Constantin V asilescu, Florin S. Soare [601530]

Constantin V asilescu, Florin S. Soare
(coordonatori)
INCURSIUNI BIOGRAFICE ÎN
COMUNISMUL ROMÂNESC
Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc
V olumul XII, 2017

© 2017 by Editura POLIROM
Aceast\ carte este protejat\ prin copyright. Reproducerea inte gral\ sau par]ial\, multi pli carea
prin orice mijloace [i sub orice form\, cum ar fi xero xarea, scanarea, transpunerea în format elec­
tronic sau audio, punerea la dispozi]ia public\, in clu siv prin internet sau prin re]ele de calculatoare,
stoca rea permanent\ sau temporar\ pe dispozitive sau sis teme cu posi bilitatea recu per\rii infor­
ma]iilor, cu scop comercial sau gratuit, precum [i alte fapte similare s\vâr[ite f\r\ permi siunea
scris\ a de]in\torului copy rightului repre zint\ o înc\l care a legisla]iei cu privire la protec]ia pro­
priet\]ii intelectuale [i se pedepsesc penal [i/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Pe copert\:
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Ia[i, B­dul Carol I nr. 4 ; P.O. BOX 266, 700506
Bucure[ti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1,
sector 4, 040031, O.P. 53
Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a României :
INStItUtUL DE INvEStIgARE A CRIMELOR COMUNISMULUI
{I MEMORIA EXILULUI ROMâNESC
Incursiuni biografice în comunismul românesc / Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului [i Memoria Exilului Românesc. – Ia[i : Polirom, 2017
ISSN 2344­6285
Printed in ROMANIA
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc
București, Str. Alecu Russo nr. 13‑19, sector 2;
Tel.: [anonimizat]/[anonimizat]; Fax: 0213167552e‑mail: [anonimizat]

Cuprins
Prezentarea autorilor …………………………………………………………….. 5
Cuvânt‑înainte (Constantin V asilescu) …………………………………………… 9
Partea I
Biografiile proscrișilor
Emil Cioran. Eseu biografic (Andrei Avram) ………………………………….. 17
Asasin, erou, legendă: Pavel Grimalschi (1914‑1960) (Constantin Vasilescu) ….71
Mihail Opran: un destin cu prea multe umbre (Lucian Vasile) ……………… 11 5
Raul V olcinschi sau refuzul obstinat al resemnării (Alin Mureșan) …………. 157
Gheorghe Tarcea (1890‑1963). Povestea unui destin
prin vremuri (Cosmin Budeancă) ……………………………………………… 221
Partea a II‑a
Biografiile puterii
„Puțini am fost, mulți am rămas ” . Preliminarii la o sociobiografie
a „ilegaliștilor” comuniști (Ștefan Bosomitu) …………………………………. 281
Ion Popescu‑Puțuri (1906‑1993). O biografie (Ionuț Mircea Marcu) ……….. 309
V oinea Marinescu: biografia unui „tehnocrat” comunist (Florin S. Soare) …..333
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic.
Mihai Novicov (Oana Purice) …………………………………………………. 361

Prezentarea autorilor
Andrei A VRAM (n. 1991) este absolvent: [anonimizat] „Istorie și Civilizație – Istorie Contemporană” din
cadrul aceleiași instituții. Actualmente este doctorand: [anonimizat], în două rânduri, bursier al IICCMER (2014‑2015, februarie‑august 2017). Domenii de interes: istoria ideilor și mentalităților, relațiile intelectualilor cu regimurile totalitare, istoria României interbelice, istoria exilului românesc (1941‑1989), istoria comunismului românesc. Dintre conferințele susținute, menționăm: „Tânărul Cioran și construcția metafizică a națiunii” (Conferința Națională de Comunicări Științifice, Universitatea
din București, 19‑22 noiembrie 2015); „Receptări politico‑ideologice ale operei și personalității lui Emil Cioran” (Sesiunea de Comunicări Științifice a Școlii
Doctorale a Universității din București, mai 2016); „Despre neajunsurile totalita‑rismului – Emil Cioran și critica voalată a comunismului” (Conferința Națională „Comunismul românesc”, București, 30‑31 martie 2017).
Ștefan BOSOMITU (n. 1982) este cercetător în cadrul Institutului de Investigare
a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (din 2007) și doctor în Istorie al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (201 1), cu o teză care ana‑lizează biografia politică a lui Miron Constantinescu. Domenii de interes: istoria comunismului interbelic, biografiile nomenclaturii, structurile sociale ale comu‑nismului românesc, istoria științelor sociale în perioada comunistă. A coordonat, împreună cu Mihai Burcea, volumul Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia și
regimul unui dictator, Editura Polirom, 2012. Autor al volumului Miron Constantinescu.
O biografie, Editura Humanitas, 2014.
Cosmin BUDEANCĂ (n. 1975) este doctor în istorie (2008) la Universitatea
„BabeșBolyai” din ClujNapoca, absolvent al studiilor aprofundate de istorie orală
(1998) și licențiat (1997) al Facultății de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș ‑
Bolyai” . Este expert în cadrul Serviciului Analiza Dictaturii Comunismului la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Domenii de interes: rezistența armată anticomunistă, spațiul concentraționar comu‑nist, colectivizarea agriculturii, memoria ca sursă de istorie, istorie orală, muzei‑ficarea trecutului recent. A publicat mai multe volume de specialitate, dintre care
menționăm (selectiv): „Suferința nu se dă la frați” . Mărturia Lucreției Jurj despre

6
Prezentarea autorilor
rezistența anticomunistă din Munții Apuseni (1948‑1958) (coautor, Editura Dacia,
2002); Rezistența anticomunistă. Cercetare științifică și valorificare muzeală, vol.
I‑II (coeditor, Editura Argonaut, 2006); Forme de represiune în regimurile comu‑niste (coord., în colab., Editura Polirom, 2008); Stat și viață privată în regimurile comuniste (coord., în colab., Editura Polirom, 2009); Represiunea politică în
România comunistă. „Garda Albă” – organizație subversivă inventată de Securitatea hunedoreană (autor, Editura Argonaut, 2010); Sfârșitul regimurilor comuniste.
Cauze, desfășurare și consecințe (coeditor, Editura Argonaut, 201 1); Experiențe
carcerale în România comunistă, vol. I‑VI (coord., Editura Polirom, 2007‑2012); Destine individuale și colective în comunism (coord., în colab., Editura Polirom, 2013); Stalinizare și destalinizare. Evoluții instituționale și impact social (coord.,
în colab., Editura Polirom, 2014); Identități sociale, culturale, etnice și religioase în
comunism (coord., în colab., Editura Polirom, 2015); Countryside and Communism
in Eastern Europe: Perceptions, Attitudes, Propaganda (coeditor, LIT V erlag, 2016); Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Studiu de caz: județele Hunedoara, Alba, Sibiu. Cercetare de istorie orală (Editura Cetatea de scaun, 2016). A publicat numeroase studii în reviste din țară și străinătate, cum ar fi (selectiv): Historický časopis (Bratislava), Spiegelungen (München),
Levéltári Közlemények (Budapesta), Komunizm: system – ludzie – dokumentacja
(V arșovia).
Ionuț Mircea MARCU (n. 1992) este absolvent al Facultății de Istorie, Universitatea
din București. În prezent este masterand al programului „Istoria comunismului în România”, în cadrul aceleiași instituții. A fost bursier al Konrad Adenauer Stiftung (2014‑2015) și al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (2015‑2016). Este cercetător în cadrul Centrului de Studii în Istorie Contemporană (martie 2016 – prezent). Domenii de interes: istoriografia în perioada comunistă, statutul istoriei și al istoricilor în perioada comunistă, propaganda comunistă, instrumentalizarea istoriei în sens propagandistic și ideo‑logic, mitologii politice etc. Ultimul studiu publicat: „Forme și instrumente de control politico‑ideologic al istoriografiei în România comunistă (1971‑1989)”, în Traversând comunismul: conviețuire, conformism, compromis (Lucian V asile,
Constantin V asilescu, Alina Urs, coord., Editura Polirom, 2016).
Alin MUREȘAN (n. 1983) este absolvent al Facultății de Științe Politice, Administrative
și ale Comunicării, secția Jurnalism, a Universității „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca
și al programului de masterat „Istorie și civilizație”, secția istorie contemporană, din cadrul Facultății de Istorie a Universității din București. Este director general în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc și președinte al Centrului de Studii în Istorie Contemporană. A publicat mai multe studii și volume de specialitate, dintre care menționăm: Experiențe
carcerale în România comunistă, vol. IVI (coeditor, Editura Polirom, 20072012); Pitești. Cronica unei sinucideri asistate (ed. I: Editura Polirom, 2007, ed. a II‑a:

7
Prezentarea autorilor
Editura Polirom, 2010; ed. a III‑a: Editura Manuscris, 2017); Casa terorii.
Documente privind penitenciarul Pitești: 1947‑1977 (coeditor, Editura Polirom,
2010). Este producătorul și scenaristul filmelor documentare Demascarea (2010,
regia Nicolae Mărgineanu) și În spatele cortinei (2014, regia Bogdan Mustață).
Oana PURICE (n. 1989) este doctorandă în cadrul Școlii Doctorale a Facultății
de Litere, Universitatea din București, unde a absolvit anterior masteratul de Teoria Literaturii și Literatură Comparată. Cercetările sale se orientează spre literatura română postbelică din contextul regimului comunist și spre genul autobiografic. Dintre publicațiile recente menționăm: „Translating The Diaries of Dostoevsky and Tolstoy in Communist Romania”, în Metacritic Journal (Cluj‑Napoca, iulie
2016); „Posterități jucate. Miron Radu Paraschivescu și Ion Caraion prin jurnale”, în Traversând comunismul. Conviețuire, conformism, compromis (Lucian V asile,
Constantin Vasilescu, Alina Urs, coord., Editura Polirom, 2016); „Proza lui Augustin Buzura: est‑etica și estetica”, în Între două lumi. Augustin Buzura, romancier și gazetar, antologie critică alcătuită și îngrijită de Angela Martin (Editura Tracus Arte, 2017). Publică cronici literare în reviste precum Cultura și
Timpul.
Florin S. SOARE (n. 1984) este absolvent al Facultății de Istorie din cadrul
Universității din București și al programului de masterat „România în secolul XX”,
al aceleiași universități. Doctor în Știinte Umaniste al Facultății de Istorie din București și șef al serviciului Analiza regimului comunist din cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Domenii de interes: structurile de putere ale Partidului Comunist Român, politici sociale inițiate de regimul comunist, tranziția postcomunistă. A mai publicat: Politica
pronatalistă a regimului Ceaușescu, vol. I: O perspectivă comparativă (coautor, Editura Polirom, 2010), Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu, vol. II:
Instituții și practici (coord., Editura Polirom, 201 1), „Controlling and Constraining.
The Prohibition of Abortion in 1980’s Romania”, în People and the State. Divergent
Medical Discourses (Elena Bărbulescu, coord., Editura Mega, 201 1), „Ceaușescu’s
Population Policy: A Moral or an Economic Choice between Compulsory and V oluntary Incentivised Motherhood?”, în European Journal of Government and
Economics (vol. 2, nr. 1/2013), „Familia, căsătoria și divorțul între ideologia
comunistă și pronatalism”, în Politică și societate în epoca Ceaușescu (Florin S.
Soare, coord., Editura Polirom, 2014).
Lucian Florin V ASILE (n. 1989) este absolvent al Facultății de Istorie, Universitatea
din București, și al programului de masterat „Istorie și civilizație, istoria ideilor
și mentalităților” din cadrul aceleiași universități. Este șef al Biroului Educației și Memoriei din cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. A beneficiat de o bursă de mobilitate Erasmus la Universitatea din V arșovia (2012), având ca subiect de studiu istoria modernă și

8
Prezentarea autorilor
contemporană a Poloniei. Din 2013 este cercetător asociat al Fundației „Memorialul
Închisoarea Pitești” . Domenii de interes: represiune în România comunistă, urba‑nism și sistematizare, exilul militar românesc, istorie urbană, istoria orașului Ploiești. Dintre ultimele lucrări publicate menționăm: „Spre adevărata libertate. Grupul Mihai Roth și deturnarea vasului «Cernavodă»”, în Nesupunere și contestare
în România comunistă (Clara Mareș, Constantin V asilescu, coord., Editura Polirom, 2015); Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploiești (AEDU, 2014/2016);
„Legendă și dilemă istorică. Biografia agentului dublu Mihail Țanțu”, în Traversând
comunismul: conviețuire, conformism, compromis (Constantin V asilescu, Alina Urs, Lucian V asile, coord., Editura Polirom, 2016); Ploieștii în Marele Război.
1916‑1918 (AEDU, 2017).
Constantin V ASILESCU (n. 1982) este doctorand în Istorie (Universitatea din
București), absolvent al Facultății de Istorie și al programului de masterat „România în secolul XX” din cadrul Universității din București. Este expert în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc și membru fondator și cercetător asociat al Centrului de Studii în Istorie Contemporană din București. Domenii de interes: rezistența anticomunistă, spațiul concentrați‑onar comunist (închisori, colonii de muncă), dreapta radicală din România inter ‑
belică, al Doilea Război Mondial, holocaustul în spațiul românesc. A publicat mai multe studii și volume, dintre care menționăm: Experiențe carcerale în România
comunistă, vol. I‑VI (coeditor, Editura Polirom, 2007‑2012); „Cotidianul unui partizan. Studiu de caz: Gheorghe Arsenescu”, în Între transformare și adaptare. Avataruri ale cotidianului în regimul comunist din România (Luciana M. Jinga, Ștefan Bosomitu, coord., Editura Polirom, 2013); „La limita răbdării și dincolo de ea. Grupul Ninei Dombrovschi și «atentatul» de la magazinul «Textila»”, în Nesupunere și contestare în România comunistă (Clara Mareș, Constantin V asilescu,
coord., Editura Polirom, 2015); „Identitatea morții. Victime și responsabili în colonia de muncă Periprava”, în Identități sociale, culturale, etnice și religioase în
comunism (Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, coord., Editura Polirom, 2015); Rezistența armată. O istorie în imagini (Editura Manuscris, 2016); „Împovăratul drum al delațiunii sau apăsătoarea biografie a unui intelectual: Paul «Popescu» Găleșanu”, în Traversând comunismul. Conviețuire, conformism, compromis (Lucian
V asile, Constantin V asilescu, Alina Urs, coord., Editura Polirom, 2016).

Cuvânt‑înainte
Călătoria biografică în comunismul românesc este abia la început. Pionierii,
idealiștii, fanaticii, tovarășii de drum, rebelii, opozanții, victimele au început să
capete tot mai multă consistență, ieșind din umbra evocărilor umorale, pasionale, mult prea subiective. Și pentru că adeseori o biografie nu este delimitată de sau într‑o perioadă istorică strictă, ci numai de către însăși existența celui care o alcă‑tuiește, al XII‑lea volum al anuarului IICCMER și‑a propus să reunească o serie de biografii care să contribuie la înțelegerea naturii regimului, depășind granițele unei periodizări rigide. Pentru că descifrarea unui univers începe obligatoriu cu descoperirea celor care l‑au populat.
Simplificând, din punct de vedere politic România s‑a împărțit în două mari
tabere începând cu 1944. De o parte s‑au aflat susținătorii extremismului de stânga, iar de cealaltă parte s‑au adunat, într‑un mod eterogen, cei care au întruchipat România interbelică, care nu a fost lipsită de radicalismele ei. Ca atare, structura volumului reprezintă o punere în oglindă a celor două tabere: prima parte este dedicată unor opozanți și/sau persecutați ai regimului, în vreme ce partea a doua este compusă din biografiile unor comuniști ilegaliști. Miza este relevarea dina‑mismului și a complexității istoriei recente, dacă ținem seama de faptul că indivizi care au ocupat un interval cronologic comun au avut opțiuni politice radical dife‑rite, fiecare în parte fiind justificată de realități generale, presupus obiective, sau de realități personale, considerate subiective. O particularitate importantă a cărții este că nu urmărește să‑și împartă eroii în „buni” și „răi”, ci caută să evidențieze tocmai complicatele alegeri individuale. Cu atât mai mult cu cât unii dintre ei au fost implicați, într‑o perioadă sau alta a existenței, în acțiuni reprobabile, analiza și judecata acestor episoade conduce mai degrabă înspre o perspectivă asupra tenebrelor unei epoci decât înspre anumite biografii‑model. Adevărata măsură a secolului XX este dată de biografiile acestor oameni, care se întind pe măcar trei regimuri politice.
Primele două studii reprezintă, dintr‑un anumit punct de vedere, fețe ale ace‑
leiași monede și nu întâmplător le‑am ales ca deschizătoare de drum: notoriul Emil Cioran și necunoscutul Pavel Grimalschi. În privința lui Emil Cioran, Andrei Avram propune o abordare bidimensională, în funcție de perioadele definitorii ale
vieții sale: cea română (191 1‑1941) și cea franceză (1941‑1995). Biografia devine astfel o sinteză armonioasă a existenței, creației și concepției gânditorului despre lume. Cioran este, poate, cel mai elocvent exemplu despre fascinația efemeră a

10
Cuvânt‑înainte
ideologiei. Biografia sa este suficientă pentru a ne face să înțelegem că orientările
politice radicale, dintr‑o anumită perioadă a vieții, nu definesc categoric și ireme‑diabil un individ. Aceeași biografie arată că, de multe ori, asemenea opțiuni nu au reprezentat doar o sminteală fără sens, ci au fost induse și înlesnite de un context istoric extraordinar. Dezamăgirea și revolta reprezintă punctul de început al filolegionarismului manifestat de către Emil Cioran, după cum resursele inte‑lectuale unice și maturitatea se transformă în garanția echilibrului de mai târziu. Dintr‑o altă perspectivă, apolitică, este interesant de urmărit, în studiul lui Andrei Avram, cum tânărul provincial Cioran se transformă, pe nesimțite, în notoriul gânditor sceptic. La zenit, bătrânul Cioran devine versiunea opusă a celui din tinerețe, iar viața lui este o pledoarie pentru biografie ca specie istoriografică. Plecat ca funcționar la Vichy, nu se mai întoarce în România și se dedică scrisului. Se confruntă cu trecutul și cu trecerea accelerată a vremii. La rândul lui, după ce s‑a luptat cu ideile sale și i‑a reprimat rudele, regimul îi dă târcoale. Familia își consumă dramele ei în România, în vreme ce, la Paris, Cioran trăiește drama însingurării. Refuză premii oficiale și face notă discordantă. Cu toate acestea, biografia lui nu este mereu consecventă nici în această direcție „de frondă” . Problema respingerii publicității se ciocnește cu cea a realității publicațiilor sale, după cum ideile transmise de textele sale intră adeseori în coliziune cu realitățile biografice. Ultima aventură romantică este grăitoare în acest sens. Iar cel mai bun semn de perfectă luciditate din partea lui Andrei Avram este tocmai respingerea „problematizărilor” simpliste, menite a‑l eticheta ideologic pe Cioran, pe care le consideră „lipsite de substanță” .
Întocmai precum Cioran, am constatat în studiul pe care l‑am realizat că Pavel
Grimalschi este suma tuturor ipostazelor sale. Nimic nu pare jucat, nimic nu este premeditat în acțiunile lui. Asasinul conviețuiește cu eroul, bunul samaritean cu radicalul. Dacă Cioran este un gânditor de elită, frenetic și neliniștit, un furnizor de idei și, la un moment dat, o sursă de inspirație generațională, Pavel Grimalschi reprezintă omul de acțiune, care receptează, absoarbe și asumă până la capăt acea parte pe care o socotește potrivită din mesajele politice ale epocii. El este, de fapt, un model de statornicie ideologică. Momente importante ale secolului XX românesc se împletesc în biografiile celor doi. De pildă, asasinatele de la Jilava, din 26‑27 noiembrie 1940, reprezintă puncte de referință atât în viața intelectualului rafinat Cioran, cât și în cea a legionarului militant Grimalschi. Pentru primul, ele sunt un context neobișnuit de elogiere a Mișcării Legionare, iar pentru celălalt, un moment de implicare totală în împlinirea unei răzbunări atât de dorite. Cu lumini și umbre, existența lui Pavel Grimalschi conține premisele intrării în legendă, biografia lui fiind automat vulnerabilă la exagerări involuntare. De altfel, tocmai această demitizare a fost unul dintre scopurile principale ale textului pe care l‑am realizat. Pentru că, poate și mai apăsat decât în cazul lui Cioran, biografia lui Grimalschi pune problema interpretării, a judecării omului prin prisma opțiunilor și faptelor determinate politic.
O biografie dă măsura timpului și a individului. Și puțini oameni sunt rigizi
până la capăt. Dacă Pavel Grimalschi rămâne, în linii mari, neschimbat, Mihail

11
Cuvânt‑înainte
Opran trece prin numeroase transformări, într‑un univers în care totul este fluid,
schimbător, înșelător. Parcursul său este ca un avertisment: nimic nu este veșnic. Studiul biografic semnat de Lucian V asile ne introduce în mediul dinamic al spi‑onajului postbelic: un furnicar de oameni și interese, în care fiecare caută să folosească pe fiecare, în care toți se trag pe sfoară, se amenință, „joacă dublu”, totul în slujba regimurilor politice pe care le servesc. Astfel, textul evidențiază atât de bine legăturile interesante și sinuoase dintre „foști” și „actuali”, exilați și comuniști, opozanți și opresori. Un opozant categoric precum Opran ajunge, în timp, să cocheteze cu regimul de la București fără să se considere vreo clipă tră‑dător. Omul pare făcut pentru spionaj. Este întreprinzător și hotărât. Pilotul riscă în timpul misiunilor din zona inamică și în același timp își forțează norocul făcând „comerț în afara normelor legale” . Spionul de mai târziu își caută „spațiul vital”, forțând mâna celor care‑l tutelează. Fidelitatea necondiționată nu are ce căuta în lumea informațiilor. Dintr‑o perspectivă mai largă, biografia lui Opran semnalează și realitatea folosirii legionarilor (chiar și în activități de spionaj) de către statele democratice occidentale, oameni pe care astăzi tindem să îi expediem nejustificat de facil la periferia istoriei. Dacă în timpul războiului național‑socialismul a fost considerat principalul adversar și Occidentul a folosit toate mijloacele contra lui, ulterior principalul adversar a devenit comunismul, iar aceleași mijloace au fost îndreptate împotriva acestuia. Biografia lui Opran propune, în final, tocmai această lecție: informațiile n‑au culoare politică, ci doar scop. Așadar, orice mijloc pare să fie permis atunci când este vorba de interesul de stat. Numai că lecția trebuie să rămână mereu deschisă atunci când avem de‑a face cu un stat democratic.
Un alt încăpățânat al istoriei, un inamic al resemnării, Raul V olcinschi este
eroul biografiei exemplare propuse de către Alin Mureșan. Personaj misterios, cu atitudini pe care mulți le‑ar considera paradoxale, V olcinschi a avut toate ingredi‑entele unei existențe de excepție: dublă ascendență – româno‑polonă, „sânge albastru” pe linia uneia dintre cele mai vechi familii moldovenești, educație temei‑nică și calități fizice de invidiat. Pentru regimul comunist V olcinschi a fost o cauză pierdută și o enigmă nedeslușită. Biografia lui din prima jumătate a secolului XX conținea toate indiciile pentru ceea ce avea să urmeze după 1945. De altfel, el este reprezentativ pentru un anumit tip de oameni. Dacă a detestat comunismul, nu a făcut‑o instinctiv, ci pentru că toată viața a avut siguranța că l‑a înțeles. Iar Marx și Lenin l‑au ajutat s‑o facă, deodată cu lecturile aprofundate. Martor la disoluția unei lumi atât de familiare, a văzut cum elementele valorii recognoscibile dispăreau din jurul său: profesori și studenți, deopotrivă, luau calea închisorilor. A trăit și a simțit, într‑adevăr, „o vreme a răului endemic” care l‑a costat ani grei de închi‑soare, în mod excepțional mai puțini în regimul lui Gheorghiu‑Dej decât în cel al lui Nicolae Ceaușescu, pe care – poate nu întâmplător – s‑a gândit să‑l ucidă. Și‑a înfruntat temnicerii și a încercat să evadeze, a „jucat periculos” cu Securitatea, dovedind destule dintre aptitudinile lui Mihail Opran. Alin Mureșan scrie în acest volum o biografie care poate fi ușor sursa unui scenariu de film. Iar textul este relevant pentru un model de respingere a totalitarismului comunist, hotărât, consecvent,

12
Cuvânt‑înainte
dar inteligent și calculat asumat, deși unele dintre acțiunile și inițiativele lui
V olcinschi au avut consecințe dramatice.
Biografia preotului Gheorghe Tarcea, semnată de către Cosmin Budeancă, este
un prilej de reflecție asupra unei probleme actuale: cum se poate concilia vocația religioasă cu o alegere politică radicală? De altfel, aceasta pare a fi însăși dilema preotului, pe care apartenența la Mișcarea Legionară îl urmărește în comunism, servind drept pretext pentru încarcerare și, mai apoi, marginalizare. Practic, în fiecare moment critic traversat de țările din blocul comunist, Gheorghe Tarcea este una dintre victimele predilecte ale organelor represive din regiunea în care domi‑cilia. Meritul autorului este că gestionează cu prudență și profesionalism sursele principale (documentele Securității), ferindu‑se să ofere verdicte și oferind citito‑rului posibilitatea de a extrage propriile concluzii.
Odată cu partea a doua a volumului trecem în lumea privilegiaților regimului
comunist, fără să uităm că pentru mulți dintre ei răsfățul a fost precedat de perioada ilegalității, sinonimă cu interzicerea manifestării ideilor politice și chiar cu încar ‑
cerarea motivată de apartenența la extrema stângă, cu toate implicațiile ei.
Nu întâmplător studiul lui Ștefan Bosomitu deschide acest capitol, de vreme ce
este singurul text care nu propune o biografie anume, ci o sondare pentru „o sociobiografie a ilegaliștilor comuniști” . „Bâjbâiala” terminologică și abordările facile au întreținut necunoașterea asupra realităților socio‑politice interbelice. Consecința a fost că evaluările biografice ale ilegaliștilor au însemnat mult timp doar niște încercări ratate. În ultimii ani lucrurile s‑au îndreptat semnificativ, iar studiul lui Ștefan Bosomitu este un foarte bun argument. În primul rând, autorul limpezește terminologia, printr‑o analiză atentă a conceptului de „ilegalist” . De asemenea, ne ajută să înțelegem că semnificația conceptuală a termenului se edifică în timp, concomitent cu „dezmeticirea” partidului în contextul de după 23 august 1944. Dar judecata lui este imposibilă în absența intervalului care l‑a justificat: perioada interbelică. Așadar, considerând interbelicul vârsta încercărilor fondatoare pentru comunismul românesc, studiul deschide și viitoare direcții de cercetare: în ce măsură ilegaliștii s‑au considerat ca atare și au dezvoltat o coeziune cu accente critice față de puternicii zilei în comunism? Deocamdată un fapt este cert: „ile‑galismul” a avut după 1944 răsfățații lui. Unii au făcut carieră și au obținut pri‑vilegii, iar alții au avut parte de obliterare.
Până să ajungă locțiitor al ministrului Culturii, ambasador la Budapesta, mem‑
bru în Comitetul Central, deputat în Marea Adunare Națională sau director al Institutului de Istorie a PMR/PCR, Ion Popescu‑Puțuri a fost comunist ilegalist, închis la Doftana, Târgu Ocna, Caracal și Târgu Jiu. Acest „ilegalist empiric”, așa cum îl numește Ionuț Marcu, autorul biografiei, nu a avut origini sănătoase, dar a compensat prin devoțiune și perseverență. Faptul că după 23 august 1944 a primit mai multe însărcinări tangențiale cu domeniul cultural l‑a consacrat în zona intelectualilor partidului. Pe undeva, Popescu‑Puțuri simbolizează ceva din acel construct atât de des întâlnit în comunismul incipient, pe care, personal, l‑aș numi onestitate ridicolă. Mai degrabă autodidact decât legitimat de studii, dar cu vechime

13
Cuvânt‑înainte
și activitate în partid, biografia lui Popescu‑Puțuri este simptomatică pentru poli‑
tica de cadre consacrată după intrarea în legalitate. Pe parcurs, ascensiunea și declinul lui s‑au confundat cu shimbările partinice la vârf.
„Unul dintre cei mai performanți miniștri ai României comuniste” – ar putea
părea un exemplu de nomenclaturist neimplicat direct în latura violentă a regimu‑lui comunist. În plus, faptul că și‑a asumat, în calitate de ministru al Sănătății, în perioada 1954‑1966, legalizarea avorturilor ar fi astăzi un punct câștigat în ochii unei bune părți a societății. Simpatizant comunist mai degrabă decât ilegalist „cu acte în regulă”, Marinescu a avut mereu de justificat această indecizie din tinerețe, cât și căsătoria cu o persoană având „origini nesănătoase” . Probabil de aceea, în calitate de ministru, a fost un exemplu de eficiență, dublată de o prudență calculată. Textul lui Florin Soare oferă o altă perspectivă asupra celor care au compus și reprezentat partidul. Deși a fost prin excelență o ideologie emanată de mediile intelectuale, cel puțin în România comunismul s‑a inundat adeseori cu indivizi îndoielnici. Cu studii serioase de Medicină, deși cu mai puține calități practice, Marinescu este un exemplu că lucrurile nu au stat întotdeauna așa. Iar în privința lui dramele din viața personală și sfârșitul fulgerător sunt pilduitoare pentru uzura fizică și psihică la care conducea o poziție privilegiată în comunism. A fi nomen‑claturist nu se reducea întotdeauna la a locui în cartierul Primăverii, iar unele lucruri nu se pot cântări decât la final.
În comunism autobiografia a devenit un reflex. Iar pentru cei care nu aveau ce
spune, în sensul agreat de partid, momentul depănării trecutului era un supliciu inevitabil, în speranța unei „plasări favorabile” . Prin studiul biografic care îl are în centru pe Mihai Novicov, Oana Purice ilustrează foarte bine acest fenomen, dar o face din perspectiva intelectualului oficial, cu un trecut mai mult decât pozitiv din perspectivă comunistă. Novicov a fost comunist ilegalist, a militat pentru drepturile studenților, s‑a confruntat cu radicalii de dreapta, legionari, a fost încar ‑
cerat de Siguranță. A făcut aproape zece ani de închisoare și a fost eliberat abia pe 24 august 1944. A stat la Doftana și Târgu Jiu cu viitorii lideri ai partidului. Cu toate acestea, nu a fost suficient. Intelectualii au oferit modele elocvente de construire a unor „biografii oficializate”, care să ofere un plus de consistență și legitimitate ideologică regimului. În privința abordării, autoarea își construiește echilibrat narațiunea, oferind, spre comparație, și exemplele similare ale altor intelectuali: Zaharia Stancu, Eugen Barbu sau Maria Bănuș. O bine‑venită aten‑ționare însoțește referirile privind recluziunea ilegaliștilor: nu tot ce este prelucrat, „oficializat” este fals. Comunismul a propus de la început propria versiune despre suferință. Adeseori ridiculizată după 1989, aceasta apare astăzi cât se poate de concretă. Păstrând proporțiile asupra intensității abuzului carceral, net superior în comunism, deși nu a fost Jilava, Doftana n‑a fost doar o metaforă. Emoțiile pe care foștii ilegaliști le încercau peste ani, trecându‑i pragul, dovedesc această rea‑litate. Patetica, dar plina de tâlc afirmație a lui Novicov nu este lipsită de valoare: „Fiecare cauză cere sacrificii” .

14
Cuvânt‑înainte
După cum deja am spus, fără să propună să concilieze ceva ce, în definitiv, nu
poate fi conciliat, această punere în oglindă propusă de volum nu servește unei
evidențieri a „celor buni” în contrapondere cu „cei răi”, ci ilustrării unei epoci. Biografiile tuturor încep într‑un timp și loc comun: România interbelică. Startul este egal, doar că unii aleg să meargă într‑o direcție, ceilalți în alta. Pe parcurs, ilegaliștii de dinainte de 1945 devin „legaliștii” opresori de după. Pentru unii, cum este cazul legionarilor, atât de bine evidențiat în volum, cu excepția efemerului „stat național”, ambele perioade sunt apăsătoare. Dar dacă în privința dreptei radicale lucrurile par să se fi clarificat în conștiința publică, cel puțin deocamdată, în privința stângii extreme, în special a comunismului, pare că încă există nedu‑merire. Pentru a limpezi un pic apele, nu trebuie scăpat din vedere faptul că ide‑ologia comunistă nu a reușit nici până în prezent să‑și dovedească, în absența fanatismului, compatibilitatea cu natura umană. Respingând sacrul și „sacralizând” materialul, concretul atât de accesibil, ignorând acel ceva imuabil, comunismul a
scontat mereu posibilitatea modelării naturii umane după un proiect prestabilit, într‑o logică smintită a materialismului dialectic, a unei determinări continue. V olumul de față dovedește că, aproape invariabil, indivizii și‑au alcătuit biografiile așa cum au crezut de cuviință.
Constantin Vasilescu

Partea I
BIogRAFII lE pRoSCRI șIloR
(TITlu p Rov IzoRIu)

Andrei Avram
Emil Cioran. Eseu biografic
Abstract. Born on April 8, 191 1, Emil Cioran is considered one of the greatest forward
thinkers of the twentieth century. He spent his youth in Romania, where he made his debut as a writer, publishing his first five books. Evolving in an age dominated by extreme events, the young thinker was seduced by the European fascism message as well as by the Legionary Movement. Despite the fact that he sympathised with certain aspects of the mentioned movements, he was not part of any political organisations.In 1941, Cioran moves to France, where he decides to stay for the remainder of his life. He will succeed in becoming a writer, adopting a new language representing a palingenesis, an identity reconstruction: the Romanian biography needed to be „scorched” – and from its ashes, like a Phoenix, a new Cioran, delivered from youth’s insanities and beliefs, would emerge. He is now considered „France’s last great moralist” .
Keywords: The Transfiguration of Romania, intellectual(s), biography, radicalism

Introducere
Una dintre cele mai importante personalități ale culturii române, Emil
Cioran a reușit să se integreze atât în câmpul cultural hegemonic românesc, cât și în cel francez, prin opere redactate în limbi diferite (română și fran‑ceză) și în două perioade distincte ale vieții. Consider că biografia sa este bidimensională, mutațiile dramatice survenite în timpul și după cea de‑a doua conflagrație mondială
1 fiind principalele cauze ale împărțirii în două
a vieții lui Emil Cioran. Cu toate acestea, celebra matrice hegeliană „teză‑anti‑teză‑sinteză” s‑ar putea mula perfect biografiei cioraniene: teza ar putea fi reprezentată de perioada românească a vieții sale, antiteza, de perioada franceză (1941‑1995), iar sinteza, de coroborarea celor două „dimensiuni” amintite. Studiul de față va avea ca punct de plecare „teza” vieții lui Emil Cioran, ineluctabilă pentru abordarea și descifrarea „antitezei” și a „sinte‑zei” acesteia
2.
Opera lui Emil Cioran este, îndeosebi, receptată și analizată de către
filosofi sau critici literari. Mulți dintre aceștia încearcă să ofere răspunsuri la diferite problematici dintr‑o perspectivă specifică disciplinei în care se încadrează. Filosofii aduc, de obicei, în prim‑plan influențele pe care le‑au avut alți gânditori asupra operei cioraniene, relevând în același timp nou‑tatea demersului cioranian
3.
1. Mă refer, în principal, la Holocaust și la transformarea Regatului României în Republica Populară Română.
2. În cel de‑al doilea an al studiilor de masterat (2014‑2015) am beneficiat de una dintre bursele „Monica Lovinescu” oferite de IICCMER. De asemenea, în intervalul februarie‑august 2017, am beneficiat de sprijinul aceleiași instituții, de această dată, în calitate de doctorand. Studiul de față fructifică o parte a concluziilor la care am ajuns în urma cercetărilor întreprinse în cele două intervale cronologice amintite. Țin să mulțumesc, cu această ocazie, IICCMER.
3. Amintesc în acest sens următoarele lucrări: V asile Chira, „Cioran și Nietzsche”,
în Saeculum, nr. 1‑2, 2007, pp. 133‑139; Idem, „Cioran și Schopenhauer”, în
Transilvania, 2008, 37, nr. 5, pp. 16‑20; Ciprian Vălcan, La concurrence des
influences culturelles françaises et allemandes dans l’oeuvre de Cioran, Editura
Institutului Cultural Român, București, 2008; Ioan Costea, Sfârșitul istoriei după
Cioran, Editura EuroPress, București, 2009, pp. 61‑249.

19
Emil Cioran. EsEu biografiC
Criticii literari sunt, mai ales, interesați de stilul cioranian, de puterea
frazei sale1. Cert este că puternica pregătire filosofică a lui Emil Cioran,
coroborată cu stilistica sa, a fascinat încă din perioada interbelică2. Cu toate
acestea, studiile biografice dedicate celui care va fi devenit „marele mora‑
list al secolului XX”, „un Nietzsche contemporan trecut pe la școala
moraliștilor francezi”3, sunt puțin numeroase4.
Perioada românească
Născut pe 8 aprilie 191 1, în Rășinari, Emil Cioran este cel de‑al doilea
copil al lui Emilian Cioran și al Elvirei (Comanici) Cioran. Sora sa mai
mare, Virginia, s‑a născut în anul 1908, iar cel de‑al treilea copil al fami‑
liei Cioran va fi Aurel (n. 1914). Tatăl său a fost preot ortodox în satul natal, iar bunicul dinspre tată, Șerban Cioran, „econom” în același sat
5.
Cioranii au fost consemnați în monografia comunei Rășinari, publicată în
1915 de Victor Păcală6, drept unul dintre neamurile de vază ale satului7.
Ascendenții paterni ai viitorului moralist au făcut parte din comunitatea de
țărani liberi a Rășinarilor. Înaintașii mamei sale, Elvira, înregistrează multe
generații de preoți ortodocși în satul făgărășean V eneția de Jos. Familia
Comanici „este unul dintre cunoscutele neamuri boiernale înnobilitate din
Țara Făgărașului”8. Astfel, pe linia ascendenței materne, Emil Cioran
„adună în sine moștenirea spirituală a unui lung șir de preoți ortodocși”9.
1. O analiză din perspectiva criticii literare, cu accent asupra stilisticii cioraniene, vezi la Eugen Simion, Cioran: o mitologie a nedesăvârșirilor , Editura Tracus Arte,
București, 2014.
2. O prezentare a scrierilor interbelice cu privire la Emil Cioran vezi în Pro și contra
Emil Cioran: între idolatrie și pamflet, antologie de Marian Diaconu, Editura Humanitas, București, 1998, pp. 9‑157.
3. Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieți: E.M. Cioran, urmat de Apocalipsa după
Cioran, trei zile de convorbiri – 1990, Editura Humanitas, București, 1995, p. 9.
4. Definitorie rămâne, în continuare, lucrarea lui Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieți…
5. Gabriel Liiceanu, op. cit., p. 10.
6. Victor Păcală, Monografia comunei Rășinariu, Editura Tiparul Tipografiei Arhidiecezane,
Sibiu, 1915.
7. Mihai Sorin Rădulescu, „Despre genealogia lui Emil Cioran”, în Întâlniri cu Cioran,
I (în continuare, Întâlniri I), cuvânt înainte de Eugen Simion, culegere realizată de Marian Diaconu, Mihaela‑Gențiana Stănișor, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2010, p. 218.
8. Ibidem, p. 221.
9. Ibidem, p. 218.

20
Andrei A vr Am
În timpul „războiului pentru întregirea neamului”, părinții îi sunt depor ‑
tați de maghiari, fapt care îl va marca pentru tot restul vieții1 – va păstra
o repulsie permanentă față de imaginea „jandarmului ungur”, prototipul
asupritorului românilor ardeleni2. Odată cu încheierea războiului, familia
i se reîntregește, iar tatăl său va fi unul dintre reprezentanții Rășinarilor la
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, alături de „Aurelia Goga, învă‑
țătoare, văduvă de preot (mama lui Octavian Goga), și încă cinci proprietari”3.
Școala primară o urmează în satul natal, în intervalul cuprins între 1917
și 19214. În următorii șapte ani (1921‑1928) urmează cursurile liceului
„Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Părăsirea satului natal va fi echivalată de către
Emil Cioran cu „izgonirea din Paradis”5, evocarea frumuseții Rășinarilor
fiind un laitmotiv al corespondenței și al convorbirilor filosofului6. În legă‑
tură cu perioada petrecută ca licean în Sibiu, Cioran își va aminti:
Tata e cel care mi‑a spus într‑o bună zi: trebuie să te duci la oraș, să stai un timp
în pensiune la o familie nemțească și să înveți acolo limba germană. Am fost dus într‑o casă ținută de două domnișoare bătrâne, două nemțoaice din Austria, care aveau la Sibiu un fel de pensiune de familie; din nefericire, noi, elevii, eram cu toții români, așa încât o dădeam mai mult pe românește și prea puțin pe nemțește. Eram prima generație de copii veniți de la țară să urmăm școala la oraș. În ochii celor două domnișoare bătrâne, făceam figură de micuți barbari. Domnișoarele de la pension ne‑au spus că mai bine rămâneam în creierul munților, că nu suntem civilizați și nu cunoaștem bunele purtări. Și, într‑adevăr, eram niște mici neciopliți
7.
Conform Ancăi Sîrghie, cea care a studiat registrele matricole ale lice‑
anului Emil Cioran, acesta:
1. V ezi „Despre revoluții și istorie”, convorbire cu François Fejtö, în Convorbiri cu
Cioran (în continuare, Convorbiri), Editura Humanitas, București, 1993, p. 220.
2. V ezi Emil Cioran, Istorie și utopie, traducere din franceză de Emanoil Marcu,
Editura Humanitas, București, 201 1, p. 1 1.
3. Emil Cioran, Opere. Volume (1) (în continuare, Opere [1]), ediție îngrijită de Marin
Diaconu, introducere de Eugen Simion, Editura Fundației Naționale pentru Știință
și Artă, București, 2012, p. CLXII.
4. V ezi Situația școlară a elevului Cioran E. Emil. Clasele I‑IV , 1917‑1921, în Întâlniri
cu Cioran, II (în continuare, Întâlniri II), culegere realizată de Marin Diacon,
Mihaela‑Gențiana Stănișor, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 201 1, pp. 283‑287.
5. Gabriel Liiceanu, op.cit., p. 72.
6. V ezi Ibidem, p. 125; Convorbiri, p. 283; Emil Cioran, Scrisori către cei de‑acasă
(în continuare, Scrisori), traducere din franceză de Tania Radu, Editura Humanitas,
București, 2010, pp. 56‑58, 89, 95‑96, 104, 131, 155, 259, 332‑333.
7. Convorbiri, p. 217.

21
Emil Cioran. EsEu biografiC
apare ca elev în clasa I A, cu nota generală F . Bine. Dacă avem în vedere
faptul că din cei 51 de școlari ai clasei calificativul acesta îl aveau doar 7 elevi, putem deduce adevărul: că Emil venise la Sibiu cu o pregătire bună, dobândită în cursul primar de la Școala din Rășinari […]. În situația elevilor la fine de
an, Emil apare la clasa II A cu nota generală F . Bine, pe care din cei 61 de elevi înscriși o aveau doar 10 elevi. […] Emil Cioran apare pe lista premianți‑
lor cu încă 2 colegi ai clasei a III‑a. […] În anul 1925‑1926 […] Emil este
premiat, împreună cu alți patru colegi ai claselor a V‑a, dar singurul selectat de la clasa cursului modern, ceilalți aparținând cursului real
1.
Analizând rezultatele obținute de Emil Cioran în timpul liceului, putem
afirma că pe cele mai slabe le‑a avut la Desen, Muzică vocală și Gimnastică. Notele obținute la aceste materii erau mai mici decât media generală a elevului Emil Cioran (mediile la Desen variază între nota 6 și nota 7)
2.
În septembrie 1928 susține examenul de tranziție a clasei a VIII‑a3, pe
care îl promovează cu 9,20, „notă maximă pe care a mai avut‑o numai încă un coleg, Tatu Nicolae. La sesiunea din septembrie 1928 el era al doilea la secția de modernă, dintre cei 76 de elevi”
4. În septembrie susține baca‑
laureatul, pe care îl promovează cu media generală 7,80, fiind clasificat al doilea (96 de candidați admiși)
5.
Din perioada liceului datează și primul text scris (și păstrat) de Emil
Cioran, Ce pot învăța timp de o zi, datat 30 martie 1927. Erau abordate
încă de atunci idei precum obsesia, melancolia sau banalitatea vieții: „Prea
adesea mă cuprinde gândul, cu mare obsesiune și melancolie, că oare viața mea nu e banală, nu e supusă acelorași legi sociale și morale ca ale celor ‑
lalți, nu este redusă la un cadru îngust de preocupări materiale și spirituale, că viața mea nu‑mi e încătușată și legată de efemer, de vremelnicie”
6. Cu
1. Anca Sîrghie, Situația școlară a liceanului Emil Cioran. 1921‑1928, în Întâlniri II,
pp. 246‑247.
2. V ezi Ibidem, pp. 250‑264.
3. În tabelul cronologic întocmit pentru volumul Emil Cioran, Opere, Marin Diaconu
explică: „Se practică o prevedere de tranziție la aplicarea Legii Învățământului
Secundar , din 15 mai 1928, prin care durata studiilor liceale s‑a redus la șapte ani
școlari. […] În baza unei decizii a Ministerului Instrucțiunii (nr. 66753, din 25 mai
1928), se organizează examen de tranziție a clasei a VIII‑a, care dă dreptul înscri‑erii la bacalaureat” (Emil Cioran, Opere [1], p. CLXVI).
4. Anca Sîrghie, op.cit., pp. 246‑247.
5. Emil Cioran, Opere (1), p. CLXVI.
6. Emil Cioran, Opere. Volume (2) Publicistică. Manuscrise, Corespondență (în con‑
tinuare, Opere [2]), ediție îngrijită de Marin Diaconu, introducere de Eugen Simion,
Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2012, p. 767.

22
Andrei A vr Am
toate acestea, adolescentul crede în forțele sale, dispunând de o enormă
putere de muncă:
Oare faptele mele vor avea forța unei sfruntări a timpului? Și atunci mă apucă
o putere de muncă, una care depășește obișnuința, o mare putere de concentrare a gândurilor și o totalizare a preocupărilor într‑un elan vecin cu entuziasmul creator. Atunci aș vrea să mă ridic cu mintea peste hotarul omenesc de gândire, aș dori atunci să sparg orice granițe cari se interpun între mine și perfecțiune, care însemnează, în același timp, incompatibilitate cu ființa omenească
1.
Același manuscris păstrează impresia lui Emil Cioran despre școală și
despre rolul acestei instituții „care reprezintă un refren plictisitor, fără
melodie încântătoare, o proză neplăcută. Cu toate acestea, nu voi nega spiritul de disciplină și de răbdare ce ți‑l sugerează școala”
2.
Conform mărturisirilor târzii, acesta este și anul în care Cioran cunoaște
pentru prima dată sentimentul dragostei, nemărturisit, din cauza timidității adolescentului. V a considera acest eveniment „foarte dureros”, de o impor ‑
tanță „capitală” pentru formarea personalității sale:
iubeam în taină o fată din Sibiu, Cela Schiau, care avea vreo 15 ani; eu aveam
16. Pentru nimic în lume n‑aș fi îndrăznit să‑i vorbesc; familiile noastre se cunoșteau; aș fi avut ocazii să mă apropii de ea. Era însă peste puterile mele. Timp de doi ani, am trăit chinurile infernului. Într‑o zi, în împrejurările Sibiului, în plină pădure, unde mă aflam cu fratele meu, o zăresc pe această fată împre‑ună cu un coleg de școală, cel mai antipatic dintre toți. Pentru mine, a fost o lovitură aproape insuportabilă. Chiar și acum mă doare. Începând din clipa aceea, am hotărât că trebuie să pun punct acestei istorii, că e nedemn de mine să încasez „trădarea” . Am început să mă detașez de fată, s‑o disprețuiesc și în cele din urmă s‑o urăsc. Îmi amintesc că în momentul în care tânăra „pereche” trecea, eu citeam ceva din Shakespeare. Aș da foarte mult să știu care piesă. Imposibil să‑mi amintesc. Dar acest moment mi‑a decis „cariera”, întreg viitorul. Au urmat ani de totală singurătate. Și am devenit cel care trebuia să devin
3.
În toată această perioadă lecturează scrieri ale unor autori precum
Anatole France, Merejkovski, Jules Payot, Arthur Schopenhauer, Émile
Zola, Gustave Flaubert, Romain Rolland ș.a. (majoritatea traduse în limba
1. Ibidem.
2. Ibidem, p. 768.
3. Emil Cioran, Caiete 1957‑1972 (în continuare, Caiete), cuvânt înainte de Simone
Boué, traducere din franceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 2016, pp. 360‑361. V ezi și însemnările din anul 1963, în Ibidem, p. 150.

23
Emil Cioran. EsEu biografiC
română), dar și pe acelea ale unor gânditori români, precum Octavian Goga,
D. Drăghicescu, Gr. Cristescu, Mircea Florian1.
În octombrie 1928 se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din
București, ale cărei cursuri le va urma până în anul 1932. Peste numai două
luni va redacta un eseu intitulat Tragicul cotidian, datat 1 1 decembrie 1928.
Spre deosebire de celelalte scrieri de până acum, în mare parte note de lectură, consider că acest mic eseu anticipează inconfundabilul stil al con‑deiului cioranian:
numai suferința este creatoare – adică purificatoare, ea adaugă farmec și inedit
vieții, îi dă aripi și culmi spre întrezăriri de noi orizonturi. Singură ea este afirmare, fiindcă numai prin ea te simți mai apropiat de viață în genere, de viața care palpită în întreaga umanitate. Nu suferința fizică ce torturează cârpe omenești de amante în lupanare, ci suferința spirituală, neliniștea care picură în suflet farmecul demonic și somatic al nostalgiei marilor transfigurări, al marilor prefaceri
2.
De ce alege să discute despre „tragicul” existenței, și nu despre „bucu‑
ria” ei? Un posibil răspuns ar fi dezamăgirea trăită în parcul din Sibiu, în
urmă cu un an. Acestor cauze subiective li s‑ar putea adăuga și unele obiective, care țineau de situația specifică studentului provincial în România interbelică; întâlnim o descriere a vieții sale cotidiene într‑o scrisoare
trimisă prietenului său din copilărie, Bucur Țincu: „Îți scriu aceste rânduri
într‑o cafenea oarecare din capitală, deoarece acasă e frig și, bolnav cum sunt acum, mi‑e peste putință să citesc ceva, mai cu seamă în frig. Biblioteca fiind închisă dumineca, mă simt silit a pierde timpul privind în gol, ca orice haimana indolentă, care pretextează cine mai știe ce contemplație melan‑colică a vieții”
3. În această perioadă se preocupă de „probleme de filosofie
pură, spațiu, timp, cauzalitate, număr etc… care au devenit pentru mine deosebit de simpatice. Am renunțat categoric la orice filosofie sentimentală, la preocupări fragmentare și sterile, cari nu duc decât la lamentații asupra
vieții și la exclamații patetice. […] După mine, cel mai bun mijloc de a
învinge melancolia este recurgerea la probleme abstracte și impersonale.
Este o metodă admirabilă de a trece peste asperitățile vieții și a‑ți uita de toate insuficiențele unei existențe individuale”
4.
1. Pentru notele de lectură ale lui Emil Cioran din perioada anului 1927, vezi Opere
(2), pp. 770‑836.
2. Ibidem, pp. 838‑839.
3. Scrisoare către Bucur Țincu, 2 noiembrie 1930, în Ibidem, p. 987.
4. Ibidem, p. 988.

24
Andrei A vr Am
Ceea ce numește „acasă” este căminul studențesc Stănescu, situat pe
fosta Stradă Pictor Grigorescu nr. 5. Tânărul, obișnuit cu intimitatea casei
părintești, este nevoit, în calitate de student, să îndure frigul din căminele studențești. Aici este nevoit să trăiască „în comun” (să fi fost patru inși
într‑o cameră?), simțindu‑se copleșit de „melancolia unei renunțări”:
Mă simt copleșit de melancolia unei renunțări. […] Viața în comun îți oprește
acea adâncire a elementului personal, acea particularizare psihică ce‑ți dă sen‑
zația vie de autonomie spirituală și te dezangrenează dintr‑un determinism insurmontabil. […] într‑o viață uniformizată, de turmă, mai este posibilă acea
adâncire de care vorbeam? Evident că nu, căci omul este imposibil să renunțe la sine printr‑un contact repetat, care depersonalizează
1.
În același timp, este dezamăgit de Universitate, de perspectivele pe care
le oferă absolvirea Facultății de Litere și Filosofie: „atitudinea mea față
de Universitate este determinată și de motivul că diploma acesteia nu‑ți oferă o existență mai bună decât a cerșetorului de stradă” . În Sibiu, ima‑
ginea despre capitală, despre mediul universitar era idilică. Acum, tânărul Cioran este pus în fața unei problematici reale, specifice – aș spune eu –
studenților dintotdeauna: cum va reuși să fructifice din punct de vedere
social cunoștințele acumulate pe parcursul facultății. Altfel spus, cum îi
vor folosi acestea în vederea unei mobilități sociale în plan vertical:
„Străinătate, bursă etc… sunt lucruri cari păreau desigur foarte ademeni‑
toare când le priveam din parcul din Sibiu; dar aici, la fața locului, te
scârbești de micimea orizontului și de perspectivele înguste”
2. Perspectivele
sale sumbre cu privire la posibilitatea obținerii unei burse s‑au adeverit chiar în luna următoare, în decembrie 1930, când se înscrie la un concurs
pentru obținerea unei burse și este respins. Din comisie făceau parte C.C.
Giurescu, Nicolae Cartojan, Nae Ionescu
3.
Cu toate acestea, nu va renunța, își va însuși „arta de a epata”, va învăța
să facă compromisuri, va cunoaște „toată elita filosofică a României” și va
fi dezamăgit de prestația filosofilor integrați în câmpul cultural hegemonic
al României interbelice: „Am cunoscut în timpul din urmă toată – să zic așa – elita «filosofică» a capitalei. Rezultatul este îmbucurător pentru noi,
individual, dar pentru destinele culturii noastre, deprimant. Mi‑am dat
1. Scrisoare către Bucur Țincu, 1931, în Ibidem, pp. 1005‑1006.
2. Scrisoare către Bucur Țincu, 23 noiembrie 1930, în Ibidem, pp. 991‑992.
3. Opere (1), p. CLXVII.

25
Emil Cioran. EsEu biografiC
seama că noi, câțiva, reprezentăm incomparabil mai mult – chiar actual – decât
cei cari construiesc «elita» de care vorbeam”1.
În ciuda protestului epistolar, Emil Cioran reușește să publice, în anul
1931, primele sale texte, în Mișcarea. Demn de remarcat este faptul că
acesta era un cotidian care reprezenta facțiunea liberală a lui Gheorghe
Brătianu, un partid aflat la limita establishmentului politic. Începând cu
anul 1930, I.Gh. Duca publică în acest ziar amintiri din perioada Primului Război Mondial
2. Altfel spus, viitorul critic acerb al democrației își publică
primele articole într‑un oficios al unui partid integrat în sistemul parlamen‑
tar românesc.
Reluând problema intelectualului român, Cioran consideră caracteristică
pentru acesta „absența unei vieți interioare profunde, absența de stil interior. Nu există conflicte interioare; sau, dacă există, ele sunt rezolvate atât de
ușor, încât se anulează și‑și pierd, prin această rezolvare ușoară, caracterul
lor tragic și dureros”
3.
Tânărul filosof constata că, în cazul intelectualului român, studiul asiduu
și constant se oprește în jurul vârstei de 25 de ani, iar în privința excepți‑
ilor, a celor care studiază o viață întreagă, deplânge „specializarea până la paroxism”, lipsa enciclopedismului, aceasta fiind considerată un „semn de
sterilitate lăuntrică”
4.
Intelectualul veritabil ar fi, în concepția lui Emil Cioran, acela „care se
frământă, care suferă, care a renunțat definitiv la cadrele unei existențe
burgheze și liniștite” . Însă această definiție nu poate fi aplicată românilor,
tânărul gânditor constatând o îmburghezire a intelectualității românești.
Traiul burghez ar fi „fără conflicte interioare”, „o viață egală, fără per ‑
spective” . Tocmai împotriva acestui mod existențial ar trebui să protesteze un intelectual veritabil, acela care s‑ar teme de rigidizarea în „cadre insur ‑
montabile, care alcătuiesc o moarte timpurie”
5.
1. Scrisoare către Bucur Țincu, 10 noiembrie 1931, în Ibidem, pp. 1008‑1009.
2. I. Hangiu, Dicționarul presei literare românești 1790‑1990, ediția a II‑a revizuită
și completată, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996, p. 290.
3. Emil Cioran, „Intelectualul român”, în Mișcarea, an XXIV , nr. 78, 1 martie 1931,
p. 1. Alte articole apărute în acest număr al Mișcării: „Erorile dlui Mironescu”,
„Congresul Micii Antante Studențești”, „Marea întrunire liberală din Pașcani”,
„Împrumutul de investițiuni al Cehoslovaciei” . Putem afirma că analiza sociologică a lui Emil Cioran surprinde prin apariția alături de analize mult mai ancorate în actualitatea politică.
4. Ibidem, în Mișcarea, an XXIV , nr. 80, 3 martie 1931, p. 1.
5. Ibidem, în Mișcarea, an XXIV , nr. 78, 1 martie 1931, p. 1.

26
Andrei A vr Am
O altă temă abordată de Emil Cioran atât în corespondența sa, cât și în
articolele publicate în presă este „șomerul intelectual” . În această categorie
sunt încadrați atât cei care nu au niciun venit, cât și cei care au un câștig sporadic. În categoria celor din urmă poate fi integrat chiar Emil Cioran, care, uneori, câștiga bani din articolele pe care le publica. Atunci când prezintă Psihologia șomerului intelectual, studentul la Litere și Filosofie
nu face altceva decât să se descrie pe sine:
Nu mai este șomer numai acela care nu găsește ocupație, ci și acela care n‑are siguranța locului în care este plasat. Din punct de vedere strict material, acesta din urmă nu e propriu‑zis șomer, dar, pentru nesiguranța în care trăiește, pen‑tru tortura perspectivelor nelămurite ce i se deschid, el este caracteristic și revelator pentru psihologia șomerului. […] Ceea ce‑l caracterizează pe șomerul
intelectual, ca expresie tipică a vremii noastre, este o plinătate lăuntrică rezul‑tată din contradicțiile în care trăiește
1.
În primăvara anului 1931, „filiala românească a Federației Universitare
Internaționale pentru Societatea Națiunilor Unite, împreună cu Gruparea Universitară Română pentru Societatea Națiunilor, organizează un concurs cu tema Liga Națiunilor ”
2. La acesta participă și Emil Cioran cu lucrarea
Principiul suveranității statului, Liga Națiunilor și federalizarea statelor europene
3. După ce analizează factorii care ar putea periclita apropierea
dintre statele europene, printre care și rivalitatea istorică dintre Franța și Germania și un „viitor imperialism rus”, Cioran consideră că „Liga Națiunilor
1. Idem, „Psihologia șomerului intelectual”, în Mișcarea, an XXIV , nr. 134, 8 mai
1931, p. 1.
2. Opere (1), p. CLXVIII.
3. Marin Diaconu aduce următoarele precizări cu privire la acest aspect, în Opere (2),
p. 1716: „În 1924 s‑a creat în România Filiala românească a Federației Universitare Internaționale pentru Societatea Națiunilor. Printre alte acțiuni ale filialei (ca și ale filialelor din alte țări) era organizarea, împreună cu Gruparea Universitară Română pentru Societatea Națiunilor, a unui concurs pentru participarea câștigătorilor la cursuri de vară organizate la sediul din Geneva al Ligii Națiunilor (Societatea Națiunilor). Primul concurs a fost organizat în 1925; printre câștigători s‑a aflat Mircea Vulcănescu. După revenirea de la cursuri (cu durata de trei săptămâni, în vară), acesta a publicat articolul «Federația Universitară Internațională pentru Societatea Națiunilor», în revista Viața Universitară. În primăvara anului 1931 se
organizează concurs pentru cursurile din vara acelui an. Tema concursului: Liga
Națiunilor. Printre câștigători s‑au aflat: Constantin Noica, Emil Cioran și Victor
Rădulescu‑Pogoneanu. […] Emil Cioran a păstrat textul (probabil copiat) al lucră‑
rii sale pentru concurs” .

27
Emil Cioran. EsEu biografiC
nu s‑a născut artificial. Ci plecă din însuși determinismul culturii moderne”1,
dovedindu‑se, în cele din urmă, un partizan al federalizării statelor europene
și având „conștiința că suntem la o răspântie a istoriei, că dacă nu ne vom uni spre a salva viitorul Europei, ne vom prăbuși cât de curând”
2. Îndrăznesc
să mă îndoiesc de sinceritatea eseului din tinerețea lui Cioran. Este cunos ‑
cută dorința tânărului filosof de a lua pulsul marilor orașe europene, con‑cursul inițiat de Liga Națiunilor constituind o oportunitate în acest sens. Este foarte posibil ca Cioran să fi venit în întâmpinarea viziunii celor care finanțau proiectul; altfel spus, doar să fi mimat adeziunea la proiectul federalizării Europei. Cert este că în urma participării la concurs, în inter ‑
valul august‑septembrie, se va afla la Geneva. Înaintea plecării intră în corespondență cu filosoful Constantin Noica, acesta fiind începutul unei prietenii care va dura toată viața
3. Peste ani, Noica își va aminti despre
călătoria de la Geneva:
Când am ajuns cu grupul nostru de studenți la Conferința dezarmării (a dezar ‑
mării!) de la Geneva din 1931, noi ne gândeam să vedem lacul și vila lui Byron; el ne‑a urcat pe dealul de pe care necruțătorul Calvin strivea o lume. Îi plăceau pasiunile omului și fragilele lui victorii. Dar îi plăceau și înfrânții, dacă aveau o tresărire umană mai adâncă. Noi abia îl știam pe Chateaubriand, el se placase asupra destinului surorii lui și al cumnatului Chenodelle
4.
După întoarcerea din Geneva, în octombrie 1931 susține lucrarea de
licență, cu titlul Intuiționismul contemporan5, sub coordonarea științifică a
lui Nae Ionescu. Obține calificativul magna cum laude, iar diploma de
licență îi va fi eliberată în 23 iunie 19326.
La începutul anului 1933, punându‑se în ipostaza de a alege între spi‑
ritual și politic, Emil Cioran optează pentru prima variantă. Filosoful își folosește cu sârguință talentul literar pentru a‑i denigra atât pe politicieni,
1. Emil Cioran, „Principiul suveranității statului. Liga Națiunilor și federalizarea
statelor europene”, în Opere (2), p. 890.
2. Ibidem, pp. 898‑899.
3. V ezi scrisoarea lui Constantin Noica către Emil Cioran, 8 august 1931, în Opere
(2), p. 1369.
4. Constatin Noica, „Gânduri despre Emil Cioran”, în Almanahul literar , 1985, pp.
40‑42. Retipărit în Pro și contra Emil Cioran. Între idolatrie și pamflet (în conti‑
nuare, Pro și contra Emil Cioran), antologie, cuvânt înainte și note de Marin
Diaconu, Editura Humanitas, București, 1996, p. 293.
5. V ezi Emil Cioran, „Intuiționismul contemporan”, în Opere (2), pp. 904‑923.
6. Opere (1), p. CLXIX.

28
Andrei A vr Am
cât și pe congenerii săi care au optat pentru „dreapta” sau „stânga” politică.
Tânărul din Rășinari realizează o diatribă împotriva lumii politice cum rar s‑a mai întâlnit în presa românească interbelică:
[…] la noi toți intelectualii evoluează înspre politică, părăsind definitiv și ire‑
mediabil problemele „inutile” care i‑au frământat temporar în tinerețe. Fenomentul
devine și mai grav cu cât însăși noua generație pare a fi abandonat sensul orientării inițiale, deoarece în locul problematicii religioase și filosofice de acum câțiva ani, care, dacă n‑a plecat din rădăcini profunde de afectivitate, a dovedit totuși o efervescență remarcabilă, ni se înfățișează, cu un absolutism scandalos, alternativa politică și socială a stângii sau a dreptei, pretinzându‑se să te încadrezi integral uneia sau celeilalte, să iei o atitudine politică, să faci aprecieri asupra Gărzii de Fier sau asupra ascendenței tinerilor de la „stânga” . Dar atunci când nu crezi în valori, când pui la îndoială totul, când îți este absolut imposibil să spui ce este bine și ce e rău și când ești convins de irați‑onalitatea organică a vieții, ți se pretinde să crezi într‑un fleac de organizație
sau să militezi până la sacrificiu pentru un ideal istoric și efemer , când din
premisele sceptice și pesimiste nu poți trage alte concluzii despre societate decât cele implicate în premise și considerații metafizice. Personal, nu cred în nicio doctrină socială și în nicio orientare politică. […] sunt în structura spiritului
politic limitarea, platitudinea și, ca o încoronare, nulitatea. Oamenii politici sunt niște nulități, niște inconștienți, lipsiți complet de un spirit problematic, incapabili să depășească ideea vulgară de eficiență
1.
Cuvintele dure la adresa politicienilor și a politicii sunt prezente și în
corespondența scriitorului, în care subliniază că i‑ar fi „absolut imposibil
să fac(ă) politică”, considerând că „nu este numai democrația proastă, ci toate sistemele politice și sociale sunt egal de proaste”
2.
Nu vor trece decât câteva luni până când această atitudine anti‑politică
(prefer acest concept în locul celui de „apolitic”, care poate duce cu gân‑dul la pasivitate; nu este cazul lui Cioran, care, după cum am putut observa,
este violent‑anti‑politic) se va metamorfoza într‑un elogiu adus nazismului.
Pentru ca această transformare să aibă loc, a trebuit ca Cioran să ia contact
cu mediul ultra‑politizat al Germaniei naziste.
În octombrie 1933, în calitate de doctorand în psihologie, obține o bursă
din partea Fundației Humbold. Plecarea sa la Berlin, pe 24 octombrie, „a
fost sărbătorită în ajun cu un grup de doisprezece prieteni, care‑l va însoți
1. Emil Cioran, „ Între spiritual și politic”, în Calendarul, an II, nr. 261, 22 ianuarie
1933, p. 3.
2. Scrisoare către Bucur Țincu, 2 iulie 1933, în Opere (2), pp. 1025‑1026.

29
Emil Cioran. EsEu biografiC
și la gară”1. Acesta va constitui punctul de pornire înspre „apogeul negativ”
al vieții sale (așa cum va denumi el însuși, în Caiete, perioada berlineză a
biografiei sale)2.
Mediul universitar berlinez i se pare ostil, din cauza necunoașterii lim‑
bii grecești vechi, neputând participa la seminariile pe care și‑ar fi dorit să
le urmeze: „La Universitate n‑am ce face cu problemele mele. Sunt numai doi oameni la cari aș putea lucra: Nicolai Hartmann, extraordinar ca spi‑rit analitic, dar care pretinde limba greacă, și Ludwig Klages, un tempera‑ment exaltat până la demonie, dar, acesta fiind numai invitat, nu face seminar”
3.
O importantă schimbare de paradigmă are loc în luna noiembrie a anu‑
lui 1933 (la o lună de la sosirea sa în Germania!) – Cioran devine interesat de politică: „Mă simt totuși foarte bine în Berlin și sunt chiar entuziasmat de ordinea politică de aici”
4. În corespondența cu Nicolae Tatu se dovedește
a fi adeptul dictaturii, fără a specifica dacă de „dreapta” sau de „stânga” . Însă, ținând cont de prezența lui în Germania, putem bănui că dictatura național‑socialistă este cea pe care o apreciază: „Din partea‑mi, numai un
regim de dictatură mă mai poate încălzi”
5.
Simpatia față de național‑socialism este nuanțată în articolele publicate
în Calendarul și Vremea. Cunoscând o altă lume a politicului decât cea
românească, Cioran se dovedește a fi acaparat iremediabil, renunțând la
valorile morale ale „vechiului regim” (de altfel, cu puțin timp în urmă, tot el afirmă că „tinerilor le este permis orice”). De asemenea, îmbrățișează unilateralitatea opiniilor (curios lucru pentru un intelectual care se definește
drept un solitar, iar peste ani un „ privatdenker”!), maniheismul specific
dictaturilor, care transformă orice oponent al regimului într‑un dușman al
poporului:
Am o voluptate, de o natură pe care nici eu însumi n‑o pot defini și sesiza, să
observ cum în Germania toată lumea spune același lucru, indiferent de cultură, de treaptă socială și de profesie. […] Nu există hitlerist, în toată Germania,
care să nu susțină că ești un dușman al țării dacă nu ești hitlerist. Orice german trebuie să fie național‑socialist. […] Când mi se va răspunde că sunt oameni
1. Cioran, Oeuvres (în continuare, Oeuvres ), Édition établie; présentée et annotée
par Nicolas Cavaillés, avec la collaboration D`Aurélien Demars, Édition Gallimard, 201 1, p. XXXVI.
2. V ezi Caiete, p. 349.
3. Scrisoare către Mircea Eliade, noiembrie 1933, în Opere (2), p. 1033.
4. Ibidem, pp. 1033‑1034.
5. Scrisoare către Nicolae Tatu, 1 decembrie 1933, în Ibidem, p. 1035.

