților civile, Apostolul face o remarcă importantă: „trebuie să vă supuneți nu numai din cauza pedepsei, ci și din conștiință” (δια τής συνείδησιν) (Rom 13,5). Intenția primă a discursului nu este aceea de a legitima autoritatea civilă asupra cetățenilor, deoarece știe și a experimentat el însuși slăbiciunea și răutatea oamenilor. Nici o societate nu poate fi perfectă sau organizată în mod ideal, ci cel mult în mod echitabil. Totuși ea funcționează, din principiu, în favoarea binelui comun; de aceea este dorită de Dumnezeu. Cristos însuși confirmase aceasta: „dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Lc 20,25). Teama care se naște din prezența autorității este consecința răului. Logica pe care sfântul Paul o propune este aceea a iubirii creștine care eliberează de lege și de teamă. Cristos este cel care ne-a eliberat de frică, redându-ne speranța mântuirii. Omul liber este un om nou, care trăiește în Duhul care schimbă lumea recreând-o. Sfântul Paul nu dorește să creioneze imaginea unui stat utopic. Este conștient de slăbiciunea omului, dar dorește să arate care trebuie să fie condiția creștinului pentru care totul în inima și conștiința sa este transformat de Duhul Sfânt, totul este providențial, pentru că știe prin credință, simte prin iubire că nimeni nu poate să-i facă nici un rău. Toți sunt slujitori în fața lui Dumnezeu, toți sunt egali, toți posedă o conștiință.

Conștiința este patrimoniul umanității. Indiferent dacă au primit sau nu Legea lui Moise, toți sunt supuși judecății lui Dumnezeu pentru că, în virtutea libertății cu care Dumnezeu l-a înzestrat, omul poată să-și dea seama de propria valoare și demnitate, să aprecieze moralitatea acțiunilor sale față de sine, de ceilalți și mai ales față de Dumnezeu. Conștiința este o instanță imanentă care-l sesizează pe om în legătură cu propriul comportament sau al altora printr-o judecată negativă sau pozitivă. Fie atestă, fie confirmă, ea nu-l justifică pe om. Indiferent de situație, chiar dacă este iudeu sau păgân care „este lege pentru el însuși” (Rom 2,14), omul are gravată în inima sa „fapta legii” în baza căreia Dumnezeu îlva trage la răspundere.

Caracterul necesar care leagă conștiința de actul moral și valoarea sa de instanță morală,reprezintă afirmațiile bazilare și permanente ale întregii tradiții creștine de la sfântul Paul până astăzi. Conștiința nu creează moralitatea,ci face trecerea de la valoarea obiectivă la situația personală, ea este o normă interiorizată care se află într-un raport indisolubil cu norma obiectivă externă. După sfântul Paul și documentul Gaudium et Spes afirmă că „în intimitatea conștiinței, omul descoperă o lege pe care nu el și-a dat-o” (GS 16). Acest lucru asigură criteriul obiectivității și neutralității care duce la luminarea adevărului.

Dacă este instanță comună și necesară fiecărui om, implică faptul că toți trebuie să asculte de propria conștiință. În Rom 14,5 sfântul Paul atenționează asupra necesității urmării propriilor convingeri, că toți trebuie să fie pătrunși de justețea judecății sale după credință și conștiință.

3. Conștiința: instanță ultimă dar nu definitivă

Autoritatea conștiinței a fost stabilită de Dumnezeu, prin urmare omul trebuie să i se supună, recunoscând în ea voința divină. Totuși fiind de natură umană ea poate greși, astfel că decizia finală a validității judecății îi aparține celui care a înmânat autoritatea.

În contextul predicării Evangheliei, sfântul Paul are ca scop convertirea oamenilor către Dumnezeu. Expunând mesajul creștin, pentru a-l convinge, îl pune pe om față în față cu Dumnezeu, cu Adevărul. Pentru el însuși el nu simte necesitatea de a-i dovedi lui Dumnezeu validitatea acțiunilor sale pentru că are convingerea că în fața lui întreaga creație este descoperită în întregime, este cunoscută în esență. Dar face apel la conștiință pentru a descoperi în fața celorlalți sinceritatea sa, autoritatea sa față de Adevărul Evangheliei.

Conștiința nu poate avea pretenția de a fi o judecată ultimă, deoarece este supusă adevărului lui Dumnezeu (cf. 2Cor 4,2). În fața judecății oamenilor, Apostolul are speranța că verdictul lui Dumnezeu va fi dat în timpul escatologic, „când va veni Domnul” (1Cor 4,5). Același lucru se va întâmpla și în cazul păgânilor, care fiind legați la observarea legii naturale (νόμος αγραφος) vor fi judecați în mod definitiv la sfârșitul lumii (cf. Rom 2,16). Astfel este subliniată actualitatea istorică a funcționalității conștiinței.

Motivul principal pentru care conștiința nu poate să fie cea care dă verdictul ultim este faptul că omul este păcătos: „toți au păcătuit” (Rom 5,12). De aici deducem mai multe consecințe subliniate clar astăzi de antropologia teologică. Omul în natura sa este limitat pentru că este creatură. Prin păcat, lipsindu-se de harul lui Dumnezeu, această stare devine slăbiciune. Prin urmare, dacă omul este slab, conștiința care este parte constitutivă a ființei sale este slabă; și viceversa: dacă conștiința este slabă deducem că însuși omul în voința sa este rănit, este slab. În judecata conștiinței este prezent însuși omul, deoarece dacă conștiința este slabă, însuși omul este slab.

În privința argumentului conștiinței ca instanță ultimă și definitivă, teologia morală actuală poate lărgii spectrul speculațiilor, afirmând prin prisma cunoștințelor antropologice, psihologice, sociologice mulți factori care determină judecata conștiinței. Nu putem atribui sfântului Paul concepții sau interpretări pe care nu le-a avut și exprimat. Pentru el, ideile nu au în vedere cercetarea sau descrierea atitudinii umane din care să reiasă clar caracteristicile conștiinței; scopul său era în principal predicarea lui Cristos, a Evangheliei, responsabilitate care îl marchează și care îi dă siguranța prin harul Duhului Sfânt că ceea ce face este drept. De aceea, deși simte greutatea naturii umane, ghimpele păcatului, are în conștiință certitudinea că ceea ce face este corect, sperând în răsplata lui Dumnezeu, în răsplata vieții viitoare.

4. Calificativele conștiinței

4.1. Proprietăți specifice conștiinței

Reflecția asupra proprietăților specifice conștiinței pornește de la studierea raportului pe care aceasta o are cu intelectul (νούς). Acest termen este de origine filosofică și exprimă realitatea minții, a intelectului, eu-l gânditor. Cu ajutorul său, persona poate să perceapă prezența lui Dumnezeu. În cadrul reînnoirii creștine, sfântul Paul consideră că punctul de plecare de unde începe transformarea existenței creștine este reînnoirea minții, care constă în integrarea raționalității în transformarea totală a persoanei, astfel încât aceasta să se conformeze cât mai perfect cu Cristos (cf. 1Cor 2,16). De asemenea, inteligența are un rol important în luarea deciziilor etice. În unele cazuri există formulări dualiste, prezentându-se contrastul dintre νούς – σαρχ (Rom 7,25) și νούς – πνευμα (1Cor 14,15). Dacă păcatul a intervenit în istoria omului, a avut repercusiuni asupra întregii structuri umane, deci și asupra funcțiilor minții; de aceea, este necesară recuperarea proprietăților specifice minții, trecând de la condiția de a face evaluări greșite asupra creației și umanității, la capacitatea de a vedea lumea prin ochii lui Dumnezeu.

Funcțiile conștiinței, după sfântul Paul, se desfășoară la nivel de judecată, activitate care aparține în definitiv lui νούς, căruia, pentru că este o instanță antropologică, sfântul Paul nu-i atribuie discernământul concret al voinței lui Dumnezeu, distingerea a ceea ce este bun și perfect, funcție pe care scolastica i-o va atribui conștiinței.

Dacă συνείδησις are valoare verificativ-critică, această funcție nu poate fi exercitată fără legătură cu νούς-ul care-i oferă parametrii de judecată. De aceea schimbarea categoriilor minții, a parametrilor gândirii, influențează inevitabil procesul de conștiință. Însă, acest fapt nu reprezintă o alterare a conștiinței în condiția sa fundamentală de instanță umană, ci îi potențează capacitățile sale naturale. Astfel că întâlnirea cu mesajul lui Cristos și acceptarea sa, deși produce o „revoluție” la nivelul mentalității omului, a categoriilor de evaluare comportamentală, la nivelul educației, duce la un proces de ameliorare a funcțiilor conștiinței, deja prezente în om. Dacă νούς indică judecata și în același timp efortul pentru a descoperi, a cunoaște, συνείδησις indică pura judecată. Conștiința este dată ființei umane ca atare; nu este un fenomen care succede iluminării prin credință, deși în momentul următor este iluminată de credință. Omul poate distinge binele și răul, dar nu-și fixează el criteriile după care judecă; conținutul este determinat de poruncile lui Dumnezeu, de revelația naturală sau pozitivă, nu de o lege morală autonomă. Conștiința nu constituie în mod special un izvor de revelație, ea este „inteligența exigenței concrete a lui Dumnezeu chiar și pentru păgâni”.

4.2. Calitățile conștiinței

Conștiința face parte din forul intern al omului. Sfântul Paul vorbește despre ea asemenea unui stoic: este o lege naturală derivată din natura lucrurilor, însăși revelația puterii și măreției lui Dumnezeu. Apostolul o invocă pentru a întări autoritatea sa apostolică. Aparținând spațiului intern al omului, putem observa ceea ce o definește din mărturia persoanelor confruntată cu atitudinea exterioară, observându-i sinceritatea.

Analizând scrisorile Apostolului neamurilor, deducem câteva calități esențiale ale conștiinței: inocența, bunătatea, puritatea, ireproșabilitatea.

În primul rând, conștiința este inocentă. Observând atitudinea sfântului Paul în cele două momente principale ale vieții sale, înainte și după convertire, notăm că el nu are remușcări pentru acțiunile săvârșite după Lege. În Fap 22,3, el caracterizează perioada când păzea Legea și-i persecuta pe creștini ca fiind „zelos pentru Dumnezeu”, iar în Gal 1,14 notează că era „plin de zel pentru tradiția primită de la strămoși”. Nu se întrevede faptul că se simte vinovat în conștiință pentru acest lucru, ci recunoaște în evenimentele următoare mărinimia harului lui Dumnezeu care a intervenit în viața sa, chemându-l să fie apostol. Conștiința nu-i reproșează răutatea comportamentului său, deoarece el trăia cu convingerea că acționează bine. De aici ne putem da seama de inocența conștiinței sale, de nevinovăția sa, deși comportamentul său judecat cu ajutorul categoriilor creștine era negativ. După convertire, el însuși trăiește condiția de persecutat; înțelege conștiința persecutorilor său, dar încearcă să-i convingă atât cu argumente raționale cât și prin mărturia propriei conștiințe.

În al doilea rând, conștiința este bună (αγαθή): scopul poruncii este iubirea dintr-o inimă bună, dintr-o conștiință bună (1Tim 1,5) și apoi îl îndeamnă pe Timotei să-și păstreze conștiința curată (1Tim 1,19). Sfântul Paul notează prin aceste expresii integritatea etică a actelor conștiinței în ambele faze ale judecății: mai întâi dă preavizul asupra liceității acțiunilor pe care persoana urmează să le săvârșească și apoi când enunță consecințele aprobării însăși a actelor.

Apoi conștiința trebuie să fie pură, clară, curată (καθαρα). În îndemnurile către cei care vor să primească misiunea de diaconi, sfântul Paul învață să „păstreze misterul credinței într-o conștiință curată” (1Tim 3,9) și apoi, referindu-se la slujirea sa pentru Dumnezeu, predicând Cuvântul său, îi mulțumește lui „cu o conștiință curată” (2Tim 1,3). Sfântul Paul desemnează o calitate față de care integritatea conștiinței ar fi periclitată: sinceritatea.

Conștiința este ireproșabilă (απρόκοτος) (cf. Fap 24,16). Ea are o dublă semnificație, în relație cu persoana proprie și cu ceilalți și în relație cu Dumnezeu. În fața procuratorului Felix, Paul mărturisește că „s-a străduit să aibă întotdeauna o conștiință ireproșabilă înainte lui Dumnezeu și a oamenilor”. Denotă faptul că a dorit să nu dea scandal nimănui, să acționeze în sinceritatea inimii atât față de sine însuși, față de alții și în special față de Dumnezeu.

4.3. Conștiința slabă

Discursul sfântului Paul asupra conștiinței se completează prin abordarea tematicii slăbiciunii conștiinței, mai ales în contextul controversei cărnurilor jertfite idolilor. Sfântul Paul face distincție între conștiință ca și mecanism interior de evaluare a moralității actelor umane, comună tuturor oamenilor, și norma constitutivă a moralității, prin care înțelege voința lui Dumnezeu exprimată prin legi. Omul trebuie, dacă dorește să acționeze conform conștiinței, să se conformeze voinței lui Dumnezeu comunicată prin acțiunea Duhului Sfânt în lege. Și, deoarece procesul de conștiință depinde și de factori care furnizează conștiinței criteriile de judecată (cunoașterea, educația, mentalitatea, cultura, religia), unele conștiințe nu deosebesc binele de rău, mai ales în noul context al evanghelizării. În acest cadru, sfântul Paul observă două tipuri de conștiință slabă: eronată și scrupuloasă.

Tematica slăbiciunii, nu numai a conștiinței, ci în general, o întâlnim cu precădere în ambientul gnostic și este adiacentă discursului asupra cunoașterii (γνοσις). Pentru sfântul Paul comprehensiunea termenului este diferită de cea a gnosticilor. Pentru aceștia slăbiciunea (ασθενεια) este asociată sferei dominatoare asupra oamenilor a triadei ψυχή – σαρξ – σωμα, asupra oamenilor obișnuiți, lipsiți de cunoaștere, în timp ce puterea, tăria (δύναμις – έξοσια) sunt atribuite celor spirituali, sferei πνεύμα nivel la care în exclusivitate acționează cunoașterea, înțelepciunea (σοφια – γνώτις) care constituie cauza legii și a mântuirii. Pentru gnostici cei slabi trebuie să depășească în mod absolut lumea materială pentru a avea acces la πνεύμα.

