.constatarile Tehnico Stiintifice Si Expertizele Judiciare

INTRODUCERE

Dezvoltarea științei și tehnicii, precum și tot mai larga lor aplicare în toate sectoarele vieții economice, au dat posibilitatea justiției să găsească un puternic sprijin pentru îndeplinirea misiunii sale în rezultatele oferite de cercetările științifice și tehnice.

Atât în procesul civil cât și in procesul penal prima sarcină pe care o are de îndeplinit organul judiciar este de a stabili exact situația de fapt supusă judecății. Astfel, în procesul penal urmează să se stabilească dacă acțiunea s-a săvârșit în mod real și dacă făptuitorul este cel învinuit, precum și împrejurările în care s-au petrecut faptele. În procesul civil, organul judiciar trebuie, de asemenea, să cunoască exact raporturile reale ce au dat naștere conflictului între părți.

Numai pe baza stabilirii exacte a împrejurărilor de fapt ale cauzei, organul judiciar poate să soluționeze pricina respectivă, aplicând prevederile cuprinse în normele de drept corespunzătoare unei atare situații de fapt. Organul judiciar va pronunța, astfel, o hotărâre temeinică și legală, o hotărâre convingătoare atât pentru părțile în proces, cât și pentru cei din afară, ceea ce este necesar pentru a se asigura respectarea legalității și a ordinii de drept.

Dacă în ce privește aplicarea prevederilor legii nu se pun probleme dificile, întrucât cei chemați să judece posedă cunoștințe de specialitate, nu la fel de simplu se rezolvă problema dovedirii împrejurărilor de fapt ale unei cauze, împrejurări care, în general țin de trecut și organul judiciar nu poate să le perceapă personal. Aceste împrejurări de fapt trebuie reconstituite în fața organului de judiciar, operație care poate fi cu atât mai dificilă, cu cât faptele s-au petrecut într-un trecut mai îndepărtat, cu cât se leagă uneori de alte situații de fapt ce nu interesează propriu-zis cauza sau prezintă un caracter complex ori, pur și simplu organul judiciar nu le poate descifra, întrucât nu posedă anumite cunoștințe de specialitate. Intervine aici rolul deosebit al probațiunii judiciare, în desfășurarea căreia faptul de probat sau obiectul probațiunii va fi dedus prin dovedirea unor fapte probatorii sau probe care, la rândul lor sunt aduse la cunoștința organului judiciar prin intermediul unor mijloace de probațiune (interogatoriu, martori, expertiză, cercetarea la fața locului).

Constatările tehnico-științifice și expertizele, mijloacele de probă ce ne preocupă în această lucrare sunt folosite de organele judiciare în acele cazuri în care, pentru precizarea unor fapte, pentru stabilirea legăturii cauzale dintre ele, sunt necesare cunoștințe speciale din domeniul științei, tehnicii sau artei. Într-adevăr nu se poate cere organului judiciar să fie specialist în toate materiile, căci nici cea mai completă pregătire generală nu ar putea cuprinde (în actualul stadiu de dezvoltare al științei și tehnicii) în mod egal fiecare domeniu, în toate aspectele sale. La aceasta este necesar să adăugăm că în unele situații se impune o activitate de cercetare deosebită care, de regulă, nu se poate efectua decât în afara instanței sau numai cu ajutorul unor mijloace tehnice speciale, ca de exemplu: fișe dactiloscopice sau antropometrice, imagini foto, înregistrări audio-video etc.

Evident că, dată fiind, pe de o parte obligația organelor judiciare de a stărui prin toate mijloacele legale pentru stabilirea adevărului, pe de altă parte progresul rapid al științei care oferă mereu metode tot mai noi de investigare, ar fi de neconceput ca justiția să nu folosească pentru atingerea scopului său înalt toate posibilitățile pe care le oferă dezvoltarea actuală a societății. În literatura juridică se evidențiază, de altfel, faptul că evoluția științei și progresul tehnicii caracterizează – în sfera dreptului – epoca pe care o trăim drept perioada de desfășurare științifică a probelor precum și faptul că într-o epocă în care cunoștințele devin din ce în ce mai intense și când specializarea ia forme dintre cele mai complexe, este natural ca expertiza să aibă un rol deosebit, așa cum nu l-a avut niciodată până acum.

Necesitatea folosirii expertizelor este atât de evidentă încât nu poate fi discutată. Mai mult decât atât, s-a susținut că și în cazul în care în compunerea instanței ar intra și un specialist, o asemenea situație nu poate înlătura necesitatea de a face apel la experți, deoarece judecătorul și expertul au funcții procesuale diferite. De altfel, utilitatea folosirii acestui mijloc de probă în activitatea organelor judiciare Este oglindită în legi și alte acte normative, legiuitorul însuși prevăzând obligativitatea recurgerii la expertize în anumite situate. În același timp, înființarea unor instituții statale destinate acestui scop, alegerea experților dintre specialiștii cu cea mai înaltă calificare, demonstrează evident importanța instituției .

Sublinierea făcută în rândurile precedente în ce privește importanța acestor mijloace de probă cu caracter științific trebuie înțeleasă în sensul că opinia expertului nu are o forță probantă absolută, ea fiind supusă liberei aprecieri a organului judiciar în lumina conștiinței sale juridice și potrivit convingerii sale intime. Expertiza și constatarea tehnico-științifică nu sunt deci hotărâtoare în dezlegarea unei cauze, nu obligă organul judiciar să dea o anumită soluție, ci îi oferă numai posibilitatea de a-și forma o opinie proprie. Este evident însă că – dat fiind fundamentul de argumente științifice al opiniei exprimate de expert – respingerea concluziilor expertizei pe considerentul că nu ar fi convingătoare sau menținerea acestor concluzii, deși se cere de către una sau toate părțile din proces înlăturarea lor, va trebui să fie motivată cu deosebită grijă.

În legătură cu această problemă în literatura juridică s-a precizat că judecătorul este considerat peritus peritorum (expertul experților), nu în sensul că ar avea o competență tehnică superioară celei a experților ci în sensul că are capacitatea de a cenzura și a evalua concluziile experților în raport cu obiectul probei și cu scopul procesului .

Noțiuni introductive

Noțiunea de constatare tehnico-științifică și expertiză criminalistică

Constatarea tehnico-științifică

Constatarea tehnico-științifică se înscrie printre mijloacele de probă specifice actualei noastre legislații procesual-penale. Conform prevederilor art. 112 C.proc.pen., constatarea tehnico-științifică are un caracter de urgență, valorificarea științifică a urmelor fiind impusă de existența pericolului dispariției unor mijloace materiale de probă sau de schimbare a unor situații de fapt.

În cazurile urgente, în care se impune lămurirea fără întârziere a faptelor sau împrejurărilor cauzei, organul de urmărire penală are posibilitatea să folosească cunoștințele unui specialist sau tehnician dispunând, fie din oficiu, fie la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-științifice asupra materialelor și a faptelor pe care le pune la dispoziție sau le indică specialistului.

De regulă, constatarea tehnico-științifică este efectuată de către specialiști – în cazul nostru tehnicieni criminaliști – care funcționează în cadrul ori pe lângă instituția de care aparține organul de cercetare sau urmărire penală, fără ca aceștia să-și însușească atribuții de organ de urmărire penală.

Precizarea de mai sus este foarte importantă întrucât constatările tehnico-științifice sunt efectuate de specialiști ai Ministerului de Interne, care nu pot desfășura, în același timp și activitate de cercetare penală. O atare cerință este determinată cu precădere de necesitatea asigurării obiectivității și corectitudinii urmăririi penale.

Spre deosebire de expertiza criminalistică, constatarea tehnico-științifică se dispune numai în cursul urmăririi penale, exceptând cazul refacerii sau completării acesteia, când poate fi dispusă și de instanța de judecată (art.116 C. proc. pen.).

În principiu, dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor presupune aceleași activități pregătitoare, iar efectuarea lor aceleași metode și tehnici de lucru .

Expertiza criminalistică

Expertiza criminalistică face parte din categoria mai largă a expertizelor judiciare ce constituie un mijloc de probă, un procedeu probatoriu valoros, prin care, pe baza unei cercetări de date și metode științifice, expertul aduce la cunoștința organului judiciar concluzii motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe specializate.

Definitorie pentru expertiza criminalistică este faptul că ea reprezintă o cercetare științifică a probelor materiale, destinate identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor și fenomenelor aflate în legătură cauzală cu fapta, stabilirii anumitor proprietăți ale acestora, precum și a unor eventuale modificări de formă, conținut sau de structură .

Pentru clarificarea noțiuni de expertiză criminalistică nu este lipsit de interes să amintim formularea unor opinii ce contestau existența unui asemenea mijloc de probă autonom, argumentându-se că deoarece expertiza criminalistică se efectuează de către diverși specialiști din diverse ramuri ale științei și tehnicii, nu este justificată concluzia că există o expertiză proprie criminalisticii ”

Fără a intra în amănuntele acestei controverse, ne exprimăm convingerea că opinia de mai sus s-a datorat și faptului că mult timp nu s-a acceptat, sau s-a refuzat să se acorde Criminalisticii, statutul de știință ce înmănunchează într-un tot, cunoștințele proprii sau preluate din alte domenii, pe care le adaptează și le aplică într-un sector distinct al realității .

Considerăm deosebit de semnificativ să amintim în contextul celor arătate mai sus, că și în lucrările de drept procesual civil se subliniază rolul expertizei criminalistice în lămurirea unor situații de fapt tipice procesului civil, în care metodele criminalisticii sunt tot atât de utile ca și în cazul procesului penal .

Cu toate diferențele de ordin procesual, în principal cele determinate de momentul procesual al dispunerii (expertiza putându-se efectua numai după punerea în mișcare a acțiunii penale) și participarea unor experți recomandați de părți (imposibilă la constatarea tehnico-științifică), între cele două mijloace de probă există și asemănări evidente, dar numai pe plan tehnic criminalistic.

Astfel, chiar și în cazul în care constatarea tehnico-științifică are un caracter aparent mai restrâns decât expertiza criminalistică, mijloacele de efectuare sunt aceleași, după cum asemănătoare sunt și regulile de efectuare, precum și modalitățile de dispunere și interpretare a rezultatelor lor. Prin urmare, la interpretarea problemelor generale privind expertiza criminalistică, precum și a specificului unor categorii de expertize, cum sunt cele dactiloscopice, balistice, expertiza înscrisurilor ș. a., vom avea în vedere inclusiv constatarea tehnico-științifică, făcând, desigur, mențiunile cuvenite referitoare la unele diferențe.

Apropierea dintre cele două mijloace de probă nu trebuie să ducă la concluzia că una ar putea să o înlocuiască pe cealaltă, sau că o constatare tehnico-științifică ar putea fi denumită expertiză criminalistică. Dacă pentru sublinierea calității științifice a examinării, se dă o altă denumire, atunci se impune să fie avute în vedere toate elementele care decurg din această modificare (deși legal este imposibil), cum ar fi, de pildă, acceptarea prezenței unui expert solicitat de părți . De aceea, constatările tehnico-științifice efectuate de către experți ai organelor de cercetare penală nu pot fi incluse în categoria expertizelor criminalistice, în accepțiunea lor procesual penală.

Expertiza judiciară – mijloc de probă în procesul civil și penal

După cum am arătat în partea introductivă, dezvoltarea contemporană a științei și tehnicii a deschis larg drumul probațiunii științifice. Ca urmare, atât în litigiile civile, cât și în cele penale, expertiza judiciară este tot mai frecvent folosită.

Reamintim că faptele sau pertiza judiciară – mijloc de probă în procesul civil și penal

După cum am arătat în partea introductivă, dezvoltarea contemporană a științei și tehnicii a deschis larg drumul probațiunii științifice. Ca urmare, atât în litigiile civile, cât și în cele penale, expertiza judiciară este tot mai frecvent folosită.

Reamintim că faptele sau împrejurările care duc la stabilirea adevărului și deci la justa soluționare a unei cauze, constituie proba, iar căile admise de lege prin care se constată elementele de fapt ce pot constitui probe sunt mijloace de probă. Prin probă se mai înțelege și acțiunea de înfățișare a mijloacelor de convingere admise de lege. Atât în actele normative, cât și în lucrările de specialitate, denumirea cea mai frecventă a mijlocului de probă de care ne ocupăm este aceea de expertiză. Se mai întrebuințează și alți termeni ca: proba prin experți, rapoartele experților, proba prin rapoarte de expertiză, rapoartele de expertiză, concluziile experților și altele.

Juriștii români au definit expertiza ca o cercetare care constă în diferite operații specifice fiecărei specialități , ca o operațiune încredințată anumitor persoane pe baza cunoștințelor lor speciale, asupra unor fapte pe care judecătorii nu le pot preciza personal sau ca fiind constatarea, verificarea, prețuirea unor stări de fapt, de către oameni de știință sau artă, când judecătorii găsesc de cuviință să fie luminați prin cunoștințe speciale .