30
Andrei A vr Am
care nu pot accepta organic regimul, eu voi răspunde: ce‑i împiedică să trăiască
paralel cu această formă de stat? Nu‑ți convine discursul lui Hitler? Ocupă‑te
cu arta egipteană1.
Tânărul Cioran nu a putut observa că a trăi în paralel cu un regim
dictatorial este o contradictio in terminis, unul dintre principalele obiective ale dictaturilor fiind „marșul împreună”, acapararea tuturor pârghiilor puterii, anularea acțiunilor „paralele”, disprețul față de multiplu, ridicarea la rang de axiomă a „Unicului” .
Intrând în contact cu atât de dezvoltata lume germană (în comparație cu
situația din România), Cioran se simte provincial, parte dintr‑o cultură minoră (cultura română), comparând în permanență destinul istoric al Germaniei cu cel al României. Grosso modo, putem afirma că tânărul
filosof se întreabă obsesiv de ce Germania a reușit în istorie, iar România
a eșuat? Este o întrebare legitimă pentru un tânăr care vrea să depășească
planul național (a se citi provincial), dorindu‑și să ocupe un loc în cultura universală
2. Însă Cioran pare că nu conștientizează faptul că gradul de
civilizație al germanilor este rezultatul unei evoluții seculare, și nicidecum consecință imediată a venirii la putere a naziștilor
3. De asemenea, el con‑
fundă suspiciunea specifică oricărui regim politic totalitar cu altruismul/solidaritatea promovate de regimurile democratice, declarându‑se surprins de întâlnirea unor „oameni a căror singură problemă se reducea la problema existenței «altuia»”
4. Admirația pentru Germania național‑socialistă este
convertită în dispreț profund față de realitățile românești construite, în
1. Emil Cioran, „Aspecte berlineze”, în Calendarul, an II, nr. 530, 6 decembrie 1933,
pp. 1‑2.
2. Ion V artic folosește conceptul de „complexul fiesco” pentru a releva această frustrare a lui Cioran, în Ion V artic, Cioran naiv și sentimental, ediția a III‑a revăzută și
adăugită, Editura Polirom, Iași, 201 1, pp. 74‑75.
3. Discutând despre succesul unor state și „eșecul relativ” al altora, Bogdan Murgescu atrage atenția asupra rolului „factorului instituțional” și al „acumulărilor prealabile” din istoria fiecărui stat: „Această capacitate instituțională a fost acumulată în timp […]. Rolul factorului instituțional și al acumulărilor prealabile reprezintă argumente
puternice pentru însemnătatea evoluțiilor istorice pe termen mediu și lung și a dependenței de cale în dezvoltarea economică a diverselor țări, chiar și într‑o epocă în care asistăm, aparent, la o accelerare a istoriei” (Bogdan Murgescu, România și
Europa. Acumularea decalajelor economice, 1500‑2010, Editura Polirom, Iași, 2010,
p. 464).
4. Emil Cioran, „Problematica etică în Germania”, în Vremea, an VII, nr. 324, 4
februarie 1934, p. 2. Pe prima pagină a ziarului nu este niciun text, ci o caricatură care înfățisează Deschiderea Parlamentului.

31
Emil Cioran. EsEu biografiC
opinia sa, de „niște oameni comozi, liniștiți, cumsecade și păcătoși”1.
Numai destinul unei „alte” Românii – metamorfozată cultural, social și
politic – pare a‑l interesa pe tânărul Cioran.
În mai 1934 îi apare prima carte, Pe culmile disperării, în urma premi‑
erii manuscrisului în cadrul concursului Premiul scriitorilor tineri needitați2.
Lucrarea fusese redactată între iarna și vara anului 1933, la Sibiu și la Șanta. Tânărul Cioran se prezintă nici mai mult, nici mai puțin decât „spe‑cialist în problema morții”: „Rânduri scrise azi, 8 aprilie 1933, când împlinesc 22 de ani. Am o senzație ciudată când mă gândesc că am devenit la această vârstă specialist în problema morții”
3. Peste ani, va considera că
în această lucrare a anticipat tot ceea ce va scrie mai târziu, considerând‑o, în același timp, „cea mai filosofică dintre cărțile sale”
4.
Consider că „apogeul negativ” al scriiturii lui Emil Cioran va fi atins
în același an, 1934, odată cu publicarea articolului „Revolta sătuilor”, în
care Cioran aduce laude „Nopții cuțitelor lungi”5, considerând că asasina‑
rea lui Röhm și a acoliților săi era o datorie a lui Hitler, crimele săvârșite
1. Ibidem.
2. Reiau informațiile oferite de Marin Diaconu cu privire la contextul editării lucrării Pe culmile disperării, în Emil Cioran, Opere (1), pp. 998‑999: „Ca ministru al
Instrucției Publice, Cultelor și Artelor (13 iunie 1932 – 14 noiembrie 1933), Dimitrie Gusti […] înființează Premiul scriitorilor tineri needitați. Un comitet de
7, format îndeosebi din tineri intelectuali, era constituit spre a lectura și a premia 7 manuscrise, cu poezii (4 ms.) ori cu eseuri (3 ms.), iar manuscrisele premiate să fie editate (cu câte 20 000 de lei fiecare volum) la Editura Fundațiilor Regale” . La începutul lunii octombrie 1933 se anunță înscrierile pentru concurs. „Comitetul celor 7 era format din: Tudor Vianu (președinte; mai vârstnic), Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Șerban Cioculescu, Romulus Dianu, Ion I. Cantacuzino și Petru Comarnescu. […] Cu data de 27 februarie 1934, Comitetul celor șapte trimite,
oficial, un comunicat către publicații cu rezultatul deliberării ( în ordinea din comunicat); pentru eseu: Emil Cioran, Pe culmile disperării; Constantin Noica,
Mathesis sau bucuriile simple; Eugen Ionescu, Nu; iar pentru poezie: V . Cavarnali,
Poezii; Horia Stamatu, Memnon; Eugen Jebeleanu, Inimi sub săbii și Dragoș
Vrânceanu, Cloșca cu puii de aur .”
3. Emil Cioran, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, București, 2000, p. 19.
4. Convorbiri, p. 10.
5. Pentru o analiză a „Nopții cuțitelor lungi”, vezi Ian Kershaw, Hitler , traducere din
limba engleză de Dan Criste, Editura Meteor Press, București, 2012, pp. 31 1‑317; Cf. Richard J. Evans, Al Treilea Reich la putere 1933‑1939. Cum au acaparat
naziștii sufletul și mintea unei națiuni, Editura RAO, Bucuresti, 2013, pp. 33‑55. Pentru o biografie a lui Ernst Röhm, vezi Ferran Gallego, Oamenii lui Hitler. Elita
național‑socialismului (1919‑1945), traducere de Laura Draghici și Constantin Vlad, Editura All, București, 2010, pp. 83‑106.

32
Andrei A vr Am
făcând din național‑socialism o „mișcare serioasă”, vărsarea de sânge „de
la partizani” fiind legitimă, conform interpretării lui Cioran, întrucât cei asasinați ar fi fost „îmbătați de putere”, iar eliminarea lor ar fi reprezentat o condiție sine qua non pentru reușita național‑socialismului: „A lua viața
unor astfel de oameni, a vărsa sângele unor astfel de bestii este o datorie”
1.
În ciuda tuturor acestor aspecte care astăzi scandalizează orice cititor,
lucrurile trebuie nuanțate: girând național‑socialismul anilor 1933‑1934, Cioran nu îmbrățișează crimele nazismului din timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, cu atât mai puțin Holocaustul.
Raportarea lui Cioran la cultura și politica germanilor trebuie înțeleasă
ținând cont și de „contextul culturii române (interbelice), dominată în mod clar de influențele franceze prezente la toate nivelurile; recursul la referințe germane era considerat ca un semn de revoltă și o încercare de înnoire, de ruptură cu tradiția generației vârstnice, subjugată în totalitate de cultura produsă la Paris. A citi și a cita gânditori germani era o atitudine aproape ideologică, era dovada renegării culturii române din acel moment, era o formă de revoltă în numele unui elan juvenil care tindea să‑și impună valo‑rile la nivelul întregii societăți. Utilizând noțiuni germane însemna să faci dovada unui bagaj teoretic solid, a unei căutări a profunzimii, toate acestea în opoziție cu superficialitatea culturii de origine franceză”
2. Critica lui
Cioran și a unora dintre contemporanii săi la adresa democrației românești, a culturii franceze și a francezilor „este rezultatul unei echivalențe realizate pe plan simbolic între un număr de caracteristici considerate specifice acesteia – raționalismul, opțiunea pentru democrație, încrederea în progres, un nivel înalt de civilizație, stima pentru claritate, coerența, logica – și imaginea caricaturală a burgheziei […] o combinație între mediocritate,
lipsa de inteligență, sterilitatea, lașitatea, pragmatismul și decadența” . În schimb, germanii erau considerați „o națiune a schimbării, a sacrificiului, a abnegației eroice”
3.
Considerațiile lui Cioran asupra național‑socialismului și Germaniei „sunt
integrate într‑un construct ideatic, ce face parte dintr‑un orizont de filosofie a culturii” . El nu își propune „o descriere ternă a național‑socialismului sau
1. Emil Cioran, „Revolta sătuilor”, în Vremea, an VII, nr. 349, 5 august 1934, p. 2.
Precum în precedentele numere are cotidianului Vremea, pe prima pagină este
înfățisată o caricatură, de această dată intitulată Weekendul lui Ion I. Ion.
2. Ciprian Vălcan, La concurrence des influences culturelles françaises et allemandes
dans l`oeuvre de Cioran, Editura Institutului Cultural Român, București, 2008, p.
96.
3. Ibidem, p. 344.

33
Emil Cioran. EsEu biografiC
a realităților din Germania interbelică, ci elaborează constat o reevaluare,
la parametri ideatici, a germanității. Pentru Emil Cioran, mărturiile sale despre germanitate, în general, și despre național‑socialism, în special, sunt consonante unei filosofii sui‑generis în construcție, în care un loc central
îl are confruntarea dramatică cu toate clișeele și automatismele condiționate cultural, în confruntarea dintre scepticismul absolut și vitalismul radical. Germanitatea și național‑socialismul sunt referențiale pentru critica de substanță a pasivității românilor și lipsei destinului istoric”
1.
Nu de puține ori, la Cioran, „apologia barbariei”are semnificația unei
efervescențe intelectuale intrinsecă dezideratului depășirii provincialismului cultural, o „barbarie” dezbărată, uneori, de conotații politice. Cioran nu a avut niciodată intenția să devină un „ideolog”, să își pună condeiul în slujba unui „ideal istoric și efemer” . Ceea ce așterne pe hârtie este rezultatul pro‑priilor trăiri, gânditorul fiind un adept al „filosofiei vieții” ( Lebensphilosophie ).
Conștiința provincialului care face parte dintr‑o cultură minoră, frustrarea augmentată de contactul cu realitatea germană, asumarea unei false relații de cauzalitate între venirea la putere a nazismului și bunăstarea societății germane, disprețul arătat politicienilor și intelectualilor amplasați în esta‑blishmentul cultural al României interbelice, coroborate cu radicalismul specific vârstei și cu lipsa unui statut social bine definit, au contribuit la radicalizarea tânărului Cioran.
În anul august‑octombrie 1934 Cioran se află în țară, unde își petrece
vacanța, iar în octombrie 1934 se întoarce în Berlin, beneficiar al bursei Humboldt, prelungită pentru anul universitar 1934‑1935
2.
În luna martie 1935 vizitează pentru prima dată Parisul, de unde îi tri‑
mite o scrisoare fratelui său, Aurel Cioran: „V oi rămâne în Paris până la 27 ale lunii. Multe lucruri am învățat aici și multe am învățat să le uit. Numai melancolia a rămas aceeași, dulce și amară, la Paris, ca la Sibiu, Berlin sau Râul Sadului”
3.
Întors în țară, în iulie 1935, se simte dezrădăcinat, înstrăinat de reali‑
tățile românești: „Ah! de ai ști de câte lucruri m‑am îndepărtat, fără să vreau a avea speranța de a le recuceri! M‑am întors în țară zăpăcit și timid, cu o frică inexplicabilă de a face ceva, evitând oamenii și neînțelegând societatea”
4.
1. Florin Müller, Metamorfoze ale politicului românesc, 1938‑1944, Editura Argonaut,
Cluj‑Napoca, 2015, p. 150.
2. Emil Cioran, Opere (1), p. CLXXIII.
3. Scrisoare către Aurel Cioran, martie 1935, în Opere (2), pp. 1068‑1069.
4. Scrisoare către Ecaterina Săndulescu, Sibiu, iulie 1935, în Ibidem, pp. 1079‑1080.

34
Andrei A vr Am
Contextul de la sfârșitul anului 1935 îl face pe Cioran să fie mai mode‑
rat în elogierea valorilor militariste și politice; contactul cu rigorile întâl‑
nite în timpul efectuării serviciului militar obligatoriu îl temperează și îi
demonstrează că este o diferență incomensurabilă între a gândi și a simți
militărește1: „De când am intrat în armată, n‑am mai citit nimic, iar gân‑
durile le‑am înlocuit cu disprețul de lume. Cinci ore din zi le petrec în grajd, iar restul fac instrucție, așa încât statul a reușit să mă fure mie însumi.
[…] Am renunțat definitiv să iau parte activă la viața politică. […] Formula
mea pentru lucrurile politice este aceasta: a lupta sincer pentru lucruri în care nu cred”
2.
În ciuda neajunsurilor amintite, din punct de vedere editorial, anul 1936
se dovedește a fi foarte fecund pentru Emil Cioran. El publică două cărți,
Cartea amăgirilor3(aprilie‑mai) și Schimbarea la față a României (decembrie)4.
Ceea ce a atras, în primul rând, atenția cititorilor Schimbării la față…, a
fost limbajul durfolosit de către Emil Cioran pentru a prezenta trecutul și
prezentul României interbelice5. Însă, în spatele mijloacelor stilistice pe
care autorul a ales să le folosescă se ascunde un sistem complex de inter ‑
pretare a realităților românești, „o sugestie de ontologie etnică alternativă
(«un alt mod de a exista românește»)”6. Prin „etnicizarea unei categorii
existențial metafizice” („neantul valah”), Cioran nu face altceva decât să își exprime dezacordul cu privire la „inexistența unei tradiții culte presti‑
gioase, continue și coerente pe teren românesc”
7. Prin Schimbarea la
față…, Cioran propune spre lectură propria soluție de salvare a României,
de integrare a acesteia în „în istorie”, de depășire a stadiului cultural minor.
1. Informații despre nefericita experiență militară a lui Emil Cioran aduce și fratele
său, Relu, într‑o conversație cu Ilinca Zarifopol, în Ilinca Zarifopol‑Johnston, Searching for Cioran, Edited by Kenneth R. Johnston, Foreword by Matei Călinescu,
Indiana University Press, 2009, p. 185. În acest sens vezi și Ion Papuc, Cioran și
limba maternă, în Întâlniri I, pp. 184‑185.
2. Scrisoare către Mircea Eliade, 9 decembrie 1935, în Opere (2), pp. 1084‑1085.
3. Emil Cioran, Cartea Amăgirilor, Editura „Cugetarea”, 1936.
4. Emil Cioran, Schimbarea la față a României, Editura Vremea, București, 1936.
Tirajul acestei cărți a fost de 2000 de exemplare (vezi: Opere (1), p. CLXXV).
Cartea a fost reeditată în anul 1941, păstrând forma inițială. Alte reeditări, sub‑stanțial modificate, cu excluderea capitolului Colectivism național, au fost realizate
de Editura Humanitas în anii `90 și 2000.
5. Pentru recenziile de care s‑a bucurat lucrarea lui Cioran în anii `30, vezi Pro și
contra Emil Cioran, pp. 75‑105.
6. Paul Cernat, Existențialismul românesc interbelic, Editura Muzeului Național al
Literaturii Române, București, 2013, p. 64.
7. Ibidem, p. 15.

35
Emil Cioran. EsEu biografiC
În septembrie 1936, Cioran își începe activitatea în calitate de profesor
suplinitor la Liceul „Andrei Șaguna”, unde va preda filosofia un singur an.
Cioran își va aminti despre această perioadă a vieții sale în Convorbirile
sale:
Am fost profesor un an, elevii îmi ziceau „Nebunul” . […] Eram îngrozitor de
nefericit. Ca profesor, ce n‑am făcut ca profesor! Mă duceam la ore, nu rămâ‑
neam decât o jumătate de oră, spuneam lucruri provocante, elevii mei erau complet năuciți. […] Eram la Brașov, un oraș de provincie din România și
citeam Shakespeare, decisesem să nu mai vorbesc decât cu Shakespeare, mă duceam în fiecare zi într‑o cafenea, să citesc. Odată, profesorul de gimnastică s‑a așezat la masă mea. L‑am întrebat: „Cine sunteți?” Iar el: „Nu mă cunoașteți? Sunt profesorul de gimnastică!” „Cum, nu sunteți Shakespeare? Plecați atunci!” A plecat și a spus tuturor că Cioran a refuzat să vorbească cu el pentru că nu era Shakespeare! Eram într‑adevăr cam nebun
1.
Amintirea unui fost elev al lui Emil Cioran diferă destul de mult de ceea
ce mărturisea filosoful:
Îmi amintesc și azi luminoasă dimineață de toamnă (în cursul lunii septembrie se inaugurau cursurile în școlile secundare): ușa sălii noastre se deschide și în prag apăru noul profesor de filosofie și logică, însuși Emil Cioran, pe care unii îl cunoșteam din lecturile eseurilor sale. […] Aveam în fața noastră un tânăr
de aproximativ 27 de ani, îmbrăcat cu o eleganță sobră: haine gri, cravată albastră, cămașa albă, impecabilă, pantofi negri. Nu pot uita batista din buzu‑narul de sus al hainei ce‑i dădea, involuntar, un aer de dandy. Era stilul unui domn din Transilvania. Îl priveam cu simpatie și admirație, în timp ce el ne examina în tăcere că pentru a‑și da seamă și a cântări în față cui se afla. […]
Cu trecerea lunilor, s‑a format un mic grup de „fideli”, care, uneori, în pauza mare, care dura 20 de minute, ne reuneam în jurul lui Cioran. Îi puneam între‑bări asupra temelor celor mai variate la ordinea zilei sau asupra textelor din carte, ascultând cu interes răspunsurile uneori paradoxale și care anunțau, de pe atunci, stilul care se va afirma în cartea Lacrimi și sfinți, publicată pe când
Cioran se află încă la Brașov
2.
În toamna anului 1937 reușește să obțină o bursă în Franța, oferită de
Institutul Francez de Înalte Studii din capitala României, condus de Alphonse
1. Anarhie, disperare, tinerețe…, Convorbire cu Lea V ergine, în Convorbiri, p. 131.
2. Ștefan Baciu, „Un profesor de învățământ secundar numit Emil Cioran”, preluat din „Viața românească, an LXXXV , nr. 10, octombrie 1990, p.46‑51, Traducere de Mădălina Nicolau, în Întâlniri cu Cioran, II, pp. 17‑19.

36
Andrei A vr Am
Dupront1. În drum spre Paris, se oprește în Florența, de unde îi scrie fra‑
telui său: „Italia este țara în care excesul de frumusețe te leagănă într‑o
fericire melancolică. Aici am atins totul; vreau să zic: uitarea”2.
Tot în luna noiembrie este editată lucrarea Lacrimi și sfinți, care‑i va
scandaliza pe foarte mulți, inclusiv pe părinții săi. Printre altele, în paginile
lucrării Cioran mărturisește că „pentru un sărut vinovat de sfântă” ar „accepta ciuma ca un leagăn”
3, pe Iisus îl consideră „amantul oficial al
sfintelor”4, iar pe Iosif „cea mai compromisă persoană din istorie. […]
De‑ar fi spus el o singură dată adevărul, fiul lui ar fi rămas un evreu
obscur”, Imaculata Concepțiune, având la origine, conform interpretării lui
Cioran, „pietatea unei lumi întregi” și „lașitatea unui bărbat”5. În decem‑
brie 1937 se află în Paris, de unde le răspunde părinților la o scrisoare de
nemulțumire cu privire la conținutul ultimei lucrări editate:
Mă doare, însă, când văd că și D‑voastră, cari știți cât am suferit – și, ca atare,
puteți bănui sursa ideilor mele – vă asociați la protestul mut sau explicit, al celorlalți. Ironiile cari le fac eu la adresa sfinților sau a lui Dumnezeu nu sunt zeflemeli sau simple bătăi de joc, ci fructul unei credințe disperate sau cazna unui om care vede lucrurile prea clar, pentru a adera naiv la o credință oare‑care
6.
Printre puținii colegi de generație care vor aprecia mesajul transmis de
Emil Cioran în Lacrimi și sfinți se va afla Jeny Acterian7.
La începutul anului 1938 se află în Paris8, de unde trimite Fragmente
de Cartier latin, în care‑și descrie solitudinea și tristețea trăite în vidul
parfumat al Parisului, unde „îți iei locul alături de ratații, derbedeii și
emigranții universului, aducându‑ți și tu contribuția ta de delir. […] Nu vii
aci ca să mori, ci pentru a da mai multă poezie plictiselii, pentru a te abandona estetic nefericirii, pentru a luneca cu gust pe dimensiunea propriei
singurătăți”
9. Se pare că acest articol l‑a deranjat pe directorul Institutului
1. Opere (1), p. CLXXVII.
2. Scrisoare către Aurel Cioran, Florența, 19 noiembrie 1937, în Opere (2), p. 1096.
3. Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, Editura Humanitas, București, 1991, p. 7.
4. Ibidem, p. 30.
5. Ibidem, p. 32.
6. Scrisoare către Părinți, Paris, decembrie 1937, în Opere (2), p. 1097.
7. V ezi schimbul epistolar dintre cei doi, în Opere (2), pp. 1 104‑1 105, 1419‑1420.
8. Despre începuturile lui Cioran în Franța vezi Cel mai inactiv om din Paris, Convorbire
cu François Bondy, în Convorbiri, p.10.
9. Emil Cioran, Fragmente de cartier latin, în „Cuvântul”, an XV , nr.3130, 31 ianu‑
arie 1938, p. 4. Alte articole apărut în acest nr. al „Cuvântului”: La Geneva

37
Emil Cioran. EsEu biografiC
Francez din București, motiv pentru care, pentru o scurtă perioadă de timp,
i‑ar fi suspendat bursa tânărului gânditor. Argumentând că „la niveul unei burse mici, optimismul nu funcționează normal”, Cioran ar fi obținut, în urma unei întâlniri cu Alphonse Dupront, o bursă mai mare decât prece‑denta
1.
Ulterior, Cioran reușește să obțină cele două recomandări necesare
prelungirii bursei și pentru anul universitar 1938‑1939, mai exact de la Louis Lavalles și, după o încercare eșuată de a‑l aborda pe Jean Baruzi, specialist în problematica misticii, primește a doua scrisoare de recoman‑dare de la „un profesor puțin mai liberal”
2.
În vara lui 1939 solicită prelungirea bursei pentru anul universitar
1939‑1940, prezetând, în același timp Raport asupra activității mele uni‑
versitare în timpul anului 1938‑1939. Aflăm, din acest raport, că Emil
Cioran se înscrisese la doctorat cu tematica „Ideea răului și păcatului la Nietzsche și Kierkegaard” . Ulterior, își va restrânge tema de cercetare doar la tratarea „conflictului conștiinței și al vieții la Nietzsche”
3. Lucrarea ar
fi urmat să fie alcătuită din patru capitole + concluzii: „I. Conflictul conștiinței și al vieții – motiv dominant la Nietzsche. […] II. V alorile vie‑
ții și valorile spiritului. […] III. Problema decandeței – răul în istorie. […]
IV . Distrugeea normelor. Incompatibilitatea dintre construirea unei morale și exigența vitalistă. Imposibilitatea de a fonda etica în afara autonomiei spirituale. V . Concluzie”
4. Institutul Francez îi oferă prelungirea bursei și
pentru anul universtitar 1939‑1940. Este cunoscut faptul că Emil Cioran nu‑și va redacta niciodată teza de doctorat
5, considerându‑se mult timp „un
student întârziat” . Aflat în Franța, merge „seară de seară” prin biserici și
atmosfera rămâne tulbure (p.1); Nicolae Joanidi, Pravoslavnica Ocrotire Poveste
istorică inedită.
1. V ezi Ion Vlasiu, În spațiu și timp – Pagini de jurnal, Editura Dacia, Cluj, 1970, p. 67. Cioran însuși va citi Jurnalul lui I. Vlasiu și nu va infirma descrierie sculpto‑
rului; va fi doar uimit de schimbările survenite de‑a lungul anilor în viața sa. V ezi însemnări din octombrie‑noiembrie 1970, în Caiete, pp. 815, 823.
2. Cahiers Emil Cioran 1998. Approches critiques. Cioran vu par ses contemporains. Les Cahiers. L`entretien d`Athénes. Textes rèunis par Eugène van Itterbeek, Editura
Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 1998, pp. 165‑166.
3. Emil Cioran, Raport asupra activității mele universitare în timpul anului 1938‑1939,
trad. Mădălina Lascu, în Opere (2), p. 1793.
4. Ibidem, p. 1794.
5. Peste ani, Cioran îi va scrie prietenului său, Constatin Noica: „Cum stai cu doc‑toratul în filosofie? – Această întrebare a lui Maiorescu a fost teroarea – și rușinea – mai multor generații de la noi. V orbesc în cunoștință de cauză. Se poate scrie o

38
Andrei A vr Am
călătorește pe bicicletă, „trece dintr‑o stațiune în alta, rămâne câteva zile
și pleacă mai departe”1.
În toamna lui 1939 este transferat ca profesor titular la Liceul „Gheorghe
Lazăr din Sibiu” . Fiind beneficiar al unei burse de studii, el va fi suplinit
în anii următori (până în 1943) de Mircea Zaprațan și Grigore Popa2.
Urmează întoarcerea pentru scurtă vreme în România, unde o întâlnește,
printre alții, pe cea care îi va fi apreciat Lacrimi și sfinți, Jeni Acterian,
iar în ianuarie se întoarce în Paris, de unde îi scrie aceleiași prietene:
„Uneori mă gândesc c‑ar trebui să rămân aici, să mor cu aceste case, să
mă învechesc cu ele, leagăne ideale ale ostenelilor mele”3.
În ianuarie 1940 îi apare cea de a cincea carte redactată în limba română,
Amurgul gândurilor4,scrisă la Paris, între 1938‑1939. Două luni mai târziu,
la 12 martie, începe redactarea Îndreptarului pătimaș, care cuprinde însem‑nări până în anul 1944
5.
La 1 septembrie 1939, prin invazia Poloniei de către trupele Germaniei
naziste, începea cel de‑ al Doilea Război Mondial. După așa numitul „Război
Ciudat”, la 10 mai 1940, Germania va declanșa ofensiva pe frontul de V est, învingând foarte rapid Belgia, Olanda, Luxemburg și Franța
6. Cioran va fi
martor ocular al intrării trupelor germane în Paris, la 14 iunie 1940; își va exprima punctul de vedere cu privire de dezastrul național francez în Vremea:
Nemții n‑au făcut decât să‑i grăbească soarta. Ar fi o greșeală cumplită să se
creadă că ei sunt cauza unui atât de important eșec. Parisul a căzut fiindcă era
menit căderii. El s‑a oferit ocupării. Fără nemți, cădea de la sine. Căci el a
existat prea mult, el a prea fost […] În plină zi, de la Arcul de Triumf și până
la Operă, n‑am întâlnit țipenie de om. Eram singur cu Parisul. Aproape toată lumea plecase, iar cei cari au rămas, așteptau undeva la ei acasă, tăcuți. Pe bulevarde, nimeni. A doua zi, ei trebuiau să intre. Niciodată nu voi uita acel
carte întreagă despre asta, fără nimic erudit și cu destul umor” (Scrisoare din 14
aprilie 1976, în Scrisori, p. 320).
1. Ion Vlasiu, op.cit., pp. 67, 138.
2. Emil Cioran, Opere (1), p. CLXXIX.
3. Scrisoare Către Jeni Acterian, 15 ianuarie 1940, în Opere (2), p. 1 131.
4. Emil Cioran, Amurgul gândurilor, Editura „Dacia Traiană”, Sibiu, 1940.
5. V ezi Emil Cioran, Îndreptar pătimaș,Editura Humanitas, București, 1991; Idem, Îndreptar pătimaș II 70 fragmente inedite, Prefață și note de Constatin Zaharia, Editura
Humanitas, București, 201 1.
6. Pentru prezentarea detaliată a campaniei Germane în V estul Europei, vezi B.H. Liddel Hart, History of the Second World War, Cassel, London, pp. 65‑86.

39
Emil Cioran. EsEu biografiC
fior: vedeam istoria, orașul gol făcea vizibil minții un moment universal. Cu
o melancolică obiectiviate, împărtășeam deșertul Franței și zvâcnirea teutonică1.
„Metamorfozele politicii românești” se succed extrem de rapid în această
perioadă, țara suferind multiple pierderi teritoriale: la 28 iunie 1940,
Basarabia și nordul Bucovinei sunt ocupate de U.R.S.S., la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, Nord‑V estul Transilvaniei este cedat Ungariei iar prin tratatul de la Craiova, de la 7 septembrie 1940, România pierde Cadrilaterul, în favoarea Bulgariei
2. Pe acest fundal, regele Carol al II‑lea
abdică la 6 septembrie 1940, fiind urmat la tron de regele Mihai I. Adevărata putere în stat îi aparținea lui Ion Antonescu, cel care ajunge la o înțelegere cu Mișcarea Legionară, la 14 septembrie 1940 România devenind „stat național‑legionar”
3.
În acest context, Emil Cioran revine în țară în noiembrie 1941. O acți‑
une ale cărei repercusiuni vor marca anii viitori din viața sa este conferința ținută la radio, Profilul interior al Căpitanului. Aceasta se difuzează la 27
noiembrie 1940, în ajunul comemorării morții lui Corneliu Zelea Codreanu. În noaptea de 26/27 noiembrie, la Jilava, mai mulți legionari înarmați pătrund în închisoare și asasinează șaizeci și patru de deținuți, unii dintre ei implicați în măsuri împotriva legionarilor. În aceeași zi au fost asasinați Nicolae Iorga și Virgil Madgearu. Pe acest fundal sumbru, Cioran citește la radio omagiul adus lui Corneliu Zelea Codreanu, care va fi publicat, peste o lună, în „Glasul Strămoșesc”
4.
Elogiul adus lui Corneliu Zelea Codreanu se aseamănă cu cel adus lui
Hitler cu șase ani în urmă. În aceste condiții aflăm că „înainte de Corneliu Codreanu, România era o Sahara populată. […] Căpitanul nu era «deștept».
Căpitanul era profund […] Căpitanul a dat românului un rost. Înainte de
el, românul era numai român, adică un material uman alcătuit din ațipiri și umilințe”
5. În acel moment, conform opiniei lui Cioran, singura salvare
1. Emil Cioran, Parisul provincial…, în „Vremea”, an XII, nr. 581, 8 decembrie 1940,
p. 3.
2. Pentru contextul anului 1940, vezi Keith Hitchins, 1866‑1947, Ediția a IV‑a,
Traducere din engleză de George G. Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, București, 2013, pp. 522‑540.
3. Pentru o vastă analiză asupra „Statului național‑legionar”, vezi Florin Müller ,
Metamorfoze…, pp. 319‑380.
4. Ilina Gregori, Cioran: sugestii pentru o biografie imposibilă, Editura Humanitas,
București, 2012, pp. 92‑93.
5. Emil Cioran, Profilul interior al Căpitanului, în „Glasul strămoșesc”, an VI, nr.
10, 25 decembrie 1940, p. 5, apud Emil Cioran, Opere (2), pp. 717‑719.

40
Andrei A vr Am
a României era Legiunea, care „ar trebui astfel nu numai să creeze România,
dar să‑i și răscumpere trecutul, să insufle absența seculară, să salveze,
printr‑o nebunie inspirată și unică, imensul timp pierdut”1.
Ilina Gregori, printr‑un bun spirit de observație care, de altfel, caracte‑
rizează întreaga sa lucrare, ne atrage atenția asupra faptului că în portretul pe care i‑l face Căpitanului, Cioran omite însă „exteriorul” personajului!
„Lipsesc din portretul Căpitanului reperele biografice, deși tocmai viața și
mai ales moartea acestuia erau mai actuale ca oricând, și afară, pe stradă,
grupuri de legionari instalau deja cu foc, fier și sânge cultul Șefului lor,
martirul Codreanu”
2.
O altă întrebare legitimă este aceea dacă conferința difuzată la Radio a
fost „în direct” sau ea fusese înregistrată în zilele anterioare. Desigur,
acestea sunt lucruri de nuanță. Simpatia lui Emil Cioran față de Mișcarea
Legionară nu poate fi negată. Acesta identifică în legionarism o posibilitate de „schimbare la față a României”, retorica fascistă cu privire la constitu‑
irea „omului nou” întâlnindu‑se cu „obsesia lui Cioran de a imprima
României respirația marilor ritmuri ale istoriei”
3. Însă, nici în această
conferință, nici în alt text cunoscut mie nu se declară membru al Mișcării
Legionare. Însă, istoria a consemnat această conferință, iar detractorii lui
Emil Cioran o vor aminti de fiecare dată când vor avea ocazia, cu aceeași
lipsă de „onestitate gnoseologică”4.
Însuși Cioran va declara că a fost sedus de Garda de Fier, dar că nu i‑a
aparținut niciodată: „Garda de Fier, căreia, de altfel, nu i‑am aparținut, a
fost un fenomen foarte curios.[ …] Am aflat atunci pe propria‑mi piele ce
înseamnă să fii dus de val fără nici cea mai mică urmă de convingere”5.
La 2 ianuarie 1941 se întâlnește în București cu Mihail Sebastian. Cioran
deținea la acea dată hotărârea conform căreia va fi numit atașat cultural la
1. Ibidem.
2. Ilina Gregori, op.cit., p. 96.
3. Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieți…, p. 32.
4. În lucrarea dedicată trio‑ului Cioran‑Eliade‑Ionesco, Alexandra Laignel‑Lavastine
atrage atenția asupra posibilității ca discursul lui Cioran dedicat lui Corneliu Zelea Codreanu să fi fost înregistrat înaintea datei de 27 noiembrie 1940. Însă, ulterior, ca o dovadă a inconsecvenței sale hermeneutice, afirmă peremptoriu faptul că Cioran „a făcut apologia șefului Gărzii de Fier chiar în clipa în care trupele acestuia uci‑deau” (Lagnel‑Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco Uitarea fascismului Trei intelec‑
tuali români în vâltoarea secolului, Traducere din franceză de Irina Mavrodin, Editura EST‑Samuel Tastet Editeur, București, 2004, p. 517).
5. Convorbiri, pp. 10‑1 1.

41
Emil Cioran. EsEu biografiC
Vichy1. La 21 ianuarie 1941 izbucnește rebeliunea legionară. Nu se știe
sigur dacă Emil Cioran a fost prezent în București în acel moment. Mărturii
conform cărora acesta ar fi fost martor la rebeliune sunt consemnate în
Arhivele Securității2. Cert este că în februarie 1941 el părăsește țara natală,
pe care nu o va mai revedea niciodată, ocupându‑și postul de consilier cultural la Vichy.
Perioada franceză
Funcția de la Vichy o va deține doar patru luni, între februarie 19413 și mai
19414, în această perioadă având un salariu de 19.000 lei/lună. De atunci
datează și raportul de activitate trimis la 30 aprilie de la Emil Cioran către
ministrul Propagandei Naționale, Nichifor Crainic. Printre altele, Cioran
considera că propaganda românească din Franța nu se ridică la un nivel prea înalt, ea fiind „greșit concepută”, redusă la „penibila insistență asupra
latinității noastre” . Consideră necesară „o antologie a literaturii române în
limba franceză”, România trebuind să profite de „momentul istoric și psi‑hologic al Franței actuale, care dezamăgită de sine își extinde curiozitatea în afară, spre a se consulta de propriile deficiențe și a învălui prin infor ‑
mație ireductibilele destinului său deficitar”
5.
1. V ezi însemnarea din 2 ianuarie 1941, în Mihail Sebastian, Jurnal 1935‑1944, Text
ingrijit de Gabriela Omat, Prefață și note de Leon V olovici, Editura Humanitas,
București, 1996, p. 287.
2. V ezi mărturia lui Dancu I. Cristofor (condamnat la 18 ani de închisoare), în ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 163, V ol. 1, f.125: „Ultima dată când l‑am văzut a fost seara de 21 sau 22 ianuarie 1941. […] Îl întâlnesc pe Calea Victoriei, colț
cu Bulevardul, care era barat cu tramvaie baricadate de către legionari. Pe străzi urlau grupuri legionare. Prin fața noastră trece un grup de copii de prăvălie cântând. / CIORAN este entuziasmat” . Conform altei mărturii, „Când a isbucnit rebeliunea legionară, el era în București, ca de obicei fără ocupație” (Reprodus în Stelian
Tănase, Cioran și Securitatea, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 34).
3. V ezi decizia de numire a lui Cioran în Simona Cioculescu, Emil Cioran sau despre
neliniștea de a exista, în „Manuscriptum”, an XXIX, nr. 12 (1 10‑1 1 1), ianuarie‑iunie
1998, pp. 228‑231, apud Emil Cioran, Opere (2), p. 1796.
4. V ezi decizia de destituire telegrafică a lui Emil Cioran, la cererea chiar a lui Ion Antonescu în Marta Petreu, Cioran în diplomație, în „Apostrof”, an XII, nr. 5
(132), mai 2001, pp. 16‑17, apud Emil Cioran, Opere (2), p. 1798.
5. Dosar Emil Cioran, Arhivele Naționale – Sediul Central, Fondul Ministerului Propagandei Naționale, colecția Studii si Documentare, dosar 143 (1941), f. 2‑9,

42
Andrei A vr Am
Începând cu toamna lui 1941, până în octombrie 1944, este bursier al
Școlii Române de la Fontenax‑aux‑Rox, beneficiind atât de sprijinul lui C.
Marinescu, directorul instituției amintite, cât și de binevoința ministrului Culturii, Ion Petrovici
1.
Între 1941 și 1942 va redacta Despre Franța, un eseu în care, așa cum
observă și Constatin Zaharian, „Cioran nu face nici cea mai mică aluzie […] la înfrângerea din mai‑iunie”
2 suferită de francezi în fața germanilor.
Cu toate acestea, unele aspecte din această lucrare se dovedesc a fi defini‑torii pentru evoluția ulterioară a lui Emil Cioran. Intrând în contact cu marile scrieri ale culturii franceze el descoperă stilul acestora: „Unul din
viciile Franței a fost sterilitatea perfecțiunii; – care întru nimic nu se manifestă mai vădit ca în scris. Grija de a formula, de a nu schilodi cuvân‑
tul și melodia lui, de a înlănțui armonic ideile, sub obsesii franceze. Nicio
cultură n‑a fost mai preocupată de problema stilului și în niciuna nu s‑a
scris mai frumos și mai fără cusur”
3. Ceea ce denumește acum a fi „obse‑
sii franceze”, vor deveni propriile sale marote, dorința de a scrie cât mai
frumos, „fără cusur” întâlnindu‑se pe tot parcursul perioadei franceze a vieții lui Emil Cioran.
La 18 noiembrie 1942, Cioran o întâlnește pe Simone Boué, în ziua
aniversării celei din urmă, într‑o cantină studențească. Cei doi nu se vor
despărți niciodată
4. În 1943 publică, în Comoedia, primele două articole
în limba franceză: Mihail Eminesco5 și Le Dor ou la Nostalgie6.
În anii care vor urma își va manifesta dorul de casă, fiind îngrijorat din
cauza lipsei vreunei vești din partea părinților, dar și ca urmare a luptelor
purtate în Ineu (cumnatul său, Sabin Georgia, era notar în Ineu, județul Arad)
7. „Din luna august 1944 n‑am primit nicio veste de la Dumneavoastră.
reprodus în Lucian Jora, Diplomația culturală. Din activitatea lui Emil Cioran, în
„Familia”, nr. 7‑8, iulie‑august 2006, Oradea, pp. 196‑199.
1. V ezi Irina Nastasă, Emil Cioran și Școala Română de la Fontenay‑aux Roses.
Mărturii documentare, în „Anuarul Institutului de Istorie „G. Barițiu” din Cluj‑Napoca,
tom XLIX, 2010, pp. 235‑243, reprodus în Emil Cioran, Opere (2), pp. 1779‑1783.
2. Emil Cioran, Despre Franța, Stabilirea textului, prefață și note de Constantin
Zaharia, Editura Humanitas, București, 201 1, p. 1 1.
3. Ibidem, p. 36.
4. Cioran Oeuvres, p. XLI.
5. Emmanuel Cioran, în „Comoedia”, 16 ianuarie 1943, apud Emil Cioran, Opere
(2), pp. 739‑743.
6. Emmanuel Cioran, Le „Dor” ou la nostalgie, în „Comoedia”, 4 septembrie 1943,
apud Emil Cioran, Opere (2), pp. 731‑734.
7. Opere (1), p. CCII.

43
Emil Cioran. EsEu biografiC
[…]Am citit în gazete că au fost lupte la Ineu. Am fost și sunt încă neli‑
niștit. Nu știu dacă până acum ați primit vreo veste de la mine, deși eu am
cercat să vă parvină. […] Mi‑e dor să vă revăd pe toți și aștept nerăbător
știri”1. În moment redactării scrisorii, România se afla, ca urmare a actu‑
lui de la 23 august 1944, în ofensivă, alături de Armata Roșie, împotriva
Germaniei. De asemenea, în țară, fusese instaurat, la 6 martie 1945, primul
guvern pro‑comunist, condus de Petru Groza. Comuniștii se îndreptau rapid
înspre cucerirea totală a puterii, survenită la finalul anului 1947, în urmă
abdicării regelui Mihai și a înlăturării ultimului bastion al democrației
interbelice, reprezentat de monarhie2.
Corespondența cu părinții este reluată în 1946. Perspectiva reîntoarcerii
în țară în acel moment, nu reprezinta deloc o prioritate pentru Emil Cioran: „Perspectiva unei catedre la reîntoarcere nu mă încântă deloc: am uitat că
sunt de meserie profesor, și apoi, n‑aș putea să mai pun suflet într‑o cari‑
eră anostă și stupidă. V a fi pentru mine o hotărâre dramatică să reîncep o viață care n‑a intrat nici în calculul și nici în iluziile mele. De aceea, nu
știu când o voi reîncepe”
3.
Acesta va fi și anul în care Cioran va renunța definitiv la limba română,
hotărându‑se să scrie numai în franceză. În timpul verii, un amic al parte‑
nerei sale, Simone, îi invită la Dieppe. Simone călătorește la părinții săi,
în V endée, în vreme ce Cioran se cazează într‑o casă din Offranville, sat
situat la 10 km de Dieppe. În timp ce se străduia să‑l traducă pe Mallarmé în română, își dă seama de absurditatea acestui travaliu și hotărăște să
renunțe la limba română, pe care nu o cunoștea nimeni în Franța
4. Acesta
va reprezenta un moment de cotitură în biografia lui Emil Cioran: odată cu renunțarea la limba română și cu hotărârea de a scrie în franceză, el
face pasul dinspre particular (autor a cinci cărți publicate în limba română) înspre universal (viitor scriitor francez). Chiar dacă în acel moment redac‑
tarea unei cărți în limba franceză era doar un deziderat, „episodul Offranville”
reprezintă un punct terminus al biografiei lui Cioran, o condiție sine qua
non a părăsirii vechii identități și a însușirii uneia noi, deschizătoare de
multiple perspective. Adoptarea unei noi limbi reprezintă pentru Cioran o
palingeneză, o reconstrucție identitară: biografia românească trebuia „arsă
1. Scrisoare către Părinți, Paris, 20 aprilie 1945, în Emil Cioran, Opere (2), p. 1 155.
2. Pentru contextul existent în România anilor 1944‑1947, vezi Keith Hitchins, op.cit.,
pp. 571‑616.
3. Scrisoare către Părinți, 15 februarie 1946, în Opere (2), p. 1 157.
4. Oeuvres, p. XLII.

44
Andrei A vr Am
de tot”, iar din cenușa acesteia trebuia să renască, asemenea unei păsări
Phoenix, un nou Cioran, izbăvit de delirurile și credințele tinereții1.
Așa cum afirmă în Caietele sale, prima variantă a Précis de décompo‑
sition (Tratat de descompunere) a fost redactată într‑un timp relativ scurt.
Conform lui Nicolas Cavaillés, cel care a dedicat o întreagă lucrare analizei celor patru variante ale Tratatului, redactarea primei variante (intituată
Exercices négatifs ) a durat din februarie 1946
2 până în decembrie 1946,
cuprinzând aproximativ 300 de pagini. Al doilea titlul al lucrării a fost Le
Penseur d`occasion. Lucrarea este propusă editurii Gallimard, care o acceptă,
la finalul iernii lui 1947. Dar proasta situație economică (în special lipsa
de hârtie din Franța) întârzie apariția cărții; în acest timp, ținând cont de
criticile unui prieten, M. Lacombe, Cioran reia totul, taie, recopiază,
redactează din nou, rearanjează în mii de maniere textul său. Există și a
patra versiune a Tratatului, ultima a manuscrisului, pre‑editorială, care a
servit ca variantă a cărții, în primăvara lui 1949. Cartea a fost finalizată în
iunie și a apărut în septembrie3. De asemenea, în redactarea cărții, Cioran
a beneficiat de ajutorul lui Simone Boué:
dacă ea nu a intervenit niciodată să scrie pe manuscrisele sale, Cioran i‑a cerut,
în schimb, să‑i citească cu voce tare textele. Adopta „o voce de sirenă”, și Cioran depășea astfel unul dintre obstacolele paralizante ale francezei sale: propriul său accent românesc și incapacitatea sa de a pronunța r‑ul franțuzesc.
Simone Boué povestește că Cioran vedea, de asemenea, o altă femeie pe care o supranumea „Gramaticiana” și care l‑a ajutat
4.
Cioran a trimis manuscrisul operei juriului premiului Rivarol, la înce‑
putul anului 1949. Acest premiu, oferit pentru o operă literară scrisă în
franceză de un autor străin, i‑a fost refuzat în martie, deși Cioran a obținut
cinci voturi pentru, din nouă: una dintre obiecții a fost aceea că scrierea
1. Dovadă a importanței acestui episod din viața sa stau mărturiile ulterioare ale gân‑
ditorului. Atât în Convorbirile sale, cât și în Caiete, datează acest episod cu anul
1947. ( Convorbiri, pp. 29‑30; însemnarea din 1970, din Caiete, p. 778).
2. În Scrisoarea către Părinți din 15 februarie 1946, Cioran le aducea la cunoștință: „– Câtă vreme voi mai rămâne în Paris? nu pot să fac niciun fel de precizare, deoarece sunt pe cale să termin o carte în franțuzește, pe care aș vrea s‑o public; lipsește însă hârtia și alte multe” (Opere (2), p. 1 156).
3. Nicolas Cavaillés, Cioran malgré lui Écrire à l`encontre de soi, CNSR Édition,
Paris, 201 1, pp. 154‑155.
4. Oeuvres, p. 1306.

45
Emil Cioran. EsEu biografiC
era prea pesimistă pentru a obține o recompensă oficială1. Cu toate acestea,
Cioran și‑a îndeplinit scopul: manuscrisul a făcut să se vorbească despre
el, iar Gallimard decide să nu mai întârzie publicarea operei sale2. Odată
cu apariția Tratatului, numele de autor al gânditorului va fi E.M. Cioran,
în locul vechiului „Emil Cioran”, transformare revelatoare pentru dorința
lui Emil Cioran de a‑și crea o nouă identitate literară3. Una dintre explica‑
țiile cu privire la „M.”‑ul adăugat este aceea că Cioran ar fi împrumutat
inițialele de la E.M. Froster4. Cea de a doua susține că inițiala „M.” ar fi
folosită în sensul de „om, bărbat” (Mari, monsieuer)5.
Tratatul se deschide cu Genealogia fanatismului, o dovadă clară a des‑
părțirii lui Cioran de acela care va fi fost în tinerețe: „În sine, orice idee este neutră, sau ar trebui să fie; dar omul o însuflețește, proiectându‑și în
ea flacăra și nebunia; impură, preschimbată în credință, ea se inserează
în timp, capătă chip de eveniment: are loc astfel trecerea de la logică la
epilepsie. Așa se nasc ideologiile, doctrinele și farsele însângerate”, defi‑
nind Istoria, idealul său de altădată, drept „o defilare de false Absoluturi, o succesiune de temple înălțate unor pretexte, o înjosire a spiritului în fața improbabilului”
6.
În decembrie 1949 se declară mulțumit de vânzările cărții și de buna
receptare de care aceasta a avut parte: „Cartea are un succes destul de mare. S‑a vorbit la Radio, în presă, prin saloane. Sper să câștig din vânzare suma de 120 000 de franci, ce‑mi va fi plătită rând pe rând. Un mare avantaj e că sunt cunoscut. Înainte sufeream de a duce o existență anonimă de student străin și îmbătrânit; acum măcar, orice intelectual știe cine
sunt: ceea ce‑mi ușurează mult viața”
7.
1. V ezi Scrisoarea lui Cioran către Părinți, 16 aprilie 1949: „În privința premiului,
iată cum s‑au desfășurat lucrurile. Era sigur că‑l iau; aveam majoritatea comisiei (5 din 9 membri se pronunțaseră pentru mine). În ultimul moment însă s‑a ridicat obiecția că manuscrisul meu e prea pesimist și că n‑ar fi bine să i se dea o recom‑pensă oficială. Am avut în schimb marea satisfacție că într‑un comunicat publicat la sfârșitul ședinței câțiva membri au declarat că manuscrisul meu a fost găsit cel mai remarcabil. Gazetele au vorbit de mine etc., etc. oricum ar fi, nu pot vorbi de un insucces” (Scrisori, p. 32).
2. Oeuvres, p. 1312.
3. Nicolas Cavaillés, Cioran malgré lui, p. 63.
4. Oeuvres, p. XLIII.
5. Friedgard Thoma, Pentru nimic în lume, Traducere din germană de Nora Iuga,
EST‑Samuel Tastet Editeur, București, 2005, Notă, p. 22.
6. Emil Cioran, Tratat de descompunere, Humanitas, București, 1992, p. 7
7. Scrisori, p. 34.

46
Andrei A vr Am
După semi‑eșecul din 1949, Tratatul de descompunere a obținut premiul
Rivarol în 1950, în unanimitate: juriul compus din André Gide, Emile
Henriot, Gabriel Marcel, Jean Paulhan, Jules Romains, Daniel‑Rops, Jean Schlumberger, Jules Supervielle și Henri Troyant. Cioran a ales să împartă
premiul (50 000 de franci) cu prietenul său Arthur Adamov
1. În vederea
susținerii moralului părinților săi, le oferă acestora informații cu privire la
câștigarea premiului: „Vă aduceți aminte că anul trecut m‑am prezentat la
un premiu, care se acordă unui scriitor străin ce a publicat o carte în fran‑
țuzește. Premiul nu l‑am luat anul trecut; el mi‑a fost decernat anul acesta,
de unanimitatea comisiei. La Paris, gestul e considerat ca un succes fără
precedent. În același timp, voi încasa 50 000 de fr. (valoarea premiului)”2.
La 9 ianuarie 1950, Cioran devine nașul de cununie al lui Mircea Eliade
și Christinel Cotescu3, iar la 5 septembrie vizitează Spania, aceasta fiind
prima plecare a lui Cioran în afara Franței, după ruperea legăturilor admi‑nistrative cu România. „Nu era cetățean francez; el deținea un pașaport
«Nansen» «certificat de identitate și de călătorie», eliberat refugiaților de
către Societatea Națiunilor. Alexandru Busuioceanu l‑a ajutat să procure o
viză”
4. Tot în toamna lui 1950 obține pentru un an o bursă (10 000 franci/
lună)5.
Toate aceste reușite au un decor sumbru: la 23 iunie 1948, fratele său,
Aurel Cioran, care în timpul „statului național‑legionar”, ocupase funcția de viceprimar al Sibiului
6 a fost arestat și condamnat la șapte ani de închi‑
soare, într‑un grup de 27 de foști simpatizanți ai Mișcării Legionare7:
Lovitura nu e numai pentru Relu, ci pentru noi toți. Câte încercări trebuie să‑l
mai aștepte. Mă îngrozesc cum n‑a înțeles că nu trebuia să se înhaite mai departe într‑o mișcare ce n‑a făcut decât nefericiți. De câte ori i‑am amintit să se țină deoparte! Iată unde duce o fidelitate absurdă. Știu prea bine că n‑am nici un drept să‑l acuz, dar voi fi purerea nemângâiat de o asemenea pacoste. Mă gândesc apoi în ce hal de nervi trebuie să va găsiți. Dacă e cineva care merită altă soartă, e Relu. Viață‑i o comedie inventată de Diavol
8.
1. Oeuvres., p. 1313.
2. Scrisori, pp. 36‑38.
3. Oeuvres, p. XLIII.
4. Ibidem., p. XLIV .
5. Ibidem.
6. Opere (1), p. CLXXXI.
7. Oeuvres p. XLIII.
8. Scrisoare către Părinți, 28 februarie 1948, în Emil Cioran., Scrisori, p. 30.

47
Emil Cioran. EsEu biografiC
În acest context dureros creat atât de arestarea fratelui său, de neajun‑
surile materiale pe care le îndura familia sa1, cât și de contextul în care se
aflau mulți dintre prietenii săi rămași în țară și supuși supravegherii con‑
stante a Securității, Cioran redactează Țara mea, eseu editat post‑mortem și care rezumă atmosfera anilor `30, în care conștiința critică a multora
fusese răpită:
Eram departe de a fi împlinit treizeci de ani, când s‑a întâmplat să fac o pasi‑
une pentru țara mea; o pasiune disperată, agresivă, din care nu există scăpare și care m‑a hărțuit ani de‑a rândul. Țara mea! V oiam cu orice preț să mă agăț de ea – și nu aveam de ce să mă agăț. […] Plin de furie, îi atribuiam un viitor,
i‑l născoceam, îl înfrumusețam, fără să cred o clipă în el. Am sfârșit prin a‑l ataca, acest viitor, prin a‑l urî: am scuipat pe toată utopia mea. […] Pe atunci
s‑a născut un soi de mișcare, care voia să reformeze totul, până și trecutul. […]
N‑am crezut sincer în ea nici măcar un singur moment. Însă această mișcare era singurul indiciu că țara noastră putea fi altceva decât o ficțiune
2.
În ianuarie 1952 lui E.M. Cioran îi apare cea de‑a doua carte redactată
în limba franceză, Syllogismes de l`amertume3(Silogismele amărăciunii4).
Cioran a lucrat la scrierea celei de a doua sale cărți în franceză începând
din 1948, lucrarea fiind finalizată în primăvara anului 1951 și publicată la
începutul anului 1952. Precum a procedat pentru Tratat cu diferitele sale
texte scrise în română în anii 1940, Cioran a introdus în Silogisme pasaje
din Amurgul gândurilor, din care a tradus mai mult de douăzeci de fragmente5.
Întrebat, peste ani, de ce nu s‑a sinucis, Cioran va afirma: „Răspunsul îl puteți găsi în cartea Silogismele amărăciunii: dacă nu ar fi existat ideea
de sinucidere, mi‑aș fi curmat cu siguranță viață. Aici se află cheia atitu‑
dinii mele”
6. Pe de altă parte, într‑o însemnare din 1966 din jurnalul său
pare a fi dezamăgit de Silogisme: „Îmi amintesc proasta primire ce s‑a
făcut Silogismelor mele – era justificată. Ce idee, să adun câteva maxime
1. V ezi Scrisoarea către Părinți, 20 iunie 1950, în Ibidem., p. 36: „Scrisoarea ultimă
ce mi‑ați trimis‑o m‑a umplut de o mare tristețe. Nu puteam bănui că‑ți ajuns într‑o
stare atât de teribilă, cu sănătatea și cu mijloacele de trai” .
2. Emil Cioran, Țara mea / Mon pays, traducere din franceză de Gabriel Liiceanu,
Humanitas, București, 1996, pp. 13‑18.
3. V ezi Cioran, Syllogismes de l`amertume, în Oeuvres , pp. 169‑261.
4. Emil Cioran, Silogismele amărăciunii, Traducere din limba franceză de Nicolae
Bârna, București, 1992.
5. Oeuvres, p. 1349.
6. Convorbiri, p. 162.

48
Andrei A vr Am
și să le dau un titlu pompos! Le citești într‑un sfert de ceas. Mă rog, am
vrut să‑l imit pe La Rochefoucauld, și am fost pedepsit. Arta de a nu‑ți
face iluzii despre tine însuți e foarte dificilă”1.
În toată această perioadă, Cioran locuiește, în Paris, la hotel Majory,
rue Monsieur‑le‑Prince. Odată cu apariția primei cărți în limba franceză, statutul său social s‑a modificat, permițându‑și să trimită regulat pachete (mai ales medicamente) familiei rămase în România. La îmbunătățirea situației financiare a lui Cioran a contribuit și vânzarea a 2000 de exemplare din Tratat…, precum și obținerea bursei de 10 000 de franci, în intervalul
1950‑1951
2.
În aprilie 1952 vizitează din nou Spania, iar în august se află pentru
prima dată în Anglia, de unde își descrie dezamăgirea: „Anglia, ce decep‑ție! Plouă fără întrerupere, se mănâncă infect, indivizi insuportabili. Sunt vacanțele cele mai tâmpite pe care le‑am petrecut până acum. Ăștia au cucerit lumea ca să caute altă climă”
3. Călătoriile în Europa continuă și în
1953; aceluiași prieten, Mircea Eliade, îi descire experiența din Scoția, pe care o consideră „o țară minunată. Însă stilul de viață anglo‑saxon e insu‑
portabil. Aici se trăiește fără mâncare și fără conservație. Tăcere și inaniție”
4.
Anul 1954 este acela în care Emil Cioran începe să fie urmărit de
Securitate. Acesta a fost urmărit în intervalul 1954‑1990, sub trei nume de
cod: „«Ciobanu», «Chiru», «Ene»”5. Începând cu această dată, pe tot par ‑
cursul anilor ’50, dar și la începutul anilor ’60, Cioran va fi caracterizat în dosarele Securității drept „ideolog al mișcării legionare”, „fugar”, „transfug”, „renegat”, toate aceste semnificații aflându‑se într‑o relație de
sinonimie și desemnând portretul ideal al „dușmanului de clasă”
6.
O consecință directă a faptului că Securitatea îi va deschide dosar de
urmărire lui Emil Cioran va fi aceea că toți apropiații săi vor intra în vizo‑
rul acesteia. În Arhivele CNSAS se găsesc fișe informative cu privire la Emilian Cioran, Elvira Cioran, Georgia Virginia (sora lui Emil Cioran);
1. Caiete, pp. 367‑368
2. Oeuvres, p. 1345. V ezi și Scrisoarea către Părinți, 14 martie 1950, în Scrisori, pp.
35‑36: „V‑am trimis un pachet cu câteva articole ce poate v‑ar interesa: cafea, ceai, cacao. Din păcate nu se pot trimite de aici decât pachete nedepășind un kil. […] Cartea mea se vinde, deși nu atât cât credeam. Până acum s‑au vândut 2 000
de exemplare. Din nefercire e prea scumpă. Oricum ar fi, eu am reușit să mă fac cunoscut aici și să‑mi facilitez într‑un anume fel viața” .
3. Scrisoare către Mircea Eliade, 18 august 1952, în Ibidem, p. 292.
4. Scrisoare către Mircea Eliade, 1953, în Ibidem.
5. V ezi Stelian Tănase, Cioran și Securitatea, Editura Polirom, Iași, 2010, pp. 10‑18.
6. V ezi Ibidem, pp. 31‑94.

49
Emil Cioran. EsEu biografiC
în același timp, sunt puși sub urmărire și rude mai îndepărtate ale filoso‑
fului, precum Maniu Cioran sau Petru Cioran (veri ai acestuia)1.
Tot în 1954, Cioran devine directorul colecției „Cheminements” a edi‑
turii Plon, funcție pe care o va ocupa până în 1963. El va edita 6 titluri,
printre care: Rudolf Kassner, Evocation et paraboles (1956); Jose Ortega
y Gasset, Le Spectateur tente (1958), Leon Cheston, Les révélations de la
mort (1958); Erwin Reisner, Metaphysique de la sexualite (1960) ș.a.2.
La 20 iunie 1955 fratele său, Aurel Cioran a fost eliberat din închisoare3;
corespondența dintre cei doi va fi reluată și va dura până la sfârșitul vieții
lui Emil Cioran4.
În mai 1956 îi este publicată lucrarea La Tentation d`exister5(Ispita de
a exista6) considerată, de mulți, un răspuns la lucrarea din tinerețe, Schimbarea
la față a României: „Sentimentul de culpabilitate al lui Cioran, care a
influențat alegerile politice ale fratelui său, au atins, fără îndoială, paro‑
xismul, și a crescut necesitatea de a se opune aceluia ce va fi fost, în special prin scrierea unei contra‑Schimbări la față a României, cu capitolul
iudeofil, intitulat Un popor de singuratici”
7. Conform aceluiași Nicolas
Cavaillés, „la fel ca în cazul manuscriselor Tratatului de descompunere,
dosarul genetic al Ispitei de a exista atestă un «ritual» al scriiturii: titluri, cratime și evoluții – îndeaproape legate pe o pagină ce fixează adesea lun‑gimea textului. După aceea, aceste pagini sunt regrupate în funcție de temă,
apoi, în mai multe rânduri, după cum indică numerotarea lor multiplă,
mutate și apropiate/unite pentru a răspunde la un nou nivel de scriitură,
aflată la jumătatea drumului dintre fragmente și carte, capitol sau eseu”
8.
Odată cu publicarea aceste lucrări, în România va fi declanșată o cam‑
panie acerbă împotriva gânditorului. Printre cei care manifestă contra Emil
Cioran se află V alentin Lipatti9 și D.D. Roșca10.
1. Arhivele CNSAS, dosar Microfilmat, NR. 33173, V ol. 2, f. 9‑15.
2. Oeuvres, p. XL V .
3. Ibidem, p. XL V .
4. V ezi Scrisori, pp. 42‑203.
5. Cioran, La Tentation d`exister, în Oeuvres , pp. 265‑428.
6. Idem, Ispita de a exista, traducere din franceză de Emanoil Marcu, Editura Humanitas,
București, 1992.
7. Oeuvres, p.1368.
8. Ibidem., p.1366.
9. V alentin Lipatti, Un filosof al minciunii, în „Gazeta literară”, 28 martie 1957,
Reprodus în Pro și contra Emil Cioran. Între idolatrie și pamflet, Antologie, cuvânt
înainte și note de Marin Diaconu, Humanitas, București, 1996, pp.168‑170.
10. D. D. Roșca, Ispita de a exista…a domnului Cioran, în „Glasul Patriei”, 10 mai
1957 (an II, nr. 14 (52), p. 3. Reprodus în Pro și contra Emil Cioran, pp.171‑182.

50
Andrei A vr Am
Cu siguranță Cioran a citit recenzia lui D.D. Roșca chiar în ziua apar ‑
ției acesteia în „Glasul Patriei” . Mărturie stă scrisoarea pe care acesta a
redactat‑o ca răspuns la atacurile împotriva sa (nu este cunoscut faptul dacă
scrisoarea a fost trimisă sau nu; manuscrisul acesteia a fost publicat abia
în anul 201 1):
Nu pretind în niciun fel că remarcile dumneavoastră asupra cărții mele ar fi în
întregime false […]. Din păcate, treceți peste esențial și simplificați prea mult
atunci când imputați vanității divagațiile mele. Procedeul este prea comod și, mi se pare, nedemn de dumneavoastră. Pentru a nu vorbi despre pasajele care
tratează despre România, cum să vă imaginați că ele au fost scrise doar pentru a căuta scandalul? Știți la fel de bine ca mine că o iubire se poate exprima și în termeni negativi, la fel cum, de obicei, aceasta se exprimă prin pudoare. […] Agresivitatea n‑a fost niciodată un semn de indiferență sau de ură. Ignorați
faptul că România m‑a obsedat întotdeauna, chiar dacă au fost dăți când am prezentat‑o în culori sumbre, cu încrâncenare și tristețe? Multiple sunt căile iubirii; eu am ales‑o pe aceea care pedepsește;dar, pedepsindu‑mi originile și pe ai mei, m‑am pedepsit pe mine însumi. […] Nu credeți, cu toate acestea,
că vă păstrez vreun fel de ranchiună. Vă înțeleg singurătatea, și vă deplâng tot atât cât mă deplângeți Dumneavoastră
1.
Un punct comun al recenziilor Ispitei de a exista publicate în Republica
Populară Română este indignarea cu privire la capitolul Mică teorie a des‑
tinului, renegarea raportării lui Emil Cioran la poporul român și, în con‑
secință, încercarea de a contracara spusele moralistului. Aproape toți
recenzenții citează pasaj din Ispita de a exista, diferențele fiind minore, în
funcție de traducerea fiecăruia2.
Introdusă în România de Marietta Sadova, Ispita de a exista a circulat
în diverse cercuri bucureștene, între 1956 și 1958 și a constituit unul dintre
pretextele arestării și condamnării lotului Noica‑Pillat3.
La o scară mult mai dramatică era reeditată situația din 1937, când
aproape nimeni nu era de acord cu mesajul lui Cioran din Lacrimi și sfinți;
și de această dată, tatăl său îi cere într‑o scrisoare să retracteze public
spusele din Ispita, pentru a opri invectivele lansate împotriva sa din toate
părțile.Într‑o însemnare din martie 1969, Cioran nota:
1. Oeuvres, p.1372.
2. V ezi Emil Cioran, Ispita de a exista, 1991, pp. 46‑47.
3. V ezi: Stelian Tănase, Anatomia mistificării 1944‑1989, Humanitas, București,
1997, p.69, 72, 85, 219‑220, 386, 476. V ezi și Prigoana. Documente ale procesu‑
lui C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologul, A. Acterian, S. Al‑Georgem
Al. O. Teodoreanu etc., Editura Vremea, București, 1996.

51
Emil Cioran. EsEu biografiC
În debara s‑au adunat o groază de scrisori, unele vechi de treizeci de ani. Nu
vreau să le recitesc. Ar fi prea deprimant. […] Iau totuși una din ele, cu un
scris deosebit de frumos; venea de la tata, una din ultimele pe care mi le‑a scris. Nici măcar n‑am citit‑o până la capăt – doar o frază, în care mă implor să‑mi fac mea culpa ca să opresc campania dezlănțuită contra mea în presa
românească, în urma unor vorbe spuse despre România, în Ispita de a exista.
Totul e atât de prăfuit, totul e mai mort decât moartea, totul este trecut
1.
Într‑adevăr, scrisoarea despre care amintea Cioran în însemnarea din
Caiete va fi printre ultimele pe care tatăl său i le‑a trimis întrucât acesta a
încetat din viață la 17 decembrie 1957. Dispariția unuia dintre părinții săi și
imposibilitatea de a asista la înmormântarea acestuia îl vor afecta în mod clar pe filosof: „Gândurile mele merg spre voi toți în momentul acesta de nesfâr ‑
șită durere. Așa a voit soarta, ca să nu pot revedea pe tata și să nu pot fi alături de voi în clipele marii despărțiri”
2. Tristețea se reverbera și în însemnările
din Caiete: „22 XII 1957 Vid supraomenesc, subită prăbușire a tuturor
certitudinilor dobândite cu greu în acești ultimi ani. Pe 18 ale lunii, moar ‑
tea tatei. Nu știu, dar simt că îl voi plânge. Sunt atât de absent pentru mine însumi, că nu găsesc putere nici măcar pentru un regret, și am căzut atât de jos, că nu mă pot ridica la înălțimea unei amintiri sau a unei remușcări”
3.
Anii 1958‑1959 sunt marcați de amintirea părintelui mort, de regrete și
de slăbiciuni trupești cauzate de gripe constante:
21 iunie 1958 Tata a murit exact acum șase luni. Urâtul mă cuprinde iarăși, acel
urât pe care l‑am cunoscut în unele duminici ale copilăriei, care apoi mi‑a devastat
adolescența. Un vid ce pustiește spațiul, și de care doar alcoolul ar putea să mă apare. Dar alcoolul îmi este interzis, toate leacurile îmi sunt interzise. Și totuși
încă mă încăpățânez! Dar în ce stărui? Desigur nu în ființă
4. […] 26 martie 1959
A doua gripă în trei luni! Vlăguire totală, sufocare, neputință cvasitotală de a respira. Am trecut deja de celaltă parte? De ani de zile trupul mi‑e o povară!
5.
Un capitol important în biografia lui Emil Cioran este reprezentat de
publicarea lucrării Histoire et utopie6(Istorie și utopie7) în mai 1960 și de
1. Caiete, p.663.
2. Scrisoare către Mama sa, 18 decembrie 1957, în Emil Cioran, Scrisori, p.39.
3. Caiete, p.13.
4. Ibidem, p. 21.
5. Ibidem,p. 28.
6. V ezi Cioran, Histoire et utopie, în Oeuvres , pp. 431‑519.
7. Emil Cioran, Istorie și utopie, traducere din franceză de Emanoil Marcu, Editura
Humanitas, București, 201 1.