Pentru sfântul Paul, slăbiciunea denotă fie o carență de caracter fizic (cf. Fil 2,6; Gal 14,13), fie, mai ales, o neputință în ordinea mântuirii (1Cor 1,8). Slăbiciunea este astfel așezată în cadrul teologiei crucii în care Dumnezeu trimite pe Fiul în Duhul Sfânt pentru a mântui lumea. Calea pe care o alege este cea a suferinței, a crucii. Dumnezeu fiind, renunță la gloria cerească ce i se cuvenea prin demnitatea de Fiu, pentru a deveni asemenea omului în afară de păcat. Pentru a-l mântui cere omului să adopte aceeași logică pe care sfântul Paul o numește „nebunia crucii”; totuși slăbiciunea și nebunia lui Dumnezeu „este mai puternică decât oamenii” (1Cor 1,18), pentru că învinge păcatul și conduce la înviere, la glorificare. Paradoxul mântuirii constă în această contradicție: ceea ce pare nesemnificativ, de evitat, respingător în ochii oamenilor, este căutat și asumat de Dumnezeu. Omul este subiectul și obiectul slăbiciunii; Cristos o asumă pentru a-l mântui și înălța pe om. Motivul transpare clar: iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu pentru om. În acest context al slăbiciunii lui Dumnezeu, posedarea unei conștiințe slabe nu înjosește și nu descalifică persoana în ordinea mântuirii, care, ca și cunoașterea, este garantată tuturor celor care cred. Cel slab nu este exclus de la mântuire, ci dimpotrivă, el constituie obiectul predilect al iubirii lui Dumnezeu, demn de respect și de dragoste. În această privință Paul se dă exemplu: „am devenit slab cu cei slabi, ca să-i câștig pe cei slabi” (1Cor 9,22).

Respectul datorat conștiinței slabe reiese deci din dreptul persoanei ca destinatar al filiației divine și a mântuirii înfăptuite de Cristos: „cel slab, fratele pentru care a murit Cristos” (1Cor 8,11). Prin violența asupra conștiinței, prin obligarea la acțiune împotriva propriilor principii, conștiința „se pătează, cel slab va pieri” (1Cor 8,7), iar cel ce deține cunoașterea se face vinovat de căderea sa.

În chestiunea consumării cărnii jertfite idolilor, se impune distingerea a două situații care au același obiect: conștiința slabă. În capitolul 8 din Scrisoarea întâi către Corinteni se vorbește despre conștiința eronată, iar în capitolul 10 despre conștiința scrupuloasă. Prima este pusă în relație cu cunoașterea, a doua cu libertatea. Primul caz se referă la conștiința creștinilor care nu dețin cunoașterea și sunt scandalizați de purtarea celor care, având cunoașterea, nu au scrupule în ce privește consumarea cărnurilor jertfite idolilor. În acest fel conștiința celor fără cunoaștere „se pătează”. Ei nu știu că ceea ce intră în om nu-l poate întina (cf. Mt 15,1-20), că „mâncarea nici nu apropie, nici nu depărtează de Dumnezeu” (1Cor 8,8), ci cred contrariul.

Aici sfântul Paul atenționează că raportul omului cu Dumnezeu se situează la alt nivel decât cel al cunoașterii raționale, pentru că acest tip de cunoaștere îl conduce pe om spre mândrie. Nivelul la care însuși Dumnezeu se relaționează cu omul este cel al iubirii (αγαπέ). Aceasta edifică, favorizează legături pozitive în comunitate, stimulează creșterea integrală a persoanei și construirea comunității. Cunoașterea autentică înseamnă recunoașterea și primirea iubirii lui Dumnezeu care mântuiește indiferent de atitudinea pe care o are omul sau de valorile pe care însuși omul le apreciază. Iubirea lui Dumnezeu precedă iubirea omului și nu începe în urma evaluării meritelor sau riscurilor pe care le comportă, așa cum acționează omul.

În al doilea rând, pusă în relație cu libertatea, conștiința slabă este marcată de scrupulozitate. Și aici există două situații: scrupulozitatea în rândul creștinilor și cea a păgânilor. Pentru primii, sfântul Paul sfătuiește: „mâncați tot ce se vinde în piață fără să puneți întrebări pentru conștiință” (1Cor 10,25); iar pentru al doilea caz, deși este vorba de păgâni, el cere o atenție deosebită și o atitudine caritativă specială. Deși creștinii sunt în principiu liberi și nu pot să fie judecați de conștiința altcuiva, totuși, în circumstanțele descrise în 1Cor 10,27-26, se impune abstinența, din cauza judecății conștiinței celui păgân pentru care a mânca din carnea jertfită idolilor înseamnă adeziunea la idoli.

Sfântul Paul propune evitarea scandalizării cu orice preț, scandalizare care înseamnă punerea în criză a credinței, a fratelui care se identifică cu Cristos. Prin aceasta se compromite, în numele cunoașterii și al libertății, credința celui credincios sau convingerea păgânului, compromițând efectul mântuitor al morții și învierii lui Isus. Relația cu fratele slab este un păcat împotriva lui Cristos însuși. Criteriul acțiunii creștinului este relația cu Cristos care se încadrează în solidaritatea fraternă.

Relația cu Cristos se bazează pe adevăr – credință – libertate, al căror fundament este iubirea; toate sunt subordonate carității. Cunoașterea și libertatea, deși constituie puncte esențiale ale experienței religioase ebraico-creștine, nu sunt criteriul ultim pentru a discerne moralitatea situațiilor trăite de creștini. Totuși cunoașterea și libertatea nu pot fi interpretate ca autodeterminare a persoanei în a face ceea ce vrea, dar trebuie să fie corelate iubirii, mai ales în accepțiunea sa de atenție particulară față de persoanele sărace și slabe.

Subiectul conștiinței nu constituie un element definitoriu al antropologiei și teoologiei pauline în centrul căreia se află Cristos, chipul și gloria Tatălui. Deși ocupă un loc tranzitoriu, totuși sfântul Paul ne oferă destule învățături pentru a descoperi un cadru destul de complet pentru a o putea înțelege. Apostolul nu a făcut din conștiință un principiu moral și nu are o concepție stoică idealistă a conștiinței ca voce a lui Dumnezeu.

Capitolul II

Criteriile de judecată ale conștiinței

în teologia sfântului Paul

Pentru a evalua moralitatea actelor umane, conștiința are nevoie de criterii. Fiind o instanță critică dependentă de om, aparținând naturii umane, ea presupune aportul capacităților sale; dar, omul fiind subordonat lui Dumnezeu, activitatea conștiinței depinde de Dumnezeu. Pentru sfântul Paul ea este așezată în contextul relației omului cu Dumnezeu. De aceea nu numai cultura și educația umană au un rol important în conștiință, ci acestea două puse în relație cu Dumnezeu. Omul există numai datorită Lui. În consecință criteriile conștiinței nu sunt pur și simplu antropologice, ci în special teologice. Evaluarea se face pe baza revelației naturale și pozitive a lui Dumnezeu.

Pentru sfântul Paul judecata conștiinței nu este limitată la spațiul generic al binelui și răului; ea are un cadru de acțiune concretă, implicată în procesul decizional permanent. Este corelată responsabilității alegerilor zilnice și implică adeziunea la harul Duhului Sfânt prin atașamentul credinței. Criteriul de referință al conștiinței nu este Logos-ul universal idealul filosofic, ci porunca divină după care va avea loc judecata finală.

În cele ce urmează vom analiza care sunt criteriile după care se ghidează conștiința în actul de judecată, analizând fiecare criteriu în parte.

1. Criteriul teologic: noul raport al omului cu Dumnezeu

1.1. Realitatea nouă filială prin Cristos în Duhul Sfânt

Cheia de înțelegere a condiției umane o constituie faptul că omul este culmea creației unicului Dumnezeu Creator; condiția de creatură presupune slăbiciunea și nevoia de satisfacere a necesităților naturale, indicând dependența creaturală de Dumnezeu. Prin Adam întreaga umanitate a refuzat această dependență, încercând să trăiască după propriile puteri și după propria înțelepciune. De aceea experiența umană înseamnă experimentarea păcatului care-l conduce pe om la ignoranță și la uitarea Celui care l-a creat. Viața, care în esență, înseamnă a trăi în prezența lui Dumnezeu, urmând poruncile sale, devine o încercare de a fugi de puterea morții, consecința păcatului. Însăși legea lui Dumnezeu este manipulată având drept rezultat înrobirea omului, diviziunile și conflictele sociale.

Misterul omului nu-l putem înțelege separat de misterul lui Dumnezeu; istoria sa este istoria lui Dumnezeu cu el, un parcurs pedagogic de recuperare omului de sub puterea păcatului și a morții pentru a deveni ceea ce este de fapt în natura sa: fiu al lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură ne descoperă misterul lui Dumnezeu care-l caută pe om și-l cheamă să participe la viața sa divină, intratrinitară, pregătindu-l mai întâi pentru venirea Fiului său, apoi mântuindu-l prin patima, moartea și învierea lui. Pentru sfântul Paul predicarea Evangheliei constă în vestirea morții și învierii lui Cristos care asumă în sine întreaga umanitate și prin propria moarte și înviere învinge puterea păcatului și a morții. Prin înviere Cristos dă început unei noi vieți libere de păcat și de moarte. Tema vieții noi în Cristos impregnează întreaga învățătură și doctrină morală a Apostolului neamurilor.

Dumnezeu cheamă omul să participe la viața sa divină și la realitatea baptismală, condiția prin care devenim fii ai săi. Prin botez suntem făcuți părtași de mântuirea lui Cristos fiindu-ne dăruit Duhul Sfânt, agentul transformării escatologice, atât în momentul învierii lui Cristos, cât și de-a lungul timpurilor. Duhul Sfânt este o Persoană, nu o acțiune particulară a lui Dumnezeu ca în Vechiul Testament. Prin Botez Dumnezeu vine să locuiască în noi; devenim temple ale Duhului Sfânt în contrast cu situația când în omul nerăscumpărat locuia păcatul.

Prin mântuirea lui Cristos, prin Botez, creștinul este chemat să trăiască un nou început și o nouă viață. Condiția generală a umanității este apartenența, participarea la umanitatea lui Adam. Iar participarea la umanitatea răscumpărată nu este un dat, ci o condiție spre care se tinde și care se naște consecutiv. Trebuie să existe un sfârșit și un început. Trecerea la un nou plan existențial este asemenea trecerii de la neființă la ființare, așa cum s-a întâmplat in principio, la creație. Sfântul Paul, impulsionat de ardoarea misionară, predică pentru a-i provoca pe oameni să „meargă spre ascultarea credinței” (Rom 1,5). Chemarea la credință adresată de Dumnezeu așteaptă răspunsul omului: convertirea, moment care constituie începutul vieții noi dăruite prin Botez, a cărui primă consecință este restabilirea raportului pozitiv cu Dumnezeu, devenind fii în Fiul în Duhul Sfânt. Ca și pentru sfântul Ioan, pentru sfântul Paul, fiii lui Dumnezeu sunt oameni re-creați, care trăiesc în trup, dar nu mai sunt supuși trupului, ci trăiesc după legea Duhului; omul este mort pentru viața în păcat, dar viu pentru viața harului.

Legătura filială care se stabilește între Dumnezeu și omul răscumpărat presupune noi atitudini, dat fiind faptul că filiația înseamnă participarea la calitatea de Fiu care aparține lui Isus Cristos și o nouă relație cu Tatăl, legătură cu o nouă lege interioară a cărei esență este caritatea. Însă pentru sfântul Paul perfecțiunea adopțiunii filiale este escatologică: „noi suspinăm în noi înșine așteptând înfierea și răscumpărarea trupului nostru, căci în speranță am fost mântuiți” (Rom 8,23-24). Există permanent o tensiune susținută de speranță, timpul deja și nu încă, ce ne determină să devenim, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, în libertate, cu adeziunea voinței noastre, fii ai lui Dumnezeu, nu numai prin vorbe, dar mai ales prin fapte. Deși suntem deja fii este imperios necesar să ne comportăm după exemplul lui Cristos. Dacă suntem imaginea sa trebuie să lăsam ca și Cristos să fie format în noi (cf. Gal 4,19), să trăiască în noi (cf. Gal 2,20) și dacă dorim să fim părtași ai noii creații trebuie să ne reînnoim continuu (cf. Col 3,10).

Există mai multe etape de parcurs pentru obținerea perfecțiunii vieții noi. Momentul inițial îl constituie ascultarea credinței care provoacă în om convertirea (cf. 1Tes 1,8-10). Cuvântul lui Dumnezeu răsună în inima omului și-l provoacă să urmeze o nouă cale. Dărâmă schemele omului, criteriile de judecată bazate pe egoism, pe principiul realizării personale, pentru a adopta o logică paradoxală a iubirii, a credinței care-l impulsionează pe om spre deschiderea spre Dumnezeu și către oameni. Ajutat de harul divin, în al doilea moment, creștinul, refuză conformarea la ceea ce propune lumea și caută să discernă este voința lui Dumnezeu, renunțând la voința proprie, aderând la ceea ce Dumnezeu consideră că este „bun, desăvârșit, plăcut” (Rom 12,2). Ferm în această convingere, creștinul se hotărăște să îndeplinească ceea ce și-a propus, mulțumind lui Dumnezeu că ceea ce El dorește să împlinească în viața proprie este spre binele propriu și al comunității (cf. 1Tes 5,18). Astfel viața creștinului devine o consacrare cauzei lui Dumnezeu, o opțiune pentru a trăi în sfințenie înaintea sa și a oamenilor (1Tes 4,1-8), a trăi fără a păcătui, după exigențele vocației universale a fiilor lui Dumnezeu.

Eliberarea și reînnoirea omului prin lucrarea mântuitoare a lui Cristos este un eveniment plenar, o transformare substanțială, o metamorfoză (cf. 1Cor 3,18). Prima caracteristică a vieții noi este radicalitatea și integralitatea convertirii și a slujirii. Discursurile parenetice pauliene nu pun în evidență numai acțiuni singulare sau numai subiecți individuali, ci au în vedere comportamentul în ansamblu al omului. Opțiunea fundamentală pentru Cristos se manifestă în întreaga existență, nu numai în acțiunile separate. Dar sfântul Paul indică și acte specifice care ne fac să înțelegem în ce constă reînnoirea: reînnoirea minții, sacrificiul trupului, dăruirea totală lui Cristos. Același lucru se verifică în îmbinarea elementului exterior cu cel interior: faptele și voința; există și o atenție acordată mai mult bunăvoinței, disponibilității, implicării afective, a sentimentului în acțiunile întreprinse. Dacă noutatea vieții, bazată pe judecata și operele lui Dumnezeu, este obiect de credință, la fel viața nouă se împlinește nu în ceea ce este invizibil, ci trebuie manifestată concret (cf. Gal 5,13). Realitatea spirituală nu este o sferă a incertitudinii, a confuziei interioare, ci Duhul Sfânt își dezvăluie puterea și realitatea în fapte.