Referindu-se la folosirea acestui mijloc de probă în procesul civil, expertiza a fost definită ca un mijloc de dovadă, reglementat de codul de procedură civilă, la care recurge instanța în cazul că, pentru stabilirea adevărului obiectiv, este nevoie de lămurirea unor împrejurări de fapt, pentru a căror rezolvare se cer cunoștințe de specialitate în domeniul științei, tehnicii, artei sau vreunei meserii, pe care judecătorul nu le posedă . Alt autor român, penalist, definește expertiza ca operațiunea procesuală, efectuată de o persoană cu o competență specială, tehnică sau științifică, și concluzia ei (declarația, opinia) pentru lămurirea unor fapte, persoane, lucruri sau evenimente, interesând obiectul procesului, sau pentru fixarea sau evaluarea unei probe .

Parte din definițiile citate nu sunt complete, lipsindu-le unele elemente, iar altele conțin mențiuni discutabile.

Considerăm că expertiza judiciară poate fi definită ca un mijloc de probă prin care se aduce la cunoștiința organelor judiciare opinia unor specialiști cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe deosebite, opinie care se formează pe baza unei activități de cercetare concretă a cazului și a aplicării unor date de specialitate de către persoanele competente desemnate de organele judiciare.

Încercând a scoate în evidență trăsăturile mai importante care conturează această instituție, este necesar să subliniem în primul rând faptul că expertiza reflectă o anumită teză științifică confirmată de practică, neaducând organului judiciar o părere interceptată pe calea simțurilor, ci raționament ipotetic general, expertiza reprezintă o concluzie la care se ajunge pe baza legilor stabilite de știință la un anumit caz particular. În general, împrejurările de fapt pe care le are în vedere expertul sunt stabilite prin alte mijloace de probă administrate în dosarul cauzei, dar uneori se pot stabii chiar cu prilejul efecuării expertizei date faptice noi (de exemplu, un act care prezintă ștersături neobservate de organul de urmărire penală sau de judecată și au fost evidențiate de expert prin examinare cu aparatura de laborator). În legătură cu modul de efectuare a expertizei, subliniem faptul că în dreptul procesual modern se remarcă o tendință tot mai mare de oficializare a expertizei, ea fiind încredințată spre a fi efectuată unor instituții sau servicii de stat specializate.

Juristul francez Garraud subliniază în mod special trei caracteristici:

1. orice expertiză judiciară se efectuează numai în baza dispoziției organului competent (organ de urmărire penală sau instanță judecătorească)

2. expertul este calificat, fiind mandatar al justiției

3. expertiza este dispusă, în general, pentru a prezenta o opinie fundamentată științific și, uneori, și pentru a executa o operație materială pe care instanța n-o poate îndeplini

Expertiza judiciară este admisă ca mijloc de probă, indiferent dacă o cere una sau toate părțile din proces, numai dacă organul judiciar o socotește necesară pentru rezolvarea cauzei respective sau dacă legea prevede obligativitatea ei în anumite situații ( art.117 din Codul de procedură penală).

Cu privire la locul expertizei, în numeroasele clasificări ale probelor, discuțiile au fost variate. De pildă, unii penaliști, socotind că toate probele din procesul penal – exclusiv prezumțiile și indiciile – sunt directe, au considerat concluziile expertului ca probă directă, alții le-au socotit drept complement al unei alte probe.

Opinia noastră cu privire la natura juridică a expertizei rezultă din însăși definiția pe care am dat-o în această secțiune. Considerăm expertiza ca mijloc de probă cu valoare probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă.

Clasificarea mijloacelor de probă

Criterii și opinii

Domeniile în care se recurge la sprijinul experților pot fi dintre cele mai variate, îmbrăcând aproape toate laturile cunoașterii omenești. Din acest motiv, categoriile de expertize judiciare sunt atât de numeroase ca și ramurile speciale ale științei, ale tehnicii și ale artei.

Stabilirea categoriilor de expertize are o importanță deosebită, întrucât arată ce posibilități se deschid organelor judiciare pentru folosirea acestui mijloc de probă. Avându-se în vedere aceste considerații, clasificarea expertizelor a format obiect de preocupare pentru mulți juriști.

Potrivit unei opinii se pot stabili două categorii: o primă grupă ce cuprinde expertizele ce au la bază constatări materiale și diferite date de specialitate, fără a se avea în vedere și elemente juridice (experții fac constatări pur tehnice și răspund la întrebările puse); în a doua categorie de expertize au fost incluse cele care trebuie – în mod obligatoriu – să aibă la bază și elemente juridice, expertizele tehnice și contabile.

O altă clasificare, tot în două grupe se referă la expertiza pentru adunarea și evaluarea probelor și expertizele care au ca obiect stabilirea stării infractorilor și identificarea lor.

Se mai cunoaște, de asemenea, împărțirea în expertize oficiale, efectuate de persoane care și-au ales această activitate drept profesiune de bază și expertize libere cu jurământ.

În ce privește expertizele ce poartă diferite denumiri, considerăm necesar să subliniem că, de multe ori, numele folosit de unii autori pentru a desemna o expertiză nu determină o categorie deosebită, ci se referă la metoda folosită pentru efectuarea cercetărilor, de pildă este greu a defini o expertiză ca fiind biologică, fizică sau chimică, deoarece, pentru efectuarea unei expertize criminalistice, medico-legale sau tehnice, se pot folosi diferite metode de cercetare și analiză biologică, chimică sau diferite metode combinate (botanico-farmaceutice, biofizice, biochimice, etc.).

Opiniile la care ne-am referit cuprind numai o parte din numeroasele încercări de clasificare făcute în materie. Considerăm că cea mai corespunzătoare ar putea fi clasificarea care folosește drept criteriu distinctiv domeniul de aplicare al expertizei respective. Conform acestui criteriu, expertizele pot fi:

ä expertize tehnice – denumite uneori tehnico-științifice, mecanice, tehnologice sau după numele ramurii științei ale cărei date interesează în cauză – constau în cercetarea unui complex de probleme cu caracter tehnic (determinarea unor produse industriale, apartenența generică a obiectelor care constituie probe materiale, proprietățile lor, cauzele defecțiunilor mecanismelor, etc).

ä expertizele medicale au drept caracteristică folosirea datelor științei medicale pentru obținerea unor informații legate de persoana omului sub aspectul sănătății fizice sau psihice.

ä expertiza medico-legală – ca formă a expertizei medicale – este cercetarea de către medicii specialiști a problemelor cu caracter medical care se ivesc în procesul activității organelor de urmărire și judecată precum și elaborarea unor concluzii bazate pe aplicarea datelor științei medicale la cazul concret.

ä expertiza filiației (expertiza medico-legală efectuată în domeniul filiației) care are ca obiect cercetarea caracterelor genetice stabile ale unei succesiuni de generații umane, este una dintre cele mai folosite genuri de expertiză medico-judiciară.

ä expertiza psihiatrică – are ca obiect determinarea stării sănătății psihice a unei persoane. Efectuarea acestui gen de expertiză este necesară atât în unele cauze penale, în care se ridică problema determinării existenței discernământului – și ca urmare – a vinovăției persoanelor care săvârșesc fapte antisociale, precum și în cauzele civile în care interesează stabilirea stării sănătății psihice a persoanei, cum este situația punerii sub interdicție sau a desființării acestei măsuri.

ä expertiza capacității de muncă – se efectuează în cazurile în care se pune problema acordării unor compensații pentru pierderea, temporară sau definitivă, totală sau parțială, a capacității de muncă sau în situația în care este nevoie de recomandarea unei munci posibile sau cu caracter reconfortant pentru invalizi .

ä expertiza toxicologică – se efectuează pentru lămurirea unor probleme de specialitate ce se ridică în legătură cu intoxicațiile voluntare și accidentale.

ä expertiza sanitar-alimentară – se efectuează de către medici igieniști, cu sprijinul chimiștilor și al altor specialiști, în cazuri de toxiinfecții alimentare, de falsificare a produselor alimentare în rețeaua comercială, situație în care experții stabilesc nu numai falsificarea produselor, ci și mijloacele de falsificare.

ä expertiza medico-veterinară – se dispune de organele judiciare în acele cauze, civile sau penale, în care se ridică probleme de specialitate în legătură cu: vătămările produse de animale, stabilirea identității unui animal, transmiterea unor boli contagioase de la animale, răspunderea medicului veterinar pentru aplicarea unui tratament medical eronat, în cazul unei intervenții greșite, etc.

ä expertiza contabilă are drept obiect cercetarea de către una sau mai multe persoane, cu pregătire practică de specialitate, a situației economice a unei întreprinderi, așa cum se reflectă ea în documente și în evidența contabilă, și în legătură cu activitatea în acest compartiment a celor chemați să răspundă – civil sau penal – în fața organelor judiciare.

Expertiza criminalistică – parte integrantă a expertizelor judiciare

Deși expertiza criminalistică are principala sa aplicație în materie penală, practica a dovedit însă că metodele științei criminalistice se pot folosi și în procesul civil, în situațiile în care acțiunea civilă, care are ca obiect repararea daunelor produse printr-o infracțiune, se judecă separat de acțiunea penală, în instanța civilă, sau în acele procese civile în care se poate ajunge la lămurirea unor probleme de fapt prin folosirea metodelor științifice proprii criminalisticii.

În literatura judiciară există păreri care contestă existența expertizei criminalistice ca o categorie aparte de expertize. Pentru fundamentarea acestei opinii, s-a susținut, de pildă, că, deoarece expertiza criminalistică se efectuează de către specialiști din diferite ramuri ale științei și tehnicii, nu este justificată concluzia că există o expertiză proprie criminalisticii. Alți autori – la a căror opinie ne raliem și noi – combat părerile sus semnalate, cu argumentul că metodele și descoperirile diferitelor ramuri ale științei și tehnicii sunt folosite în criminalistică, deși nu aparțin acesteia, dar într-un mod cu totul specific criminalisticii. De pildă, cu ajutorul biologiei s-au descoperit configurația și numărul crestelor papilare, fără o importanță deosebită pentru biologie, dar cu un rol important în criminalistică. Pe lângă acestea, criminalistica își creează metode și procedee proprii de cercetare, folosite la efectuarea expertizelor de specialitate pe care nu le întâlnim în alte științe.

Literatura de specialitate a subliniat în mod deosebit importanța expertizei criminalistice din punct de vedere practic: obiectivul expertizei criminalistice a fost prilejul multor dezbateri la consfătuiri, conferințe, lucrări, etc., disputa între specialiștii în criminalistică și cei în drept procesual penal nefiind încă soluționată.

În literatura de specialitate, expertiza criminalistică a fost împărțită în mai multe categorii, în raport cu natura și specificul problemelor supuse expertului spre examinare: expertiza grafică, expertiza tehnică a documentelor, expertiza dactiloscopică, expertiza traseologică și expertiza balistică .

ä expertiza criminalistică a scrisului are ca obiect studiul scrisului în scopul identificării autorului pe baza constatărilor de specialitate privind deprinderile grafice și deprinderile de exprimare.

În lucrările de specialitate și în practica judiciară, pentru desemnarea acestei expertize se folosesc adeseori vechile denumiri pe care le-a purtat în decursul timpului: expertiză grafică, grafologică, grafometrică, etc. ceea ce a produs uneori confuzii și greutăți.

Considerăm că unica denumire corespunzătoare este aceea de expertiză criminalistică a scrisului, celelalte denumiri fiind criticabile fiecare în felul ei.

După cum am arătat, expertiza criminalistică a scrisului constă în identificarea persoanei după scris, prin scris înțelegându-se toate formale de manifestare grafică ale unei activități de scriere (litere, cifre, semnături, semne de punctuație).

Identificarea unei persoane după scris este posibilă datorită caracterului individual pe care îl are scrisul, fiind prea bine cunoscut faptul că nu există două persoane care să aibă unul și același scris. Intr-adevăr, în practica scrisului, omul capătă anumite reflexe motorii, care reprezintă o deprindere complexă, ce se formează în cursul dezvoltării ontogenetice și care diferă de la un om la altul. Există o tendință la fiecare om de automatizare a deprinderilor scrisului, tendință care își are explicația în faptul că nimeni nu se poate concentra asupra conținutului (ceea ce constituie principalul) decât dacă tehnica scrisului a căpătat un anumit automatism de execuție. În acest proces se nasc caracterele individuale ale scrisului, caractere particulare care sunt folosite de experții criminaliști. Semnăturile, cu particularitățile lor, sunt, de asemenea, elemente importante pentru expertiza criminalistică a scrisului, baza formării lor fiind dezvoltarea deprinderilor, caracterizate printr-o acțiune de scriere, indiferent dacă prin aceasta se reproduce un element grafic consacrat.