52
Andrei A vr Am
reacțiile pe care această lucrare le‑a cauzat. Cartea are ca punct de plecare
reflecția asupra evenimentelor din Ungaria anului 19561 și se deschide cu
Scrisoarea către un prieten îndepărtat, adresată filosofului Constatin Noica
și publicată pentru prima dată în august 1957, în „La Nouvelle Nouvelle Revue Française”
2. În această Scrisoare pot fi identificate numeroase refe‑
riri voalate la marxism și comunism. O hermeneutică asupra acestei scrisori
ne poate releva cinci paliere distincte:
1) o scurtă abordare autobiografică: „eram tânăr și nu puteam admite alte
adevăruri decât ale mele, nici recunoaște adversarului dreptul să le aibă
pe ale lui, să profite de ele, să le impună. Faptul că mai multe partide se pot înfrunta fără să se nimicească depășea puterea mea de înțelegere
3;
2) o despărțire de trecutul său extremist, acesteia fiindu‑i intrinsecă o
redefinire a personalității lui Emil Cioran: „ca bun liberal, nu vreau să
împing indignarea până la intoleranță, nici să mă las în voia toanelor”4;
3) o rusofobie a filosofului: „ marea noastră vecină, a cărei inoportună
vecinătate ești mai în măsură decât mine s‑o apreciezi. […]. Țării ei, […]
ca și tiranii recenți ce i‑au înlocuit, […] despoți perpetuând în vremurile
noastre seva și corupția dintru începuturi, covărșindu‑ne pe toți cu nesfâr ‑
șitele lor rezerve de haos. Încoronați sau nu, important era‑ și este‑ pentru ei să facă un salt deasupra civilizației, iar la nevoie chiar să o înghită”;
4) o analiză antinomică a democrațiilor occidentale și a celor populare, o critică voalată a regimului comunist: „ne găsim în față a două tipuri de societate inacceptabile. Și ceea ce e grav e că abuzurile societății
voastre permit acesteilalte să le continue pe ale sale și să răspundă des ‑
tul de eficient, cu grozăviile ei, la cele ce se practică la voi. Mare
învinuire ce se poate aduce regimului vostru e că a ruinat utopia, prin‑
cipiu de regenerare a instituțiilor și popoarelor
5;
5) o admirație pentru Revoluția maghiară din 1956 și o critică acerbă a pasivismului românilor :
Cine se revoltă, cine se răzvrătește? Arareori sclavul, ci aproape întotdeauna
asupritorul devenit sclav. Ungurii sunt excelenți cunoscători ai tiraniei, pentru
1. Cu privire la acest subiect vezi: Doina Jela, V . Tismăneanu (Coordonatori), Ungaria
1956: revolta minților și sfârșitul mitului comunist, Editura Curtea V eche, București,
2006.
2. E. M. Cioran, Lettre à une Ami lointain, în „La Nouvelle Nouvelle Revue Française”,
1er Aout 1957, 5E Année, No 56, pp. 193‑21 1.
3. Idem, Istorie și utopie, p. 7.
4. Ibidem, p. 19.
5. Ibidem, p. 16.

53
Emil Cioran. EsEu biografiC
c‑au practicat‑o cu competență inegalabilă: ar putea depune mărturie minori‑
tățile fostei Monarhii. Pentru că au știut, în trecutul lor istoric, să facă pe stăpânii atât de bine, ei erau, în epoca noastră, mai puțin dispuși decât oricare altă națiune a Europei centrale să suporte sclavia […]. Ci noi, dragă prietene,
neavând până acum șansa de‑a fi opresori, nu o puteam avea nici pe aceea de‑a fi răzvrătiți. Lipsiți de această îndoită fericire, noi ne purtăm cum se cuvine lanțurile, și‑aș fi nedrept de aș nega virtuțile cumpătării, noblețea servituții noastre, recunoscând totodată că excesul de modestie ne împinge spre extreme neliniștitoare
1.
Constatin Noica va redacta un răspuns la scrisoarea lui Emil Cioran (22
noiembrie 1957) ‑„păstrează ciorna și trimite prin poștă o formă transcrisă,
ușor revăzută. Și schimbul epistolar dintre Cioran și Noica va constitui un
cap de acuzare împotriva lui Constantin Noica. Peste numai un an (în 1958), Noica va fi arestat”
2. La doi ani după publicarea lucrării, Cioran va nota
în jurnalul său: „Ce greșeală – să răspund la scrisorile lui Dinu. I‑am scris din milă pentru singurătatea lui, precum și ca să‑mi fac datoria de prieten. Fără să vreau, am oferit arme împotriva lui, și am contribuit la năpasta ce l‑a lovit”
3. Noica era încă închis în acel moment. V a fi eliberat abia în
1964.
În ciuda faptului că, precum în cazul Ispitei de a exista, și Istorie și
utopie a fost supusă unui val de atacuri venit din România4 acest volum i‑a
1. Ibidem, pp. 12‑13.
2. Opere (1), CXCIII.
3. Caiete, p. 72.
4. Prezentările defavorabile, incluzând atacuri la persoană, au apărut imediat după
publicarea Scrisorii către un prieten îndepărtat. V ezi Radu Popescu, Domnului Emil
Cioran. Bun liberal, om inocupat și pamfletar fără obiect, în „Gazeta literară”, an
IV , nr. 37 (183), 12 septembrie 1957, pp. 1, 3. Recenzii nefavorabile vor continua să apară cu privire la alte articole publicate de Cioran în aceeași „La Nouvelle Nouvelle Revue Française” și incluse de autor în Istorie și utopie. V ezi reacția lui
Șerban Cioculescu la articolul Mes amis, les tyranes (devenit, în Istorie și utopie
– La școala tineranilor), în Șerban Cioculescu, Un nietzscheean bogomil: E.M.
Cioran, în „Gazeta literară, an VI, nr. 20 (270), 14 mai 1959, pp. 1, 6 (Articol
preluat și în„Glasul Patriei”, an IV , nr. 15(125), 2 mai 1959, p. 3). V ezi și reacția lui G. Călinescu la articolul Odiseea ranchiunii (inclus, de asemenea, în Istorie și
utopie), în G. Călinescu, O teorie a urii, în „Contemporanul”, an XIV , nr. 49, 1 1
decembrie 1959, pp. 1‑2. Relevante pentru această discuție sunt și articolele lui Lucian Blaga (cu toate că articolul filosofului, fiind publicat postum, ridică anumite semne de întrebare asupra veridicității punctelor de vedere exprimate) și al lui Nichifor Crainc: V ezi Lucian Blaga, Farsa originalității, în „Contemporanul”, nr.
45 (839), 9 noiembrie 1962, pp. 1,7 și Nichifor Crainic, Emil Cioran, în „Glasul

54
Andrei A vr Am
adus și beneficii lui Cioran: datorită unei cititoare, care fusese impresionată
de lectura cărții,Simone și Cioran închiriază la un preț rezonabil o mansardă pe 21 de la rue de l`Odéon (al VI‑lea arondisment), locuință în care vor rămâne până la sfârșitul vieții
1.
În același timp, Istorie și utopie este prima carte a lui Cioran tradusă în
japoneză, în 1967; Cioran a adăugat o mică prefață în care descrie „aven‑tura acestei cărți, lectura dezamăgitoare a utopiștilor și concluzia la care a ajuns: inutil să cauți o formă ideală de societate, întrucât tot ce întreprinde omul se întoarce, mai devreme sau mai târziu, împotriva sa”
2.
Redactarea acestei cărți îi va aduce și nominalizarea la un premiu literar:
Am scris Tratatul de descompunere în care aruncam totul în aer: mi s‑a dat
un premiu. La fel s‑a întâmplat cu Ispita. Acuma vor să premieze Istorie și
utopie. Refuz, și nu mi se acceptă refuzul. Din toate părțile mi se refuză satis ‑
facția de a fi neînțeles. Să fi aclamat deșertăciunea a toate cele și să ți se răs ‑
pundă cu onoruri! […]. Totuși, nu vreau să se spună că alerg după lauri. Simpla
idee că aș putea râvni la glorie mă umilește, mă pierde în proprii ochi. M‑am săturat să‑mi fie rușine de mine însumi
3.
Fidel însemnărilor din Caiete, Cioran refuză Premiul „Combat” în
19614.
La începutul anului 1962 renunță definitiv la fumat5, iar a 51‑a aniver ‑
sare și‑o petrece plimbându‑e prin Paris, pe străzile pe care fusese cu 27
de ani în urmă: „8 aprilie 1962 (ziua mea de naștere!) Am rătăcit prin arondismentul V: strada Rataud, unde locuia Eveline, strada Lhomond, unde am locuit o lună în 1935, apoi toate acele vechi străduțe ce‑mi amin‑
tesc de «tinerețea» mea: Pot‑de FER, Amyot, partea de sus a străzii
Cardinal‑Lemoine etc. Plimbare funebră: eram în doliu după spiritul meu”
6. Aceste plimbări îi fac gândurile să zboare înspre Sibiu, orașul mult
iubit: „Mă gândesc la Sibiu, oraș pe care l‑am iubit mai mult decât oricare
Patriei”, an VII, nr.16 (234), 1 iunie 1962, p. 3. Toate recenziile amintite au fost
reproduse în Pro și contra Emil Cioran, pp. 183‑224.
1. Oeuvres, p. XL VII.
2. Ibidem, p. 1407.
3. Caiete, p. 61.
4. Oeuvres, p. XL VII.
5. „M‑am lăsat de fumat acum două săptămâni; două săptămâni de chin. De‑acum voi fi mai îngăduitor cu «toxicomanii»” (Însemnare din 17 ianuarie 1962, în Cioran, Caiete, p. 71).
6. Ibidem, pp. 74‑75.

55
Emil Cioran. EsEu biografiC
altul de pe pământ, și la cumplitele crize de plictiseală trăite acolo. După‑amiezi
de duminică în care bântuiam pe străzile pustii, sau în pădure sau pe dru‑
muri de țară, singur… Dacă regret atât de mult acele momente, de vină e cadrul. Sunt, în străfundul inimii, un provincial”
1.
În 1963 vizitează München‑ul, oraș pe care nu‑l mai văzuse din 1935
și a cărui amintire o idealizase; este dezamăgit de „reîntâlnirea” cu acest
oraș și consideră o eroare „nostalgia atât de lungă, de durabilă” pe care
i‑o purtase: „Decepție totală. Datorată în parte pustiirii sale în urma bom‑
bardamentelor. Orașul este în ruine, e lucru cert: cât pe ce să nu‑l recunosc. Și totuși, nostalgia atât de îndelungă, de durabilă pe care i‑am purtat‑o,
mi‑e cu neputință să n‑o socotesc o eroare”
2.
De‑a lungul acestui an, apropiații săi se confruntă cu probleme de sănă‑
tate: la 3 iulie 1963, partenera sa de viață, Simone, este internată, fiind
bănuită de cancer. „După șase săptămâni de teroare”, aflarea rezultatelor
analizelor, la 12 iulie, îi liniștește pe cei doi3. În același timp, fratele său
îi oferă informații cu privire la sănătatea precară a mamei: „Fratele meu
îmi scrie despre tulburările și suferințele prin care trece mama: «Bătrânețea
este autocritica naturii»”4.
La 5 martie 1964, Emil Cioran finalizează redactarea unei noi cărți:
„5 martie Cădere în timp – e titlul «cărții» pe care am terminat‑o. De‑aș
putea crede în ce fac!”5. În octombrie cartea va apărea, iar autorul ei va
păstra aceeași reticență în vederea promovării acesteia: „ Căderea în timp
a apărut. Refuz să dau interviuri, așa cum refuz să fac cel mai mic gest
pentru lansarea cărții. «Ar fi cu adevărat degradant», i‑am spus cuiva. «Dar
atunci de ce ați publicat‑o? Sunteți inconsecvent», mi se spune. «Fără
îndoială, există însă grade în lipsa de pudoare», a fost răspunsul meu.”6
În 1965 refuză să scrie prefața pentru cel de al V‑lea volum al Operelor
complete ale lui Jean Paulhan, gest pe care, ulterior, îl va regreta: „Am
refuzat să scriu prefața la al cincilea volum al Operelor complete ale lui
Paulhan. La început, ușurare, apoi conștiința încărcată, proastă dispoziție, lehamite de mine însumi. Nu‑mi place să fiu ingrat”
7.
1. Ibidem, p. 75.
2. Ibidem, p. 160.
3. Oeuvres, p. XL VIII.
4. Caiete, p. 167.
5. Ibidem., p. 193.
6. Ibidem, p. 222.
7. Ibidem, p. 246.

56
Andrei A vr Am
De‑a lungul aceluiași an lucrează la corectura Tratatului de descompu‑
nere, care va apărea într‑o colecție „Cărți de buzunar”, a editurii Gallimard1.
Cu această ocazie își anunță fratele că va putea „fi citit de toți tâmpiții”2.
Primele semne ale liberalizării din România3 Cioran le‑a resimțit în
1966. Un efect al acestui fenomen a fost acela că filosoful a reluat legătu‑
rile cu unii dintre compatrioții săi, foști prieteni, unii dintre ei de curând
eliberați din temnițele comuniste. Nemulțumirea filosofului în fața „asal‑
tului” la care este supus reprezintă un adevărat laitmotiv atât al însemnă‑
rilor din Caietele sale, cât și al scrisorilor pe care le trimite. Inspirat de Proust, folosește conceptul de „Timpul Regăsit” pentru a descrie această
realitate. Primele însemnări pe care le‑am identificat cu privire la acest aspect datează din 24 mai 1966 și fac referire la Constatin Noica: „D.
vrea să‑mi trimită un manuscris în care e vorba de grozăviile pe care le‑a trăit în închisorile de acolo. Dar aici suferințele lui nu interesează pe
nimeni: cum să i‑o spun că acolo ar avea un sens și un ecou, și o valoare literară; în Occident, nu prezintă nici măcar un interes anecdotic. –
Oamenii din țara mea se pricep să sufere inutil și la momentul nepotrivit”
4.
Urmează însemnări despre Sorana Țopa5, dar și despre Petru Comarnescu,
care vizitează Parisul în iulie 1966:
Revăzut Petru Comarnescu după douzeci și cinci de ani. Plăcere să văd că nu
s‑a schimbat; indispoziție din exact același motiv. (Toți acești prieteni care, trecuți prin atâtea încercări, și‑au păstrat totuși o prospețime, o vioiciune, o tinerețe pe care noi, la adăpost de loviturile soartei – politice, desigur – nu le‑am putut păstra. Tocmai pentru că n‑am suferit la fel de intens ca ei suntem atât de înăcriți, acreala fiind semnul unei suferințe incomplete)
6.
Se pare că Petru Comarnescu a jucat și rolul de informator al Securității,
sub numele de cod „Anton” . Informațiile pe care acest agent le oferă7 sunt
1. V ezi Ibidem, p. 261, 265, 288, 290, 31 1.
2. Scrisoare către Aurel Cioran, 1 octombrie 1965, în Scrisori, p. 48.
3. Proces început în aprilie 1964, odată cu adoptarea Declarației cu privire la poziția
P .M.R. în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale (Stelian
Tănase, Elite și societate Guvernarea Gheorgheu‑Dej 1948‑1965, Humanitas,
București, 2006, p. 222‑230).
4. Caiete, p. 332.
5. V ezi Ibidem, p. 342, p. 557, 562‑563, 565, 567, 783‑784, 786, 791, 793, 795.
6. Ibidem, p. 344‑345.
7. ACNSAS, D. 5553, vol. 1, f. 24‑31.

57
Emil Cioran. EsEu biografiC
în multe aspecte identice cu descrierea vizitei din Franța, pe care Comarnescu
o face în jurnalul său1.
Sfârșitul anului 1966 aduce în viața lui Cioran o mare năpastă: la 18
octombrie moare mama sa, Elvira Cioran2: „Nu‑mi pot desprinde gândul
de ceea ce se va fi pretrecând la Sibiu. Ai mei, aproape toți reduși la mize‑rie, aducând ce mai au pentru a salva aparențele, adică pentru a‑i face mamei o înmormântare decentă”
3. În acest context, ia pentru o clipă în
calcul posibilitatea de a se întoarce în țară pentru a participa la funerariile mamei sale, însă renunță repede la această idee: „N‑aș fi putut face această călătorie, la care m‑am gândit cu adevărat o clipă, fără o strângere de inimă. Simt ca și tine un gol uriaș. Mama a fost o ființă deosebită. Era într‑adevăr cineva. Mi‑e foarte greu să mi‑o închipui bătrână. Cu ea, piere pentru totdeauna o parte din viața noastră”
4.
În acest sfârșit de ani1966, nefericirile par a veni în viața lui Cioran
una după cealaltă. La aproximativ o lună după decesul mamei sale, la 23 noiembrie, părăsește lumea sora sa mai mare, Virginia Georgia
5:
24 noiembrie. Moartea surorii mele. La cinci săptămâni după mama. V estea
mi‑o trimite fratele meu într‑o telegramă formulată astfel: „A murit și sora noastră”
6. […] 26 noiembrie – Azi au îngropat‑o pe biata soră‑mea, presupun.
Sunt treizeci de ani, cred, de când am văzut‑o ultima oară. Mâhnirea mea are inevitabil ceva abstract. Cum să plângi pe cineva când abia îți amintești cum arată? Ca să‑mi regăsesc cu adevărat sora, trebuie să mă întorc în copilărie
7.
Toate aceste întâmplări care au năvălit în viața sa, îl fac să își amintească
cu nostalgie de anii tulburi ai tinereții:
1. Petru Comarnescu, Chipurile și priveliștile Europei, V ol I, Italia și Franța, Ediție
îngrijită de Traian Filip, Editura Dacia, Cluj‑Napoca, 1980, p. 138‑150.
2. „Elvira Cioran, născută în 1889, în V eneția de Jos, jud. Sibiu; provine dintr‑o familie înnobilată la 1628; tatăl, Gheorghe Comanici, poreclit Baronul, era notar în sat, căsătorit cu Elisabeta (n. Moșoiu) (1859‑1941), fiică de preot” (Informații preluate din Emil Cioran, Opere (1), p. CCI‑CCII).
3. Însemnare din 19 octombrie 1966, în Caiete, p. 405.
4. Scrisoare către Aurel Cioran, 25 octombrie 1966, în Scrisori, p. 51‑52.
5. „Decedată, precum mama sa, de hemoragie celebrală, ea lasă în urmă un soț, Sabin Georgia și un copil, Bujor (poreclit «Țucu», născut în 1930), el însuși tată a trei copii (Sabin, Marietta și Mircea) separați de mama lor. Cioran, care de la sfârșitul anilor ’40 trimite în mod regulat pachete cu haine și medicamente familiei sale, promite să‑i ajute pe cât posibilul nepotul și strănepoții” (Informații preluate din Oeuvres, p. XL VIII).
6. Caiete, p. 416.
7. Ibidem, p. 417..

58
Andrei A vr Am
Ultima dată am văzut‑o pe soră‑mea prin 1937, cred; pe părinți în ianuarie
1941. De atunci, câteva – puține – fotografii, și cele de pe patul de moarte (nu și fotografia mamei, vreau să spun ultima ei imagine, pe care n‑au vrut să mi‑o trimită, nu știu de ce: ca să nu mă mâhnească prea tare?). Mă gândesc la anii 1933‑34‑35,la nebunia ce mă cuprinsese, la ambițiile nemăsurate, la delirul „politic”, la năzuințele mele de‑a dreptul demente, – ce vitalitate în dezechili‑bru! Nebunia mea era neobosită. Acum, a obosit. La drept vorbind nebunia mi‑a trecut, nu‑mi rămâne decât zațul fostelor nebunii. Oboseala însă, nici vorbă să treacă, dimpotrivă, e în expansiune, e la apogeu
1.
În anii 1967‑1968 urmează un eșec editorial pentru Emil Cioran: în
decembrie 1967 acceptă să redacteze prefața pentru un volum cu texte
redactate de Paul V aléry, prefață pe care o finalizează în februarie 1968. Cu toate acestea, în martie 1968, Jackson Mathews, cel care s‑a aflat la
originea proiectului, refuză prefața lui Cioran, motivând că este prea dură
2.
În cele din urmă, prefața cu pricina va fi publicată sub forma unui eseu în
decembrie 19693 și inclusă în volumul Exercises d`admiration4.
În martie 1969 îi apare cea de a șasea carte redactată în limba franceză,
Le Mauvais Demiurge5 (Demiurgul cel rău6), lucrare pe care autorul o
caracterizează,autoironic, „nu neapărat deprimantă, deși conține o teologie
întrucâtva lugubră, de inspirație «bulgară» (din cauza bogomililor). Pe scurt,
teologie de băiat de popă”7. Reacția prietenului său, Gabriel Marcel, cu
privire la această carte îl face să o compare cu receptarea de care a avut parte Lacrimi și sfinți: „Gabriel Marcel se declară «dezgustat și revoltat»
de cartea mea. Această reacție îmi aduce aminte de cea a părinților mei,
acum treizeci de ani, după ce au citit Lacrimi și sfinți. Mi‑au scris chiar
că, o asemenea carte, ar fi trebuit s‑o public după moartea lor. Lectura ei
le‑a fost un chin insuportabil: au trebuit să se lungească în pat.”
8
Un an mai târziu, reacția în fața inundaților din România anului 1970
dovedește că Cioran era doar declamativ nepăsător cu privire la situația din
1. Ibidem, p. 424.
2. Oeuvres, p.XLIX. V ezi însemnările din Caiete, p.528‑532. V ezi și Scrisoarea către
Aurel Cioran, 19 aprilie 1968, în Scrisori, p. 65.
3. E. M. Cioran, Valéry face à ces idoles, în „ La Nouvelle Nouvelle Revue Française”,
No 204, decembrie 1969.
4. V ezi Oeuvres, p. 1 174‑1 188.
5. Ibidem, p. 621‑728.
6. Emil Cioran, Demiurgul cel rău, Traducere din franceză de Irina Bădescu, Editura
Humanitas, București, 1996.
7. Scrisoare către Aurel Cioran., în Scrisori, p. 73.
8. Caiete, p. 694.

59
Emil Cioran. EsEu biografiC
țara sa natală: „ 31 mai. Inundațiile au devastat România. Țară lovită de
Natură și de Istorie. Am mers să duc niște lucruri la ambasadă”1. Probabil
inspirat de aceste evenimente va defini „istoria ca marș înspre dezastru”2.
În aprilie 1971, încă un membru al familiei Cioran părăsește această
lume. De această dată e vorba despre o sinucidere, a nepotului său:
Gestul nepotului meu nu‑mi iese din minte. Când mă gândesc că am scris „Despre
necesitatea sinuciderii” și că sunt atât de impresionat când cineva se sinucide! E
adevărat că nu‑l credeam deloc în stare de așa ceva pe acel nefericit și că sunt uluit
că s‑a hotărât s‑o facă. L‑am socotit întotdeauna un imbecil; am greșit și‑mi pare rău acum. L‑aș fi putut ajuta și eu un pic mai mult; dar ce ar fi făcut cu banii? I‑ar fi cheltuit prin cârciumi și poate că ar fi ajuns la sinucidere mult mai devreme
3.
În vara anului 1972 se reîntâlnește cu congenerul său, Constantin Noica.
Cei doi nu se mai văzuseră din ianuarie 1941: „Îl aștept pe Dinu Noica. Ne
cunoaștem de patruzeci de ani! Ultima oară ne‑am văzut în ianuarie 1941.Nu
pot să cred că suntem ființe vii. Am senzația unei întâlniri între două spectre. După treizeci de ani de despărțire, nu ne mai revedem în viața asta, ci într‑o
altă viață. Nu mai suntem aceiași; rămân amintirile, și ele sunt cele care
creează legăturile profunde.”
4 Întâlnirii dintre cei doi i s‑a alăturat și Mircea Eliade5.
Impresiile despre întâlnirea cu Noica i le va transmite fratelui său:
1. Ibidem, p. 766.
2. Ibidem, p. 774.
3. Ibidem, p. 878. V ezi și Scrisoarea către Aurel Cioran, 9 aprilie 1971, în Scrisori,
p. 93: „Amărâtul ăsta de Țucu mi se părea, de la distanță, atât de jalnic, încât
nu‑mi vine să cred că a fost capabil de un asemenea gest. Asta nu înseamnă că n‑am fost foarte tulburat de sinuciderea lui – evident, rezultatul unei depresiuni prelungite. Nevasta – un monstru; copiii – niște golani. Iar el – un bețiv” .
4. Caiete, 19 iunie 1972, p. 934.
5. Alexandra Noica Wilson, fiica filosofului, realizează o descriere a întâlnirii celor trei: „Îmi amintesc de o seară memorabilă petrecută la mătușa mea, la care de altfel locuia. Ea a avut inspirația de a‑i invita la masă pe doi contemporani ai tatei, Emil Cioran și Mircea Eliade. A fost o întâlnire extraordinară, fie și numai pentru că era prima oară când cei trei se reîntâlneau după plecarea lui Cioran și Eliade din România. […] Un alt oaspete de seamă în acea seară a fost marea doamnă a
culturii franceze Jacqueline de Romilly, ea însăși foarte interesată să‑i întâlnească pe cei trei prieteni. […] Discutau în franceză, așa că n‑am putut să urmăresc dia‑
logul decât până la un punct. […] Exista o camaraderie extraordinară între ei și
marea bucurie intelectuală ce se năștea din discuțiile lor filosofice era vizibilă pentru oricine. Nu se poate reda în cuvinte acea seară în care trei dintre cele mai rafinate minți filosofice s‑au regăsit după atâția ani grei. Îmbătrâniseră fizic, dar uzura trupului nu se întinsese și asupra minții: erau lucizi, proaspeți și fermecători rostindu‑și fiecare, după temperament și experiență, discursul. La un moment dat,

60
Andrei A vr Am
Dinu e un personaj bizar, derutant, tulburător. Cel mai subtil și rafinat repre‑
zentant (descendent, mai bine zis) al Fanarului. Pe lângă el, noi toți suntem niște țărani. Câteodată pare sofist, dar un sofist din epoca de aur. Aici a făcut o impresie extraordinară. În multe puncte nu sunt de acord cu el. Ceea ce este absolut de necrezut e că și‑a păstrat optimismul. Ca și cum nimic nu s‑ar fi întâm ‑
plat! Cred că și după Apocalipsă ar mai fi în stare să vorbească despre… viitor. În fond el are dreptate și trebuie să mărturisesc că, uneori, îi invidiez iluziile…
1.
Tot în 1972, una dintre lucrările redactate de Cioran în tinerețe este reedi ‑
tată – Lacrimi și sfinți. Cioran se declară „îngrozit de atâta tristețe, de atâta
cruzime, de atâta disperare. Cum am putut să sufăr în așa hal? Când mă
gândesc că am scris această carte acum treizeci și cinci de ani, și că de atunci am îndurat suferințe morale și fizice la fel de mari ca înainte, mă încearcă un sentiment față de propria mea persoană în care intră tot ce vrei, de la milă la orgoliu”
2.Apariția lucrării este remarcată și într‑una dintre revistele exilului
românesc, „Ethos”: „Bineînțeles, la 25 de ani Cioran era deja omul para‑
doxului și al insolenței; bineînțeles, la câteva pagini sau paragrafe distanță,
chiar în interiorul volumului totul se află contrazis cu aceeași intensitate”3.
De l`inconvenient d`être né4 (Despre neajunsul de a te fi născut5) apare
în noiembrie 1973. Ideea unei cărți de aforisme data încă din 19696, iar
aceea de a aduna cele mai reușite aforisme din Caietele sale apare în 19717.
Va include în această lucrare și definiția pe care fratele său a acordat‑o
bătrâneții, atunci când se referea la starea mamei sale8.
Eliade și Cioran l‑a întrebat pe tata dacă nu are de gând măcar acum, la senectute,
să rămână în Occident. Nu va rămâne, le‑a răspuns, căci are o operă de terminat în România și trebuie să profite de acești ultimi ani de viață pentru a încheia ce‑și propusese să scrie, cu atât mai mult cu cât regimul îi permisese din nou să publice” (Alexandra Noica Wilson, Treziți‑vă, suntem liberi! Amintiri, Traducere din engleză
de dr. Mihaela Zdrenghea‑Tucker, Editura Humanitas, București, 2007, p. 55‑57).
1. Scrisoare către Aurel Cioran, 10 iulie 1972, în Scrisori, p. 103.
2. Caiete, 28 ianuarie 1972, p. 917 (V ezi și Scrisoarea către Arșavir Acterian, 28
august 1972, în Scrisori, p. 216).
3. Șerban Cristovici, „Lacrimi și sfinți”, în „Ethos”, Caietul I, Paris, 1973, p. 239.
4. V ezi Oeuvres, p. 731‑899.
5. Emil Cioran, Despre neajunsul de a te fi născut, Traducere de Florin Șicoie, Editura
Humanitas, București, 201 1.
6. V ezi Caiete, februarie 1969, p. 655.
7. V ezi Ibidem, iunie 1971, p. 899: „Am hotărât să adun laolaltă cugetările risipite în
aceste treizeci și două de caiete. Abia în două sau trei luni voi vedea dacă pot alcătui substanța unei cărți (al cărei tilul ar putea fi «Intejecții” sau „Eroarea de a te naște»)” .
8. V ezi Scrisoarea către Aurel Cioran, 9 mai 1973, în Scrisori, p. 167: „Înainte de
moartea mamei, îmi scriai: «Bătrânețea este autocritica Naturii». V orbele astea atât

61
Emil Cioran. EsEu biografiC
În 1974, Cioran are parte de o întâmplare nefastă. În timp ce se plimba
cu o „tânără doamnă” este jefuit de o bandă de tineri, care îi iau inclusiv
cartea de identitate: „m‑ar fi făcut zob dacă n‑avem prezența de spirit sau mișelia, de a le oferi imediat tot ce aveam prin buzunare din păcate, mi‑au smuls și toate actele (cartea de identitate etc.).”
1
Anii 1976‑1977 vor fi aceia în care Cioran va refuza două premii literare:
primul dintre acestea – un premiu american, în valoare de 12.000 de dolari2,
iar al doilea – Premiul Roger‑Nimier, decernat pentru ansamblul operei, în valoare de 10 000 de franci. Refuzul lui Cioran va avea răsunet în presa din Franța. Astfel, „Le Monde” dedică pe 1 1 iunie 1977 un articol acestui subiect:
Desemnat laureat al premiului Roger‑Nimier pentru anul 1977 (10 000 de franci) pentru ansamblul operei sale, Emile‑M. Cioran a adus la cunoștința juriului că refuză această distincție. În primul rând, el consideră că este destul de cunos ‑
cut și că este preferabil ca acest premiu să fie oferit autorilor debutanți, care au nevoie cu adevărat de ajutor; consideră, de asemenea, că este prea bătrân
3.
Pe 17 iunie 1977, în paginile aceluiași cotidian, se va aduce Elogiu
refuzului lui Cioran: „A distinge omul sau opera, lucru realizat de premiul
Roger‑Nimier, este o greșeală care deranjează liniștea unui om izolat, o notă falsă pe portativul unei viziuni debarasate de orice iluzie. Premiind solitudinea este o manieră de a asasina luciditatea esențială, aceea a unui om care revendică «mai degrabă dezgustul decât piedestalul»”
4.
Refuzul Premiului Roger‑Nimier va fi remarcat și în „Les Nouvelles
littéraires”:
Premiul Roger Nimier din 1977 a fost atribuit lui E.M. Cioran pentru ansam‑blul operei sale. Cu toate acestea, scriitorul a refuzat premiul, nu pentru că ar fi în opoziție cu moștenirea spirituală a premiului, ci din cauza reticenței pe are o are cu privire la orice idei de răsplată. Scriitor fără etichetă, separat de
de adevărate le‑am uitat în viitoarea mea carte” . V ezi și Emi Cioran, Despre nea‑
junsul de a te fi născut, Traducere de Florin Șicoie, Editura Humanitas, București, 201 1, p. 39: „Gând de la fratele meu în legătură cu tulburările și bolile de care a suferit mama noastră: «Bătrânețea este autocritica naturii»” .
1. Scrisoare către Arșavir Acterian, 23 decembrie 1974, în Scrisori, p. 226.
2. V ezi Scrisoare către Wolf Aichelburg, 28 aprilie 1976, în Ibidem., p. 268.
3. „Le Monde”, Trente‑quatrième année, No 10 066, Samedi, 1 1 Juin 1977, E. M.
Cioran refuse le Prix „Roger‑Nimier”, p. 28.
4. T.J.B., Eloge du refuz, în „Le Monde”, Trente‑quatrième année, No 10 071,
V endredi, 17 Juin 1977, p. 20.

62
Andrei A vr Am
școlile de gândire, prozator care nu spune povești, nici nu elaborează teorii,
E.‑M. Cioran nu este nici poet, nici romancier, nici filosof1.
În toată această perioadă gândurile sale s‑au îndreptat înspre România,
dezastrul provocat de cutremurul din martie 1977 afectându‑l în mod pro‑
fund. Se declară „uluit de amploarea și nedreptatea dezastrului. Îmi dau
seama că nu se poate vorbi despre dreptate sau nedreptate în împrejurarea asta, dar nu mă pot împiedica s‑o fac, când văd atâtea nenorociri absurde
ce ne bântuie țara. De acum, după istorie, și natura se încrâncenează împo‑
triva noastră, ce altceva să facem dacă nu să ne ascundem în spatele eter ‑
nelor concepte ca soartă, ursită, blestem?”
2.
Ținând cont atât de mărturiile sale, cât și de cele ale contemporanilor
săi, putem afirma că Emil Cioran a cunoscut „succesul de public” odată cu publicarea lucrării Écartèlement
3 (Sfârtecare4). Într‑o scrisoare către
fratele său, Cioran descrie situația în care se afla după publicarea cărții:
Cărțile pe care le‑am scris aici de aproape trezeci de ani n‑au avut, la drept
vorbind, nici un succes. Nu m‑am plâns niciodată de asta, ba dimpotrivă, mi‑am acceptat foarte ușor condiția de marginal. Și uite că acum, despre cartea asta, care în mod sigur e mai puțin bună decât celelalte, a început să vorbească toată lumea. Un fenomen inexplicabil și… deprimant. I‑am cerut editorului să oprească orice publicitate și te asigur că, dac‑ar sta în puterea mea, aș retrage de pe piață acest Écartèlement
5.
La rândul său, Monica Lovinescu remarca faptul că „odată cu apariția
noului său volum de esseuri, Écartèlement, la sfârșitul lui 1979, i s‑a
întâmplat lui E.M. Cioran cea mai paradoxală dintre aventuri: și‑a văzut
asigurat un succes de public și de critică pe care făcuse totul ca să‑l evite6.
În toată această perioadă, atitudinea oficialilor de la București se schimbase
vis‑à‑vis de opera și personalitatea gânditorului român: în primul rând,
atacurile din periodicile românești încetează. Mai mult decât atât, la jumă‑
tatea anilor `70, agenții Securității sunt siguri că Emil Cioran va întreprinde
1. Gilles Plazy, E.M. Cioran: chronique d`une pensée solitaire, în „Les Nouvelles
littéraires”, Semaine du 16 au 23 juin 1977, No 2589, p. 6.
2. Scrisoare către Arșavir Acterian, 9 martie 1977, în Scrisori, p. 235. V ezi și Scrisoarea
către Wolf Aichelburg, 24 martie 1977, în Ibidem, p. 270‑271; Convorbiri, p. 216.
3. V ezi Oeuvres, p. 903‑1018.
4. Emil Cioran, Sfârtecare, Traducere de Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 1995.
5. Scrioare către Aurel Cioran, 25 noiembrie 1979, în Scrisori, p. 182.
6. Monica Lovinescu, E. M. Cioran și „Sfârtecările” succesului, în „Limite”, nr.
30‑31, decembrie 1980, p. 1 1.

63
Emil Cioran. EsEu biografiC
o vizită în România: „În cursul anului 1975 CIORAN EMIL urmează să
viziteze România, la invitația unor oameni de știință români, în cadrul schim‑
burilor culturale. În mod cert va lua legătura sau chiar va locui la fratele său,
CIORAN AUREL din Sibiu cu care este în bune relații”1.
În vederea metamorfozării lui Emil Cioran în „tovarăș de drum”, agen‑
ții Securității încearcă să‑l racoleze, mai întâi, pe Aurel Cioran, fratele
filosofului2. Însă, Aurel Cioran, încă de la primele întâlniri, dădea semne
de ne‑predispunere la colaborare3. Pentru urmărirea lui Aurel Cioran,
agenții Securității hotărăsc, printre altele, montarea „tehnicii operative” în casa „obiectivului”, cu ajutorul căreia să‑i poată fi ascultate conversațiile, să îi controleze corespondența și să organizeze, periodic, filajul
4. Securitatea
renunță la încercarea de a‑l coopta pe Aurel Cioran deoarece acesta încalcă
principiul nedivulgării, mărturisindu‑i lui Ovidiu Cotruș discuțiile pe care
le‑a purtat cu reprezentanții Securității5.
Permisiunea acordată lui Aurel Cioran și soției sale, Eleonora Cioran6,
de a‑l vizita pe Emil Cioran se încadrează în operațiunea „Recuperarea”,
care viza să‑l convingă pe Emil Cioran să (re)vină în țară7. În aceste condiții,
a fost posibilă revederea dintre cei doi frați, după aproximativ patru decenii. Aurel Cioran, însoțit de soția sa, Eleonora, au ajuns în Paris la 25 aprilie
1981. Întâlnirea dintre cei doi frați este descrisă de către Eleonora Cioran:
Am ajuns la Paris în Gara de Est, unde ne aștepta Emil singur. Când ne‑am
pomenit față în față, Emil era un om de statură medie, avea șapca așezată puțin pe o ureche și purta un pardesiu maro scurt. Față de impresia pe care mi‑o formasem din poze, acum constatam că Emil era mai tânăr, cu mult mai tânăr… Cei doi frați, care nu se văzuseră din 1937, s‑au îmbrățișat cu salutul atât de arde ‑
lenesc: „Servus, mă!”, care mi‑a dat senzația că ei s‑au despărțit chiar ieri, nu de 43 de ani. Apoi, Emil m‑a îmbrățișat pe mine și uitându‑se la cele trei geaman ‑
tane, dintre care unul era plin cu cadouri, el a exclamat: „Au venit orientalii!”
8.
1. Notă din 27.I.1975, în ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 4662, f. 40.
2. ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 163, V ol., vol. 2, f. 9. V ezi și Stelian Tănase, op.cit.,
p. 281‑288.
3. Ibidem, f. 1 1‑13.
4. Ibidem, f. 5.
5. Ibidem, f. 2.
6. Cei doi se căsătoriseră în anul 1980, naș de cununie fiind filosoful Constatin Noica.
7. ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 163, vol. 2, f. 59.
8. Eleonora Cioran, Prin clepsidra amintirilor, Convorbire cu Anca Sîrghie, în Întâlniri
I, p. 65‑66. V ezi și scrisoarea către Wolf Aichelburg, 25 aprilie 1981, în Scrisori,
p. 277: „Relu a sosit azi. La gară, nici nu l‑am recunoscut, nici acum nu‑l recu‑
nosc. S‑a schimbat, fizic e altcineva. Doar pe dinăuntru a rămas același: îl simt fragil, vulnerabil, marcat de suferințe mai vechi sau mai noi. Contrar a ceea ce se

64
Andrei A vr Am
Pe un cu totul alt palier biografic, primăvara anului 1981 este perioada
în care Emil Cioran simte, din nou, nevoia de a consuma alcool; motivul –
relația sa cu profesoara de filosofie, Friedgard Thoma. Începutul ultimei
povești de dragoste din viața gânditorului franco‑român poate fi datat odată cu startul corespondenței dintre cei doi, în februarie 1981. Schimbului epistolar, accesibil publicului larg după publicarea acestuia de către F .
Thoma
1, suferă de grave neajunsuri: cel mai mare dintre acestea este (auto)
cenzura autoarei, aceasta trecând, probabil, tocmai peste pasajele care ar fi putut‑o pune într‑o lumină nefavorabilă. Cei doi se întâlnesc pentru prima
dată în primăvara anului 1981, la Paris. Cioran împlinise de curând 70 de ani, iar tânăra germancă avea, pe atunci, 35 de ani. Aceasta vede în gân‑ditorul admirat „un bărbat fragil cu un ciuf de păr cenușiu și ochi de aceeași culoare, parcă picat din lună”
2. În ciuda refuzului de care a avut parte Cioran3,
cei doi se revăd între 8 și 10 mai, de această dată la Koln, acasă la Thoma.
Ținând cont de schimbarea tonului din scrisori, s‑ar părea că, în urma
vizitei din mai, relația dintre cei doi s‑a consolidat: „Ospitalitatea Dumnea‑voastră a fost inegalabilă. Vreme de două zile am fost încoronat. Ce aș putea aștepta mai mult în această lume aparentă?”
4 Cu toate acestea, idila
dintre cei doi s‑a stins la fel de repede precum s‑a aprins: la 14.05.81,
Thoma i se adresa lui Cioran: „În cuvinte și scrisori mă simt mai acasă
cu Dumneavoastră decât în gestica nonverbală a afecțiunii. Această afecți‑une a Dumneavoastră m‑a transformat (după cum am simțit) într‑un obiect, în timp ce eu mă realizez ca subiect în forma subtilă a unei scrisori sau cel
puțin așa îmi închipui. Așadar dra gule: M‑ați aruncat în imediatețea uni‑
vocă a unei relații fizice când eu voiam duplicitatea erotică a legăturii
spune în Sibiu, această a două căsătorie a lui l‑a salvat. Știai că de cinci ani suferă
de insomnii? Asta l‑ar fi adus la dezastru” .
1. Friedgard Thoma, Pentru nimic în lume, Traducere din germană de Nora Iuga,
EST‑Samuel Tastet Editeur, București, 2005.
2. Ibidem, p. 38.
3. „M‑am gândit la Dumneavoastră și la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi… dacă nu v‑ați fi împotrivit. V‑am auzit suspinând și plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s‑au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu‑mi pierd mințile. Am discutat prea mult și am înțeles dependența mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v‑am mărturisit la telefon că aș vrea să‑mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce moartea pot fi anumite lucruri. Totul a început cu foto‑
grafia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Ați fost oarecum speriată când v‑am vorbit de o înclinație «perversă» pe care mi‑o stârnește trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit; am vrut să spun arzătoare” (Ibidem, p. 33).
4. Ibidem, p. 47.

65
Emil Cioran. EsEu biografiC
«spirituale». Poate că relația noastră o luați mai ușor, pentru că știți mai
bine ce vreți”1, iar Cioran îi răspundea peste numai două zile: „Simt că
între noi s‑a rupt ceva pentru totdeauna. […] Începând de azi nu trebuie să
vă mai fie frică de apropierea mea”2. Așteptările unuia de la celălalt se
aflau la poli divergenți: Cioran a fost fascinat de frumusețea lui Friedgard,
identificând în aceasta o posibilă parteneră, pe când aceasta era fascinată de gânditorul Emil Cioran, de autorul Tratatului de descompunere, bărba‑
tul cu „dorințe carnale” descoperit dezamăgindu‑i imaginea idilică despre gânditorul „fără biografie” .
În 1983 și 1985, Aurel Cioran, însoțit de soția sa își vizitează din nou fratele
3,
iar în ianuarie 1986, apare lucrarea Excercices d`admiration 4(Exerciții de admi ‑
rație5) lucrare ce aduna sub aceeași copertă eseuri publicate de Cioran între 1952
și 1984. Unul dintre acestea purta titlul Mircea Eliade6 și îi era dedicat prie‑
tenului său care peste numai câteva luni, la 22 aprilie 1986 va înceta din viață.
Odată cu moartea lui Eliade, Cioran îl va considera pe Noica succesorul
legitim al acestuia, raportat la ceea ce va fi reprezentat „Tânăra Generație”
în istoria culturală a României: „din momentul în care am înțeles că lui
Mircea nu‑i mai rămăseseră de trăit decât câteva ore, au început să mă
invadeze amintiri din tinerețea noastră. Rolul pe care l‑a avut atunci pentru
noi și l‑a păstrat și peste ani, pe bună dreptate. În vreme ce rumegam aceste
evidențe, nu m‑am putut împiedica să nu mă gândesc la tine, care ești
succesorul lui legitim. În felul tău, ai realizat – cu prețul atâtor riscuri și sacrificii! – o operă diferită, dar, pentru neamul nostru, la fel de semni‑
ficativă. Un dublu triumf față de incredibilul nostru Schicksal (Destin)”
7.
Începutul anului 1987 îi aduce lui Cioran un alt mare succes editorial:
Aveux et anathémes8 (Mărturisiri și anateme9) – 30 000 de exemplare vân‑
dute numai în câteva săptămâni. În vară refuză propunerea Academiei din
Stockolm de a‑și depune candidatura pentru Premiul Nobel10.
1. Ibidem, p. 49.
2. Ibidem.
3. Oeuvres, p. LII; Opere (1), p. CCXII.
4. V ezi Cioran, Excercises d`admiracion, în Oeuvres, p. 1 131‑1250.
5. V ezi Emil, Exerciții de admirație, Traducere din franceză de Emanoil Marcu, Editura
Humanitas, București, 2002.
6. V ezi Oeuvres, p. 1202‑1209.
7. Scrisoare către Constatin Noica, 4 mai 1986, în Scrisori, p. 265.
8. V ezi Cioran, Aveux et anathémes, în Oeuvres, p. 1021‑1 128.
9. V ezi Emil Cioran, Mărturisiri și anateme, Traducere de Emanoil Marcu, Editura
Humanitas, București, 1994.
10. Opere (1), p. CCXXV‑VXXVI; Oeuvres, p. LIII. V ezi mărturia lui Ion Miloș,
Durerea literaturii române, în Întâlniri I, p. 173: „Am fost primul care l‑a lansat

66
Andrei A vr Am
În același an, în decurs de numai câteva luni, se sting din viață doi
dintre marii prieteni ai lui Emil Cioran: Bucur Țincu (decedat în luna
septembrie) și Constantin Noica, stins din viață la 4 decembrie1. Reprezentanții
celor care vor fi dorit „să exprime în termeni universali sufletul românesc”
(Mircea Vulcănescu) erau din ce în ce mai puțini. În același an, „calomni‑
erea universului” îl plictisește pe Cioran și acesta hotărăște să nu mai scrie.
În anul 1988, apărea pe piața editorială din Republica Socialistă România
prima antologie de texte semnată de Cioran, sub îngrijirea lui Modest
Morariu2. Într‑o convorbire telefonică cu fratele său, Cioran se arată mul‑
țumit de traducere și de prefața lucrării, redactate de editor, dar consideră
prețul cărții foarte mic (14 lei)3. Tot în 1988, ca recunoștință a valorii
operei sale, Academia Franceză hotărăște să‑i acorde lui Emil Cioran pre‑miul „Paul Morand” . Refuzul lui Cioran stârnește discuții în mediile cul‑
turale franceze și în cele ale exilului românesc:
Marele premiu „Paul Morand” pe anul 1988, în valoare de 300.000 de franci, a
fost decernat scriitorului și filosofului român Emil Cioran. Cum a luat cunoștință de primirea lui, el a refuzat să‑l accepte, declarând presei că este „incompati‑bil cu ceea ce scriu, viziunea mea asupra lucrurilor… Opera mea este o operă de negație, cărțile mele constituie străfundurile eului meu, sunt contra premiilor”
4.
Refuzul lui Cioran de a fi premiat este semnalat și de organele Securității:
„Agenția France Presse a difuzat următoarea relatare din Paris: Academia
Franceză a decernat, joi Marele Premiu «P AUL‑MORAND» – în valoare
de 300.000 franci (circa 50.000 dolari – scriitorului și filosoful de origine română EMIL CIORAN (77 de ani), care însă a hotărât să‑l refuze”
5.
Odată cu prăbușirea regimului comunist din România, raportarea la
personalitatea și opera lui Emil Cioran se va modifica substanțial. Ca urmare
pe Cioran în Suedia, scriind despre opera lui un amplu eseu și traducându‑i două
cărți: Silogismele amărăciunii și Istorie și utopie. Am fost rugat de două persona‑
lități suedeze, una de la Academie și cealaltă din conducerea Institutului Suedez, să «testez» dacă ar accepta Premiul Nobel. N‑a acceptat.”
1. Pentru descrierea ultimelor zile din viața lui Constatin Noica, vezi Jurnalul de la Păltiniș
Un model paideic în cultura umanistă, Editura Humanitas, București, p. 305‑310.
2. Emil Cioran, Eseuri, antologie, traducere și cuvânt înainte de Modest Morariu,
Editura Cartea Românească, București, 1988.
3. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 4662, f. 1 1 1.
4. D. Z. (Dinu Zamfirescu), Emil Cioran premiat de Academia Franceză, în „Dialog”,
nr. 93‑94, noiembrie – decembrie 1988, p. 40.
5. ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 163, vol. 2, f. 101. V ezi și Stelian Tănase, Cioran
și Securitatea., p. 332.

67
Emil Cioran. EsEu biografiC
a destinderii culturale post‑decembriste, acțiunea de recuperare a autorilor
români care au făcut carieră în Occident va fi demarată. În acest context se înscrie și proiectul editării cvasi‑completă a operei lui Emil Cioran de
către editura Humanitas. Odată cu editarea operei lui Cioran, numărul
exegeților acesteia a crescut în mod constant. Mai mult decât atât, dacă în perioada stalinismului dejist simpla citire sau citare din opera gânditorului român era posibil motiv de încarcerare, ulterior, în epoca ceaușistă (mai ales spre finalul acesteia), încercându‑se atragerea lui Emil Cioran de partea regimului, recenziile favorabile operei filosofului nu lipseau din peisaj
1, iar în
anii `90 citarea din Emil Cioran (nu neapărat și însușirea sau descifrarea valen ‑
țelor profunde ale viziunii moralistului franco‑român) ținea de cotidian.
În ciuda acestor metamorfoze, Cioran va refuza invitațiile de‑aș revedea țara
natală: „ Din nefericire te voi dezamăgi. Nu mă simt prea bine. Sănătatea mea
lasă de dorit și nu mai am puterea să înfrunt emoțiile reîntoarcerii acasă după o absență de mai bine de 50 de ani. Important e că originile mele există în sufletul meu și sunt adânc emoționat să le știu aidoma și în sufletul dumitale.”
2
Starea sănătății sale era din ce în ce mai precară, acest lucru contribuind
din plin la hotărârea, luată încă din 1987, de a nu mai scrie: „Sunt obosit
aproape de tot. [ …] Ceva s‑a rupt în mine, organele‑s sfărmate. Am luat
decizia să nu mai scriu. În sfârșit, înțelepciunea…”3. Constatarea declinului
său biologic i‑o împărtășea și lui Gabriel Liiceanu: „De câtăva vreme ceva
s‑a rupt în mine și‑mi aduc aminte de vorbele lui Iorga: «Eu nu mai sunt eu». […] Trebuie să însemne ceva faptul că am renunțat să mai scriu și că
nici măcar nu‑mi pare rău.”
4 Toate acestea erau presimțiri ale dezastrului
ce avea să urmeze: în februarie 1993 Cioran este găsit inconștient pe stradă. În afară de maladia Alzheimer, el suferea de varice și de calcul renal. În martie, în același an, Cioran cade și își fracturează femurul; este spitalizat
și operat la spitalul Cochin. Câteva zile mai târziu este transferat la servi‑
ciul de medicină internă din cauza unui ulcer. Ulterior va fi transferat la spitalul Broca din Paris, unde va rămâne până la finalul vieții sale
5.
1. V ezi Pro și contra Emil Cioran, p. 299‑372.
2. Scrisoare către Gabriel Liiceanu, 21 septembrie 1991, în Scrisori, p. 303.
3. Scrisoare către Arșavir Acterian, 23 februarie 1990, în Ibidem, p. 242.
4. Scrisoare către Gabriel Liiceanu, 22 februarie 1991, în Ibidem, p. 302‑303.
5. Cioran, Oeuvres, p. L V . V ezi Sanda Stolojan, Ceruri nomade Jurnal din exilul
parizian 1990‑1996, Traducere din franceză de Micaela Slavescu, Editura Humanitas,
București, 1999, p. 138‑139: „Cioran e rău de tot. Simone îmi povestește la tele‑
fon ce s‑a întâmplat și cum s‑au agravat lucrurile în ultimele zile: l‑au găsit pe stradă, așezat pe jos. A urinat mult sânge, s‑ar putea să fie o piatră la rinichi. Nu vrea să mănânce, nu vrea să‑și pună ciorapii de varice, nu vrea să se spele. […]

68
Andrei A vr Am
La 19 iunie 1995 Cioran intră în comă, iar în dimineața zilei de 20 iunie
1995 va trece la cele veșnice. Ceremonia religioasă a înmormântării s‑a
desfășurat la biserica ortodoxă din Paris, trupul neînsuflețit fiind depus la
cimitirul Montparnasse. Tot acolo va fi înmormântată, peste doi ani, în
1997, și partenera de‑o viață a lui Emil Cioran, Simone Boué1.
Concluzii
La finalul acestui excurs biografic câteva concluzii se impun: biografia
gânditorului Emil Cioran presupune două perioade distincte: aceea a unui tânăr radical, care credea cu adevărat în Schimbarea la față a României,
în progresul acestei țări, propunând, nu de puține ori, soluții radicale în vederea „intrării în istorie” a țării sale natale. Pe de altă parte, în anii maturității, Cioran devine „scepticul de serviciu al universului”, identifică în istorie „un marș înspre dezastru”; nu numai că nu mai crede în meta‑morfoza României, ci este sigur că omenirea, în totalitatea sa, va sfârși prost. Idealul său de altă dată, realizarea în istorie, se transformă într‑un
refuz al Istoriei. Scriitorul de limbă franceză, E.M. Cioran va întoarce
spatele tuturor credințelor sale din tinerețe și, nu de puține ori, pare a se defini printr‑un „anti‑” spus tuturor certitudinilor. Problematizările de genul Care este adevăratul Cioran? În ce perioadă a vieții și‑a expus adevăratele credințe și în care a fost un prestidigitator? sunt lipsite de substanță, demonstrează ori rea‑voință, ori incapacitatea de a plasa viața unui perso‑naj în context istoric (ori ambele la un loc). Cioran a fost la fel de „real” în ambele etape ale vieții sale, iar parcursul său s‑a dovedit a fi acela de
la radicalismul politic la refuzul Istoriei.
Simone stă ore lângă el ca să încerce să‑l convingă. Are clipe de luciditate, apoi totul reîncepe. […] Cioran: a căzut, și‑a fracturat femurul. L‑au dus la spitalul
Cochin. Nu recunoaște pe nimeni, în afara unor scurte momente de luciditate. […]
Vizită lui Cioran la spitalul Cochin. L‑au mutat într‑un serviciu de boli interne din cauza problemelor sale intestinale. Un vechi ulcer care ar fi reactivat. […] Mi‑a
făcut un semn spre fotoliu, cu un zâmbet dezamăgit, aerul lui obișnuit, dar mai sălbatic, ochii mai albaștri ca de obicei. A bolborosit câteva cuvinte pe care nu le‑am înțeles numaidecât. Erau în germană: «was für eine Komödie» (ce comedie)” . În momentul morții lui Cioran, Sanda Stolojan va consemna: „A murit Cioran. Ar trebui să spun: în sfirșit?… Moartea îl obseda, dar era și el cucerit de minunea de a fi pur și simplu în viață. A iubit viața. Nu s‑a sinucis, deși a scris mult despre sinucidere” (Ibidem, p. 203‑204).
1. Oeuvres, p. L V‑L VI.

Constantin Vasilescu
Asasin, erou, legendă: Pavel Grimalschi
(1914‑1960)
„De atunci m‑am împăcat cu moartea și spectrulei n‑a murit de atunci, în permanență frică de eanu mi‑a fost și nici nu‑mi este.”
Pavel Grimalschi
Abstract. Pavel Grimalschi was an idealist student, a policeman and legionary comman‑
der‑aid, a rebel and an exiled, a member of the „national army” founded by Horia Sima in Vienna, a victim of the Romanian interwar and communist repression, one of those who on the night of November 26‑27, 1940, in Jilava, assassinated the dignitaries and state offici‑als involved in the anti‑legionary repression. Jailed by the communist regime in a special section of the Jilava Penitentiary, he gained a legendary aura due to his unusual behaviour, constantly defying the guards and helping his suffering cellmate. Pavel Grimalschi was, undoubtedly, one of the heroes of his time, incomprehensible from a Manichaean perspective, just like the era he lived in. The stake of this biography lies precisely in grasping the mono‑graphic valences of the twentieth century.
Keywords: Pavel Grimalschi, Jilava, The Legionary Movement, anticommunism, Buchenwald,
Rostock

O biografie nu ar trebui să fie o întreprindere dificilă, mai ales când
subiectul este cineva care și‑a consumat viața în secolul XX, un veac în
care birocrația, alfabetizarea și progresul au făcut ca fiecare om să lase pretutindeni dovezi ale existenței sale. Însă dacă ne gândim la complexita‑tea lui, la amprenta ideologiilor asupra indivizilor, ne găsim într‑o situație mai puțin comodă. Pentru că marea provocare a istoricului este tocmai depă ‑
șirea șocului ideologic și, uneori, a verdictelor dinainte sugerate de angaja ‑
mentele politice ale celor chemați la judecata istoriei. Dincolo de necesara cheie morală, cred că un studiu trebuie să se dezvolte în ideea deslușirii feno ‑
menelor istorice și nu în direcția demonstrării unor păreri dinainte formate.
Această introducere este menită a‑l face pe cititor să înțeleagă că bio‑
grafia care urmează este cea a unui individ incomod, mai ales din punct de vedere ideologic (Pavel Grimalschi a fost legionar și nu unul oarecare), dar și din punct de vedere uman. Iar rândurile de mai jos nu sunt pur și simplu despre un „asasin în slujba unei ideologii criminale”, nici despre un „martir al închisorilor”, ci despre un individ angrenat de și în politică, un actor complex, chiar dacă de rang secund, al istoriei contemporane.
Evocările de până acum sunt puține, iar persoana lui Pavel Grimalschi
este învăluită în mister. În ciuda acestei realități, cercetătorii istoriei recente nu sunt străini de numele lui. Mai ales cei aplecați asupra comunismului românesc îl cunosc ca o victimă a represiunii, unul dintre cei închiși în Casimca Jilavei, și aceasta pentru că principalul mijloc de transmitere a informațiilor despre Pavel Grimalschi a fost memorialistica penitenciară. De aici reies în principal informații despre duritatea, curajul sau altruismul lui, alte adevăruri fiind sugerate doar discret, pentru a nu atenta la memo‑ria colegului de suferință. Memoriile ocolesc perioada interbelică și a celui de‑al doilea război mondial și este limpede că o asemenea abordare, incom‑pletă, nu este satisfăcătoare.
Tânăr idealist, victimă a represiunii regimurilor interbelic și comunist
și asasin cu sânge rece, răzbunător, iată‑l pe studentul, deținutul politic, polițistul legionar Pavel Grimalschi. Ce alegem din acest amestec de tră‑sături și conjuncturi, ce rămâne la judecata istoriei din acest om?
De ceva vreme în România este tot mai des și pripit folosită sintagma
„sfinții închisorilor” . Organizații nonguvernamentale sau persoane fizice

71
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
solicită canonizarea unor victime ale comunismului, în condițiile în care
trecutul recent nu este încă suficient studiat. Pe lângă oameni cu o condu‑
ită spirituală extraordinară, sunt înaintate și numele unor persoane cu un
trecut fie neclar, fie ascuns, fie inadecvat canonizării. De acest elan mistic nu a fost ocolit nici Pavel Grimalschi, al cărui nume a fost menționat într‑o posibilă listă a canonizărilor
1. Fără să susțin că biografia care urmează va
oferi o soluție unei probleme care este, în definitiv, una de natură religioasă,
cred că măcar va sugera mai multă precauție. Pentru că Pavel Grimalschi
este astăzi copleșit de propria legendă. Cu prilejul unor vizite la Fortul 13 Jilava, foști deținuți politic povesteau că ar fi fost zidit de viu într‑un intrând
al secției de izolare. Dispariția sa fără urmă a hrănit acest mit. Realitatea
este mult mai complexă și tenebroasă în privința fostului polițist legionar, iar descoperirea ei, eliberarea omului din captivitatea legendei reprezintă miza acestei biografii.
Cea mai importantă sursă memorialistică privitoare la Pavel Grimalschi este
impresionantul volum al lui Marcel Petrișor, Cumplite încercări, Doamne!
2,
autorul fiind deținut la rândul său în Casmica Jilavei. Lângă acest volum
stă mărturia unui alt supraviețuitor al Casimcăi, Octavian V oinea, care îi
face o descriere asemănătoare, dar mai schematică, în Masacrarea studen‑
țimii române3. Deși foarte prețioase, referirile acestora sunt limitate la
perioada din Jilava, iar imaginea conturată, deși nu poate fi socotită nici‑decum neadevărată, este neterminată: un om care și‑a abandonat instinctul de
conservare, altruist și veșnic nesupus, gata să înfrunte personalul închisorii.
Dezavuate de către legionari, dar importante pentru biografia lui Pavel
Grimalschi și imposibil de ignorat, în ciuda scopurilor propagandistice, sunt cele două lucrări (Asasinatele de la Jilava…, Snagov și Strejnicul și
Pe marginea prăpastiei) publicate sub regimul mareșalului Ion Antonescu, după eșuarea rebeliunii legionare
4. Acestea adaugă perspectiva pistolarului
legionar vindicativ și capabil de crimă.
1. Pr. V asile Gordon, „Întrebare frecventă: Când vor fi canonizați Sfinții Închisorilor
din România?”, în Permanențe, An XIX, Nr. 2, februarie 2016, disponibil online
la adresa http://www.fgmanu.ro/permanente.php?v=arhiva&an=2016&editie=An+XIX+Nr+2+februarie+2016 (9.06.2017).
2. Marcel Petrișor, Cumplite încercări, Doamne! Anii de mucenicie ai temniței comu‑
niste, Editura Christiana, București, 201 1.
3. Octavian V oinea, Masacrarea studențimii române, disponibil online la adresa http://
www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/ovoinea/ (13.06.2017).
4. ***Asasinatele de la Jilava…, Snagov și Strejnicul. 26‑27 noiembrie 1940, Ediția a II‑a, Editura Scripta, București, 1992; ***Pe marginea prăpastiei. 21‑23 ianuarie

72
Constantin V asilesCu
Dar sursele esențiale ale acestei biografii sunt documentele din arhiva
Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității: autobiografii,
procese verbale de interogatoriu, declarații, fișe personale, sinteze etc. Parcurse cu discernământ, dosarele descoperă întreaga perioadă a existen‑ței lui Pavel Grimalschi. Iar cel puțin pentru perioada exilului din Germania, informațiile sunt completate de dosarele întocmite pe numele altor legionari refugiați.
În fine, premisa teoretică a studiului pornește de la reflecțiile gândito‑
rului Tzvetan Todorov care socotește că un erou nu este demn de elogiu atât timp cât de acțiunile sale nu beneficiază direct semenii săi
1. Pe de altă
parte, același gânditor explică că uneori putem privi cu admirație un erou doar pentru credința lui nestrămutată într‑un ideal, deși acea persoană ne este inamic și acționează împotriva idealurilor noastre
2. Biografia îl situează
pe Pavel Grimalschi tocmai în aceste coordonate.
Legionarul
Pavel Grimalschi era român din Basarabia, născut la 10 decembrie 1914 în comuna Vădeni, județul Soroca, într‑o vreme când provincia românească se afla sub administrație rusă. Despre tatăl său, preotul Dormidont, bun gospodar și pasionat de silvicultură și flori, dar mai ales despre mama sa, Olga, vorbește la superlativ. Într‑unul din multele documente pe care avea să le completeze la Securitate, își descria mama ca având o „fire vioae și bună gospodină, o mare revoluționară” care, împreună cu unchiul dinspre tată, ar fi „răspândit primii ideile progresiste prin cercurile lor”
3.
1941, vol. I‑II, Editura Scripta, București, 1992. La rândul lui părtinitor, Horia Sima, Comandantul Mișcării Legionare, se referea la Pe marginea prăpastiei
numind‑o un „pamflet”, „o carte plină de infamii, de la un capăt la altul al ei. Un document al celei mai abjecte degradări umane din partea autorilor ei.” (Horia Sima, Prizonieri ai puterilor Axei, Editura Metafora, 2005, pp. 38‑39).
1. Tzvetan Todorov, Confruntarea cu extrema. Victime și torționari în secolul XX,
Editura Humanitas, București, 1996, p. 58. Nu este mai puțin adevărat că viziunea asupra „beneficiului semenilor” poate diferi, în cazul nostru tocmai în funcție de valorile îmbrățișate de Grimalschi. La modul general, corectitudinea viziunii este dată, în zilele noastre, de normele general acceptate, izvorâte inevitabil din expe‑riența acumulată de umanitate.
2. Ibidem, p. 14.
3. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (26 decembrie 1948), ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 3.

73
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
Între anii 1926‑1933 a urmat liceul A.D. Xenopol din Soroca, unde a
obținut bacalaureatul cu „foarte bine” . A fost un adolescent pasionat de
sport, iar această înclinație avea să se reflecte mai târziu în acțiunile sale. Rezultatul de la bacalaureat l‑a ajutat să devină bursier al Universității din
Cluj, în cadrul Facultății de Drept
1.
Studentul Pavel Grimalschi a sosit la Cluj în toamna lui 1933, când toată
Europa era în fierbere, iar în România Mișcarea Legionară devenea tot mai
activă2. De la începutul anului în Germania era cancelar Adolf Hitler,
liderul Partidului Național‑Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP). Nefasta domnie a lui Carol al II‑lea, care a împrumutat mediului politic din caracterul său schimonosit, coroborată cu eșecurile guvernărilor din
urmă au condus la frământări politice. În noiembrie liberalul I.Gh. Duca,
care avea o relație precară cu regele, a fost însărcinat cu formarea guver ‑
nului. În violenta campanie electorală care a urmat, Garda de Fier a fost dizolvată, la 9 decembrie, prin mijloace care „au violat toate principiile statului de drept”
3. Actanții politici care întruchipau discutabila democrație
românească au picat un examen esențial, prinzându‑se într‑un joc al repli‑cilor violente cu una dintre grupările politice care contestau democrația parlamentară: Legiunea Arhanghelului Mihai (Garda de Fier). Oameni politici neinspirați, influențați tot mai apăsat de un monarh corupt, au căzut în capcană, inițiind sau răspunzând cu metode nedemocratice unei grupări
politice nedemocratice. Au târât după ei în acest joc și instituții fundamen‑
tale pe care le‑au compromis. La 29 decembrie Duca a fost asasinat în gara din Sinaia de o echipă formată din trei legionari.
Tânărul Grimalschi trăia vremuri aparte. Parcurgând declarațiile, filosofia
sa de viață apare impregnată de mistică, de vreme ce își pune alegerile poli‑
tice în seama unei moșteniri „de sânge”, datorate mamei
4. V orbește uneori
despre căutarea febrilă a unui „ceva”, care, deși în final s‑a dovedit imposi‑bil de aflat, ar fi trebuit să lase senzația anchetatorilor că era compatibil și
1. Cu privire la opțiunile sale politice cristalizate la Cluj, Grimalschi afirma pe un ton fatalist: „Cine știe, dacă eram la Iași aș fi fost poate pe altă cale[ ,] dar destinul
a vrut așa să fie.” (Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie”, 1948, ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 4).
2. Pentru rolul politic al Mișcării Legionare în intervalul 1930‑1933 vezi Armin Heinen, Legiunea «Arhanghelul Mihail». Mișcare socială și organizație politică.
O contribuție la problema fascismului internațional, Ediția a II‑a, Editura Humanitas, București, 2006, pp. 222‑236.
3. Armin Heinen, op. cit., p. 235.
4. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (1949), ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 4.

74
Constantin V asilesCu
cu utopia comunistă. Sugerează că alegerea Mișcării Legionare a fost și un
răspuns incomplet, dar unic la frământările sale.
În ziua de 2 februarie 1935, după mai multe „probe și încercări”, dar
și datorită militantismului în cercurile studențești și muncitorești și prin activitatea depusă la sate, Grimalschi a fost integrat în rândurile Mișcării Legionare, pe care deja o simpatiza
1. În anii care au urmat, în condițiile
unei fricțiuni permanente cu instituțiile statului, Grimalschi s‑a dedicat tot mai mult Mișcării. A participat la marșuri și tabere de muncă sub condu‑cerea lui Banca Iosar, doctor în Drept și Medicină, comandantul garnizoa‑nei legionare Cluj: „Acolo[ ,] la cărămizi, la săpat, la beton și planșe, am
făcut școala muncii voluntare, acolo erau ședințele noastre și acolo se făceau educații psihice și fizice. Acolo se evidențiau elementele prin punctualitate, prin corectitudine, prin muncă și onoare.”
2
Dincolo de aceste rememorări luminoase, mediul studențesc a fost foarte
turbulent în epocă. Fără îndoială că una dintre caracteristicile importante ale Mișcării Legionare a fost antisemitismul, evreii fiind văzuți ca un corp străin, neintegrabil, factor de disoluție în societatea românească. La Cluj, centru universitar de tradiție, studenții cu opțiuni de dreapta sau dreapta radicală, grupați sub titulatura de „studenți creștini”, militau pentru intro‑ducerea numerus clausus , fiind într‑un conflict deschis cu studenții evrei,
pe care adeseori încercau să‑i împiedice să pătrundă la cursuri. În 1933 liderul Societății Studenților în Drept, Andronic Răulea, a condus în facul‑tate o campanie antisemită, solicitând interzicerea unor ziare evreiești, pedepsirea redactorilor și exmatricularea studenților evrei din Iași „pentru felul de comportare față de studențimea română creștină”
3. Nu știm nimic
despre o eventuală implicare a lui Grimalschi în campaniile antisemite, însă, conform declarațiilor sale, știm că a colaborat cu Răulea.
1. Grimalschi face o referire succintă la o primă arestare care s‑ar fi petrecut în 1933, „când a fost împușcat Duca” (Pavel Grimalschi, „Declarație autobiografică”, 18 iulie 1952, ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 556).
2. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (1949), ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 4. Printre obiectivele la care a muncit s‑a numărat și un cămin pentru studenții săraci.
3. Lucian Nastasă (ed.), Antisemitismul universitar în România (1919‑1939). Mărturii
documentare, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale; Kriterion, Cluj Napoca, 201 1, p. 537. Într‑o scrisoare adresată rectorului Universității din Cluj, Andronic Răulea punea exclusiv în seama evreilor tulburările din mediul studențesc, înștiințându‑l de decizia plenarei extraordinare a Societății Studenților în Drept de a împiedica evreii să pătrundă la cursuri și de a păstra cuvântul „Creștin” în statutul Societății (Ibidem, p. 530).