O a doua caracteristică este unitatea de gândire, simțire, acțiune. Ca și Isus, sfântul Paul propune o atitudine de fond și o orientare de viață unitară. Pentru a denumi modul de a acționa al creștinilor el folosește întotdeauna singularul: „lucrarea” (1 Cor 3,13: Gal 6,41), „rodul” (Rm 6,22) în contrast cu „lucrările întunericului” (Rom 13,12) și „faptele cărnii” (Gal 5,19). După sfântul Paul, Dumnezeu nu cere omului să facă o infinitate de acte particulare, ci îi cere persoana întreagă cu tot ceea ce este și poate să înfăptuiască.

În unitate se exprimă creativitatea Duhului Sfânt și a omului a cărui viață se consumă moment cu moment. De aceea există și o pluralitate de indicații, de precepte, de tradiții. Integralitatea vieții noi se manifestă în concret. Etica sfântului Paul nu se bazează numai pe o exigență de totalitate, ci are și un caracter personal. Exemplu sunt fragmentele când Apostolul se adresează concret unei comunități, într-o problemă singulară specifică: corintenilor, dându-le indicații și îndemnuri în probleme de etică sexuală. O faptă bună sau una rea reprezintă o simptom sau o consecință a totalității unei vieți bune sau rele.

Consecința realității filiale și a noii vieți în Duhul Sfânt este libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Inspirându-se din conceptul juridico-politic al Greciei antice, sfântul Paul definește libertatea creștină în primul rând ca eliberare prin sângele lui Isus Cristos, ca trecere de la sclavia legii, a păcatului și a morții și apoi ca dar al statutului de cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu, oameni părtași de iubirea lui Dumnezeu care depășește orice lege.

2. Raportul cunoaștere – conștiință

Prin botez are loc are loc o schimbare ontologică în cel care îl primește. Harul nu intervine distrugând natura umană, ci îi potențează eficacitatea. Cunoașterea este o caracteristică esențială a naturii umane, chiar diferența ei specifică. Conștiința eliberată nu face abstracție de ea. Cunoașterea are un rol important în judecata conștiinței, ea oferind motivații solide pentru a face alegeri. Totuși pentru sfântul Paul chiar și cunoașterea este parțială (cf. 1Cor 13,9). Diversitate vieții prevede noi îndatoriri și exigențe astfel încât se impune mereu datoria de a căuta și de a face noi alegeri, având în vedere poruncile lui Dumnezeu și tradițiile apostolice pentru a descoperi mereu voința lui Dumnezeu (cf. Rom 12,2). De aceea, rămâne întotdeauna necesitatea reînnoirii facultăților cognitive și decizionale, facultăți care trebuie angajate, ca și întreg omul în totala reînnoire făcută de Cristos. Rațiunea nu are ultimul cuvânt în chestiuni ce privesc formele vieții creștine și nici nu poate depăși poruncile, deși rațiunea, perspicacitatea, înțelepciunea, cunoașterea au un rol efectiv în etica pauliană. Elementul distinctiv este iubirea care examinează, distinge și recunoaște (cf. Fil 1,9) ceea ce trebuie împlinit. Ascultarea creștinului nu constă numai în observarea poruncilor, ci și în căutarea unor noi căi de a face binele. Directivele fundamentale și restricțiile acestora sunt fixate; dar cunoașterea etică nu este închisă la ulterioare revizuiri. Cunoașterea călăuzită de credință și de iubire nu trebuie să se blocheze în trecut, dar să se întrebe care este voința divină în noile circumstanțe ale vieții.

Individualizarea a ceea ce trebuie să împlinească creștinii nu este o acțiune lăsată la predilecția individului. Dimpotrivă, este o chestiune ce privește comunitatea, rațiune pentru care sfântul Paul subliniază necesitatea căutării voințe divine. Locul acestei căutări este și cultul public la care comunitatea participă în ascultare și discernământ. Căutarea personală și comunitară aduce cu sine o maturizare (Fil 1,9) spre desăvârșire și plinătate.

3. Sfințenia

Esența vieții noi constă în sfințenie; aceasta se definește ca o coerență personală la sfințenia obiectivă deja primită la Botez (cf. 1Cor 1,12). Creștinii constituie noul popor al lui Dumnezeu, adunat de El însuși; ei sunt sfințiți într-o condiție permanentă de purificare și consacrare lui Dumnezeu, separați datorită credinței de lumea păgână. Chemarea la sfințenie și sfințirea ca acțiune în sine este realizată de Cristos și se actualizează prin Botez prin care creștinul se încorporează Trupului mistic al lui Cristos, Biserica. Cristos realizează sfințirea obiectivă; sfințenia subiectivă, personală depinde de implicarea fiecărui individ în a se conforma sfințeniei lui Cristos.

Omul nou, omul în Cristos caută permanent această conformare cu Cristos. Pentru el Cristos devine principiu ontologic și scop moral, Cristos să „devină totul în toți” pentru ca el „să trăiască” în noi. Această schimbare existențială poate avea loc în credința care aproape că se identifică cu conștiința, astfel încât repudierea conștiinței conduce la naufragiul credinței (cf. 1Tim 1,5).

Sfințenia este în primul rând darul milostivirii divine, relația personală pe care Dumnezeu dorește să o aibă cu omul, pe care Dumnezeu în înțelepciunea sa îl călăuzește pe drumul sfințeniei personale. Dacă sfințenia este un dar, în aceeași măsură este și o alegere și o atitudine de viață concretă. Creștinul, în libertatea credinței, trebuie să caute să înțeleagă chemarea lui Dumnezeu și în viața concretă să examineze orice lucru și să tragă învățături ținând cont de voința sa pe care nu o poate egala și nici substitui. Viziunea obiectivă a lumii, viziune care se deschide credinței, îmbogățește capacitatea examenului critic, deschizând sufletul uman spre universalitatea, creativitatea și fantezia lui Dumnezeu. Totul poate deveni motiv de sfințire pentru că el toate le-a creat bune. El însuși cheamă la libertate, însă, după cum afirmă sfântul Paul „nu toate sunt folositoare” (1Cor 10,23). Principiul care garantează ordinea sfințeniei este exemplul lui Cristos și legea dragostei proclamată de el. Numai dragostea dă orientare acțiunilor particulare către sfințenie. Teza că totul este permis rămâne validă, dar este limitată și explicată de legea iubirii.

În consecință sfințenia este o caracteristică fundamentală a omului nou și caracterizează esențial raportul său cu Dumnezeu. Este un dar special dăruit prin meritele lui Cristos, prin botez, în Duhul Sfânt prin care omul este făcut demn să aducă cult lui Dumnezeu Tatăl. Sfințenia personală este de asemenea răspunsul pe care creștinul îl dă chemării obiective pe care a realizat-o Cristos prin moartea și învierea sa și prin acțiunea Duhului Sfânt care locuiește în cel botezat. Sfințenia nu este o realitate statică, ci una dinamică ce presupune convertirea, reînnoirea permanentă, alegeri personale, discernământ în care un rol important îl are conștiința. Scopul ultim și calea de urmat este Cristos. Pe el creștinul caută să-l imite pentru a deveni un nou Cristos, pentru a deveni în mod real un fiu al lui Dumnezeu.

2. Criteriul suprem: iubirea

2.1. Definirea iubiri în teologia sfântului Paul

Întreaga Scriptură relatează experiența de iubire a lui Dumnezeu cu omul. Răspunsul la multele dileme ale ființei umane în raportul său cu Dumnezeu se găsește abordând întotdeauna tematica iubirii. Motivul creației, al alegerii poporului ales, al parcursului istoriei sale, apoi în Noul Testament întruparea, moartea și învierea lui Isus, converg spre un singur numitor: iubirea lui Dumnezeu care transcende omul și istoria sa, dându-i semnificație și sens. În nici o carte a Sfintei Scripturi nu lipsește această tematică; totul exprimă iubirea lui Dumnezeu pentru om și, în final, arată că Dumnezeu se confundă cu însăși iubirea: „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8); simplitatea lui constă tocmai în simplitatea iubirii sale.

În aceeași logică se înscrie și sfântul Paul, care alături de sfântul Ioan, poate fi numit apostolul iubirii, iubire pe care el o proclamă în mod cristologic. Atributele care o definesc sunt aceleași pe care le-a predicat și Cristos. Ea are două coordonate inseparabile: Dumnezeu și omul. Dragostea despre care vorbește sfântul Paul are caracter etic: iubirea se concretizează în comportamentul zilnic. „A ne comporta după iubire” este identic cu „a trăi conform cu Cristos”. Iubirea definită în raport cu Cristos „constrânge” (2Cor 5,14) și-i îndeamnă pe creștini, devine o regulă de viață. Aspectul etic al iubirii nu poate fi calificat ca secundar în teologia sfântului Paul. Iubirea se exprimă prin comportamente determinate și nu se confundă cu atitudinile generice de bunăvoință sau dimpotrivă cu pragmatismul conformist. Iubirea se recunoaște cu ușurință și se poate proba dacă este genuină (cf. 2Cor 2,4). Sfântul Paul cunoaște bine semnele și formele care-l disting pe cel care iubește de cel care are atitudini contrare.

Cu siguranță iubirea nu este demonstrabilă în mod evident pentru că nu se identifică în mod automat cu un gest. Iubirea poate lipsi chiar și din cele mai înalte carisme, din dezlipirea totală de bunuri, renunțarea la propria persoană, chiar și din martiriu (cf. 1Cor 13,1-3). Putem afirma că ea nu este numai un mijloc de a ajunge la Dumnezeu și la aproapele, ci devine un scop în sine, pentru că Dumnezeu însuși este iubire, Cristos este persoana prin care Tatăl și-a făcut cunoscută iubirea față de om, iar Duhul Sfânt este Duh al iubirii. Deși nu se poate identifica cu un anumit comportament, este necesar ca iubirea să se concretizeze în anumite acțiuni. În cazul în care faptele iubirii nu devin vizibile în evenimente cotidiene, faptul că ea este veritabilă este pus sub semnul întrebării. Faptul specific și concret nu este iubirea, ci iubirea care se întrupează, servindu-se de orice modalitate de expresie pentru a nu rămâne ascunsă.

Asemenea iubirii față de Dumnezeu, dragostea față de aproapele nu este pur și simplu un sentiment, o emoție, o stare de spirit, ci o acțiune concretă; sfântul Paul amintește de „strădania iubirii” (1Tes 1,3), o eliberare de propria persoană pentru a exista pentru celălalt. Iubirea orientată spre ceilalți nu caută avantajele proprii, ci ale celui spre care se îndreaptă iubirea, pentru cel iubit. În paralel cu a iubi sfântul Paul folosește și alți termeni: a se sacrifica, a sluji, a edifica. Iubirea devine uitare de sine, nu realizare de sine, nu gest prin care să-l facem pe fratele de lângă noi obiect al dorinței noastre de perfecțiune sau instrument în favoarea propriei realizări. Dragostea care renunță la sine însăși pentru altul este atât centrul eticii pauline cât și criteriul său, unitate de măsură absolută, porunca iubirii având precedență în fața tuturor îndemnurilor, la fel ca în cazul predicării lui Cristos. Ea este unul din roadele Duhului Sfânt (cf. Gal 5,22), calea către sfințenie prin excelență (cf. 1Cor 13,13).

Practic iubirea constituie nucleul persoanei umane. Pentru a deveni rodnică pătrunde în toată ființa omului conducându-l spre împlinirea sa ca persoană. Persoană înseamnă relație, dialog, comuniune. Prin iubire omul are posibilitate de a tinde spre împlinirea sa personală, intrând în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. Iubirea pătrunde și în conștiința omului conducând-o spre discernerea adevărului. Conștiința lipsită de criteriul iubirii emite judecăți contrare voinței divine care se sintetizează în slujirea aproapelui. Convingerile conștiinței nu dau automat dreptul de a acționa fără o ulterioară considerație prin prisma principiului iubirii. Dreptul de a urma fără rezerve conștiința este limitat de dragoste.

2.2. Rolul iubirii în rezolvarea conflictului de conștiință

Având în vedere principiul general că conștiința trebuie ascultată, pot apărea cazuri când, datorită diversității persoanelor, educației conștiinței lor, mentalității, se nasc conflicte și implicit apare întrebarea de partea cui se află adevărul. Cel mai adesea acest conflict apare ca urmare gradelor diferite de cunoaștere ale celor două conștiințe. Pentru soluționarea acestei probleme prezente în comunitatea din Corint căreia îi scrie, sfântul Paul propune soluția cea mai sigură: iubirea. Contextul este destul de vast și deja a fost analizat în precedență. El implică problematica cunoașterii, a libertății creștinului, a condiției de fii ai lui Dumnezeu, deja și nu încă mântuiți prin Isus Cristos.

Sfântul Paul admite că asemenea conflicte nu sunt ușor de rezolvat pentru că în plan practic implică renunțare și suferință. Apostolul apelează la două exemple concrete: primul: posibilitatea de a consuma carne cumpărată de la negustori și care putea să fi fost jertfită idolilor; și al doilea: în cazul în care un creștin ia masa cu persoane păgâne și se servesc la masă mâncăruri jertfite idolilor, gazda avertizând asupra acestui lucru.

Criteriul general pe care l-am amintit anterior este caritatea (άγάπη). Sfântul Paul pune accent mai ales pe caritatea salvifică, motivul principal care-l face pe Apostol să devină „slab cu cei slabi” (1Cor 9,22). Solidaritatea sfântului Paul se exprimă printr-o renunțare personală, printr-o îngrădire a exercițiului libertății proprii. Această renunțare nu trebuie interpretată ca un refuz al libertății dăruite de Cristos prin jertfa sa, ci ca un serviciu adus carității. De aceea, sfântul Paul nu condamnă la nivel de principiu participarea la banchetele sacre celebrate în templele păgâne, dar condamnă faptul că această celebrare în sens practic, dacă dă ocazie de scandal unei persoane cu conștiința slabă, care observă acest lucru.