ä expertiza tehnică a documentelor ajută la descoperirea diferitelor tipuri de falsuri, relevarea textelor șterse devenite invizibile sau slab vizibile, identificarea mașinilor de scris, a ștampilelor, examinarea materialelor de scris (cerneală, pastă, creion, etc.). De asemenea, pe calea unei astfel de expertize se cercetează existența ștersăturilor, adăugirilor în acte, refacerea conținutului inițial al unor acte scrise, a mențiunilor decolorate, oxidate, radiate etc.

ä expertiza dactiloscopică are drept scop identificarea unei persoane cu ajutorul amprentelor digitale. Dactiloscopia are la bază cercetarea lui Galton, care a arătat că desenele digitale sunt strict individuale.

Când impresiunile digitale sunt prea fragmentate, pentru a avea suficiente elemente de identificare dactiloscopică, se folosesc metodele poroscopice . Datorită faptului că glandele sudoripare sunt repartizate în număr mare în pielea mâinilor și a tălpilor picioarelor, se utilizează formarea impresiunilor digitale și palmare pentru identificare (deschizăturile acestor glande, porii, cu forme diferite și grupate într-un anumit sistem, permit identificarea persoanei respective).

ä expertiza traseologică (sau a urmelor) folosește pentru identificarea persoanelor, animalelor sau obiectelor urmele imprimate de acestea în diferite locuri (urme de mâini, picioare, urma lăsate de mijloace de transport sau ale mijloacelor de efracție, urme de buze, dinți, unghii, păr, corpuri delicte în caz de incendii, etc.). Obiectele care produc urme sunt denumite obiecte creatoare de urme, iar cele care le poartă sunt obiecte purtătoare, aspecte luate în considerare de către experți. Acest gen de expertiză folosește pe scară largă fotografiile, întrucât – pe această cale – se pot fixa punctele de coincidență sau deosebirile. De asemenea, cu ajutorul expertizei traseologice se pot determina direcția mișcării sau a aplicării forței, momentul și succesiunea producerii anumitor evenimente, numărul de persoane sau obiecte.

ä expertiza balistică folosește la identificarea armelor de foc, munițiilor, focoaselor de proiectile, putând să determine arma de foc cu ajutorul proiectilului, al tubului de cartuș, sau al altor elemente. De asemenea, pe baza urmelor lăsate de armele de foc pe obiecte (deteriorări create de încărcătură, urme de pârlire și impregnare etc.), se poate determina distanța de la care s-a tras, direcția din care a pornit proiectilul, poziția în care s-a aflat trăgătorul, etc.

Istoricul expertizei criminalistice; aspecte ale evoluției sale în România

În țara noastră se poate semnala folosirea expertizei de multă vreme.

Astfel, în ce privește expertiza medico-legală, documentele vremii îi vădesc întrebuințarea din secolul al XVII-lea, fiind prevăzută în pravilele lui Matei Basarab și Vasile Lupu din 1625 și respectiv 1646. Se arăta în aceste vechi legi că, în cazuri de răniri, experți erau vracii, fie că erau sau nu doctori, descântători sau descântătoare. În Îndreptarea legii, se spune: când va zice vraciul că-i rană de moarte, atunci îl vom crede mai vârtos când se va afla că vraciul este dascăl, cum le zic acestora, atunci se crede și mai bine decât dacă ar fi altul prost bărbier sau descântător.

Prima expertiză oficială despre care s-au păstrat date este semnalată în 1832, fiind efectuată de Atanasie Bekeri, într-un caz de moarte prin hemoragie cerebrală, suspectată de intoxicație criminală cu sublimat.

Cu privire la expertiza criminalistică în România, se cunosc date mai numeroase în privința scrisului, în general mai folosită.

Ca și în alte țări, și la noi a existat tendința de a utiliza, în efectuarea expertizei scrisului, metoda grafologică, metoda caligrafică, metoda grafometrică și metoda descriptivă.

Expertiza criminalistică n-a avut în țara noastră, în trecut, o reglementare unitară, diferitele ei forme fiind reglementate prin acte normative separate.

De pildă în 1946, experții grafici au fost constituiți într-un corp recunoscut prin legea 498/1946, ulterior abrogată prin decretul nr. 472/1957; prin decretul 88/1956 s-a înființat Institutul de Criminalistică de pe lângă Procuratura Generală a R.S.R., dar a fost desființat prin legea 60/1968.

Din 1969 modul de efectuare a expertizelor criminalistice a fost reorganizat, creându-se două trepte, corespunzătoare celor două categorii de laboratoare criminalistice: laboratoarele interjudețene de criminalistică și laboratorul central de criminalistică ce funcționează în subordinea Ministerului Justiției ( a se vedea art. 4 lit. c, art. 18, și art. 19 din decretul nr. 648 din septembrie 1969). În baza acestor prevederi Ministerul Justiției a emis instrucțiunile nr. 547/1970 cu privire la organizarea și funcționarea laboratoarelor de expertiză criminalistică.

Sistemul laboratoarelor criminalistice în România

În subordinea Ministerului Justiției

Laboratoarele de expertiză criminalistică, aflate în subordinea Ministerului Justiției, au fost înființate în 1969, în baza decretului 648/1969 referitor la organizarea și funcționarea acestui minister. Din sistemul laboratoarelor menționate fac parte Laboratorul Central și laboratoarele interjudețene de expertize criminalistice cu sediul în București și Cluj-Napoca, a căror activitate este reglementată prin Instrucțiunile Ministerului Justiției nr. 547/1970 cu privire la organizarea atribuțiilor și funcționarea laboratoarelor de criminalistică.

Laboratoarele interjudețene efectuează prima expertiză la cererea organelor de urmărire judiciară, a instanțelor de judecată ca și a altor organe cu activitate jurisdicțională, în domeniul traseologiei, dactiloscopiei, balisticii judiciare, a cercetării înscrisurilor și, în general, cercetarea științifică a tuturor mijloacelor materiale de probă, cu excepția celor ce intră în competența serviciilor de medicină legală.

Laboratorul central efectuează orice expertiză criminalistică, precum și prima expertiză în cazul accidentelor de circulație, incendii și explozii. Ultimele două categorii de expertize se efectuează în colaborare cu laboratoare din unități sau institute de cercetări fizico-chimice.

Începând cu 1990, în cadrul Ministerului Justiției a fost înființat și un Birou de expertize tehnice.

În cadrul Ministerului Public

Activitatea de criminalistică, desfășurată în cadrul Ministerului Public este condusă și îndrumată de către Compartimentul de criminalistică al Parchetului General. El are rolul de a promova, în activitatea de urmărire penală, cele mai moderne metode științifice de descoperire și cercetare a infracțiunilor, un accent deosebit fiind pus pe infracțiunile ce prezintă un pericol social ridicat sau săvârșite cu violență.

În cazul unităților subordonate Parchetului General, parchetelor județene și al Parchetului Municipiului București, își desfășoară activitatea cabinetele de criminalistică. Acestea au sarcina de a asigura introducerea celor mai noi metode și mijloace tehnico-științifice, precum și de procedee tactice în activitatea de urmărire penală, în primul rând în cauzele în care urmărirea se face de către procuror.

Alte preocupări vizează perfecționarea modului investigare a infracțiunilor, de efectuare a unor acte de urmărire penală cu grad sporit de complexitate, cum este cercetarea la fața locului în cazul omorului, al accidentelor de muncă ș.a., în care procesul de descoperire, fixare și ridicare a urmelor infracțiunii are o semnificație aparte.

În cadrul Ministerului de Interne

La nivelul Ministerului de Interne își desfășoară activitatea Institutul de criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliției, precum și laboratoarele de criminalistică din unitățile teritoriale ale Poliției.

Înființat în 1968, Institutul de criminalistică al I.G.P. desfășoară o activitate de cercetare științifică, rezultatele ei situându-se la nivelul realizărilor obținute pe plan mondial în laboratoare din străinătate, ca: rezultatele din traseologie, fonocriminalistică, (identificarea persoanei după voce și vorbirea în limba română), cercetarea urmelor biologice (identificarea persoanei după firul de păr și spermatozoid), antropologie judiciară (identificarea pe baza urmelor osteologice), psihologie judiciară (depistarea tensiunilor emoționale în ascultarea învinuiților sau inculpaților).

Constatările tehnico-științifice efectuate la nivelul institutului, ca și în laboratoarele județene sau municipale, au la bază, prin urmare, metode și mijloace moderne tehnico-științifice ce sporesc calitatea și eficiența acestui procedeu cu fundament științific.

Necesitatea efectuării expertizei

Temeiul legal al instituției în dreptul nostru procesual

Principalele prevederi legale care reglementează materia expertizei se găsesc în Codul de procedură civilă (art. 201-216) și în Codul de procedură penală (art. 116-127).

În afară de aceste două părți din codurile de procedură – consacrate expres expertizei – mai găsim prevederi care interesează expertiza și în alte texte. Astfel, cităm din Codul de procedură civilă: art. 24, 130, 170, 179, 216, 235, 274, 322, 324, 650, 661, 665, 732, iar din Codul de procedură penală: art. 54, 162, 190, 196, 198, 239, 291, 319, 322, 327, 362, 394, 403 alin. 2, 429, 453, 455.

În afara acestor reglementări cuprinse în cele două coduri de procedură, în materie de expertiză mai există însă și unele prevederi speciale.

Astfel în materia expertizei medico-legale, sunt aplicabile prevederile decretului nr. 446/1966 pentru organizarea instituțiilor și serviciilor medico-legale, precum și regulamentul de aplicare al decretului 446/1966 aprobat prin H.C.M. nr. 1805/1966.

Cu privire la expertiza sanitar – veterinară urmează a se avea în vedere dispozițiile decretului nr. 167/1955.

La efectuarea expertizei contabile se vor avea în vedere prevederile ordonanței guvernamentale 65/30 aug. 1994 intrată în vigoare prin legea 42/1995.

Expertiza tehnică asupra metalelor prețioase, obiectelor și bijuteriilor confecționate din metale prețioase se va efectua în conformitate cu prevederile de la pct. 72 din instrucțiunile emise pentru aplicarea decretului nr. 210/1960 modificat prin decretul nr. 382/1067, decretul nr. 885/1967, decretul nr. 46/1969, decretul nr. 25/1970.

În materia expertizei tehnice reglementarea o constituie decretul nr. 79/1971.

În ce privește expertizele criminalistice, interesează dispozițiile înscrise în art.4, lit. c, art. 18 și art. 19 din decretul nr. 648/1969 pentru organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, precum și instrucțiunile nr. 547/1970 emise de Ministerul Justiției cu privire la organizarea, funcționarea și atribuțiile laboratoarelor de expertiză criminalistică.

Natura juridică, esența și obiectul expertizei

În literatura juridică română, autorii sunt în majoritate de acord în a considera că expertiza face parte din categoria mijloacelor de probă. Definind expertiza, noi ne-am exprimat, totodată, și opinia că socotim expertiza ca unul dintre mijloacele de probă care își aduce aportul la înfăptuirea justiției, la fel ca celelalte mijloace de probă, concluziile expertului fiind și ele supuse liberei aprecieri a organului judiciar.

În literatura de specialitate, în legătură cu expertiza, a fost abordată și problema esenței ei, cu alte cuvinte problema particularităților care dau acestui mijloc de probă o configurație specifică, proprie. Într-adevăr, nu în toate cauzele care urmează a fi soluționate de către organele judiciare se efectuează expertize, ci numai la acelea în care lămurirea exactă a situațiilor de fapt reclamă cunoștințe deosebite din domeniul științei, tehnicii sau artei. Subliniem aici faptul că, în unele cazuri, însuși legiuitorul prevede obligativitatea acestui mijloc de dovadă, pentru restul situațiilor organul judiciar fiind acela care apreciază dacă este necesar sau nu să se recurgă la serviciile unui specialist.

Prin luarea în considerare a tuturor trăsăturilor particulare care țin de esența expertizei, este evident că nu se poate ajunge decât la concluzia că avem în față un mijloc de probă de sine stătător, cu o individualitate distinctă de celelalte.

Cu privire la obiectul expertizei, îl formează lămurirea unor împrejurări de fapt a căror cunoaștere reclamă o competență specială (științifică, tehnică, artistică).

Din chiar prevederile legilor noastre procesuale se desprinde cu claritate obiectul expertizei: când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța socotește de cuviință să cunoască părerea unor specialiști (art. 21 C. proc. civ.) sau Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert (art. 116 C. proc. pen.).

În legătură cu obiectul expertizei, se pune problema limitării, în sensul că nu se poate dispune folosirea acestui mijloc de probă pentru rezolvarea oricărei probleme ce o ridică soluționarea unei cauze, expertiza putând fi folosită numai pentru dovedirea împrejurărilor de fapt, și mai mult decât atât, numai a acelor împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe de specialist (medicină, tehnică, biolgie, etc.)