75
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
Grimalschi era un individ energic, iar angajamentul lui în Legiune a fost
curând remarcat. După propria mărturisire, în 1936 a fost trimis în judecată
pentru „lovirea unui individ care a trădat Mișcarea Legionară”1 și în același
an a fost numit lider al grupului legionar studențesc2, sporind numărul
membrilor și adunând cotizațiile și ajutoarele. A fost șef de cuib, șef de grupă la Facultatea de Drept (1936‑1937), bibliotecarul Societății Studenților în Drept și membru în comitetul de conducere. A fost implicat activ în
campania electorală din 1937, făcând propagandă în județul Soroca, într‑o
echipă aflată sub diriguirea comandantului legionar Traian Puiu
3. În același
an a fost înaintat în grad de către Corneliu Zelea Codreanu, devenind instructor legionar
4.
În campania din 1938 a fost trimis în Maramureș. În localitatea Dragomirești,
după ce timp de o noapte s‑a baricadat într‑o casă, a fost arestat de jandarmi împreună cu Emil Sionca, candidatul din regiune. După eliberare s‑a întors
la Cluj de unde a pornit într‑un marș de 300 de kilometri, prin satele din
Ardeal, până la Alba Iulia. Această ultimă aventură politică, înaintea inter ‑
zicerii Mișcării Legionare, din februarie 1938, sub dictatura lui Carol al II‑lea, i‑a provocat exmatricularea. Cu ajutorul unei funcționare și‑a scos actele personale din facultate, înainte de a fi ștampilate de rector, transfe‑
rându‑se la Cernăuți unde i‑au fost echivalate examenele
5.
În vara lui 1938, în plină dictatură carlistă, proaspătul licențiat în Drept
s‑a întors la Soroca, intrând stagiar într‑un birou de avocatură condus de
avocatul legionar Stănescu6. Corneliu Zelea Codreanu și liderii importanți
ai Mișcării Legionare erau arestați încă din luna aprilie. Cu riscuri majore,
1. Pavel Grimalschi „Declarație” (18 iunie 1938), ACNSAS, fond Penal, dosar 80787, vol. 1, f. 15.
2. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (1949), ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 4.
3. Din echipă mai făceau parte Tiberiu Popa, Ghiță Stoia, Azasic Cridivăi, Ioan Ciohanu, Ilarion Cociug (Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie”, 1949, ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 4).
4. Pavel Grimalschi, „Declarație autobiografică” (18 iulie 1952), ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 557.
5. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (1949), ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, ff. 4‑5.
6. Într‑o declarație oferită Siguranței, Stănescu îl descria drept un „tânăr corect, disciplinat și ascultător”, deși cu destule „lipsuri juridice”, pe care „l‑am utilizat în toate lucrările mele […] și în diferite alte lucrări pe la judecătorie și alte auto‑
rități” (Basile Stănescu, „Declarație”, 20 iunie 1938, ACNSAS, fond Penal, dosar 80787, vol. 1, f. 18). Deși nu se recunoaște legionar, Stănescu este identificat în

76
Constantin V asilesCu
cauzate de monitor izarea activităților interzise de către Poliție și Jandarmerie1,
cariera și politica au continuat să se confunde în viața lui Pavel Grimalschi,
până la abandonarea primei în favoarea celei de‑a doua. Din poziția de
ajutor de șef de județ, a făcut tandem cu Nicolae Cobâlaș2, liderul orga‑
nizației legionare clandestine din Soroca, și s‑a dedicat muncii de reorga‑
nizare a cadrelor și de reluare a propagandei. Având informații despre
încercările de reactivare a cuiburilor legionare din inițiativa liderilor din Soroca, în iunie 1938 Jandarmeria a hotărât interceptarea corespondenței
adresate legionarilor din localitatea Mândâc. O scrisoare având conținut
„cu caracter dubios”, prin care Pavel Grimalschi convoca doi legionari,
Ion Scripnic și Ion Mânzatu
3, la sediul biroului de avocatură al lui V asile
Stănescu, pentru a le comunica „ceiace vă interesează”4, l‑a adus în aten‑
ția Siguranței. În urma interogatoriilor doar Scripnic a recunoscut că îl cunoștea pe Grimalschi din timpul campaniei din 1937, însă a negat că
ulterior ar mai fi întreținut legături cu acesta. Audiat la Siguranța din Soroca, Grimalschi a admis că este autorul scrisorii, însă a refuzat să dez‑
văluie scopul chemării celor doi: „Grimalschi Pavel a spus verbal că nu
poate spune ceea ce a dorit să le comunice, cu riscul de a primi orice
sancțiune, întrucât nu vrea să poarte pecetea de trădător”
5. A negat de
documentele Poliției drept „fost șef al Contenciosului legionar din Soroca” (ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, f. 19).
1. În acest sens Armand Călinescu, ministrul de Interne, emisese ordinul nr. 746 din 6 martie 1938 (Ilarion Țiu, Mișcarea Legionară după Corneliu Codreanu. Dictatura
regală – februarie 1938‑septembrie 1940. Mecanismele schimbului de generație, Editura Vremea, București, 2007, pp. 38‑39).
2. Nicolae Cobâlaș, născut la 3 decembrie 1917 în Pelinia, Basarabia. Avocat. A luptat pe frontul de Răsărit, având legături cu Serviciul de Informații al Armatei. În 1944 a fost luat prizonier, dar a evadat în drum spre URSS. A fost arestat la 5 iunie 1948 și condamnat la muncă silnică pe viață pentru „activitate legionară și spionaj în favoarea țărilor imperialiste” . A fost închis la Iași, Suceava, Aiud, Baia Sprie, V alea Nistrului, Jilava. La Suceava a fost închis alături de Alexandru Bogdanovici, inițiatorul „reeducării” . În 1954 a fost implicat în primul proces al „reeducării”, fiind condamnat la moarte și executat (ACNSAS, fond Penal, dosar 1 1 14, vol. 3, passim). Pentru o istorie pertinentă a „reeducării” vezi Alin Mureșan, Pitești.
Cronica unei sinucideri asistate, Editura Manuscris, Pitești, 2017.
3. Invalid de război, fără un picior, Ion Scripnic l‑a impresionat pe Grimalschi când, în iarmarocul de la Moara Nouă, în campania electorală din 1937, a vorbit curajos oamenilor, deși a fost intimidat de mai mulți indivizi. La domiciliul lui l‑a cunos ‑
cut ulterior și pe Ion Mânzatu (Pavel Grimalschi, „Declarație”, 18 iunie 1938, ACNSAS, fond Penal, dosar 80787, vol. 1, f. 16).
4. Ibidem, f. 8.
5. Ibidem, f. 15 verso.

77
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
asemenea că ar fi defășurat vreo activitate politică legionară, versiunea sa
fiind întărită și de avocatul Stănescu.
Presiunile Siguranței și Jandarmeriei nu i‑au oprit pe cei doi. Grimalschi
și Cobâlaș au profitat cu succes de muncile în folos obștesc din august 1938, făcând propagandă în rândul premilitarilor de aici (studenți și elevi de liceu). Ajutați de alți camarazi (Donat Sultan, Caciaunov Constantin, Vidrașcu Petre
1, Apreotesei Alexe și Stolearov Visarion), au copiat și răs ‑
pândit broșuri legionare, cântece și imnuri sub antentul „Mișcarea Legionară organizația din Soroca”
2. De această dată consecințele au fost grave și au
produs primul șoc major din viața tânărului Grimalschi. Socotit periculos, în urma raportului întocmit de șeful Poliției Soroca, la 10/12 septembrie 1938
3 a fost internat într‑un lagăr improvizat în clădirea sanatoriului TBC
V aslui4, printr‑o practică abuzivă a regimului monarhic al lui Carol al II‑lea,
care avea să fie reluată peste ani de către regimul comunist5.
Lagărul și mistica răzbunării
Deși a pornit către lagăr încrezător într‑o eliberare rapidă și intonând cân‑tece legionare
6, această primă detenție a fost lungă și s‑a transformat în
1. Petre Vidrașcu, născut la 21 octombrie 1920. A fost arestat la 10 octombrie 1949 și condamnat la 4 ani închisoare corecțională pentru „deținere ilegală de armament” . A fost închis la Gherla, Poarta Albă, V alea Neagră‑Peninsula, Galeșu. A fost eliberat la 13 octombrie 1953. Informații din fișa matricolă penală din Arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor (în continuare AANP), disponibilă online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti% 20politici/V/V%2002.%20V asile%20‑%20Viktorin/Vidrascu%20Petre/ (7.09.2017).
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, f. 19 verso. Printre publicațiile distribu‑ite s‑a aflat și broșura „Adevărul în procesul lui C. Codreanu” .
3. Conform autobiografiei, Grimalschi a fost internat în lagăr la 10 septembrie 1938 (Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie”, 1949, ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 5). Conform foii personale întocmite de către Poliția din Soroca, intrenarea s‑a produs la 12 septembrie (ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, f. 19).
4. Lagărul de la V aslui era destinat liderilor din eșalonul doi al Mișcării Legionare (Ilarion Țiu, Mișcarea Legionară…, p. 42).
5. Nicolae Cobâlaș și Alexe Apreotesei au fost de asemenea internați la V aslui. O lună mai târziu Donat Sultan, Constantin Caciaunov și Petre Vidrașcu au fost trimiși în judecată și condamnați la pedepse cuprinse între 6 luni și 1 an de închisoare (ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, ff. 19, 26).
6. Ibidem, f. 20.

78
Constantin V asilesCu
cheia de boltă a existenței sale. La fel ca alți legionari trecuți prin șocurile
detenției, Pavel Grimalschi a fost supus la V aslui unor situații limită, fără precedent în scurta istorie a României Mari, care i‑au determinat biografia. De aici unii au ieșit compromiși, unii resemnați, iar alții mai convinși decât
oricând de justețea cauzei lor și deciși să se răzbune
1. Regimul monarhic
al lui Carol al II‑lea le‑a sădit în suflete sămânța furtunii. Ca atare lupta
pentru „idealul legionar” a supraviețuit grozăviilor din lagăr. Dar cel mai
nimerit cu privire la acest interval crucial este să‑l ascultăm pe însuși Grimalschi:
Dar libertatea mea n‑a durat decât până la 10 Sept. 1938 când am fost arestat
și dus la lagărul de concentrare de la V aslui, într‑o școală care dăduse procen‑tul cel mai mare de tuberculoși și era înconjurată de 8 rânduri de sârmă ghim‑pată. […] pe toți ne amenința ștreangul morții. El a venit în noaptea de 22‑23
Sept. când au fost scoși 32 din mijlocul nostru și împușcați chiar în drum sub văzul ochilor noștri zăcând în stradă aruncați 3 zile. Ne așteptam și noi rân‑
dul[;] de atunci m‑am împăcat cu moartea și spectrul ei n‑a murit de atunci,
în permanență frică de ea nu mi‑a fost și nici nu‑mi este. Tot atunci cei rămași am jurat răzbunare contra călăilor noștri [s.n.] […] S‑au întrebuințat toate
metodele de distrugere sufletească și frică, dar n‑au reușit. Dacă fizicește eram slăbit, în schimb sufletește eram mult mai călit. Închisoarea joacă asupra noas ‑
tră un rol mult mai mare decât libertatea
2.
Această „logodnă cu moartea” avea să fie principala constantă în bio‑
grafia lui Grimalschi. Tatăl, preotul Dormidont, a încercat zadarnic să‑i
obțină eliberarea. În ianuarie 1940, printr‑o scrisoare patetică adresată ministrului de Interne, cerea eliberarea lui Pavel, „băiat religios, moral, curat, cinstit și blând”
3. Sentimentele unui părinte sunt greu de judecat.
Totuși trebuie spus că deși pare să fi avut majoritatea acestor calități, după experiența din lagăr tânărul le‑a subordonat unei viziuni personale asupra dreptății. Iar blândețea nu pare să‑i fi fost vreodată caracteristică. Un aviz
de eliberare nefavorabil, nedatat, al Biroului de Siguranță din cadrul Poliției
1. Pentru influența covârșitoare a lagărului în viața legionarilor vezi și Constantin Vasilescu, Împovăratul drum al delațiunii sau apăsătoarea biografie a unui intelectual: Paul Popescu Găleșanu, în Lucian V asile, Constantin V asilescu, Alina Urs (coord.), Traversând comunismul. Conviețuire, conformism, compromis , Anuarul Institutului
de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, vol. XI, Editura Polirom, Iași, 2016, pp. 215‑280.
2. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (1949), ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 5.
3. ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, f. 22.

79
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
Soroca, arată că Pavel Grimalschi era luat în serios, fiind socotit un „bun
organizator” și „capabil de acte de teroare”1. Această evaluare avea să fie
premonitorie.
La 30 noiembrie 1938, asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, ordonată
de către regele României, a produs confuzie și dezolare printre legionari.
Mulți au ales acum să‑și frângă voința în fața lui Carol al II‑lea, desolida‑rizându‑se de Mișcarea Legionară. Pentru legionarii devotați trup și suflet care au semnat asemenea documente probabil că ele nu au fost altceva decât garanția că vor apuca ziua de mâine pentru a se răzbuna. Moral, mulți s‑au
socotit dezlegați de jurământ încă de la început, de vreme ce îl depuneau
în fața unui monarh odios. Numai în această logică, la 24 decembrie 1938, a putut să declare Pavel Grimalschi „pe conștiință și onoare […] supunere
Majestății Sale Regelui Carol al II‑lea” și „Desolidarizare de Mișcarea Legionară”
2. Răfuiala mocnea.
A repetat gestul, la 24 noiembrie 1939, printr‑o declarație adresată,
ironia sorții, lui Gabriel Marinescu, devenit între timp ministru al Ordinii Publice. Semnificația actului desolidarizării devine și mai clară, de vreme
ce adresantul cere scoaterea din evidențele autorităților privind legionarii
și eliberarea din lagăr. Însă „pocăința” lui Grimalschi nu l‑a înșelat pe maiorul Bârzescu, comandantul Detașamanetului Special de Jandarmi V aslui, care i‑a amânat eliberarea printr‑o rezoluție seacă: „Cu un trecut dubios, în acest domiciliu are o purtare aparent bună. Nu inspiră încredere. Trebue încă de aproape supravegheat.”
3
Scăpat de glonțul regimului, Pavel Grimalschi și‑a predat definitiv exis ‑
tența răzbunării. Metodele scelerate ale lui Carol al II‑lea, împotriva unei
grupări care înregimenta numeroși indivizi radicalizați, cu potențial violent, au pregătit terenul pentru grozăviile din anii ce au urmat. Eliberat din lagărul de la V aslui, la 10 martie 1940, după un an și jumătate, Grimalschi s‑a întors acasă într‑o lume schimbată de un război încă fără amploarea care avea să‑l facă atât de odios. Germania și Rusia erau în stadiul în care acaparau statele mici, iar România își aștepta speriată rândul. Acasă, la Vădeni, starea de spirit a populației era agitată și confuză din cauza tulbu‑rărilor politice. Temători, oamenii așteptau din clipă în clipă pătrunderea
1. Ibidem, f. 19.
2. Pavel Grimalschi, „Declarație” (24 decembrie 1938), ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, f. 28.
3. ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, f. 29. Trebuie remarcat că a doua decla‑rație de desolidarizare nu pare a fi întocmită de către Grimalschi, deoarece grafia este evident diferită față de alte documente redactate de el, care se găsesc în dosar.

80
Constantin V asilesCu
trupelor străine, în timp ce sătenii aparținând minorităților își manifestau
tot mai deschis nemulțumirea față de administrația românească, iar credin‑cioșii inochentiști amenințau cu zile de apocalipsă
1. Propaganda sovietică
alimenta tensiunile. În lipsa sa, în octombrie 1939, imediat după asasinarea lui Armand Călinescu, preotul Dormidont fusese victima unui denunț ano‑nim către Primul Ministru, care îl eticheta drept un „vestit legionar înră‑dăcinat în răutăți asupra Țării”
2 și solicita îndepărtarea din parohie. Mai
mulți localnici, în frunte cu șeful postului de jandarmi, au negat acuzațiile prin declarații scrise în favoarea preotului
3.
În iunie 1940, odată cu cedarea Basarabiei, Pavel Grimalschi a sosit la
București. Momentul părăsirii provinciei este foarte interesant, cel puțin în relatările sale. Imediat după pătrunderea trupelor sovietice s‑a prezentat la prefectură, în fața comandantului sovietic, căruia, după ce i‑a destăinuit că este liderul legionar din județ, i‑a spus tranșant: „am o singură dorință[ ,]
să ajung în țară și să răzbun moartea atâtor tovarăși ai mei uciși mișelește de guvernanții noștri. El m‑a anchetat atent și mi‑a luat numele apoi mi‑a spus că pot pleca, granița îmi va fi deschisă”
4.
Asasinul
În V echiul Regat peregrinările au continuat o vreme. De la București, Grimalschi a fost trimis de Horia Sima la Cluj, pentru a reorganiza cadrele locale și pentru a înființa un „centru de rezistență în vederea loviturii de
1. Aceste aspecte sunt prezentate într‑o notă a Legiunii de Jandarmi Soroca, întocmită de un localnic, Ion Rudi, privind starea de spirit din localitatea Vădeni (ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, f. 6).
2. Dormidont Grimalschi era acuzat că ține adunări nocturne cu legionarii, face pro‑pagandă legionară de la amvon, afișează însemnul Mișcării în dreptul porții sale și îl calomniază în public pe „Prea Înălțatul nostru Rege” (ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, f. 5).
3. Ibidem, ff. 9‑13. Șeful postului de jandarmi Dumbrăveni, județul Soroca, explica „anonimele” prin nemulțumirea unor cetățeni față de cumpărarea casei eparhiale de către preot.
4. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (1949), ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 5. Aceeași versiune este menținută de Grimalschi și în altă autobiogra‑fie, patru ani mai târziu (Pavel Grimalschi, „Declarație autobiografică”, 18 iulie 1952, ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 557), precum și în fața Tribunalului Militar Teritorial al Orașului Stalin (Brașov) (Pavel Grimalschi, „Proces verbal. Interogator de inculpat”, 25 mai 1954, ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 636).

81
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
stat la 3 Sept. 1940”1. Cedarea Ardealului de Nord către Ungaria l‑a readus
în București unde, după ce a funcționat în „serviciul de ordine al mișcării”,
a fost încadrat la Prefectura Poliției Capitalei în postul de Șef de Poliție. Încadrarea în ceea ce în epocă a fost cunoscut drept „Poliția Legionară”
2
i‑a oferit cadrul potrivit pentru a se răzbuna.
Toamna lui 1940 a fost una ca nici o alta în istoria României. Între
septembrie 1940 și ianuarie 1941, în timpul statului național legionar, sediul Prefecturii Poliției Capitalei a fost scena a numeroase acte reprobabile, dar și a unor crime în deplinul înțeles al termenului. Conflictul între agenții de poliție ai „vechiului regim”, implicați în represiunile anti‑legionare, și noii agenți legionari, integrați în poliție începând cu toamna lui 1940, a erupt. Uri vechi au produs valuri de violență. În urma cedărilor teritoriale, dublate de inconsistență și incoerență politică, România s‑a transformat radical. Străzile Bucureștiului au cunoscut evenimente dintre cele mai neobișnuite, devenind uneori locuri ale unor arestări arbitrare și vindicative. Nicolae
1. Pavel Grimalschi, „Declarație autobiografică” (18 iulie 1952), ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 557.
2. „Poliția Legionară”, la fel ca alte structuri legionare, rămâne și astăzi o necunoscută. O alcătuire confuză, cu paternitate incertă și cu rezultate nefaste. În lipsa unui studiu asupra subiectului ne‑am întemeiat părerea pe documentele studiate în arhivă sau pe informațiile disparate din volumele care tratează Mișcarea Legionară și statul național‑legionar. Practic „Poliția Legionară” nu a existat niciodată ca orga‑nism independent, separat de structura clasică a Poliției, fiind mai degrabă o sin‑tagmă care identifica un fenomen, nu o realitate instituțională. De fapt, Mișcarea Legionară a infiltrat Poliția, în fruntea Prefecturilor fiind numiți legionari, iar în interior fiind angajați camarazi care uneori au lucrat în servicii nou înființate. Această realitate reiese și din volumele publicate în epocă, sub Ion Antonescu (***Pe marginea prăpastiei…, vol. I‑II, passim). Ca o dovadă în plus, trebuie spus că
legitimațiile polițiștilor legionari, deși au scoarțe verzi, nu conțin nici un semn distinctiv. Legitimația de „Șef de Poliție” a lui Pavel Grimalschi poartă însemnele oficiale, fiind eliberată de „Ministerul Internelor, Prefectura Poliției Capitalei” (ACNSAS, fond Penal, dosar 80787, vol. 2, f. 1). Pripa cu care s‑a alcătuit „Poliția Legionară” a diluat criteriile de selecție. Despre începuturile ei, Horia Sima își amintea: „mai mult am improvizat decât am organizat acest corp de poliție. Nu toate elementele chemate să facă parte din poliția legionară erau elemente pricepute […] Poliția legionară s‑a constituit mai întâi în Capitală și apoi în orașele din țară.
Procedura era următoarea: șeful de județ însărcina pe un legionar cu conducerea poliției legionare locale și apoi acesta își recruta elementele de care avea nevoie din sânul organizației. Eu am transmis numai ordinul și șefii de județ s‑au ocupat de înființarea acestor unități de poliție. Numai în Capitală l‑am numit ca șef al poliției legionare pe Victor Apostolescu.” (Horia Sima, Era libertății. Statul național‑legi‑
onar, vol. I, Editura Metafora, p. 62).

82
Constantin V asilesCu
Iorga și Virgil Madgearu au fost ridicați și asasinați de către legionari, în
vreme ce 64 persoane, în majoritate demnitari, jandarmi sau polițiști, autori morali sau direcți ai crimelor ordonate de Carol al II‑lea împotriva legio‑narilor, au fost uciși la închisoarea Jilava în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940
1. În plus, antisemitismul gardist, însușit de statul național‑legionar, a
făcut victime printre evreii din Capitală. Comercianți evrei, militanți comu‑niști sau oameni obișnuiți au fost ridicați, închiși și anchetați în sediul Prefecturii Poliției de către agenți de poliție legionari consumați de dorința de răzbunare. Vinovățiile erau de multe ori imaginare. Unii dintre cei reți‑nuți au murit sau au ales sinuciderea, din cauza torturilor. Alții au fost uciși
2. Cartea „Pe marginea prăpastiei”, apărută în timpul regimului Ion
Antonescu, caracteriza existența „poliției legionare” prin „descinderi, ares ‑
tări ilegale, schingiuiri, deposedări de averi, făptuite împotriva evreilor și a creștinilor, a unor supuși străini și împotriva românilor celor mai neaoși, mobilul fiind răzbunarea politică, răzbunarea personală și pofta de jaf.”
3
La Prefectura Poliției, Grimalschi a lucrat într‑un serviciu nou, la ordinele
comandantului ajutor legionar Romulus Opriș, chestor în Poliția Capitalei, fiind însărcinat cu sortarea materialului informativ privindu‑i pe cei impli‑cați în crimele antilegionare. După adunarea probelor, cei vinovați erau arestați și depuși la închisoarea militară Jilava. Practic, a fost amestecat în procesul de arestare a principalilor capi antilegionari și a făcut parte din echipele legionare care au asigurat apoi paza închisorii. În noul serviciu a colaborat cu unii dintre cei mai duri polițiști legionari, precum Opriș, Gheorghe Crețu sau Octavian Marcu, toți condamnați ulterior pentru cri‑mele de la Jilava. În scurtă vreme i s‑a ivit posibilitatea de a‑și îndeplini
1. Pentru desfășurarea asasinatelor comise de legionari în toamna lui 1940, vezi ***Asasinatele de la Jilava…
2. Comunistul Iosif Gherber alias Tudor Olaru, viitor ziarist la Scânteia, fratele său, minorul de 16 ani Teodor Gherber, comercianții Rafael Rosenthal și S. Klein sunt doar câțiva dintre evreii arestați în noiembrie 1940 de agenții legionari și torturați la Prefectura Poliției Capitalei. Tânărul Teodor Gherber a murit după două zile, fiind zdrobit în bătaie de polițiști legionari, în timp ce vârstnicul Klein s‑a sinucis, aruncându‑se pe una dintre ferestrele clădirii. Alături de ei au fost ridicați și etnici români acuzați de atitudini anti‑legionare. Aceste cazuri sunt subiectul unei alte cercetări personale, așadar le amintim doar cu scop de circumstanțiere. După ianu‑arie 1941 aceste abuzuri și crime au făcut obiectul mai multor anchete și procese (ACNSAS, fond Penal, dosar 7102, vol. 1‑4, passim).
3. ***Pe marginea prăpastiei…, vol. I, p. 104. Este de remarcat că până și în această lucrare se precizează că mobilul principal al abuzurilor comise de polițiștii legionari a fost răzbunarea.

83
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
jurământul terifiant din lagărul de la V aslui. În seara zilei de 26 noiembrie
1940, la ordinele lui chestorului Romulus Opriș, Grimalschi a urcat într‑o mașină parcată pe planșeul Prefecturii Poliției Capitalei. Cei doi erau așteptați de comandantul Bunei V estiri, Mille Lefter, alături de care au plecat spre Jilava.
Părerile asupra motivelor asasinatelor de la Jilava rămân și astăzi diverse.
Legionarii au susținut adeseori că Ion Antonescu ar fi încercat să‑i scape pe cei închiși, iar dovada ar fi fost chiar intenția de a înlocui gărzile legi‑onare cu militari. Îmbrățișând versiunea legionară, Grimalschi a susținut în fața anchetatorilor că „execuțiile nu trebuiau să aibă loc, pentru că noi așteptam ca justiția să‑și spună cuvântul”
1. Pe de altă parte însuși faptul că
legionarii îi socoteau dinainte condamnați arată că posibilitatea unei judecăți imparțiale sub statul național‑legionar era discutabilă. Dincolo de motive, faptele sunt clare. Ceea ce interesează este implicarea lui Pavel Grimalschi în lanțul de asasinate și versiunea lui asupra evenimentelor, a căror relatare se regăsește adeseori în declarațiile sale. Jilava a fost un moment cheie, la
care anchetatorii comuniști au revenit de mai multe ori de‑a lungul anilor
de detenție.
În noaptea de 26‑27 noiembrie, afară, în curtea închisorii, alți legionari
dezgropau rămășițele pământești ale lui Corneliu Zelea Codreanu, ale Nicadorilor și Decemvirilor. V ersiunea conform căreia legionarii ar fi acționat impulsiv, din indignare, este contrazisă de Grimalschi care redă starea de premeditare conspirativă a evenimentelor:
Eu n‑am știut decât la Jilava despre ce este vorba, când ni s‑au dat pistoale și
când am văzut sosind așa de mulți legionari din garnizoana București. În mare secret și fiecare am fost repartizați pe celule și […] la 12 noaptea[ ,] când se
scoteau osemintele lui Corneliu Codreanu și a[ le] celorlalți 13 legionari uciși
prin strangulare și împușcați apoi la Jilava peste care se turnase nu știu ce cantitate de acid sulfuric și se pusese o placă de un vag[ on] beton, și când am
auzit o detunătură de armă am intrat în celule și am deschis foc
2.
Deși în procesul din 1941 privind asasinatele din noiembrie 1940 au fost
implicate 33 de persoane, este sigur că în noaptea fatidică la Jilava au acți‑
onat mai mulți legionari. Despre cei care au compus echipele de executanți
Grimalschi afirma că erau în jur de 1503, majoritatea muncitori, studenți
1. Pavel Grimalschi, „Declarație” (13 septembrie 1950), ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, f. 60.
2. Ibidem, f. 60 verso.
3. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (1949), ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 6.

84
Constantin V asilesCu
și elevi de liceu1, aparținând corpurilor legionare Studențesc, Muncitoresc
(CML), Frățiile de Cruce (FDC), Răzleți și Spărgători2.
Cei 64 de arestați erau împărțiți pe două secții, sub paza unor echipe
legionare care se schimbau la intervale regulate. Ajunși la corpul de gardă
al secției a I‑a, Grimalschi a observat un grup de aproximativ 50 de legi‑onari în uniformă neagră și purtând căciuli, care aveau să acționeze pe secția a II‑a. Înarmați cu pistoale automate Mauser, după ce s‑a făcut repartiția executanților pe camere, au așteptat semnalul care consta într‑un foc de armă. La producerea lui, Grimalschi, Romulus Opriș și Octavian Marcu au intrat în camera nr. 1 1 unde erau închiși cei 14 jandarmi care îi uciseseră pe Corneliu Zelea Codreanu, Nicadori și Decemviri:
Am deschis foc de pistoale asupra lor împușcându‑i pe toți. Pe urmă am eșit din acea cameră și pe sală i‑am găsit pe legionarii Stănicel Stelian, Ghiță Stoe, Victor Apostolescu. Pe urmă Stănicel mi‑a arătat spre o ușă spunând că a încercat să pătrundă dar nu cedează. Atunci a venit Opriș [,] a împins de ușă și
în celulă se găsea maiorul Dinulescu care la fel a fost împușcat de Opriș. Între timp am fost anunțați că în camera Nr. 1 se găsește Moruzov și care are armă asupra sa. Atuncea am eșit afară și a fost împușcat prin geam cu foc de auto‑mate. După aceasta eu împreună cu Dr. Victor Apostolescu am trecut din cameră în cameră și el a controlat pe fiecare victimă dacă e mort sau nu
3.
Dincolo de implicațiile politice, Grimalschi ne transmite de fapt dinamica
vindicativă a asasinatelor și ceea ce în ultimă instanță le‑a făcut posibile: trecerea în plan secund a justiției oficiale și credința într‑o justiție imanentă, ale cărei instrumente erau fiecare legionar prezent în acea seara la Jilava. O sentință implacabilă: vinovații trebuie să plătească și nu oricum, ci într‑o logică biblică, vechi testamentară: „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” . Pavel Grimalschi nu s‑a îndoit niciodată de justețea faptelor sale: „la Jilava au fost în acel timp curățați numai asasini de ai legionarilor și un trădător de al nostru [Mihail Stelescu – n.n.] ”
4. Mai mult, s‑a socotit onorat să
1. Pavel Grimalschi, „Declarație” (13 septembrie 1950), ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, f. 62.
2. Ibidem, f. 64. Am reconstituit evenimentele parcurgând mai multe declarații sau autobiografii pe care Pavel Grimalschi le‑a oferit de‑a lungul timpului. În afara unor mici adăugiri sau lipsuri, acestea concordă.
3. Pavel Grimalschi, „Proces‑verbal de interogatoriu” (5 februarie 1960), ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, f. 65 verso.
4. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (1949), ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 6.

85
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
poată împlini sumbra r ăzbunare legionară. Peste ani, în fața justiției comu‑
niste, nu a dat nici un pas înapoi: „Am intrat în plutonul de execuție pt.
executarea celor ce au omorât pe Codreanu,lucru ce am considerat o onoare pentru mine [ s.n.]”
1. Este limpede că avem de‑a face cu un om care pre‑
țuiește mai mult decât orice crezul, abstracția, iar nu individul în alcătuirea lui concretă, fizică. Este sugestiv pentru analiza noastră și că asasinatele de la Jilava s‑au sfârșit printr‑o formulă ritualică, echipele de executanți
încolonându‑se și intonând „Răzbunare”
2, un cântec care vorbește despre
purificarea indispensabilă unui nou început și despre credința în misiunea istorică a legionarilor. Secvențe ale macroistoriei românești, intercalate cu
secvențe ale deja microistoriei Mișcării Legionare (trădarea lui Mihail
Stelescu, de pildă), invocări ale Căpitanului Corneliu Codreanu, pus în
rândul personalităților istorice răpuse prin trădare (Mihai Viteazu, Tudor
Vladimirescu, Horea sau Ion V odă cel Cumplit), glorificarea Decemvirilor
ca instrumente de pedepsire a trădării, o imagine apocaliptică căreia trebuie
apoi să i se suprapună una a „facerii” și un refren care dă fiori: „Pentru
trădători, mișei și trădare, / Azi vrem gloanțe și vrem ștreang, / Răzbunare! / A început vifornița cea mare, / Răzbunare!”
3.
În bună măsură cântecul este și despre Pavel Grimalschi: jurământul
de la V aslui se împlinește la Jilava. Jocul cu oamenii pe care scena politică
1. Pavel Grimalschi, „Proces verbal. Interogator de inculpat” (25 mai 1954), ACNSAS,
fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 636.
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, f. 60 verso.
3. „O, neam al meu bătut cu viscol și cenușe, / În lanțuri sub zăvoare ai gemut / Și când ai vrut să frângi robie ai cătușe / Trădarea a venit și te‑a vândut. / Ce greu blestem și ce osândă, / Ți‑a scris cu sânge‑nalta stea, / Mișei și slugi s‑au strâns cu toții ca să vândă, / Pe cei ce vrură mântuirea ta. / S‑a‑nvolburat Mihai, ca un puhoi de munte, / La Turda prin trădare a căzut / Și Tudor când porni Fanarul să‑l înfrunte, / Trădarea a venit și l‑a vândut. / Se frânse Horia pe roată, / Muri Ion V odă sfârtecat. / Panduri și Moți creșteau din flăcări și din piatră, / Dar Iuda mișelește i‑a trădat. / Noi legionari clădim din fier și vijelie, / Un suflet de aramă și oțel; / Un Căpitan avem Parâng de vitejie / Trădarea vru să‑l piardă și pe el. / Dar zece trăznete‑n mânie, / L‑au fulgerat pe trădător. / Cutremură‑te Neam de‑atâta vitejie, / Cei zece ți‑au croit alt viitor / În gropi adânci se zvârcolesc și n‑au odihna, / Vitejii ce‑au pierit prin trădători / Cresc prin morminte umbre albe de lumină, / Ne cheamă să venim răzbunători / Se crapă criptele și tună, / Vitejii brațele ne‑ntind. / Vin legionari crescând, vuind ca o furtună / Și frunțile de vifor li s‑aprind. / Arhanghelul întinde paloșul de pară / Și spulberă satana în scântei, / Sub spadă Legiunea crește ca o floare, / Străfulgerând trădare și mișei. / Un alt destin ne luminează / Cu aurori și năzuinți; / De‑acum pe fruntea țării noastre scânteiază, / O stemă de aprinse biruinți.” Disponibil online la adresa http://www.miscarea.net/cantecele.htm (5.09.2017).

86
Constantin V asilesCu
românească l‑a promovat în interbelic și‑a aflat consecințele și în aceste
acte îngrozitoare, comise de oameni croiți pe o stuctură radicală, dispuși să se lase uciși și să ucidă pentru o idee. Aici trebuie spus ceva și despre maniera în care Grimalschi vorbește autorităților comuniste. Procesele‑verbale, declarațiile și autobiografiile pe care le‑am descoperit conturează imaginea unui om care nu a renunțat la convingeri și care este conștient că se adre‑sează și posterității. Răzbate o sinceritate rar întâlnită, de‑a dreptul sfidă‑toare. Făcând referire la evenimentele de la Jilava, Grimalschi vorbește de „pedepsirea asasinilor” și nu de asasinate
1, o abordare care a rămas comună
și astăzi legionarilor. Sfârșitul uneia dintre relatările făcute Securității este lămuritor și epic: „Așa au fost săvârșite execuțiile de la Jilava a[ le] celor
care ucisese[ ră] câteva mii de legionari și îi aruncase[ ră] pe străzi și piețe
publice.”
2
Dar ziua nu s‑a încheiat aici. După consumarea asasinatelor de la Jilava,
Grimalschi s‑a întors la sediul Prefecturii Poliției, pe strada Eforie, însoțit de Romulus Opriș, Octavian Marcu și Gheorghe Crețu. Aici au fost întâm‑pinați de prefectul Poliției Capitalei, colonelul Ștefan Zăvoianu, care le‑a sugerat ce aveau de făcut: „măi băeți ia vedeți ce mai este în beciurile prefecturii”
3. La acea dată în arestul de pe strada Eforie se găseau mai
mulți polițiști și jandarmi care activaseră în „vechiul regim”, acuzați de implicare în abuzurile și asasinatele comise împotriva legionarilor, pe care ordinul lui Zăvoianu îi viza direct. Ceea ce a urmat este dintr‑un registru similar cu cel de la Jilava. Relatarea lui Grimalschi, după 20 de ani de la evenimente, șochează din nou prin simplitatea mărturisirii:
Atuncea eu cu Marcu și Crețu am eșit din cabinet am coborât în arestul social unde am întâlnit pe șeful arestului pe nume Tănăsescu, l‑am întrebat pe acesta dacă este în arest vreun asasin de al nostru. El a răspuns da, este unul din Huedin care omorâse 10 legionari. Atuncea eu am intrat în celula în care era
arestat acel plutonier de jandarmi și l‑am întrebat „ai omorât legionari” el a răspuns afirmativ atuncea am descărcat în el un încărcător din pistolul mauser
[s.n.]. Între timp Crețu și Marcu au plecat în arestul judiciar și au împușcat pe
Davidescu
4 și Ralet. În acea noapte legionari[ i] Topliceanu Nicolae și Totoescu
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, f. 59 verso.
2. Pavel Grimalschi, „Declarație” (13 septembrie 1950), ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, f. 60 verso.
3. Pavel Grimalschi, „Proces‑verbal de interogatoriu” (5 februarie 1960), ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, f. 65 verso.
4. Aici este vorba de o confuzie de nume, alături de Ralet, în sediul Prefecturii, fiind uciși comisarii Suciu și V oinescu. Comisarul Davidescu a fost împușcat în afara orașului.

87
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
au scos din arest pe Ionel Dumitrescu și Davidescu[ ,] au dus‑o [sic!] în afara
orașului unde au tras asupra lor însă Ionel Dumitrescu scapă iar Davidescu
moare în spitalul din Ploiești. Înainte de aceasta eu m‑am culcat1.
Nu putem decât să ne întrebăm cum trebuie să fi fost somnul lui
Grimalschi în acea noapte. După consumarea evenimentelor a mai rămas
în Poliție până la 8 decembrie 1940, când a fost încorporat și trimis de
prefectul Zăvoianu la Școala de Geniu Aeronautic din Cotroceni, în cadrul Flotilei 1 Vânătoare. În ianuarie 1941 a părăsit unitatea militară din Cotroceni
pentru a participa la organizarea rebelunii legionare din Prefectura Poliției
Capitalei. Mai târziu și‑a sintetizat acțiunile din timpul statului național‑legi‑onar astfel:
în toată activitatea mea la Prefectura Poliției Capitalei n‑am schingiuit nici n‑am
dat ordin pentru schingiuire nici unui democrat evreu sau oricărei alte naționa‑lități. Toți acei care au făcut act[ e] de acestea călcau ordinele Cdt. nostru, iar
noi[,] care suferisem atâta de la guvernatorii noștri și care știam ce e suferința,
nu puteam săvârși […] La fel și în timpul așa zisei Rebeliuni, m‑am găsit tot
timpul în Prefectura pe care o conduceam și o transformasem într‑un bastion de necucerit de trupele lui Antonescu. Aceste concluzii le trag nu pentru că astăzi [mi‑ar ] fi teamă să recunosc sau [ca] să‑mi ușurez activitatea din trecut.
Nu[,] o afirm ca un adevăr și bazat pe adevăr mă duc senin până la orice fost
superior, până în fața proniei cerești
2.
Din paragraful de mai sus rezultă că ar fi fost principalul organizator al
rebeliunii din sediul Poliției. Din păcate, în afara acestor sumare mențiuni,
altceva nu am putut afla despre rolul jucat în evenimente, însă este posibil
ca Grimalschi să nu fi e xagerat atunci când a susținut că a „condus rebeli‑
unea” din Prefectura Poliției. Semnificativ este că, în februarie 1941,
1. Pavel Grimalschi, „Proces‑verbal de interogatoriu” (5 februarie 1960), ACNSAS,
fond Informativ, dosar 546612, ff. 65 verso‑66. Sentința din 1941 consemnează că, la Prefectură, cei trei, însoțiți și de Romulus Opriș, i‑au ucis pe comisarii Nicolae Ralet, Nicolae Suciu și Paul V oinescu (***Asasinatele de la Jilava…, p. 297). De vreme ce Grimalschi a fost judecat în lipsă, este posibil ca implicarea lui să se fi limitat la asasinatul pe care îl descrie mai sus, asocierea sa în instanță la celelalte execuții putând să derive din confuzia și agitația acelei nopți. Oricum s‑ar fi petre‑cut faptele, este relevant că în anchetele din detenția comunistă Grimalschi nu a negat niciodată implicarea în asasinate, ba chiar le‑a descris detaliat.
2. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (1949), ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 6.

88
Constantin V asilesCu
purtând haine militare germane1, a părăsit România alături de Romulus
Opriș, care în timpul rebeliunii se îngrijise de înarmarea legionarilor din
Prefectura Poliției Capitalei2. Alegerea s‑a dovedit salvatoare, pentru că în
iulie 1941 a fost judecat în lipsă, în lotul legionarilor acuzați de crimele
din 26‑27 noiembrie 1940, și condamnat la moarte3.
Exilatul
Rebeliunii din 21‑23 ianuarie 1941 i‑a urmat un adevărat exod al legiona‑
rilor în Germania, unde au fost primiți și păstrați „în rezervă”, ca o garan‑
ție suplimentară și o eventuală alternativă pentru regimul lui Ion Antonescu.
Șederea aici nu a fost ușoară, liderii legionari, în frunte cu Horia Sima,
fiind obligați prin angajament scris la inactivitate politică, pentru a proteja
interesele frontului din Răsărit și pentru a nu împiedica efortul de război
al României4. Refugiații au fost primiți, ajutați și dirijați mai departe și
datorită legăturilor deja create la Berlin de către exilații din perioada lui
Carol al II‑lea (1938‑1940).
Imediat după eșecul rebeliunii Pavel Grimalschi și Romulus Opriș au pără‑
sit Prefectura Poliției într‑o mașină cu destinația Sibiu unde au fost găzduiți de
o cunoștință. La 10 februarie au trecut granița într‑un tren de marfă, iar la 12 februarie au ajuns la Berlin unde au fost găzduiți la familia românească Ponta
5.
1. Pavel Grimalschi, „Proces verbal. Interogator de inculpat” (25 mai 1954), ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 637.
2. ***Pe marginea prăpastiei…, vol. II, p. 87.
3. Alături de Grimalschi au mai fost judecați și condamnați în contumacie pentru asasinatele din noiembrie 1940 Dumitru Groza, Romulus Opriș, V anghele Sauciuc, Ilarion Popescu, Ioan Iftimescu, Ilie Rădulescu, Eremie Șocariciu, Ovidiu Găină, Gheorghe Stoia, Stelian Stănicel, Gheorghe „Gigi” Bădulescu, Constantin Dumitrescu, Ion Stancu și Ion Russe, dar și asasinii profesorilor Nicolae Iorga și Virgil Madgearu: Traian Boeru, Tudor Dacu, Ion Tucan și Ștefan Iacobuță. Toți au reușit să părăsească țara. Au mai fost condamnați la moarte Ștefan Zăvoianu (executat), Dumitru Groza, Romulus Opriș, Ilarion Popescu, Ioan Ieftimescu, Ilie Rădulescu, V anghele Sauciuc, Gheorghe Crețu (executat), Octavian Marcu (executat), Constantin Savu (executat), Dumitru Anghel (executat), Ion Tănăsescu (executat), Stelian Stănicel, Gheorghe „Gigi” Bădulescu, Constantin Dumitrescu și asasinii lui Iorga și Madgearu (Pentru detalii, vezi sentința nr. 145 a Curții Marțiale a Comandamentului Militar al Capitalei, Secția a III‑a, în ***Asasinatele de la Jilava…, pp. 236‑364).
4. Horia Sima, Prizonieri…, pp. 40‑41.
5. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (1949), ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 6. În acest document numele Ponta este greșit ortografiat, Sonta. Conform

89
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
Germanii au decis să‑i concentreze pe legionari în preajma orașului Rostock,
unde urmau să susțină efortul de război lucrând în fabricile din zonă. Astfel, până în 1942 aproximativ 400 de legionari au fost aduși aici
1. În aprilie
1941 Grimalschi a făcut parte din primul grup sosit și încartiruit la Kritzmow, în apropiere de Rostock unde, până în decembrie 1942, a lucrat în fabrica de avioane Heinkel, la asamblarea modelului He 1 1 1
2. Horia Sima a descris
programul de muncă și condițiile în care erau cazați cei care lucrau aici:
Fabrica de avioane Heinkel era așezată între Rostock și Warnemünde, într‑un cartier al orașului denumit „Marienhe” . Distanța de la Kritzmow era destul de mare. Legionarii trebuiau să se scoale la 4 dimineața, făcând mai bine de o oră cu tramvaiul și pe jos, pentru a ajunge la fabrică. Localitatea Kritzmow fiind prea departe, autoritățile au decis mutarea legionarilor în cartierul Marienhe […] În 10 mai 1941 grupul de legionari e încartiruit tot într‑un restaurant, cu
numele „Schweizerhaus”, care fusese o casă de odihnă. Se aflau acum în apro‑piere de fabrică dar și în plin oraș. S‑au putut scula mai târziu, căci la orele 6 dimineața un autobuz îi transporta la locul de muncă
3.
Despre atmosfera și preocupările legionarilor din Rostock se cunosc
suficiente informații. Deși se aflau sub interdicția de a părăsi orașul, fiind supravegheați de Gestapo, mulți dintre ei călătoreau la Berlin
4. Scrisorile
către familiile din România erau încredințate organelor polițienești pentru a fi supuse cenzurii înainte de a fi trimise la destinație
5. Totuși jurnalul
unui legionar exilat, Niță Ghimboșanu, ne arată că viața în jurul Rostock‑ului avea destule momente de relaxare. De fapt, cel mai greu de suportat a fost
lui Horia Sima, Petre Ponta era unul din cei trei oameni de bază ai garnizoanei legionare Berlin, alături de Mircea Dimitriu și Tiana Silion, având sarcina de a‑i prelua, găzdui și îndruma mai departe pe refugiați: „Casa lui din Sonderhauserstrasse 84 a redevenit ceea ce fusese și în perioada primului exil, adică un loc de întâlnire al legionarilor. Orice legionar ce apărea la Berlin cunoștea adresa lui Ponta, unde această familie îi primea cu dragoste pe toți și îi îndruma ce au de făcut: unora le găsea de lucru în Berlin, iar pe alții îi ajuta să ajungă la Gestapo, pentru a li se face formele de plecare la Rostock.” (Horia Sima, Prizonieri…, p. 58).
1. Horia Sima, Prizonieri…, p. 59.
2. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (1949), ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 6; Pavel Grimalschi, „Declarație autobiografică” (18 iulie 1952), ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 557; Horia Sima, Prizonieri…, pp.
59‑60.
3. Horia Sima, Prizonieri…, p. 60.
4. Ibidem, p. 143.
5. Ibidem, p. 60.

90
Constantin V asilesCu
exilul în sine, nicidecum condițiile materiale. Despărțirea de România i‑a
făcut sentimentali pe mulți dintre legionari. Grimalschi și‑a manifestat dorul
de casă prin gesturi și înclinații nebănuite. La 1 mai 1941, alături de
Romulus Opriș, printre alții, a sărbătorit la Kritzmow ziua de naștere a unui camarad: „Am ridicat câte‑un țap cu bere în sănătatea lui: Grimalski a cântat solo, iar Andrei, cu ghitara, l‑a acompaniat. Am fumat și câte‑o
țigară «Tomis»… În momentul când scriu la acest jurnal, răsturnat pe pat
și cu ochii mai mult închiși, Opriș cânta un vals”
1. La Rostock, în iunie,
aceste mici petreceri au continuat:
E ora 21 și 20 minute. În sala de mese, Mazilescu și Grimalschi stau singuri
la o masă. Grimalschi cântă doine de prin România, iar Logican, la pian, acompanieză «pianissimo». Nae Mazilescu e sentimental. Chiuie Nae, când se află în stările acestea de dor, ca prin satul lui din Oltenia. La o altă masă, singur, îmbătat de o țigară, cam[ aradul] Tucan ascultă dus pe gânduri doina
cântată cu multă patimă de Grimalschi. Mai încolo, spre colțul din stânga al sălii, Ghitea își continuă insensibil scrisul studios de aseară. Nae Mazilescu, desfăcut la haină, cu piciorul stâng rezemat de speteaza scaunului lui Grimalschi, iar cu mâinile băgate în buzunarele pantalonilor, ascultă cu ochii jumătate deschiși și încearcă când și când să‑l acompanieze pe Grimalschi. El nu mai trăiește acum la Rostock, ci la o petrecere pe malul Oltului
2.
Uneori s‑a ieșit și în oraș, în localuri sau cinematografe:
În Rostock, ne‑am hotărît și noi, câțiva legionari, să mergem și să vedem cum dansează și petrec nemții. Am sosit la „Sportpalast”, după ora 21. […] Lume
multă: un ac de îl aruncai și nu cădea jos. […] Cu chiu, cu vai, ne‑am găsit
o masă. Ne‑am înghesuit la ea și ne‑am mulțumit numai să privim. N‑am dansat niciunul, pentru că starea noastră sufletească nu se putea asemăna cu a lor. […] Nae, după ce a pipat vreo două țigări, l‑a luat pe Grimalschi și s‑au
dus la bufet să bea câte o bere. La ora 22 și 30 minute, parte din noi am plecat spre casă. Restul, s‑au întors după ora 23. În tramvai, și apoi in autobuzul care face cursa între Steintor și Schweizerhaus, am glumit și râs. Ne simțeam bine. Ne‑nchipuiam că suntem la București, și nu in Rostock… Petrecusem ziua cu
plăcere
3.
1. Niță Ghimboșanu, Jurnal numai pentru mine, Caietul nr. 1, disponibil online la
adresa http://www.miscarea.net/ghimbasanu.htm(13.07.2017).
2. Niță Ghimboșanu, Jurnal numai pentru mine. Caietul nr. 2. Rostock, disponibil
online la adresa http://www.miscarea.net/ghimbasanu.htm (13.07.2017)
3. Ibidem.

91
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
A doua zi „după ce am făcut programatica bae, am fost la cinema
«Capitol» împreună cu Roth, Hanu și Grimalschi. Am văzut luptele unui
submarin in Oceanul Atlantic, din războiul prezent.”1
Alte evenimente remarcabile au fost vizita proprietarului fabricii de
avioane, inginerul Heinkel, la 13 noiembrie 1941, care a oferit o masă festivă în cinstea legionarilor
2, urmată în aprilie de bombardamentele bri‑
tanice. Nu a fost ocolit nici cartierul unde stăteau legionarii, însă fără victime
3.
În exilul german legionarii au continuat să ființeze politic, după schema
organizatorică consacrată în țară. Liderul grupului de la Rostock era Nicolae Petrașcu, cu care Pavel Grimalschi va avea relații speciale mai târziu.
Legionarii și‑au reluat activitățile obișnuite, reorganizându‑se pe cuiburi,
participând la ședințe, plătind cotizație, iar duminicile fiind rezervate
instrucției
4. Apariția revistei „Axa” la Rostock5 s‑a produs tocmai în această
logică.
În decembrie 1942 Horia Sima, care se simțea prizonier în Germania,
s‑a hotărât să fugă în Italia pentru a căuta sprijinul lui Mussolini. Escapada
nu a durat, Sima fiind reținut la Roma și readus în Reich după câteva zile. A fost gestul care a produs din nou schimbarea în viața lui Grimalschi:
mulți dintre legionarii din Rostock au fost arestați de Gestapo, transferați
în lagărul de la Buchenwald, în apropiere de Weimar, și cantonați în barăci înconjurate cu sârmă ghimpată și păzite de gărzi însoțite de câini
6. Aici
Mille Lefter l‑a înlocuit la comandă pe Nicolae Petrașcu, iar legionarii au lucrat în fabrica de aparate optice Zeiss. La 24 august 1944 lagărul a fost bombardat de aviația americană și, după expresia lui Grimalschi, a fost făcut „una cu pământul” . 18 legionari s‑au aflat printre victime
7. Între timp
1. Ibidem.
2. Horia Sima, Prizonieri…, pp. 61‑62. Horia Sima susținea că gestul „a fost un act
politic”, având însemnătatea unui avertisment pentru regimul de la București.
3. Ibidem, p. 144.
4. Aurel Popa, „Proces‑verbal de interogatoriu” (8 octombrie 1954), ACNSAS, fond
Penal, dosar 50, vol. 37, f. 89; Constantin Conteș, „Proces‑verbal de interogato‑riu” (15 septembrie 1954), ACNSAS, fond Penal, dosar 50, vol. 37, f. 94.
5. Horia Sima, Prizonieri…, p. 145.
6. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (1949), ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 6; Nistor Chioreanu, Legionarii români la Buchenwald, Editura Ramida,
București, 1998, pp. 26‑27.
7. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (1949), ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 6. Conform lui Horia Sima, cinci legionari (Zaharia, Graur, Papanace, Călin, V oinea) au murit în timpul bombardamentului și aproximativ 40 au fost răniți

92
Constantin V asilesCu
cursul istoriei se schimbase: germanii erau în retragere pe toate fronturile,
iar în România o lovitură de stat organizată de Mihai I îl îndepărtase de la conducere pe mareșalul Ion Antonescu, cu o zi mai devreme. A fost eve‑nimentul care l‑a readus pe Horia Sima în atenția lui Adolf Hitler.
Combatantul
Susținut de germani, Sima a format în decembrie 1944, la Viena, un guvern național care avea misiunea de a genera rezistența în interiorul granițelor românești, în special împotriva înaintării Armatei Roșii, și a pus bazele „armatei naționale” . În acest context, după bombardarea Buchenwaldului, Pavel Grimalschi a fost transferat la Viena, unde Horia Sima l‑a ridicat la gradul de comandant legionar ajutor. De aici a fost trimis la o școală de parașutiști a SS‑ului, în Breitenfurt, în apropierea Vienei, primind comanda grupului de legionari selectați de Horia Sima pentru școala de telegrafie și sabotaj
1, printre care se aflau Ion Mihăescu, Filon V erca, Gligor Cantemir,
Ion Monu, Ioan Ciupală2, V asile Pașca, Ioan Marușca3, Constantin
(Horia Sima, Prizonieri…, pp. 288‑289). Numărul și numele morților este confir ‑
mat de Filon V erca, legionar închis la Buchenwald, care face o descriere amplă a raidului aerian (Filon V erca, Parașutați în România vândută. Rezistența română 1944‑1948, Editura Carpații, Madrid, 1987, pp. 5‑14). Sima și V erca au susținut, nejustificat, că bombardarea lagărului nu a fost o eroare, ci ar fi fost o tentativă de lichidare a legionarilor închiși.
1. Pavel Grimalschi, „Declarație autobiografică” (18 iulie 1952), ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 558. Conform lui Grimalschi o altă școală funcționa în localitatea Luchenwalde, acolo grupul de legionari fiind condus de către Ovidiu Găină (Pavel Grimalschi, „Declarație”, 20 iunie 1952, ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 566).
2. Ioan Ciupală, născut la 1 octombrie 1910 în Poiana Țapului, Prahova. A fost ares ‑
tat la 6 martie 1945 și condamnat la 10 ani temniță grea pentru „înaltă trădare” („în anul 1944 am fost în Germania”) și la 15 ani muncă silnică pentru „compli‑citate la omor” („a știut de un spion care a omorât o femeie și nu l‑a divulgat”), pedeapsă prelungită cu 60 de luni internare administrativă. A fost închis la Aiud, Brașov, Jilava, Culmea, Periprava. A fost eliberat la 6 mai 1964. Informații din fișele matricole penale din AANP , disponibile online la adresa http://www.bibli‑oteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/C/C%2005.%20Ciucheza%20‑%20Cojocea/Ciupala%20Ioan/ (7.09.2017).
3. Ioan Marușca, născut la 13 februarie 1920 în Șimleu Silvaniei, Sălaj. A fost ares ‑
tat la 10 martie 1947 și condamnat la 10 de ani detenție riguroasă pentru „crimă de răzvrătire” („În anul 1941 a participat la rebeliunea din Buc.”). A fost închis la

93
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
Ardelea1, Nicolae Bălănescu, Iona Brăila [?], Matei Matu, Izvoranu sau
Gheorghioni. Criza de timp nu a îngăduit un interval amplu de pregătire.
Între 13 septembrie și 10 decembrie 1940 oamenii au participat la cursuri de telegrafie radio, topografie, instrucție militară (atac‑apărare), trageri și
gimnastică. Nu a fost uitată educația politică legionară, care se făcea săp‑
tămânal sub coordonarea lui Grimalschi
2. Horia Sima și V asile Iașinschi
au vizitat școala pentru a se informa despre pregătirea legionarilor. Profesorii
erau special aleși, câțiva dintre ei fiind buni cunoscători ai limbii române, probabil sași
3. Unele cursuri s‑au derulat foarte rapid și probabil că ar fi
fost insuficiente dacă unii dintre recruți nu ar fi avut cunoștințe anterioare, măcar în a mânui armamentul. De pildă, cunoștințele teoretice și practice de sabotaj și tragerile s‑au predat fiecare în circa o săptămână, în luna
noiembrie
4.
Comprimarea pregătirilor a făcut ca orarul recruților să fie încărcat.
Pavel Grimalschi își amintea că:
Programul zilnic consta din gimnastica de la ora 6 la ora 6,30, care era compusă
din fugă în chiloți prin pădure, din mișcări a[ le] brațelor, a[ le] picioarelor și
întregul organism. Respirații și fuga până la dormitor, bărberit, spălat cu apă rece peste tot corpul, apoi îmbrăcat[ ,] bocanci lustruiți. De la ora 8 până la
ora 1 1 erau cursuri teoretice și practice despre T.F .F . Emisie recepție, exerciții de scris cca. la 26 semne alfabetice. Audiția la aparate speciale și recepția de la ora 1 1 la ora 13, exerciții, marșuri în aer liber. De la ora 13 la ora 14,30
Gherla, Aiud, Jilava. A fost eliberat la 22 octombrie 1956. A fost internat admi‑
nistrativ pentru 48 de luni, de la 12 septembrie 1958. A fost închis la Văcărești, Culmea. A fost eliberat la 7 martie 1959. Informații din fișele matricole penale din AANP , disponibile online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/M/M%2003.%20Marin%20‑%20Maszluj/Marusca%20Ioan/ (7.09.2017).
1. Constantin Ardelea, născut la 1 noiembrie 1913 în Sinaia, Prahova. A fost arestat la 29 mai 1945 și condamnat la 15 ani muncă silnică pentru „înaltă trădare” („în 1944 am plecat în Germania și m‑am reîntors”), pedeapsă prelungită cu 48 de luni internare administrativă. A fost închis la Aiud, Brașov, Nistru, Jilava, Galați, Periprava. A fost eliberat la 6 mai 1964. Informații din fișele matricole penale din AANP , disponibile online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/A/A%2004.%20Ardelea%20‑%20Azoitei/Ardelea%20Constantin%20R/ (7.09.2017).
2. Pavel Grimalschi, „Declarație”, 20 iunie 1952, ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 566.
3. Ibidem.
4. Ibidem, f. 568.

94
Constantin V asilesCu
spălat [,] curat și masa la cantina regimentului. De la orele 14,30 până la ora
15 odihnă obligatorie. De la ora 15, la orele 18 cursuri teoretice și practice[ ,]
exerciții de T.F .F . De la ora 18 până la ora 19,30 marșuri[ ,] fugă și aruncări
cu greutăți, cântece, spălat și curățat. De la ora 20 la 22 seara repaus, marșuri,
ședințe de educație politică legionară până la orele 22. Până la ora 6 dimineața somn obligatoriu
1.
În ciuda greutăților războiului, cazarea și hrana s‑au făcut în condiții
relativ bune. Legionarii purtau uniforme germane și erau cazați în barăci
militare unde au ocupat paturi individuale cu saltea, cearceaf, pernă și pătură. Mâncarea se primea de la cantina unității militare, dar fluctua în
privința calității. În ultimele două săptămâni de pregătire s‑au servit cele
mai bune mese
2.
Pavel Grimalschi a fost instruit în principal în ramura Telegrafiei, iar în
subsidiar în cea a sabotajului. La 13 decembrie 1944 era pregătit să revină
în țară. Aflat la comanda unei grupe compusă din Aurel Chira3, Ioan
Marușca, Cornel Achimescu, Gheorghe Neagu, Susca, Piticaru și Polisciuc,
a decolat de pe aeroportul Wiener Neustadt la orele 20.00 la bordul unui Heinkel He 1 1 1. La ora 22.00 „comandoul” legionar a fost lansat cu para‑
șuta în Munții Apuseni, în apropierea localității Arieșeni, județul Alba.
Mai multe echipe au fost parașutate în țară, având o dublă misiune,
militară și politică, din partea comandamentului german, respectiv a lui
Horia Sima: „Am venit în țară cu scopul de a provoca acte de sabotaj împotriva trupelor sovietice și de a organiza răscoale în dosul frontului [și
pentru] informații politice[ ,] financiare și militare din țară. Aceste misiuni
ne‑au fost încredințate de către profesorul Paeiss de la școala T.F .F . Iar organizarea mișcării legionare din spatele frontului ne‑a fost încredințată
de către Horia Sima.”
4
1. Pavel Grimalschi, „Declarație”, 20 iunie 1952, ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 567‑568.
2. Ibidem, f. 568.
3. Aurel Chira, născut la 17 iulie 191 1 în Avram Iancu, Alba. A fost arestat la 15 mai 1948 și condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru „uneltire” și la 5 ani închisoare corecțională pentru „tâlhărie” . A fost închis la Baia Sprie, Aiud, Oradea, Gherla. A fost eliberat la 18 aprilie 1964. Informații din fișa matricolă penală din AANP , disponibilă online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole% 20penale%20‑%20detinuti%20politici/C/C%2003.%20Cernazeanu%20‑%20Chivulescu/Chira%20Aurel%20N/ (7.09.2017).
4. Pavel Grimalschi, „Declarație”, 20 iunie 1952, ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 569.

95
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
Există două probleme privind misiunea echipei lui Grimalschi. Prima
ține de suspiciunea cu care am putea privi scopul parașutării, reieșind din
documentele Securității. Cu toate acestea trebuie spus că nu avem motive să ne îndoim de adevărul spuselor lui Grimalschi, scopul declarat la Securitate
intrând în logica de război a Germaniei, care a pregătit aceste echipe. Mai mult, Filon V erca, un alt legionar parașutat, a confirmat scopurile acestor
echipe în memoriile sale, tipărite în Europa occidentală, întocmai așa cum
le‑a prezentat Pavel Grimalschi la Securitate
1.
A doua problemă este una etică și are legătură cu situația specială în
care se găseau parașutiștii care, conform obiectivelor misiunii, intrau în
conflict cu statul român angajat acum în război de partea Uniunii Sovietice.
Și aceasta își găsește o soluție dacă ținem cont că Horia Sima le‑a cerut parașutiștilor, inclusiv lui Grimalschi, să treacă peste misiunea încredințată
de germani și să se abțină de la acte de sabotaj
2. Realitatea din teren con‑
firmă din nou spusele lui Grimalschi: „Puteam să arunc în aer căile ferate din țara noastră, să fac și alte acte de sabotaj, dar nu am făcut, căci nu voiam. Menționez că misiunea de sabotare ce ni se dăduse era dată forțat.
Eu nu am fost convins de executarea ei.”
3
„Comandoul”, îmbrăcat în uniforme ale armatei române, a fost dotat
de către SS cu cele necesare supraviețuirii în condiții grele: lenjerie,
bocanci de munte, foi de cort, haine albe de camuflaj alpin, saci alpini,
pături, ceasuri de mână și alte haine civile. Fiecare parașutist a primit câte
30 000 de lei, patru monede de aur, bani sovietici și acte false: Pavel
Grimalschi avea un buletin și un livret militar pe numele Pavel Gherman.
În privința armamentului, oamenii aveau câte un pistol de buzunar cu
încărcător și patru pistoale automate cu încărcătoare de 72 de cartușe. Grupul mai primise și 30‑40 de grenade ofensive. Grimalschi, în calitate
de șef al echipei, avea busolă și binoclu pentru orientarea în teren, dar și
un pistol Walter cu amortizor și două încărcătoare. Echipa avea și materi‑
ale necesare sabotajelor, precum trotil, fitile, capse, potcoave magnetice
pentru aruncarea în aer a trenurilor, praf exploziv, fitil pentru aruncarea
1. Filon V erca, op. cit., pp. 18‑19.
2. Pavel Grimalschi, „Proces verbal. Interogator de inculpat” (25 mai 1954), ACNSAS,
fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 638. V erca a afirmat că, spre deosebire de germani, Horia Sima le‑a cerut mai mult discernământ în privința posibilelor acte de sabotaj (Filon V erca, op. cit., pp. 18‑19).
3. Pavel Grimalschi, „Proces verbal. Interogator de inculpat” (25 mai 1954), ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 638.

96
Constantin V asilesCu
osiilor de la trenuri sau petarde incendiare. O mică „tipografie de buzunar”
întregea dotările1.
La fața locului misiunea încredințată de germani a fost abandonată.
Actele de sabotaj nu s‑au petrecut niciodată, iar Grimalschi s‑a concentrat pe reorganizarea rețelei legionare locale, fapt care nu implica mai puține riscuri. Conspirativitatea era esențială. Primul lucru de care s‑au îngrijit după parașutare a fost ascunderea materialelor, după care oamenii au îmbră‑cat haine civile și s‑au împărțit în grupe. Următorul pas, foarte delicat, deoarece ținea de relațiile cu oamenii, a fost stabilirea legăturilor:
Primul cu care am luat contact a fost un oarecare Iosif, numele celălalt nu mi‑l amintesc, care locuia în preajma satului Arieșeni Jud. Turda, într‑o poiană nord de comuna sus amintită. Casa era din bârne. Acest Iosif locuia singur fără soție și copii, era în vârstă de 50 de ani, slab dar vânjos, înalt, șaten, vorbea în dialectul local și era cam ciudat și probabil a avut de gând să ne predea. La el venea fratele lui[ ,] numele nu mi‑l amintesc[ ,] care locuia în com. Arieșeni
Jud. Turda, acesta era mai mic, blond și mai tânăr de 40 de ani. Cu acesta am luat contact în 16 Dec. 1944
2.
Relatarea arată cât de riscantă era stabilirea capetelor de pod. La 24
decembrie, la ordinul lui Grimalschi, grupele s‑au împrăștiat având consemn de întâlnire peste o lună
3. Curând fostul polițist a luat legătura cu un curier
din partea lui Nicolae Petrașcu care a ordonat să nu se întreprindă nici o acțiune. Peste o lună, la reîntâlnire, ordinul a fost comunicat întregii echipe
4.
Pentru a contacta legionarii din regiune Grimalschi l‑a păstrat cu sine
pe Aurel Chira, alături de care a ajuns la preotul Todea, din comuna înve‑cinată, Avram Iancu. A urmat o mișcare permanentă în teren, cu schimba‑rea frecventă a gazdelor: Aurel Cristea și preotul Leahu în comuna Avram Iancu, părinții lui Aurel Chira din comuna Iara, județul Cluj, mătușa lui Cornel Achimescu din Almașu Mare, Alba. În Agriș, județul Cluj, au luat legătura cu legionarii din localitate și aici au stabilit ca Gheorghe Neagu
1. Pavel Grimalschi, „Declarație” (20 iunie 1952), ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, ff. 569‑570.
2. Ibidem, f. 570.
3. Pavel Grimalschi, „Declarație” (9 decembrie 1952), ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 593 verso.
4. Ibidem. Într‑o declarație la Securitate, reprodusă în cartea lui Gheorghe Jijie, Nicolae Petrașcu confirmă ordinul trimis oamenilor lui Grimalschi care au fost „sfătuiți să stea liniștiți” (Gheorghe Jijie, Un dac cult: Nicolae Petrașcu, Editura
Elisavaros, București, 2005, p. 310).

97
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
să se ocupe de primirea și mai târziu de predarea materialului adus de la
Viena. Legăturile cu ceilalți membri ai echipei nu au încetat, iar contactele
au fost periodice. Ca punct de primire și transmitere a ordinelor și infor ‑
mațiilor între legionarii parașutați în munți și cei din Ardealul de Nord a
fost aleasă o casă conspirativă din Cluj, pe strada Babeș, la numărul 321.
În martie 1945 l‑au întâlnit la Mătișești, Alba, pe viitorul partizan Leon
Șușman2 care era însoțit de un colonel fugar, Otto Benedickt. De aici
Grimalschi și Șușman au plecat în munți3, stabilindu‑și cartierul general pe
muntele Găina, în Alba.
La 29 decembrie 1944 Pavel Grimalschi l‑a contactat prin aparatul TFF
pe Horia Sima pentru a‑l anunța de reușita parașutării și a‑l felicita de Anul
Nou4, după care, în primăvara lui 1945, prin Ioan Marușca, aparatul a fost
trimis lui Nicolae Petrașcu, la Sibiu5. Mai târziu, după ce echipa s‑a sta‑
bilizat în teren, l‑a contactat pe Sima printr‑un curier, care ținea legătura
cu centrul legionar zonal, pentru a‑i cere materiale, armament, echipament
și hrană: „Mi s‑a comunicat […] să aștept de la 15 Aprilie până la 1 Mai
1. ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 205 verso‑206.
2. Pe Leon Șușman îl cunoștea de la Cluj, unde fusese în grupul legionar din Facultatea
de Drept (ACNSAS, fond Informativ, dosar 546612, f. 51)
3. Pavel Grimalschi, „Declarație” (20 iunie 1952), ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 571. În 1949, când a ajuns prima oară în arestul Securității, pentru a‑i proteja pe ceilalți Grimalschi a susținut că, în afara casei lui Iosif, parașutiștii au stat numai în codru unde „am trăit cu vânat și păstrăvi, colindând o întindere de 50 km în diametru unde n‑a călcat picior de om” (Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie”, 1949, ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 7).
4. Pavel Grimalschi, „Declarație” (20 iunie 1952), ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 571. O ușoară confuzie s‑a produs de‑a lungul timpului privind transmi‑siunile către Horia Sima. În declarația oferită Procuraturii Militare Teritoriale a Orașului Stalin (Brașov) Grimalschi a menționat că prima transmisie către Horia Sima, pentru a‑i comunica „de buna noastră sosire”, s‑a făcut „prin februarie” (Pavel Grimalschi, „Declarație”, 9 decembrie 1952, ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 593 verso). În instanță, în 1954, a declarat că în afară de transmisiunea de anul nou a mai trimis o singură radiogramă, probabil cea din februarie (Pavel Grimalschi, „Proces verbal. Interogator de inculpat”, 25 mai 1954, ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 639). Ilarion Țiu susține că singurele știri din țară primite de la echipele de parașutiști au fost cele trimise de Filon V erca în martie 1945 (Ilarion Țiu, Istoria Mișcării Legionare 1944‑1968, Editura Cetatea de Scaun,
Târgoviște, 2012, p. 53).
5. Pavel Grimalschi, „Declarație” (9 decembrie 1952), ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 593 verso; Pavel Grimalschi, „Proces verbal. Interogator de inculpat” (25 mai 1954), ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 639.