Pentru soluționarea conflictului de conștiință observăm trei principii. Primul este o sintagmă de origine și expresie gnostică: totul este permis (1Cor 10,23) pe care sfântul Paul îl asumă în cadrul teologiei universale a lui Dumnezeu (cf. 1Cor 10,26); al doilea însă completează: „nu totul este necesar” și justificat de al treilea: „nu totul edifică”. Dacă interlocutorii săi pretindeau o libertate personală nelimitată, Apostolul face să prevaleze criteriul superior al edificării ca mod particular de acțiune care se referă fie la persoana proprie, fie la aproapele, fie la comunitate, fraternitate, Biserică. Sfântul Paul sintetizează exortațiile sale printr-o maximă: „nimeni să nu-și caute propriile interese, ci pe ale altuia” (1Cor 10,24), expresie etico-sapiențială construită pe schema nu – dar, negație – adversativă. Imperativul paulin este împotriva egocentrismului axat pe sine, neavând nici o considerație față de aproapele, imperativ care suscită la a fi pregătiți la sacrificarea propriilor avantaje; un altruism care nu se limitează la edificare modului personal de a acțiunea, dar își îndreaptă orizontul și spre celălalt. Maxima aceasta este invocată nu pentru a demonstra faptul că este un lucru rău dacă cineva se îngrijește de propria persoană, dar pentru a exclude o orientare de viață egocentrică, înlocuind-o cu alegeri care au ca obiect pe aproapele. Expresia aceasta este explicată într-un alt context printr-o sintagmă ce are ca element central iubirea: „dragostea nu caută ale sale” (1Cor 13,5).

2.3. Respectul conștiinței slabe

Tematica scandalizării și a conștiinței slabe este foarte importantă pentru sfântul Paul, așa încât îi acordă un spațiu destul de amplu, trei capitole numai în prima Scrisoare către Corinteni. Observăm relația dintre conștiință, libertate cunoaștere, lege și deducem că conștiința slabă beneficiază de o atenție aparte care are drept scop responsabilizarea creștinului în relație cu persoanele cu conștiință slabă. Când tratăm despre drepturile conștiinței la sfântul Paul, ne referim în mod necesar la cea slabă, deoarece conștiinței puternice îi putem recunoaște doar dreptul de a fi sinceră și ascultată.

Motivația principală pentru care conștiința slabă are dreptul de a fi respectată este iubirea. Am observat deja că unei conștiințe slabe, lipsită de cunoaștere sau cu o cunoaștere fără obiectivitate, nu i se poate imputa faptul de a fi iresponsabilă în judecățile sale, dar cel care are conștiința puternică este obligat în virtutea carității să renunțe la propriile convingeri, aspirații, idei, propuneri bune, chiar propria libertate pentru a nu scandaliza persoana, pentru a o îndepărta de mântuirea lui Cristos.

Conștiința slabă are dreptul de a fi respectată în judecata ei, în primul rând datorită demnității sale ce derivă din faptul că ea aparține în mod esențial persoanei și aceasta este demnă de respect pentru că a fost creată și răscumpărată de Cristos; al doilea motiv este mântuirea lui Cristos, pentru a nu îngrădi lucrarea harului în inima creștinului. Criteriul suprem, cum am amintit, este iubirea. Aceasta îndeamnă la înțelegerea persoanei și la necesitatea de a o ajuta mai ales prin exemplul personal, prin exercitarea carității în toate aspectele sale.

Iubirea este calea prin excelență care ne pune în contact cu Dumnezeu și cu oamenii. Din acest motiv, sfântul Paul trasează cel mai importante caracteristici ale iubirii în imnul dragostei din capitolul 13 al Scrisorii către Corinteni. Fragmentul liric-sapiențial, înălțător face elogiul dragostei ca virtute supremă a lui Dumnezeu și obligatorie pentru creștini. Sfântul Paul o prezintă în forma ei genuină, arătând modul prin care se manifestă. El o așază deasupra tuturor carismelor și acțiunilor umane oricât de bune ar fi. Ea este actualizarea prezenței lui Dumnezeu Treime în om: a Tatălui Creator, a Fiului Răscumpărătorul, a Duhului Sfânt Sfințitor. Dragostea este descrisă în termeni universali: toate le poate realiza și nimic nu o poate înlocui; ea este motorul universal care mișcă lumea îndreptând-o spre desăvârșire. Dragostea devine în final criteriu de discernământ și instrument de cunoaștere. Asociată credinței și speranței, iubirea prevalează înainte de orice: „mai mare decât toate acestea este dragostea” (1Cor 13,13).

3. Criteriul subiectiv: credința și conștiința

3.1. Definirea credinței

Discursul despre credință la sfântul Paul se naște în contextul tematicii mântuirii omului prin jertfa răscumpărătoare a lui Cristos. Apostolul vorbește astfel despre legea veche, despre legea nouă a lui Cristos, dreptatea lui Dumnezeu, justificarea prin credință sau prin fapte, puncte care constituie, de altfel, stâlpii de susținere ai teologiei dezvoltate de el și care mai târziu au constituit o piatră de poticnire între creștini, mai ales începând cu Luther, prin interpretarea sa arbitrară și subiectivă. În cele ce urmează dorim să tratăm despre credință în cadrul etic paulin, mai ales în legătură cu procesul de conștiință.

Credința pentru sfântul Paul este atitudinea unitară a creștinului în care este cuprinsă și judecata sa morală. Nu există o dublă administrare a moralei, din punct de vedere natural și din punct de vedere supranatural, există numai o decizie a conștiinței și aceasta este determinantă de cunoașterea credinței. Modul creștin de a acționa este motivat de opera mântuitoare a lui Cristos, credință înțeleasă în sens personal ca adeziune, dar ca și conținut; practica creștină izvorăște în același timp din credință și din rațiune. Etica sfântului Paul nu se bazează pe o credință oarbă, ci motivată, dorește o ascultare inteligentă; în plan metodologic motivațiile principale nu vin de la lege sau Scriptură, ci întotdeauna din mântuirea definitivă obținută și dăruită de Cristos. Accesul la mântuire este asigurat de credință. De aici s-au născut multe polemici cu privire la expresia justificare prin credință propusă de sfântul Paul.

Termenii de justificare (δικαίωμα) și credință (πίστις), împreună cu termenii asociați lor, apar de foarte multe ori în scrierile pauline (numai termenul de πίστις apare de 243 de ori) fapt care dovedește importanța pe care el o acordă acestei tematici. În Scrisoarea către galateni reflecția sfântului Paul pe tema justificării prin credință are un caracter polemic, argumentarea desfășurându-se pe o structură antitetică: păcătoși/drepți, faptele legii/credința în Isus Cristos, prima categorie fiind destinată condamnării. După sfântul Paul, ființa umană, în condiția sa istorică este capabilă să cunoască și să aprecieze binele, dar nu-l poate împlini numai cu forțele proprii. Atunci nu este posibil ca să fie îndreptățită în fața lui Dumnezeu datorită Legii, ci datorită credinței. Confirmarea acestui fapt se găsește în Sfânta Scriptură și o exprimă și sfântul Paul: „cel drept va trăi din credință” (εκ πίστεος) (Gal 3,9-12; Hab 2,4). Astfel, dreptatea derivă din credința care coincide cu viața: „dacă ar fi fost dată o lege care să poată da viața, într-adevăr justificarea ar veni din lege” (Gal 3,21).

Prin credință îl primim pe Duhul Sfânt (cf. Gal 3,2), așteptăm speranța mântuirii și a dreptății (cf. Gal 5,5). Credința este adevărata origine a justificării, Dumnezeu fiind cel care justifică, iar cel credincios este simplul destinatar al darurilor și harurilor sale. De asemenea este prezentă în aceste texte ideea de promisiune, fapt pentru care omul trebuie să colaboreze cu Dumnezeu pentru a fi părtaș de justificarea sa.

În Scrisoarea către Romani credința în raport cu justificarea este credința în Isus Cristos. Din contextul imediat se poate intui că este vorba despre o credință care recunoaște fidelitatea lui Dumnezeu care prin moartea și învierea lui Isus Cristos duce la îndeplinire promisiunea de mântuire universală dăruită celor care cred în aceste evenimente mântuitoare. Justificarea este primul moment al procesului de salvare care constă în deplina comuniune de viață cu Dumnezeu. Ea se fundamentează pe evenimentul istoric al auto-dăruirii lui Cristos și în învierea sa, garanția împlinirii finale.

Tema justificării prin credință, apare și în celelalte scrieri pauline, deși nu cu o atât de mare frecvență. Ea, deși nu constituie centrul teologiei pauline, reprezintă axul de susținere al reflecției asupra experienței creștine. Dacă ea se dezvoltă în cadrul confruntării dialectice cu gruparea intransigentă a iudeo-creștinilor, susținători ai justificării prin faptele Legii, totuși se alimentează din contactul cu nucleul profund al credinței în Cristos mort și înviat. În el se manifestă în mod plenar și este comunicată celor credincioși dreptatea lui Dumnezeu, adică iubirea fidelă care eliberează de condiția de păcat, care conduce la moarte, și ne face părtași de statutul de fii ai lui Dumnezeu, garanția vieții veșnice.

3.2. Rolul credinței în procesul conștiinței

Procesul conștiinței include în sine ca și criteriu de judecată credința, care tinde să se identifice cu ea. Judecățile morale nu sunt pur și simplu naturale, ci sunt, pentru creștin, judecăți iluminate de credință; ele pornesc fie de la credință, fie de la conștiință. Adresându-se lui Timotei, cu privire la misiunea sa de misionar al Evangheliei și păstor, sfântul Paul îl atenționează că scopul predicării, al efortului, al jertfelor sale pentru Cristos este iubirea, iar aceasta nu se poate naște decât „dintr-o inimă curată, o conștiință bună și o credință sinceră” (1Tim 1,5). Angajamentul pentru Evanghelie, pentru păstrarea fidelă a mesajului evanghelic, lupta pentru cauza lui Cristos au ca bază credința și conștiința curată pe care unii au „renegat-o și au eșuat în privința credinței” (1Tim 1,18). Credința și conștiința sunt în acest context pentru sfântul Paul asemenea a două aripi care conduc creștinul spre unirea cu Cristos, spre trăirea deplină a mesajului lui Cristos.

Evaluarea morală este dată atât de conștiință (cf. 1Cor 8,10), cât și de credință (cf. Rom 14,23). Credința, însă, nu este o afirmare intelectuală a unor adevăruri religioase, ci este abandonul total, fără condiții în mâna lui Dumnezeu care s-a revelat prin Cristos. Conștiința singură, fiind o instanță umană, nu se poate apropia de Dumnezeu fără de Dumnezeu, fără să adere la ceea ce El propune. Vocea conștiinței informată de credință este chemată la o încredere totală în voința lui Dumnezeu, voință care-și găsește expresia plenară în persoana și mesajul lui Isus Cristos.

Credința pătrunde în conștiința omului. Ea este cea care-l determină pe om să caute mai intens și mai profund voința lui Dumnezeu exprimată în mod clar prin revelație; și deoarece în unele situații intervine dubiul care este un fenomen omenesc, conștiința se opune asentimentului necondiționat. Judecata conștiinței precede actul credinței. De aceea așa cum arată sfântul Paul eșecul credinței derivă din negarea conștiinței (cf. 1Tim 1,19). Conștiința sănătoasă apără misterele credinței, este vocea care îndeamnă la perseverență pe drumul căutării în credință: „păstrează misterul credinței într-o conștiință curată” (1Tim 3,9). Credința pătrunde omul în totalitatea sa: decizie, cunoaștere, conștiință. Actul prin care omul aderă la adevăr implică împreună intelectul, liberul arbitru, voința, percepția, întreaga sferă decizională a omului. Ea nu se oprește la nivelul adeziunii la adevărul definit ca și congruența dintre idee și obiect, ci la Adevărul ca Persoană, Cristos; acest lucru implică o angajare totală a creștinului în modul de a acționa după Adevăr.

Credința garantează certitudinea adevărului. Siguranța profesiunii de credință a deschis primilor creștini orizontul pentru formarea unei judecăți proprii și posibilitatea de a lua cunoștință de multiplicitatea aspectelor pentru a discerne cu un grad cât mai mare de siguranță ceea ce este bine și ce este rău. Au importanță și raționamentele gândirii umane, dar numai în concordanță cu credința și ținând cont de ambientul vital al comunității.

Dacă este susținută de harul lui Dumnezeu, credința, ea însăși un har, este puternică și nu poate fi distrusă de păcat, nici chiar de păcatul grav; convertirea păcătosului care crede demonstrează mai curând faptul că credința celui care a păcătuit nu s-a manifestat ca o forță vitală atunci când a comis păcatul, ci după aceea când l-a condus spre mântuire. Credința devine virtute când este pătrunsă de iubire; credința lucrează din iubire (Gal 5,6).

Conștiința, pentru a deveni creștină, pentru a deveni supranaturală, pentru a putea face parte din ființa omului nou răscumpărat, trebuie să fie ghidată de credință. Dacă συνειδεσις este o instanță de control și evaluare a acțiunilor după norme deja fixate de rațiune, pentru creștin, aceste norme nu vin pur și simplu de la rațiunea naturală, ci și din credință sau din rațiunea luminată, pătrunsă de credință.

4. Criteriul obiectiv: legea în procesul conștiinței

4.1. Definirea legii în teologia paulină

Sistemul fariseic al justificării, evoluție unilaterală a doctrinei Vechiului Testament prin exagerarea unor elemente cu valoare absolută pentru legea mozaică și trecerea în plan secundar altor elemente importante, cum ar fi inițiativa divină în ordinea mântuirii, a constituit ocazia denunțării energice a sfântului Paul împotriva decăderii legii în fața noii economii a mântuirii. Împotriva preferinței iudaismului pentru formalism, manifestări exterioare, îndepărtarea de religiozitatea autentică, având o concepție juridică a relației dintre Dumnezeu și om, Apostolul opune printr-o formulare polemică, conceptul de dreptate creștină. Aceasta se dovedește nu prin faptele legii, ci prin credința în Isus Cristos. Pentru că Legea nu putea comunica omului adevărata viață, iar Cristos singur poate da posibilitatea participării la viața divină. Sfântul Paul a considerat că Legea avea un caracter provizoriu: scopul său era pregătire pentru întâlnirea cu persoana lui Cristos (cf. Rom 10,4).