Experții judiciari

Noțiunea de expert

În vorbirea curentă, termenul de expert se folosește pentru a desemna o persoană care prin pregătirea și experiența sa într-un anumit domeniu a dobândit o competență deosebită de înțelegere și rezolvare a celor mai complexe și dificile probleme din materia respectivă.

Termenul de expert judiciar desemnează o noțiune mai complexă, al cărei conținut este limitat de legile procesuale și cu privire la care în lucrările de specialitate s-au dat diferite definiții.

În general, toate definițiile care s-au dat noțiunii de expert se axează pe elemente comune, desemnând o persoană numită de organul judiciar sau aleasă de către părți, chemată de a da un aviz într-o problemă nu obișnuită, ci de specialitate și care, totodată, a creat nelămuriri, chestiune care face parte dintr-o materie în care cel chemat să dea aviz este competent.

Într-o formulare mai concisă, putem arăta că expertul judiciar este persoana care, posedând cunoștințe de specialitate într-un domeniu al artei, științei sau tehnicii, este desemnată de organul judiciar să clarifice împrejurări de fapt ale unei cauze judiciare pe baza datelor și metodelor specialității sale, precum și a experienței lui în materia respectivă.

Condițiile cerute pentru a fi expert

În ce privește condițiile cerute pentru a fi expert, codul de procedură penală nu conține dispoziții exprese, dar în procedurile legale care reglementează materia expertizei rezultă condiția ideală: pregătirea de specialitate în domeniul care interesează cauza, pregătirea care conferă expertului posibilitatea ca, bazat pe datele și metodele științei, tehnicii sau artei, să dea organului judiciar lămuririle necesare.

Este de la sine înțeles că numai o persoană fizică poate fi un expert chiar atunci când cererea de expertiză se adresează conform legii, unei instituții specializate.

Capacitatea de expert trebuie să fie examinată sub raportul distincției care se face între capacitatea in abstracto (aptitudinea de a fi expert în general) și capacitatea in concreto (aptitudinea de a fi expert într-o cauză determinată, într-un caz concret).

Dacă capacitatea de a fi expert este regulă generală, trebuie să observăm că de la această regulă există și două excepții: incapacitatea și incompatibilitatea.

Incapacitatea relativă are un caracter limitat, în sensul că este raportată la un anumit caz concret, numai la o expertiză anume. Ea nu atrage sancțiunea nulității absolute în ce privește expertiza efectuată.

Incapacitatea absolută este prevăzută în art. 203 C. proc. civilă: nu vor fi numiți experți: 1. minorii și interzișii; 2. faliții; 3. cei condamnați pentru infracțiuni de fals, furt, înșelăciune, abuz de încredere, abuz de putere, sabotaj, dare sau luare de mită, trafic de influență, delapidare, rupere de sigilii, sustragere, calomnie, denunțare calomnioasă.

În codul de procedură penală, în textele art. 116-126, care reglementează materia expertizei, nu găsim nici o prevedere cu privire la incapacitatea de a fi expert, însă cei chemați să efectueze expertize trebuie, evident, să se bucure de exercițiul dreptului lor, să aibă pregătire de specialitate în materia respectivă și să nu fi suferit condamnări care să creeze îndoieli cu privire la obiectivitatea concluziilor lor.

Incompatibilitatea apare datorită unei calități funcționale sau poziției procesuale a expertului în proces.

Nu pot fi asfel, experți pentru incompatibilitate din cauza calității funcționale: judecătorul, procurorul, apărătorul, martorul, (art. 24 C. proc. civ., art. 48 și 54 C. proc. pen.).

De asemenea, nu pot fi experți din cauza poziției lor în proces: inculpatul, partea vătămată, precum și orice persoană care ar putea fi interesată sub orice formă de cauza respectivă.

Alegerea, desemnarea și numărul experților

Operația de alegere a experților s-a discutat în literatura juridică în raport de două sisteme: cel al alegerii libere și cel al listelor permanente sau al experților oficiali.

Potrivit sistemului alegerii libere, experții pot fi selecționați liber dintre persoanele cunoscute ca bine pregătite în domeniul care interesează, fără nici o altă îngrădire.

În sistemul listelor permanente libertatea de alegere a experților este îngrădită, în sensul că nu se poate exercita decât cu privire la persoanele care figurează pe listele oficiale de experți.

Cu privire la desemnarea expertului, vom examina pe rând domeniul civil și penal.

În materie procesuală civilă, art. 202 prevede clar: Experții se vor numi de către instanță, dacă părțile nu se învoiesc asupra numirii lor, ceea ce înseamnă că judecătorul este dator de a rezerva părților dreptul de a-și alege ele însele experții și numai în ipoteza în care există neînțelegeri, desemnarea experților se va face de către instanță.

În materie penală, din prevederile codului de procedură penală, rezultă că cel care desemnează expertul (experții) este organul judiciar. Astfel art. 118 alin. 2 C. proc. pen. dispune: Expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată.

Este important a reține în acest context și prevederile art. 118 alin. 3, potrivit căruia fiecare din părți are dreptul să ceară ca un expert recomandat să participe la efectuarea expertizei.

Privitor la numărul experților, art. 201 C. proc. civ. prevede că instanța va numi unul sau trei experți însă expertiza se poate efectua de mai mult de trei experți, atunci când dispozițiile legale prevăd expertizarea de către o comisie.

În ce privește domeniul criminalistic, potrivit decretului nr. 807/1964 , expertizele de gradul I vor fi efectuate de laboratoarele interjudețene de către un singur expert, iar cele de gradul II (contraexpertizele) de laboratorul central de criminalistică de o comisie de experți.

Drepturile și obligațiile expertului

Îndatorirea de fi expert constituie o sarcină obligatorie, o îndatorire civică, pe care cel chemat să o îndeplinească nu are dreptul să o refuze în mod neîntemeiat. Această îndatorire este asemănătoare cu cea de martor sub aspectul caracterului lor de obligație juridică, procesuală.

Prima îndatorire pe care o are expertul este aceea de a se prezenta la chemarea instanței și de a primi sarcina de efectuare a expertizei. Din momentul în care a primit însărcinarea de a efectua expertiza, specialistul este obligat să se prezinte la chemările instanței și să depună maxim de diligență în desfășurarea operațiilor prealabile efectuării expertizei. De asemenea, expertul trebuie să procedeze cu atenție la efectuarea lucrărilor propriu-zise ale expertizei, precum și la întocmirea raportului de expertiză ce va cuprinde concluzii obiective, precum și motivarea lor pe bază de argumente științifice.

Obligația expertului de a păstra secretul profesional este prevăzută expres în unele reglementări (în materia expertizei contabile și tehnice – art. 20 din decretul nr. 79/1971, art. 196 din codul penal este aplicabil și experților). Constituie o violare a secretului profesional divulgarea unor date care nu interesează nici dezlegarea cauzei, nici interese de ordin public, aducându-se în schimb prejudicii unor persoane.

Corolarul obligațiilor examinate îl formează, bineînțeles, drepturile pe care le au experții. Astfel expertul are dreptul de a cerceta dosarul cauzei pentru a culege datele necesare efectuării expertizei, are dreptul de a cere organului judiciar lămuriri cu privire la fapte sau împrejurări ale cauzei, de asemenea, el poate solicita părților explicațiile cei sunt necesare pentru desfășurarea activității sale.

Absolut indispensabil pentru efectuarea unei bune expertize este respectarea dreptului expertului de a dispune de o completă libertate în cercetările sale, în ce privește metoda de lucru, formularea și argumentarea concluziilor sale.

Desigur că în situația în care au fost numiți mai mulți experți, ei dreptul să se consulte și să pună concluzii comune, dacă sunt de acord.

În fine, expertul mai are dreptul la remunerare pentru munca prestată, cât și la despăgubiri pentru diferitele cheltuieli ocazionate de efectuarea expertizei.

Răspunderea experților

Dată fiind importanța misiunii expertului în cadrul totalității activității care concură pentru a fi posibilă o dreaptă rezolvare a cauzelor, acesta va fi tras la răspundere în situația neîndeplinirii obligațiilor sale, legiuitorul prevăzând în acest scop diferite acțiuni cu caracter civil, penal, disciplinar.

Ca urmare a acestei situații, specialiștii care refuză în mod nejustificat să primească sarcina de expert sau nu depun raportul de expertiză sau îl depun cu întârziere sau nu se prezintă la chemările instanței vor fi considerați că au săvârșit abateri judiciare și sancționați cu amendă de la 1000 lei la 5000 lei conform art. 205, 209, 211 C. proc. civ., afară de cazul în care faptele lor ar îmbrăca trăsăturile infracțiunii de abuz în serviciu sau neglijență în serviciu și când li se vor aplica sancțiuni penale conform textelor corespunzătoare codului penal. Și din codul de procedură penală (art. 198 lit. c și d) rezultă că, în ce privește pe expert, sunt considerate abateri judiciare lipsa nejusificată a acestuia deși a fost legal citat de organul judiciar, precum și tergiversarea de către expert a îndeplinirii însărcinărilor priminte.

De asemenea, dispozițiile art. 260 C. pen. (mărturie mincinoasă) sunt aplicabile conform alineatului 4 al acestui text și expertului care face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe privitor la împrejurările asupra cărora a fost întrebat. Dispozițiile art. 264 C. pen. privind favorizarea infractorilor ar putea fi și ele aplicabile în unele împrejurări experților, dacă fapta penală săvârșită de ei nu constituie o altă infracțiune.

În cazul unei expertize eronate, dacă se constată în sarcina expertului o vină penală, fie sub forma intenției infracționale, fie sub forma culpei, fapta va fi sancționată conform textelor codului penal, în care poate fi încadrată, așa cum am arătat mai sus.

Dacă nu ne aflăm în limitele penalului, problema se schimbă, experții nerăspunzând pentru simplele erori de fapt sau inexactități cuprinse în raportul lor, dacă se constată că au fost de bună credință, condiție pe care aceștia trebuie nepărat s-o îndeplinească.

Dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor

Analiza necesității și utilității dispunerii constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor

Unul din principiile ce stă la baza cercetării criminalistice este acela conform căruia orice activitate se consumă în timp și spațiu și lasă urme, ceea ce confirmă teza consacrată, și anume că nu există infracțiune perfectă .

Organele de urmărire penală intră în posesia urmelor și a mijloacelor materiale de probă cu ocazia efectuării diferitelor activități de tactică criminalistică: cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte și înscrisuri, percheziție etc.

Pentru valorificarea urmelor și mijloacelor materiale de probă sunt necesare cunoștințe de specialitate și mijloace tehnice adecvate, pe care organele de urmărire, oricât ar fi de dotate, nu le posedă.

Pentru a se asigura valorificarea științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă, prin constatări tehnico-științifice, organele de urmărire penală trebuie să cunoască și să analizeze întregul material existent în dosarul cauzei și numai pe această bază să se pronunțe asupra necesității și utilității recurgerii la specialiști .

Constatarea tehnico-științifică se dispune atunci când este îndeplinită una din următoarele condiții:

ä există pericolul de dispariție al unor mijloace de probă ori de schimbare a unor situații de fapt

ä este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei

Prin pericol de dispariție al unor mijloace de probă se înțelege nu numai primejdia distrugerii intenționate ori neintenționate în forma sau substanța sa a unui mijloc de probă, nu numai posibilitatea înlăturării lui din câmpul infracțiunii și sustragerea acestuia examinării, ci și situațiile când mijloacele de probă, subzistând în materialitatea lor, pot suferi, totuși, modificări care să le altereze însușirile ce le individualizează, menite să le facă improprii cercetării prin mijloace științifice adecvate

Prin pericol de schimbare a unor situații de fapt se înțelege posibilitatea intervenirii, ulterior săvârșirii infracțiunii, a oricăror elemente ce ar putea modifica aspecte semnificative în configurația locului faptei, în raport cu felul cum aceasta se prezintă în momentul părăsiri lui de către infractori și care ar duce la îngreuierea cercetării.

Între pericolul dispariției unor mijloace de probă ori de schimbare al unor situații de fapt și necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei poate exista, adeseori, un raport de dependență, în sensul că ceea ce justifică urgența lămuririi unor împrejurări se datorează existenței pericolului de dispariție al unor mijloace de probă ori de schimbare a unor situații de fapt.

Dispunerea expertizei poate fi realizată, atât în faza urmăririi penale cât și în cea de judecată, iar în cadrul activității de administrare și verificare a probelor necesare pentru dovedirea existenței infracțiunii și identificarea făptuitorului.

În afara cazurilor când expertiza este obligatorie (art. 117 C. proc. pen.), aceasta se dispune ori de câte ori organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată prezența cumulativă a unor fapte sau stări de fapt ce nu sunt valorificate îndeajuns și împrejurarea că pentru lămurirea lor este necesară folosirea cunoștințelor unui specialist.