98
Constantin V asilesCu
1945 în locurile cerute de subsemnatul.”1 Așteptarea a fost în zadar. În mai
1945 războiul mondial se sfârșise pentru Germania, iar în septembrie pen‑
tru toată lumea. Lumea veche înceta să mai existe. Curând oamenii care o alcătuiseră aveau să cadă unul câte unul. În țară Nicolae Petrașcu ducea tratative pentru o „convenție de neutralitate”
2 cu regimul de la București,
după ce în august emisese o circulară prin care cerea ca legionarii „să păstreze o poziție de respect și lealitate față de autoritatea de stat”
3. Fără
să vrea, gardiștii își grăbeau pieirea. La 9 și 10 decembrie radioul și presa scrisă au anunțat acordul, îndemnându‑i pe legionari să se prezinte la sec‑țiile de poliție pentru a‑și primi actele de identitate și a‑și limpezi situația
4.
Pentru Grimalschi activitatea pentru care fusese antrenat la Breitenfurt a durat un an. La 30 decembrie 1945 a apărut la Siguranța din Timișoara unde a primit o adeverință de scoatere de sub urmărire. Pentru moment a părut că totul se liniștește. Era doar o amăgire.
„Convenția de neutralitate”
Pavel Grimalschi a avut o relație specială cu V aleriu Negulescu, care s‑a vădit mai târziu, atunci când amândoi au ajuns între viață și moarte în Casimca Jilavei. Drumul spre izolarea din Jilava se pare că a început în decembrie 1945 – ianuarie 1946, odată cu implicarea fostului polițist în negocierile purtate cu Alexandru Nicolschi în cadrul „convenției de neu‑tralitate”, pentru intrarea în legalitate sau eliberarea din arest a unor legi‑onari. După ce a predat poliției din Cluj materialele grupului de parașutiști și a intrat în legalitate, Grimalschi a sosit în București unde l‑a însoțit pe Negulescu la întâlnirea cu Alexandru Nicolschi, la acea dată șef al corpu‑lui de detectivi din Direcția Generală a Poliției, viitor adjunct al DGSP . În primele declarații către Securitate Grimalschi nu a omis să amintească cunoștința lui Nicolschi, socotind că îi va fi de ajutor:
Dl. Nicolschi […] m‑a servit cu tot ce am avut nevoie și am pus cuvânt pentru
mulți tovarăși ai mei atât cei din țară cât și cei care au venit din zonele Anglo‑Americane. De atunci am ținut tot timpul legătura cu el. Atât cât am
1. Pavel Grimalschi, „Declarație”, 20 iunie 1952, ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 571.
2. Am optat pentru această denumire deoarece a fost folosită de către Pavel Grimalschi.
3. ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 36.
4. Ilarion Țiu, Istoria…, pp. 90‑91.

99
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
fost la Clejani[ ,] în Vlașca[ ,] la o Exploatare agricolă, cât și în Bistrița[ ,] la o
Fabrică de Mizeluri, am ținut legături atunci când Poliția din Bistrița a cerut
lămuriri asupra trecutului meu[ ,] a fost suficient un telefon de la București ca
imediat să mă puie în libertate. Eu am pus cuvânt și pentru eliberarea lui Hanu Traian
1, care venise în 1948 din zona Americană. Iar toată activitatea mea de
la Botoșani pe tărâmul agricol[ ,] mai ales la bătălia însămânțărilor de toamnă[ ,]
aceste dovezi eliberate de primării și ocoale, prin care voiam să‑i dovedesc munca mea în cadru[ l] liber al R.P .R.
2.
Conform celor de mai sus Grimalschi a fost unul dintre negociatorii
aplicării „convenției de neutralitate” și om de legătură cu Alexandru Nicolschi,
înlesnind intrarea în legalitate a legionarilor. Cheia acestei conexiuni stă tocmai în formula neclară „m‑a servit cu tot ce am avut nevoie” . Este greu
de spus la ce anume s‑a referit Grimalschi, iar în lipsa altor informații, în
special al oricărui document despre „convenția de neutralitate”, o specu‑lație nu ar fi bine‑venită. Constatarea faptului în sine este suficientă în acest stadiu al cercetării. În declarația dată Procuraturii Militare Teritoriale a
Orașului Stalin (Brașov), în 1952, apare o altă frază interesantă, din care
lipsește tocmai cuvântul cheie, acoperit prin apăsarea insistență a peniței: „În 1946 m‑am întâlnit cu Pătrașcu și Negulescu V . cu care mergeam la […?] în legătură cu Convenția”
3. Este posibil ca un cenzor atent, probabil
din partea Securității, să fi eliminat din documentul Procuraturii destinația celor trei, persoană fizică sau instituție, pentru a șterge urmele compromi‑țătoarei „convenții” comunisto‑legionare. Consemnarea detaliilor similare
în documentele Securității era deja altceva.
Întâlnirile lui Grimalschi cu Petrașcu au continuat până în 1947, deși
fostul polițist a declarat că fusese „pus pe linie moartă” de către conduce‑
rea Mișcării
4. Deși legionarilor li se promisese eliberarea de orice penali‑
tate, au fost doar absolviți de urmărirea polițienească, în timp ce în multe
1. Traian Hanu, născut la 1 1 august 1913. A fost arestat la 17 aprilie 1958 și condam‑
nat la 15 ani temniță grea pentru „crimă de răzvrătire” și 20 de ani muncă silnică pentru „uneltire” . A fost închis la Jilava, Aiud. A fost eliberat la 31 iulie 1964. Informații din fișa matricolă penală din AANP , disponibilă online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/H/H%2001.%20Haag%20‑%20Hexan/Hanu%20Traian%20I/ (3.09.2017).
2. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (1949), ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, f. 7.
3. Pavel Grimalschi, „Declarație” (9 decembrie 1952), ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 593 verso.
4. Ibidem, f. 594.

100
Constantin V asilesCu
cazuri urmărirea juridică a continuat. În noiembrie 1945 cei implicați în
grupurile parașutate și în reorganizarea Mișcării Legionare au fost trimiși în judecată pentru crimă de organizație politică interzisă, crimă de răspân‑dire de manifeste cu caracter politic interzis, participare la organizație politică interzisă și păstrare de manifeste interzise, uz de fals, substituire de persoane, port ilegal de armă, evadare și favorizarea infractorului. Mulți au fost arestați în Cluj, la intrarea în casa din strada Babeș, numărul 32, după deconspirarea ei. Pavel Grimalschi a fost trimis în judecata Tribunalului Militar al Corpului VI Armată Cluj, în lipsă, într‑un lot al cărui cap era însuși Nicolae Petrașcu
1. Procesul a durat doi ani. La 1 aprilie 1947 pedep‑
sele pronunțate au fost între trei luni și doi ani de închisoare corecțională, cei mai mulți dintre legionari fiind achitați. Grimalschi a fost condamnat la un an de închisoare pentru instigare publică
2. Indulgența justiției pare de
necrezut. Era intervalul 1945‑1947, iar procesele se mai desfășurau într‑o oarecare măsură în logica lumii vechi. Cei arestați făceau cereri de eliberare provizorie, iar apoi înaintau recursuri la sentințe de 1 an închisoare. Începând cu 1948 lucrurile aveau să se schimbe
3.
După intrarea în legalitate, la adăpostul „convenției” și al legăturii cu
Nicolschi, în timp ce procesul lotului său se derula la Cluj, Grimalschi a fost angajat la Bistrița, unde a colaborat cu fratele vitreg al lui V asile Luca, Anton Toth, la reconstrucția fabricii de conserve distrusă în război. După terminarea lucrărilor a revenit în București, cu funcția de ajutor de admi‑nistrator, până la concedierea din vara lui 1947. Cu ajutorul unei rude dinspre tată a obținut o audiență la generalul Dombrovschi, primarul capi‑talei, care i‑a găsit un post de administrator la Clejani‑Vlașca, într‑o exploatare agricolă privată. În decembrie 1947, după ce a fost îndepărtat
1. Din același lot mai făceau parte Traian Leahu, Adrian Borș, Ion Samoilă, Ion Hera, Doina Hera, Gheorghe Tocoianu, Elvira Știrbu, Ion Știrbu, Silvia Darlea, Bucur Secu, Grigore Andreica, Ion Trifu, Ion Boantă, Dumitru Popa, Ion Petrugan, Aurel Mitrea, Teodor Codoban, Aurel Chira, Gheorghe Neagu, Ion Morusca, Aron Mihuță și Ion Cristea (ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 205).
2. Ibidem, f. 472. Pe lână Grimalschi au mai fost condamnați Traian Leahu (1 an), Ion Samoilă (2 ani), Gheorghe Tocoianu (3 luni), Silvia Darlea (1 an), Dumitru Popa (6 luni) și Aron Mihuță (4 luni). Nicolae Petrașcu, Ion Hera, Ion Știrbu, Bucur Secu, Grigore Andreica, Ion Trifu, Ion Boantă, Ion Petrugan, Aurel Mitrea, Teodor Codoban și Elvira Știrbu au fost achitați.
3. Trebuie precizat că unele dintre metodele de anchetă consacrate după 1948 se foloseau deja dinainte. Dumitru Popa afirma în instanță că declarația din anchetă „a fost luată cu forța și amenințat cu pistolul să o semnez.” (Dumitru Popa, „Proces verbal”, 1947, ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 504).

101
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
din funcție de către proprietar, Grimalschi a ajuns din nou la Nicolschi,
„istorisindu‑i tot necazul meu”1, și apoi la Dombrovschi care i‑a înlesnit o
nouă slujbă de administrator în județul Botoșani.
Aici a mai câștigat un an de libertate. De Crăciunului anului 1948 a fost
arestat la Dorohoi, unde venise să ridice o sumă de bani de la o proprietară căreia îi oferise ajutorul în administrarea terenului agricol. Fostul polițist era într‑o dispoziție euforică. A fost suficient să lase puțin garda jos ca să fie arestat:
Am ajuns cu trenul de amiază de la Botoșani la Dorohoi […] și […] m‑am dus
la D‑na Mărdărescu […] Am felicitat‑o și am stat de vorbă despre chestiunile
agricole de la Albești și am fost tratat cu prăjituri și ceva băuturică spirtoasă
de 75 grade, mie îmi cam place, am poate și unul dintre multele mele slăbiciuni. Am fost în oraș de am mâncat la o bodegă vis‑a‑vis de cinematograf, am mai băut vreo câteva țuici și voiam să mă duc la un film în seara de 25.XII.1948, când am ajuns mi s‑a spus că nu rulează filmul[ ,] fiind defect. Mă gândeam ce
să mă fac ca să mai scurtez din noapte. M‑am dus la cofetăria din colț, mai sus de bodegă[ ,] unde în geam m‑a impresionat o […?] făcută din zahăr [,]
reprezentând realizările și închinată aniversării zilei de 30 Dec. prima aniversare a Republicii Populare Române. Am mers și am consumat 2 prăjituri a 15 lei bucata și m‑am întreținut de vorbă cu o D‑ră brunetă, drăguță făcându‑i mai multe complimente și distrându‑ne amândoi. Apoi m‑am dus înapoi la D‑l colonel Mărdărescu ca să‑mi iau bagajul și ceea ce avea să‑mi dea pentru Albești. […] I‑am mulțumit[ ,] i‑am urat an nou fericit[ ,] am pus rucsacul și
am plecat spre gară ca să stau până la cca 4 dimineața când aveam tren spre Albești și biletul meu era vizat de șeful gării la sosire. La ora 1 noaptea mer ‑
geam în plină stradă[ ;] prin centru[ ,] lângă poliția orașului[ ,] am fost oprit de
un gardian, mi‑a cerut legitimația și m‑a întrebat de unde sunt. Din Albești dar buletinul era din Vlașca. Deoarece Primăria comunei m‑a amânat mereu și eu fiind mereu ocupat nu mi‑am dat așa mare importanță. I‑am arătat deciziile de însămânțări și ne‑am luat la discuție amândoi cam afumați ca în prima zi de sărăbători. Am mers la Poliție și acolo am fost reținut o noapte apoi predat securității din Dorohoi în ziua de 26.XII.1948. Aici am scris a mea autobio‑grafie
2.
Pentru un om cu experiența lui Grimalschi filmul arestării pare ridicol
și aproape neverosimil. Un om trecut prin lagărele carliste și germane, fost
1. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (1949), ACNSAS, fond Informativ, dosar
102822, f. 8.
2. Păvăluță Grimalschi, „Autobiografie” (1949), ACNSAS, fond Informativ, dosar 102822, ff. 8‑9.

102
Constantin V asilesCu
agent de poliție, antrenat în școlile de sabotaj ale celui de‑al treilea Reich
a fost reținut de un gardian public și predat Miliției. Nu se pune problema
ca în decembrie 1948 Grimalschi să nu fi știut ce se petrecea în România
cu foștii legionari. Neglijența, poate combinată cu încrederea în rolul pe care l‑a jucat în „convenția de neutralitate”, l‑a pierdut. Ceea ce a urmat a fost o întoarcere la starea sufletească pe care a experimentat‑o în lagărul
de la V aslui. Comunismul dezlănțuit l‑a pus din nou pe acest om dur și
inflexibil în fața propriei sale naturi. Consecința a fost că instinctul de conservare a fost dominat și în final covârșit. Tânărul idealist și altruist,
politicianul radical și asasinul de la Jilava s‑au amalgamat în eroul din
închisorile comuniste, pentru a se topi definitiv în legenda lui Pavel Grimalschi care s‑a născut în Casimca Jilavei.
Eroul
Odată arestat, Grimalschi a fost strivit de propriul trecut. A fost anchetat la Securitatea din Dorohoi, la penitenciarul Suceava, la Direcția Generală
a MAI, apoi a fost închis la Jilava, de unde a fost trimis în penitenciarul
Aiud, în calitate de „lăgărist” (deținut fără condamnare)
1. În iulie 1951 a
fost ridicat de Securitatea Brașov, din nou anchetat și apoi depus în peni‑tenciarul Codlea. Era închis de câțiva ani și singura condamnare pe care o
avea era cea de un an, pronunțată în 1947. Ceva trebuia făcut. În 1953
procurorul general al RPR, Augustin Alexa, a semnat cererea de îndreptare a sentinței din 1947, invocând greșita schimbare a calificării juridice a faptelor din delictul de „uneltire împotriva ordinii sociale” în cel de „insti‑
gare publică”: „Față de activitatea dușmănoasă a inculpatului Grimalschi
Pavel, îndreptată împotriva tânărului nostru Stat democrat popular cât și față de persoana acestui infractor, care a fost condamnat de două ori la
moarte, considerăm că pedeapsa aplicată acestuia de către fosta Curte
Marțială Cluj este disproporționată în raport cu gravitatea faptelor săvârșite de către Grimalschi Pavel.”
2
În același timp, ținut în ignoranță de autorități, Grimalschi cerea Procuraturii
Militare Brașov „să urgenteze cazul meu, iar până atunci să fiu pus în
libertate”3. La proces a fost acuzat de înrolarea în „armata de eliberare
națională” a lui Horia Sima:
1. ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 2, f. 85.
2. ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 604.
3. ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 2, f. 85.

103
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
Elementul intențional al infracțiunii rezultă din aceea că acuzatul a plecat în
Germania fără a fi fost forțat, ci din libera sa voință, a urmat școala de para‑șutiști, cunoscând scopurile ce le urmărea de a pregăti cadre care să comită acte de diversiune și sabotaj pe teritoriul țării noastre, dându‑și seama că în acest mod se situează pe poziția unui trădător față de propriul său Stat și că deci se expune consecințelor legale
1.
În fața judecătorilor Grimalschi n‑a ascuns nimic. Și‑a justificat acțiunile
din țară ca reacție la crimele lui Carol al II‑lea, a ținut să precizeze că „nu
eram în contra evreilor” și a subliniat că după parașutare nu a comis nici un act de sabotaj, deși putea s‑o facă
2. Deși instanța a admis că nu a comis
astfel de acte, la 25 mai 1954 l‑a condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru „crima de înaltă trădare”
3. În recursul pe care l‑a înaintat pe când
era închis la Codlea, și care a fost respins, Grimalschi a contestat cuantu‑mul pedepsei, pe care a socotit‑o prea aspră. Conținutul textului arată că încă nu renunțase la ideea de a fi liber:
Rog a se face deosebire între parașutarea de la sfârșitul războiului și parașuta‑
rea de mai târziu a acelora care s‑au pus în slujba fascismului. Parașutarea noastră a fost silită și nu benevolă. Din propria mea convingere n‑am întreprins nici un act de sabotaj, deși aveam posibilitatea de a o face. De bună voie m‑am predat autorităților cu tot materialul explozibil și incendiar. Comportamentul meu după predarea mea și până la arestarea mea din 1948 neavând nici o acti‑vitate subversivă împotriva RPR și a Regimului, după cum reiese din anchetele făcute de Securitățile din Dorohoi, Suceava și Direcția Generală a Securității din București. […] Domnule Președinte, rog să binevoiți a avea în vedere moti‑
vele indicate mai sus și că cei 5/cinci ani și jumătate executați până în prezent au avut asupra mea un efect educativ total și că pe viitor mă pot încadra în noua ordine socială din Republica Populară Română. În consecință vă rog Domnule Președinte a‑mi reduce pedeapsa la minimul posibil prevăzut de lege
4.
Ultima încercare de a contesta sentințele primite a fost în 1957, când
Grimalschi a atacat decizia nr. 145/1941 a Curții Militare a Comandamentului
Militar al Capitalei. A fost și singura care a avut un oarecare „succes”:
condamnarea la moarte i‑a fost comutată în muncă silnică pe viață5.
1. ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 650.
2. Pavel Grimalschi, „Proces verbal. Interogator de inculpat” (25 mai 1954), ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, ff. 635‑642.
3. Pentru detalii vezi sentința în ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, ff. 646‑650.
4. ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 1, f. 651.
5. Idem, vol. 2, f. 29.

104
Constantin V asilesCu
Ca om de extremă dreapta a primit în închisoare tratamentul „preferen‑
țial” din partea regimului de extremă stângă. După condamnare, la 5
decembrie 1954, Pavel Grimalschi a fost transferat la Gherla. În 1955 a revenit la Aiud, unde a rămas până la 19 iunie 1956, când a fost adus în Jilava
1. În noiembrie 1956 a fost preluat pentru anchetă de către Securitatea
din București, de unde a revenit abia la 19 martie 19582. Din păcate încă
nu am descoperit documentele acestei anchete care trebuie să fi fost foarte importantă, de vreme ce i‑a consfințit soarta. Probabil că parcurgerea lor ne‑ar oferi detalii despre implicarea în negocierea „convenției de neutrali‑tate”, dar și explicații suplimentare pentru ceea ce a urmat. Pentru că după revenirea în Jilava, Grimalschi a fost închis în așa numita Casimcă, o con‑strucție separată de restul închisorii, având cinci celule a câte patru locuri (fără ferestre), care fusese amenajată în 1958. Într‑o atmosferă sordidă aici au fost aruncați membrii lotului V aleriu Negulescu, implicați într‑unul dintre procesele „reeducării”
3: în prima celulă Pafnutie „Nuti” Pătrășcanu,
Octavian V oinea, Nicolae Petrașcu și Aurel Popa, în a doua celulă V aleriu „Vică” Negulescu, Dan Dumitrescu, Aristotel „Aligo” Popescu și Pavel Grimalschi, în cea de‑a treia celulă Alexandru Popa Țanu, Gheorghe Caziuc, Dragoș Hoinic și Virgil Bordeianu, iar în cea de‑a patra Constantin Oprișan, Gheorghe Calciu, Iosif V . Iosif și Marcel Petrișor
4. În afara celor implicați
direct în „reeducare”, „intrușii” erau Nicolae Petrașcu, V aleriu Negulescu, Pavel Grimalschi și Marcel Petrișor. Dacă ținem cont că Negulescu și Petrașcu au fost amestecați de către Securitate în urzeala „reeducării”, iar Grimalschi era comandant ajutor legionar, parașutat în România și implicat în negocierile „convenției de neutralitate”, singura persoană din afara problematicii legio ‑
nare era Marcel Petrișor, a cărui mărturie va păstra memoria lui Grimalschi.
Din interior nimeni nu‑și dădea seama dacă‑i zi sau noapte, iarnă sau vară
5.
Golitul tinetelor la haznaua din capătul coridorului era singura posibilitate
1. Ibidem, f. 58.
2. Pentru traseul penitenciar vezi și http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/G/G%2006.%20Griavu%20‑%20Gyurki/Grimalschi%20Pavel/ (7.09.2017).
3. Pentru detalii despre procesele „reeducării” vezi Alin Mureșan, op. cit., pp.
235‑281.
4. În redarea succesiunii de celule și a locatarilor lor am folosit ordinea indicată de Octavian V oinea, pornind de la celula din interior către cea dinspre ieșire. Între primele două celule și celelalte două exista una neocupată (Octavian V oinea, op.
cit., disponibilă online la adresa http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/ovoinea/docs/cap16.htm, 7.09.2017.
5. Marcel Petrișor, op. cit., p. 225.

105
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
de a ghici ceva. Noțiunea timpului se reducea la trezire, stingere și la pri‑
mirea hranei. În celulele igrasioase trei deținuți ațipeau iar al patrulea stătea de veghe pentru ca ceilalți să nu fie descoperiți de gardieni, deoarece dormitul în timpul zilei era interzis. Ținând cont de faptul că unii sufereau de TBC, este clar că administrația miza pe dispariția fizică a tuturor. Atmosfera morbidă a fost redată impresionant de către Marcel Petrișor:
Cu timpul, în piepturile tuturora din celulele acelui «secret» apăru un gâjâit, după aceea o răgușeală și‑n ochii unora sticlirea morții, febra și nădușeala punând capăt zvârcolirii printr‑o cădere la pat, fără putință de ridicare, în ciuda tuturor insistențelor, cu tot „ajutorul” și amenințările corpului de gardă strâns buluc să vadă și să raporteze mai departe și mai „sus” cele întâmplate
1.
În Casimcă, în aceste condiții, s‑a conturat pentru posteritate imaginea
lui Pavel Grimalschi. În cea de‑a doua celulă acesta a fost închis împreună cu Vică Negulescu. Alături de ei, doi „reeducați”, dintre care Dan Dumitrescu, rătăcit, cu mințile pierdute în meandrele de la Pitești, mereu gata să anunțe gardienii despre încălcarea regulamentului, a fost la un pas să fie linșat de către Grimalschi. Prezența lui și a lui Aristotel Popescu au transformat traiul într‑un calvar:
Celula în care totul se petrecea după planul întocmit de cei din Minister, cu deșteptarea fără ațipire și pază interioară, cu stat reglementar la marginea patului și cu bătăi în ușă în cazul în care vreunul n‑ar fi respectat programul precis. Dar nu fiindcă toți ar fi acceptat acest lucru, ci numai doi, Aristotel și Dan, socotind în mintea lor stricată de ceea ce li se întâmplase la Pitești, că nu mai avea rost să se împotrivească, de vreme ce ar fi trebuit să înceapă iar Reeducarea
2.
Din aceste cauze cea de‑a doua celulă era singura care refuza comuni‑
carea cu celelalte. Adeseori liniștea de mormânt era spartă de certurile dintre Grimalschi și Dumitrescu, care reclama că fostul polițist îi veghează somnul lui Vică Negulescu sau că din celelalte celule se bate Morse: „Aaa, îl păzești s‑ațipească, banditul!”
3. Comportamentul lui Dumitrescu era atât
de aberant, încât începuse să‑i reclame pe gardienii în turele cărora se mai putea dormi
4. Octavian V oinea confirmă spusele lui Marcel Petrișor, amintind
1. Ibidem., p. 301.
2. Ibidem, p. 226.
3. Ibidem, p. 301.
4. Ibidem, pp. 229‑230.

106
Constantin V asilesCu
că, dacă la început a acceptat situația, la un moment dat Grimalschi a
izbucnit la adresa lui Dumitrescu într‑un torent de vulgarități: „Mă cac și
eu în memoria lui Karl Marx, a lui Lenin, a lui Stalin și a tuturor asasini‑
lor tăi comuniști. Poți să mergi să‑i pupi în cur acolo unde se află stârvu‑rile lor transformate în căcat. În altceva nu s‑au putut transforma. Să le mănânci căcatul la toți comuniștii, cu tot neamul tău de tâmpit, de bou
încălțat și de idiot!”
1.
Într‑o bună zi conflictul s‑a acutizat din cauza unei noi reclamații a lui
Dumitrescu: „Aici banditul Grimalschi îl păzește pe Vică Negulescu ca să poată «încălca» regulamentul. Vrea să‑l salveze cu orice preț de la meritata
pedeapsă ce i se cuvine pentru toate actele lui criminale. Raportează Dan Dumitrescu, studentul reeducat la Pitești, conștient de activitatea sa criminală și a celor cu care este pus împreună. Așa că luați îndată măsurile cuvenite!”
2.
Replica ar fi venit prompt: „Ascultă, criminal tâmpit ce ești! […] Păi crezi
c‑aici o să‑ți meargă ca la Pitești? Un’ te trezești, mă, nenorocitule?! […]
Criminal imbecilizat ce ești! Și bagă de seamă că eu nu‑s reeducat! Iar dacă nu te astâmperi, te omor ca pe o muscă! […] Mie nu mi‑e frică de moarte”
3.
Chemat de către Dumitrescu, ofițerul de serviciu s‑a repezit la Grimalschi:
[…] mâinile‑i întinse brusc îl și înhățară pe Grimalschi, care‑i sărise în față ca
să se interpună între el și Vică Negulescu. Se pregătea să‑l răstoarne, ca să‑l
calce în picioare, când vârtoșenia victimei îl făcu să‑și dea seama că în față nu are o umbră. Grimalschi era mic, îndesat și de o robustețe cu totul neobișnuită pentru temnicerii Jilavei. […] Locotenentul nu mai auzea însă nimic și nu‑l
vedea decât pe Grimalschi, pe care‑l înșfăcase cu amândouă mâinile, încercând să‑l doboare. Ceilalți împietriseră
4.
Mai târziu, ofițerul s‑a întors cu ajutoare, ordonându‑i fostului polițist
să iasă din celulă:
Grimalschi ieșise cu un pas sigur, mișcându‑și privirile de pisică în toate păr ‑
țile. Abia ieșit din celulă și ușa închisă în urmă‑i, Ștefan vru să‑l lovească, de data aceasta cu pumnul, în plin obraz. Nimeri însă, ca și înainte, în gol.
1. Octavian V oinea, op. cit., disponibilă online la adresa http://www.procesulcomu‑
nismului.com/marturii/fonduri/pitesti/ovoinea/docs/cap17.htm (7.09.2017). Vulga‑
ritatea citatului este izbitoare, dar ar putea fi înțeleasă în context. Trebuie să ținem cont și de faptul că el este reprodus din memorie de către Octavian V oinea, care, de altfel, se afla în celula vecină.
2. Marcel Petrișor, op. cit., p. 301.
3. Ibidem, p. 303.
4. Ibidem., p. 306.

107
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
Grimalschi se ferea cu agilitate de felină. […] Dus apoi în camera de gardă de
la capul culoarului, unde i se pregătea „marea bătaie”, se mai aruncară, pe
lângă Ștefan, încă doi asupră‑i. În lupta care‑ncepu, în afară de icnete, pocnete și bușituri, cei închiși în celule nu mai percepură în final decât ropotul unui sergent fugind grăbit să anunțe conducerea că la „special”, la Casimcă, se întâmplase răscoală și că un bandit îl doborâse pe locotenentul Ștefan și pe încă două „cadre” care veniseră să‑l ajute să facă ordine
1.
Sosirea comandantului nu l‑a speriat pe Grimalschi, dar a rezolvat con‑
flictul: „Acolo, în camera de gardă, Ștefan și cele două ajutoare erau făcuți
zob. Grimalschi, în schimb, aștepta liniștit în fața celulei lui, ca să i se
deschidă ușa și să intre din nou la locu‑i sortit.”2 În cele din urmă fostul
polițist a fost copleșit numeric, încătușat și dus la corpul de gardă unde a
fost bătut. Toți locatarii celulei au fost trimiși la izolare timp de o săptă‑
mână. Când a revenit, Grimalschi avea „capul făcut cât o baniță”3. Reclamat
din nou pentru aceleași motive, Grimalschi și Vică Negulescu au fost din
nou izolați în turela din Reduitul Jilavei, nu înainte de a fi iarăși bătuți.
Interesant este că, descriind momentul acestei bătăi, Marcel Petrișor
introduce o nuanță importantă, care, privită cu atenție, îl scoate pentru o
clipă pe Grimalschi din starea de victimă și ne dezvăluie ceva mai mult din personalitatea lui: „Deși fusese și el cândva stăpân. Dar nu‑și înjosise
adversarul, îi bătuse și el pe atâția, dar pe nici unul legat. Și nu‑i făcuse
plăcere. Dar ce‑ar fi putut face? Trebuind cândva să se bată cu cei ce azi aveau puterea, să le fi poruncit și el subalternilor să‑și distrugă fără milă
adversarul? Iată însă că martirii lui de atunci îi deveniseră acum călăi…
Greșise oare că nu‑i ucisese?”
4 Este foarte posibil ca memorialistul să facă
trimitere aici tocmai la perioada în care Grimalschi a fost angajat în poliția
legionară și la eventualele anchete la care i‑ar fi supus pe comuniști. Însă
dacă nu ucisese comuniști, nu ezitase să‑i ucidă pe cei de la Jilava. Iar din declarațiile date Securității, care nu sunt infailibile, dar în care am aflat o coerență de la început până la sfârșit, răzbate o oarecare exaltare a crimei,
însă nu dintr‑un imbold sadic, patologic, ci dintr‑o furie eroică, din con‑
vingerea greșită a săvârșirii unui act de supremă dreptate. Și se pare că trecutul îi provoca uneori remușcări: „Și într‑adevăr, pentru Pavel Grimalschi nu exista cedare și nici frică. Nu se temea decât din când în când de
Dumnezeu și de sine însuși, când își amintea de ceea ce făcuse sub imboldul
1. Ibidem, p. 308.
2. Ibidem.
3. Marcel Petrișor, op. cit., p. 310.
4. Ibidem, p. 316.

108
Constantin V asilesCu
furiei. Atunci era tăcut, mahmur, neplăcându‑i să‑l tulbure nimeni, nici cu
cea mai măruntă întrebare.”1
În linii mari portretul pe care i‑l conturează Marcel Petrișor, cu mijloace
mai mult sau mai puțin literare, prin dialoguri și descrieri mai mult sau mai puțin exacte, este foarte aproape de adevăr. O discuție epică între Pavel
Grimalschi și V aleriu Negulescu dovedește extraordinara intuiție a memo‑
rialistului privind personalitatea fostului polițist. Pe pagini întregi, dialogul
încearcă să definitiveze portretul primului, în opoziție, dar nu în adversitate,
cu al celui de‑al doilea. Nuanțatul comandant legionar vede în gardieni doar niște instrumente, pe când Grimalschi judecă simplu, dintr‑o bucată:
„Ce, eu i‑am pus să se angajeze la Securitate?!”
2. O sfidare permanentă
a morții și o doză serioasă de inconștiență: „Îmi vor ei moartea? Le‑o vreau și eu, și o să vedem la urmă care pe care!”
3.
De asemenea, conflictul dintre Grimalschi și Dumitrescu apare și el într‑o
lumină nouă dacă ne gândim la temperamentul „reeducatului”, unul nu foarte
diferit de cel al fostului polițist. Înainte de a trece prin Pitești Dumitrescu
fusese „un om de acțiune, fără astâmpăr”, care în 1945 condusese un grup
armat în Munții Sebeșului și aruncase două grenade asupra unei tribune care găzduia reprezentanți ai Blocului Partidelor Democrate
4. La Pitești îi înfrun ‑
tase curajos pe torționari, dar chinurile care au urmat l‑au făcut să‑și piardă
mințile pentru totdeauna5. De aici reiese că în Casimcă Grimalschi s‑a
confruntat de fapt cu propria imagine, distorsionată de chinurile „reeducării” . Străin de acest fenomen, nu avea cum să‑i bănuiască măcar consecințele.
Tușa finală a personalității lui Grimalschi este dată tocmai de ultimele
gesturi pe care le face, fără vreo diferențiere, în raport cu cei doi colegi de celulă: fostul polițist cară trupurile neînsuflețite ale lui V aleriu Negulescu,
pierit din cauza unei diaree care l‑a deshidratat și Dan Dumitrescu, ucis de
TBC după o vreme.
Casimca pare decorul perfect pentru ca un memorialist să evidențieze
personalitățile folosindu‑se de tehnici literare. Așadar ne‑am putea întreba cât adevăr este în aceste relatări. De pildă, înfruntarea fizică a unui ofițer
de către un deținut politic nu era ceva ce se putea vedea în penitenciare.
Dar documentele, deși complet lipsite de orice calitate stilistică sau acuratețe
gramaticală, confirmă versiunea memorialiștilor în privința lui Grimalschi. La 25 martie 1958 acesta a fost pedepsit cu șapte zile de izolare pentru că
1. Ibidem, p. 325.
2. Ibidem.
3. Ibidem.
4. Alin Mureșan, op. cit., p. 328.
5. Ibidem, p. 330‑331.

109
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
„a sărit la deținutul Dumitrescu să îl bată la înjurat spunândui că îi ea
emediat veața [sic!] , că un țăran ca el nu merită să înjure un asemeni om
[V aleriu Negulescu – n.n.] , menționez că acest deținut este foarte indisci‑
plinat. Prin acesta a făcut să nu respecte regulamentul și a vorbit să audă și ceilalți” . La raportul gardianului, ofițerul de serviciu a adăugat: „Intenționat face asemenea de abateri, chiar când a fost scos din cameră, a început să
aducă injurii și să vorbească tare”
1. Mai multe rapoarte arată că Grimalschi
a fost de mai multe ori pedepsit cu izolarea pentru încălcarea regulamentului
(dormit) sau înfruntarea gardienilor2. Atitudinea lui i‑a exasperat pe „caralii”:
„el nu se sperie de pedeapsa care o aplicăm noi cu izolare, este f. recalci‑trant, a mai fost pedepsit.
3” În Casimcă s‑a purtat eroic până la sfârșit.
În 1959, după ce cinci dintre deținuți muriseră, Pavel Grimalschi a
părăsit Casimca alături de Marcel Petrișor, care „printr‑un fald descusut al zeghei trase pe cap” l‑a zărit „semeț și hotărât”: „Ieșise parcă de acolo cum ar fi ieșit dintr‑un mormânt, ca să intre apoi pe poarta a doua a for ‑
tului cum ar fi intrat în legendă”
4. Imediat ce a părăsit Casimca, a dispărut
pentru totdeauna. Octavian V oinea a contribuit la nașterea legendei: „Pavel Grimalschi nu a fost transferat cu noi la Aiud. Mult mai târziu am aflat
(nu‑mi amintesc împrejurările) că Pavel Grimalschi a fost zidit de viu undeva
în pereții de cărămidă dură a năpraznicului Fort 13 Jilava. Iată că la români legenda meșterului Manole a devenit realitate.
5”
*
La 2 noiembrie 1959 Pavel Grimalschi a fost transferat la penitenciarul
Oradea, cu mențiunea „f.f. periculos” și recomandarea de a fi izolat de orice deținut „contrarevoluționar”
6. Motivul sosirii aici rămâne încă un
mister. Într‑o telegramă secretă, comandantul penitenciarului, Szabo Zoltan,
transmitea către Direcția Regională MAI Oradea că deținutul „poate fi pus la
dispoziția Dvs. în scopul pentru care i s‑a cerut transferul de la penitenciarul
Jilava”7. Nu la multă vreme după transfer Grimalschi s‑a îmbolnăvit. În
februarie 1960 avea febră puternică (38,6 – 39,2), ficatul mărit, gambele,
1. ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 2, f. 25.
2. Ibidem. 19‑25.
3. Ibidem, f. 21.
4. Marcel Petrișor, op.cit., pp. 423‑424.
5. Octavian V oinea, op. cit., disponibilă online la adresa http://www.procesulcomu‑
nismului.com/marturii/fonduri/pitesti/ovoinea/docs/cap17.htm (7.09.2017).
6. ACNSAS, fond Penal, dosar 32, vol. 2, f. 15.
7. Ibidem, f. 14.

110
Constantin V asilesCu
mâinile, fața și pleoapele umflate, iar sănătatea i se agrava în ciuda faptului
că medicii penitenciarului susțineau că i‑au administrat penicilină de două
ori pe zi1. Scuipa sânge. Transferat la spitalul orașului, Grimalschi a murit
în data de 16 aprilie 1960, la orele 18.00. Omul cu două condamnări la moarte a fost ucis de bacilul Koch
2. Nu se știe dacă după înregistrarea
decesului trupul i‑a fost înhumat sau incinerat.
Concluzii
O imagine aproape nepământeană. Un om cu puteri neobișnuite, o voință
de fier și o energie vitală nesecată, în ciuda anilor epuizanți de închisoare. Aceasta este perspectiva care pare să persiste despre eroul nostru. Dar este
incompletă. Pavel Grimalschi a fost legionar, membru important al unei
grupări radicale, nedemocratice. Pentru convingeri și activism a fost închis în lagărul de la V aslui, unde a asistat la asasinarea camarazilor din Mișcare. A participat apoi la asasinatele din 25‑26 noiembrie 1940, a fost refugiat
și deținut în Germania și a făcut parte din „armata națională” organizată
la Viena de către Horia Sima. A fost parașutat în țară, iar apoi închis în penitenciarele comuniste. A fost „zidit” în Casimca Jilavei, unde s‑a com‑
portat eroic, altruist, iar mai târziu a fost ucis de boală în spitalul din Oradea.
A devenit, în timp, o legendă. Însă cine este cu adevărat Pavel Grimalschi? Poate fi socotit numai un erou? Este doar un asasin? Este un „martir al închisorilor”, poate fi canonizat? De ce este importantă biografia lui?
Dar să începem cu ceea ce este limpede: prin această biografie Pavel
Grimalschi s‑a întors din legendă în istorie. După grila teoretică pe care am propus‑o, Grimalschi este fără îndoială un erou. De la început până la sfârșit el a acționat în slujba ideii legionare, neținând seama de riscuri și
punându‑și adeseori viața în pericol. Însă nu cred că poate fi socotit un
erou pozitiv, atât timp cât unele dintre faptele sale au avut consecințe atât de tragice. Așadar ipostaza de erou nu‑l scutește de aceea a asasinului, pe
care de altfel Grimalschi n‑a negat‑o niciodată. În aceste condiții eroul
Pavel Grimalschi mai poate fi socotit un model? Într‑o societate care măcar
la nivel declarativ respinge crima, chiar și ca act de răzbunare îndreptat împotriva altor criminali, răspunsul este categoric nu. De altfel, indiferent
de alte intenții ascunse, aceasta a fost și logica justificativă a lui Ion
Antonescu în condamnarea faptelor de la Jilava: crimele se pedepsesc numai
1. Ibidem, f. 8.
2. Ibidem, ff. 4‑7.

111
AsAsin, erou, legendă: P Avel grimAlschi (1914‑1960)
prin justiție. Nu trebuie totuși să uităm că în noaptea fatidică Grimalschi
nu a ucis vreun individ din afara jocului sângeros al puterii din România
interbelică. În ochii posterității aceasta nu‑i va șterge crimele, însă nici nu‑l
va taxa drept criminal și atât. Și cel mai indicat este ca biografia lui să rămână în sarcina istoricilor. De altfel, lumea nu are nevoie cu tot dinadin‑
sul de modele sau antimodele. Exemplele se impun prin forța lor intrinsecă,
nu se fabrică, iar educația ar trebui doar să ne călăuzească perspectiva. Mai
cred că în primul rând avem nevoie de un dialog real, nu simulat, în măsura
în care acceptăm că adevărurile noastre s‑ar putea să nu coincidă mereu. Iar dialogul ar trebui să‑i ajute pe oameni să înțeleagă că, în condiții nor ‑
male, societatea se normează în baza unor convenții, urmare a acumulări‑lor istorice, nicidecum în baza unor formule „salvatoare” și definitive. În acest sens biografiile secolului XX sunt atât de elocvente!
În privința posibilității de canonizare răspunsul este scurt și iarăși nega‑
tiv, pentru că nimic din biografia lui Grimalschi nu probează martirajul
creștin, mucenicia.
La momentul concluziilor nu trebuie uitate câteva cuvinte și despre cum
ne putem raporta la opțiunile politice ale omului nostru, fără a ne transforma într‑o rigidă instanță morală. Nu voi discuta aici faptele (violențele și cri‑
mele), acestea sunt clare și orice spirit echilibrat le va condamna. Însă vom considera Mișcarea Legionară o grupare pur și simplu malefică, până în
cele mai adânci fibre ale ei, sau vom privi fenomenul legionar și ca pe un
produs al contextului istoric, interogând trecutul și acceptând dialogul? Aceeași logică este valabilă și în privința extremei stângi și a crimelor sale:
vom considera, de pildă, comunismul doar ca pe un rău absolut, inevitabil sau
ne vom strădui să investigăm, pentru a înțelege apariția și călătoria acestei
ideologii
1? Pentru că, după cum arată și prezenta biografie, din ideologii se
1. De curând, la Editura Universității din București, a fost publicată biografia unui radical de stânga, comunist ilegalist, Gheorghe Crosneff. Într‑o prefață elogioasă, Alexandru Mironov, cadru didactic al Facultății de Istorie, nu se ferește să‑l con‑sidere pe Crosneff „un fost erou, astăzi complet uitat, a cărui viață «de luptă» este dezgropată și redată practic integral”, un om care „a considerat însă că merită să lupte și să se jertfească pentru dreptul de a‑și susține convingerile. Lui și altora ca el statul abuziv le‑a răspuns disproporționat, folosind exact metodele lumii pe care o descria opiniei publice în cele mai negre culori și nesocotind principiile demo‑crației și ale justiției.” (Alexandru‑Murad Mironov, Prefață, în Mihai Burcea,
Apărând orânduirea de stat. Siguranța pe urmele lui Gheorghe Crosneff în România interbelică, Editura Universității din București, 2016, pp. 9, 12). Lăsând la o parte o evidentele simpatii de stânga ale prefațatorului, nu putem să nu remarcăm câteva similitudini biografice între Crosneff și Grimalschi: ambii au militat pentru idei politice radicale, ambii au fost victime ale regimului interbelic, ambii au murit în

11 2
Constantin V asilesCu
desprind oamenii, iar în privința lor lucrurile devin mai puțin schematice.
Personal, optez pentru mai puțină încrâncenare și mai multă cuprindere și analiză istorică. Această abordare ne va ajuta să înțelegem că un om ca Pavel Grimalschi este suma tuturor ipostazelor analizate aici și nu poate fi nicidecum expediat facil, la periferia istoriei. Iar biografia sa este importantă tocmai pentru că, în trăsăturile ei esențiale, se confundă cu monografia unui secol.
detenție, ambii au avut trăsături eroice. Evident, cu mențiunea că Grimalschi a ajuns să‑și vadă gruparea politică la conducerea statului, iar consecințele au fost dramatice. Ambele biografii ar trebui să ne ajute să înțelegem, să ne dea de gândit.

Lucian Vasile
Mihail Opran: un destin cu prea multe umbre
Abstract. The study seeks to explore the biography of Mihail Opran, the mastermind behind
the Intelligence Service set up in late 40s by the members of Romanian Military Exile with the support of the French Intelligence Service. After a promising start of career in Romanian Royal Air Forces, Opran was transferred to the Special Services where he served during the Second World War. Forced to flee the country in 1948 due to his activity on the Eastern Front and for his anticommunist views, Mihail Opran was the real director of the Romanian Military Exile`s Intelligence Service (SIMRE) which managed to deal some promising strikes to the espionage of the Romanian communist services. However, after a series of hard defeats from Securitate and critics from within the institution and from its partners, Opran`s career had a strange decline almost to the point of collaborating with his former enemy. However, a doubtless evaluation of his biography is indefinable due to lack of sources and possible deceiving information that had the goal to cover the real activity. Still, Opran`s life path is a perfect example of intriguing story of an intelligence man.
Keywords: biography, Romanian exile, Mihail Opran, intelligence, SDECE, SIMRE

În ciuda activității sale deosebit de intense și ample din primele două
decenii ale perioadei comuniste, Mihail Opran este astăzi o figură absentă
din peisajul exilului românesc. Pe cât de mult s‑a implicat în organizarea,
verificarea și coordonarea activității comunității românești din Franța, pe atât este de puțin amintit în memorialistică și în cercetările ce privesc acți‑
unile întreprinse de românii din vestul continentului împotriva noului regim
de la București. Mai mult de atât, nici măcar un portret concludent nu a putut fi identificat, imaginea sa putând fi astăzi creionată numai din descri‑
erile celor care l‑au întâlnit în țară sau în străinătate. Sursele din care se
poate reconstitui biografia sa sunt limitate și decurg, cu precădere, din perspectiva regimului de la București. Majoritatea datelor provin din dosa‑
rele personale, dar și ale celor cu care a lucrat, din arhiva Consiliului
Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Este adevărat că acestea reprezintă informațiile receptate de serviciile românești, însă cel puțin
pentru activitatea de până în 1951 peisajul este întregit și de declarațiile
unor colaboratori de ai săi foarte apropiați (căzuți în mâinile Securității)
care oferă numeroase detalii din cealaltă perspectivă. De asemenea, men‑
țiuni ale acțiunilor sale pot fi regăsite în câteva volume de memorialistă ale membrilor exilului, dar și în unele studii istorice dedicate comunității
românești din Franța postbelică.
Cu toate acestea, viața și activitatea sa rămân o înșiruire de umbre și
semne de întrebare, în care scenariile se împletesc în incertitudini și ver ‑
siuni contradictorii, fiecare aflate sub zodia plăsmuirilor și a narațiunilor
paralele. Fără îndoială, Opran pare astăzi produsul perfect al serviciilor
secrete de informații. Dar cine a fost cu adevărat acest Mihail Opran?
Păpușarul din umbră al exilului românesc, cel care trăgea sforile și dispu‑nea în voie asupra destinelor celor ajunși în occident? Agentul fără milă,
dispus să își sacrifice până și persoanele cele mai apropiate pentru atinge‑
rea scopurilor sale în acțiunile informative? Patriotul care niciodată nu s‑a abătut de la devotamentul său sincer pentru țara pe care o părăsise?
Profesionistul aflat mereu în căutarea unui serviciu în care să aibă siguranță
și unde să servească indiferent de misiunile primite? Cu toate că un răspuns clar cu siguranță nu va putea fi stabilit, articolul de față își propune o
incursiune în viața celui care, rămas în umbră și uitare, a condus spionajul
militar românesc al exilului.

11 5
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
Premisele unei cariere de excepție
Mihail Opran s‑a născut la 20 noiembrie 1908 în Craiova, ca al treilea copil
al cuplului format din Nicolae Opran1 și Elisabeta Johan Koslowski (Covzloschi),
cunoscută și ca Maria Carolina Gratz. Cei doi au avut patru copii: Adelina2,
Nicolae3, Mihail și Melania4, toți având inițial numele de familiei al mamei.
Totuși, în urma presiunilor venite din partea superiorilor ierarhici, Nicolae Opran s‑a căsătorit în 1915 cu Elisabeta Maria Gratz, iar copiii au preluat numele tatălui. Acesta din urmă a fost unul dintre primii comandanți ai Corpului de Artilerie Antiaeriană înființat în 1916, în fruntea căruia a participat în 1917 la luptele de la Mărășești
5. Datorită faptelor de vitejie și
a bunei organizări a apărării antiaeriene, Nicolae Opran a fost promovat succesiv până la gradul de general de armată. Datele despre mama, Ecaterina, sunt lacunare, singurele mențiuni fiind despre o presupusă legătură de rudenie cu Elena Văcărescu (cele două fiind verișoare îndepărtate).
În timp ce fratele, Nicolae, a urmat o carieră inginerească, Mihail Opran
a călcat pe urmele tatălui său, alegând calea armelor. După terminarea liceului, a absolvit cursurile Școlii Pregătitoare de Aeronautică, fiind al doilea din promoția sa, și a fost repartizat, în 1930, la Flotila 2 Aviație staționată la Cluj. Tânărul Opran dovedea o reală apetență pentru pilotaj,
1. Nicolae Opran (1872 – ?) s‑a născut la București și a fost comandantul garnizoanei Craiova și comandantul regimentului 9 artilerie (Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivei Securității – în continuare ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 1, f. 23.
2. Adelina Gratz (Opran) s‑a născut la 28 octombrie 1904 la Craiova și s‑a căsătorit cu Constantin Chirilovici, colonel de jandarmi și prefect de poliție în județului Iași în perioada celui de‑al Doilea Război Mondial, implicat în crimele comise la Iași în iunie 1941 împotriva populației evreiești. Henry Eaton, The Origins and the
Onset of the Romanian Holocaust , Wayne State University Press, Detroit, Michigan,
2013, p. 76.
3. Nicolae Opran s‑a născut la 10 februarie 1906 la Craiova și a fost inginer la soci‑etatea „Mica” din București până în 1946. A fugit împreună cu fratele său la bordul avionului pilotat de Ion Profir și s‑a stabilit în Franța, unde, în primii ani ai exilului, a lucrat la fabrica lui Renée Bruneau și l‑a ajutat pe Mihail Opran în diferite sarcini birocratice ale activității informative (ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 1, f. 88).
4. Melania Gratz (Opran) s‑a născut la 27 septembrie 1912, la Craiova, și a decedat la 30 iunie 1940, la Brașov.
5. Observatorul Militar, nr. 36, 14‑20 septembrie 2016, p. 24, disponibil online la adresa http://www.art‑emis.ro/istorie/431 1‑actiunile‑aeronauticii‑romanesti‑pe‑timpul‑mari ‑
lor‑batalii‑din‑vara‑anului‑1917‑1.html (10.09.2017).

11 6
Lucian V asiLe
participând la începutul anilor ’30 la concursuri aeronautice în Cehoslovacia
și obținând, în paralel, brevetul de pilot de război, la secția de aviație de recunoaștere. În ciuda aplecării sale spre meseria de pilot, cariera va cunoaște un drum substanțial diferit de cel preconizat de pregătirea sa de
la mijlocul perioadei interbelice. Avansat în 1934 la gradul de locotenent,
a fost numit trei mai târziu într‑o comisie de specialitate care urma să se ocupe de verificarea, recepția și aducerea în țară a pieselor de armament și a materialul tehnic adiacent, achiziționate de statul român din statele
vestice (în special din Franța)
1. Activitatea sa la Paris a fost una controver ‑
sată, Opran amintindu‑și peste decenii că rigiditatea sa în fața compromi‑
surilor a dat peste cap socotelile anumitor persoane sus‑puse care urmăreau primirea unor comisioane din afacerile privind înzestrarea aeronauticii
românești. Fără îndoială, inflexibilitatea sa, dusă uneori până la extrem, a
cauzat tensiuni atât în interiorul comisiei românești din Franța, cât și în relația româno‑franceză, Bucureștiul primind sesizări privind comporta‑mentul căpitanului Opran (grad la care fusese avansat în 1938)
2.
Primele incertitudini ale biografiei sale apar la sfârșitul perioadei inter ‑
belice, când se pare că Mihail Opran a intrat în serviciul SSI‑ului3, în
relație foarte apropiată cu Mihail Moruzov4. Atât momentul exact, cât și
resorturile cooptării sale în serviciul secret de informații sunt neclare. Cea
mai solidă explicație (cu toate că nu poate fi confirmată pe baza documen‑
telor disponibile la acest moment) este prezența sa în comisia de recepție a armamentului din străinătate, dar nu se poate stabili dacă deplasarea sa la Paris a fost o misiune primită din partea SSI‑ului sau Opran a fost racolat
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 2, f. 15.
2. Într‑o scrisoare din iulie 1939, erau relatate dificultățile recepționării materialelor tehnice de către reprezentanții români: „Acest d căpitan este de rea credință puțin obișnuită. Nu caută să facă nici cea mai mică sforțare de colaborare și pare extrem de satisfăcut când găsește un defect cât de mic. Simplul fapt că altimetrul a fost prezentat Comisiei în ziua de 10 curent în loc de 28 iulie cum anunțase d‑sa comisiei Schneider l‑a enervat într‑un hal extraordinar. Faptul că unul din vizoare avea urme de degete și praf pe sticle l‑a făcut să facă un scandal enorm și să declare că alti‑metrul nu este gata; praful și urmele în chestiune au fost șterse în cinci minute în fața d‑sale. La proba de trepidație a intervenit o mică eroare suplimentară din cauza soarelui care încălzea aparatul.” (ACNSAS, dosar 361225, vol. 1, ff. 72‑74).
3. Serviciul Special de Informații a funcționat până în 1951, când a fost absorbit de Securitate, fiind serviciul românesc de spionaj și contraspionaj. Florian Banu, De
la SSI la SIE: o istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948‑1989), Editura Corint, București, 2016, passim.
4. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 3, ff. 28‑29.

11 7
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
ulterior, datorită poziției sale atractive pentru serviciul de infor mații. De
asemenea, în perioada în care se afla în capitala Franței, Mihail Opran a
cunoscut‑o pe Renée Bruneau1, cea care avea să îi fie alături ulterior, în
anii exilului. Este greu de spus dacă ea a manifestat anumite sentimente
pentru ofițerul român, acceptând să facă o serie întreagă de sacrificii,
mergând până la a renunța la viața sa personală și a se dedica cu totul
activității bărbatului, sau – o ipoteză deloc de neglijat – dacă Bruneau a
fost o agentă a serviciului de contraspionaj francez plasată anume în antu‑
rajul lui Opran. Cert este că destinul lui Mihail Opran se afla la începutul unui drum care avea să îi marcheze viața, acela al acțiunilor informative și
al spionajului. Cu toate că avea să mai activeze sporadic ca pilot până la
jumătatea anilor 40, la alegerea unui alt parcurs profesional a contribuit și un accident aviatic petrecut în 1938. Avionul pe care trebuiau să îl aducă
în țară Mihail Opran și colegul său Dumitru „Pufi” Popescu s‑a prăbușit
în zona Drăgășani, Opran rămânând cu un defect permanent la ochiul stâng pe care și‑l închidea atunci când vorbea
2.
După revenirea din Franța, Mihail Opran a lucrat în cadrul Direcției
Personal a Ministerului Aerului și Marinei3, în august 1940 fiind pe punc‑
tul de a fi numit ajutor de atașat militar pentru aeronautică la Ambasada
din Berlin. Decizia a fost întoarsă de către ministrul Nicolae Păiș cu câteva
momente înainte de a‑i fi prezentată Regelui Carol al II‑lea spre semnare4,
motivele fiind necunoscute. Totuși, la sfârșitul aceluiași an, Opran a fost
1. Renée Bruneau (1912 (?) – ?) provenea dintr‑o familie franceză relativ înstărită.
A absolvit institutul de chimie din Paris, lucrând apoi ca inginer chimist la o uzină de avioane unde l‑a cunoscut la finalul perioadei interbelice pe Mihail Opran. După ocuparea Franței de către Germania nazistă, s‑a mutat împreună cu părinții săi în sudul țării, în zona controlată de guvernul de la Vichy. După război, a condus o fabrică de mici dimensiuni pe care a salvat‑o de la faliment grației muncii asidue a lui Nicolae Opran, fratele comandorului. În paralel, Bruneau a devenit mâna dreaptă a lui Mihail Opran, învățând românește, punând casa sa la dispoziție pen‑tru adăpostirea militarilor români ajunși în Franța și lucrând aproape permanent pentru partenerul său de viață. Cu toate că a planat o suspiciune puternică asupra faptului că Renée Bruneau ar fi fost agentă a serviciilor de contraspionaj franceze, ipoteza nu a fost până în acest moment confirmată documentar. Este de punctat faptul că Renée Bruneau era singura persoană în care Opran avea încredere deplină (ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol.1, ff. 107‑109).
2. Idem, vol. 3, ff. 28‑29.
3. Dumitru Dobre, Personalități ale exilului militar românesc, Editura Militară,
București, 2008, p. 149.
4. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 1, f. 36.

11 8
Lucian V asiLe
transferat în cadrul secretariatului general din nou creatul Subsecretariat de
stat al aerului, unde s‑a făcut repede remarcat. Foile de evaluare din dosa‑
rul său creează imaginea unui tânăr ofițer inteligent, capabil și bine pregă‑tit, fiind descris de superiorii săi drept:
energic, cu un bun temperament de comandant. Cu alese aptitudini militare.
Are foarte mult calm și dovedește în toate chestiunile militare deosebit spirit de prevedere, inițiativă și hotărâre. (…) Educație militară: Disciplinat. Dotat cu multă bunăvoință în îndeplinirea misiunilor ce primește. Bun camarad, posedă în gradul superlativ simțul onoarei și curajul răspunderii. Are un desă‑vârșit spirit militar. Înțelege să se dedice cu totul carierei alese, prin devota‑mentul și spiritul de sacrificiu pe care este gata a‑l dovedi oricând. Este un ofițer cu calități alese. Loial, demn, integru, manierat și cu o mare doză de modestie
1.
Cu toate că era de așteptat ca un militar să fie confruntat cu situații
limită, cu un grad mare de periculozitate, destinul îi va pune lui Opran la
grea încercare trăsăturile atât de lăudate de către comandanții săi.
Intrarea României în război l‑a găsit în poziția de șef al observatorilor
de la escadrila 80 bombardament, având astfel de întreprins o serie de misiuni deasupra liniilor defensive sovietice. Cu toate acestea, Opran nu
avea să fie implicat semnificativ în operațiunile din prima linie a frontului
deoarece la 1 noiembrie 1941 a intrat în primul an de studii la Școala Superioară de Război de la București. Schimbarea esențială în carieră a fost detașarea sa, la 1 aprilie 1942, din cadrul Ministerului Apărării Naționale la Serviciul Special de Informații. Din acel moment, avea misi‑unea de a colecta cererile armatei române de pe toate fronturile cu privire la aviația sovietică, dar și cea maghiară și cea bulgară, precum și de „a compara materialul informativ pe care‑l avem cu ceia ce ni se cere și a da indicațiuni agenturilor respective asupra direcțiilor în care să‑și îndrepte activitatea pentru procurarea datelor informative necesare”
2. Pe baza date‑
lor culese (inclusiv din interogatoriile aviatorilor sovietici căzuți prizonieri), Opran întocmea rapoarte și analize privind subiecte ce țineau de aeronautica forțelor combatante, documentele fiind apoi trimise la centrala SSI din București. Cu toate că poate părea o poziție ferită de riscurile colegilor săi
care aveau misiuni în spațiul aerian inamic, în realitate noua funcție l‑a
adus pe Opran în situația de a pilota avionul din dotarea eșalonului I al SSI
1. Ibidem, ff. 63, 70.
2. Ibidem, f. 42.

11 9
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
între diferite baze ale armatelor 3 și 41, de multe ori zburând în imediata
apropiere a frontului. Într‑una dintre misiunile sale, aparatul de zbor a fost
atins de către artileria aeriană sovietică, însă Opran a dat dovadă de stăpâ‑
nire de sine și bune abilități de pilotaj, reușind să aterizeze cu avionul
avariat în spatele liniilor românești.
În paralel, a fost avansat la gradul de căpitan, iar în 1943 a absolvit
Școala Superioară de Război cu rezultate foarte bune. Comandantul insti‑
tuției de învățământ militar menționa în evaluarea finală că „ [Mihail] Opran
este înzestrat cu frumoase calități intelectuale, care l‑au ajutat să urmeze ușor cursurile. Viu în discuții, având răspunsul prompt, face totdeauna față situației. Hotărât. Documentat în justificări. Expeditiv în lucrări”, conclu‑
zionând că proaspătul absolvent „are calități și pregătirea pentru a deveni
ofițer de stat major în aeronautică”
2.
Până la 23 august, Mihail Opran a petrecut doi ani și trei luni pe front,
timp în care a executat 40 de misiuni în zona inamică, totalizând 135 de
ore de zbor, și a fost avansat la gradul de comandor de aviație. Pentru
meritele sale a fost decorat cu virtutea aeronautică cu spade și două barete și cu Coroana României cu spade și panglică de Virtutea Militară clasa a
V‑a
3. După schimbarea alianțelor și continuarea efortului de război pe
frontul de vest, a fost transferat alături de biroul 2 al corpului aerian pe îl
conducea, în diferite sectoare din Ungaria și, mai apoi, Cehoslovacia.
În plan personal, Mihail Opran trăia, din 1940, alături de Lya Popescu4,
văduva fostul său coleg Pufi Popescu, decedat în toamna aceluiași an în urma unui accident aviatic pe aerodromul Băneasa, în casa ei din bulevar ‑
dul Robert. Cei doi s‑au implicat în diferite afaceri legale (precum transport
1. Ibidem, ff. 63, 70.
2. Ibidem, f. 62.
3. Ibidem, f. 66.
4. Lya Carmen Popescu s‑a născut la 15 septembrie 191 1 în Hațeg și, după moartea
soțului ei, aviatorul Dumitru „Pufi” Popescu”, alături de care a avut doi copii, a trăit până în 1947 alături de Mihail Opran. A fost arestată la 2 septembrie 1950 și condamnată la muncă silnică pe viață prin sentința nr. 1088/1951 a Tribunalului Militar București, pedeapsă redusă ulterior la 25 de ani muncă silnică. A fost eli‑berată la 16 aprilie 1964, după ce a trecut prin închisorile Jilava, Mislea, Văcărești, Miercurea Ciuc și Oradea (Fișa matricolă penală din Arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor – în continuare AANP , disponibilă online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/P/P%2013.%20Popescu%20Gheorghita%20‑%20Popescu‑V aleni%20Ioan/Popescu%20Lya/; ACNSAS, fond Informativ, dosar 258605, passim).

120
Lucian V asiLe
de materiale cu autocamionul, împreună cu Gheorghe Sârbu1, un fost curier
diplomatic pe Opran îl cunoștea din anii în care a activat în comisia de
recepție a tehnicii de război), dar și în speculații de bursă și comerț în afara normelor legale. Această contrabandă s‑a dezvoltat considerabil în timpul
dislocării lui Opran pe frontul de vest, deoarece în acele luni el era însăr ‑
cinat cu verificarea avioanelor‑curier care făceau legătura între România și Ungaria, respectiv Cehoslovacia. Trimiterea de mărfuri de contrabandă nu
se făcea numai pe calea aerului, ci și prin convoaiele de mașini ale Corpului Aerian. Cel mai probabil, în urma unor diferende cu unii dintre superiorii săi
2, pe numele său s‑a făcut o plângere, iar la întoarcerea în țară a fost
trimis în fața unui consiliu de anchetă. Cu toate că mărturiile tind să acre‑diteze ideea că Opran era direct implicat în aceste acțiuni de contrabandă, afacerea a fost mușamalizată pentru că ar fi implicat o serie întreagă de comandanți din aeronautica românească
3.
O dată cu instaurarea guvernului procomunist al lui Petru Groza și
intrarea țării pe făgașul comunizării forțate, situația lui Mihail Opran deve‑nea una delicată din cauza misiunilor sale militare împotriva armatei sovie‑
tice și a activității informative pe care a avut‑o pe frontul de est în urma
detașării la SSI. Nu este astfel de mirare că, la 9 august 1946, a fost scos din cadrele active ale armatei
4, în urma procesului de epurare desfășurat
de noile autorități. În lunile următoare, pentru a‑și asigura existența, coman‑dorul s‑a dedicat unor afaceri mărunte cu benzină și cauciucuri. Opran a încercat, în tot acest timp, să închege un nucleu de militari care să fie
disponibili să se implice în acțiuni împotriva regimului comunist și a tru‑pelor Armatei Roșii aflate în România. Bărbații erau deseori văzuți la restaurantul Dunărea de la parterul blocului omonim de lângă Biserica Enei
1. Gheorghe Sârbu s‑a născut la 15 ianuarie 1907, în Gănești, județul Covurului, și a lucrat ca profesor de istorie și română până în 1934, când, prin intermediul lui Victor Lepădatu, a fost angajat în cadrul SSI‑ului. Până în 1940 a fost curierul diplomatic al lui Mihail Moruzov, poziție în care l‑a cunoscut pe Opran. Gheorghe Șerbu a fost unul dintre pionii principali ai rețelei informative construită prin Lya Popescu, dar și primul dintre membrii acesteia care au fost arestați, la 24 august 1950. A fost condamnat la moarte și executat la 24 aprilie 1952, în V alea Piersicilor, la penitenciarul Jilava (Fișa matricolă penală din AANP , disponibilă online la adresa http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici%20executati/S/Serbu%20Gheorghe/; ACNSAS, fond Informativ, dosar 938426, passim).
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 1, ff. 88‑91.
3. Ibidem, ff. 30‑31.
4. Dumitru Dobre, Personalități…, p. 149.

121
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
sau la berăriile din apropierea Universității. De asemenea, locuia în conti‑
nuare cu Lya Popescu, dar reînnodase și prietenia cu Paula Wentzel1, o
fostă cunoștință din tinerețe care încă avea anumite sentimente pentru comandorul de aviație. Fără să știe, ambele femei aveau să fie piese impor ‑
tante în viitorul angrenaj informativ imaginat peste câțiva ani de la Paris, de către Mihail Opran.
Perspectiva unei arestări de către noile autorități devenea o amenințare
reală și iminentă, iar România părea, la mijlocul lui 1947, intrată fără cale de întoarcere sub influența sovietică. Astfel că Mihail Opran a luat decizia de a fugi din țară, alături de fratele său Nicolae și de alte câteva persoane,
cu un avion ce avea să fie deturnat de către Ion Profir
2, un pilot de bom‑
bardiere pe care Opran în cunoștea de pe frontul antisovietic. Tentativa lor
a stat permanent sub semnul incertitudinii marcată de posibila suspendare
a lui Profir din postul de pilot, din cauza trecutului său, a vremii proaste
care ar fi putut face imposibilă aterizarea avionului și îmbarcarea fugarilor, precum și a omniprezentei temeri de trădare. În ciuda tuturor pericolelor,
Mihail Opran și ceilalți șapte din grup s‑au ascuns în noaptea de 24 octombrie
1. Paula Evdika Wentzel s‑a născut la 2 februarie 1914 în Dobrovăț, județul Iași și l‑a cunoscut pe Opran în adolescență, acesta fiindu‑i prezentat de către vărul ei, Constantin Eftimie. Cu toate acestea, Paula Alincăi s‑a căsătorit cu V aleriu Wentzel, care a murit pe front, în 1941/1942, mariaj din care a rezultat un copil. Paula Wentzel l‑a reîntâlnit pe Opran după terminarea războiului și a avut informații că urma să plece din țară, fără să cunoască mai multe. În urma implicării sale în rețeaua de spionaj, a fost arestată pe 4 septembrie 1950 și condamnată la muncă silnică pe viață, pedeapsă redusă ulterior la 25 de ani muncă silnică. A fost elibe‑rată la 16 aprilie 1964, după ce a trecut prin închisorile Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc și Oradea și a murit la scurt timp după punerea în libertate, la 1 1 decembrie 1964, în București. (Fișa matricolă penală din AANP , disponibilă online la adresa http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/V/V%2002.%20V asile%20‑%20Viktorin/V entel%20Paula%20M/; ACNSAS, fond Informativ, dosar 502549, ff. 1‑6).
2. Ion Profir s‑a născut la 30 aprilie 191 1 în V aslui și a fost pilot de bombardiere pe frontul de est. În 1947 a reușit să fugă din țară și s‑a stabilit în Franța. Decepționat de lipsa de interes a vesticilor pentru situația României postbelice și pentru soarta veteranilor care au luptat împotriva Uniunii Sovietice, starea sa psihică s‑a deteri‑orat și se pare că s‑a sinucis în 1965, la Paris (cu toate că asupra decesului său au planat și alte suspiciuni). Daniel Focșa, Comandorul Ion Profir. Exilul unui aviator
uitat, disponibil online la adresa http://www.aviatori.ro/articole_details.php?id=40 (10.09.2017); Dumitru Dobre, V eronica Nanu (ed.), Au ales libertatea, Editura
Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015, p. 835; Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie
(1948 – 1990), Editura Albatros, București, p. 53.