În funcție de context, sfântul Paul vorbește de lege în mod autentic, în funcție de scopul ei. Există atât pasaje în care se află expuneri pozitive despre lege cât și expuneri negative. Sfântul Paul nu condamnă legea în aspectul ei primar, pentru care a fost dată de Dumnezeu, ci ca pretenție de a oferi mântuirea. Elementul cel mai favorabil este definiția de lege a lui Dumnezeu (Rom 7,22). În ceea ce privește validitatea sa pentru creștini, noile valori ale omului mântuit constau în „observarea poruncilor lui Dumnezeu” (1Cor 7,19) și în „credința care lucrează din iubire” (Gal 5,6). Conceptele de lege și credință nu sunt total opuse, pentru că preceptul iubirii înseamnă plinătatea și recapitularea legii (Rom 13,8-10). De asemenea, sfântul Paul are un imn, un elogiu adus legii, în Rom 7, în care sfântul Paul notează că legea este „sfântă și dreaptă și bună”, chiar „spirituală”, și se împlinește în cei care nu trăiesc după pornirile trupului, ci după Spirit. Scriptura însăși este numită lege (cf. 1Cor 9,8). Noua ordine înfăptuită de Cristos este numită legea lui Cristos sau legea Duhului. Condamnarea legii nu are loc datorită inutilității ei, ci datorită modului cum este înțeleasă și actualizată.

Pe de altă parte, legea falimentează în fața puterii păcatului; deși omul dorește să o împlinească nu poate pentru că nu acționează el, ci păcatul care există în el (cf. Rm 7,17). De asemenea, „patimile păcatelor trezite prin lege lucrau în mădularele noastre ca să aducă roade pentru moarte” (Rom 7,5). Ceea ce îl încătușează pe om este în primul rând păcatul pentru că rodul său este moartea; legea dă însă impuls pasiunilor păcatului pentru a putea acționa în noi. „Ghimpele morții este păcatul, iar puterea păcatul este Legea” (1Cor 15,56). Legea indică omului drumul spre mântuire, dar nu-i dă tăria de a-l parcurge, lucru pe care sfântul Paul îl exprimă astfel: „voința este prezentă, dar puterea de a face binele nu” (Rom 7,18). Apostolul a construit o dihotomie asemenea celei Adam – Cristos. Pe de o parte există Adam (omul fără har), iar pe de alta este Cristos – harul care se dăruiește. Acestei viziuni sfântul Paul le dă un nume: litera și spiritul. În realitatea sa concretă, legea reintra în planul lui Dumnezeu în care locul central îl ocupă promisiunea și credința.

Deci, sfântul Paul refuză legea ca și cale de mântuire, dar nu ca și normă de viață; astfel că nu poate fi legalist sau rigorist. În discernerea voinței lui Dumnezeu există spațiu pentru rațiune cât și pentru conștiință, pentru poruncile lui Dumnezeu, cât și pentru iubire, comunitatea fiind contextul în care se iau deciziile morale. Îndemnul moralizator este concretizarea dragostei și ascultării creștine, expresie nu a legalismului, ci a vieții în Duhul Sfânt care se concretizează în practică.

4.2. Conștientizarea păcatului

Păcatul constă la sfântul Paul în incompatibilitatea cu Împărăția lui Dumnezeu: „cei care practică astfel de fapte rele” – referindu-se la păcate și vicii – „nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (Gal 5,21). Originea lui stă în omul păcătos ca expresie și exteriorizare a unei puteri ostile lui Dumnezeu. Păcatul apare ca putere personificată ce uneori pare că se confundă cu diavolul, „dumnezeul veacului acestuia” (2Cor 4,4), dar se deosebește totuși de acesta. Păcatul a apărut în lume printr-un singur om, prin Adam, prin neascultarea lui, trecând apoi la toți oamenii, fără excepție, consecința sa primă fiind moartea prin care își continuă neîncetat prezența malefică, ce înseamnă despărțirea de Dumnezeu, lipsa răscumpărării, asemenea celor condamnați la iad.

Păcatul este o forță care-i face pe oameni să se perceapă sclavi. Păcatul domină eu-l carnal, constrângându-l pe om să acționeze după principiile satisfacției simțurilor. Sentimentul de culpă vine din conștientizarea legii: „păcatul nu este imputat cât timp nu este legea” (Rom 5,13), însă el există în om deoarece „toți au păcătuit în Adam”, legătura cu Adam dând o notă de universalitate păcatului. În Scrisoarea către Romani, sfântul Paul distinge două tipuri de păcat: cel făcut sub lege și cel făcut fără lege (cf. Rom 2,12); consecința este aceeași: moartea. Lipsa legii determină lipsa păcatului, dar când aceasta lipsește, afirmă sfântul Paul, oamenii „sunt lege pentru ei înșiși” și despre acest fapt dă mărturie însăși conștiința lor (cf. Rom 2,15). Păcatul este perceput în mod existențial: creația lui Dumnezeu a fost ruinată de păcat și de vină prin căderea lui Adam care a dat început răului în lume, omul devenind sclav păcatului. Astfel că păcatul precede omul.

Conștientizarea păcatului vine prin intermediul legii, fie cea naturală, fie Legea lui Moise. Ca realitate obiectivă, păcatul există datorită lui Adam. Conștientizarea păcatului nu înseamnă eliberarea de păcat, ci intrarea sub sclavia lui. Eliberarea a fost realizată de Cristos care a murit sub blestemul legii (cf. Gal 13,13), acest moment însemnând „sfârșitul legii” (Rom 10,4) și învingerea morții. Cristos a reușit acest lucru deoarece el însuși „nu a cunoscut păcatul”, nu-l experimentase, dar Dumnezeu „l-a făcut păcat pentru noi” (2Cor 5,21). Dar prin înviere moartea lui Cristos nu a fost inutilă. Primul ei efect a fost chiar eliberarea de moarte.

4.3. Eliberarea de sclavia legii

Libertatea concepută de sfântul Paul nu constă în lipsa autorității, ci în statutul ontologic, în raportul de apartenență care include demnitatea de fiu al lui Dumnezeu (cf. Gal 4,5). Omul liber este acela care a ieșit din condiția existențială de sclav într-o nouă sferă a ființei sale, aceea de fiu al lui Dumnezeu, intrare printr-o misterioasă participare sau identificare cu persoana lui Isus Cristos înviat.

Există o libertate obiectivă și una subiectivă. Cea obiectivă a fost realizată de Cristos, cea subiectivă intră în atribuțiile creștinului să o actualizeze urmând modelul lui Cristos. Principiul libertății nu stă în căutarea propriului avantaj, ci în slujirea aproapelui,în slujirea comunității. Această angajare conduce la misterioasa identificare cu Cristos. Libertatea e fondează în primul rând pe propria conștiință, dar se actualizează în iubire, astfel încât iubirea devine uitare de sine și dăruire pentru celălalt. Iubirea devine criteriul pentru a discerne orizontul în care se manifestă în mod real libertatea.

Poate apărea paradoxală situația în care libertatea în raport cu legea este eliberare de lege și în același timp legată de lege în plinătatea sa. Concepută în prima sa accepție, legea este instrument al păcatului, forță motrice a căutării egoiste de și sine și tocmai de această lege Cristos ne-a eliberat. Libertatea ca lege, deci legea concepută în sens pozitiv, este oferită omului prin credința în Isus Cristos, ca voință a lui Dumnezeu care ne orientează spre împlinirea libertății prin iubire, slujire, uitare de sine. Sfântul Paul reduce toată fenomenologia legii construită de om la un singur precept esențial evanghelic: porunca iubirii revelată de Cristos. Aceasta este singura care corespunde exigenței naturii de fii ai lui Dumnezeu. Libertatea ca natură are două sensuri: libertate pentru comuniunea cu Cristos și libertate de Lege (referință la legea iudaică) în virtutea unirii cu Cristos. Libertatea ca slujire are și ea două sensuri: libertate pentru slujirea fraternă prin iubire și libertate de exigențele Legii din moment ce libertatea însăși este împlinirea legii.

Consecința libertății de sclavia legii este libertatea interioară. Sfântul Paul vorbește despre om în mod individual, ales, chemat și justificat de Dumnezeu. Omul are o valoare personală unică, cu puterea de decizie personală specifică. Dumnezeu poate să-l cheme pe om la har, numai dacă omul își dă acceptul să-l primească în mod liber. Omul este stăpân absolut al destinului său veșnic, astfel că este complet responsabil de comportamentul său (cf. Gal 5,21). Libertatea care nu este în mod liber aleasă de creștin, ar fi incapabilă să-l motiveze în dinamismul său intrinsec, să-l determine să se comporte liber și evident moral.

4.4. Legea Duhului

A trăi libertatea legii noi înseamnă a trăi după „legea Duhului vieții în Isus Cristos” (Rom 8,4). Acest fapt nu indică modalitatea exterioară după care trebuie condusă viața, dar fundamentul care o susține, sufletul său, interioritatea sa. Pentru a ne folosi de libertate, Apostolul învață că trebuie să concepem viața și să o trăim în ascultarea și sub acțiunea Duhului Sfânt care vrea să ne conducă. Astfel pasiunile cărnii își pierd influența pentru că puterea Duhului este superioară trupului, Duhul Sfânt fiind persoană divină. Duhul este „Cel care l-a înviat pe Isus” (Rom 8,11), este „dătător de viață” (1Cor 15,45), este „slava Domnului înviat” (2Cor 3,18). Darul Duhului Sfânt este prezența în noi a slavei lui Cristos transformându-ne după chipul său. El este nedespărțit de Cristos: „a trăi în Cristos” (Gal 2,20) înseamnă „a trăi în Duhul” (Rom 8,5).

Viața în Duhul este o viață de credință și o experiență reală dublată de o atitudine concretă, manifestându-se prin semne vizibile; este experiența unei prezențe. Semnele sunt variate: de la carismele exterioare (darul iubirii sau al vindecărilor), până la „darurile cele mai bune”, credința, speranța și iubirea puse în slujba Evangheliei. Duhul se manifestă personal în fiecare om prin „darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu” (1Cor 2,12), o prezență personală, Cineva care „locuiește în noi” (Rom 8,11), care „mărturisește, mijlocește, se unește cu spiritul nostru” (Rom 8,16) și „strigă în inimile noastre” (Gal 4,6).

Sub diferitele ei forme, experiența Duhului Sfânt pentru Apostol este mereu aceeași: viața nouă ce urmează existenței condamnate marcate de moarte. Legea care-l înrobea în litera sa pe om, face loc „înnoirii Duhului” (Rom 7,6), blestemul legii face loc „binecuvântării lui Abraham în Duhul făgăduinței” (Gal 3,13); legământului literei care ucide îi urmează „legământul Duhului care dă viață” (2Cor 3,6). Osânda păcatului ce a atras mânia lui Dumnezeu este înlocuită cu pacea și bucuria Duhului. Viața aceasta ne este dăruită de Duhul Sfânt, însă nu fără eforul, lupta noastră, deoarece nu am primit decât arvuna Duhului (2Cor 1,22). Acesta este un imperativ moral care atrage după sine obligativitatea de a trăi după exigențele darurilor Duhului Sfânt.

Legea Duhului care eliberează este asumată de caritate: „primul rod al Duhului este dragostea” (Gal 5,22). Legea Duhului include în sine mai multe norme: „norma vieții după exigențele Noii Alianțe”, nu a literei, ci a Spiritului care dă viață; „norma vieții ecleziale” ale cărei aspecte sunt aplicate în concret prin caritate; „norma legii naturale și norma legii conștiinței” legată de realitățile divine ale revelației. Viața trăită după norma Duhului este conformă cu condiția escatologică intermediară, ale cărei consecințe în planul moral sunt exigența progresului și necesitatea evaluării exacte a realităților pământești.

Este important de reamintit în acest context problematica conștiinței sub acțiunea Duhului sfânt. Dacă Duhul Sfânt este prezent în inima creștinului, El pătrunde conștiința dându-i o certitudine sporită în judecata sa, deoarece Duhul Sfânt este Duhul adevărului, confirmă veridicitatea discernământului conștiinței.

Capitolul III

Sfântul Paul:

exemplu de trăire conform conștiinței

pentru comunitatea primară

și pentru creștinii de astăzi

Etica prin definiție, nu este o știință abstractă care face pur și simplu operații cu noțiuni sau speculații intelectuale. Ea se bazează pe observarea realității exterioare care se acordă sau nu cu legea divină. Etica sondează și interiorul omului pentru a vedea unde se află originea manifestărilor comportamentale. Deoarece, în primele două capitole, ne-am referit la conținutul reflecției sfântului Paul asupra conștiinței, căutând semnificațiile ei și motivațiile care o conduc după cum reies din scrierile pauline, în acest capitol vom analiza modul în care însuși Apostolul a trăit ceea ce a afirmat că el crede, ascultând de mărturia propriei conștiințe. Nu am făcut acest studiu din îndoială față de sinceritatea conștiinței sale, ci pentru a arăta faptul că el este un exemplu demn de urmat pentru noi, creștinii mileniului al treilea, care de multe ori ignorăm judecata conștiinței, acceptând compromisul în viața noastră. Sfântul Paul constituie un exemplu de coerență în trăirea conform conștiinței, conform cu legea naturală înscrisă în inima noastră, dar mai ales conform cu mesajul lui Cristos, astfel încât ajunge să afirme în final „nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20).

1. Paul: cel care l-a întâlnit pe Cristos

1.1 . Aspecte ale vieții înainte de convertire

Dumnezeu are o conviețuire aparte cu fiecare om. Indiferent de răspunsul omului, Dumnezeu își continuă planul său de mântuire, împărțind cu dărnicie harul său la timpul potrivit, când omul are posibilitatea să-l primească și să-l facă rodnic. Nimic nu s-a petrecut la întâmplare în viața sfântului Paul. Teoretic putem împărți viața sa în două capitole: înainte și după convertire. Dar practic viața lui s-a desfășurat pe un singur fir: drumul către cunoașterea iubirii și identificarea cu Cristos. Într-adevăr întâlnirea cu Cristos l-a schimbat total, profund, dar el a rămas același Paul devotat cauzei adevărului, zelos pentru Dumnezeu, sensibil la nevoile și aspirațiile spirituale, mai ales ale omului.

După cum relatează Faptele Apostolilor (21,39; 22,3; 24,5), sfântul Paul s-a născut la Tars în Cilicia, evreu care avea și cetățenia romană. Crescut și educat fariseu, a studiat la școala lui Gamaliel unde s-a perfecționat în studiul Legii, învățând tehnica exegetică a scribilor împreună cu orânduirile tradiției iudaice. Caracteristicile religiozității promovate de farisei și scribi se fondau pe binomul efort/merit – răsplată/serviciu – schimb care accentua perfecționismul exterior, degenerând în legalism pur. În consecință, pietatea devenea o tehnică. Mentalitatea moderată propusă de școala lui Gamaliel nu a reușit să tempereze prea mult spiritul lui Paul care era condus spre extreme. Pasiunea lui pentru moralitate se datora în special mentalității profetice a poporului iudeu.