Organul de urmărire penală și instanța de judecată, constatând existența condițiilor arătate, sunt obligate să dispună efectuarea expertizei chiar dacă nu întrevăd posibilitatea unor concluzii certe, în raport cu materialul documentar care poate fi pus al dispoziția experților ori în raport cu nivelul dezvoltării științei și la posibilităților tehnice existente în domeniul respectiv.

Pregătirea materialelor care vor fi supuse examinărilor. Formularea întrebărilor

Pregătind urmele și mijloacele materiale de probă care trebuie să fie trimise pentru expertiză sau constatarea tehnico-științifică, organul de urmărire penală trebuie să verifice autenticitatea și utilitatea acestora.

Verificând materialele care urmează a fi supuse examinării de către experți sau specialiști, organul care dispune lucrarea trebuie să urmărească și să se asigure că în procesul descoperirii, și, în special al ridicării lor, au fost respectate regulile criminalistice pentru ca ele să nu-și modifice caracteristicile și proprietățile. De asemenea, se impune a se verifica dacă acestea au fost descrise corect în procesele verbele încheiate cu ocazia ridicării lor.

Organul judiciar care dispune expertiza ori constatarea tehnico-științifică este obligat să efectueze un studiu amănunțit al urmelor și mijloacelor materiale de probă pentru a se familiariza cu specificul lor, în scopul stabilirii materialelor de comparație ce trebuie să fie pregătite și formulării corecte a tuturor întrebărilor la care urmează să răspundă specialiștii.

Materialele supuse expertizei sau constatării tehnico-științifice trebuie să fie reprezentative și suficiente din punct de vedere cantitativ și calitativ. La dispoziția experților sau specialiștilor se pun toate materialele, obiectele de care au nevoie pentru a executa în cele mai bune condiții lucrarea. Atunci când se dispune o nouă expertiză, organul de urmărire penală este dator să verifice corpurile delicte ce vor face obiectul ei, spre a constata dacă acestea nu au suferit modificări în cursul primei examinări, modificări ce ar putea induce în eroare pe expert, iar în caz afirmativ, să aprecieze în ce măsură concluziile pot fi influențate de ele.

De asemenea, trebuie luate măsuri pentru ca materialele trimise pentru expertiză sau constatare tehnico-științifică, să nu-și schimbe proprietățile fizico-chimice, să nu fie înlocuite întâmplător sau intenționat. Aceasta presupune ambalarea, etichetarea și sigilarea lor corectă.

În referire la procurarea materialelor tip de comparație necesare expertizei sau constatării tehnico-științifice, apreciem că problema se rezolvă în raport cu natura constatării tehnico-științifice sau a expertizei ce se dispune.

Astfel, în cazul constatării sau expertizei grafoscopice, organul de urmărire penală care dispune lucrarea este obligat să procure și modelele tip de comparat, ținând seama de regulile ce trebuie respectate, reguli recomandate de tehnica criminalistică.

În cazul unei constatări tehnico-științifice sau expertize traseologice, organul de urmărire penală poate să procure modelele tip de comparat sau poate lăsa această activitate în seama specialistului.

La constatările sau expertizele balistice, organului de urmărire penală care dispune cercetarea îi este interzis să creeze modelele de comparat, cunoscut fiind că armele de foc bănuite că ar fi fost folosite la tragerile incriminate trebuie să fie prezentate pentru examinare fără nici o intervenție asupra lor, tocmai datorită multitudinii problemelor ce se cer a fi rezolvate.

Formularea întrebărilor se face în raport cu obiectul expertizei sau constatării și cu posibilitățile tehnico-științifice existente.

La formularea întrebărilor este necesar să se țină seama de cerințele pe care trebuie să le îndeplinească acestea:

ä să se refere la obiectul expertizei și la pregătirea expertului sau a specialistului;

ä să fie clare și precise pentru a da posibilitatea expertului sau specialistului să înțeleagă sarcinile ce-i revin;

ä să fie formulate astfel încât să oblige la un răspuns cert: pozitiv sau negativ;

ä să aibă o legătură logică între ele;

ä să nu solicite expertului să facă aprecieri cu privire la încadrarea juridică, forma de vinovăție ori să-l oblige să rezolve sarcini ce intră în competența organului de urmărire penală: ridicări de înscrisuri, ascultări, reconstituiri, cercetări la fața locului, etc.

Alegerea instituției sau expertului ce urmează să execute lucrarea

În cazul constatării și expertizei criminalistice, ca de altfel în cazul tuturor lucrărilor ce urmează a fi executate în cadrul unor laboratoare de specialitate, organele de urmărire penală se adresează instituției în care funcționează laboratorul, urmând ca specialiștii să fie numiți de conducătorul acesteia.

Expertizele contabile și tehnice se execută de către experții numiți de către organul de urmărire penală care dispune efectuarea lucrării. În acest scop, organul de urmărire penală se adresează biroului central pentru expertize contabile și tehnice, solicitând desemnarea unui număr de experți, înscriși în listele acestuia – de regulă în număr de trei. Dintre experții recomandați, organul de urmărire penală alege unul sau doi experți, în raport cu amploarea lucrării, pe care îi numește pentru efectuarea expertizei, ale căror nume le comunică instituției care i-a recomandat. La numirea experților recomandați este necesar să se țină seama de condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceștia, printre care enumerăm:

ä să aibă calificarea necesară și o bogată practică

ä să nu facă parte din personalul unității în care s-a săvârșit infracțiunea

Alte obligații ale organului de urmărire penală în legătură cu dispunerea expertizelor:

ä încunoștiințarea apărătorului învinuitului sau inculpatului că urmează a fi dispusă constatarea sau expertiza

ä chemarea părților și aducerea la cunoștința a dreptului pe care îl au de a completa întrebările

ä să pună în vedere părților că au dreptul să recomande un expert pe lângă cei numiți de organul de urmărire penală (numai când constatarea nu se execută de o instituție de specialitate)

Emiterea actului prin care se dispune efectuarea lucrării

Dispunerea expertizei sau constatării tehnico-științifice se face prin rezoluție motivată întocmită de organul de urmărire penală, cu excepția expertizelor contabile și tehnice care se dispun prin ordonanță. Instanța de judecată dispune efectuarea constatării tenhico-științifice și a expertizei prin încheiere.

Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului, cu încuviințarea organului judiciar și numai în măsura în care o cer problemele ce trebuie rezolvate de acesta. Dacă organul judiciar încuviințează consultarea dosarului sau a unor piese din dosar, expertul are dreptul să-și scoată note și extrase efectuării expertizei.

Apreciind ca fiind necesare unele explicații pe care părțile le-ar putea da expertului în vederea efectuării lucrării, organul de urmărire penală poate încuviința ca acesta să primească explicații de la părți.

Administrarea expertizei

Organizarea expertizei

Efectuarea unei expertize în condiții optime implică o atenție deosebită în ce privește totalitatea activităților care concură, în diversele ei etape, spre acest final. Numai o bună organizare a desfășurării tuturor lucrărilor necesare unei expertize poate asigura scopul spre care se tinde.

O primă chestiune pe care o ridică problema organizării expertizei este aceea a împrejurărilor ce determină efectuarea unor investigații de specialitate. Din cele anterior expuse, am văzut că atât în materie civilă cât și penală, expertiza nu poate fi folosită decât atunci când pentru elucidarea unor împrejurări de fapt ale cauzei se vădesc necesare anumite cunoștințe de specialitate ale organului judiciar (art. 201 C. proc. civ. și art. 116 C. proc. pen.).

În materie civilă, expertiza se dispune în cursul procesului, în general o dată cu celelalte probe ale cauzei, la primul termen de judecată sau în mod excepțional când necesitatea efectuării ei ar rezulta din dezbateri, celelalte probe ale cauzei vădindu-se insuficiente pentru a lămuri anumite împrejurări mai dificile ale cauzei.

În procesul penal, expertiza se poate dispune atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății (art. 116 C. proc. pen.).

De regulă, efectuarea expertizei poate fi cerută de părți sau de reprezentanții lor, de procuror sau poate fi dispusă de organele judiciare, din oficiu, în baza rolului activ pe care trebuie să-l aibă în îndeplinirea misiunii lor.

În general, organul judiciar are facultatea de a aprecia dacă este sau nu cazul să se recurgă pentru lămurirea unor situații de fapt la ajutorul unor specialiști, însă există anumite cazuri în care efectuarea expertizei este obligatorie: expertiza psihiatrică la omor deosebit de grav, expertiza pentru stabilirea cauzelor morții (dacă nu s-a întocmit raport medico-legal).

Calitatea expertizei depinde, între altele, și de ajutorul pe care expertul îl primește din partea organului judiciar, în ceea ce privește informarea asupra acelor împrejurări ale cauzei care au importanță pentru investigațiile de specialitate pe care urmează a le face. Lămuririle pe care expertul le poate obține de la părți îi pot, de asemenea, ajuta uneori la efectuarea expertizei. Acesta este motivul pentru care legiuitorul nu interzice legătura cu părțile.

În ceea ce privește locul efectuării expertizei, ținând seama de caracterul investigațiilor sau de dificultățile legate de aducerea în instanță a obiectului ce urmează a fi cercetat, organul judiciar poate decide ca expertiza să se efectueze fie în fața instanței, fie în afara acesteia.

Expertiza în fața instanței se poate dispune numai în acele cazuri în care chestiunea dată expertului spre rezolvare sau cercetarea unui obiect ce i se pune la îndemână în instanță nu prezintă dificultăți.

În general, expertizele se efectuează în afara instanțelor, deoarece necesită de obicei deplasări, calcule, verificări, analize, materiale speciale, timp de documentare și reflectare, timp de redactare a uni raport amplu motivat etc.

Desfășurarea sau efectuarea expertizei

Efectuarea expertizei comportă două etape distincte, o primă operație constituind-o investigațiile de specialitate pe care le întreprinde expertul, iar cea de-a doua redactarea raportului de expertiză care va fi înfățișat organului judiciar.

În această secțiune ne vom ocupa de prima operație, deci de efectuarea lucrărilor propriu-zise ale expertizei.

Astfel, specialistul numit în calitate de expert și încunoștințat legal are îndatorirea să se prezinte în termen în fața organului judiciar pentru a lua cunoștință de obiectul expertizei și de întrebările la care trebuie să răspundă. Tot în această primă fază, expertul se va putea documenta în diferite lucrări de specialitate pentru a putea face față eventualelor probleme dificile pe care le-ar putea ridica cercetările concrete ce urmează a le face.

O dată terminate toate activitățile pregătitoare, expertul va trece la efectuarea propriu-zisă a investigațiilor de specialitate. Este evident că expertul trebuie să aibă toată libertatea de a-și alege metoda pe care o consideră potrivită pentru a lucra, precum și libertatea de a îndeplini eventuale operații tehnice subsidiare, dar care îi sunt necesare pentru lucrările expertizei .

Ca o recomandare cu caracter general, se indică expertului folosirea în primul rând a metodelor fotografice și a altor metode fizice care nu afectează starea și natura probelor materiale și numai în al doilea rând utilizarea metodelor fizice sau chimice ce pot duce în multe situații la modificarea proprietăților obiectelor cercetate.

Multe expertize comportă folosirea metodelor experimentale, experimentul fiind un procedeu foarte important în unele situații pentru a se putea da răspunsuri exacte întrebărilor formulate de organul judiciar. Se poate experimenta astfel în scopul descoperirii substanței folosite drept otravă sau a direcției în care s-a tras cu o armă de foc ori a distanței de la care s-a executat tragerea, etc.

Legile procesuale nu interzic expertului să recurgă și la concursul altor specialiști, care nu au fost numiți de instanță cu prilejul dispunerii expertizei. Aceasta nu înseamnă că expertul deleagă acestor specialiști o parte din atribuțiile sale, deoarece aceștia vor efectua numai unele operații cu caracter material sau îi vor da anumite lămuriri, fără să facă aprecieri asupra problemelor care i s-au încredințat spre clasificare expertului.

Reamintim că art. 112-114 C. proc. pen. care reglementează constatarea tehnico-științifică și constatarea medico-legală prevăd, în anumite situații care se ivesc în cursul urmăririi penale, folosirea unor specialiști în cadrul sau pe lângă instituția de care aparține organul de urmărire penală sau în cadrul instituțiilor medico-legale.

Efectuarea lucrărilor de către expert prezintă unele particularități în ce privește expertizele reglementate prin legi speciale. În cauzele privind infracțiuni de fals în înscrisuri, în conformitate cu prevederile art. 127 C. proc. pen., organul de urmărire sau instanța de judecată poate ordona să fie prezentate scripte de comparație. Textul sus citat prevede amănunțit măsurile ce urmează a se lua pentru a se asigura prezentarea acestor scripte, în situația în care sunt deținute de autorități sau de diferite persoane. Aceste scripte vor fi semnate de cel ce le prezintă și vizate de organul judiciar. Totodată, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune ca învinuitul sau inculpatul să prezinte o piesă scrisă de mâna sa, ori să scrie după dictarea ce i s-ar face. În cazul refuzului se va face mențiune despre aceasta în cadrul procesului verbal care se întocmește.