122
Lucian V asiLe
1947 într‑o pădure de lângă satul Dor Mărunt, așteptând a doua zi dimineață
sosirea avionului Junkers 34. După o aterizare deosebit de dificilă și cobo‑rârea din aparat a observatorului de zbor (care avea ca responsabilitate, printre altele, și împiedicarea unei eventuale deturnări), avionul a decolat cu 10 persoane la bord și, după un drum ferit de întâlniri cu aviația de vânătoare română sau bulgară, a aterizat pe aeroportul Y esilkici din Turcia
1.
Mihail Opran lăsa în urmă țara pe care a servit‑o cu devotament și curaj și pe care nu avea să o mai vadă niciodată. Începea timpul exilului.
În lumea (contra)spionajului
După predarea avionului către autoritățile turce, Mihail Opran și ceilalți din grup au fost internați într‑un lagăr de refugiați. Dacă colegii săi de lot au putut părăsi Turcia mult mai repede, pentru Mihail Opran încercarea de a pleca în vestul Europei s‑a dovedit un drum cu adevărat dificil. Intenției de a se stabili în Franța (ajutat fiind de Renée Bruneau, care deja reușise să îl aducă la Paris pe fratele său) i se opune un denunț făcut pe numele său și care, conform procedurilor în vigoare în „hexagon”, îl împiedica pe comandor să primească viza de intrare în țară, astfel că Opran era blocat la Istanbul. Suspiciunile s‑au îndreptat inițial către Matei Ghica Cantacuzino
2,
însă în urma eforturilor depuse de Bruneau și de avocatul parizian angajat să rezolve cazul, Opran a aflat că plângerea făcută pe numele lui venea din partea unui român bănuit că s‑ar fi aflat în serviciul regimului de la București. Cu toate că scopul său era stabilirea în „hexagon”, cât timp s‑a aflat în capitala Turciei, Mihail Opran a conlucrat cu Constantin Abeles
3
1. Ion Profir, Singur pe cerul Stalingradului, Editura Modelism, f.l., 1996, pp. 152‑157.
2. Matei Ghica Cantacuzino s‑a născut în 1906 și a fost unul dintre cei mai renumiți piloți români din perioada interbelică. A luptat pe frontul de est, iar la 17 iunie 1944 a fugit cu avionul Heinkel 1 1 1 în Cipru (teritoriu controlat de aliați). A fost condamnat la moarte, însă sentința a fost casată după 23 august 1944, iar Matei Ghica Cantacuzino s‑a întors în țară. A fugit din nou cu avionul în 1948 și a ate‑rizat la Bari, în Italia, pentru gestul său fiind din nou condamnat la moarte – de data aceasta, de către regimul comunist. A trăit până la sfârșitul vieții în exil și a murit în 1988 la Caracas (Sorin Turturică, Aripile libertății: aviatorii români fug
din raiul comunist , disponibil online la adresa https://www.historia.ro/sectiune/
general/articol/aripile‑libertatii‑aviatorii‑romani‑fug‑din‑raiul‑comunist, 10.09.2017).
3. Constantin „Coty” Abeles a fost unul dintre piloții experimentați ai școlii de pilo‑taj „Mircea Cantacuzino” ce a funcționat în perioada interbelică. În timpul celui

123
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
pentru sprijinirea militarilor români fugiți din țară în găsirea unor locuințe
și a unor locuri de muncă satisfăcătoare1.
Beneficiind probabil de ajutorul consistent al serviciului de contraspio‑
naj francez (este neclar dacă acesta s‑a petrecut sau nu prin intermediul lui Bruneau), Opran a primit o viză italiană, iar cu ajutorul acestui document a părăsit Turcia la începutul anului 1949 și, după o scurtă escală la Roma și Milano, ajunge în martie 1949 la Paris. Potrivit unei declarații a Constanței Magoș
2: „mi‑a spus că imediat ce va fi organizat sub formă de serviciu
mă va lua secretară cu legătură la el. Toate aceste propuneri mi le‑a făcut a doua zi seara după ce a sosit la Paris, [când] el avea deja înțelegerea cu
francezii”
3, ceea ce sugerează că legăturile dintre Opran și serviciile de
contraspionaj din „hexagon” datau din timpul șederii în Italia sau, și mai probabil, în Turcia. În paralel, Mihail Opran purta corespondență cu gene‑ralul Dumitru „Puiu” Petrescu
4 (aflat la începutul lui 1949 într‑un lagăr de
refugiați din Iugoslavia) și cu comandorul Mircea Pătru5 pentru înființarea
de‑al Doilea Război Mondial, a fost detașat pe frontul de est. După instaurarea regimului comunist, a fugit din țară și s‑a stabilit în Turcia, de unde mai apoi a plecat în Statele Unite ale Americii, unde a înființat „Clubul Regal al Aviatorilor Români” (http://aviatie‑mircea‑cantacuzino.ro/constantin‑abeles‑2/, 10.09.2017; Dumitru Dobre, Personalități…, p. 154).
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 4, f. 5.
2. Constanța Magoș (căsătorită Olariu) s‑a născut la 1 1 martie 1909 în Cubin (Serbia) și a fugit din țară în 1948. Răpită de o echipă a Securității, în august 1951, din Berlinul de Est, a fost condamnată la 8 ani muncă silnică, pedeapsă pe care a executat‑o la Jilava, Văcărești, Mislea și Miercurea Ciuc. A fost eliberată la 24 august 1959, prin expirarea pedepsei (Informații din fișa matricolă penală din AANP , disponibilă online la adresa http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/M/M%2001.%20Mac%20‑%20Mankocs/Magos‑Olariu%20Constanta/).
3. ACNSAS, fond Informativ, dosar I 361225, vol. 4, f. 7.
4. Dumitru „Puiu” Petrescu s‑a născut la 29 octombrie 1890 în Buzău și a participat la ambele războaie mondiale, fiind avansat până la gradul de general. Datorită poziției sale anticomuniste, la 28 martie 1945 a fost trecut în rezervă. A condus diferite structuri ale exilului militar românesc până în 1956, când s‑a stabilit în America (Dumitru Dobre, Personalități…, pp. 85‑86; ACNSAS, fond SIE, dosar
813, passim; ACNSAS, fond Informativ, dosar 550435, passim).
5. Mircea Pătru s‑a născut la 4 aprilie 1909, în comuna Ciupercenii V echi, județul Dolj și după ce a absolvit Școala Specială de Artilerie, s‑a reprofilat și a urmat cursurile Școlii de Aviației, devenind căpitan‑comandor. A părăsit România în 1948 și s‑a impli ‑
cat activ în organizarea exilului militar românesc, colaborând îndeaproape cu ser ‑
viciile de informații americane. A făcut parte din conducerea SIMRE până în 1954 (Dumitru Dobre, Personalități…, pp. 152‑153; Neagu Djuvara, op. cit., pp. 85‑89).

124
Lucian V asiLe
unui serviciu de informații al militarilor români ce urma să funcționeze în
Franța, punând astfel bazele structurii pe care cei trei o vor coordona ulterior.
Ajuns la Paris, Mihail Opran a desfășurat o foarte intensă activitate
informativă, căutând să își creeze cât mai multe legături în mediul francez,
să îi identifice și să îi cunoască pe românii aflați în exil și să îi ajute pe noii veniți. O atenție particulară era acordată militarilor români, Opran găzduindu‑i în repetate rânduri în apartamentul lui Renée Bruneau în care locuia împreună cu aceasta și cu fratele său Nicolae și sprijinindu‑i să își găsească locuri de muncă pentru asigurarea nevoilor cotidiene, lucrând
uneori alături de fostul aviator Max Manolescu
1. Motivația sa nu ținea
numai de datoria camaraderească, ci, prin gesturile sale, Opran urmărea să
și‑i apropie pe militarii români din Franța și să îi folosească – la acel moment
sau în viitorul apropiat – în interes propriu. Spre exemplu, pe unul dintre
militari a reușit să îl plaseze ca șofer personal al unuia dintre comandanții misiunii americane din Franța
2, lărgindu‑și astfel posibilitățile informative.
În mod inevitabil, Mihai Opran a intrat în legătură cu reprezentanții
politici ai exilului, prima întâlnire având‑o cu Romulus Boilă3. Reprezentantul
PNȚ i‑a comunicat că are nevoie de cineva care să se ocupe cu trierea noilor veniți în Franța care doresc să intre în rândurile partidului. Pus în fața unei astfel de propuneri, Opran a afirmat că îi va servi în același mod
în care ar ajuta orice organizație românească anticomunistă și a cerut o
întrevedere cu ceilalți lideri ai PNȚ‑ului din exil pentru stabilirea unei strategii comune. Astfel, la începutul verii lui 1949 a avut loc o întâlnire
între Mihail Opran, Virgil V eniamin
4, Augustin Popa5 și Romulus Boilă în
1. Maximilian „Max” Manolescu s‑a născut la 13 decembrie 1902 în Constanța și a urmat cursurile Școlii de Aviație, devenind pilot. A fugit din țară în 1948 și s‑a stabilit la Paris (Dumitru Dobre, Au ales libertatea…, p. 608).
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 4, f. 19.
3. Romulus Boilă s‑a născut la 17 iunie 1909 în comuna Sânmartin, județul Cluj, și a lucrat ca inginer în perioada interbelică. A fugit din țară în 1947 și a devenit redactorul șef al La Nation Roumaine, membru al comitetului din exil al PNȚ, precum și apropiat al secției române a Radio Europa Liberă (Dumitru Dobre, Au
ales libertatea…, p. 1 12).
4. Virgil V eniamin s‑a născut la 2 mai 1906 în Bacău și a fost avocat, profesor uni‑versitar și membru PNȚ. A fugit din țară în 1947, ocupând funcții importante în conducerea exilului românesc. Securitatea s‑a folosit de situația membrilor familiei sale (o parte fiind închiși pe motive politice) pentru a‑l determina să devină agent al serviciilor românești (Dinu Zamfirescu, Cârtițele Securității: agenții de influență
din exilului românesc, Editura Polirom, Iași, 2013, pp. 15‑50).
5. Augustin Popa s‑a născut la 3 decembrie 1893 în Ciugudul de jos, județul Alba, și a fost ziarist și membru marcant al PNȚ. A fugit în Turcia în 1944, stabilindu‑se

125
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
urma căreia s‑a stabilit că fostul comandor își pune serviciile sale la dis ‑
poziția PNȚ‑ului, dar PNȚ‑ul nu ia nicio decizie față de vreo persoană fără
consultarea lui1 și, de asemenea, nu vor trimite niciun curier în țară fără
informarea și aprobarea sa. În paralel, se încearca și organizarea exilului militar, iar primul pas este făcut după sosirea generalului Petrescu în Italia,
unde acesta s‑a întâlnit cu Regele Mihai și cu aghiotantul său Petre Lazăr, primind acordul suveranului de a înființa o asociație care să reunească toți militarii români aflați la vest de Cortina de Fier. Având această aprobare, în iulie 1949, Petrescu îl aduce la Roma pe Opran și amândoi prezintă
Regelui planul de organizare, moment ce consființește organizarea asocia‑
ției
2. Sub paravanul acesteia, Mihail Opran va efectua mai multe călătorii
în Germania și Austria pentru a‑i determina pe militarii români aflați în
acele centre să se înscrie în noua structură3. Misiunea avea și un scop
neoficial: realizarea unui evidențe a capacităților umane ale exilului mili‑tar românesc și identificarea celor care ar fi putut să fie ulterior implicați
în acțiunile de spionaj și contraspionaj.
Informațiile biografice culese din munca pe teren s‑au adăugat celor
obținute de la redacția ziarului La Nation Roumaine, în special de la Romulus Boilă și de la Constanța Magoș, cea care avea să lucreze în urmă‑
torii doi ani ca secretară în cadrul viitoarei structuri de informații condusă
de comandor. Boilă și Magoș au fost sursele principale folosite de Opran pentru constituirea temutei și râvnitei arhive pe care a deținut‑o asupra
membrilor exilului românesc și care, în anii următori, a contribuit substan‑
țial la crearea imaginii sale de mastermind al intelligence‑ului românesc
din exil. Fișele erau de două tipuri: albe pentru români și galbene pentru
cei de alte naționalități sau soțiile și soții străini ai celor exilați. Fiecare
fișă conținea date precum informații biografice, starea civilă, modul în care a ajuns în vestul Europei, profesia trecută și actuală, sursa de venit decla‑rată (și cea reală, dacă prima era fictivă), studiile dobândite și limbile
vorbite. Erau bătute la mașină de Renée Bruneau, fiind redactate în limba
franceză. Fișele erau prinse în registre care erau și ele de patru tipuri: 1. români în Franța. 2. persoane de alte naționalități venite în Franța din România. 3. legionari (din toată lumea) 4. militari (aflați în Europa).
Ultimul se pare că nu era depus și la organele franceze
4, fiind păstrat de
ulterior în Franța. A activat în Comitetul Național Român și a colaborat cu Radio Europa Liberă (Dumitru Dobre, Au ales libertatea…, p. 807).
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 4, f. 1 1.
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 550435, vol. 1, f. 282.
3. Ibidem, f. 285.
4. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 4, f. 15.

126
Lucian V asiLe
Opran ca un as în mânecă. În colțul din dreapta‑sus, unele fișe aveau câte
o cruce sau două, marcaj de care Opran spunea că numai el îi cunoaște semnificația (în opinia Constanței Magoș, două cruci erau echivalentul pentru comunist).
Indiscutabil, activitatea informativă principală a lui Mihail Opran avea
să fie însă legată de serviciile franceze și de exilul militar românesc. Se poate afirma că încă din mai 1949, Opran, asistat de colonelul Beamont
1
din cadrul Service de documentation extérieure et de contre‑espionnage (SDECE
2), a lucrat pentru înființarea unei celule de informații și contra‑
spionaj românească, sub directa coordonare a instituției franceze3. Cum și
partea americană își avea propriul birou informativ format cu precădere din români aflați în spațiul german, a apărut în mod firesc ideea unificării celor două structuri românești, fiecare aflată sub supervizarea unui serviciu infor ‑
mativ occidental. Întâlnirea care ar fi trebuit să contribuie la solidificarea acțiunilor de spionaj și contraspionaj ale exilului românesc a avut loc la Paris și a adus la aceeași masă pe reprezentanții SDECE, Opran și Ion Tomoroveanu
4
1. Jean Beamont era numele sub care lucra colonelul René Bertrand (1896 ? – ?), responsabilul SDECE pentru sectorul românesc. Betrand provenea dintr‑o familie puternic afectată de vitregiile primei jumătăți de secol XX. Își pierduse tatăl, Henri Betrand, și pe unul dintre frați, Gabriel Bertrand în timpul Primului Război Mondial, iar Jean, un alt frate, căzuse victimă represaliilor germane din 1944. René Bertrand, alias Beaumont, era la rândul său un veteran al ambelor războaie mondiale, fiind rănit în repetate rânduri și decorat pentru merite deosebite pe câmpul de luptă. Având experiența implicării în Rezistența franceză, după război a fost încadrat în SDECE, ocupându‑se, printre altele, de activitatea informativă și de contraspionaj ce viza exilul românesc. După 1964, Bertrand a devenit șeful Direcției de Investigații, fiind considerat conducătorul de facto al SDECE și cel care a limitat colaborarea dintre serviciul francez și CIA. A fost eliberat din funcție în 1970, fiind acuzat de trădare într‑o investigație privind comerțul cu stupefiante, acuzație pe care Bertrand a respins‑o vehement (http://lesamitiesdelaresistance.fr/lien12‑saintcyr.php, 1 1.09.2017; http://jeanclaude‑izzo.com/ecrits‑inedits/scandales‑et‑reglements ‑de‑
comptes/, 1 1.09.2017; Andrew Tully, The secret war against dope, eNet Press Inc.,
2015, p. 21.
2. Service de documentation extérieure et de contre‑espionnage (SDECE) a fost ser ‑
viciul de informații externe al Franței, aflat în subordinea Consiliului Republicii, camera legislativă superioară.
3. În documentele Securității se face frecvent echivalarea între SDECE și Biroul 2 (Deuxième Bureau de l’État‑major général). Acesta din urmă și‑a încetat activitatea în 1940, iar în perioada funcționării sale avea ca obiectiv obținerea de informații exclusiv militare. După război, atribuțiile sale au fost preluate de SDECE.
4. Ion Tomoroveanu s‑a născut la 30 septembrie 1899 în Ploiești și a luptat în Primul Război Mondial, distingându‑se în luptele de la Mărășești. În timpul celui de‑al

127
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
din partea structurii românești sub patronaj francez și pe „Bogdan”1 din
partea organismului informațional controlat de americani. Demersul nu s‑a
concretizat, fiecare parte având motivele sale pentru nereușită. „Bogdan” a pus eșecul pe seama lipsei de finanțare din partea francezilor pentru acțiunile viitoare structuri. Mai plauzibilă pare să fie însă varianta lui Mihail Opran, conform căruia vina cade asupra lui „Bogdan” care nu ar fi păstrat discreția prezenței sale, vorbind cu mai mulți români din Paris despre misi‑unea cu care se afla în capitala Franței
2. De asemenea, la scurt timp după
eșuarea unificării, Ion Tomoroveanu a decis să părăsească grupul foștilor militari, cauzele fiind date de neînțelegerile avute cu Opran și cu persona‑lul francez.
Astfel, în toamna lui 1949 structura informativă denumită Serviciul de
Informații al Militarilor Români din Exil (SIMRE) și realizată cu sprijin francez se cristalizează sub conducerea generalul Puiu Petrescu (care pri‑mise învestitura și din partea lui Nicolae Rădescu
3), secondat de comandorii
Mihail Opran și Mircea Pătru. Plasarea în fruntea structurii a generalului Petrescu pare să fie suma a trei factori: Petrescu avea cel mai înalt grad militar dintre cei implicați în acest proiect și se bucura de un real prestigiu câștigat prin activitatea sa pe frontul de est, apoi între Opran și șefii fran‑cezi apăruse primele fricțiuni
4 și, nu în ultimul rând, plasarea comandoru‑
lui în planul secund îi dădea acestuia o mai largă libertate de acțiune. Totuși, conducătorul de facto era Mihail Opran căruia partea franceză îi acorda o încredere aproape totală în ceea ce privea verificarea românilor veniți din țară. Situația a fost testată în septembrie 1949, când pe numele Constanței Magoș s‑a făcut un denunț, pe care Opran l‑a rezolvat, girând în fața auto‑rităților franceze. Practic, din acel moment orice denunț împotriva unui emigrant român urma să fie verificat personal de fostul comandor.
Poziția lui Mihail Opran s‑a consolidat la finalul anului când a înregis ‑
trat un succes notabil prin identificarea și capturarea spionului „Stănescu”, venit din România pe căi legale pentru a urma o serie de analize medicale. În fața doctorului trimis de Opran să îl consulte, Stănescu s‑a fâstâcit, ceea
Doilea Război Mondial a îndeplinit funcția de atașat militar la Vichy, refuzând apoi să se întoarcă în țară (Dumitru Dobre, Personalități…, pp. 140‑141).
1. Constantinescu „Titi” Petre (nume de cod: Bogdan) s‑a născut la 28 septembrie 1910 în Buzău și a fugit din țară în 1948 (Dumitru Dobre, Au ales libertatea…, p.
216).
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 4, f. 17.
3. ACNSAS, fond Informativ, dosar 550435, vol. 1, f. 224.
4. ACNSAS, fond SIE, dosar 813, f. 46.

128
Lucian V asiLe
ce a întărit suspiciunile ce planau asupra sa. Doi dintre oamenii lui Opran
au fost însărcinați să îl urmărească, reușind în cele din urmă să îl prindă
în flagrant, atunci când dădea notele informative. Prin urmare, s‑a reușit reținerea unui spion trimis de București și devoalarea unui local parizian drept centru de informații al regimului comunist, contraspionajul românesc
din exil dovedindu‑și astfel viabilitatea.
Reușitele nu păreau să se oprească aici. Mihail Opran reușise să inter ‑
cepteze doi români în vestul Europei care puteau fi piese extrem de impor ‑
tante în noul angrenaj imaginat de grupul militarilor români din Franța.
Primul era Silviu Crăciunaș
1, cunoscut în vestul Europei pentru activitatea
sa de călăuză prin care reușise să scoată din țară o serie întreagă de persoane
printre care Romulus Boilă și Virgil V eniamin, liderii PNȚ din Franța.
V erificarea sa a fost realizată la Innsbruck, în iulie 1949, de Mihai Opran
și de un anume Blondel, reprezentant al SDECE în zona austriacă. Încă de
la primele discuții, Opran i‑a comunicat că „acțiunea la care sunt solicitat să particip din țară pt. a fi trimis în RPR un om de‑al lor de încredere care
să organizeze o agentură pt. culegerea de informațiuni”
2, însă Crăciunaș
(care în 1948 devenise agent comunist) a cerut să se alăture grupului țără‑nist de la Paris, cerere ce i‑a fost aprobată. Cu toate acestea, Crăciunaș
rămânea unul dintre oamenii bine pregătiți la care se putea apela în viitor.
A doua persoană a fost Mihail Țanțu, fost căpitan de parașutiști și membru
activ în Mișcarea Națională de Rezistență, care a fost verificat de către Opran și reprezentanții SDECE. La fel ca Silviu Crăciunaș, Țanțu fusese
și el racolat de autoritățile comuniste și trimis în Franța cu misiunea de a
se infiltra în exilul românesc. Numai că spre deosebire de Crăciunaș, care se îndreaptă către mediul politic și rămâne fidel puterii de la București, Țanțu
acceptă să intre în cadrul SIMRE și schimbă din noul taberele demascându‑și
1. Silviu Crăciunaș s‑a născut la 13 februarie 1916 în comuna Miluani, județul Sălaj
și în primii ani postbelici a lucrat pe post de călăuză, reușind să scoată din țară o serie de persoane până să fie reținut de autorități. Ulterior, a devenit agent al regi‑mului de la București și a fost trimis în Franța pentru a se infiltra în structurile exilului românesc. Întors în țară, a fost încarcerat la Malmaison sub suspiciunea că ar fi agent dublu. Eliberat în 1955, a fost trimis din nou în occident în 1957 ca agent al Securității, iar în 1961 a publicat volumul de memorii „Lost footsteps” . Abia la câțiva ani după moartea sa, care a survenit la 1 februarie 1998, colaborarea cu regimul comunist a devenit publică (Dinu Zamfirescu, Dumitru Dobre, Iulia Moldovan, Urme pierdute, urme regăsite. Cazul Silviu Crăciunaș , Editura Militară,
București, passim) .
2. Ibidem, p. 207.

129
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
în fața lui Opran adevărata sa biografie1. Dând dovadă de tact, liderul
SIMRE acceptă situația, îl creditează pe fostul căpitan de parașutiști și îl
include în activitatea serviciului pe care îl conduce. Mai mult de atât, îl numește responsabil de pregătirea celor care aveau să fie trimiși în țară pentru sprijinirea grupurilor de rezistență din munți. Astfel, în perioada următoare, ȚMai și un grup restrâns de tineri, majoritatea foști militari, au urmat un antrenament dur ce a cuprins familiarizarea cu tehnica de luptă americană, trageri în poligon, sărituri cu parașuta pe timp de zi și de noapte, lecții de navigație, balizaj, radiotelecomunicație, cifrare și utilizarea cerne‑lii simpatice și a aparaturii de fotografiere
2.
După lunile de pregătire, nevoia unei acțiuni ofensive concrete devenea
din ce în ce mai presantă. Pentru a dovedi părții franceze că SIMRE este o structură capabilă de funcționare, generalul Petrescu și Mihail Opran au decis trimiterea unui curier în țară, iar singura opțiune disponibilă la acel moment era Mihail Țanțu. Lipsiți de resurse și împiedicați să acționeze în mod independent, SIMRE a fost nevoit să accepte o călăuză găsită de par ‑
tea franceză, decizie ce se putea transforma într‑un dezastru împiedicat numai de flerul lui Țanțu, care l‑a părăsit pe cel care trebuia să îl conducă pe teritoriul maghiar, întorcându‑se în Austria. Peste câteva săptămâni, s‑a dovedit că respectiva călăuză era de fapt agent comunist, ceea ce a sporit și mai mult prestigiul SIMRE și siguranța lui Opran în capacitățile struc‑turii pe care o conducea.
1. „(…) lucrul a început cu o glumă. L‑am întrebat ce ar zice dacă, la un moment dat, unul dintre colaboratorii săi cei mai apropiați (…) ar fi venit și i‑ar fi spus că este agent comunist infiltrat. Mi‑a răspuns râzând că ar fi fost extrem de mulțumit, că așa un «gibier» (vânat) e rar de tot. L‑am întrebat apoi ce părere ar avea despre acela «ca om». Răspunsul a fost că l‑ar fi considerat mai om ca pe alții, pentru că și‑a asumat un dublu risc: acela de a accepta și acela de a divulga. Probabil că Opran și‑a dat de la început seama despre ceea ce este vorba (…) Am tăcut un timp, apoi am început să‑i povestesc. Ideea de a începe de la prinderea pe frontieră, cu doctorul, mi‑a venit în acest timp, inspirată de fraza lui: «riscul de a accepta». Nu m‑a întrerupt, nu m‑a întrebat nimic în timp ce vorbeam. Când am terminat, mi‑a spus doar atât: «Sistemul comunist». (…) Mi‑a acordat de la început toată încre‑derea, fără a pronunța vreun cuvânt.” (Mircea Tănase, Căpitanul parașutist Mihail
Țanțu. Faptele, mărturisirea și osânda unui cavaler , Editura Militară, București,
2015, pp. 267‑268).
2. Lucian V asile, Legendă și dilemă istorică. Biografia agentului dublu Mihail Țanțu,
în Constantin V asilescu, Alina Urs, Lucian V asile (coord.), Traversând comunis ‑
mul: conviețuire, conformism, compromis , Anuarul Institutului de Investigare a
Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Editura Polirom, Iași, 2016, p. 198.

130
Lucian V asiLe
Dacă trimiterea unui curier a eșuat, Mihail Opran a optat pentru o altă
abordare: crearea unei rețele informative în țară prin care să aibă acces la
date de ordin economic, militar și social. Găsirea unor persoane de încre‑
dere, dar care să nu fie sub supravegherea Securității române, nu îi lăsa
multe opțiuni. V arianta pentru care a optat Mihail Opran a fost trimiterea, prin intermediul unei anume Alice Rousiloux din Ambasada Franței la București, a unor scrisori către Paula Wentzel și Lya Popescu. Rolul aces ‑
tor corespondențe era de a sonda terenul și de a le pregăti pe cele două pentru viitoarele pachete cu microfilme ce conțineau instrucțiuni generale
și particulare pentru desfășurarea activității de spionaj.
Însă foștii militari români aflați în Franța sub comanda lui Opran nu
erau implicați numai în acțiuni de spionaj sau contraspionaj, ori în antre‑
namente pentru viitoarele misiuni în țară, ci și în afacerile de contrabandă puse la cale de șeful lor. Rolul acestora era de a asigura o stabilitate financiară
a persoanelor implicate, mai ales că, prin pregătirea lor militară, accesul lor
pe piața muncii din Franța și acomodarea la noua țară de rezidență era un proces dificil pentru mulți. Autoritățile din „hexagon” tolerau situația, pentru că prin veniturile obținute de militarii români sub conducerea fostului coman‑dor, partea franceză își diminua cheltuielile cu susținerea fugarilor români
1.
Cu toate succesele înregistrate în plan informativ, tensiunile în relația
cu membrii exilului nu au întârziat să apară. Primele diferende cu repre‑
zentanții PNȚ au apărut în noiembrie 1949, când Petre Manolescu2 a fost
bine primit de Virgil V eniamin, în ciuda opiniei lui Opran că nou‑venitul
ar fi, de fapt, agent comunist. Răceala dintre țărăniști și Mihail Opran avea să se adâncească în lunile următoare, când, la cererea lui Boilă, Manolescu
a fost admis în redacția ziarului La Nation Roumaine, și inclus într‑una din
asociațiile românești. De asemenea, căutând resurse umane pentru acțiunile cu
grad ridicat de periculozitate, șeful SIMRE a inițiat dialoguri cu legionarii
Ion Protopopescu
3 și Traian Borobaru4 pentru aducerea tinerilor gardiști
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 4, f. 22.
2. Petre Manolescu s‑a născut la 13 iulie 1914 în București și a profesat ca avocat până în 1947 când a fugit în Iugoslavia, împreună cu soția sa. Ulterior, cei doi s‑au stabilit în Franța (Dumitru Dobre, Au ales libertatea…, p. 608).
3. Ioan Protopopescu s‑a născut la 19 septembrie 1890 în Iași și a fost profesor uni‑versitar, precum și ministru al Comunicațiilor și Lucrărilor Publice în timpul Statului Național‑Legionar. După instaurarea regimului comunist, a fost condamnat în contumacie la 25 de ani muncă silnică, dar a fugit din țară și s‑a stabilit în Spania (Ibidem, p. 836).
4. Traian „Seiman” Borobaru s‑a născut la 24 octombrie 1912 în comuna Banloc, județul Timiș, și a fost secretarul lui Horia Sima. A fugit din țară în 1941, iar în

131
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
sub comanda sa, ceea ce a dat naștere unor suspiciuni eronate că Opran
s‑ar apropia și politic de Mișcarea Legionară1. Însă punctul culminant al
distanțării l‑a reprezentat trimiterea în țară a lui Silviu Crăciunaș fără ca Opran să fie măcar informat, ceea ce reprezenta în fapt o încălcare a înțe‑legerii avute. Totuși, problema cea mai consistentă în privința activității lui Opran și a SIMRE o reprezenta lipsa de independență în acțiune, însă acest lucru urma să fie rezolvat la începutului anului 1950. Viitorul suna promi‑țător, însă derularea evenimentelor avea să aducă un șir de deziluzii.
1950 – anul primelor înfrângeri
Cu toate că partea franceză promisese inițial independență de activitate pentru SIMRE, implicările SDECE au cauzat frustrări și tensiuni, dar au și pus în pericol desfășurarea misiunilor – cazul lui Țanțu fiind edificator. Astfel că, în ianuarie 1950, în casa generalului Petrescu are loc o întâlnire între șefii serviciului român (generalul, Opran și Pătru) și cei ai structurii franceze: Jores, Beaumont, Lambert, Grandet și Grenier. Mihail Opran și Puiu Petrescu le‑au comunicat omologilor că dacă SDECE nu își respectă angajamentele inițiale (libertatea de acțiune a SMIRE), atunci se vor adresa unui alt serviciu de informații. Cu toate că a fost, fără îndoială, o abordare la limită, se pare că Opran și Petrescu își pregătiseră deja alternativa: cei doi intraseră în legătură cu serviciul de informații britanic prin intermediul maiorului Iliescu
2 aflat la Londra3. Mai mult de atât, despre liderul de jure
al SIMRE se bănuia că s‑ar fi aflat chiar în slujba CIA‑ului, ipoteză care a căpătat și mai multă consistență în anii următori, fără a putea fi probată cu certitudine.
În urma discuțiilor, francezii acceptă ca SIMRE să acționeze indepen‑
dent, pe baza unui buget separat, urmând ca SDECE să sprijine SIMRE și
perioada comunistă a lucrat pentru serviciile de informații americane (Ibidem, p. 1 19).
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 4, ff. 24‑25.
2. George Emil Iliescu s‑a născut în 1902 și a fost adjunct al atașatului militar de la Legația Română din Londra, în perioada 1937‑1940, precum și colaborator al SSI‑ului în perioada Moruzov. În anii celui de‑al Doilea Război Mondial a făcut parte din Free Romanian Movement. A murit în 1957 (Ion Rațiu, Jurnal, pref. de
Nicolae Rațiu; studiu introd., note și ed. Stejărel Olaru, Editura Corint Books, București, 2017, pp. 79‑80).
3. ACNSAS, fond Informativ, dosar 550435, vol. 1, f. 295.

132
Lucian V asiLe
să primească numai rezultatul final al activității, fără date despre cei impli‑
cați sau despre desfășurarea evenimentelor. Generalul Petrescu rămâne responsabilul general al serviciului, iar Opran este încă o dată confirmat ca șef operativ al structurii
1. Centrului informativ de la Paris i se adaugă
în organigramă și două birouri la Innsbruck (condus de Nicolae Tănase2) și
la Viena (responsabil fiind Gelu Belu3). De asemenea, se creează un birou
românesc de mobilizare sub comanda lui Dumitru Neferu4 ce avea scopul de
a strânge cât mai multe informații despre românii din exil capabili să fie
încadrați, la nevoie, în unități militare. Planurile de dezvoltare vizau inclu‑
siv întemeierea unei agenții de presă în subordinea lui Ion Dragu5 ce trebuia
să coordoneze acțiunea de propagandă împotriva regimului de la București.
În ciuda faptului că, în teorie, Mihail Opran și serviciul francez de
informații conlucrau, în realitate, șefii francezi au căutat să se răzbune pe
1. Ibidem, f. 235.
2. Nicolae Tănase s‑a născut la 1 mai 1913 în comuna Dragoș V odă, județul Călărași
și a fost preot și membru al Mișcării Legionare. A fugit din țară după rebeliunea din ianuarie 1941, iar după război a lucrat ca agent al francezilor în zona vest‑germană și austriacă. În 1955 s‑a stabilit în Canada (Dumitru Dobre, Au ales libertatea…,
p. 1022).
3. Gelu Belu s‑a născut la 17 februarie 1916 în comuna Dileul V echi, județul Mureș. A lucrat în perioada interbelică într‑o firmă de construcții, ca inginer. A fugit din țară în 1947, stabilindu‑se în Austria. Mihail Țanțu îl descria în 1951 astfel: „e național‑țărănist și este împotriva actualului regim din țară și împotriva comunismului. Element bun, corect și destul de bine priceput. Duce lipsă de bani, neavând un salariu prea mare și cu toate acestea nu merge să lucreze la americani care i‑ar oferi mult mai mult” (ACNSAS, fond Informativ, dosar 233837, vol. 1, ff. 234‑236; Dumitru Dobre, Au ales libertatea…, p. 85).
4. Dumitru Neferu s‑a născut la 25 ianuarie 1896 în Galați și a absolvit cursurile Școlii Militare de Artilerie, Geniu și Marină, specializându‑se ulterior în domeniul arti‑leriei. A participat la luptele de la Oituz, fiind decorat cu Ordinul Coroana României, clasa a V‑a, în grad de cavaler. În al Doilea Război Mondial a participat la luptele de pe frontul de est, făcându‑se remarcat în operațiunile din Kuban și Crimeea, dar și pe frontul de vest, fiind avansat la gradul de colonel și propus pentru cel de general. Trecut în rezervă de noile autorități, a fugit din țară prin Ungaria, stabi‑lindu‑se în Franța. După plecarea lui Neagu Djuvara, în 1957, a preluat conducerea structurii militare și de informații, însă a murit pe 5 noiembrie, în același an, în urma unui accident de mașină petrecut lângă Lyon (Dumitru Dobre, Personalități…,
pp. 123‑126).
5. Ion Dragu s‑a născut la 5 noiembrie 1889 la Constanța și, în perioada celui de‑al Doilea Război Mondial, a ocupat funcția de consilier de presă al Legației Române de la Vichy. După 23 august nu s‑a mai întors în țară, preferând să rămână în exil (Dumitru Dobre, Au ales libertatea…, p. 293; Neagu Djuvara, op. cit., p. 54).

133
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
liderul SIMRE ce căutase să se emancipeze de sub controlul lor. Iar opor ‑
tunitatea nu a întârziat să apară: în martie 1950, Titi Constantinescu a
intrat clandestin în Franța având o servietă cu două seturi de exemplare ale unor documente importante din punct de vedere informativ. Unul dintre ele trebuia să ajungă la serviciul francez, prin intermediul lui Opran (și, bine‑înțeles, în beneficiul acestuia din urmă și al structurii pe care o conducea), iar al doilea set trebuia să fie vândut intelligence‑ului britanic, în schimbul unei sume importante de bani. Autoritățile franceze au reușit însă să îl intercepteze pe Constantinescu și să îi confiște servieta, căpătând astfel în mod gratuit și exclusiv informațiile și aplicând o puternică lovitură de moral lui Opran
1.
Activitatea informativă în țară urma să se dezvolte, iar la începutul
primăverii Opran, ajutat de Țanțu și Pătru, a trimis în țară pachetele cu microfilme ce conțineau instrucțiuni privind modul în care trebuia dusă activitatea de spionaj. Cu toate că Lya Popescu și Paula Wentzel nu urmau să aibă un rol activ în această rețea, ele erau cele prin intermediul cărora aveau să fie contactați viitorii agenți. Beneficiind de infrastructura diplo‑matică franceză, Opran a trimis pachetele ascunse în borcane de cafea, iar rezultatele urmau să se vadă, conform planului, în a doua jumătate a anului.
O altă acțiune de construire a unei alte rețele informative, independentă
de cea creată prin intermediul celor două femei, a fost cu ajutorul docto‑rului Adam Șuter
2. Acesta suferise un accident la Spitalul Colțea și, cum
în România nu exista la acest moment niciun tratament suficient de bun pentru afecțiunea sa, a primit permisiunea de a pleca în Franța pentru recuperare medicală. Ajuns la Paris la sfârșitul lui 1949, a contactat grupul țărănist, având un mesaj din partea lui Dumitru Secară
3, cel care se ocupase
de activitatea informativă a PNȚ‑ului în anii anteriori. Chiar dacă Popa,
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 4, f. 28.
2. Adam Șuțer s‑a născut la 25 martie 1919 în V aslui și a devenit medic radiolog la Spitalul Colțea din București. A fost arestat la 8 decembrie 1950 și condamnat la 15 ani muncă silnică pentru înaltă trădare. A executat pedeapsa la închisorile Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Pitești, UM 0123/H, Dej, Gherla, fiind grațiat la 31 iulie 1964 (Informații din fișele matricole penale din AANP , disponibile online la adresa http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/S/S%2016.%20Sut%20‑%20Szucs/Suter%20Adam%20I/).
3. Dumitru Secară s‑a născut la 26 octombrie 1914 la Hâncești, în Basarabia, și a fost arestat la 27 decembrie 1950, fiind condamnat la 10 ani muncă silnică. A executat pedeapsa în penitenciarele Jilava, Aiud, Gherla, Pitești, Văcărești și Dej, iar pe 23 decembrie 1960 a fost eliberat, în urma expirării pedepsei (Informații din fișele matricole penale din AANP , disponibile online la adresa http://5.2.132.65/Fise%20

134
Lucian V asiLe
V eniamin și Boilă l‑au primit cu răceală și neîncredere, Opran și Țanțu au
sesizat oportunitatea ivită și l‑au prelucrat pe radiologul aflat la Paris. Acesta a acceptat să lucreze împreună cu cei doi, iar în februarie 1950, la întoar ‑
cerea în țară, pe lângă instructajul verbal primit de la membrii SIMRE, a adus în România și 20 de pachețele cu microfilme destinate rețelei lui Dumitru Secară ce urma să intre în legătură cu centrul informativ din capitala Franței
1.
Chiar dacă din punct de vedere defensiv SIMRE se descurcase destul
de bine în lunile precedente, sectorul ofensiv era încă precar. Ceea ce lip‑sea serviciului românesc erau călăuzele care să poată intra în țară și să se poată reîntoarce în Franța fără să fie detectate de autorități. În lipsa acestora, posibilitatea structurii românești de a trimite mijloace tehnice necesare rezistenței din munți și de a verifica informațiile primite în prealabil era una aproape inexistentă. Dar cel mai presant aspect era nevoia de a scoate din România diferite persoane. În această privință, Opran căuta metode de a îi aduce în Franța pe Lya Popescu și pe cei doi copii ai săi, fiind, conform Constanței Magoș, dispus inclusiv să plătească niște călăuze rusești
2. O
soluție mai simplă, mai ieftină și, cel mai important, mai de încredere a fost trimiterea lui Mihail Țanțu în România, folosindu‑se de Gheorghe Saramet
3, o călăuză găsită de Gelu Belu și pe care Mihail Opran o verifi‑
case4. Dacă în alte cazuri analizele fostului comandor se dovediseră corecte,
matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/S/S%2005.%20Sciglie%20‑%20Semo/Secara%20Dumitru%20M/).
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar 552674, vol. 1, f. 10.
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 3, ff. 69‑71.
3. Gheorghe Saramet s‑a născut la 2 februarie 1924, în Piatra Neamț și, între 1946 – 1948, a lucrat drept călăuză, fiind implicat în scoaterea din țară, contracost, a mai multor persoane. Reținut de Securitate, a devenit agent al regimului de la București. După trei ani de activitate în serviciul autorităților, a încercat să revină
la afaceri pe cont propriu, dar a fost arestat pe 26 august 1951 și condamnat la cinci
ani de închisoare corecțională pentru tentativă de trecere a frontierei. A fost elibe‑rat la 8 octombrie 1954, după ce a trecut prin închisorile Jilava, Poarta Albă, Capul Midia, Satu Mare, Baia Sprie, Cavnic și Alba Iulia. În 1955, a fugit din nou din
țară și s‑a stabilit în Franța, unde a colaborat pe linie informativă cu Mihail Opran
și Gelu Belu. Ultimele informații biografice converg spre ipoteza că ulterior s‑a
stabilit în America de Sud (Fișele matricole penale din AANP , disponibile online la adresa http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/S/S%2002.%20Sandu%20‑%20Sarbu/Saramet%20Gheorghe/; ACNSAS, fond Penal, dosar 67497, vol. 4, f. 3; Idem, vol. 3, f. 15; ACNSAS, fond SIE, dosar 214, passim; Dumitru Dobre, Au ales libertatea…, p. 1004).
4. ACNSAS, fond Penal, dosar 67497, vol. 3, ff. 41‑42.

135
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
în privința lui Saramet a fost înșelat: călăuza era de fapt agent al SSI‑ului
de la București. Mai mult de atât, Opran s‑a încrezut într‑atât de mult în Saramet, încât a convenit cu acesta să îi scoată din țară pe Lya Popescu și pe cei doi copii. La 24 iunie 1950, Mihail Țanțu și Gheorghe Saramet
părăseau Viena și plecau, pe jos, până în țară, unde aveau să ajungă la
sfârșitul lunii iunie. Dacă Saramet era numai călăuză (scoaterea celor trei
persoane fiind mai degrabă o afacere personală a lui Opran cu el), Țcu e
avea scopuri clare trasate de SIMRE: verificarea rețelei informative, tes ‑
tarea stării de spirit a populației, strângerea de date și contactarea rezisten‑ței din munți.
Având deja lansate cel puțin trei misiuni informative până la sfârșitul lui
mai 1950, Mihail Opran s‑a aplecat apoi asupra strângerii de date în mod direct de la sursele pe care le avea la dispoziție. Este de punctat că și în prima jumătate a anului a continuat vizitele începute în 1949 în lagărele de refugiați din Austria și Germania, de unde se întorcea cu mai multe caiete cu informații pe care le verifica și le completa la Paris împreună cu Romulus Boilă, Constanța Magoș și, câteodată, cu Virginia Gheorghiu
1. Dar în vara
lui 1950, Mihail Opran a dispărut de la Paris, lăsând‑o pe Bruneau să se ocupe în locul său de nevoile urgente ale SIMRE. V ersiunile care au cir ‑
culat în rândul apropiaților au fost că fie s‑a deplasat la Nisa pentru o
întrevedere cu Regele Mihai I, pentru rezolvarea unor aspecte prin funcți‑
onarea Asociației Foștilor Combatanți, fie la Salzburg și Munchen, unde s‑a întâlnit cu Titi Constantinescu și Bazil Rațiu
2. A doua versiune pare a
avea o doză de credibilitate, raportată la legăturile Opran‑Constantinescu din perioada precedentă. Nu este exclus ca Mihail Opran să se fi deplasat în Iugoslavia, unde centrele de refugiați puteau constitui o nouă sursă de informații, odată cu schimbarea rutelor de trecere ilegală a graniței de către
românii care fugeau din țară.
Singurul lucru cert este că, undeva în luna august, Opran s‑a întors la
Paris, având două cutii cu microfilme cu imagini ale trupelor sovietice și
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar 550435, vol. 1, f. 285.
2. Bazil Rațiu s‑a născut la 16 februarie 1906 în comuna Decea, județul Alba. Datele
biografice sunt confuze. Unele surse afirmă că în 1944 a fost numit atașat militar în Turcia, de unde nu s‑a mai întors în țară după instaurarea regimului comunist. Alte surse afirmă că după o specializare în domeniul infanteriei, Rațiu a fost înca‑drat în structurile informative ale armatei, post în care a participat atât la operați‑unile de pe frontul de est, cât și la cele de pe frontul de vest. A demisionat din armată în 1946 și a ales calea exilului (Dumitru Dobre, Au ales libertatea…, p.
850; Dumitru Dobre, Personalități…, pp. 163‑165).

136
Lucian V asiLe
române din zona graniței cu Iugoslavia, dar și rapoarte despre evacuările
din satele de la granița cu Iugoslavia1, datele fiind obținute, conform fos ‑
tului comandor, de la un curier care a fost trimis și s‑a întors cu bine din țară (identitatea acestuia, dacă a existat cu adevărat, fiind un mister). Multe alte informații însă erau eronate sau puternic exagerate, Opran afirmând că populația ieșise în stradă de bucurie când au aflat de războiul din Coreea (pe care l‑ar fi văzut ca o diversiune pentru o ofensivă americană în estul Europei) și că generalul Corneliu Dragalina nu murise în 1949, ci conducea rezistența armată din Apuseni, unde Securitatea nu îndrăznea să înainteze
2.
Mai mult, se lăuda că are și planuri și fotografii aeriene ale aeroporturilor din țară, precum și date despre un grup de partizani din zona Satu Mare, condusă de un anume „Colonelul”, ce ținea în șah trupele trimise să îi anihileze. În realitate, așa cum sesiza Constanța Magoș, o parte semnifica‑tivă din aceste informații erau de fapt preluate din ziarul Scânteia
3 și (supra)
interpretate într‑o cheie care să susțină moralul emigrației românești și transmise ulterior liderilor țărăniști și redacției ziarului La Nation Roumaine.
La scurt timp după întoarcerea în capitala Franței, Opran trebuie să fi
primit informația că Mihail Țanțu a căzut în mâinile Securității
4, pentru că
altfel nu se explică reacția impulsivă și furioasă a unui om care impresionase prin reținerea, calmul și spiritul său calculat: „venit într‑o dimineață furios Opran la mine și dacă nu eram în pat cu 40 [de grade] cu flegmon m‑ar fi
bătut. Atunci mi‑a spus Opran că am făcut o prostie cât mine de mare când nu i‑am spus că am dat bani «nenorocitului acela de căpitan»” . Opran și‑a motivat ulterior atitudinea prin implicarea lui Țanțu într‑o afacere ilegală, ce i‑ar fi adus arestarea în Germania, de unde ar fi fost eliberat la cererea șefului SIMRE. Legenda acoperea însă adevărul: Țanțu fusese arestat de către autoritățile române, ceea duce la căderea aproape în totalitate a infor ‑
matorilor și colaboratorilor lui Opran din România, deoarece fostul coman‑dor basarabean fusese implicat, până la trimiterea în țară, în pregătirea aproape a tuturor acțiunilor serviciului de la Paris. Supoziția nu era întru totul corectă, deoarece Securitatea avea deja date despre rețeaua Lya Popescu – Paula Wentzel de la Gheorghe Saramet. Inevitabilul avea să se producă în perioada
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 4, f. 33.
2. Ibidem, f. 34.
3. Ibidem, f. 46.
4. Posibil chiar ca Mihail Țanțu să își fi semnalat arestarea, prin informările pe care trebuia să le trimită, conform protocolului prestabilit, la Paris, fiind însă în custo‑dia serviciului român care căuta astfel să dezinformeze SIMRE‑ul (Lucian V asile,
Legendă și dilemă istorică…, p. 210).

137
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
imediat următoare: cele două femei și alți 14 colaboratori au fost arestați
și anchetați. Dintre aceștia, trei bărbați au primit pedeapsa capitală și au fost executați la Jilava, în 1951. Lya Popescu și Paula Wentzel au fost con‑damnate la muncă silnică pe viață, pedeapsă comutată ulterior în 25 de ani muncă silnică, iar ceilalți au primit condamnări de la 25 de ani muncă silnică la 2 ani închisoare corecțională. Cealaltă rețea despre care există informații certe, Adam Șuțer – Dumitru Secară, a fost anihilată de Securitate în decembrie 1950, ambii fiind condamnați pentru înaltă trădare la 15, respectiv 10 ani muncă silnică.
Din datele disponibile până în acest moment, este imposibil de evaluat
impactul înfrângerilor din 1950 asupra situației lui Opran și a SIMRE‑ului. Singurele informații identificate cu privire la perioada următoare arestării lui Țși a și a demantelării rețelelor informative din România, sugerează că Opran s‑a concentrat pe consolidarea situației financiare și pe întărirea legăturii cu autoritățile iugoslave. Relația cu acestea din urmă devenise importantă prin poziția de disidență a regimului Tito în spațiul est‑european, precum și a schimbării fluxului de transfugi care nu mai încercau să fugă din România prin Ungaria și apoi Austria, ci prin Iugoslavia, transformând astfel centrele de refugiați din acea țară într‑unele mult mai atractive pen‑tru Opran în vederea racolării de noi colaboratori. Fostul comandor pare că se implică și într‑o serie de afaceri cu aluminiu și materiale tehnice desfășurate în Germania
1 și tot de acolo intermediază tranzacționarea de
armament și echipament tehnic către regimul de la Belgrad, făcând concurență chiar partenerilor francezi
2. Mai mult de atât, prin intermediul Constanței
Magoș, Opran a intrat în contact cu atașatul naval pentru planul Marshall, pentru construirea, cu resursele umane din subordinea sa, a unui aerodrom la Dakar, plan care a fost abandonat din lipsă de resurse financiare
3.
Declinul carierei
Dacă în 1949 Mihail Opran îl descria pe generalul Petrescu drept „un om dinamic, voluntar și cu suficiente relații în special la americani și englezi”, fiind entuziasmat de posibilitatea de a lucra împreună în planul organizării exilului militar românesc în scop informativ împotriva regimului de la
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 4, f. 36.
2. Ibidem, f. 42.
3. ACNSAS, fond Informativ, dosar 550435, vol. 1, ff. 284‑285.

138
Lucian V asiLe
București, relațiile dintre cei doi s‑au degradat treptat, ajungând la scurt‑cir ‑
cuite puternice în 1951. Într‑o discuție cu unul dintre șefii francezi ai
SDECE în care i s‑a cerut părerea cu privire la departamentul condus de Opran, Petrescu ar fi afirmat că „din cele 20 persoane întrebuințate, 15 mănâncă banii de pomană și că serviciul s‑ar întări dacă acești 15 ar fi concediați”
1. Nu este sigur dacă acesta a fost motivul care a stat la baza
deciziei autorității franceze, însă este cert că au fost oprite stipendiile pen‑tru o bună parte din subalternii lui Opran. Rămași fără salariu, aceștia au cerut socoteală, declanșând o ceartă puternică între cei doi șefi ai SIMRE.
Situația s‑a agravat și mai mult la mijlocul lui august 1951, când Constanța
Magoș s‑a deplasat la Berlin, de unde nu s‑a mai întors în Franța. Dispariția sa a produs consternare în rândul liderilor SIMRE, pentru că Magoș ar fi fost o sursă uriașă de informații pentru autoritățile române, datorită poziției sale de colaboratoare foarte apropiată a lui Mihail Opran prin care a avut acces la activitatea și datele SIMRE. În realitate, femeia fusese atrasă în Berlinul de Est unde a fost încadrată de o echipă a Securității și „invitată” să se repatrieze. Lovitura a fost, fără îndoială, una uriașă pentru structura românească și, în special, pentru Opran care era responsabilul direct în legătură cu verificarea ei și a siguranței personale. Ajunsă în țară, Constanța Magoș a oferit declarații ample și detaliate cu privire cu aproape toate aspectele exilului românesc pe care îl cunoștea foarte bine nu numai prin activitatea sa în preajma lui Opran, cât și prin cea la redacția La Nation Roumaine. Generalul Petrescu a opinat că „ea ar fi trebuit să prevină auto‑ritățile «atlantice» în momentul în care se ducea la întâlnirea din sinagogă, pentru a avea o garanție și a fi loială; faptul că nu a făcut‑o, dovedește reaua ei credință sau că era pur și simplu trimisă de multă vreme în misiune”
2, acuzându‑l, în mod indirect, pe Opran pentru lipsa de vigilență
și creditul dat unei posibile agente a Bucureștiului. Dacă Petrescu era ferm convins că Magoș fusese de la bun început agent sovietic care primise în cele din urmă ordin de retragere
3, Mihail Opran intuia însă, în mod corect
de altfel, că a fost răpită în urma unei acțiuni bine pusă la punct de către serviciile românesc și sovietic. Și nu avea să fie singurul membru al SIMRE care avea să cadă, în acele luni, în mâinile Securității. Recrutat de către Mircea Pătru în 1950, la Paris, Alexandru Lavergne
4 a fost verificat și
1. Ibidem, f. 250.
2. Ibidem, f. 228.
3. ACNSAS, fond SIE, dosar 813, f. 13.
4. Datele despre Alexandru Laverne sunt neclare: s‑a născut la 12 aprilie 1924 și a fost recrutat, la Paris, probabil în 1951, de către Mircea Pătru (ACNSAS, fond

139
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
instruit de către Mihail Opran și trimis ulterior în misiune în România, dar
avea să fie capturat de către Securitate.
Începută promițător, activitatea lui Opran și a serviciului pe care îl
conducea alături de generalul Petrescu intrase pe o pantă descendentă, marcată de înfrângeri pe linie suferite în fața autorităților comuniste de la București. Operațiuni independente ale SIMRE‑ului păreau să nu se ridice la capacitățile contrainformative ale Securității, iar răpirea Constanței Magoș sublinia limitările, dar și vulnerabilitățile structurii conduse de Petrescu și Opran. În acest context, SDECE a decis să reia controlul deplin asupra serviciului român și să îi reducă pe Mihail Opran și pe generalul Puiu Petrescu la statutul de simpli executanți ai directivelor de la Paris. Ambii au încercat să se opună implicării franceze – care contravenea înțe‑legerii inițiale – însă răspunsul reprezentanților SDECE‑ului a fost cu adevărat dur. Mihail Opran a fost concediat de către serviciul francez, arestat 24 de ore și chiar viza sa de ședere în Franța a fost pusă sub semnul întrebării. Asupra generalului Petrescu, presiunea a fost exercitată într‑un mod diferit: autoritățile franceze, prin Renseignements Generaux
1, l‑au
arestat chiar din casa generalului pe fostul colonel de miliție Ionescu, agent român aflat în directa subordonare a lui Petrescu. Întregul material infor ‑
mativ pe care îl poseda asupra organizării miliției și a serviciilor de infor ‑
mații din RPR a fost confiscat, iar în cadrul interogatoriilor luate în sediul poliției pariziene, Ionescu și‑a deconspirat activitatea și legăturile cu SDECE. În fața acestui curs al evenimentelor, Mihail Opran l‑a acuzat pe generalul Petrescu că nu i‑a luat partea și că nu a primit susținere din partea serviciul român. Discuțiile aveau să degenereze și, la mijlocul lui 1952, ruptura dintre Opran și Petrescu se adâncise, în special în urma acuzelor celui din urmă cu privire la deturnarea unor fonduri de către Opran, gaura fiind, conform versiunii pe care a lansat‑o printre membrii exilului, acoperită parțial din rezervele personale ale generalului.
Cu toate că, la o vedere de ansamblu, situația poate părea simplă, cer ‑
cetând în detaliu se poate înțelege mai bine încrengătura de tensiuni, vani‑tăți și rivalități care marcau peisajul în mijlocul căruia se regăsea Mihail Opran. Datele tind să indice că denunțul făcut împotriva lui Ionescu ar fi fost opera unor membri din eșalonul II al SIMRE care nu îi puteau ierta
Informativ, dosar 550435, vol. 1, ff. 303‑304; ACNSAS, fond Informativ, dosar 818231, vol. 3, f. 216).
1. Direction Centrale des Renseignements Généraux (precurtată „Renseignements Generaux”) a fost serviciul de informații al poliției franceze, subordonat Ministerului de Interne.

140
Lucian V asiLe
fostului colonel de miliție faptul că nu le‑a pus la dispoziție informațiile pe
care le adusese din țară și căutau astfel să se răzbune. Arestarea și intero‑gatoriile s‑au făcut de către Renseignements Generaux, iar informațiile obținute au fost folosite împotriva lui Beaumont, Ionescu dând „ample declarații cu privire la amanta lui Beaumont din Austria, element <<sus ‑
pect>> care a comis o serie de indiscreții”
1. Acest lucru a amplificat
răceala și distanțarea dintre Beaumont, reprezentant al SDECE‑ului și Petrescu, șeful francez fiind deja exasperat de prezența soției generalul român în mai multe călătorii ale echipei franco‑română în scop informativ în spațiul german
2. Conflictul putea căpăta proporții și mai mari, deoarece
partea franceză le‑a cerut Regelui Mihai și lui Constantin Vișoianu desem‑narea unei alte persoane care să conducă SIMRE‑ul, însă răspunsul suve‑ranului a fost fără echivoc: Petrescu este singurul în măsură să ocupe respectiva poziție. Activitatea (și chiar însăși existența) structurii de infor ‑
mații a exilului românesc ajunsese în 1952 într‑un punct mort.
„În sânul tuturor elementelor active din jurul lui Opran și Petrescu
domnește o atmosferă de concurență sângeroasă, de intrigi permanente” descria – în mod neașteptat de lucid – Securitatea de la București situația internă a SIMRE. Între structura românească și SDECE relația era mai încordată ca oricând, francezii căutând să anuleze independența de activitate a românilor și să îi aducă sub control direct și total. Și, pentru a face situ‑ația și mai complicată, serviciile franceze (SDECE, DST
3 și RG) se între‑
ceau în intrigi unul împotriva celuilalt atunci când nu se aflau în concurență cu Intelligence Service‑ul britanic și cu CIA‑ul american. Prin urmare, nu este de mirare că, fiind măcinat de certuri interne și orgolii personale, dar și aruncat în malaxorul rivalităților instituționale interne și internaționale, SIMRE nu a mai fost capabil să fie un adversar redutabil în lupta (oricum inechitabilă, prin prisma resurselor umane, tehnice și financiare) cu Securitatea din țară. Înfrângerile suferite la începutul anilor ’50 par astăzi cât se poate de previzibile.
Situația a fost rezolvată printr‑o schimbare radicală a conducerii SIMRE:
generalul Petrescu s‑a retras de la conducere și, oficial, s‑a angajat la o firmă privată cu toate că nu este exclus să își fie reactivat relațiile cu intelli‑gence‑ul britanic. Șefia structurii românești a fost încredințată lui Neagu Djuvara (ajutat de Mircea Pătru, singurul din vechea conducere rămas în
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar 550435, vol. 1, f. 252.
2. ACNSAS, fond SIE, dosar 813, f. 14.
3. Direction de la Surveillance du territoire (DST) era serviciul de contraspionaj al Direcției Generale a Poliției franceze, din subordinea Ministerului de Interne.

141
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
funcție) care până atunci nu avusese tangență cu domeniul informativ, cu
toate că lucrase îndeaproape cu fugarii români din Franța, în cadrul acti‑
vității sale la CAROMAN1. În ceea ce îl privește pe Mihail Opran, relația
sa cu SDECE s‑a încheiat în prima parte a lui 1952, însă autoritățile nu
putea să lase, totuși, să le scape un profesionist al muncii în domeniul
informativ, astfel că fostul comandor a fost încadrat în DST. Fără îndoială
că mișcarea poate fi privită ca o retrogradare a sa, DST‑ul fiind considerat
inferior SDECE‑ului, însă acest gest l‑a reprofilat pe Opran în acțiuni
contrainformative, așadar în plan defensiv (unde acesta înregistrase câteva succese notabile în 1949), în detrimentul celor ofensive care nu aduseseră
rezultatele scontate. Chiar și așa, Mihail Opran rămânea o temere reală
pentru București, Securitatea bănuind că, de fapt, transferul său este o trecere în planul doi, unde prezența sa ar fi fost mai puțin notabilă, poziție din
care, conform unei ipoteze de lucru, ar fi putut să fie chiar trimis în țară
2.
Pentru următorii ani, activitatea lui Opran stă sub un con de umbră,
informațiile fiind lacunare și disparate. În memoriile sale, Neagu Djuvara
menționează că l‑ar fi vrut pe Opran în echipa sa, însă răspunsul fostului comandor a fost negativ, acceptând însă să îl ajute punctual cu informații
și sfaturi pe noul șef al SIMRE
3. Aproape sigur, Mihail Opran a rămas în
serviciul autorităților francez, dar nu în subordinea SDECE‑ului, ci a DST‑ului, având încă o semnificativă influență asupra comunității românești
din Franța
4. Alte informații acreditează o apropiere a sa de Intelligence
Service‑ul britanic, sub umbrela căruia fostul comandor încerca să își
recreeze un sistem informativ. De data aceasta, metoda de lucru viza o
filieră diferită, prin intermediul evreilor care plecaseră din România și se stabiliseră în nou înființatul stat Israel. Supoziția are un sâmbure de adevăr –
între 1950 și 1952, Opran a încercat construirea unei rețele informative
prin soții Lazăr și Susette Halberthal și a apropiaților lor care nu emigraseră
din România. Acțiunea a fost descoperită și controlată apoi de Securitate
prin intermediul agentului „Mircea” care lucra pe vasul ce făcea legătura România – Franța și prin intermediul căruia s‑au interceptat microfilmele cu instrucțiuni și s‑a dus o eficientă campanie de dezinformare
5.
1. Comitetul Român de Asistență (CAROMAN – Comité d`Assistance aux Roumains) a fost înființat în 1948, sub președinția lui Nicolae Caranfil, și avea rolul de a‑i ajuta pe românii care fugeau din țară și ajungeau în Franța (Neagu Djuvara, op.
cit., p. 40).
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 550435, vol. 1, f. 253.
3. Neagu Djuvara, op. cit., p. 80.
4. Ion Rațiu, op. cit., p. 588.
5. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 3, ff. 167‑193.

142
Lucian V asiLe
O reapariție efemeră a lui Opran în peisajul exilului românesc a repre‑
zentant‑o încercarea lui Virgil V eniamin de reactivare a secțiunii militare a
Comitetului Național Român, în 1956, la cererea lui Constantin Vișoianu. Tentativa a fost una fără un rezultat concret deoarece numărul membrilor
asociației scăzuse, implicarea celor rămași era una limitată, iar resursele
și contextul internațional nu erau favorabile unor ample desfășurări de forțe. De punctat este că una dintre primele măsuri luate a fost excluderea gene‑ralului Petrescu, semn că animozitatea între foștii lideri ai SIMRE nu se stinsese și rămăseseră polițe de plătit. Mult mai interesant este faptul că s‑a discutat despre punerea bazelor unui nou serviciu de informații, de data aceasta finanțat și controlat exclusiv de către CNR, ceea ce îl făcea mult mai limitat ca posibilități de acțiune. Responsabil urmau să fie Mihail Opran, secondat de către Bazil Rațiu, dar nu există informații clare despre eventuala materializare a acestei inițiative.
Nu este însă exclus ca Opran să își fi creat un serviciu „particular” de
informații. În acest sens, s‑a folosit relațiile sale și ale lui Gelu Belu (care i s‑ar fi alăturat după ce ar fi fost concediat de structurile occidentale în
slujba cărora lucra) și ar fi vândut informațiile serviciului de informații
american (în general, strategia CIA‑ului era de a plăti strict rezultatul con‑cret al muncii informative). Raportul care descrie activitatea acestei struc‑turi trebuie însă privit cu maximă reticență de vreme ce menționează, printre altele, colaborarea cu Gheorghe Saramet care, după ieșirea din închisoare, ar fi ajuns în vestul Europei, de unde a plecat înapoi în România cu misiune informativă, întorcându‑se în 1957 cu câteva documente și planuri care nu au suscitat interesul americanilor, dar și cu o persoană pe care a scos‑o contra cost din țară
1. În ciuda acestor informații incerte, nu
este exclus ca proiectul acestui al doilea serviciu chiar să se fi concretizat. Un lucru sigur este că în 1958, fostul comandor a recrutat‑o pe Dumitra Georgean
2, care primise permisiunea de a o vizita pe fiica sa aflată la Paris,
și „i‑a ascuns în mânerele valizei și poșetei – pentru a fi predate la diverse
persoane din București – microfilme cu instrucțiuni și coduri necesare
1. ACNSAS, fond SIE, dosar 214, f. 5.
2. Dumitra „Doina” Georgean s‑a născut la 31 mai 1906 în comuna Cornetu‑Mihăilești, județul Ilfov. A fost arestată la 2 august 1958 și condamnată la muncă silnică pe viață pentru „trădare și spionaj” . A fost închisă la Jilava, Miercurea Ciuc și Văcărești, fiind eliberată pe 15 ianuarie 1963 (Informații din fila matricolă penală din AANP , disponibilă online la adresa http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/G/G%2002.%20Gavacina%20‑%20Georgescu/Georgean%20Dumitra/).

143
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
culegerii și transmiterii de informații”1. Mai mult de atât, un raport din
1965 menționa că, tot în 1958, Opran ar fi trimis microfilme cu instrucți‑
uni către medicii Mircea Cardaș și Mircea Panțu, ambii din București, și către fostul ofițer Radu Iliescu, fără a se preciza urmările acestui act. Se poate astfel credita ideea că Opran a încercat, la sfârșitul anilor ’50, să reia munca informativă împotriva regimului de la București, indiferent dacă a fost pe cont propriu sau cu sprijinul direct al unui serviciu de informații occidental.
La fel de neclară este însă și data la care colaborarea sa cu structurile
de spionaj franceze s‑a încheiat. Notele informative și rapoartele identificate până în acest moment indică momente diferite, precum și motivații diver ‑
gente: 1957, 1961 (din cauza unei confruntări cu surorile Samuelli ce fuseseră deținute politice până în 1960, fiind ulterior scoase din țară cu forme legale)
2, 1962 (la cererea guvernului român3) și 1963 (pentru că nu
ar fi vrut să furnizeze francezilor informațiile cerute de aceștia4 ori pentru
că nu și‑a îndeplinit cu succes activitățile în care a fost implicat5). Sau poate
că, de fapt, Mihail Opran nu și‑a încetat nici în anii ’60 colaborarea cu serviciile de informații franceze deoarece, așa cum avea să lase de înțeles în alte situații ulterioare, continua să aibă informații proaspete și corecte despre românii care soseau la Paris. Oricare dintre aceste piste poate fi adevărată, dar, în aceeași măsură, poate fi și o legendă creată pentru a ascunde adevărata activitate a fostului comandor.
Patriotismul lui Opran: călcâiul lui Ahile sau calul troian?
La începutul lui 1964, Securitatea (prin regionala MAI Argeș, care îl supraveghea pe vărul lui Opran) se decide să inițieze o acțiune de contactare și, pe termen lung, de apropiere și chiar de colaborare cu Mihail Opran. În acest sens, sunt racolate o serie de persoane care urmau să plece în „hexagon”, în scop de serviciu sau pentru a‑și vizita rudele aflate în capi‑tala Franței. Primele semnale sunt încurajatoare: agentul „Frățilă Paul”
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 1, ff. 7‑10.
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 2, f. 21.
3. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 1, ff. 7‑10.
4. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 2, f. 192.
5. Ibidem, f. 241.

144
Lucian V asiLe
relatează că fostul comandor apreciază distanțarea Bucureștiului de Moscova,
diminuarea considerabilă a influenței sovietice și noua orientare a regimu‑lui din țară pe care o consideră una „românească” . Mai mult de atât, Opran are grijă să strecoare informația că are date despre intenția URSS‑ului și a Ungariei de a provoca evenimente la granița româno‑maghiară ce ar putea fi apoi instrumentate împotriva României. În plus, ar fi avut cunoștințe și despre activitatea informativă dusă de V atican, prin preoții catolici din țară, dar și prin comuniștii de origine maghiară aflați în structurile de conducere ale PCR‑ului
1. Același lucru îl raportează și agentul „Gheorghe Medeșan”
trimis la Paris special pentru a‑l contacta pe Opran: fostul șef al SIMRE deținea date despre acțiunea revizionistă dusă de cercurile maghiare și despre sprijinul primit din partea mai multor organisme cu agendă antiro‑mânească. Astfel de informații, precum și noua politică aparent naționalistă dusă de către Nicolae Ceaușescu, creează contextul în care Securitatea decide să acționeze concret, încercând apropierea lui Opran de regimul de la București, în virtutea sentimentelor sale patriotice și a pericolului care ar fi amenințat integritatea și suveranitatea națională a țării.
Soluția aleasă este prin intermediul lui Florin Dumitrescu
2, cel care, din
1961, devenise un prieten de încredere al lui Mihail Opran. În acest sens, Puiu Dumitrescu, fratele său care se afla în România, a fost racolat ca informator sub numele conspirativ „Dobrescu” și trimis la Paris pentru a‑l îndrepta pe fostul comandor spre o colaborare cu Securitatea. Primele întâlnirile au avut loc în intervalul 6 august – 12 septembrie 1965, iar discuțiile au pornit de la propaganda revizionistă dusă de emigrația maghiară din Franța, având sprijinul Bisericii Catolice, dar și al regimului de la Budapesta
3. Conform agentului „Dobrescu”, Opran a admis că, în anii
precedenți, a dus o activitate împotriva regimului de la București, dar punea acest lucru pe seama faptul că România era „subjugată Rusiei” . Cum situ‑ația internațională se schimbase, și raportarea sa putea fi reevaluată, deoa‑rece, opina Puiu Dumitrescu, Opran „nu este împotriva unei forme de guvernământ sau alta, ci consideră că este important ca atât cei de la cârma țării, cât și cei de din afară, să servească interesele statului”
4. Impresia
unei atitudini deschise față de regimul de la București, a fostului comandor
1. Ibidem, f. 249.
2. Datele despre Florin Dumitrescu sunt lacunare: în 1948 se afla la Paris, unde l‑a cunoscut pe Opran, apoi a plecat în America Latină de unde s‑a întors la Paris în 1961 (ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, volumul 2, ff. 160‑173).
3. Ibidem, ff. 188‑189.
4. Ibidem, f. 194.