Evoluția lui Paul spre Cristos nu este discontinuă. Pentru a sublinia continuitatea vieții sale putem admite că și înainte de convertire purta în inimă un ideal moral superior contemporanilor săi, o aspirație spre pacea și comuniunea cu un Dumnezeu plin de bunătate. Este o vocație simțită încă din sânul matern (cf. Gal 1,15). Înverșunarea împotriva lui Cristos, care vedea legea dintr-o perspectivă cu totul diferită de cea a fariseilor, se datora faptului că el îl percepea pe Cristos ca o persoană care amenințase existența religioasă și națională a poporului său. Ceea ce a făcut din Saul un persecutor, nu era o lipsă de cunoaștere a adevărurilor propuse de Cristos. El cunoștea că Isus refuzase legea mozaică în mod autoritar și definitiv și știa că idealul religios creștin nu se putea concilia cu cel iudaic. Paul observa realitatea din exterior, ceea ce vedea și auzea, dar nu putea înțelege această nouă perspectivă a lumii așa cum o prezentase Cristos. El afirmă: „eu am acționat din neștiință, nu din necredință” (1Tim 1,13).

1.2. Convertirea: moment de cotitură – întâlnirea cu Cristos

Modul de a acționa al lui Dumnezeu poate fi previzibil în manifestare, dar imprevizibil în persoanele prin care lucrează. La fel s-a întâmplat și în cazul lui Paul care se inserează în lunga serie de persoane de care Dumnezeu s-a folosit de-a lungul istoriei biblice pentru a se revela și pentru a-și arăta iubirea sa, mai întâi în Vechiul Testament prin profeții care au vorbit sub inspirația Duhului Sfânt. Paul este și el un ales, asemenea lor, să fie porta-voce a lui Dumnezeu, să-i vestească mesajul. Devine conștient de această alegere numai după dobândirea unei maturități și a unei experiențe profunde a lui Dumnezeu.

Momentul intens al convertirii îl constituie viziunea de pe drumul Damascului. Relatarea ei este analogă pasajelor din Is 6,1; Ier 1,4; Ez 1-3 care prezintă chemarea acestor oameni la misiunea profetică. Evenimentul acesta a marcat decisiv restul vieții sale și el însuși consideră momentul asemănător chemării celor doisprezece apostoli: ultimul născut dintre apostoli (1Cor 15,8), iar vocația sa a primit-o direct de la Cristos: apostol nu din partea oamenilor, nici prin mijlocirea vreunui om, ci prin Cristos Isus și Dumnezeu Tatăl (Gal 1,1), fiind astfel introdus în grupul apostolilor. Convins de măreția lui Cristos care-și îndeplinește planul său mântuitor, promisiunile sale mântuitoare, dincolo de orice imaginație, comunicând pe Duhul Sfânt și viața sa, sfântul Paul reține că ministerul său apostolic depășește chiar și gloria lui Moise (cf. 2Cor 3,7). Siguranța vocației sale, susținerea pe care o are față de manifestările carismatice, ajutorul pe care-l primește de sus sub formă de haruri personale, miracolele explică în mare măsură succesul operei sale, zelul său mereu arzător, fidelitatea, autoritatea pe care o revendică fără să o impună, umilința cu care compară mijloacele sale umane cu rezultatele miraculoase obținute.

Scena convertirii de pe drumul Damascului relatată scurt, aproape laconic, uneori brutală dar decisivă, nu conține multe elemente: lumina, o privire, câteva cuvinte au fost de ajuns pentru a schimba sensul vieții lui Paul. Faptul că se desfășoară pe un drum este deosebit de sugestiv. Nu au contat elementele de suprafață; personajele centrale sunt două: Isus și Saul. Ceea ce contează este întâlnirea lor, evenimentele care au produs schimbarea radicală care-l va face pe Paul să afirme: „Dumnezeu a strălucit în inimile noastre pentru luminarea cunoașteri gloriei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Cristos” (2Cor 4,6). Evenimentul este relatat de trei ori și de fiecare dată în mod diferit; în Fap 9,7 însoțitorii lui Saul nu au văzut lumina, dar au auzit glasul; în Fap 22,9 ei au văzut lumina, dar nu au auzit glasul; în Fap 26,14 specifică doar faptul că toți au căzut la pământ. Esența mesajului acestor relatări nu era reacția slujitorilor, ci persoana lui Saul care, în urma viziunii lui Cristos, decide să-și schimbe total viața..

Ceea ce s-a întâmplat la Damasc este de ordin transcendent și mistic. Paul îl vede pe Dumnezeu, se întâlnește cu El, după acest moment văzând lumea într-o cu totul altă lumină. Este ca o nouă naștere: nu mai vede lumea după principiile trupului și ale legii, ci după exigențele Spiritului. Înainte de convertire Paul vedea incompatibilă credința în Isus Mântuitorul cu teza iudaică a necesității Legii pentru mântuire, nu accepta ca un crucificat să fie mântuitor; primind revelația lui Isus ca Mesia, viziunea lui se schimbă total: teologia mântuirii prin cruce este opusă mântuirii prin Lege (cf. Gal 5,11). Întâlnirea cu Cristos nu-l schimbă în sensul că renunță la tot ceea ce era el înainte, dar harul reorientează ființa sa spre Isus Cristos. Natura și harul pe care le poseda au fost sublimate. Urmându-l pe Cristos cu toată credința și dragostea, Paul nu și-a abandonat religia, ci a ridicat-o la o mare perfecțiune, după promisiunile lui Dumnezeu din Vechiul Testament.

Nu se poate nega istoricitatea acestui eveniment survenit în apropiere de Damasc, probabil în jurul anului 36 d.C. Pretinsele contradicții ale celor trei povestiri se pot explica: în prima se observă descrierea istorică a autorului Faptelor, iar celelalte două relatări fac parte din discursurile sfântului Paul. În plus, povestirea convertirii nu se dorește a fi o relatare exactă protocolară a faptelor, ci o interpretare a unui eveniment care a avut loc într-adevăr. Luca vrea să scoată în evidență că misiunea lui Paul de a predica păgânilor intră în planul lui Dumnezeu. Din acest motiv, scena este repetată de trei ori cu un crescendo în descrierea persecutării lui Paul și clarificând din ce în ce mai mult misiunea la care a fost destinat. Explicațiile naturaliste tendențioase nu pot găsi nici un fundament. Afirmațiile după care convertirea se datorează unui fapt fizic (o furtună, căldura deșertului, o boală) sau un fapt psihologic (asimilarea lentă a creștinismului, remușcările persecuțiilor, regăsirea dreptății în viața veșnică) sunt contrazise de sfântul Paul care vorbește despre o dispoziție a sufletului contrară acestor opinii.

Experiența Damascului nu a fost o convertire în adevăratul sens al cuvântului, ci o iluminare, o chemare și o alegere. Această episod îl putem sintetiza în câteva observații. În primul rând, Paul l-a văzut pe Cristos înviat; astfel el devine martor al învierii. În al doilea rând, Cristos i s-a revelat în mod extraordinar; Paul a rămas marcat, a fost cucerit de Cristos aproape fără posibilitatea alegerii. El poate să afirme: „vai mie dacă nu vestesc Evanghelia” (1Cor 9,16). În această circumstanță singura reacție de care este capabil Paul în acel moment este să întrebe care este voința lui Dumnezeu. În treilea rând, Paul l-a văzut pe Cristos în glorie, o apariție asemănătoare celei pascale. El îl vede pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, descoperind ceva mai mult misterul persoanei sale. În ultimul rând, el atașează apariției lui Cristos desemnarea sa ca apostol al păgânilor. Evenimentul întâlnirii cu Isus îi dă tărie și curaj în momentele de suferință care au presărat activitatea sa misionară.

Convertirea lui Paul pentru istoria creștinismului este remarcabilă, dar aceasta nu înseamnă că ea este elementul central care a dus la crearea creștinismului și a doctrinei sale ca în cazul lui Mahomed. Sfântul Paul nu este un revoluționar cum a fost descris de multe ori. El este un simplu slujitor, discipol al lui Cristos a cărui persoană a predicat-o nu a inventat-o el; divinitatea lui Cristos, opera sa mântuitoare nu au fost create de sfântul Paul. El a aprofundat, cu ajutorul harului, adevărurile experimentate în viziunea Damascului, adevăruri care constituiau deja nucleul tradițiilor evanghelice. Ministerul său i-a dat ocazia să dezvolte ceea ce era în germen în primul contact cu Cristos înviat, cu viața creștinilor. La răspândirea Evangheliei, a creștinismului care se năștea în lumea păgână, sfântul Paul a contribuit depășind barierele legii mozaice predicând universalitatea mântuirii, făcându-se „totul pentru toți” (1Cor 9,22).

Sfântul Paul compară evenimentul convertirii cu o nouă creație: „dacă cineva este în Cristos este o creatură nouă” (2Cor 5,6). Acest fapt devine paradigmatic pentru orice creștin care ajungând să-l cunoască pe Mântuitorul, viața sa se schimbă total. Faptul că un eveniment atât de scurt a produs un efect atât de durabil se explică prin faptul că „lui Dumnezeu i-a plăcut să reveleze pe Fiul său” (Gal 1,15-16). Nu este vorba despre o comunicare doctrinară a unor adevăruri particulare, ci descoperirea unui izvor nesecat de viață divină. Această descoperire are un caracter dublu: mai întâi este o cunoaștere intuitivă a adevărurilor și a voinței divine și, în al doilea rând, reprezintă o inundare emoțională, crearea unei legături afective puternice ce determină disponibilitatea la o angajare care nu mai ține cont de persoana proprie, ci de persoana iubită. Natura acestui har dăruit este pentru sfântul Paul Spiritul, Iubirea, Viața.

Convertirea reprezintă victoria harului în viața lui Paul. Întâlnirea cu Cristos care revelează chipul Tatălui în Duh și adevăr, a marcat decisiv existența lui Paul și a determinat și clarificat vocația sa. Modelul său exprimă faptul că planul lui Dumnezeu se realizează, deși presupune colaborarea uneori nefructuoasă a omului. Harul lui Dumnezeu a găsit un teren bun în Paul care a contat ca valoare umană pentru Cristos care a reușit să facă din el un vas ales.

2. Conștiința de apostol a sfântului Paul

2.1. Noțiunea de apostol

Substantivul αποστολος nu are în limba greacă literară sensul exprimat în Biblie (apare numai la Herodot și Josephus Flavius), dar verbul de la care derivă, αποστελλω exprimă bine conținutul în analogie cu Vechiul Testament și obiceiurile iudaice. În Vechiul Testament exista obiceiul de a trimite soli care trebuiau respectați. Asemenea lor, profeții au același tip de misiune, deși nu primesc titlul de apostol. Iudaismul rabinic după anul 70 și chiar și mai înainte cunoștea instituția trimișilor oficiali – sehilim. Din această categorie a făcut parte și Paul atunci când se afla în drum spre Damasc.

Sfântul Paul folosește destul de des aceste termen, mai ales pentru a se prezenta la începutul scrisorilor sale, excepție făcând cele către filipeni și tesaloniceni. Acest termen desemnează misiunea sa de a predica Evanghelia ca și mesager și reprezentant al lui Cristos răstignit și înviat, autorizat să poarte mesajul evanghelic la toate popoarele păgâne. De asemenea, sfântul Paul îi numește apostoli și pe cei care aderă la modul său de a fi.

Particularitățile conceptului paulin de apostol se observă pe fondul mentalității iudaice despre apostol. Puterea lui Cristos care trimite se demonstrează în special prin slăbiciune, prin cruce, iar forța mesajului său se găsește în nebunia crucii (cf. 1Cor 4,9-13). Apostolul lui Cristos este supus în misiunea sa realității crucii: renunțarea la propriile drepturi, la onoarea ce i s-ar cuveni din faptul de a fi apostol; Apostolul se laudă cu slăbiciunea sa (cf. 2Cor 11,23) pentru că puterea lui Dumnezeu care-i oferă protecția de care se bucură mesagerul se manifestă în slăbiciune. Apostolul este un purtător al pătimirii (cf. 2Cor 2,19); prin el Dumnezeu transmite putere care dă viață și conduce la mântuire.

2.2. Motivația apostolicității: conștiința de chemat și trimis al lui Cristos

Pentru sfântul Paul, a fi apostol presupune mai multe semnificații. În primul rând a fi apostol înseamnă a fi chemat (κλήτος) (Rom 1,1; 1Cor 1,1) de Cristos l-a misiunea de a vesti Cuvântul și chiar predestinat (αφορισμένος) ceea ce sugerează faptul că inițiativa apostolatului depășește voința omului care, la prima vedere, nu are nimic de câștigat din această acțiune de a fi slujitor.

Inițiativa apostolatului se află în milostivirea lui Dumnezeu care-l dorește pe om mântuit și pentru aceasta cheamă persoane pentru a colabora la acest plan. Originea apostolicității nu se găsește la om, ci vine direct din partea lui Dumnezeu, prin voința sa (cf. 1Cor 1,1) fără mediere; misiunea specială de a predica păgânilor a venit pentru Paul numai de la Dumnezeu (cf. Gal 1,16); în vizita sa la Ierusalim și în întâlnirea cu Petru nu primește delegația de a predica, ci numai încuviințare autenticității mesajului vestit de el.

Punctul de început al apostolatului sfântului Paul îl constituie Damascul, originea vocației sale apostolice în înțelesul pe care i l-a dat prin viața și scrierile sale. În perioada de aproape 50 de ani care cuprinde arcul de tip dintre Damasc și ultima scrisoare, sfântul Paul a meditat profund asupra convertirii sale, clarificându-și progresiv conștiința vocației sale de apostol, în special de apostol al păgânilor, recitind propria sa experiență misionară și interpretând-o în logica crucii lui Cristos și pătruns de lumina harului Duhului Sfânt.

Sfântul Paul nu se simte chemat numai din momentul Damascului în care se situează clipa revelării. Convingerea că a fost chemat la această misiune s-a îmbogățit pe parcurs. El nu are pretenția de a fi descoperit el apostolatul, pentru că este convins că este ultimul dintre apostoli care au primit înaintea sa mandatul lui Cristos înviat.