Raportul de expertiză

Activitatea de cercetare pe care o întreprinde expertul pe baza experienței și a cunoștințelor sale de specialist se încheie prin comunicarea rezultatelor acestei activități către organul judiciar care a dispus organizarea expertizei, comunicare care se face sub forma unui raport, numit raport de expertiză.

Raportul de expertiză constituie deci actul final al expertului.

Raportul de expertiză constituie un mijloc de probă cu trăsături caracteristice care îi dau o individualitate proprie. Astfel, faptul că avizul de specialitate dat de expert emană de la o persoană care nu a cunoscut anterior faptele supuse judecății, dar care, datorită competenței sale într-un anumit domeniu, a fost numit de organul judiciar să cerceteze acele fapte – pe baza cunoștințelor și experienței sale în specialitatea respectivă – și să se refere asupra celor constatate, deosebește fundamental expertiza de celelalte mijloace de probă.

În legislația noastră procesual penală există un text expres consacrat modului de alcătuire al raportului de expertiză. Este vorba de art. 123 C. proc. pen., potrivit căruia raportul de expertiză trebuie să cuprindă:

u o parte introductivă în care se arată: organul judiciar care a dispus organizarea expertizei, data când s-a dispus, numele și prenumele expertului, data și locul efectuării expertizei, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul și întrebările la care expertul trebuie să răspundă, materialul în baza căruia expertiza a fost efectuată, dacă părțile au participat și ce explicații au dat în cursul efectuării expertizei;

uu descrierea în amănunt a operațiilor de efectuare a expertizei, obiecțiile sau explicațiile părților, precum și analiza acestora în lumina celor constatate de expert;

uuu concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului;

Pentru a se înlesni înțelegerea concluziilor expertului, se pot anexa la raportul de expertiză diferite documente explicative în legătură directă cu lucrările efectuate: planuri de situație ale imobilelor sau ale unor instalații, devize, fotografii, scheme, extrase, analize, tabele, calcule etc. De pildă, la raportul de expertiză pentru identificarea scrisului se anexează tabele ilustrative cuprinzând fotografiile manuscrisului de examinat și ale modelelor de scris. Pe fotografii se indică cu săgeți și diferite alte semne ajutătoare asemănările, ca și deosebirile; în acest scop sunt trasate linii care explică sensul mișcării, alte semne care indică raportul dintre dimensiunile elementelor, poziția literei în rând, înlocuirea acesteia etc.

În domeniul expertizei tehnice, legea 79/1971 prevede în art. 2 înființarea unui organ pentru controlul și îndrumarea activităților de expertiză tehnică, asigurându-se și în această materie calitatea și obiectivitatea lucrărilor.

Căile de îndreptare folosite în cazul expertizelor neclare, necomplete sau inexacte

Considerații generale

Din examinarea de către organul judiciar și de către părți a raportului de expertiză, se poate ajunge uneori la concluzia că acesta este necorespunzător, vădind neclarități sau chiar lacune ale efectuării investigațiilor de specialitate (cercetări incomplete sau rezultate inexacte).

Situațiile necorespunzătoare care se pot constata în momentul depunerii raportului de expertiză precum, și măsurile care se pot lua sunt următoarele:

ä raportul de expertiză poate prezenta neclarități, deficiență care urmează fi reparată prin chemarea expertului pentru a da lămuriri;

ä expertiza poate fi efectuată în mod incomplet, lacună care urmează a fi acoperită pe calea întregirii expertizei printr-un supliment de expertiză;

ä concluziile expertului pot prezenta inexactități sau expertiza trebuie anulată pentru neobservarea formelor legale în efectuarea ei, situații care nu pot fi remediate decât printr-o nouă expertiză;

Chemarea expertului pentru lămuriri

Conform art. 124 C. proc. pen. când se socotește necesar se cer expertului lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune chemarea lui pentru a da explicații verbale asupra raportului de expertiză.

În art. 124 alin. 3 C. proc. pen. se mai prevede că lămuriri suplimentare în scris pot fi cerute și serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza.

Suplimentul de expertiză

Dacă expertiza s-a efectuat în mod incomplet, am văzut că se poate dispune întregirea expertizei printr-un supliment de expertiză.

Astfel art. 124 alin. 1 C. proc. pen. prevede: când organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă dispune efectuarea unui supliment de expertiză, fie de același expert, fie de către altul.

Efectuarea unei expertize necomplete poate fi determinată de mai multe cauze: organul juridic nu a precizat îndestulător cadrul expertizei sau nu a pus la îndemâna expertului toate materialele necesare; părțile nu au dat expertului unele lămuriri care se impuneau; experții au omis să întreprindă cercetări asupra uneia dintre chestiunile date spre rezolvare sau le-au cercetat parțial.

O nouă expertiză

Efectuarea unei noi expertize se poate dispune în cazul în care se pronunță anularea primei expertize efectuate în cauză, precum și în situațiile în care organul judiciar are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor expertului.

În ce privește situațiile de natură să trezească îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor expertului, acestea pot fi multiple: când din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că expertul nu a folosit cele mai adecvate metode științifice în efectuarea lucrărilor; când apar puternice îndoieli cu privire la competența, conștiinciozitatea sau obiectivitatea expertului; când între concluziile primei expertize și majoritatea celorlalte probe efectuate în cauză există o contradicție flagrantă etc.

Noua expertiză se dispune pentru examinarea acelorași probleme care au format obiectul cercetării inițiale, organul judiciar, în prezența situațiilor semnalate mai sus, urmând să precizeze ca necesară efectuarea unei noi expertize, numai dacă există date obiective care să îngăduie a presupune posibilitatea emiterii altor concluzii.

În general, efectuarea unei noi expertize trebuie încredințată unui sau unor alți experți, argumentul fiind următorul: dispozițiile nici uneia din legile procedurale nu prevăd expres posibilitatea de a încredința efectuarea noii expertize acelorași experți, iar încredințarea noii expertize unui expert sau unor alți experți pune la îndemâna organului judiciar mai multe opinii de specialitate care-i vor ajuta în formarea convingerii sale în momentul aprecierii probelor.

Se consideră că necesitatea efectuării unei noi expertize se poate discuta numai după depunerea completării la prima expertiză.

Concluziile expertizei criminalistice

Opinia expertului

Concluzia reprezintă răspunsul expertului la întrebarea organului judiciar, opinia sa cu privire la problema identității, bazată pe evaluarea personală a constatărilor făcute. Concluzia este o judecată nouă, nu numai datorită caracterului sintetic ci și conținutului informațional distinct de cel al judecăților analitice anterioare. La ea se ajunge urmărind regulile silogismului, cu observația că în criminalistică deducerea adevărului este mult mai complexă, fiind vorba nu de un raționament determinat, cât de unul probabilistic. Expertul nu beneficiază, așa cum am arătat, de reguli și criterii stricte de apreciere a valorii identificatoare, sau cel puțin de bareme cantitative, pentru afirmarea identității.

Pentru a fi admisă ca mijloc de probă, concluzia trebuie să răspundă unor cerințe sau condiții, și anume:

u Expertul este abilitat să pună concluzii numai în problemele care reclamă o calificare de specialitate, dar nu poate fi obligat să se pronunțe asupra problemelor care nu necesită cunoștințe de acest fel (de exemplu, dacă conducătorul auto a încălcat regulile de circulație), și, cu atât mai mult, asupra celor care sunt de competența altor specialiști (de exemplu, de domeniul expertizei tehnice sau medico-legale).

uu Concluzia trebuie sa fie precisă, chiar și atunci când nu se poate răspunde categoric la întrebarea organului judiciar. Sunt inadmisibile concluziile confuze, susceptibile de interpretări diferite, cum ar fi cele în care se afirmă doar că obiectele sunt asemănătoare, analoge, fără ca expertul să se pronunțe univoc asupra identității.

uuu Concluzia trebuie să fie accesibilă, adică interpretarea să nu necesite cunoștințe speciale. Dacă simte nevoia, organul judiciar este în drept să-i ceară expertului să-l lămurească, adică să comenteze datele respective într-un limbaj uzual.

Concluzia categorică

Concluzia categorică constă într-un răspuns pozitiv sau negativ fără echivoc. Identitatea confirmată de concluzia pozitivă (acesta este același cu acela) înseamnă transformarea posibilității în realitate, materializarea unei stări virtuale. Identitatea confirmată de concluzia negativă (acesta nu este acela) înseamnă constatarea incompatibilității.

Concluziile categorice sunt rezultatul certitudinii expertului, de unde și denumirea de concluzii certe. Ele exprimă convingerea că totalitatea caracteristicilor asemănătoare constatate la obiectul expertizat și la urma incriminată este irepetabilă la alte obiecte este, unică, sau, dimpotrivă, că deosebirile dintre caracteristicile obiectelor comparate sunt fundamentale, că ele nu se explică prin intervenția unor factori modificatori.

Certitudinea concluziilor categorice este în primul rând o certitudine senzorială pe care expertul o capătă prin examinarea urmelor și obiectelor și care apoi se definitivează mental prin analiza conceptuală a percepțiilor sale. De cele mai multe ori adevărul concluziei categorice corespunde adevărului obiectiv, sunt sinonime, dar pot fi și diferite, adică adevărul concluziei să fie eronat. Principalele cauze de eroare provin din aprecierea greșită a asemănărilor și deosebirilor, confundarea proprietăților necesare cu cele accidentale, ignorarea împrejurărilor legate de formarea urmelor, insuficiența materialului de comparație, absolutizarea datelor obținute prin analize fizico-chimice, etc. sau pur și simplu din faptul că concluzia nu decurge realmente din constatări (premise) ci din aparente relații de identitate. Nu este exclusă nici situația inversă, adică concluzie dedusă corect dar din premise greșite.

Concluzia expertului nu trebuie să fie categorică doar ca formulare, dar și veridică în conținut. Veridicitatea ei urmează să fie stabilită de către organul judiciar prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză.

Fig. 1. Concluzie categorică negativă:

Sigiliul de plumb incriminat A nu a fost presat cu cleștele original B.

Fig. 2. Concluzie categorică pozitivă:

Sigiliul de plumb incriminat A a fost presat cu cleștele original B

Concluzia de probabilitate

Concluzia de probabilitate – denumită uneori impropriu concluzie probabilă – reprezintă o părere dirijată în sens afirmativ sau negativ, dar într-un mod incert; când ansamblul caracteristicilor nu este strict individual, subzistă posibilitatea apariției sale și la alte obiecte de același gen. Pentru explicarea conceptului de probabilitate trebuie pornit de la cel de posibilitate.

Posibilitatea desemnează o stare virtuală. Spre deosebire de realitate, care reprezintă o posibilitate înfăptuită, posibilitatea ca atare reprezintă numai o realitate în devenire. Așa cum s-a observat, între posibilitate și realitate există raportul cauzal dialectic dintre act și potență: potența este cuprinsă în realitate, este o realitate virtuală .

Probabilitatea constituie măsura transformării posibilității în realitate, un intermediar sau un mediator al acestui proces gradat. Ca măsură a posibilității, probabilitatea nu apare ca un element cantitativ al realului în devenire și se exprimă matematic printr-o funcție de frecvență, care în forma ei cea mai simplă este 0P(A)1, în care 0 = imposibil (probabilitate 0); 1 = certitudine, probabilitate de 100% (deplinătatea condițiilor de realizare); P = probabilitatea și A = evenimentul întâmplător.

Îndeplinirea condițiilor de transformare însemnă de fapt o trecere de la posibilitatea abstractă la cea concretă (reală).

În acest sens, P.F. Ceccaldi arată că întâmplarea este măsurabilă, și cu cât fenomenele sunt mai complicate, ea poate fi eliminată grație legii numerelor mari. Astfel, posibilitatea unei combinații de caracteristici se micșorează în raport invers cu numărul combinațiilor, de asemenea posibile. Ea va fi reprezentată de un număr cuprins între 0 (imposibilitate) și 1 (certitudine) în timp ce numărul combinațiilor variază între 1 și . De aceea, informația este cu atât mai precisă cu cât probabilitatea se va apropia mai mult de 1 sau 0, posibilitatea de 1/2 fiind cea mai neutră.

Când elementele de care dispunem sunt cantitativ și calitativ suficiente, atunci ipoteza se transformă în certitudine, în fond tot o probabilitate, dar de 100% sau într-un procent care exclude repetabilitatea.