145
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
răzbate și din notele agenților „Sergiu” și „Frățilă Paul”, care se întâlniseră
de mai multe ori cu Opran în intervalul noiembrie‑decembrie 1964, respec‑tiv octombrie‑noiembrie 1965. Prin urmare, maiorul Dorel Mocanu redacta la sfârșitul anului o sinteză asupra situației fostului șef al SIMRE în care concluziona că „acesta [Opran – n.n.] în momentul de față nu manifestă
interes pentru culegerea de informații despre țara noastră, dar se dovedește a fi pornit împotriva fugarilor unguri, fapt ce ar putea fi exploatat de către organele noastre” . Încercând să exploateze sentimentele patriotice ale lui Opran, Securitatea își stabilea ca obiectiv „colaborarea cu organele noastre a lui Opran și folosirea sa pe linie de contraspionaj în rândul emigrației contrarevoluționare românești din Franța”
1.
Pași concreți au fost însă realizați abia în 1966, când, după ce primește
instructaj clar din partea ofițerilor MAI, agentul Dobrescu este trimis din nou la Paris cu misiunea de a sonda din nou posibilitatea colaborării lui Opran cu autoritățile române. Având și asentimentul fratelui său
2, Puiu
Dumitrescu îl abordează pe fostul comandor, spunându‑i că „îmi dau seama că îl frământă lucruri importante care ar fi folositoare țării, dar că aceste lucruri ar putea fi puse în valoare dacă ele ar ajunge acolo unde este nevoie de ele”
3. Agentul continuă afirmând că nu se poate duce singur la MAI
dacă nu are date concrete, iar acestea ar putea fi furnizate de Opran care, astfel, ar face un serviciu patriei sale. Opran nu respinge ideea, ci, dim‑potrivă, confirmă că are date care ar interesa autoritățile române despre subiecte precum exilul maghiar și relația cu guvernul de la Budapesta, dar și sprijinul primit pe filieră catolică, despre acțiunea sașilor pentru înfiin‑țarea unei Regiuni Autonome Săsești și despre faptul că ceea ce se discută în Comitetul Central al PCR ar ajunge repede la Paris datorită activității unor structuri informative evreiești. Pe de altă parte, Opran a precizat că, din motive de siguranță, nu poate da nimic concret și, chiar dacă ar face‑o, informațiile ar trebui să ajungă la un grup cât mai restrâns și cu putere de decizie din cadrul Securității. Dacă autoritățile române își doreau cu adevă ‑
rat o colaborare, Mihail Opran punea condițiile, printre altele, să nu fie un
1. Ibidem, f. 181.
2. Florin Dumitrescu îi mărturisea fratelui său că „Opran apreciază în mod deosebit realizările de la noi din țară și are o stimă deosebită pentru persoana tov. Ceaușescu, pe care îl vede un mare patriot și că sesizează de fapt la Opran o tendință de a repara unele greșeli din trecut, cu toate că față de mine Opran a precizat că el nu a greșit și că ceea ce a făcut el înainte, nu a fost niciodată îndreptat împotriva neamului românesc” (ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 2, ff. 166‑167).
3. Ibidem, f. 167.

146
Lucian V asiLe
simplu informator (fără a preciza la acest moment statutul dorit) și că,
oficial, relația Opran – București trebuie să rămână antagonică1.
Mihail Opran era, fără îndoială, un patriot care își dorea să își servească
țara, dar își schimbase el cu adevărat atitudinea față de regimul de la București? Pentru a face și mai confuză înțelegerea poziției fostului șef SIMRE, în decursul lui 1966, trebuie precizat că Securitatea a încercat să îl abordeze și pe o altă cale: prin agentul „V aneza”, nimeni altul decât Mihail Țanțu, care fusese eliberat din închisoare în 1964, odată cu ceilalți deținuți politici. Acesta din urmă fusese instruit să restabilească un contact cu Opran, dar nu există date care să ateste (dar nici să infirme) că acest lucru s‑a petrecut. Totuși, într‑un raport în care analiza posibilele reacții ale fostului său șef în cazul în care l‑ar contacta, Țanțu afirmă că ar fi auzit despre scenarii ce vizau desprinderea unei părți a Transilvaniei și alipirea teritoriului la Ungaria, iar Opran, chiar dacă nu simpatizează regimul de la București, ar face orice să se opună unei ciuntiri a teritoriului național românesc. Astfel, opina Mihail Țanțu, existau suficiente motive pentru care ar merita luată în calcul posibilitatea contactării lui Opran. Recomandările lui Țanțu au loc în același timp cu repoziționarea lui Mihail Opran și se pliază aproape perfect pe discursul fostului comandor, ceea ce îl determină pe ofițerul de Securitate responsabil să remarce coincidența și să se întrebe dacă nu cumva între cei doi există vreo legătură
2. Relația dintre Opran și
Țanțu din 1966 nu poate fi confirmată, așa cum, poate, nici nu a existat, fiind numai o potrivire care a născut suspiciuni. Mult mai apropiat de realitate pare portretul lui Opran realizat de agentul „Bengescu”, ce con‑firmă o apreciere din partea fostului comandor față de noua direcție națio‑nală a regimului de la București, dar care nu îi anulează acestuia opțiunile anticomuniste. Conform sursei, Mihail Opran aprecia sincer poziția adop‑tată de București după aprilie 1964, însă afirma că „nu pactizează niciodată cu comuniștii, atâta vreme cât în țară țin poporul român cu pistolul la ceafă și terorizează elementul românesc”
3. În continuare, așteptările sale vizau
schimbarea structurii politice și economice și judecarea celor care au comis abuzuri și crime, așadar fiind vorba despre schimbarea regimului. De ase‑menea, Opran nu recunoștea guvernul existent și nu accepta să fie etichetat drept „bandit politic”, ci „patriot român” în exil
4. Îl indignau denaturarea
adevărului istoric despre momentul 23 august și despre compania din vest,
1. Ibidem, ff.170‑171.
2. Ibidem, f. 151.
3. Ibidem, f. 83.
4. Ibidem, f. 84.

147
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
contradicția dintre mare proporție a românilor care rămânea în occident și
declarația partidului că regimul este susținut de cvasi‑totalitatea cetățenilor, dar și faptul că represiunea asupra țăranilor în timpul colectivizării nu fusese condamnată. În schimb, aprecia poziția guvernului de la București cu pri‑vire la situația românilor din teritoriile ocupate de URSS, disponibilitatea sa de conlucrare pe acest subiect fiind una ridicată: „Opran s‑a declarat de acord ca în această problemă [cea a teritoriilor ocupate de URSS – n.n.]
să fie alături de guvernul român și chiar să finanțeze pe cont propriu și prin subvențiile emigranților, plata unor articole și retribuții unor jurnaliști francezi sau germani”
1. În viziunea sa, un posibil model pentru relația
dintre exilul românesc și regimul din țară îl constituie cel maghiar, unde în chestiunii naționaliste (precum subiectul Ardealului), emigrația și guver ‑
nul de la Budapesta conlucrează. Cu toate acestea, „Opran a declarat că el personal va fi până la moarte contra regimului actual din țară și că în viziunea emigranților români stă ideea că poporul trebuie să numească și să controleze guvernul și nu guvernul să controleze și să supună poporul”
2.
Sursa Bengescu concluziona că „Opran se arată ca un anticomunist înrăit și am observat că încercările de a i se întinde mâna îl enervează mult”
3.
Însă uneori, mâinile întinse care spun o poveste, cum ar fi despre apărarea patriei, pot primi o recompensă.
„Tu te‑ai vândut comuniștilor?”
Trimis din nou în Franța, între 23 aprilie – 6 mai 1967, sursa „Dobrescu” nu pierde timp și îl abordează direct pe Opran în seara zilei de 24 aprilie:
M‑am întâlnit cu Opran și i‑am spus că eu am mai consultat unele cunoștințe de încredere după discuțiile anterioare avute în el, însă numai la modul general al problemelor. După ultima mea întoarcere din toamna anului 1966, hotă‑rându‑mă să aduc la cunoștință unor organe competente, datele pe care mi le furnizase cu ocazia discuțiilor avute cu el – de altfel așa cum insistase el – am procedat în expunerea mea către Opran, în conformitate cu instrucțiunile pri‑mite. Redându‑i semnalmentele tovarășului cu care am discutat, Opran și‑a exprimat părerea că pe acest tovarăș l‑ar chema Negrea
4.
1. Ibidem, f. 86.
2. Ibidem, f. 88.
3. Ibidem, f. 89.
4. Ibidem, f. 135.

148
Lucian V asiLe
Fostul șef al SIMRE a eludat subiectul românilor din exil și s‑a concen‑
trat pe subiectul străinilor care ar face propagandă antiromânească, ară‑
tându‑se dispus să contracareze propaganda maghiară și germană din presă pe tema drepturilor românești în Ardeal. „Văzând că la celelalte probleme discutate nu am primit nume concrete”, continuă relatarea Dobrescu, „am insistat ca cel puțin dintre acești sași să‑mi indice câțiva al căror nume să‑l pot reține. Mi‑a răspuns jumătate în glumă, jumătate în serios: «lasă asta acum, vino d‑ta cu bani aici și se rezolvă ele lucrurile»”
1. În general, Opran
a evitat să dea nume și informații concrete, precizând ferm că nu va da nicio hârtie scrisă pentru că dacă ar exista un dosar, ar putea fi descoperit și ar cauza neplăceri tuturor. S‑a declarat însă dispus să se pună în slujba țării, mai exact în apărarea intereselor românești privind Transilvania. Concret, putea mijloci punerea în circulație a unor articole care să contra‑careze propaganda antiromânească. Mai mult, ar fi capabil să organizeze o acțiune de compromitere, pe baza biografiilor, a sașilor și a maghiarilor care răspândesc opinii în contra României. Însă pentru acest lucru are nevoie de informații, prin urmare că fluxul colaborării ar trebui să fie din țară spre el și nu el să transmită informații în țară. Practic, articolele ar fi urmat să fie redactate în țară de oameni pregătiți, retușate de Opran și apoi plasate tot de el prin intermediul relațiilor pe care le avea în presa din „hexagon” .
Cu toate că Mihail Opran sugerează ca Dobrescu să fie omul de legătură
între el și autorități, agentul nu agreează această propunere și astfel se ajunge la ideea unei întâlniri directe între Mihail Opran și un ofițer de Securitate. Oferta este primită cu suspiciune de București, care opinează că „nu este exclus ca Opran M. să încerce o acțiune provocatoare care să‑i dea posibilitatea să se reabiliteze în fața serviciului de spionaj francez”
2.
Aceasta teorie se sprijinea și pe faptul că, cel puțin în 1965, se raportase că fostul șef SIMRE beneficia de protecția serviciilor franceze în urma primirii unor scrisori de amenințare cu moartea, dar și a morții suspecte a fostului său colaborator Ion Profir. Prin urmare, la sfârșitul lui 1967, repre‑zentanții Securității tind să îl considere pe Opran nesincer în atitudinea sa, deoarece de mai multe ori evita subiectele serioase și ducea discuția spre aspecte minore, refuzând să dea informații concrete.
Din punct de vedere al orientării politice în raport cu realitățile franceze,
Mihail Opran era definit drept un veritabil gaullist. De aceea, evenimentele din mai 1968 îl surprind și îl îngrijorează, luând în calcul inclusiv părăsirea
1. Ibidem, f. 139.
2. Ibidem, f. 145.

149
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
Franței1 (fostul comandor nu avea cetățenie franceză, ci numai română,
locuind în baza unui pașaport Nansen ce îi confirma statutul de refugiat
politic). În plus, situația sa financiară era una modestă, sursa „Rodica” precizând că soții Opran trăiesc în mizerie și au un trai de pe o zi pe alta. Nici afacerea condusă de Renée Bruneau (la care lucrau cei doi) nu mai avea prosperitatea de altădată: „atelierul lor este fără nici o firmă, iar geamurile sunt vopsite cu alb, ca să nu se vadă ce se petrece înăuntru”
2.
Destul de probabil, Mihai Opran primea un stipendiu din partea lui Ion Emilian
3 din Germania (unde se deplasa frecvent), directorul ziarului
„Stindardul”4.
Evenimentele din august 1968 au produs reverberații semnificative asu‑
pra exilului românesc din Franța. Sfidarea Moscovei prin disidența adoptată de Nicolae Ceaușescu și teama că trupele sovietice vor invada din nou România au atenuat pozițiile potrivnice regimului de la București și, se pare, l‑au determinat pe Opran să ceară, prin „Dobrescu”, urgentarea întâlnirii cu reprezentantul Securității
5, iar agentul înștiințează Bucureștiul
de cererea primită chiar la 21 august 1968. Până la sosirea „tovarășului Mircea”, Dobrescu primește instrucțiuni să continue să‑l preseze pe Opran să furnizeze informații clare, însă „insistând (…) în ce măsură este în posesia acestor date concrete și ce intenționează să facă cu ele, Opran mi‑a răspuns că el a muncit pentru această problemă 15 ani, că celor de la București le‑au trebuit 3 ani ca să se întâlnească cu el”
6. Fostul comandor
se folosește din nou de argumentul că aceste date ar putea duce la decon‑spirare și distrugerea întregului efort de până la acel moment, iar, pe de
1. Ibidem, f. 28.
2. Ibidem, ff. 27‑28.
3. Ion V aleriu Emilian s‑a născut la 14 decembrie 1906 la Craiova și a urmat cursurile Facultății de Drept din București, devenind avocat. S‑a apropiat de extrema dreaptă, colaborând cu publicația legionară „Porunca Vremii”, iar în timpul guvernării Goga‑Cuza a fost prefect al județelor Tutova și Neamț. A plecat ca voluntar pe frontul de est, distingându‑se în luptele cu trupele sovietice. După 23 august, a fost mobilizat pe frontul de vest, unde a dezertat și s‑a alăturat trupelor germane, înro‑lându‑se ulterior în armata guvernului de la Viena. În perioada războiului rece, a colaborat cu serviciile de informații american, francez și vest‑german. În anii ’70 a fost convins de Securitate, pe baza sentimentelor sale patriotice, să colaboreze cu regimul de la București, ajungând ca publicația pe care o edita („Stindardul”) să apară cu ajutor financiar din România (Dumitru Dobre, op. cit., pp. 174‑178).
4. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 2, f. 23.
5. Ibidem, f. 50.
6. Ibidem, f. 51.

150
Lucian V asiLe
altă parte, nu voia să renunțe la așii din mână fără a avea certitudinea că
primește ceva în schimbul lor.
Datele despre prima întâlnire a lui Opran cu reprezentantul Securității
sunt evazive, sugerându‑se mai degrabă o tatonare cu scop de cunoaștere
și de verificare a poziției celuilalt. „Apreciază că așa cum s‑au desfășurat
lucrurile până în prezent, demonstrează lipsă de sinceritate de partea cealaltă (…) metodă care conduce la șantaj în relațiile cu el, metode polițienești, care nu au nimic comun cu o luptă națională unde trebuie unire, liniște deplină din spate pentru a fi cu capul limpede în lupta cu dușmanul”, menționa ulterior agentul „Dobrescu” . Mihail Opran susținea că are nevoie de discreție completă și de acoperire desăvârșită (de aceea propune ca întâlnirile să aibă loc numai la Paris, unde susținea că poate evita eventuala supraveghere), largi resurse financiare și încredere deplină din partea ser ‑
viciului românesc. Același „Dobrescu” menționa ulterior că „tot ca tactică de lucru, pentru obținerea unor date în afară de lupta națională, am primit indicații de la tov. Mircea ca în cursul discuțiilor să găsesc pretexte de a mă retrage pentru anumite perioade, dând posibilitatea rămânerii în doi,
pentru ca Opran să nu se simtă stânjenit față de mine, în momentul în care
ar fi dispus să renunțe la principiile lui” . Strategia pare să funcționeze: după cea de a doua întâlnire, Opran îi dă lui Puiu Dumitrescu un material scris care ajunge ulterior la tov Mircea. La a treia întâlnire, și ultima, „Opran a fost mai maleabil, cu degajarea unor sentimente deosebite care au mers până la lacrimi, când acesta vorbea despre țară”
1. Tov. Mircea i‑a
dat lui Opran, prin intermediul, lui Puiu Dumitrescu o sumă de bani, Opran returnând o parte agentului.
Totuși, după plecarea ofițerului de Securitate, Opran pare să fi făcut un
pas în spate, cel puțin declarativ: „scopul lui este să se ducă o luptă pe
plan național în străinătate, iar cei de la București vor să‑l facă agent. El
nu va accepta niciodată să fie un informator, agent, pentru că atunci ar trebui să renunțe la lupta națională. Datele de care dispune le va păstra, poate va veni vremea să fie nevoie de ele”
2. Aproximativ în aceeași perioadă
(august‑septembrie 1968), Florin Deaconescu ar fi surprins o discuție aprinsă între Opran și Emilian, în care acesta din urmă i‑a reproșat lui
Opran că s‑ar fi vândut comuniștilor din România, fostul șef SIMRE repli‑când că dacă și‑a schimbat opinia, nu înseamnă că s‑a vândut și că nu acceptă o astfel de insultă
3. Conform agentului „Dobrescu”, Opran ar fi
1. Ibidem, f. 53.
2. Ibidem, f. 54.
3. Ibidem, f. 62.

151
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
primit (cel puțin o dată) bani din partea unui reprezentant al Securității.
Mai mult de atât, în vederea obținerii de fonduri pentru viitoarea acțiune, varianta propusă de Opran ar fi fost cumpărarea „pilelor electrice etalon” produse de soția lui
1 sau mijlocirea unor afaceri ale statului român în Y emen,
bineînțeles cu un comision, ori desfacerea în Franța a unor produse româ‑nești (probabil chiar prin intermediul magazinului lui Florin Deaconescu).
Documentele cercetate până în prezent nu lămuresc dacă a continuat (și
dacă da, în ce formă) legătura dintre Opran și Securitate. Informațiile sunt contradictorii: spre exemplu, într‑o notă a agentului „Fănuș Neagu” din
septembrie 1969, se menționează că Mihail Opran i‑ar fi spus că regretă
că nu a devenit comunist
2, ca peste două zile să afirme că „noi românii ne
merităm soarta, că acceptăm fără murmur dictatura partidului”3. În același
an, o notă a Consiliului Securității Statului precizează că fostul șef SIMRE „contactează cetățeni români aflați temporar la Paris, îi exploatează infor ‑
mativ și, de la caz la caz, exercită influență asupra lor pentru a‑i determina să nu se mai întoarcă în țară și să ceară azil politic”
4. Mai mult de atât,
este văzut des în compania lui Ion Emilian și a lui Pamfil Șeicaru, semn că legăturile dintre el și directorul publicației Stindardul nu au fost întrerupte în urma discuției din 1968 (care nu este exclus să fi fost o înscenare, cu scopul de a‑l dezinforma pe Florin Deaconescu, intuind că acesta va trans ‑
mite informația fratelui, iar acesta, la rândul său, Securității). Peste alți doi ani, în decembrie 1971, agentul „Radu” comunica la București că Opran era ostracizat de comunitatea românească („toți fugarii români din Franța îl ocolesc și îi aduc injurii”
5 menționa informatorul) și banii pe care i‑ar
mai fi avut i‑ar fi investit într‑o plăcintărie pe care a deschis‑o alături de Florica Gale
6. Drept urmare a datelor primite, la 26 decembrie 1973,
dosarul de urmărire informativă ce fusese deschis la 30 august 1965 este închis, întrucât „din urmărirea informativă a lui Opran Mihail nu a mai rezultat că desfășoară activitate de spionaj împotriva R.S. România, [iar]
materialele obținute sunt de mică importanță”
7.
Un ultim ecou al activității lui Mihai Opran se înregistrează în 1979,
când într‑o notă se precizează că fostul șef al SIMRE se lăuda că dintre
1. Ibidem, f. 55.
2. Ibidem, f. 15.
3. Ibidem, f. 18.
4. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 1, f. 5.
5. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 2, f. 3.
6. Ibidem, f. 3.
7. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 1, ff. 1‑2.

152
Lucian V asiLe
toți spionii parașutați în România, doar cei antrenați de el s‑au reîntors și
„cu toate insistențele tov. M.A., nu a vrut să ne comunice rețeaua pe care o mai are în țară” . Afirmația lui Opran potrivit căreia acesta încă are legă‑turi sporadice cu membrii rețelei produce îngrijorare în rândul ofițerilor de Securitate care aveau în grijă fostul exil militar românesc. Teama este amplificată de identificarea unei mențiuni conform căreia la începutul ani‑lor ’70, fusese identificat un fost ofițer care a transmis de la Râmnicu Sărat o scrisoare amicală lui Opran, fără însă a‑și declina identitatea, ceea ce ar confirma afirmația lui Opran că din „rețeaua din țară primesc doar salutări din când în când până la momentul oportun”
1. Adnotarea unei general de
Securitate este elocventă pentru puterea unor cuvinte aruncate de fostul șef SIMRE: „consider că trebuie lucrat pentru a‑i descoperi rețeaua și [pe]
descendenții acestora” . Peste numai o lună, locotenentul Ion Calciu prezenta planul de măsuri ce urmau a fi luate împotriva lui Opran: obținerea adre‑sei actuale și punerea sub supraveghere a corespondenței; identificarea și verificarea legăturilor avute în țară; stabilirea persoanelor care pot face deplasări în Franța, urmată de „verificări în vederea atragerii la colaborare cu organele noastre și inițierea unor combinații informative”
2; contactarea
ofițerilor care au lucrat în trecut în acest caz și reactivarea fostelor surse care ar putea furniza date actualizate. Însă vremurile se schimbaseră, iar Mihail Opran nu mai constituia un pericol pentru Securitate, astfel că în decembrie 1982 dosarul este închis.
După o viață plină de semne de întrebare, disimulări și incertitudini,
sfârșitul lui Opran este învăluit în mister. Așa cum a intrat și a ieșit de sub lumina reflectoarelor de atâtea ori, și ultima parte a vieții sale poate fi numai bănuită. Probabil că a murit la Paris, în anii ’80 (1982 fiind cel mai îndepărtat an posibil), însă aceasta este numai o supoziție care suplinește lipsa altor informații.
Concluziile unei biografii neconcludente
Înțelegerea biografiei lui Opran nu se poate face fără a lua în considerare prezența lui Renée Bruneau în viața sa. A fost franțuzoaica înaltă, slabă, cu păr șaten și ochi căprui numai una dintre iubirile lui Opran sau a fost o agentă a serviciilor franceze de informații plasată în apropierea celui mai
1. Ibidem, f. 129.
2. Ibidem, f. 130.

153
Mihail Opran: un destin cu prea Multe uMbre
bun om al intelligence‑ului românesc din exil? În fond, astfel de practici
nu erau ceva neobișnuit în activitatea unui serviciu de informații, indiferent
de țară sau de regimul în slujba căruia își desfășura acțiunile. Chiar și Securitatea părea să acrediteze această ipoteză într‑un raport din 1963 în
care Renée Bruneau este indicată drept omul de legătură dintre Opran și
SDECE
1. Ipoteza nu este de neglijat, mai ales că notele informative ale
agenților „Dobrescu” și „Sergiu” ne indică faptul că, după 1964, odată cu apropierea lui Opran de autoritățile de la București, relația cu soția sa s‑a
răcit considerabil, fostul comandor evitând chiar să o informeze despre
contactele cu Securitatea. Dacă a fost numai o înstrăinare față de o persoană apropiată sau o măsură de prevedere în raport cu un agent al serviciilor de informații franceze, acest lucru poate fi numai presupus.
Și totuși, cum era Mihail Opran? În lipsa unor fotografii ale sale, por ‑
tretul poate fi recompus numai din descrierile celor care l‑au cunoscut sau din evidențele autorităților române. Fișa sa personală întocmită de Securitate îl descrie drept „1,68 metri, față ovală, frunte înaltă (chelie frontală), ochii căprui, părul negru”
2. Mihail Țanțu, cel care a lucrat timp de un an alături
de fostul comandor, își amintea că atunci „când vorbește închide din ochiul stâng [defect căpătat în urma accidentului de avion – n.n.] și face riduri pe
frunte. Zâmbește mereu” . Personalitatea sa este însă cea care intrigă cel
mai mult. Același Țanțu îl descria drept „inteligent, calculat, profesionist.
Ingenios (…) un tip muncitor, perseverent, dar [ care] nu‑și poate apropia
oamenii, tratând cu ei din punct de vedere profesional. Aceeași deformație îl face adesea să‑și facă adversari, pentru că se ocupă cu chestiunile per ‑
sonale și chiar intime, ale tuturor persoanelor cu care vine în contact”
3.
Privind biografia sa, în ansamblu, este clar că puține legături ale lui Opran au trecut testul timpului și al încercărilor pe care le‑au avut de înfruntat. Rând pe rând, cei apropiați sau cu care a conlucrat îndeaproape au dispă‑
rut din viața sa, din varii motive.
Un portret din care răzbat încă anumite sentimente este lăsat într‑o
declarație a Paulei Wentzel, din 1953, pe când se afla în închisoarea de la
Mislea: „îl consider un om cu caracter, un om de cuvânt, loial. Este un
om întreprinzător. Era un ofițer foarte bine pregătit în meseria lui, era un om practic” . Sunt cuvintele femeii care l‑a îndrăgit sincer și care, atunci când el i‑a cerut, a acceptat să își pună viața și familia în pericol pentru a
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 2, f. 246.
2. Dumitru Dobre, Au ales libertatea…, p. 749.
3. ACNSAS, fond Informativ, dosar 361225, vol. 3, ff. 28‑29.

154
Lucian V asiLe
intra într‑o rețea de spionaj și a o ajuta pe fosta lui iubită să plece din țară
pentru a ajunge la Paris, acolo unde o aștepta Mihail Opran.
Poate cel mai dificil capitol de înțeles și de evaluat din viața sa (bine‑
înțeles, în anumite limite firești) este cel moral. Cât de drept a fost să le folosească pe Lya Popescu și pe Paula Wentzel în acțiunea sa informativă din țară? Ce impact a avut asupra conștiinței sale faptul că i‑a adus în fața plutonului de execuție pe vechii săi prieteni Gheorghe Șerbu și Haralambie Cârlan
1? Cât de mult a contat în destinul Constanței Magoș, care a ajuns
să fie răpită și întemnițată până în 1959, promisiunea lui de a‑i scoate soțul din țară în schimbul ajutorului ei în activitatea informativă dintre 1949 și 1951? Și câți alți oameni au avut de suferit din cauza atragerii lor în acți‑unile gândite de Mihail Opran? Fără îndoială că idealurile care l‑au ghidat au fost unele anticomuniste și naționale, dar au meritat ele – sau, mai bine spus, acțiunile pe care le‑au născut – sacrificiile care le‑au însoțit?
Și poate că, de fapt, o bună parte din informații, pe baza cărora a fost
recompus destinul său, sunt false, fiind numai legende create pentru a ascunde realele cotituri ale vieții sale. Poate că multe din declarații sunt numai niște aparențe înșelătoare care ascund adevăratele înțelesuri. Sau poate că evenimentele chiar așa s‑au petrecut. Singura certitudine este că, cel puțin la acest moment, biografia lui Mihail Opran rămâne deopotrivă fascinantă și intrigantă, presărată cu acțiuni complicate și riscante, mai mult sau mai puțin cunoscute, dar și cu enigme ce trezesc imaginația.
1. Haralambie Cârlan s‑a născut la 13 februarie 1919 în comuna Ochiuri, județul Dâmbovița, și l‑a cunoscut pe Opran în septembrie 1944 pe aerodromul Văradia de Mureș. Până la plecarea din țară a comandorului, cei doi au discutat despre posibile acțiuni anticomuniste, Mihail Opran chiar făcându‑i un instructaj despre introducerea de praf de șmirghel în cutia de ungere a locomotivelor, pentru a bloca astfel circulația trenurilor și cerându‑i să formeze grupuri de indivizi capabile să întreprindă acte de sabotaje. A fost arestat la 8 septembrie 1950 și condamnat la moarte, fiind executat la 28 februarie 1952, în V alea Piersicilor de la închisoarea Jilava (Fișele matricole penale din AANP , disponibile online la adresa http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/C/C%2004.%20Chortec%20‑%20Ciuceanu/Cirlan%20Haralambie%20I/; ACNSAS, fond Penal, dosar 1 169, vol. 5, f. 399.

Alin Mureșan
Raul V olcinschi sau refuzul obstinat al resemnării1
Abstract. A noble vine (his family is attested as far back as the XVIth century) and
old‑fashioned intellectual (double‑graded and with a PhD in economics), a polyglot (he spoke seven languages) and a sports lover (he both played and ran a sports club – Universitatea Cluj) – this is the very brief profile of one of the most tireless unknown anti‑communists. Horrified by the Leninist precept of violence unrestrained by law, he used his double position of lecturer and sports club president to recruit the best students in Cluj for an organization which aimed to support the armed resistance groups in Făgăraș. Arrested in the fall of 1956, he took part in one of the most spectacular escape attempts from the Securitate. Sentenced to 45 years in prison, he executed nearly eight, up to the 1964 release decrees. In spite of the relentless efforts from the secret police, with which he entangled on several occasions, he always spoke his mind and travelled across the country, engaging with friends and foreign embassies. His activities in the 1970s and 1980s led the Securitate to set him up for no less than four common law convictions. As far as we know, he is the only political prisoner in Romania that spent more time behind bars under Nicolae Ceaușescu rather than under Dej. His conflicting relationship with communism continued in 1983 when he was involved in an assassination attempt against Ceausescu, along with several other academics and workers. A man of action par excellence, a volcanic temper, but also very rational, idealistic to the limit of naivety, charismatic, conceited, fearless and bustling, the destiny of Raul Volcinschi (1923‑201 1) is one of the most spectacular unwritten stories of Romanian anticommunist resistance.
Keywords: anticommunism, Raul Volcinschi, Securitate, escape
1. Studiul de față reprezintă o sinteză intermediară a cercetărilor întreprinse mai mulți
ani în vederea publicării unui volum despre viața și personalitatea lui Raul V olcinschi. Prin urmare, este foarte posibil ca unele dintre concluzii să sufere modificări, pe măsură ce voi avea la dispoziție informații și documente noi.

Istoria atât de zbuciumată a secolului trecut a dat naștere unei sumede‑
nii de povești de viață cu totul ieșite din comun. Circumstanțe extraordinare
precum războaiele mondiale, dislocările masive de populații, dezvoltarea fără precedent a ideologiilor extremiste care au produs zeci de milioane de victime, marea criză economică și atâtea altele au avut efecte devastatoare asupra a generații întregi, obligate să inventeze metode noi de adaptare și supraviețuire. Două războaie mondiale, cu refugii și pierderi importante de vieți omenești, dar și 45 de ani de comunism au schimbat complet fața României și au creat o stare de fapt în care este aproape imposibil să ana‑lizezi un destin oarecare din epocă fără să descoperi cât de mult a fost influențat de evenimentele istorice. Așa stând lucrurile, de ce ne‑am îndrepta atenția către o persoană sau alta? Care este însemnătatea studierii biogra‑fiei unui personaj care nu a avut o influență asupra istoriei la scară largă?
1
Se poate argumenta faptul că, oricât de exemplară este viața lui Raul
V olcinschi, urmărind traseul ei putem reconstitui fragmente din epoca pe care a traversat‑o. De altfel, destinul său a fost tragic și masiv influențat de vremuri pe care a încercat la rândul lui să le influențeze. Dar motivul principal pentru care m‑am oprit asupra lui este altul: viața sa este, cu siguranță, una dintre cele mai spectaculoase povești necunoscute din spațiul autohton. Descendent al unei familii vechi de secole, dar de care nu a făcut niciodată caz, erudit și poliglot, dar și un atlet cu o capacitate de socializare ieșită din comun cu categorii de oameni dintre cele mai variate, Raul V olcinschi provenea dintr‑o epocă în care oamenii nu concepeau să se adapteze unei societăți în care inversarea valorilor era o valoare în sine. Deși avea să fie condamnat pentru „uneltire contra ordinii sociale”, a con‑siderat mai degrabă că este un apărător al ordinii firești a lucrurilor, ade‑vărata uneltire și răsturnare a normalității fiind opera regimului comunist. Se poate spune chiar că viața lui matură a fost caracterizată de înfruntarea a două lumi antagonice prin definiție. A ignorat cu încăpățânare contextul
1. Rolul acestui pasaj nu este acela de a lămuri dezbaterea metodologică între școlile germană și franceză, nici o tentativă de a discuta filosofia istoriei. Pentru acestea, o sinteză excelentă este cea a lui Alex. Mihai Stoenescu, Tratat de istoriografie
generală. Vol. I: Introducere în studiul istoriei, Editura RAO, București, 2013. Textul încearcă pur și simplu să explice cititorului alegerea subiectului.

157
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
istoric, purtându‑se cât se putea de liber într‑o societate care disprețuia
libertatea, fiindcă detesta constrângerea de orice fel. Multe din acțiunile sale par să confirme faptul că nu cunoștea frica decât din dicționar. Și, mai presus de orice, nu a acceptat niciodată ideea că regimul era veșnic.
Temperamentul său vulcanic, curajul nebun și cavalerismul dobândit încă
din copilărie i‑au făcut imposibilă pasivitatea. Avea să plătească cu liber ‑
tatea proprie pentru acest lucru de nu mai puțin de cinci ori.
Poate că nu ar trebui să ne surprindă faptul că un personaj atât de puțin
obișnuit naște controverse încă de la naștere. Raul V olcinschi însuși spunea
că a apărut pe lume la 14 septembrie 1923 în Lwów (Liov)
1, unde tatăl său
era consul. Informația apare în aproape toate documentele, dar într‑unul din interviurile târzii a avansat ideea că s‑ar fi născut cu ajutorul unei moașe comunale în preajma Putnei, unde bunicul său era stareț
2. Înregistrarea
nașterii la Liov s‑ar fi datorat poziției tatălui său, V alerian V olcinschi, care era consul și ofițer al stării civile în localitate. În fine, ca să complicăm lucrurile și mai mult, o a treia variantă apare într‑un extras din registrul stării civile din 1940, unde este trecută localitatea Preutești, în județul Baia
3. Cel mai probabil prima variantă este cea reală, dar multitudinea lor
este simptomatică pentru însăși viața lui Raul V olcinschi, care nu se lasă încadrată în tiparele obișnuite. Reconstituirea cea mai apropiată de adevăr este aproape fără excepție cea care acceptă multitudinea de opțiuni și inter ‑
pretări. E o concluzie paradoxală pentru cei care l‑au cunoscut după 1989, când trecea drept un personaj cu convingeri și principii ferme și univoce.
Multe informații au fost subiect tabu pentru V olcinschi, nu din falsitate
ori vanitate, ci pentru că alegea să se identifice total cu o anumită parte din structura sa. De exemplu, era foarte deranjat de orice discuție care îi punea sub semnul întrebării românitatea, deși mama sa era poloneză: Jadwiga (Hedwiga, în forma germanizată) Kinczel. În familie se știe și că aceasta l‑a botezat pe ascuns în religia catolică, după botezul ortodox, dar el nu doar că a trăit mereu în ortodoxie, dar nici n‑a vorbit vreodată despre acest
1. Grafia din text este cea polonă, întrucât în 1923 aparținea Poloniei. În funcție de
epocă și de statul de care a ținut, importantul oraș din vestul Ucrainei de astăzi, a cunoscut și denumirile L ’viv (cu varianta rusească L ’vov) ori Lemberg.
2. Interviu cu Raul V olcinschi, realizat de Lucian D. Popescu. Îi mulțumesc domnului Popescu pentru că mi l‑a pus la dispoziție.
3. În perioada interbelică, județul Baia se afla în nordul Moldovei, învecinându‑se cu Suceava, Botoșani, Iași, Roman, Neamț, Câmpulung și având reședința la Fălticeni. Preuteștiul era o comună aflată la 10 kilometri est de Fălticeni, în drumul spre Dolhasca.

158
Alin MureșAn
lucru. Din aceleași motive a ascuns întotdeauna faptul că numele său com‑
plet era Tadeus Raul V olcinschi.
În această cheie trebuie privită și explicația fiicei sale, care consideră
povestea apariției sale pe lume la Putna o simplă legendă, menită a‑i con‑
firma și întări legătura cu locul în care a copilărit. Pe de altă parte, avea
conștiința apartenenței la una dintre cele mai vechi familii din Moldova, consemnată documentar încă de la descălecatul lui Bogdan V odă. Unul din strămoșii săi, cămăraș al lui Ștefan cel Mare, a primit în dar la căsătorie
moșia V olcineți pe Siret și și‑a schimbat numele în V olcinschi. Arborele
genealogic al familiei
1 reține numeroși dregători: dieci, vornici, vătafi,
logofeți, comiși. Boierii familiei V olcinschi au primit atestate de noblețe
din partea stăpânirii habsburgice după încorporarea Bucovinei în imperiu
și au avut astfel acces la cultura vremii, devenind mari personalități2.
Gheorghe V olcinschi, al treilea copil din familie, s‑a născut în 1853 și
se revendică de la această tradiție, urmând nu mai puțin de trei facultăți și având două doctorate
3. Mai mult decât atât, doctoratele în filosofie și teo‑
logie le urmase la universitățile din Amsterdam și Londra, astfel că des ‑
chiderea sa culturală și lingvistică era una cu totul deosebită pentru epocă.
Hirotonit preot în 1880, a fost vicar al protopopiatului Cernăuți (1905‑1919)
și preot paroh la Boian (1918)4.
Primul război mondial și‑a pus amprenta în mod dramatic asupra fami‑
liei V olcinschi. Boianul se afla, la vremea respectivă, la intersecția a trei
state: Imperiul Austro‑Ungar, Imperiul Țarist și România. La izbucnirea
războiului, V alerian V olcinschi (fiul lui Gheorghe, născut la 28 iunie 1881)
a fost recrutat în armata austriacă. A participat alături de Regimentul 41 Vânători din Cernăuți la luptele duse cu rușii, dar a fost rănit și, după mai multe spitalizări, a fost trimis spre refacere acasă. Exact în acea perioadă România a intrat în război, astfel că V alerian a trecut granița spre țară,
nedorind să lupte împotriva conaționalilor săi. Drept consecință imediată,
1. Sergiu Groholschi‑Miclescu, „Genealogia familie V olcinschi”, în Arhiva Genealogică ,
nr. VI (XI), Institutul Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta”, Iași, 1999, pp. 59‑71. Îi mulțumesc domnului Lucian Filip‑Iorga pentru că mi l‑a pus la dis ‑
poziție.
2. Monah Iustin Taban, „Doisprezece ani de viață putneană sub egumenul Grigorie V olcinschi (1919‑1931)”, în Analele Putnei 1: 213‑228, disponibil on‑line la
https://www.ceeol.com/search/article‑detail?id=18257, consultat la 5 octombrie 2017.
3. Interviu cu Raul V olcinschi, realizat de Lucian D. Popescu.
4. Monah Iustin Taban, art. cit., p. 214.

159
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
austro‑un garii l‑au condamnat la moarte ca dezertor și, mai grav, i‑au
deportat părinții la Sopron, în extremitatea nord‑vestică a Ungariei de azi.
Condițiile mizerabile din lagăr i‑au fost fatale mamei sale, Elena Ussatiuc,
care a decedat în 1917, lăsându‑l văduv pe părintele Gheorghe. Rămas singur, și‑a depus voturile monahale la Mănăstirea Sucevița pe 12 aprilie 1919 și în mai puțin de două săptămâni a fost numit stareț la Mănăstirea
Putna
1. De altfel, bunicul Gheorghe (egumenul Grigorie, după călugărie)
a reprezentat una dintre influențele majore în formarea tânărului Raul, împreună cu un călugăr căruia i‑a fost dat în grijă.
După încheierea ostilităților, tatăl său a fost trimis să repatrieze prizo‑
nierii de război români de pe lângă Marea Baltică. La întoarcerea prin Budapesta, a nimerit în plină revoluție bolșevică și, deoarece armata română
lupa împotriva forțelor conduse de Béla Kun, a fost arestat și condamnat la moarte pentru a doua oară. Aici intervine un episod pe care fiul său avea să îl trăiască și el peste decenii. Închis într‑o celulă cu un alt condamnat, maghiar din Arad, a vorbit cu acesta și au decis să evadeze împreună,
pentru a scăpa de moarte. Colegul său de celulă l‑a ademenit pe gardian
cu o întrebare, apoi l‑a lovit și au fugit, profitând de întunericul nopții. Într‑un final, V alerian V olcinschi a reușit să ajungă la trupele române și s‑a
întors cu ele în țară, fiind și decorat pentru faptele sale
2. După sfârșitul
ostilităților, a fost recompensat cu un post de atașat comercial la Viena, iar
mai târziu a fost trimis pe postul de consul la Liov, de unde era originară
soția lui și unde avea să se nască și singurul lor copil, de Ziua Crucii a
anului 1923.
Formarea
Deoarece tatăl său era mai mult plecat cu serviciul, vacanțele petrecute la Mănăstirea Putna l‑au influențat în mod determinant: „Eu eram foarte
atașat de bunicul, însă și de ceilalți călugări. Am crescut într‑un spirit
religios, dar moderat, pentru că bunicul avea o mare deschidere: de săr ‑
bători veneau și preotul romano‑catolic, și rabinul și stăteau de vorbă – era foarte tolerant” . Putna era, încă de atunci, un important centru spiritual și
cultural. Numai în perioada 1924‑1926 mănăstirea a primit peste 200.000
1. Ibidem, p. 215.
2. Interviu cu Raul V olcinschi, realizat de Lucian D. Popescu.

160
Alin MureșAn
de pelerini1, inclusiv personalități ale vremii precum istoricii Nicolae Iorga,
Dimitrie Onciul ori Orest Tafrali2. Efervescența culturală nu avea cum să
nu îl contamineze și pe foarte tânărul Raul, care a stat în mănăstire de pe
la vârsta de trei ani. Doi ani mai târziu deja era un soi de ghid pentru pelerini:
V eneau străinii și cereau: „Piticul, piticul, să vină piticul să ne conducă!” Și
eu vorbeam într‑o moldovenească d‑aia strașnică și spuneam: „Aiasta‑i capul lui Bogdan șel chior” – într‑un borcan era un craniu acolo. „Și‑aiastea sunt uouă de struț din candelabrul bisericii” și ăia se prăpădeau de râs. În muzeu îi duceam foarte bine: știam ce sunt cusăturile, cine, ce domniță, ce domn, toate le știam, pentru că bunicul mi le spunea și eu le repetam
3.
Părintele Grigorie este cel care i‑a insuflat valorile pentru care avea să
lupte toată viața: credința și patriotismul. Fiind nu doar un om al lui
Dumnezeu, ci și un intelectual de seamă, i‑a transmis nepotului un crești‑nism rațional, care punea în centrul preocupărilor personale recunoștința
pentru fiecare dar primit, începând de la viață. Credința era văzută ca un
element ajutător, care prelungea limitele rațiunii pure. Dumnezeu, de pildă, nu putea fi descris de mintea omenească, pentru că absolutul nu poate fi cuprins cu mijloacele relativului. Iar comportamentul decent și moral al
omului nu era altceva decât semnul de mulțumire față de toate darurile lui
Dumnezeu. În mod similar, patriotismul era un element fundamental, iar Moldova era apropiată de sfințenie. Până la vârsta de șase ani, a participat la majoritatea slujbelor din mănăstire, inclusiv la utrenii și vecernii, și învățase să buchisească. Dar copilăria lui n‑a fost lipsită nici de joacă, în ciuda mediului monahal și a faptului că bunicul său nu o vedea mereu cu
ochi buni. De altfel, toată copilăria lui Raul V olcinschi a fost una „feri‑
cit‑nefericită”
4, așa cum singur o caracteriza, fiindcă familia avea grijă să
selecteze copiii cu care își petrecea timpul. Or, un copil singur la părinți sim‑țea nevoia de a fi în preajma altora de vârsta lui. În mod similar, a păstrat amintiri duioase despre vacanțele petrecute mai târziu la bunicii săi din Polonia.
Tatăl său a renunțat la diplomație și s‑a angajat la Administrația Fondului
Bisericesc Ortodox Român din Cernăuți, unde a fost funcționar superior.
1. Monah Iustin Taban, art. cit., p. 216.
2. Arhiva Centrului de Studii în Istorie Contemporană (în continuare ACSIC), interviu
cu Raul V olcinschi, realizat de Alin Mureșan.
3. Interviu cu Raul V olcinschi, realizat de Lucian D. Popescu.
4. ACSIC, interviu cu Raul V olcinschi.

161
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
Raul a fost dat la școala primară particulară „Kramer” din oraș, cu predare
în limba germană. Foile matricole din perioada 1929‑1933 lasă să se între‑vadă nu doar inteligența, ci și ambiția: elevul Raul V olcinschi a avut nu doar media 10 în fiecare an, dar și note ireproșabile. Cu excepția a trei note de 9 din primul trimestru al clasei a III‑a – și acelea la materii de aptitu‑dini: caligrafia, „cântul” și lucrul manual – carnetul său arată perfect
1.
Pasiunea pentru studiu nu l‑a părăsit niciodată, dar dezvoltarea sa nu a
fost unilaterală. În afară de materiile pe care le studia la școală, avea acces la biblioteca familiei (și, probabil, a Mănăstirii Putnei), a deprins gustul limbilor străine și a practicat foarte mult sport. Semințele plantate în această perioadă aveau să facă rod la maturitate, când vorbea șapte limbi străine și a fost selecționat în loturile naționale de tineret la mai multe discipline sportive. Mai mult decât atât, pasiunea pentru sport nu l‑a părăsit nici când parcursul profesional nu i‑a mai permis să îl practice la nivel înalt, așa încât s‑a reprofilat în conducător. În anii ‚50 a fost președintele clubului Știința Cluj – una din denumirile Universității Cluj de astăzi.
Din 1933 a urmat cursurile Liceului „Aron Pumnul” din Cernăuți,
cunoscut la vremea respectivă ca fiind unul dintre cele mai bune din țară pe zona umanistică. Accentul pe limbile clasice era atât de puternic, încât în clasa a VII‑a de liceu – echivalentul clasei a XI‑a de azi – elevii vorbeau în latină chiar și atunci când doreau să meargă la toaletă. Dar imediat după absolvirea clasei a VII‑a, familia V olcinschi a fost nevoită să se refugieze din calea sovieticilor. Pe 26 iunie 1940, la începutul vacanței de vară, Uniunea Sovietică a trimis României ultimatumul pentru cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, inclusiv orașul Cernăuți. Șocul a fost major deoarece clauzele privind sferele de influență ale Pactului Molotov‑Ribbentrop erau încă secrete, dar și pentru că Regele Carol al II‑lea declarase emfatic că nicio brazdă din teritoriul țării nu va fi cedat fără luptă, în ciuda contex‑tului internațional nefavorabil.
Episodul i‑a rămas adânc implantat în memorie și i‑a consolidat senti‑
mentele profunde pentru Basarabia și Bucovina:
Și a început nebunia: ce punea tata într‑un geamantan, scotea mama și punea lucrurile ei. Dimineața tata m‑a trimis la liceu să‑mi scot actele, să am o dovadă că sunt elev. Liceul era în spatele primăriei, iar în fața ei era un platou. Acolo am văzut șapte soldați români morți [uciși de către colegi de‑ai lui de liceu,
evrei comuniști – n.n.] […] Știi cum se mergea pe drum? La pas, pentru că
își puseseră lucrurile într‑un cărucior de copii și îl împingeau. În dreapta, în
1. Extrase din matricula școlară, arhiva familiei V olcinschi.

162
Alin MureșAn
șanț, mergea Regimentul 4 Artilerie1 din Sadagura, din care a dezertat Bodnăraș.
În mijloc era fluxul de refugiați, iar în stânga deja treceau tanchete rusești,
mici, cam ca o masă, parcă erau tinichele. Unii își scoteau capul din ele și încercau să‑i întoarcă pe români, spunându‑le că țara era ocupată deja. Unii i‑au crezut și s‑au întors. Duși au fost!
2.
Administrația Fondului Bisericesc Ortodox s‑a mutat în refugiu la V atra
Dornei, ceea ce a determinat familia V olcinschi să își schimbe temporar
domiciliul, părăsind locuința din str. Aviator Gagea nr. 123. Ministerul
Educației Naționale a făcut tot ce a putut ca elevii refugiați din teritoriile pierdute să nu simtă efectele războiului: aceștia (cu precădere orfanii) au
fost repartizați nu doar la licee, ci și în internate ori la gazde, scutiți de
taxe
4, iar bursele lor au fost menținute5. Fenomenul a dus, desigur, la
suprapopularea școlilor din Regat, ceea ce poate explica de ce Raul V olcinschi a urmat cursurile clasei a XII‑a ca elev particular la Liceul „Ștefan cel
Mare” din Suceava. Nu știm dacă făcea naveta, locuind cu părinții, ori dacă a stat într‑un internat sau în gazdă. Cel mai probabil, așa cum reține și
matricola sa, s‑a pregătit „în familie” . Fie că schimbarea a fost grea, pro‑
fesorii diferiți ori preocupările sale zilnice s‑au îndepărtat de școală, fapt este că mediile din acest ultim an sunt, cu foarte puține excepții, mai mici
decât la „Aron Pumnul” . În mod surprinzător, mediile cele mai mici le‑a
avut la limba latină (în care era foarte fluent), la drept și economie politică (adică exact ceea ce urma să studieze și să predea). A absolvit cu media
generală 7,08
6.
Însă în septembrie 1941, la scurtă vreme după intrarea României în
război și la două luni distanță de eliberarea Cernăuțiului, Raul V olcinschi
a promovat examenul de bacalaureat al treilea din cei 54 de candidați, cu
media generală 7,50, excelând la geografia României, limba latină și știin‑
țele naturale7. La senectute putea încă să recite pasajul din De bello Gallico
a lui Caesar care îi căzuse la examenul de latină:
1. Este vorba, probabil, despre Regimentul 12 Artilerie, din care făcea parte și Emil
Bodnăraș.
2. ACSIC, interviu cu Raul V olcinschi.
3. Fișă de imobil, arhiva familiei V olcinschi.
4. Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Suceava, fond Liceul Ștefan cel Mare, dosar nr. 1/1940, f. 619.
5. Ibidem, f. 158.
6. Idem, dosar nr. 7/1940, f. 90.
7. Diploma de bacalaureat, arhiva familiei V olcinschi.

163
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
Ne‑a dictat, profesorul era unul universitar, Săveanu, și ne‑a spus: „Domnilor
candidați, aveți două ore la dispoziție, puteți folosi și dicționarul, dar nu prea des, că numai vă încurcați. Vă doresc succes” . Eu mă ridic și mă duc cu foaia la el și depun. „Păi aveți două ore, lucrați, încercați ceva.” „Dom’ profesor, am terminat.” „Păi cum?” „Foarte bine, cât timp ați dictat, am făcut retrover ‑
siunea direct” Se uită: „Da, da. Unde ai făcut liceul?” . Eram adunați din mai multe orașe. „La Aron Pumnul, în Cernăuți.” „Aaa, la Aron Pumnul, 10, fără
discuție.»” Eram foarte puternici
1.
După promovarea examenului, familia s‑a întors în Cernăuți. Pentru Raul
a sosit vremea alegerilor: atât a profilului facultății pe care să o urmeze,
cât și a orașului în care să o facă. Mama lui l‑a îndrumat spre Medicină, pe care ea însăși o studiase, fără a o absolvi. Inițial Raul s‑a lăsat convins și a decis să se înscrie la București. Dar contactul cu realitatea l‑a făcut să se răzgândească foarte repede, după ce un student din anul III i‑a arătat niște cadavre pregătite pentru disecții și l‑a făcut să verse. Plimbându‑se pe străzile Bucureștiului, s‑a întâlnit cu un fost coleg din Suceava, care l‑a
îmboldit să se înscrie la Drept. Dar conștient de posibilitatea ca părinții lui
să nu vadă cu ochi buni schimbarea, a profitat de faptul că avea documen‑tele necesare în duplicat și s‑a înscris și la Academia Comercială. Cum tatăl său absolvise Handelsakademie din Viena, mișcarea era menită a‑i împăca pe ai lui. Deși ambele încercări au fost încununate de succes (a intrat printre primii la ambele facultăți
2), nu le‑a mărturisit adevărul decât
de Crăciun, după ce mama lui l‑a întrebat curioasă de ce nu își cumpără halat, precum alți colegi de‑ai lui. A încercat chiar să‑l determine să mai stea acasă un an, dar băiatul ei se ambiționase să se impună față de colegii de la Academie, în ciuda handicapului de a nu fi studiat deloc contabilita‑tea ori alte materii specifice. Din același motiv a frecventat mai des cur ‑
surile Academiei decât cele de la Drept.
Primii ani de război nu au afectat traiul civililor foarte mult. Penuria
alimentară din anii de după război a fost mult mai severă decât problemele din perioada studenției lui Raul V olcinschi. Dar pe măsură ce războiul
avansa, el și‑a făcut simțită prezența sub diverse forme. Unul din primele bombardamente majore ale aliaților asupra Bucureștiului era să îi fie fatal. O bombă căzută în adăpostul unui bloc de pe Calea Dorobanți a ucis câteva sute de oameni. V olcinschi a scăpat pentru că nu a suportat mirosul greu din subsol, așa încât s‑a ascuns într‑o nișă de la intrarea blocului. În aceeași
1. Interviu cu Raul V olcinschi, realizat de Lucian D. Popescu.
2. ACNSAS, fond Rețea, dosar nr. 130670, vol. 1, f. 21.

164
Alin MureșAn
perioadă, odată cu avansarea armatelor sovietice, părinții lui au fost din
nou evacuați din Cernăuți, de data aceasta la Craiova1. Deoarece anul uni‑
versitar a fost suspendat din cauza bombardamentelor, fiul lor i‑a urmat.
Întoarcerea armelor la 23 august 1944 a prins, deci, familia V olcinschi
la Craiova. La scurtă vreme, foarte mulți refugiați din oraș au fost trimiși înapoi de sovietici, mulți dintre ei ajungând mai târziu în Siberia. Raul s‑a întors la București în toamnă, când s‑au reluat cursurile, și a găsit o atmo‑sferă mult mai politizată, dar și foamete. În unele zile, trebuia să se mul‑țumească să mănânce doar un castravete
2. Refugiul din fața sovieticilor îl
făcuse mai mult decât refractar la comunism, pe care nu îl cunoscuse până atunci decât din lozinci. De altfel, studenții bolșevici erau extrem de puțini și deloc bine văzuți. Într‑o zi a văzut un grup de oameni care împingeau un individ mic de înălțime spre geamul de la unul din etajele superioare ale Academiei Comerciale. I‑a sărit în apărare, observând că era depășit fizic și numeric, iar grupul a vrut să‑l apuce și pe el, până când a fost oprit de către colegii lui V olcinschi. În busculada care a urmat, victima inițială s‑a strecurat și a reușit să scape. Îi deranjase pentru că făcea propagandă comunistă, de care oamenii erau sătui de pe front. Mai târziu s‑a întâlnit cu studentul bolșevic, care era nimeni altul decât Paul Niculescu‑Mizil
3.
După război
În 1945 a absolvit ambele facultăți, fiind chiar șef de promoție la Academia Comercială. Dar situația familiei a devenit tot mai grea. Părinții săi au rămas la Craiova, tatăl său având o pensie mică. Mama lui avea să se angajeze ca
1. Documentele au fost emise pe data de 24 iunie 1944 (Carnet de evacuat, arhiva familiei V olcinschi).
2. ACSIC, interviu cu Raul V olcinschi.
3. Paul Niculescu‑Mizil (1923‑2008), om politic comunist, membru PCR din 1945, unul din principalii propagandiști ai regimului. A fost rectorul Școlii Superioare de Partid „Ștefan Gheorghiu”, director adjunct al Institutului de Istorie a Partidului (1955), șeful secției de propagandă și agitație a Comitetului Central al partidului (1956‑1968). A ocupat importante funcții pe linie de partid și în stat inclusiv după instalarea lui Nicolae Ceaușescu, fiind viceprim‑ministru (1972‑1981), ministru al Educației și Învățământului (1972‑1976), ministru al Finanțelor (1978‑1981). Numit inițial de Ion Iliescu în conducerea Frontului Salvării Naționale după 1989, a fost în cele din urmă condamnat pentru implicarea sa în represiunile din timpul revolu‑ției. A fost grațiat după 3 ani (http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Niculescu‑Mizil, 19.08.201 1).

165
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
infirmieră la Spitalul Militar, dar abia în 19501. S‑a mutat deci din nou la
București, s‑a înscris la doctorat și, pentru a se întreține, a efectuat tradu‑
ceri din limbile poloneză, germană și rusă2. Tot pentru a‑și completa veni‑
turile, se pare că a dat și meditații studenților3.
Tatăl său, deși apolitic până la nivelul la care renunțase la diplomație
dezgustat de presiunile partidelor de a‑l recruta de fiecare dată când ajun‑
geau la guvernare, avea o aplecare ideologică spre liberali. Raul V olcinschi s‑a apropiat de țărăniști, în rândurile cărora s‑a și înscris în ianuarie 1946,
la Craiova, datorită activismului lor superior. Fiind o fire voluntară și om
de acțiune, a participat la mitingurile din perioada tulbure de cucerire a puterii de către comuniști, inclusiv la celebra manifestație din 8 noiembrie 1945, care s‑a soldat cu mai multe decese.
Deja la momentul respectiv, comuniștii au ajuns să dețină 14 din cele
18 posturi ministeriale sub Petru Groza
4. De altfel, Gheorghe Gheorghiu‑Dej
a trasat obiectivul epurărilor în administrație încă din timpul demonstrației de susținere a numirii lui Petru Groza în funcție la începutul lui 1945: „În
primul rând trebue să trecem hotărâți la acțiunea de democratizare a vieții
noastre publice, să trecem hotărâți la acțiunea de curățare a întreprinderilor, a instituționilor publice, de dușmanii poporului, de elementele reacționare
cari sabotează activitatea noastră practică în toate domeniile și cari au
sabotat până în prezent”
5. Epurările au avut la bază criterii exclusiv ideo‑
logice. De exemplu, în aprilie 1945, ministrul Justiției primea directivă de la sovietici să înlocuiască nu mai puțin de 1.000 de magistrați
6, moment în
care au pătruns în sistem foarte mulți activiști comuniști, majoritatea fără
nici un fel de studii juridice. Nemulțumit de influența aproape exclusiv
sovietică în țară, Regele Mihai I a intrat în grevă regală pe 24 august 1945, refuzând să mai semneze documentele trimise de la guvern
7, în speranța că
Petru Groza avea să demisioneze. Dar puterile Occidentale au refuzat să îl
1. ACNSAS, fond Rețea, dosar nr. 130670, vol. 1, f. 23; idem, fond Informativ, dosar
nr. 1980, vol. 2, f. 201.
2. Idem, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 1, ff. 24v, 25.
3. Idem, fond Rețea, dosar nr. 130670, vol. 1, f. 21.
4. Dennis Detelant, România sub regimul comunist, ediția a II‑a revăzută, Fundația
Academia Civică, București, 2006, p. 66.
5. Scânteia, nr. 161/8 martie 1945, p. 3.
6. Dennis Deletant, op. cit., p. 69.
7. Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866‑1947). Vol. IV:
Mihai I, ediția a IV‑a, revăzută și adăugită, Editura Enciclopedică, București, 201 1, p. 146.

166
Alin MureșAn
sprijine pe rege, care a renunțat la atitudinea sa la sfârșitul anului, după ce
contextul internațional l‑a lăsat fără speranțe.
V olcinschi nu activase din punct de vedere politic atât de mult încât să
nu mai aibă cale de întoarcere. Dimpotrivă, obligat de îndatoririle de fami‑
lie, și‑a căutat un loc de muncă mai stabil, cu atât mai mult cu cât în 1947
s‑a căsătorit cu fosta lui colegă de an, Viorica Lucia Orezeanu. În luna
octombrie a aceluiași an s‑a angajat prin concurs la Direcția Generală a
Poliției1. Din ianuarie 1948 a fost numit în grad de comisar pe lângă Direcția
nr. 1 de Studii și Planificare, unde șef direct i‑a fost Simion Pop. Sarcina principală a lui V olcinschi a fost să organizeze un birou de traduceri care
se ocupa cu „probleme juridice și polițienești” . Pe deasupra, s‑a ocupat cu organizarea bibliotecii ministerului. La sfârșitul lui 1948 Pop știa că urmează
să fie mutat în învățământ și i‑a propus lui V olcinschi să devină asistent
universitar, „deoarece a observat priceperea mea în muncă” . Într‑adevăr,
Pop a fost numit decan la Facultatea de Științe Juridice din Cluj și șef de
catedră la Economia Politică. V olcinschi l‑a urmat și, întrucât Ministerul Învățământului a aprobat numirea sa, și‑a depus demisia din Poliție (care tocmai se transformase în Direcția Generală a Miliției), aparent și pentru
că „mie nu mi‑a plăcut militărie”
2.
A fost apreciat ca „indisciplinat, încăpățânat, lipsit de simț de răspundere
și superficial în lucrări”3, „un element muncitor, având orientare politică,
dar care suferea de multă indisciplină” . Nu era un „funcționar format, fiind superficial în lucrări și lipsit de simț de răspundere”, dar era omul de
încredere al lui Simion Pop, fostul director general adjunct
4. Toate acestea
sunt aprecierile ofițerilor de Securitate de mai târziu, nu caracterizări directe
ale celor cu care lucrase în poliție. E destul de clar totuși că nu avea voca‑
ție pentru munca de birou.
În primele zile ale lui ianuarie 1949, reușind să primească o locuință pe
strada Nicolae Iorga (avea deja nu doar grija soției, ci și a fiicei nou năs ‑
cute), Raul V olcinschi s‑a mutat la Cluj. Apartamentul care i‑a fost repar ‑
tizat în imobil îi aparținuse profesorului Alexandru Angelescu, titularul
catedrei de Drept Civil până la moartea sa, în 19475, care o donase facul‑
tății pe care a slujit‑o.
1. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 2, f. 125v.
2. Ibidem, vol. 1, ff. 29, 30.
3. ACNSAS, fond Rețea, dosar nr. 130670, vol. 1, ff. 27, 28.
4. Ibidem, f. 22.
5. https://legeaz.net/personalitati‑juridice/alexandru‑c‑angelescu (12.10. 2017).

167
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
Consecvent cu sine însuși, a încercat într‑o primă etapă să cunoască mai
multe despre ideologia bolșevică. În urma lecturilor susținute, a rămas
nesatisfăcut de Karl Marx, căruia îi reproșa reducționismul, și s‑a îngrozit de Lenin, care definea dictatura proletariatului ca violență neîngrădită de
lege: „Cine nu înțelege nevoia dictaturii oricărei clase revoluționare pentru a‑și asigura victoria, nu pricepe nimic din istoria revoluției […] Dictatură
înseamnă – luați aminte o dată pentru totdeauna! – puterea neîngrădită bazată pe forță și nu pe lege”
1. Astfel că, după cum spunea, eroarea lui
Marx a fost transformată în oroare de Lenin.
Încă din primele zile i‑a devenit clar că regimul comunist este periculos
atât teoretic, cât și practic, mai ales după ce a fost martorul epurărilor politice a studenților și a profesorilor deopotrivă. Nume importante ale culturii românești au fost îndepărtate de la catedră numai pentru că Partidul
nu putea conta pe adeziunea lor ideologică
2. Cazul cel mai cunoscut, Lucian
Blaga, s‑a petrecut chiar în ianuarie 19493, la câteva săptămâni de la sosirea
lui V olcinschi la Cluj. Peste câteva luni, decanul a decis eliminarea câtorva
sute de studenți de la Drept exclusiv după nume, în prezența unui V olcinschi
stupefiat. Unul dintre cei eliminați a ajuns pontator pe șantier4. Observând
tot mai des astfel de tragedii născute din ideologizarea totală a societății,
pe deplin edificat asupra realității comuniste, a devenit ostil regimului:
Era o vreme a răului endemic: cine era rău își găsea locul într‑o societate în
care la un moment dat făcea rău cu plăcere. Răul are și el aspectul său de plăcere, aici e foarte curios sufletul omenesc. Criminalul urăște victima. Este o poveste a literaturii romantice faptul că el se căiește în celula lui. Nu! Nu‑i adevărat, el nu se căiește, ci își caută argumente: „De ce mi‑ai ieșit în cale? Așa n‑am avut încotro și am băgat cuțitul în tine de 50 de ori”
5.
1. Dmitri V olkogonov, Lenin. O nouă biografie, traducere Anca Irina Ionescu, Editura
Orizonturi, Editura Lider, București, f.a., p. 269.
2. Cf. Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, Raport
final, Editura Humanitas, București, 2007, p. 301 (în continuare, CP ADCR, Raport final).
3. Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, ediția a III‑a, adăugită, Editura Humanitas,
București, 2015, p. 37.
4. ACSIC, interviu cu Raul V olcinschi.
5. Ibidem.

168
Alin MureșAn
Organizația
Om de acțiune, dar în același timp un tip cerebral, care gândea în perspec‑
tivă, a simțit nevoia coagulării unui grup de tineri capabili atât din punct de vedere intelectual, cât și fizic. Scopul său era acela de a sprijini efortu‑rile luptătorilor din munți, dar nu oricând, ci numai atunci când se va ivi
contextul potrivit. Faptul era deopotrivă naiv și realist: naiv pentru că
credea, în spiritul epocii, că un război între democrațiile occidentale și cele populare este inevitabil și chiar iminent; realist fiindcă a realizat că la nivelul lor nu pot muta munții din loc, ci doar să sprijine grupări mai pri‑
cepute într‑un război de gherilă în spatele liniilor, fără a se aventura roman‑
tic într‑o luptă perfect inegală.
Intelectual prin excelență, prețuia studenții inteligenți, ambițioși și neper ‑
vertiți politic. Dar în același timp avea nevoie și de tineri atletici, cu o constituție robustă, care să poată face față cerințelor fizice ale traiului pe
munte și ale luptei armate. Poziția sa de lector, precum și calitățile remar ‑
cabile de orator, farmecul pe care îl exercita de la catedră și libertatea cu
care vorbea (își începea cursurile cu formula „domnișoarelor și domnilor studenți”) i‑au permis nu doar să cunoască vârfurile studențești, ci și să‑i atragă de partea sa. Exercita un magnetism aparte, atât prin elocvență, cât și prin generozitatea și deschiderea sa: pe Marcel Petrișor l‑a ajutat să se
transfere la București numai pentru că era în relații cu oameni pe care îi
aprecia. Nu doar că nu îl cunoștea, dar nu l‑a întrebat nimic
1. Chiar și
Securitatea îi aprecia calitățile: „inteligent, conștincios [sic!] , având priză
în massele studențești pe care le domina prin cunoștințe și atitudine. Are mare putere de muncă, având o serioasă cultură atât burgheză cât și pro‑
gresistă. Are serioase perspective de desvoltare”
2.
Primele intenții de a organiza o grupare anticomunistă s‑au manifestat
încă din 1950. Dar V olcinschi nu a gândit o schemă convențională de orga‑
nizare: grupul său nu avea nume, recrutările erau făcute aproape întot‑deauna de către el personal, iar majoritatea membrilor nu se cunoșteau între ei. Nu existau ședințe ori activități în grup, ci fiecare membru se pregătea individual pentru momentul în care urma să se treacă la acțiune
3.
Toate aceste măsuri erau menite a preveni căderea în cascadă, în cazul în
care aveau să fie descoperiți.
1. Idem, interviu cu Marcel Petrișor.
2. ACNSAS, fond Rețea, dosar nr. 130670, vol. 1, f. 22.
3. Idem, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 3, ff. 7, 8.

169
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
Membrii grupului au fost selectați în decursul a mai mulți ani, pe măsură
ce dovedeau anumite calități și treceau probe ale încrederii. Pe Ioan Iuga
l‑a cunoscut încă din toamna lui 1949, când s‑a înscris la Facultatea de Drept și l‑a remarcat de‑a lungul primilor doi ani „ca un element foarte sârguincios” . Dar au descoperit congruența viziunilor politice abia după absolvire, când Iuga l‑a rugat să îl ajute să se angajeze ca asistent, arătându‑se nemulțumit de politica de cadre a Uniunii Tineretului Muncitoresc
1. Unul
din primii studenți pe care și i‑a apropiat a fost Romulus Victor Ursu („Bubi”), originar din Făgăraș
2. După ce acesta a absolvit și s‑a angajat
ca avocat în orașul natal, V olcinschi i‑a cerut să îi ofere informații din teritoriu. Era interesat de starea de spirit a populației, de reacția țăranilor la colectivizare, despre prezența grupurilor de rezistență armată din zonă
3.
De altfel, fiind extrem de sociabil și volubil, îi era foarte ușor să intre în discuții și să capteze atenția oamenilor din medii și clase sociale dintre cele mai diverse.
„Bubi” Ursu i‑a vorbit și fratelui său, Cornel („Puiu”), despre V olcinschi
și interesul acestuia pentru grupările de rezistență din zonă. Totodată, i‑a recomandat fostului său profesor pe Ioan Ganea, Dorin Covoran și Matei Bucurenciu (care stătuse la el în gazdă)
4. Dar Romulus avea să moară într‑un
accident de mașină pe 5 mai 1952, în drumul de la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus
5. V olcinschi l‑a recrutat apoi pe Cornel Ursu, care a
acceptat să facă nesfârșite drumuri pe munți în speranța de a intra în legă‑tură cu partizanii lui Gavrilă Ogoranu
6.
Dar profesorul însuși participa la excursii în Munții Făgărașului în
vacanțe, fie singur, fie împreună cu studenții ori chiar cu familia. Aceste excursii aveau să îi fie imputate mai târziu de către Securitate, care știa că ele nu aveau un scop pur turistic, așa cum a încercat el să îi convingă. De
1. Idem, fond Penal, dosar nr. 344, vol. 1, f. 154.
2. Tatăl lui, Romulus Ursu (1895‑1952), a fost profesor de istorie la Liceul „Radu Negru” din Făgăraș, la care studiaseră numeroși membri ai grupării de rezistență armată condusă de Ion Gavrilă Ogoranu. Arestat pe 5 aprilie 1951 și internat admi‑nistrativ pentru că l‑ar fi ajutat financiar pe Horia Sima în perioada în care i‑a fost elev, a murit în penitenciarul Văcărești pe 23 noiembrie 1952. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 2013, vol. 2, f. 196; AANP , fond Fișe matricole penale, Ursu Romulus, disponibil on‑line la adresa www.biblioteca‑represiunii.ro (24.09.2017).
3. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 1, f. 40.
4. Ibidem, ff. 27v, 28.
5. Idem, fond Informativ, dosar nr. 2013, vol. 2, f. 197.
6. Ion Gavrilă Ogoranu, Lucia Baki, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. III,
Editura Marineasa, Timișoara, f.a., pp. 173, 174.