Dimensiunea teologală a chemării la care meditează, presupune mai multe aspecte. Serviciul apostolic este în slujba Împărăției lui Dumnezeu, ignorând chiar propria persoană: „răbdăm totul ca să nu punem piedică Evangheliei” (1Cor 9,12). Dumnezeu este prezent în activitatea apostolică a sfântului Paul; dovadă a faptului că însuși Cristos lucrează prin el este sârguința pentru vestirea Evangheliei și puterea operelor evanghelice venită de la Cristos. Ascultarea în virtutea căreia desfășoară activitatea apostolică este judecată numai de Dumnezeu. În conștiința sa nu simte vreun sentiment de vină sau de reproș pentru ceea ce a îndeplinit; judecata oamenilor despre sine nu are importanță afirmând că „cel care mă judecă este Domnul” (1Cor 4,4).

Gloria lui Dumnezeu îi cere sacrificiul. Sfântul Paul simte în sufletul său greutatea lucrării lui Dumnezeu fapt ce îl determină să afirme: „vai mie dacă nu vestesc Evanghelia” (1Cor 9,16). Totuși este o constrângere ușoară, care-l umple de bucurie în orice suferință. Apostolul nu este un masochist, dar o persoană chemată de dea sens suferinței care nu este în zadar. Când are în vedere roadele vestirii Cuvântului, orice suferință dispare pentru a face loc bucuriei.

Aici descoperim conștiința apostolului: chiar dacă un înger i-ar contrazice Evanghelia proclamată de el, trebuie să fie anatema. El însuși se include în acest blestem în cazul în care ar vesti altceva (cf. Gal 1,8). Totuși, predicarea Evangheliei nu-i aparține lui în mod exclusiv pentru că cel care lucrează și dăruiește roadele este Duhul Sfânt. El vrea să colaboreze la harul Duhului contribuind prin cuvânt și exemplul personal la aducerea oamenilor la Cristos. Motivul care-l determină să înfrunte orice efort este Cristos a cărui iubire devine măsura tuturor lucrurilor, idee reluată apoi de sfântul Augustin care va afirma: „ama et fac quod vis”.

3. Autoritatea apostolică a sfântului Paul

În misiunea sa, sfântul Paul întâmpină multe dificultăți. Una dintre ele este nerecunoașterea autorității sale de apostol, mai ales din partea creștinilor iudaizanți care cunoșteau viața trecută a lui Paul și, invidioși asupra succesului mesajului său, nu erau de acord cu concepțiile sale cu privire a necesitatea legii iudaice pentru mântuire. De asemenea este acuzat că este șovăielnic pentru că nu aparține Bisericii din Ierusalim și predică în scopuri meschine. Sfântul Paul se revendică apelând la mărturia conștiinței și la autoritatea de apostol.

Mărturia conștiinței este mândrie pentru el, încredere și siguranță interioară ce provine din certitudinea credinței care-și găsește confirmarea în acțiunea lui Dumnezeu revelat de Cristos, acțiunea ce se va desăvârși în escatologie. Mărturia conștiinței de apostol îi conferă autoritate datorită transparenței: sfântul Paul recunoaște intervenția gratuită a harului lui Dumnezeu de care depinde sinceritatea și integritatea comportamentului său. În mărturia conștiinței de apostol se stabilește o relație strânsă între persoana sa și serviciul Evangheliei cu harul lui Dumnezeu, în cadrul comunității.

Succesul apostolic pe care îl asigura puterea divină era însoțit de o certitudine interioară. Atacurile adversarilor care puneau sub semnul îndoielii calitatea sa de apostol, l-au făcut să reflecteze mai mult asupra propriei conștiințe de apostol al păgânilor. Știind pe cine are în fața sa (filosofii itineranți sau propagandiștii religioși, preoți ai cultelor orientale, magi vulgari sau șarlatani), Paul are conștiința superiorității sale, explicând și motivele. Formula pe care o folosește, „mărturia conștiinței” și cuvintele de încredere, fidelitate, puritatea intuițiilor relevă o afinitate psihologică ce nu putea trece neobservată de eleniști. Conform conștiinței sale, Apostolul se poate mândri cu dezinteresul absolut și puritatea intențiilor care vine de la Dumnezeu. Acestea nu sunt simple calități umane. Apelul la Dumnezeu îl sustrage din zona intereselor meschine creând în el o conștiință superioară.

Autoritatea și demnitatea de apostol reies din faptul apartenenței la misterul lui Cristos care se revelează aleșilor săi, apostolilor într-un mod special (cf. Ef 3,5). Demnitatea la care se referă nu o deține în vederea unei glorificări personale pe care i-o pot da oamenii, ci la o demnitate pe care i-o acordă Dumnezeu. În ceea ce-l privește pe sine însuși, sfântul Paul se consideră nedemn de să fie numit apostol: „eu nu sunt vrednic să mă numesc apostol pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu” (1Cor 15,9). Autoritatea, care are drept țintă finală gloria lui Dumnezeu, pentru că vine de la El, nu poate să fie exercitată în serviciul nedreptății. În cadrul colegiului apostolilor, sfântul Paul ocupă un rol unic în economia creștină, deoarece apostolatul său este de ordin carismatic, fapt pentru care nu poate fi transmis.

2.3. Discernământul: caracteristică esențială a conștiinței apostolice

Această problematică, deși nu este tratată în mod sistematic, transpare mereu în gândirea și activitatea Apostolului. Atunci când le descoperă corintenilor faptele minunate pe care Dumnezeu le împlinește prin ei, când arată romanilor care este diferența dintre forțele spirituale care însuflețesc păgânismul, iudaismul sau creștinismul, când atrage atenția credincioșilor din Asia asupra pericolului gnosticismului, el proiectează situația Bisericii în lumina lui Dumnezeu și scoate în evidență importanța discernământului.

Discernământul spiritual este una din temele cheie ce caracterizează libertatea creștină concepută de sfântul Paul. Discernământul (δοκιμαξέιν) este punctul de plecare al libertății creștine. În toate indicațiile pe care le dă cu privire la exercitarea libertății după spirit, Apostolul folosește și alte expresii echivalente: ανακρινέιν (a judeca), φρονέιν (a gândi, a simți, a gusta). Acestea exprimă libertatea care-i permite creștinului să trăiască în comuniune cu Dumnezeu în comunitatea Bisericii. Aprobarea tuturor lucrurilor și acțiunea în Duh este o constantă a gândirii și moralei sfântului Paul ce arată caracterul carismatic și spiritual profetic al Bisericii primare.

Fundamentul vieții creștine este pentru Paul cunoașterea voinței lui Dumnezeu. Păcatele, mai ales cele de idolatrie, sunt o eroare de discernământ (cf. Rom 1,28). De aceea, viața creștină este un discernământ continuu, o veghere permanentă: „discerneți ceea ce este plăcut Domnului” (Ef 5,10). Discernământul este mai mult o adeziune globală decât o mișcare dominantă spre bine. Este o sensibilitate mereu trează, o maturitate spirituală care îl face pe creștin capabil să devină responsabil în situațiile dificile ale vieții: „să nu mai fim copii purtați de orice vânt al învățăturii prin înșelăciunea oamenilor; dimpotrivă fideli adevărului în iubire, să creștem în toate pentru el” (Ef 4,14-15). Perfecțiunea creștină matură, care implică integral toate forțele omului face din el o ființă împlinită care nu mai este condusă de trup, ci de Spiritul care ne ajută să înțelegem modul de a gândi și a lucra al lui Dumnezeu.

Capacitatea de a discerne ceea ce este just într-o situație determinantă se găsește printre carismele Duhului Sfânt (cf. 1Cor 12,10). Discernământul, realizat prin inspirația profetică, spontană și prin reflecția luminată de Duhul Sfânt este unul din fundamentele comportamentului moral. Fiecare problemă cere un nou act de discernământ cu ajutorul Duhului Sfânt. Sfântul Paul menționează că regulile prin care se face discernământul provin de la Cristos. Pentru a putea accepta personal și interior sugestiile Duhului, omul trebuie să se regăsească pe sine însuși pentru a observa superioritatea puterii lui Cristos și a importanței ascultării Duhului Sfânt.

Pentru sfântul Paul există un tip de discernământ special: discernământul duhurilor, care nu poate fi făcut de toți credincioșii, ci numai de cei pe care el îi numește „spirituali”; pe aceștia nu-i percepe ca un grup separat, o clasă privilegiată, ci din contra, ei dobândind o veritabilă experiență spirituală, știu să discearnă în fiecare moment al existenței, o invitație la perfecțiune. Această sensibilitate nu este un har comun, ci rodul unei carisme; discernământul duhurilor se încadrează într-o serie de fenomene eclatante pentru a sublinia intervenția lui și importanța pentru Biserică, funcțiunea lor practică: „fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului pentru binele tuturor” (1Cor 12,7). Discernământul este asociat carismei profetice, alcătuind un grup distinct ca și vindecările și miracolele pe de o parte și darul limbilor și interpretarea lor pe de altă parte. Profeția și discernământul au ca obiect revelația, secretele inimii găsind aici rațiunea valorii lor.

3. Conștiința libertății și a adevărului

Tema libertății și a adevărului constituie una din temele predilecte ale sfântului Paul. Valoarea adevărului este legată intrinsec de cea a libertății. O caracteristică esențială a libertății creștine este recunoașterea faptului că Duhul Sfânt ne orientează alegerile în viață, că adevărul Duhului este legat de discernământ ca expresie a libertății.

Libertate este posibilitatea de a ne oferi lui Dumnezeu și slujirii comunității, așa cum Cristos din iubire s-a făcut sărac pentru a-l îmbogăți pe om (cf. 2Cor 8,9). Slujirea nu este exteriorizare puterii noastre de a face binele. Ea trebuie să presupună să ne îmbogățim cu frații noștri, slujindu-i în sărăcia spiritului, înseamnă mai mult a primi decât a da: „primiți-vă unii pe alții aș cum Cristos v-a primit pe voi” (Rom 15,7). Suntem liberi numai în măsura în care noi înșine îl întâlnim pe celălalt, găsind în el un frate, o bogăție, stabilind cu el o legătură de adevăr și iubire, ceea ce ne dă conștiința de a fi noi înșine. Încrederea și libertatea absolută în exercitarea responsabilității față de noi, de Dumnezeu și față de aproapele sunt daruri ale conștiinței apostolice.

4. Personalitatea sfântului Paul

Omul și apostolul Paul rămâne în memoria creștinătății și chiar a umanității una din marile personalități care a impresionat prin forța mesajului, finețea expunerii, hotărârea deciziilor motivate de o convingere puternică, prin curajul aproape nebunesc cu care l-a vestit pe Cristos în orice împrejurări. La aceasta l-au ajutat structura sa înnăscută, temperamentul său, educația și toate asamblate de tăria harului lui Dumnezeu. Caracteristice sale naturale, temperamentul său au stat la baza formării sale ulterioare, a biografiei sale și a modului său de a acționa. De la această regulă nu fac excepție nici sfinții. În cazul sfântului Paul se constată că ceea ce natura i-a dăruit, prin efortul său de voință a corectat, iar harul lui Dumnezeu a îmbrăcat, plăsmuindu-l pentru scopurile lui Dumnezeu. El a rămas cu calitățile și defecte sale, cu istoria sa pentru a demonstra că virtutea este o cucerire și nu o investitură comodă, și că puterea misterioasă a harului poate stăpâni prin instrumentele sale, lăsând în același timp perfect integre toate facultățile umane. În cazul sfântului Paul, această continuitate psihologică este evidentă: în toate actele sale transpare „altoirea” graduală și progresivă, despre care vorbește în Rom 11,24, al cărei conținut privește natura și educația, formarea culturală și experiența religioasă. Saul și Paul conțin în sine ceea ce este mai înalt, mai puternic și chiar mai violent din religia iudaică. Sfântul Paul simbolizează și realizează geniul și bunătatea supranaturală a creștinului.

Imaginea personalității marelui Apostol nu se conturează ca un conglomerat de calități; ea este structurată ordonat, uman și spiritual către singurul scop important al vieții sale: Dumnezeu. Paul reunește în sine spiritul iudaic (de la care moștenește simțul profund al religiozității exprimate atât de simplu, dar și subtil, vivacitatea fanteziei îmbogățită de exuberanța sentimentelor) cu spiritul elen (sensibilitatea acută pentru probleme sociale, dragostea pentru căutarea speculativă) și spiritul creștin care-i orientează ființa către Dumnezeu și spre oameni cu ardoarea nesecată a carității. Fundalul religios iudaic îi conferă acea natură mistică ce constituie un aspect fundamental al personalității sale, motivul care i-a inspirat sistematizarea doctrinară a învățăturii despre Cristos. Paul posedă în sine istoria poporului său, a strămoșilor săi care au trăit în pustiu, în singurătate, în contact viu cu natura, în dialog cu Dumnezeu; o istorie zbuciumată care l-a maturizat.

Îmbrățișarea lui Cristos completează și reorientează formarea sa spirituală fără a elimina calitățile sale înnăscute. În creștinism, Paul găsește inspirația și fundamentul doctrinei sale, stimulentul activității sale. Pasiunea fariseului devine forța care alimentează caritatea a cărei origine se află în întâlnirea cu Cristos, dragoste de sorginte mistică, o mistică concretă exprimată prin faptul că dragostea lui Cristos se reflectă în oameni.

Între trăsăturile de caracter ale sfântului Paul, voința se evidențiază în primul rând. Impetuos, energic și tenace se află mereu în slujirea idealului propus, de a-l mărturisi pe Cristos împotriva oricărui obstacol. Asistarea la uciderea lui Ștefan, înainte de convertire demonstrează că este un om de acțiune, pasionat, semănător de neliniște în cei care trăiesc duși de val, din inerție. Trimis de Cristos în noua sa misiune își înfruntă cu curaj vechii săi prieteni, acum dușmani, urmărit, persecutat, lapidat. Totuși nu cedează în fața încercărilor; dacă este contrazis, răspunde cu demnitate; atacat în autoritate, demonstrează că este fundamentată solid; lovit pe nedrept, cere reparare publică; lezat în drepturi, recurge la apel; împotriva oricărei forțe, luptă bătălia cea bună pentru a-și atinge idealul.