Concluzia de probabilitate trebuie să fie numai consecința unor factori limitanți, rezultând din natura și volumul obiectelor de expertizat sau din stadiul cunoștințelor tehnice și nu din manifestarea nesiguranței expertului. Dacă nu poate lua o decizie într-un sens sau altul, este preferabil să arate deschis că nu poate rezolva problema. Atitudinea contrară, de a formula cu orice preț concluzii categorice (de certitudine), când de fapt în convingerea sa intimă persistă dubiul, este și mai periculoasă. Asemenea concluzii forțate, generate mai mult de orgoliul expertului, sunt hazardate și nu de puține ori determină erori judiciare.

Concluzia de imposibilitate a rezolvării problemei

Există situații in care stabilirea sau infirmarea identității nu este posibilă, nici măcar cu probabilitate. Așa se întâmplă în cazul unei impresiuni digitale îmbâcsite, în care nu se pot distinge detaliile, sau când acestea sunt reduse numeric, la fel când o urmă de instrument de spargere, de încălțăminte, de anvelopă este incompletă sau neclară.

De asemenea, problema pusă expertului poate fi de nerezolvat și datorită limitelor cunoașterii, inexistenței unei metode adecvate, cum ar fi stabilirea datei reale a unui act pe baza vechimii materialelor de scriere. În cazul unei semnături copiate, autorul falsului nu se poate stabili, întrucât o asemenea semnătură nu conține caracteristici individualizatoare ale grafismului celui care a copiat-o.

Potrivit așa-numitei teorii a plombaginei, atunci când o semnătură este executată prin intermediul hârtiei copiative și când nu prezintă deosebiri evidente față de semnătura titularului, nu se poate stabili dacă aparține sau nu acestuia. Două sunt cauzele care impun o asemenea concluzie. În primul rând, redarea semnăturii prin plombagină (indigo) poate masca contrafacerea prin copiere întrucât simptomele acestei din urmă (dinamismul redus al trăsăturilor, apariția întreruperilor și ezitărilor) se pot întâlni întâmplător și la o semnătură autentică datorită transmiterii imperfecte a trăsăturilor de o hârtie copiativă uzată, boțită sau ruptă. În al doilea rând, chiar și atunci când semnăturile corespund sub toate aspectele, inclusiv sub cel al cursivității și spontaneității trăsăturilor, nu se poate ști dacă semnătura incriminată n-a fost obținută în mod fraudulos, fără știrea titularului, lucru relativ ușor de realizat prin furarea semnăturii când se semnează un înscris în mai multe exemplare: persoana interesată introduce în plus o hârtie albă sau un formular necompletat obținând astfel semnătura titularului, deasupra căreia scrie un alt text decât cel al actului original. În acest fel este posibil ca pe un act fals să apară o semnătură autentică! Iată de ce atunci când nu se poate procura exemplarul original, expertul este obligat să formuleze concluzia Nu se poate stabili.

Fig. 3: Impresiune digitală de pe o declarație testamentară inaptă pentru identificare

Aprecierea raportului de expertiză de către organul judiciar

Desfășurarea expertizei și concluzia cu privire la identitate se consemnează într-un raport de expertiză sau act de constatare tehnico-științifică, ambele considerate de legea procesuală ca mijlocie de probă cu valoare egală.

Referitor la participarea mai multor experți la efectuarea aceleiași lucrări, în practică se pot ivi următoarele situații: ¬ experți criminaliști de aceeași specialitate (grafică, traseologie, dactiloscopie etc.); experți criminaliști de specialități diferite (balistică și chimie, grafică și fizică etc.); ® experți criminaliști și experți din alte domenii.

Această ultimă situație apare în cazul așa-numitelor expertize complexe care, deși nu sunt prevăzute expres de legile procesuale, se afirmă tot mai mult în practica judiciară. Acest gen de expertiză, denumită și mixtă este efectuată de experți aparținând unor domenii diferite, atunci când problemele de soluționat se situează la granița mai multor specialități (de exemplu criminalistică și medicină legală).

Forța probantă determinată pe cale de expertiză ca și prin orice alt mijloc de probă este dată numai de concordanța sa cu realitatea. Prin urmare, valoarea probantă a raportului de expertiză criminalistică, a concluziei sale, depinde de veridicitatea faptelor ce se stabilesc, care poate fi desprinsă numai prin corelarea cu celelalte fapte și împrejurări ale faptei. În măsura în care concluziile expertizei se corelează cu celelalte probe administrate, nu contrazic anumite împrejurări stabilite cu certitudine, ele sunt concludente și utile cauzei.

Concluziile expertului pot să fie în contradicție cu alte probe, dar în această situație ori faptele descoperite prin expertiză sunt reale și probele opuse nu reflectă adevărul, ori concluziile expertului sunt eronate și vor fi înlăturate, eventual pe calea unei noi expertize. Oricum, socotim greșită practica acelor organe judiciare care resping concluzia expertizei pentru simplul motiv că nu concordă cu celelalte probe.

Aprecierea raportului de expertiză nu constituie un scop în sine. Verificarea demonstrației, a concordanței dintre constatări și concluzie, dintre acestea și alte probe se realizează pe calea analizei și sintezei. Acceptarea și deci utilizarea concluziei în procesul probațiunii înseamnă stabilirea de noi fapte și împrejurări importante pentru aflarea adevărului și necesare justificării organului judiciar sau direcționării investigațiilor.

Valorificarea concluziei ca mijloc de probă

Interpretarea și valorificarea de către organul judiciar a concluziilor expertizei criminalistice diferă după modul în care a fost rezolvată problema identității.

u Interpretarea concluziei categorice. Atunci când expertul emite o concluzie categorică, înseamnă că și-a format convingerea intimă că valoarea identificatoare a caracteristicilor pe care le-a constatat – considerate separat și în totalitate – este suficientă pentru a exclude orice coincidență accidentală. El are siguranța că ansamblul caracteristicilor comune prezente la urmele și obiectele comparate sunt irepetabile. Formularea categorică a concluziei nu echivalează automat cu adevărul. Acest lucru trebuie stabilit de către organul judiciar.

Din punct de vedere tehnic, atât concluzia categorică pozitivă, cât și cea negativă reprezintă rezultate egale ale procesului identificării, dar semnificația lor juridică diferă. Rezultatul pozitiv confirmă că urma a fost creată cu un anumit obiect sau de o anumită ființă, cel negativ infirmă această versiune, astfel că obiectele verificate își pierd orice însemnătate din punct de vedere juridic.

uu Interpretarea concluziei de identificare generică. Valoarea concluziei prin care se stabilește apartenența generică, chiar și nefinalizată până la identificarea individuală, constă în primul rând în faptul că poate servi la elaborarea unor ipoteze sau, dimpotrivă, la infirmarea unor versiuni.

În ceea ce privește interpretarea concluziilor de apartenență generică, notăm că cele negative, prin care se stabilesc deosebiri între probele comparate, nu prezintă dificultăți de comparare.

Dificultățile intervin la concluziile pozitive, adică atunci când caracteristicile obiectelor comparate se asemănă. Nu de puține ori concluzia expertului prin care se determină apartenența generică este interpretată drept concluzie de identitate, ceea ce este extrem de grav atunci când este vorba de a stabili vinovăția unei persoane acuzată de a fi săvârșit o faptă penală.

Sintetizând, considerăm că identificarea generică îmbracă diverse grade de generalitate, în funcție de datele concrete ale fiecărei situații. La limita inferioară se află generalitatea totală sau maximă, care indică posibilitatea, iar la limita superioară generalitatea cea mai redusă care, practic, echivalează cu probabilitatea, respectiv cu o probabilitate foarte apropiată de certitudine.

uuu Interpretarea concluziei de probabilitate. Concluzia de probabilitate, ca și concluzia de identificare generică, nu exclude posibilitatea existenței faptului presupus. Cele două concluzii nu trebuie însă confundate. Deși concluziile de probabilitate nu pot sta singure la baza unei hotărâri judecătorești, totuși constituie adevărate ipoteze științifice, care nu numai că nu exclud posibilitatea existenței unui anumit fapt, dar indică un procent destul de ridicat de probabilitate. Cu toate că nu rezolvă în mod categoric problema cercetată, totuși se stabilește obiectiv o totalitate concretă de caracteristici identificatoare ale obiectelor în studiu, care poate ajuta la verificarea versiunilor prin confruntarea cu celelalte probe administrate în cauză.

În ce privește admiterea unei astfel de concluzii trebuie atrasă atenția asupra pericolului de a se considera faptele afirmate de expert ca fiind cu probabilități, ca fiind certe, fără alte verificări. Probabilitatea rămâne un adevăr potențial, care nu poate fi transformat într-unul absolut în lipsa altor elemente care concură în același sens, după cum nici din adiționarea mai multor probabilități nu poate rezulta o certitudine.

u u u u Interpretarea concluziei de imposibilitate a rezolvării problemei. Limitele tehnicilor de investigație au un caracter concret, legat de datele fiecărui caz în parte. Chiar dacă sunt cazuri în care cel mai rutinat expert nu poate să răspundă la întrebarea pusă de organul judiciar, el trebuie, în orice situație să determine ceea ce este edificator și numai după aceea să conchidă la imposibilitate, fără reticențe și teama de a fi considerat incompetent. În acest sens, A. Osborn, un reputat specialist în domeniul expertizei scrisului, arăta că sunt anumite probleme la care nu poate nimeni răspunde și un om onest nu ezită s-o recunoască. De pildă, în cazul ilustrat cifra 4 de pe o foaie de observație clinică a fost transformată prin barare în cifra 7. Cifrele 142 indică pulsul real al bolnavului, iar prin modificarea în 172 s-a urmărit motivarea imposibilității unei intervenții chirurgicale urgente care ar fi salvat viața pacientului. Elementul adăugat se reduce la o simplă trăsătură orizontală, lipsind orice caracteristici grafice care să permită identificarea scriptorului.

Sigur că din punctul de vedere al organului judiciar astfel de concluzii nu furnizează elemente de probațiune, dar ele trebuie interpretate corect, în sensul că se admit atât ipotezele afirmative cât și cele negative.

Fig. 4: Modificare de cifră:

A) Cifrele inițiale

B) Transformarea cifrei 4 în 7

Caracteristica expertizei în cadrul aprecierii probelor de către organul judiciar

Forța probantă a expertizei

Desființarea sistemului probelor formale a avut drept efect considerarea pe plan egal a tuturor mijloacelor de probațiune. Ca urmare, expertiza, deși in abstracto i se acordă o autoritate deosebită dat fiind fundamentul său științific, în practica lucrurilor este considerată ca oricare alt mijloc de probă. Nu se recunoaște expertizei o forță probantă absolută, raportul de expertiză fiind lăsat la libera apreciere a organului judiciar, în conformitate cu principiul aprecierii probelor potrivit intimei convingeri a judecătorului.

Deci organul judiciar nu este legat de concluziile raportului de expertiză care pot fi combătute prin celelalte probe din dosarul cauzei. Dar, în același timp nu poate fi atribuită expertului o părere pe care n-a emis-o sau alte constatări decât cele făcute.

Organul judiciar are facultatea, în virtutea dreptului său de liberă apreciere a probelor de a lua sau nu în considerare concluziile raportului de expertiză independent de faptul că lucrările expertizei au fost efectuate de unul sau mai mulți experți, care au avut sau nu o opinie comună.

Judecătorul unei cauze a fost considerat peritus peritorum (expertul experților), dar nu în sensul că ar avea o experiență tehnică superioară celei a experților, ci în sensul că are capacitatea de a cenzura și evalua concluziile experților în raport cu obiectul probei și cu scopul procesului .

Referitor la puterea doveditoare a expertizei, în practica judiciară s-au dat o mulțime de soluții care conturează probleme în sensul sus-arătat. S-a decis astfel că dacă instanța de fond, considerând convingătoare concluziile unei expertize, se întemeiază pe ele în pronunțarea sentinței, aceasta nu înseamnă că judecătorii au delegat dreptul lor de apreciere și judecare expertului, ci numai că expertiza le-a înlesnit formarea convingerii.

O atenție deosebită trebuie să se acorde operației de apreciere a expertizelor medicale și a celor criminalistice. În cazul celor din urmă, valoarea probantă a raportului de expertiză depinde nu numai de veridicitatea faptelor ce se stabilesc cu ajutorul lui, ci și de legătura dintre aceste fapte și alte împrejurări ale aceleiași cauze. În practică s-au întâlnit cazuri în care, uneori s-a supraapreciat valoarea probantă a concluziilor expertului, ceea ce a dus la soluții eronate. Au fost însă și tendințe de subestimare, fundamentate pe unele îndoieli asupra eficacității acestui mijloc de probă .

Verificarea și aprecierea expertizei

Aprecierea investigațiilor de specialitate dispuse de către organul judiciar în vederea justei soluționări a unei cauze constituie ultima etapă în desfășurarea activității procesuale, legată de expertiză. Am văzut că expertiza, deși este un mijloc de probă deosebit datorită caracterului său științific, nu are o forță probantă absolută, fiind supusă – ca oricare alt mijloc de probă – liberei aprecieri a organului judiciar, potrivit intimei convingeri a acestuia.

Verificarea expertizei impune un dublu examen: a) o verificare formală (a formelor procedurale) și b) o verificare substanțială (a conținutului).

a) Verificarea formală comportă un control al îndeplinirii formelor procedurale prevăzute în materia expertizei. Se va examina astfel modul în care a fost numit expertul și dacă nu există motive de recuzare în sarcina sa care să nu fi fost evidențiate. În cadrul acestei verificări finale se va mai reexamina calificarea expertului, cât și comportamentul acestuia; într-adevăr expertul trebuie să corespundă atât unor condiții de competență profesională, cât și unor exigențe morale, toate aceste elemente contând pentru evaluarea avizului său. Tot în etapa verificării formale, organul judiciar va avea în vedere dacă în raportul de expertiză este cuprinsă o descriere clară a elementelor examinate de expert care au folosit ca temei al concluziilor acestuia. Se va mai urmări dacă s-a răspuns la toate întrebările puse expertului și dacă răspunsurile date sunt complete, dacă părțile au fost citate în cazul în care legea prevede expres această situație, precum și dacă raportul este datat și semnat de toți experții, dacă opiniile separate sunt consemnate în raport etc.

Deficiențele constatate în cadrul acestei verificări formale pot antrena consecințe diferite: anularea expertizei, restituirea raportului pentru completări, dispunerea unui supliment de expertiză sau a unei noi expertize.

b) Dacă organul judiciar consideră din punct de vedere formal că raportul de expertiză nu prezintă lipsuri, se va trece la etapa următoare: verificarea substanțială pentru a stabili dacă corespunde exigențelor de ordin științific și logic și dacă este suficient de motivat. În acest cadru se va examina în primul rând dacă expertul a folosit pentru investigațiile sale toate materialele pe care le putea avea la îndemână, condiție considerată deosebit de importantă, neîndeplinirea acesteia ducând la desființarea hotărârii judecătorești deficitară sub acest aspect. Tot într-o primă ordine se vor verifica și condițiile în care expertul a putut efectua cercetările. Spre a se putea vedea dacă nu cumva aceste împrejurări au fost atât de necorespunzătoare, încât au putut influența negativ munca acestuia (de exemplu, într-un termen foarte scurt, un singur expert a fost nevoit să întreprindă un volum mare de cercetări, neavând la îndemână mijloacele tehnice necesare).

Se vor verifica apoi și metodele de lucru folosite de experți în cadrul investigațiilor de specialitate ce au întreprins, examinându-se dacă s-au utilizat metodele cele mai potrivite și adecvate ale științei, tehnicii sau artei respective.

Se va cerceta apoi desfășurarea raționamentelor pe care le face expertul, dându-se o mare atenție logicii interne a concluziilor acestuia, urmărindu-se dacă s-a ajuns la înțelegerea justă a faptelor care necesită o explicație științifică. În acest cadru trebuie să se verifice și dacă răspunsurile expertului la diferite întrebări nu se contrazic.

Este interesant a sublinia în finalul acestui capitol că, în cursul operației de verificare a expertizei, în afară de posibilitatea aflării unor temeiuri științifice pentru justa soluționare a unei cauze, organul judiciar mai poate lua cunoștință de diferitele semnalări ale experților cu deosebită însemnătate pentru prevenirea săvârșirii unor infracțiuni. Astfel pot fi sesizate diferitele neajunsuri în modul de păstrare sau în mecanismul circulației mărfurilor ori se poate atrage atenția asupra unor cauze care pot favoriza falsuri, etc.

ÎNCHEIERE

Faptul că în epoca actuală știința, cu toate ramurile sale vine în ajutorul justiției a avut drept consecință crearea unor științe limitrofe ca medicina judiciară, chimia judiciară, psihiatria judiciară, de asemenea și folosirea ciberneticii în activitatea organelor judiciare.

În asemenea condiții, este evident faptul că, indiferent de nivelul pregătirii generale a judecătorilor, aceștia nu pot stăpâni cantitatea de cunoștințe noi, mereu în creștere în diferite ramuri ale științei și tehnicii. Aici intervine rolul expertizei, prin care se dă posibilitatea organului judiciar să înțeleagă toate împrejurările ce-i vin spre soluționare, orice fel de cunoștințe ar reclama lămurirea lor. În acest mod, punând știința și tehnica în slujba justiției, expertiza contribuie la lărgirea posibilității de descoperire a adevărului, condiție esențială pentru o soluționare justă a unei cauze.

Ca urmare, folosirea expertizelor atât în procesul civil, cât și în cel penal și efectuarea acestora de către experți cu o bună pregătire profesională, care își îndeplinesc misiunea cu conștiinciozitate și obiectivitate, constituie una dintre garanțiile unei bune judecăți.

Inspectoratul……………………………………..

Poliția……………………………………………….

Dosar nr……………………./…………………….

Către,

Biroul local pentru expertize

…………………………………………..

…………………………………………..

În interesul cercetărilor care se efectuează în dosarul de urmărire penală nr…………./……………., privind pe………………………, învinuit de săvârșirea infracțiunii de…………………………………………. prevăzută de art…….., din…….., este necesară efectuarea unei expertize………………………………….. Vă rugăm să ne recomandați un număr de……. experți, aflați în evidențele dumneavoastră , din care urmează să-l desemnăm pe cel care va efectua expertiza în cauză.

Precizăm că expertiza are ca obiect…………………………. , aspecte de care urmează să țineți cont în desemnarea experților.

Șeful Poliției,

Inspectoratul……………………………………..

Poliția……………………………………………….

Dosar nr……………………./…………………….

Către,

Biroul local pentru expertize

…………………………………………..

…………………………………………..

La adresa dumneavoastră nr…………./……………., prin care ne recomandați un număr de…………… experți în vederea efectuării expertizei……………… în dosarul de urmărire penală nr……/………., vă comunicăm următoarele:

Pentru efectuarea lucrării a fost desemnat expertul…………………………………………

Raportul de expertiză urmează a fi depus până la data de……………………………….

Șeful Poliției,

………………….

Proces-verbal

Anul………., luna…………………………, ziua…………, în ……………………………………….

…………………………………………………………….. din……………………………………………………..

(gradul, numele și prenumele) (organul de poliție)

Fiind în continuarea cercetărilor în dosarul de urmărire penală nr………./…………..,

privind pe……………………………….., învinuit de săvârșirea infracțiunii de………………………

prevăzută de art…….., din………………………………………………………

Astăzi, data de mai sus, în temeiul art. 175 și urm. din C. pr. pen. și în prezența martorilor asistenți: 1)…………………………………………… în vârstă de……… ani, de profesie…………………….., loc de muncă………………………, posesor al B.I seria ……………. nr……………, eliberat de……………………, la data de…………., domiciliat în…………………….. str…………………….., nr…….., bl………., sc………, et………, ap………, județul (sectorul)……… și 2)…………………………………. în vârstă de……… ani, de profesie…………………….., loc de muncă………………………, posesor al B.I seria ……………. nr……………, eliberat de……………………, la data de…………., domiciliat în…………………….. str…………………….., nr…….., bl………., sc………, et………, ap………, județul (sectorul)………am chemat pe:……., expertul desemnat să efectueze expertiza în cauză, înv. (înc.)………………………. precum și apărătorul acestuia……………………… având delegația nr………, emisă de ………………. .

În continuare, constatând că expertul nu se află în nici unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege și declară că nu are motive să refuze sarcina expertizei ori să se abțină de la efectuarea acesteia i-am solicitat înv (inc.)………….. să precizeze dacă are motive să recuze pe expertul desemnat de organul de cerecetare penală. Înv (inc.)…………………… declară………………………………………………………………. .

În conformitate cu prevederile art. 120 alin. 2 și 3 din C. proc. pen. am adus la cunoștința celor prezenți obiectul expertizei și întrebările la care urmează să răspundă

Organ de cercetare penală

………………………

Martori asistenți

………………………

………………………

Experți

………………………………………………

Apărător

………………………

Învinuit

Inculpat

………………………

expertul. Totodată, acestora li s-a adus la cunoștință că au dreptul să facă observații pe marginea întrebărilor formulate ori să solicite modificarea sau reformularea acestora. Cu privire la întrebările la care urmează să răspundă, expertul……………………. declară……………………………………………………………………………………….

La rândul său înv. (inc.)…………………….. precizează că……………………………………

De asemenea, i-am adus la cunoștință înv. (inc.)……………………………………că are dreptul să ceară numirea unui expert, recomandat de el și care să efectueze expertiza alături de expertul desemnat de organul de cercetare penală, plata acestuia, inclusiv celelalte cheltuieli ocazionate de efectuarea expertizei, urmând a fi suportate de partea care l-a recomandat.

Referitor la acest aspect, înv. (inc.)………………………..declară că……………………….

De comun acord cu părțile, întrebările formulate de organul de cercetare penală se modifică (completează) după cum urmează:……………………………………………………….

De asemenea, se admite cererea înv. (inc.)……………………………… cu privire la numirea expertul recomandat de acesta.

Data depunerii raportului de expertiză este…………………………………………………….

Pentru efectuarea expertizei, expertul (experții) va (vor) putea lua legătura cu părțile în următoarele moduri:………………………………………………………………………………..

Pentru efectuarea expertizei se pun la dipoziția expertului următoarele materiale:……………………………………………………………………………………………………………

Expertul va efectua expertiza la sediul…………………………………………………………..

Martorii asistenți experții nu au de făcut observații, iar înv. (inc.) ……………………… nu are de făcut obiecții nici cu privire la modul în care s-a efectuat activitatea nici cu privire la cele consemnate în procesul verbal.

Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal într-un singur exemplar.

Organ de cercetare penală

………………………

Martori asistenți

………………………

………………………

Experți

………………………………………………

Apărător

………………………

Învinuit

Inculpat

………………………

Inspectoratul……………………………………..

Poliția……………………………………………….

Dosar nr……………………./…………………….

ORDONANȚA

de efectuare a expertizei

Anul………., luna…………………………, ziua…………, în ……………………………………….

…………………………………………………………….. din……………………………………………………..

(gradul, numele și prenumele) (organul de poliție)

Studiind dosarul de urmărire penală nr……./………. privind pe………………………….. învinuit de săvârșirea infracțiunii de……………………..prevăzută de art…….., din……………. și constatând că pentru stabilirea………………………………………………………………………….. este necesară concluzia unor experți.

În conformitate cu dispozițiile art. 116, 117 și 118 din C. proc. pen și art. 14 din Decretul nr. 79/1971 modificat,

DISPUN:

1.Efectuarea în cauză a unei expertize………………………………………………………….

2. Expertiza va fi efectuată de experții………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………………………………….

3. Experții vor răspunde la următoarele întrebări:……………………………………………

4. Pentru efectuarea expertizei, experții vor lua la cunoștință următoarele:………………………………………………………………………………………………………..

5. Raportul de expertiză urmează a fi depus până la data de……………………………

Un exemplar din prezenta ordonanță se anexează la dosarul cauzei, iar câte un exemplar se înmânează învinuitului (inculpatului) și părții vătămate.

Șeful Poliției,

…………………..

BIBLIOGRAFIE

Camil Suciu – Criminalistica, Editura Didactică și pedagogică, București, 1972

Emilian Stancu – Criminalistica, vol. II, Universitatea București, Facultatea de Drept, 1983

****** – Legea 42/1995 privind efectuarea expertizei contabile

Emilian Stancu – Investigarea științifică a infracțiunilor. Curs de criminalistică, partea a II-a și a III-a, Universitatea București, Facultatea de Drept, 1988

Aurel Ciopraga – Criminalistica. Elemente de tactică, Universitatea „ Alexandru Ioan Cuza“, Iași, Facultatea de Drept, 1986

Constantin Aioanițoaie – Curs de tactică criminalistică vol. I și II, Academia de Poliție „ Alexandru Ioan Cuza“, București, 1983

Constantin Aioanițoaie – Curs de tactică criminalistică – anexă, Academia de Poliție „ Alexandru Ioan Cuza“, București, 1985

S. A. Golunski – Criminalistica, Editura științifică, București, 1961

Emil Mihuleac – Expertiza judiciară, Editura științifică, București, 1979

L. Ionescu – Expertiza complexă în Revista Română de drept, nr. 3/1978

Gr. Olănescu – Cu privire la efectuarea în aceeași cauză a expertizei contabile și a celei tehnice în R.R.D., nr. 1/1982

****** – 20 de ani de expertiză criminalistică la Ministerul Jusiției, Editura Ministerului Jusiției, București, 1978

Vasile Bercheșan – Probele și mijloacele de probă, Editura Ministerului de Interne, București, 1994