Totuși Paul nu este o persoană rece, rigidă; sensibilitatea inimii intervine pentru a echilibra energia voinței sale. În unele situații își demonstrează prietenia, afectul, chiar blândețea și mângâierea într-o manieră aproape feminină. Are nevoie să fie iubit, să se simtă înțeles și susținut, îi este necesară prezența colaboratorilor. Este nerăbdător să primească vești de la comunitățile sale, suferă când află despre comportarea lor rea și își exprimă bucuria când aude despre îmbunătățirea situației lor; salută cu multă cordialitate la sfârșitul scrisorilor al căror stil este pătruns de această sensibilitate: Paul se exprimă în modul oratorilor populari, cu dinamism și simplitate; folosește întrebări, interpelări, personificări, repetiții care-l ajută să oglindească în mod cât mai natural trăirile sale: bucuria, plânsul, emoția, atunci când vorbește despre Cristos.

Sensibilitatea este condusă de o inteligență superioară. Știe să cântărească ideile pentru a le face cât mai eficiente pe plan practic; este riguros, dar nu exagerat; când nu sunt lezate principiile intangibile, știe să renunțe sau să facă concesii și în cazul în care condamnă pe cineva, face aceasta pentru a îndrepta. Demonstrează că este un bun pedagog, fin în gândire, profund, capabil să ajungă la esențial. Arată că este un gânditor adânc, abordând cu fermitate teme complexe, îmbinând gândirea filosofică cu principiile creștine, iar în scris se dovedește a fi un geniu literar.

Paul nu se plafonează în exercitarea darurilor sale naturale. Demonstrează că omul este cu atât mai apropiat de esența sa cu cât este mai legat de Dumnezeu. Sfântul Paul nu este numai un om de acțiune ci mai ales un mistic în sensul cel mai complet și mai înalt. Impulsionat de experiența Damascului, în iluminarea ce i-a plăsmuit sufletul, apoi meditația deșertului, întâlnirea cu Petru, călătoriile misionare l-au stimulat în propunerile sale. Imboldul constant al spiritului față de Dumnezeu, cu credința arzând de iubire au generat în el o relație cu Dumnezeu bazată pe intuiție nu pe rațiune. De aici rezultă atitudinea sa predominant spirituală; când afirmă adevăruri excepționale le raportează la experiența anterioară ca la un argument suprem. Certitudinea sa absolută este Cristos devenit principiul și esența vieții sale (cf. Gal 2,20). Misticismul sfântului Paul nu este extazul unui ascet sau izolarea splendidă a unui cugetător. El simte intuiția mistică asemenea unei atingeri a lui Dumnezeu. Mistica îi alimentează gândul și acțiunea astfel încât ambele se exprimă în forma decisivă a convingerii profunde.

Apostolul neamurilor are înrădăcinat în ființa sa simțul realității; cântărește omul și situațiile în mod corect după legea carității și spiritul de dreptate. Nu acționează cu jumătăți de măsură în îndatoririle sale. Înainte de convertire nu-i imita pe farisei și saduceii ce se arătau ipocriți, scrupuloși în observarea legii și a tradițiilor mozaice; dacă-i persecuta pe creștini era din convingere că face un lucru bun, determinat de zelul pentru Dumnezeu. După convertire are aceeași atitudine: trăiește în sinceritate față de propria conștiință. Nu vorbește pentru a plăcea oamenilor, ci pentru a-i plăcea lui Dumnezeu care-i judecă inima și conștiința. Nu se predică pe sine însuși, nu caută gloria proprie, trăind numai pentru Cristos și pentru a-i câștiga pe alții pentru mântuire (2Cor 4,1). Bucuria sa deplină se găsește în trăirea în adevăr. De aceea nu suportă atitudini echivoce (cazul lui Petru și al lui Barnaba), cerând creștinilor să se comporte în dreptate și sfințenie, acționând ca fii ai luminii cu speranța în inimi.

Sfântul Paul nu este un sfânt pentru sine însuși, o persoană închisă. El este un exemplu expresiv pentru ceilalți mai ales prin activitatea pastorală și prin opera sa. Paul prezintă mesajul său nu ca doctrină, ci ca revelație. Scrierile sale nu sunt o pură căutare speculativă, ci constituie baze teoretice solide orientate spre o trăire concretă. Nu a fost un filosof autodidact, ci un intelect puternic, pus exclusiv în slujirea lui Cristos cu o conștiință ancorată într-un adevăr care dă sens vieții și care mai înainte de a clădi un sistem teoretic a dorit să contureze un mod de a trăi. Sfântul Paul este în același timp un spirit speculativ și practic, doctrinar și mistic.

Concluzie

Omul trăiește drama acțiunii păcatului în existența sa concomitent cu bucuria mântuirii oferită gratuit de Dumnezeu prin Cristos, în Duhul Sfânt. Nu este un antagonism existențial teoretic, ci este realitatea în care trăiește omul în drumul său spre perfecțiune, spre sfințenie, spre dobândirea fericirii fiilor lui Dumnezeu. Credința – răspunsul sincer și liber, prin care creștinul aderă la mântuirea obiectivă realizată de Cristos – presupune participarea volitivă, afectivă și faptică la planul lui Dumnezeu actualizat în istorie prin viața, pătimirea, moartea și învierea lui Isus Cristos și continuat până la paruzie de acțiunea Duhului Sfânt în Biserica sa. Faptul de a fi creștin nu asigură în mod a priori mântuirea. Există un lung drum, marcat uneori de căderi și de ridicări, un drum de convertire susținut de harul divin care cere aderarea noastră prin faptele care sunt o consecință firească a credinței. Apar atunci întrebările: cine, din punct de vedere uman, ne dă garanția că ceea ce facem corespunde credinței? Cine ne cere cont atunci când săvârșim un act uman? Cine ne face atenți asupra autenticității faptelor, a comportamentului unit cu credința pe această cale spre perfecțiune, dat fiind faptul că ființa omului este rănită de păcat? Cine ne judecă dacă faptele noastre corespund cu ceea ce Dumnezeu dorește de la noi, ceea ce ne propune credința să aderăm? Tocmai la aceste întrebări am dorit să răspundem, apelând la Scrisorile sfântului Paul.

Sfântul Paul, preluând elementele eticii populare și filosofice a timpului său, le corelează cu mesajul creștin, le „încreștinează”. Pentru el, conștiința este aceea care dă o judecată asupra comportamentului uman atât în fața propriei persoane, cât și a celorlalți și a lui Dumnezeu. Conștiința nu este un element divin prezent în om sau un principiu supranatural care impulsionează persoana la realizarea binelui, ci este mai întâi o instanță juridică comună tuturor oamenilor care însoțește acțiunile lui, conformă cu rațiunea, iar pentru creștin conformă cu rațiunea iluminată de credință. Sfântul Paul preia învățătura vetero-testamentară și evanghelică cu privire la „inimă”, traducând-o în contextul categoriilor culturale ale lumii elenistice. Rămânând fidel învățăturii lui Cristos, sfântul Paul are mereu preocuparea de a realiza o legătură permanentă dintre conștiință și caritate, subliniind rolul Duhului Sfânt. Omul nou, descris de sfântul Paul, care trăiește în Cristos, după Duhul Sfânt în iubire, implică o etică nouă revelată de credință și de conștiință. Criteriile de judecată în cadrul acestei etici noi sunt tocmai iubirea, credința, legea observată în spiritul ei.

Conștiința este atât un dat natural, cât și un dar divin. Din punct de vedere al naturii umane, ea tinde să fie cât mai conformă cu rațiunea; din punct de vedere al harului lui Dumnezeu, ea trebuie să fie cât mai conformă cu credința, de aceea educare ei se desfășoară pe ambele planuri. Conștiința, în viziunea sfântului Paul, este totuși o instanță limitată, datorită faptului că este o instanță de ordin uman, judecata finală aparținând lui Dumnezeu care cunoaște omul în profunzimea sa; are despre el o cunoaștere completă: intenționalitate, modalitate de a acționa și acțiunea propriu-zisă.

Un exemplul de viață trăită în conformitate cu propria conștiință, în urmarea idealului lui Cristos este însuși sfântul Paul. Comportamentul său este transparent în orice situație, este natural, firesc, deși exprimă existența omului în lupta cu răul, cu păcatul prezent în ființa sa. Dorința sa cea mai arzătoare este de a-l predica pe Cristos, de a răspândi Evanghelia, de a vesti oamenilor că mântuirea este posibilă prin persoana lui Cristos. El a trăit acest ideal cu convingere, astfel încât încercările vieții și înverșunarea oamenilor față de mesajul lui Cristos nu au reușit să-l oprească. Caracterul său puternic, educația sa, cultura în care s-a format, care la prima vedere ar părea că l-au influențat negativ, l-au ajutat să devină sfântul Paul, deoarece aceste energii canalizate cu ajutorul harului s-au pus în serviciul lui Dumnezeu, contribuind la răspândirea Evangheliei în lumea păgână.

Discursul despre conștiință a fost continuat de majoritatea teologilor și moraliștilor, mai ales moderni, aplicând noile descoperiri în materie de morală, antropologie, psihologie, pedagogie, lărgind astfel spectrul considerațiilor și punctelor de vedere asupra conștiinței. Esențial rămâne faptul că, conștiința este un dar al lui Dumnezeu dăruit ființei umane, care cu ajutorul harului dobândit prin credință ne poate conduce la înțelepciunea vieții, prin care trup și suflet, ne păstrează în legătură cu Dumnezeu, izvorul vieții adevărate, cel care așa cum ne-a creat, ne conduce prin mijloace știute și neștiute către scopul pentru care ne-a creat: însuși Dumnezeu: „ne-ai creat pentru tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până nu se va odihni în tine”.

b i b l i o g r a f i e

Aubert, Jean-Marie, Coscienza e legge, în Aa.Vv., Introduzione alla pratica della teologia. Morale, vol. 4, Queriniana, Brescia 1986.

Augustin, Sfântul, Confessiones, I-VIII, Dacia, Cluj-Napoca 2004.

Balz, Horst – Schneider, Gerhard (ed.), Dizionario esegetico del Nuovo Testamento, vol. 1, Paideia, Brescia 1995.

Barbaglio, Giuseppe., La prima lettera ai Corinzi, Dehoniane, Bologna 1996.

Biser, Eugen, Paolo apostolo e scritore, Città Nuova, Roma 1985.

Bosch, Jordi Sanchez, Scritti paolini, Paideia, Brescia 2001.

Borghi, Ernesto, „La notion de la Conscience dans le Nouveau Testament”, în Filologia Neotestamentaria 10 (1997) 85-98.

Brunot, Amédée, Saint Paul et son Message, Librairie Arthème Fayard, Paris 1958.

Cantinat, Jean, San Paolo Apostolo, Paoline, Roma 1979.

Caserta, Nello, Il dottore delle genti, Ita, Roma 1958.

Cerfaux, Luciein, L’itinéraire spirituel de Saint Paul, Du Cerf, Paris 1966.

Cambier, Joules-Marie, Paul de Tarse, un homme libre, nous interpelle aujourd’hui, în De Lorenzi, Lorenzo (ed.), Paul de Tarse. Apôtre de notre temps, Abbaye de Saint Paul, Roma 1979.

Conzelman, Hans, Teologia del Nuovo Testamento, Paideia, Brescia 1972.

Culmann, Oscar, Les consequences étique de la perspective pauliene du temps de l’Étique, în L. De Lorenzi (ed.), Paul de Tarse. Apôtre de notre temps, Abbaye de Saint Paul, Roma 1979.

D’Acquino, Pietro, La vita morale e l’azione dello Spirito secondo San Paolo, în Associazione Biblica Italiana, Fondamenti Biblici della Teologia Morale, Paideia, Brescia, 1972.

De Lorenzi, Lorenzo (ed.), Paul de Tarse. Apôtre de notre temps, Abbaye de Saint Paul, Roma 1979.

Fabris, Rinaldo, La coscienza nella riflessione di San Paolo, în Credere oggi. La coscienza, 128 (2002).

Fabris, Rinaldo, La morale paolina, în Sacchi, Alessandro, Lettere paoline e altre lettere, Elle di Ci, Leuman (To) 1996.

Grasso, Santi, Prima lettera ai Corinzi, Città Nuova, Roma 2002.

Guillet, J., Discerniment des esprits, în Ch. Baumgartner, Dictionaire de Spiritualité ascetique et mistique, doctrine et histoire, vol. 3, Beauchesne, Paris 1957.

Häring, Bernard, La legge di Cristo, Morcelliana, Brescia 1972.

Holzner, Giuseppe, San Paolo e la storia delle religioni, Paoline, Roma 1956.

Léon-Dufour, Xavier, Apostoli, în Léon-Dufour, Xavier (ed.), Vocabular de teologie biblică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București 2001.

Lesetre, H., Coeur, în F. Viguroux (ed.), Dictionnaire de la Bible, vol. 12, Letouzey et Ané, Paris 1912.

Lohse, Eduard, Etica Teologica del Nuovo Testamento, Paideia, Brescia 1991.

Maddalena, Antonio, La lettera ai Romani, vol. 1, Patron Editore, Bologna 1974.

Peschke, Karl H., Etica Cristiana. Teologia morale alla luce del Vaticano II, vol. 1, Pontificia Università Urbaniana, Roma 1988.

Pierce, C. A., Conscience in The New Testament, A. R. Allenson, Chicago 1955.

Precedo, J., Coscienza, în Aa.Vv., Enciclopedia della Bibbia, Elle di Ci, Torino 1969.

Schelkle, Karl Herman, Paolo. Vita, lettere, teologia, Paideia, Brescia 1990.

Schrage, Wolfgang, Etica del Nuovo Testamento, Paideia, Brescia 1999.

Schnackemburg, Rudolph, Il messaggio morale del Nuovo Testamento, Paoline, Roma 1981.

Segalla, Giuseppe, Introduzione all’etica biblica del Nuovo Testamento, Queriniana, Brescia 1989.

Turbessi, Giuseppe, L’Apôtre Paul, „Homme de Dieu”, în L. De Lorenzi (ed.), Paul de Tarse. Apôtre de notre temps, Abbaye de Saint Paul, Roma 1979.

Valsecchi, Ambroggio, Coscienza, în Compagnoni, F., Nuovo Dizionario di Teologia Morale, Paoline, Torino 1990.

Verdes, L. A., Caminar en el Espiritu. El pensamiento etico de San Pablo, Edizione Academiae Alphonsianae, Roma 2000.

Vidal, Marciano, L’etica cristiana, Borla, Roma 1992.

Zedda, Silverio, Relativo e assoluto nella morale de San Paolo, Paideia, Brescia 1984.

Zedda, Silverio, Prima lettura di San Paolo, Paideia, Brescia 1973.