170
Alin MureșAn
altfel, toate drumurile sale erau prilej de a se informa cu privire la atmosfera
din medii sociale vizitate. La București întreținea relații cu Nicolae Petrescu,
un angajat al Băncii de Credit și Investiții cu care fusese coleg în poliție, nemulțumit la rândul său de situația din țară, care își exprimase dorința
(complet nerealistă însă) de a fugi peste graniță. Astfel că profita de depla‑
sările la Ministerul Învățământului ori la Școala Superioară de Științe
Sociale „A.A. Jdanov”
1 pentru a se întâlni cu Petrescu. Uneori, încerca să
facă rost de bani pentru organizație: în vara lui 1953 i‑a recomandat lui
Iuga să vorbească cu Petrescu pentru a vinde aurul de care putea face rost cu ușurință, grație zăcămintelor din locul său de baștină (Ormindea)
2.
Intențiile nu s‑au materializat niciodată, dar sunt simptomatice pentru genul de mici uneltiri pe care încerca să le pună la cale.
În paralel, câțiva dintre intelectualii angrenați în sistem își manifestau
nemulțumirile față de politica partidului. Prin 1951 V olcinschi a dedus din discuții că unii dintre ei sunt constituiți într‑un fel de grup politic, cei mai notabili fiind Tudor Bugnariu
3, Hadrian Daicoviciu4 și Simion Pop5. Chiar
dacă ei nu au fost implicați direct în activitatea sa anticomunistă, unele idei discutate cu aceștia par să îi fi servit drept sursă de inspirație pentru arhi‑tectura și activitatea grupului. Mai mult decât atât, așa cum vom vedea, avea să păstreze și chiar să intensifice relațiile cu unii dintre ei peste câteva
decenii.
Din calitatea de președinte al clubului Știința Cluj a cunoscut doi spor ‑
tivi talentați, pe care și i‑a apropiat în toamna lui 1952. Ambii erau cam‑
pioni naționali la juniori: pe Ștefan „Puiu” Bălan (campion la atletism în proba de o sută de metri) l‑a ajutat să se transfere la Facultatea de Geologie, iar recunoștința acestuia a fost baza prietenei care s‑a înfiripat ulterior. În
1. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 1, f. 26.
2. Ibidem, f. 155.
3. Tudor Bugnariu (1909‑1988), marxist, membru corespondent al Academiei Române din 1955. Comunist din ilegalitate, a fost primul primar al Clujului după 23 august 1944. În 1948 a fost consilier cultural la Belgrad. A predat în mediul universitar și a ajuns chiar adjunct al Ministrului Învățământului în 1956. Din 1957 a fost căsătorit cu Dorli, fiica filosofului Lucian Blaga (https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Bugnariu, 12.10.2017).
4. Hadrian Daicoviciu (1932‑1984), istoric al antichității și arheolog, cunoscut pentru lucrările despre istoria și cultura dacilor, fiul lui Constantin Daicoviciu. Profesor universitar, a fost director al Muzeului de Istorie a Transilvaniei și al Institutului de Arheologie din Cluj Napoca (https://ro.wikipedia.org/wiki/Hadrian_Daicoviciu, 12.102017).
5. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 124, ff. 13‑15.

171
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
mod similar, V olcinschi l‑a ajutat pe prietenul cel mai bun al lui Bălan,
Ovidiu Hagea (campion la înot), să fie admis la aceeași facultate1. Proba
de recrutare în cazul lui Hagea a fost una inedită, căci profesorul său i‑a propus să fie informator, în schimbul a numeroase avantaje: „Hagea efec‑tiv credea că vreau să‑l recrutez pentru Securitate. Îi spusesem și că Bălan era deja recrutat, iar el holbase ochii la mine, că nu se poate așa ceva. Era transpirat de groază, că ținea la mine, îi auzisem părerea despre mine în oraș. A încercat să scape spunându‑mi că e regalist, că n‑are nimic cu comuniștii, dar dacă nu e regele în țară… Așa l‑am primit pe el.”
2
Alți membri ai grupării au fost Toma Mandriș (funcționar la Uzinele
Reșița, fost legionar refugiat în Germania), Ioan Crașovan (fost student de la Drept, devenit avocat la Timișoara), Alexandru „Puiu” Roșcoban (și el fost student de‑al său în 1949, stabilit ulterior la Timișoara), Mircea V asu (avocat în Deva, originar din Făgăraș)
3, Ioan/Giovanni Lupi (Iași/Cluj),
Aurel Costea (Iași), Gheorghe Tomșa (Arad)4, Iuliu Breazu (sprijinise
grupul de rezistență armată al maiorului Dabija)5. Dar avea și o serie de
contacte cu care avea același fel de discuții și planuri ostile regimului, pe care, cel mai probabil, nu‑i pusese în temă cu faptul că vrea să aibă o organizație de sprijin. De altfel, cum „organizația” nu avea nici un soi de structuri formale este greu de trasat granița între cei care erau membri și cei care erau doar cunoștințe. Cert este că V olcinschi întreținea legături strânse și cu Marcel Petrișor ori I.D. Sîrbu, de exemplu. Securitatea iden‑tificase – cât de corect, încă nu știm pentru fiecare caz în parte – 47 de persoane în cercul său apropiat, din nouă orașe diferite, cei mai mulți la Cluj, Făgăraș și Hunedoara. Din cei 47, 20 erau considerați „legături principale”
6.
Prin 1951 l‑a cunoscut și pe studentul Matei Boilă (nepotul lui Iuliu
Maniu), cu care a avut mai multe discuții împotriva regimului. Ambii erau de acord că războiul este inevitabil, iar Boilă i‑a mărturisit că „la o even‑tualitate ar colabora cu mine” . Tot el l‑a sfătuit pe V olcinschi să nu se organizeze, ci să caute să își cunoască foarte bine colaboratorii, ca să știe dacă se va putea baza pe ei
7. Totuși, cel mai probabil Boilă nu a făcut parte
1. Idem, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 1, ff. 44, 45.
2. ACSIC, interviu cu Raul V olcinschi.
3. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 1, ff. 94‑101.
4. Idem, fond Informativ, dosar nr. 1980, vol. 1, ff. 17, 18.
5. Ibidem, f. 19.
6. Ibidem, vol. 2, f. 157.
7. Idem, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 1, ff. 102, 103.

172
Alin MureșAn
din organizația profesorului. El a plecat din Cluj după absolvirea facultății
ca să se întrețină, lucrând la o schelă petrolieră cu doctorul Radu Iencica (și el prieten foarte bun cu V olcinschi mai târziu), dar a fost ridicat și internat administrativ în august 1952. A fost rearestat la începutul lui 1956
1,
astfel că nu a apărut în lotul V olcinschi, deși Securitatea l‑a considerat, în unele documente, ca făcând parte din grup
2.
Jocul cu Securitatea și închiderea cercului
La începutul lui 1953 Raul V olcinschi atrăsese interesul Securității. Dar nu pentru activitatea lui, care pare să fi rămas necunoscută încă, ci pentru a fi folosit într‑o lucrare separată: urmărirea lui Nicolae Comșa, fostul con‑ducător al Bibliotecii Franceze din Cluj. Din informațiile Securității, sediul bibliotecii fusese, până la desființarea sa în martie 1953, în imobilul în care locuia V olcinschi
3. De fapt, fiind vorba de un imobil de locuit, profesorul
Comșa însuși, doctor în Drept la Paris, locuia pe str. Nicolae Iorga nr. 23, într‑un apartament vecin
4.
Din acest moment a început un joc dublu foarte periculos. Recrutarea
sa, în mai 1953, a avut la bază un șantaj discret, dar nu mai puțin perfid. În cazul în care ar fi reacționat negativ, slt. Emil Mărgineanu
5 pregătise
câteva arme, având opțiunea de a specula „dragostea față de soție și copil, precum și dragostea lui pentru mama sa care se află în țară; faptul că se află într‑un post bun, din care poate să‑și întrețină familia; posibilitatea de a‑l compromite față de facultate și deci a poziției sale, în urma faptului că a fost îndepărtat din Miliție și pentru că a fost prieten cu Pop Simion, care este un dușman al regimului; teama de‑a fi arestat este un alt element pe care se va miza în sensul că i se va arăta că singura cale pentru a se reabilita este colaborarea cu organele noastre”
6. Discuția a fost centrată pe
activitatea lui din Poliție, dar lui V olcinschi i‑a fost teamă de altă informație,
1. Cosmin Budeancă (coord.), Experiențe carceraleîn România comunistă, vol. II,
Editura Polirom, Iași, 2008, p. 109.
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 1980, vol. 1, f. 18.
3. Idem, fond Rețea, dosar nr. 130670, vol. 1, f. 1.
4. Idem, fond Informativ, dosar nr. 1980, f. 159.
5. Emil Mărginean/u (1931‑1985), a lucrat în Securitatea Cluj între 1951‑1963, când a fost trecut în rezervă din gradul de căpitan (http://www.cnsas.ro/cadrele_secu‑ritatii.html, Mărginean Emil, 12.10.2017).
6. ACNSAS, fond Rețea, dosar nr. 130670, vol. 1, f. 3.

173
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
pe care a încercat să o treacă sub tăcere: averea socrilor săi, care fuseseră
expropriați peste noapte și lăsați fără mijloace de supraviețuire. Deși i‑au
observat frica („avea bănuieli că pentru altceva a fost adus, fapt pentru care
îi tremura mâinile puțin”), și‑a revenit atunci când discuțiile au revenit la sport
și marxism: „și‑a recăpătat buna dispoziție, dovedind încredere în sine”1.
De aici încolo, a început un joc de‑a șoarecele și pisica, în care V olcinschi
a crezut (și, cel puțin o vreme, chiar a reușit) că poate să inverseze rolurile. S‑a repliat rapid, le‑a arătat ofițerilor că are talentul de a se împrieteni repede cu oamenii și de a „scoate din om ceea ce vrea”, dar că renunță la fel de repede la oameni atunci când observă că aceștia au cunoștințe precare. A acceptat apoi recrutarea, dar a încercat imediat să introducă o diversiune, dezvăluind o reținere bazată pe cerința profesorului Armand Negrea (șeful
catedrei de Economie Politică) de a nu discuta decât prin el astfel de infor ‑
mații
2, ceea ce indica Securității că știa de unul din oamenii lor. Oricum,
angajamentul luat era fals din primul moment, căci promitea să informeze organele statului despre activitățile dușmănoase cunoscute, dar trecea sub
tăcere propria organizație.
Jocul cu Securitatea a avut multiple episoade. Pentru că vreme de doi
ani Dorin Covoran nu i‑a mai dat semne de viață, l‑a confruntat ca să‑i testeze fidelitatea:
mă nu cumva de atunci și până acum ai devenit informator al securității și acum
a‑i [sic!] venit să mă tragi de limbă, să vezi ca mai face, ceți [sic!] mai spun.
În caz că ești omul securității, spune‑mi și atunci voi ști ce să facem ca să iasă totul bine. Dacă ești omul securității și ai dat ceva informații în legătură cu cele ce am discutat noi când ai fost și tu la Cluj, spune‑mi ce informații ai dat și eu te voi învăța ce să le spui și de aici încolo
3.
Mai târziu avea să afle că acesta, fiul unui preot catolic din Făgăraș
arestat pentru că nu acceptase trecerea la ortodoxie, acționa într‑adevăr ca
informator al Securității, atât înaintea arestării tatălui său, cât și după.
Covoran a fost deconspirat indirect de o fată pe care o trimisese cu o scri‑soare la V olcinschi. Ea însăși informatoare
4 recrutată special pentru grupul
de studenți din Făgăraș, i‑a mărturisit în octombrie 1955 acest lucru pro‑
fesorului, care i‑a avertizat pe ceilalți să fie prevăzători, inclusiv în ceea
1. Ibidem, f. 4.
2. Ibidem, f. 5.
3. Idem, fond Informativ, dosar nr. 1980, vol. 1, f. 148.
4. Victoria Beclereanu („Violeta”) din Făgăraș îi fusese studentă până în 1955 (Idem,
fond Informativ, dosar nr. 2013, vol. 2, f. 246).

174
Alin MureșAn
ce‑l privește pe informator1. Covoran însuși i‑a mărturisit mai târziu cel
puțin una din căderile avute, pe care a motivat‑o prin faptul că a fost bătut
cu un clopot în cap la Securitate2.
Totuși, în ciuda contribuției lor, se pare că nici Covoran, nici Bucurenciu
nu au fost sursa trădării inițiale. Ambii au fost interogați la Brașov la înce‑
putul lui 1955 în privința legăturilor cu V olcinschi, uneori chiar de către ofițeri de la Cluj. Acesta este, de altfel, momentul în care a fost recrutat Matei Bucurenciu
3. Dar probabil anchetarea celor doi era doar o consecință
a informațiilor pe care Securitatea le deținea deja. Odată cu recrutarea
informatorului „Grigoraș”4, în octombrie 1954, acesta l‑a semnalat pe
V olcinschi cu manifestări dușmănoase regimului, ceea ce a dus la deschi‑derea unui dosar de verificare, în ciuda faptului că figura și ca informator.
„Grigoraș” făcea parte, într‑un fel sau altul, din grupul de apropiați ai profesorului, căci îl trimisese la București să ia legătura cu Nicolae Petrescu
5.
Dar V olcinschi a realizat repede că a fost trădat de acesta, l‑a confruntat și l‑a îndepărtat din cercul lui de apropiați. A fost prea târziu însă pentru a
îndepărta bănuielile asupra activității sale. Ca urmare a deconspirării lui
„Grigoraș”, Securitatea l‑a reactivat pe Dorin Covoran
6.
Alte documente par să‑l indice pe Covoran ca primă sursă a deconspi‑
rării grupului, printr‑o notă din 31 august 1954 (dată, totuși, în urma propriei deconspirări de către un alt informator, așa cum vom vedea mai jos). Nu știm de ce ea a rămas fără consecințe, deși e posibil să aibă legă‑tură cu faptul că acesta mai lucrase ca informator în perioada 1949‑1953,
cu rezultate foarte slabe
7 De asemenea, lipsa comunicării dintre Securitățile
locale poate fi o explicație, dat fiind că Dorin Covoran era în raza județu‑lui Brașov, iar „Grigoraș” activa în județul Cluj.
Securitatea a realizat în timp jocul dublu pe care îl ducea. V erificarea
procedurală a sincerității sale a avut loc de‑a lungul anului 1955, iar unul dintre ofițerii de caz, lt. maj. Ioan Chiorean
8 ajunsese la concluzia că este
1. Idem, fond Informativ, dosar nr. 1980, vol. 1, ff. 44, 156.
2. Ibidem, vol. 3, f. 248.
3. Idem, fond Informativ, dosar nr. 2013, vol. 3, f. 12.
4. În stadiul actual al cercetării, nu am reușit să îl identificăm.
5. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 1980, vol. 1, f. 17.
6. Idem, fond Informativ, dosar nr. 2013, vol. 5, f. 446.
7. Idem, fond Informativ, dosar nr. 1980, vol. 1, f. 175.
8. Ioan Chiorean/u (1925‑2000), a lucrat în cadrul Securității Năsăud (1948‑1951),
Rodna (1951‑1953) și Cluj (1953‑1956). A fost trecut în rezervă la 30 mai 1956 (http://www.cnsas.ro/cadrele_securitatii.html, Chiorean Ioan, 12.10.2017).

175
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
nesincer încă din luna octombrie. Prin urmare, colonelul Mihail Nedelcu1
(șeful Securității din Cluj) a aprobat abandonarea treptată, pentru a nu‑i
trezi suspiciuni cu privire la urmărirea sa2. În luna decembrie era conside‑
rat nesincer, pentru că ascundea activitatea subversivă pe care o ducea la universitate și se eschiva de la întâlnirile cu ofițerul de legătură, pe care îl subaprecia
3.
Cel mai probabil, lucrurile s‑au tranșat și mai devreme, pentru că în
luna iunie dosarul de verificare a lui V olcinschi se transformase deja în acțiune informativă de grup
4. O apreciere ulterioară, din perioada de după
închisoare, indica faptul că a fost abandonat pentru „nesinceritate și sfidare a lucrătorului operativ cu care ținea legătura”
5. E greu de apreciat măsura
în care V olcinschi a păcălit Securitatea, dar cu siguranță le‑a dat mult de furcă, datorită inteligenței. Era considerat un „element perfid și rafinat, care cunoaște o serie de metode de ale noastre de muncă, fapt ce a dus la desconspirarea agenților noștri [sic!] ”
6. O altă analiză subliniază compor ‑
tamentul său dual: „bun profesionist […] lector foarte bun, corect în
comportare […] a arătat și arată și în prezent că el este un atașat al regi‑
mului nostru și lucrează activ, pentru promovarea unei intelectualități noi, iar în anturajul lui restrâns, are o comportare direct contrarie”
7.
Încă de la primele eliberări din închisoare, Securitatea a urmărit să
recruteze, prin șantaj sau intimidare, cât mai multe victime. Calculul a fost
1. Mihail (Mihailov) Nedelcu, născut la 13 iulie 1905 în Bulgaria. A lucrat ca cizmar și băiat de casă în București și a aderat la mișcarea comunistă din 1930. A fost arestat și condamnat pentru activitatea sa ilegală în 1943, dar a fost eliberat din închisoare la puțină vreme după actul de la 23 august 1944. În sistemul represiv a intrat la 6 aprilie 1945, lucrând întâi în Direcția Lagăre din Ministerul de Interne (aprilie 1945‑ianuarie 1947), apoi la Poliția Pitești (august 1947‑august 1948) și la conducerea Securității Pitești (august 1948‑ianuarie 1951). A condus Securitatea Cluj între ianuarie 1951 și iunie 1957, dar a fost criticat pe linie de partid încă din 1953 pentru „comoditatea, lipsa de exigență, împăciuitorismul față de lipsuri” . Unul din subordonații săi, mr. Manea Gruia (șeful Serviciului Anchete Penale și unul dintre anchetatorii lui Raul V olcinshi), a completat un mandat de arestare pe numele șefului său și, știind că nu citește ce semnează, i l‑a introdus între actele de semnat (Liviu Pleșa, „Cadrele de conducere din Direcția Regională de Securitatea Cluj” în Caietele CNSAS, Anul II, nr. 1 (3)/2009, pp. 120‑122).
2. ACNSAS, fond Rețea, dosar nr. 130670, vol. 1, f. 16.
3. Ibidem, ff. 13, 14.
4. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 2013, vol. 3, f. 7.
5. Idem, fond Rețea, dosar nr. 130670, vol. 2, ff. 1‑2.
6. Idem, fond Informativ, dosar nr. 1980, vol. 1, f. 157.
7. Ibidem, f. 230.

176
Alin MureșAn
corect, pentru că ei de regulă nu aveau încredere decât în alți foști deținuți,
altminteri fiind un mediu greu de supravegheat. O astfel de rețea a ajutat
și la infiltrarea grupului V olcinschi, împreună de imprudențele și naivitățile lui Matei Bucurenciu. Acesta s‑a întâlnit în mai 1954 cu Gheorghe Urdea,
care fusese eliberat din Gherla în 1952 și, probabil speriat de faptul că
fostul său coleg de liceu i‑a cerut împrumut bani pentru a cumpăra o pușcă ZB, a sunat un ofițer de Securitate și i‑a povestit toată întâmplarea. Ofițerul se pare că i‑a dat banii lui Urdea, pentru a verifica traseul lui Bucurenciu
(aceste pretinsese că va da arma unor membri ai grupării lui Ion Gavrilă
Ogoranu, cu care fusese coleg de clasă), doar că el și‑a cumpărat un costum.
Urdea a fost dirijat în continuare pe lângă Bucurenciu, astfel că a putut
semnala mai multe informații, atât despre grupul Ogoranu, cât și despre grupul V olcinschi. Pe deasupra, a contribuit direct la reactivarea lui Dorin Covoran, care a început să vorbească și el, începând cu luna august, după
trei ani de zile în care ascunsese relația sa cu profesorul clujean
1. Covoran
era bănuit că nu este sincer în totalitate.
Securitatea Brașov a aflat și că V olcinschi este cel care l‑a ajutat pe
Bucurenciu să se înscrie ca student la Cluj. Profesorul i‑ar fi spus și că îi
poate face rost de acte pentru a trece granița, prin relațiile pe care le‑ar avea la legația americană, dar Bucurenciu ar fi refuzat, pentru a nu le provoca neplăceri părinților. Cât de adevărată este această informație nu știm, deși relațiile lui V olcinschi cu legația americană nu apar în alte surse,
dar simplul fapt că această discuție a fost relatată de Gheorghe Urdea
Securității era foarte periculos. De altfel, el îl cunoștea pe profesor. Totodată, Securitatea a aflat și că Bucurenciu ar fi stat ascuns două săptămâni în munți, alături de foștii săi colegi
2.
Încă și mai periculos, informatorul a relatat faptul că V olcinschi urma
să se deplaseze la Brașov pe 10 iulie 1954 și să ia legătura cu Remus Sofonea și Ion Ilioiu, doi membri ai grupării Ogoranu pe care îi cunoștea. Pare
destul de evident că Bucurenciu bravează și exagerează de multe ori, dar
pornea de la fapte reale, astfel că pericolul arestărilor era foarte mare. „Grigoraș”, pe de altă parte, demascase relațiile pe care V olcinschi le avea în unele instituții, la care apela pentru a „obține diferite protejări”, dar și
faptul că trimisese în străinătate o piesă de teatru antisovietică a lui I.D.
Sîrbu, „Sovromcărbune”
3.
1. Ibidem, ff. 169‑179.
2. Ibidem, f. 171.
3. Ibidem, f. 231.

177
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
V olcinschi era prudent chiar și cu apropiații săi. Nu doar că se ferea să
aibă întâlniri și discuții „subversive” pe stradă ori în locuri publice, dar
uneori își și verifica oamenii. De pildă, în vara lui 1954, la scurtă vreme după ce intrase în vizorul Securității din cauza informatorului „Grigoraș”, l‑a testat spunându‑i că:
știe că este omul securității și dă informații despre diferiți oameni și a început să‑l amenințe să nu creadă că aceste informații vor intra în pământ pentru că va ajunge și va cunoaște și el să nu uite ca întotdeauna el este bine informat, începând să‑l înjure pe informator că a căzut în „Plasa lui Mocanu” (Mocanu este urmărit în acțiune informativă) la care informatorul a început și el să înjure spunându‑i lui V olcinschi că nici nu mai vrea să discute cu el, dacă vorbește astfel de prostii, însă V olcinschi, și‑a revenit convingându‑se că poate avea și pe mai departe încredere în el
1.
Totuși, afirmația de final nu era adevărată, informatorul fiind trecut pe
linie moartă de către grup.
Arestarea
Prudența nu i‑a fost suficientă însă. În vara lui 1955 Securitatea pusese deja la cale un plan elaborat de atragere a lui V olcinschi într‑o cursă în munți. Trei ofițeri trebuiau să joace rolul unui grupuscul de partizani și să ia legă‑tura în păduri cu un brigadier silvic. Acesta, care mai fusese folosit de Securitate în acțiuni împotriva grupului Ogoranu, urma să ia legătura cu familia Bucurenciu. Deși Matei fusese deja recrutat ca informator, ofițerii doreau folosirea lui „în orb”, fără a‑l pune la curent cu întreg planul. Din motive care nu ne sunt cunoscute, planul nu a fost dus la îndeplinire. Scopul său era nu doar acela de a‑l captura pe profesorul clujean, ci de a produce dovezi asupra vinovăției sale, prin discuțiile pe care urma să le poarte cu falșii partizani
2.
Securitatea recunoștea că, în septembrie 1956, cu doar două luni înainte
de arestarea lui V olcinschi, nu aveau „posibilități de informare” . Din cei patru agenți recrutați în acest caz, unul se deconspirase (Victoria Beclereanu), la unul se renunțase pentru că era bănuit de joc dublu (Matei Bucurenciu), iar alți doi fuseseră îndepărtați de grup, bănuiți ca nesinceri (Dorin Covoran,
1. Ibidem, f. 232.
2. Ibidem, vol. 2, ff. 166‑173.

178
Alin MureșAn
respectiv „Grigoraș”)1. Cu toate acestea, la 12 noiembrie mai mulți ofițeri
din Cluj cereau aprobarea ministrului Securității statului, Alexandru Drăghici,
pentru arestarea lui V olcinschi și a câtorva dintre apropiații săi2. Deși nu
există înscrisuri în acest sens, pare destul de evident că decizia de a‑i
încarcera nu avea nicio legătură cu stadiul în care ajunsese verificarea (de
altfel, la proces aveau să fie condamnați exclusiv pe baza declarațiilor
proprii, fără alt probatoriu), ci cu faptul că revoluția maghiară zguduise blocul comunist în perioada 23 octombrie – 4 noiembrie.
Un episod ciudat petrecut în seara dinaintea arestării sale avea să‑l bân‑
tuie multă vreme. Un fost coleg l‑a abordat pe stradă, stângaci și vizibil
speriat, încercând să‑i transmită ceva important. Cum respectivul avea obiceiul de a‑i cere bani de băutură, profesorul l‑a respins și și‑a văzut de
drum, nu înainte de a‑l auzi pe Roman Grozavu
3 mormăind „tu ai vrut‑o,
ți‑ai făcut singur necaz” . Episodul s‑a lămurit mult mai târziu, după elibe‑
rarea lui V olcinschi din închisoare. Soția lui Grozavu era, în 1956, dacti‑
lografă la Securitate și bătuse la mașină ordinul de arestare a profesorului
în dimineața zilei de 22 noiembrie. Reacția de respingere a lui V olcinschi
l‑a făcut să se răzgândească însă, cu atât mai mult cu cât risca extrem de
mult încercând să‑l avertizeze4.
Dar întâmplările neobișnuite au continuat. În aceeași noapte, profesorul
a avut un vis straniu, care l‑a făcut să se trezească cu broboane de sudoare.
Cum în mod normal dormea atât de liniștit, încât nu‑și aducea aminte
niciodată visele și se trezea pe aceeași parte pe care se culca, iar soția lui
l‑a anunțat că s‑a zvârcolit în pat, lui V olcinschi i‑a fost greu să adoarmă
la loc. În vis stătea în fața unui individ care îl întreba numele. Profesorul
i‑a răspuns, în mod cu totul necaracteristic, V olcinschi V . Raul, după care individul a râs în hohote, s‑a recomandat Nedelcu și i‑a spus: „ai vrut
război, ne războim”
5.
În dimineața zilei de vineri, 23 noiembrie, s‑a abătut pe la seminarul
său de la Facultatea de Drept, deși nu avea cursuri. Secretara i‑a transmis
că fusese căutat de un bărbat îmbrăcat destul de neobișnuit pentru cei care îl
1. Ibidem, f. 155.
2. Ibidem, vol. 3, f. 175.
3. Deși V olcinschi nu i‑a notat decât inițialele în amintirile sale, numele îi este dez‑
văluit de către un agent de cameră care a stat cu profesorul în închisoare (Ibidem, f. 229 v).
4. „Letopiseț amar”, material inedit scris de Raul V olcinschi.
5. Ibidem.

179
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
vizitau de regulă. V olcinschi s‑a dus apoi la sediul clubului Știința, pentru
a semna mai multe acte, după care a revenit la universitate. A aflat că fusese
din nou căutat de bărbatul îmbrăcat ca un activist. Atunci când cobora scările pentru a pleca spre casă, a fost acostat de acesta, care l‑a invitat la
o conferință a lui Miron Constantinescu. Profesorul l‑a refuzat, nefiind membru de partid. A început să fie bănuitor atunci când s‑au întâlnit cu
decanul, care nu avea habar de vreo conferință, dar a decis să scape de
bărbat după ce vor fi ieșit din universitate. La ieșire a observat cum se
îndreaptă spre el, ieșiți din spatele unui tei gros, alți doi bărbați, și, aproape
imediat, o dubă. Din cealaltă parte a universității veneau alți trei bărbați
1,
cu mâinile în buzunar, lângă care se întrezăreau tocurile de pistol. Pe stradă nu era nici un martor, astfel că V olcinschi s‑a urcat în dubă după ce a fost
anunțat că este arestat. Pe drumul dinspre universitate spre sediul Securității
de pe strada Traian, unul din ofițeri i‑a arătat ordinul de arestare, semnat de colonelul Mihail Nedelcu
2. În aceeași zi au mai fost reținuți Matei
Bucurenciu și Cornel Ursu.
Seara mai mulți ofițeri au efectuat o perchiziție la domiciliul familiei
V olcinschi. Fiica lor, atunci în vârstă de 7 ani, a fost martora evenimentu‑lui, pe care l‑a priceput prea puțin pe moment:
Dar ulterior mi‑am dat seama că de fapt s‑a creat o ruptură pentru multă vreme
în casa noastră, atunci a intervenit marea falie, marea despărțire a lor, atuncea s‑a schimbat total viața noastră. Mama a rămas singură să facă față tuturor încercărilor foarte grele care au survenit, inclusiv să‑și găsească un post, pen‑tru că timp de câteva luni aproape n‑aveam ce mânca
3.
Perchiziția a fost realizată în prezența a două martore, Racz Vilma și
Makkai Gizela, care locuiau în același imobil, dar nu a găsit nimic altceva
decât haine, încălțăminte, mobilier și un aparat de radio4.
1. Echipa care urma să îl aresteze era formată din trei ofițeri: lt.‑maj. Kiraly Adalbert
(șeful echipei), lt.‑maj. Ioan Macavei și lt. Eugen Vigh (ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 6, f. 293).
2. „Arestarea”, material inedit scris de Raul V olcinschi.
3. ACSIC, interviu cu Anca V olcinschi.
4. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 3, f. 104.

180
Alin MureșAn
Ancheta
V olcinschi a fost scos la anchetă din după‑masa aceleiași zile. Cel care i‑a
luat prima declarație, care conține doar datele biografice principale, era
căpitanul Sigy Beiner, un evreu din Cernăuți, pe care îl cunoștea încă din
copilărie, când jucau fotbal în echipe adverse. Beiner nu i‑a făcut însă nici
o favoare. În celula numărul 9 din secția a doua a arestului l‑a așteptat un coleg, Ion Dumitriu, bolnav de tuberculoză, care i‑a spus că a venit la Cluj
pentru o rejudecare. Era în închisoare de opt ani. Nu i‑a spus însă faptul
că fusese una din victimele fenomenului Pitești și că, după această experi‑
ență sinistră și după atâția ani de temniță, devenise informator. Aici, la
Securitatea Cluj, era agent de cameră, adus special pentru a‑l trage de limbă
pe V olcinschi între ieșirile la anchetă
1. De altfel, aceasta era o practică
curentă în epocă, majoritatea celor din lot fiind încadrați informativ, unii chiar de către alți foști „piteșteni” .
O bună perioadă de timp V olcinschi a negat orice activitate împotriva
regimului și a recunoscut foarte puține dintre informațiile cu care era con‑
fruntat. În lipsa oricărui probatoriu, Beiner trebuia neapărat să obțină
mărturisirea profesorului pentru a putea trimite dosarul în instanță. Tactica
aleasă a fost cea a apropierii treptate de subiectele de interes major. Explicația poate fi dorința de a nu subestima inteligența lui V olcinschi,
cunoscută din dosarul de verificare, pentru a nu‑i dezvălui de la început
scopul anchetei. Primele întrebări sunt legate de concediile din ultimii ani,
motivele pentru care a părăsit Poliția, dar și relațiile pe care le‑a avut cu
Matei Bucurenciu.
Nesatisfăcut de lipsa rezultatelor, Beiner a decis să‑l confrunte cu decla‑
rațiile lui Bucurenciu însuși. Cum acesta a recunoscut repede că avea
legături cu membri ai grupului Ogoranu și că fostul său profesor i‑a cerut
să ia legătura cu ei, V olcinschi a realizat că nu mai are rost să susțină că
nu au discutat nimic. Inițial a pretins că i‑a cerut doar să‑l informeze care
e starea de spirit a populației, ceea ce a trezit ironia lui Beiner, care l‑a
întrebat dacă lucra „poate la întocmirea vreunei situații statistice cu privire
la viața țăranilor din raionul Făgăraș?”
2. Atitudinea pare să se schimbe
după ce i‑a pus în față parola organizației – „Viu dela Vâlcea” –, iar V olcinschi a admis că o cunoaște de la Romulus Ursu: „despre ea și despre
1. Idem, fond Informativ, dosar nr. 2013, vol. 12, passim.
2. Idem, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 1, f. 34.

181
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
toată activitatea mea clandestină m‑am hotărât să vorbesc și o voi declara
într‑un proces verbal de interogatoriu separat”1.
Dar în săptămâna următoare, deși a fost scos zilnic pentru declarații și
pare să colaboreze cu Beiner, a încercat să minimalizeze cât se poate de mult activitatea proprie și a celor despre care a fost întrebat. A recunoscut, de pildă, că a dat indicații numai lui Covoran și Bucurenciu, pe care îi bănuia (corect, după cum am văzut) de a fi devenit colaboratorii Securității. Pe deasupra, în toate interviurile de după 1990 a susținut că nu au avut niciodată o parolă, ea fiind o simplă plăsmuire a Securității, menită pro‑babil a demonstra caracterul organizat al grupării. Toate acestea par să sugereze că Beiner folosise violența pentru a determina acea aparentă schimbare de atitudine, produsă pe 27 noiembrie. Nesatisfăcut apoi de faptul că bătea în retragere, Beiner i‑a atras atenția în mod repetat: „Minți. Nu corespunde cu realitatea”, „Nu este adevărat”, „Nu ești deloc sincer”
2.
Majoritatea subiectelor pe care s‑au contrat căutau să îi implice în organi‑zație pe Ioan Albu, Cornel Ursu și Nicolae Petrescu, pe care V olcinschi a dorit să îi protejeze. Putem lesne bănui că reproșurile s‑au transformat în tortură.
Deși, bineînțeles, procesele verbale de interogatoriu nu conțin nicio
referință la utilizarea violenței, mărturia ulterioară a lui V olcinschi, dar și documente din perioada de după eliberare confirmă brutalitatea metodelor folosite. De asemenea, faptul că unele interogatorii transcrise într‑o pagină jumătate durau câte trei, patru ore reprezintă un alt indiciu destul de clar. În afară de clasica bătaie la tălpi, extrem de dureroasă, a fost agățat de un piron cu mâinile legate la spate, astfel încât întreaga greutate a corpului apăsa articulațiile umerilor, și i‑au fost smulse unghiile de la picioare. De altfel, această ultimă metodă, aplicată de Beiner, a demonstrat‑o fizic în 1969 în fața autorităților, când și‑a pus picioarele goale pe masă, cerând anularea condamnării de către Procuratura Generală
3. Chiar și Ministerul
de Interne recunoștea, într‑un document intern din 1972, faptul că „atât față de el, cât și față de alți tineri intelectuali s‑au comis grave abateri de la legalitatea socialistă”
4.
Unul dintre ofițerii de caz a relatat într‑un raport asupra anchetei că
„până la ora actuală [12 decembrie 1956 – n.n.] s‑a dovedit a fi un element
fanatic și care caută ca în anchetă să ascundă activitatea pe care a desfășurat‑o
1. Ibidem, f. 35.
2. Ibidem, ff. 63, 64, 67.
3. Idem, fond Rețea, dosar nr. 130670, vol. 2, f. 91.
4. Idem, fond Informativ, dosar nr. 1980, vol. 3, f. 280.

182
Alin MureșAn
fapt ce‑l determină ca atunci când i se citește câte un fragment din decla‑
rațiile celorlalte elemente să nege și ca ulterior totuși să recunoască, arătând că atunci nu și‑a adus aminte. În celulă față de agentul de cameră V olcinschi Raul arată că el încearcă să cunoască ce materiale avem noi asupra sa, deoarece până acum nu a reușit să stabilească acest lucru.”
1
Documentul pare să fie o probă a frustrării anchetatorilor, după o săp‑
tămână în care nu l‑au chemat la declarații. În aceeași zi în care a fost redactat, V olcinschi a fost ținut patru ore în interogatoriu pentru doar două întrebări, iar concluzia lui Beiner a fost că „nu ești sincer în această pro‑blemă și vom reveni în această direcție” . A doua zi a stat șase ore jumătate pentru aceeași întrebare
2. Nici măcar după ce i s‑a arătat declarația amă‑
nunțită a lui Cornel Ursu nu a vrut să recunoască faptele cele mai incrimi‑nante: „nu am nimic de adăugat”
3 e răspunsul care se repetă, sub diferite
forme, câteva zile la rând. Deși Beiner aflase că le‑a cerut celorlalți încă din libertate să nu recunoască nimic în eventualitatea unei arestări, V olcinschi s‑a încăpățânat să reziste.
Cândva între 21 și 24 decembrie 1956, Sigy Beiner a fost avansat la
gradul de maior. În Ajunul Nașterii Domnului a încercat iarăși să afle, fără succes, care era scopul pentru care V olcinschi aduna informații de la cola‑boratorii lui. La fel, în a doua zi de Crăciun. Ancheta nu ținea cont de sărbători, iar Beiner făcea, cel mai probabil, multe ore suplimentare în această perioadă, judecând după orele foarte diverse la care lua declarațiile. Între timp, pe 13 decembrie, fusese arestat și Nicolae Petrescu.
Insistențele lui Beiner au dat rezultate ceva mai bune în ultimele zile ale
anului. V olcinschi a recunoscut că a crezut propaganda occidentală privind o viitoare înfruntare cu comuniștii și s‑a gândit să contribuie, prin gruparea sa, la luptele din spatele liniilor, astfel că din 1951 a căutat să se apropie de cei cu atitudine potrivnică regimului. Ba chiar, pentru prima dată, a vorbit despre intențiile de a se retrage în munți pentru a sprijini forțele anti‑comuniste. Tot acum a început să numească și alți membri ai grupării: Toma Mandriș, Ioan Crașovan, Alexandru Roșcoban, Mircea V asu, Ioan Iuga, Ștefan Bălan, Ovidiu Hagea, Ioan Albu, dar și două nume despre care nu avem alte informații, ei nefiind nici implicați, după știința noastră, în vreun proces ulterior: Nicolae Ștefan și Gheorghe Barbu
4. Dar până
atunci Beiner știa aproape tot, întrucât Matei Bucurenciu vorbise destul de
1. Ibidem, f. 248.
2. Idem, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 1, ff. 73, 74.
3. Ibidem, f. 80.
4. Ibidem, ff. 90‑100.

183
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
mult, mai ales din 4 decembrie1. Mai mult decât atât, se pare că și Ioan
Albu a colaborat cu ancheta, după cum nota Securitatea în 1959 în propu‑
nerea de recrutare ca informator: „a fost sincer făcând declarații complecte fapt ce a contribuit la demascarea altor elemente și accelerarea anchetei”
2.
Cu toate acestea, Beiner nu a reușit să afle câteva din informațiile pe care le urmărea prin planul de anchetă: numele organizației, legăturile cu lega‑
țiile străine, legăturile cu Aurel Costea și I.D. Sîrbu, identitatea agenților
Securității care au trădat. În schimb, doreau să cunoască activitatea lui
Bucurenciu în cadrul organizației după ce a fost recrutat ca informator, dar și „de ce a trădat față de organele noastre”
3.
Din lista membrilor pe care o creionase V olcinschi, în urma unor cri‑
terii despre care nu avem informații, anchetatorii au reținut în mod special
patru nume. În primele zile din noul an, i s‑au solicitat declarații individu‑
ale despre Ioan Albu, Ștefan Bălan, Ovidiu Hagea și Ioan Ganea. Pe trei dintre ei i‑a identificat și în poze, probabil pentru ca ofițerii să se asigure
că arestează persoanele corecte. La scurtă vreme au fost reținuți și aduși
în arestul Securității.
A urmat o perioadă de pauză, probabil pentru a permite anchetarea
celorlalți membri. V olcinschi a mai fost scos la anchetă doar pe 7 martie,
la două săptămâni după ce maiorul Beiner l‑a interogat, la București, pe
Matei Boilă, care fusese rearestat. Deși a urmat mai multe dintre recoman‑
dările lui Boilă privind activitatea clandestină, a existat și o diferență de
abordare între cei doi. Boilă, viitor preot greco‑catolic, prefera o pregătire religioasă în dauna celei politice. Pe de altă parte, om de acțiune prin defi‑
niție, V olcinschi susținea că „Pe mine mă interesează să scap prima dată
de comuniști și apoi am să mă ocup de mîntuirea sufletului”
4.
În urma confruntării cu Matei Bucurenciu de pe 4 aprilie, a realizat că
nu are rost să mai nege faptul că dorea să ia legătura cu grupul din Făgăraș.
Pentru prima dată de la începerea anchetei, de partea cealaltă a mesei nu s‑a mai aflat Beiner, ci alți doi ofițeri: lt. maj. Ioan Râpeanu și lt. Iuliu Sălăjan. Totuși, schimbarea atitudinii la 180 de grade de dimineață până seara poate fi un indiciu al folosirii violenței: „Recunosc tot ceeace am
1. Idem, fond Penal, dosar nr. 344, vol. 1, f. 264.
2. Idem, fond Rețea, dosar nr. 156693, vol. 1, f. 150. De notat că, spre deosebire de Ion Gavrilă Ogoranu, Raul V olcinschi a bănuit corect, și de această dată, că Ioan Albu nu a avut o comportare ireproșabilă.
3. Idem, fond Informativ, dosar nr. 1980, vol. 3, ff. 233, 235.
4. Idem, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 1, f. 1 16.

184
Alin MureșAn
negat în procesul verbal de confruntare dintre mine și Bucurenciu Matei și
în procesul verbal de confruntare dintre mine și Ursu Cornel” .1
Concluziile de învinuire sunt redactate de Beiner și Râpeanu, și confir ‑
mate de un procuror militar pe 19 aprilie2. Cu doar o săptămână mai
devreme, i s‑a repartizat un coleg nou în celula 28. Eugen Crișan, originar din comuna clujeană Mihai Viteazu, făcuse liceul în incinta clădirii care găzduia Securitatea și era cercetat pentru „instigare publică”
3. De fapt, în
urma unui conflict cu un activist comunist, a încercat să îl arunce în râu. În scurtă vreme V olcinschi a constatat că Crișan „nutrește aceleași senti‑mente dușmănoase ca și mine”
4, astfel că s‑a creat o relație de încredere.
Evadarea
Exasperat de torturi și gândindu‑se „cu groază” că urmează să fie tras la răspundere pentru activitatea sa, care conținea acum și tentativa de a lua legătura cu grupurile de rezistență armate, V olcinschi era agitat ca un leu în cușcă. Pe deasupra, avea și conștiința responsabilității pentru ceilalți, căci era convins că va fi condamnat „atât eu cât și o serie de băieți” . Era atât de disperat, încât i‑a spus lui Crișan că ar prefera sinuciderea proce‑sului
5, deși astfel de gânduri îi erau complet străine în condiții normale.
Pe 3 mai, într‑o zi de vineri, a aflat că i s‑a fixat data procesului, ceea ce l‑a adus într‑o stare de frământare și mai accentuată. Colegul său a încer ‑
cat să îl încurajeze, dar fără prea mare succes. Profesorul s‑a trântit pe pat, a reflectat la situația în care se afla și i‑a mărturisit lui Crișan că e dispus să facă orice ca să scape, inclusiv să evadeze
6. Cei doi mai vorbiseră la
nivel teoretic și abstract despre aceasta, profitând de faptul că Eugen Crișan cunoștea foarte bine clădirea. Dar catalizatorul acțiunii a venit sub forma documentului adus la cunoștința lui V olcinschi.
A doua zi Crișan l‑a întrebat dacă este dispus să fugă în acea după‑masă.
Fire analitică, V olcinschi a propus ziua de duminică, gândindu‑se că sunt mai puțini ofițeri de serviciu. Au stabilit apoi că au nevoie să creeze o
1. Ibidem, ff. 105v, 106.
2. Ibidem, f. 541.
3. AANP, fond Fișe matricole penale, Crișan Eugen, disponibil on‑line la adresa www.biblioteca‑represiunii.ro (5.10.2017).
4. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 2, f. 27v.
5. Ibidem, f. 22v.
6. Ibidem, f. 28.

185
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
diversiune pentru a arunca praf de var în ochii gardianului, așa încât Crișan
a scobit în perete până când a adunat o grămăjoară pe care a pus‑o în buzunar. Duminica au decis să își procure câte o bucată de fier, ca armă, pe care le‑au rupt din grilajul patului. Tot în urma discuțiilor, Crișan a fost de acord să accepte planul colegului său de a evada prin poarta principală, și nu prin curte. Au luat în calcul și ce vor face după ce vor fi scăpat: V olcinschi avea de gând să ceară azil la ambasada iugoslavă, pe când Crișan ar fi fugit în munți pe valea Arieșului, având unele legături cu grupul Șușman. Foarte rapid au găsit și pretextul: ieșirea de seară la toaletă
1.
Cei doi au intrat în încăperea de la toaletă în vreme ce serg. maj. Ioan
Tripon i‑a așteptat pe hol. Înainte să iasă, Raul V olcinschi a demontat ghi‑ventul de la robinet, astfel că apa a început să curgă cu presiune foarte mare, iar arestatul l‑a chemat pe Tripon, care era pe hol, să rezolve pro‑blema. În acest timp, Crișan stătea ascuns după ușă, în interior
2. Supărat
că a fost deranjat pentru „atâta lucru”, a intrat în încăpere și s‑a trezit atacat de cei doi, care l‑au lovit cu răngile de fier
3. V olcinschi a avut un
moment de slăbiciune când l‑a văzut plin de sânge, pentru că era unul din gardienii pe care cei doi îl simpatizau, dar Crișan i‑a spus: „hai să mergem că altfel suntem pierduți”
4. Strigătele subofițerului au fost auzite de plt.
Nagy Ludovic, care l‑a găsit plin de sânge, după ce inițial o apucase către o altă zonă a arestului, neștiind de unde vine zgomotul. Tripon i‑a spus doar că „aceștia mi‑a omorât [sic!] ”, după care i‑a văzut și pe cei doi
arestați.
Simțindu‑se responsabil pentru arestarea celorlalți membri ai grupului,
V olcinschi a vrut să îi elibereze și pe aceștia. După ce au ieșit din toaletă, el s‑a repezit la câteva celule, unde bănuia (corect) că se află colegii lui, a deschis ușile și i‑a chemat să fugă împreună. Șocați probabil de intempes ‑
tivitatea cererii, neavând la dispoziție timp pentru a analiza consecințele unei tentative de evadare, nici Iuga, nici Hagea nu au acceptat să îl urmeze. Hagea, de altfel, nici nu l‑a văzut pe V olcinschi, ci l‑a recunoscut din descrierea pe care i‑a făcut‑o un coleg de cameră
5. În timp ce plutonierul
Nagy s‑a repezit să închidă ușa unei celule, V olcinschi l‑a lovit cu fierul și a redeschis‑o, tot fără rezultat însă. Lovit și plin de sânge, plutonierul s‑a repezit către camera ofițerului de serviciu, pentru a da alarma prin telefon
1. Ibidem, ff. 28v, 29.
2. Ibidem, f. 128v.
3. Ibidem, f. 6.
4. Ibidem, f. 24v.
5. Ibidem, f. 33.

186
Alin MureșAn
și a‑și lua arma automată, deoarece a crezut că se pregătește o evadare în
masă. Aici însă a fost ajuns de Crișan, care l‑a lovit și el cu fierul în cap,
iar apoi și de V olcinschi. Acesta l‑a prins de gât și amândoi au continuat să‑l lovească pe Nagy, până când l‑a apucat pe unul dintre ei de testicule
1.
Tripon se refugiase și el într‑o anexă a camerei, care servea drept frizerie și a încercat să se baricadeze după o ușă, doborâtă ușor de cei doi. Observând că nu există o altă ieșire din frizerie, Crișan și V olcinschi s‑au
întors și au luat‑o la fugă spre ieșire
2.
Nu toți ofițerii au reacționat curajos. Constantin Brânzan, de exemplu,
a auzit și el zgomotele în timp ce era cu deținuții de pe altă secție la toalete,
i‑a închis în camere și s‑a îndreptat către coridorul secției a III‑a, unde i‑a
văzut pe Nagy și Tripon loviți de cei doi evadați. Brânzan nu a intervenit,
ci s‑a dus pe secție, unde a închis ușile de la celulele deschise de V olcinschi3.
Gheorghe Pop i‑a văzut și el pe Tripon, plin de sânge, și pe Nagy în veci‑nătatea arestaților, dar a fugit la poartă, pentru a da alarma
4.
În timp ce fugea pe coridor spre ieșire, V olcinschi a fost ajuns și prins
de haină de către unul din gardieni. I‑a dat drumul atunci când Crișan l‑a lovit din spate. Cei doi au continuat drumul către ieșire, dar spre ușa care
dădea în curte au fost întâmpinați de ofițerii alarmați de Pop. Plutonierul
Ioan Trif a fost primul care s‑a intersectat cu Crișan și l‑a întrebat ce vrea să facă. În loc de răspuns, a primit o lovitură de fier în cap și a rămas
într‑o stare de semiconștiență. Crișan a avansat câțiva pași, până a fost
întâmpinat de lt. maj. Gheorghe Trifu și lt. maj. V asile Lupșa și trântit
temporar la pământ. V olcinschi a reușit să se strecoare pe lângă ei, a fost
ajuns din urmă de Lupșa, dar și de Crișan, care se apropiase și el de ușa
de la ieșire. Observând că cei doi sunt în pericol să iasă din clădire către
poarta care nu mai era păzită de nimeni, Lupșa a ordonat foc. Au tras toți
cei trei cu pistoletele din dotare, dar, printr‑o minune, l‑au nimerit în plin
doar pe Eugen Crișan, care a rămas pe loc, într‑o baltă de sânge
5. A murit
aproape imediat, cu fața în jos.
Raul V olcinschi a sărit pe scările de la ieșire. A observat că gardul era
mai scund decât poarta închisă și s‑a decis să îl sară. A călcat însă în pământ
moale și s‑a împiedicat și a căzut, deoarece ghetele îi erau cu câteva numere mai mari și lipsite de șireturi pentru a împiedica o eventuală sinucidere. În momentul în car e a vrut să se ridice, a fost ajuns din urmă și lovit în cap
1. Ibidem, f. 15.
2. Ibidem, f. 6.
3. Ibidem, f. 17.
4. Ibidem, f. 20.
5. Ibidem, f. 9.

187
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
cu tocul pis tolului de către Lupșa. V olcinschi l‑a apucat de pistol, l‑a tras
într‑o parte, dar a fost imobilizat, probabil și cu ajutorul celorlalți doi
ofițeri ajunși între timp la fața locului. Le‑a spus că se predă, după care s‑a smucit, a căutat un obiect cu care să se apere (fierul îi scăpase din mână
în momentul în care s‑a deschis focul) și a smuls un par înfipt în rondoul
cu flori. L‑a lovit pe Trifu, dar a fost imobilizat și și‑a admis înfrângerea, de data asta definitiv
1. Mai avea 10 metri până la poartă. L‑au încătușat și
a fost condus înapoi la celulă, trecând pe lângă cadavrul lui Eugen Crișan.
Odată ce au imobilizat și izolat sursa de pericol, Lupșa a chemat în
ajutor Procuratura Militară și medicul legist. A luat măsuri să trimită la spital ofițerii care fuseseră răniți grav, în timp ce un alt medic i‑a îngrijit
pe cei răniți mai ușor. Cei doi procurori, Constantin Miclea și Constantin
V odă, au făcut cercetările pe loc, între orele 20 și 23. Un ofițer de la Securitate a făcut mai multe fotografii pentru a proba evenimentele. Consultațiile medicale au arătat că V olcinschi nu suferise nicio fractură, deși avea nasul murdar de sânge și o zgârietură la gât
2. A doua zi au fost luat declarații
tuturor celor implicați, inclusiv arestaților care au refuzat să iasă din celule. Raul V olcinschi a fost anchetat două zile la rând.
Procesul
Tentativa de evadare nu a amânat primul termen al procesului. Pe 15 mai 1957 ședința publică a început cu apelul nominal al inculpaților și citirea actului de inculpare. În boxa acuzaților au stat, alături de V olcinschi, Ion Iuga, Nicolae Petrescu, Matei Bucurenciu, Cornel Ursu, Ștefan Bălan, Ovidiu Hagea, Ioan Albu și Ioan Ganea. Toți erau învinuiți de „crimă de
uneltire contra ordinei sociale” (art. 209, pt. III din Codul Penal), cu
excepția șefului de lot, care avea în plus și acuzațiile de „delict de vătăma‑rea integrității corporale” (art. 471) și „delictul de evadare” (art. 297 alin. II)
3. Majoritatea discuțiilor avea să se poarte pe aceste încadrări.
Președintele completului de judecată4 a purces la audierea inculpaților,
începând cu Raul V olcinschi, întrebat atât despre activitatea din libertate,
1. Ibidem, ff. 9v, 12, 25v, 26, 31.
2. Ibidem, ff. 3, 4.
3. Ibidem, f. 1 19v.
4. Președinte mr. justiție Pavel Macskasi, asesori populari lt.‑maj. Marin Zmeu, lt.
Ioan Erdely, procuror militar cpt. justiție Nicolae Iscrulescu, grefier Petre Eneotescu (Ibidem, f. 1 19). Președintele completului îi fusese student lui Raul V olcinschi.

188
Alin MureșAn
cât și despre evenimentele petrecute cu zece zile mai devreme. Grefierul a
reținut că recunoaște „în întregime declarațiile pe care le‑am dat la primele cercetări și care corespund adevărului, fiind făcute cu sinceritate și fără presiune […] Prima dată am negat faptele crezând că ele nu vor putea fi
cunoscute de către organele de anchetă”
1. În mod evident, mențiunea „fără
presiune” este mincinoasă, din motive lesne de înțeles.
Au depus apoi mărturie ofițerii implicați în tentativa de evadare, cu
excepția lui Tripon, care necesita încă îngrijiri medicale. A lipsit de la proces și Matei Boilă, care trebuia să fie martor al acuzării. Procurorul a renunțat însă la cei doi, iar tribunalul a hotărât că procesul poate continua doar cu ceilalți martori, fiindcă aceștia „urmează a relata aceleași împre‑jurări ca și martorii lipsă”
2. Argumentul a fost fals însă, întrucât toți cei
patru martori prezenți au dat declarații exclusiv despre evadare. Pe cale de consecință, singurele probe pentru demonstrarea principalei acuzații pentru toți membrii grupului le‑au constituit propriile declarații. Bineînțeles, fap‑tul că acestea au fost smulse, de cele mai multe ori, prin tortură, nu a fost specificat în proces.
Completul de judecată a constatat, în urma administrării acestui proba‑
toriu, că acuzațiile legate de evadarea lui V olcinschi pot fi reîncadrate la „tentativa crimei de omor” (art. 96 combinat cu art. 463 și art. 464 pct. 2). I‑a acordat timp apărătorului din oficiu, avocatul Titus Crișan, să își prezinte concluziile pe această schimbare și, pentru că s‑a făcut târziu, dezbaterile au fost întrerupte până a doua zi.
La ședința din 16 mai au participat doar inculpații și apărătorii lor.
Președintele le‑a acordat avocaților ocazia de a invoca obiecții ori probe noi, dar, conform mersului justiției din acea vreme, au refuzat să o facă, cerând doar „cuvântul în fond” . În schimb, procurorul militar a făcut un
rechizitoriu oral în care a subliniat scopul grupului inițiat și coordonat de
V olcinschi („să se suprapună legilor obiective ale societății”), împiedicat doar de faptul că a fost prins la timp. Propaganda ideologică determina atât deciziile, cât și formulările procuraturii, ceea ce face imposibilă o discuție despre independența și credibilitatea justiției. Procurorul a arătat că gru‑parea dorea să sprijine un război care ar fi dus la înlăturarea regimului comunist și „înlocuirea lui cu vechiul regim de exploatare burghezo‑moși‑eresc” . În plus, reține în sarcina exclusivă a lui V olcinschi evadarea sa și a
lui Eugen Crișan, cei doi provocând „leziuni corporale grave, care puteau
1. Ibidem, f. 69v.
2. Ibidem, f. 120.

189
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
fi fatale” ofițerilor Ion Tripon și Nagy Ludovic. Prin urmare, a cerut reca‑
lificarea infracțiunilor legate de evadare în „tentativa crimei de omor” și
„condamnarea severă a inculpatului”1.
Avocatul Titus Crișan a condamnat faptele propriului client, arătând că
„reprobă faptele comise de inculpat” . Totuși, a cerut circumstanțe atenuante
întrucât ar fi fost victima „știrilor ascultate la radio și transmise de postu‑rile imperialiste” . Din punct de vedere juridic a încercat să demonstreze că încadrarea e greșită, întrucât nu a desfășurat decât acte preparatorii la
infracțiunea imputată de articolul 209
2. În plus, deși organizația avea carac‑
ter „reacționar”, nu era nici „paramilitară”, nici „fascistă” . În ceea ce privește evadarea, a considerat nejustificată schimbarea încadrării, pentru
că „nu a avut dorința de a ucide”, ci doar de „a imobiliza organele de pază pentru a putea evada”, iar obiectele folosite nu erau de natură a provoca
moartea unei persoane. A cerut așadar încadrarea la art. 297, alin. 2, care
prevedea o pedeapsă de la trei luni la un an
3, combinat cu art. 471, respec‑
tiv delictul de vătămare a integrității corporale, pedepsit și el cu închisoare
corecțională de la două luni la un an. În finalul apărării, a arătat că „incul‑
patul nu este un element pierdut pentru totdeauna și că după o prevenție relativ mai mică ar putea deveni util societății”
4.
O notă aparte a făcut‑o apărarea lui Matei Bucurenciu. Dacă unii dintre
ceilalți inculpați au încercat să obțină circumstanțe atenuante și au negat parțial unele acuze, avocatul lui Bucurenciu a susținut că clientul său a fost
o victimă a lui V olcinschi. El ar fi acceptat „recrutarea” din datorie morală,
1. Ibidem, f. 120 v.
2. Articolul 209 din Codul Penal în vigoare la acel moment definea „delictul de unel‑tire contra ordinei sociale” în trei puncte, în funcție de gravitatea faptelor. Punctul III, unde au fost încadrați inculpații din procesul Raul V olcinschi, era cel mai dur: „Se pedepsesc cu muncă silnică de la 15 la 25 ani și degradare civică de la 5 la 10 ani cei care inițiază, organizează, activează sau participă la organizații de tip fascist, politice, militare sau paramilitare” . Exact această definiție a fost contestată de avocat (Cf. *** Codul Penal, text oficial cu modificările până la data de 20 mai
1955, urmat de o anexă de legi penale speciale, Editura de Stat pentru Literatură Economică și Juridică, București, 1955, p. 93).
3. Art. 297, alin. 2: „Dacă evadarea s‑a produs prin atrupamente sau în tovărășie, ori uzând de violență, sau amenințări, sau purtând arme, pedeapsa va fi de închisoare corecțională de la 3 luni la 1 an, dacă nu s‑au comis cu acest prilej infracțiuni pedepsite de lege cu pedeapsă mai mare” . De această ultimă prevedere s‑au folosit procurorul și completul de judecată atunci când au insistat pe varianta tentativei de omor (Ibidem, p. 132).
4. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 2, f. 121.

190
Alin MureșAn
fiindcă profesorul l‑a ajutat să se înscrie la facultate. Totodată, a recunoscut
faptele sale, pe care le regreta, dar a subliniat că a refuzat să meargă alături de V olcinschi, Ganea și Petrescu în excursia de pe Munții Făgăraș, „dându‑și seama de consecințele la care se expunea” . Avocatul lui Albu a făcut o observație pertinentă, deși ignorată ulterior de completul de judecată, anume că informațiile pe care membrii grupului le predau lui V olcinschi erau de o mică importanță
1.
În replică, procurorul a insistat pe menținerea încadrării la punctul III
din art. 209, argumentând neconvingător că organizația „are caracter fascist care rezultă din insăși [sic!] scopul urmărit de organizație” . Raul V olcinschi
a făcut încă o dată proba faptului că se simțea responsabil și pentru ceilalți, răspunzând judecătorului că „regretă faptele comise, atrăgând după sine și pe ceilalți inculpați” . Toți ceilalți au încercat să minimalizeze propria con‑tribuție și au cerut circumstanțe atenuante. Sentința a fost amânată până pe 18 mai, din cauza volumului dosarului
2, și a început cu o tiradă propagan‑
distică:
În fapt,În statul nostru democrat popular oamenii cinstiți din uzine, fabrici, de pe ogoare, precum și intelectualitatea cinstită și progresistă, muncesc cu eforturi înzecite, conștienți fiind că prin munca lor de zi cu zi contribuie la construirea societății noi care în același timp înseamnă câte o lovitură dușmanului de clasă. Cu cât oamenii muncii realizează mai mult, clădesc mai mult, cu atât dușmanul de clasă care nu doarme, ci stă ascuns, privește aceste realizări cu furie și de aceia el încearcă în mod continuu să‑și reorganizeze forțele pentru că la momen‑tul oportun pe care el o visează să treacă la acțiune, adică să lovească într‑un fel sau altul în cuceririle revoluționare a clasei muncitoare în alianță cu țărăni‑mea muncitoare. Dintre acești dușmani ai poporului muncitor din țara noastră putem considera și pe inculpatul V olcinschi Raul, care începând din anul 1950 și până în 5 mai 1957 a comis mai multe infracțiuni
3.
Totodată, ea reinterpretează ideologic unele fapte despre care nu existau
probe la dosar, cum ar fi motivul concedierii din poliție, care ar fi fost „atitudinea sa dușmănoasă față de regimul nostru democrat popular” . După sosirea la Cluj, ar fi hotărât să treacă la „acțiuni contrarevoluționare și la o activitate clandestină”, cu care s‑ar fi declarat de acord și unii țărăniști ca Matei Boilă, deoarece „și el urăște regimul democrat popular” . În primăvara
1. Ibidem, f. 121 v.
2. Ibidem, ff. 122, 123.
3. Ibidem, f. 125 v.

191
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
lui 1952 ar fi făcut un drum la Făgăraș sub numele conspirativ „Dumitrescu”
și ar fi vizitat atât împrejurimile orașului, cât și penitenciarul, fiindcă doreau eliberarea deținuților politic în viitor. Completul a preluat și terminologia
folosită în mod complet nejustificat de procuror (și tot fără a o argumenta
în vreun fel), vorbind despre organizația „fascistă”, care voia să ia legătura cu „bandele teroriste” din munți. Totuși, ei au reținut și o exprimare din care se observă pragmatismul lui V olcinschi, care avea nevoie de informa‑ții pentru a ști dacă e oportună sau nu acțiunea împotriva regimului. Probele de la dosar au fost considerate declarațiile de recunoaștere ale inculpatului
(„cu mențiunea că el urăște acest regim pe care căuta cu orice preț să răs ‑
toarne”), confirmate de declarațiile coinculpaților, respectiv a martorilor
în ceea ce privește evadarea. Ca probă pentru schimbarea încadrării în tentativă de omor a fost adusă declarația lui V olcinschi despre faptul că ar fi acceptat că poate și ucide pentru că „și‑a dat seama că lovind cu ranga
de fier în cap poate provoca moartea oricărei ființe omenești”
1.
Cu toate că nu toți inculpații se cunoșteau între ei, procurorii au tras pe
alocuri concluzii care arătau gravitatea faptelor lotului, fără să țină cont de
faptul că nu existau probe. Aproape fără excepție, acestea se referă la
modalitatea de organizare a grupului. În afară de parola „Vin din Vâlcea”,
care apare în mai toate declarațiile, deși V olcinschi a susținut ulterior că este o invenție a Securității, sentința speculează că Ioan Iuga era considerat cel mai potrivit pentru funcția de „ajutor de șef” . Doar că de nicăieri nu rezultă că a existat o astfel de funcție, iar singurul argument în sprijinul
acestei teorii este faptul că Iuga însuși a admis că era „cel mai competent
cu care numitul V olcinschi consulta asupra măsurilor și planurilor pe care și le făceau” . Dimpotrivă, chiar colaboratorul principal al autorităților dintre inculpați, Matei Bucurenciu, a declarat că profesorul clujean ținea legătura individual cu membrii, care de multe ori nu se cunoșteau între ei, și le trasa sarcini individuale. În cazul lui Cornel Ursu, procurorii au
inventat un procedeu neobișnuit, susținând că a fost recrutat de două ori:
„deși inculpatul Ursu Cornel era recrutat în organizație de către fratele său, totuși în toamna anului 1953 este recrutat propriu zis de către V olcinschi”
2.
Singurul inculpat care a negat toate acuzațiile multă vreme a fost Ioan
Ganea. Atât în anchetă, cât și la proces, a refuzat să colaboreze pentru „că
așa erau înțeleși să nu recunoască nici unul nimic” . Însă la ultimul cuvânt, realizând inutilitatea demersului său singular, a recunoscut totul, ceea ce a dat ocazia procurorului să îl condamne pentru lipsa de recunoștință:
1. Ibidem, ff. 125‑129.
2. Ibidem, ff. 130‑133.

192
Alin MureșAn
De menționat este faptul că inculpatul Ganea Ioan s‑a bucurat de tot sprijinul
regimului nostru democrat popular ca student la facultate de medicină anul VI, unde avea bursă republicană și în același timp s‑a strecurat și în UTM, unde avea simpatia studenților cinstiți, cu toate acestea și ca un element dușmănos regimului nostru a înțeles să fie membru a organizație subversive.
Impresionat probabil de atitudinea lui, Raul V olcinschi a intervenit pen‑
tru a nega că Ganea ar fi făcut parte din organizație în mod oficial, el fiind
doar un simpatizant. Dar tribunalul a decis că această declarație „urmează a fi înlăturată, ca nesinceră și dată cu patimă, întrucât inculpatul în decla‑rațiile sale cu ocazia primelor cercetări, confirmă că Ganea Ioan a fost recrutat de el în organizație și astăzi în instanță încearcă să revină asupra acestei declarații”
1.
Concluziile arată că faptele inculpaților întrunesc caracteristicile crimei
de uneltire contra ordinei sociale, deci păstrează încadrarea la aliniatul III
al art. 209, cel mai grav, deși argumentarea este perfect neconvingătoare.
Organizația lui V olcinschi ar fi fost de „tip fascistă” [e prima dată când se
adaugă această nuanță – n.n.] , „caracterul fascist” fiind:
caracterizat [sic!] de metodele folosite și de scopul urmărit de ei și anume ca
metode au folosit recrutări de noi membrii [sic!] , înarmarea organizației,
luarea legăturii cu elementele teroriste din munți, de a întreține acțiuni de
diversiune și de sabotaj pentru răsturnarea în mod violent cu ajutorul armatelor străine a regimului actual și instaurarea vechiului regim din trecut cu ajutorul fugarilor din munți și a armatelor imperialiste în eventualitatea unui război pe care o vedeau cât se poate de curând
2.
Dincolo de limba greoaie, fraza este o înlănțuire de adevăruri parțiale
cu neadevăruri (precum înarmarea) și speculații dictate de ideologia comu‑
nistă, căci nicăieri nu s‑a vorbit de instalarea „vechiului regim” . În ceea ce privește evadarea lui Raul V olcinschi, completul a înlăturat ca netemei‑nice documentele care atestau zilele de îngrijire medicală de care au avut
parte cei doi ofițeri loviți, susținând că unul dintre ei era încă în spital.
Totuși, acuzarea nu a adus înscrisuri prin care să demonstreze această
afirmație preluată de bună de instanță. Reîncadrarea faptei în tentativa
crimei de omor a fost motivată simplu prin folosirea bucății de fier ca
armă
3.
1. Ibidem, f. 136.
2. Ibidem, f. 137.
3. Ibidem, f. 137v.

193
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
Motivarea încadrării abuzează și mai tare limba română: „el care este
cu o diplomă în științe juridice, știa că a da cu o bucată de fier în capului
unui om, acesta poate provoca moartea, el a acceptat acest lucru, deși în realitate poate că nu dorea, însă pentru a reuși planul de evadare a acceptat orice consecință a faptei sale”
1. Este clar însă de ce Raul V olcinschi nu a
beneficiat de circumstanțe atenuante, împreună cu Ioan Iuga și Ioan Ganea, pedepsit probabil pentru atitudinea sfidătoare din anchetă și proces. „Tribunalul în unire cu concluziunile Procurorului Militar, cu unanimitate de voturi” l‑a condamnat așadar pe V olcinschi la 25 de ani muncă silnică pentru pri‑mul cap de acuzare și la alți 20 de ani muncă silnică pentru tentativa crimei de omor
2.
În aceeași zi, pe 18 mai, a fost trimis pentru executarea pedepsei la
penitenciarul Gherla. De aici a trimis, prin avocatul său, motivele de recurs, cerând schimbarea încadrării primului capăt de acuzare din crimă în delict de uneltire și casarea celui de‑al doilea cu trimiterea pentru o nouă judecată, considerându‑le nelegale și netemeinice. Deși și‑a recunoscut activitatea (inclusiv parola), a subliniat că din dosar rezultă că nu au existat „forme solemne de asociere în acest grup” și că recrutarea o făcea personal, fiind suficientă aprobarea verbală a candidatului. De altfel, activitatea grupului consta în pregătirea momentului în care se va trece la acțiune și se ducea de către fiecare membru în parte, „fără a se ajunge la întruniri sau la o activitate organizată în grup” . Considera, deci, că sentința a fost dată „numai prin violarea dispozițiunilor art. 209 al. III prin greșita lui aplicare”, tră‑gând „concluzii greșite din probele administrate” .
A contestat caracterul „fascist” al organizației, pentru că nu a avut o
organizare ierarhică, nici însemne distinctive, ideologie ori un crez politic „bazat pe o ideologie apropiată fascismului” . Membrii nu aveau o ideologie, singura idee politică fiind aceea a lui V olcinschi însuși, influențată de emi‑siunile de radio pe care le asculta. Faptul că a propovăduit „netrăinicia lagărului socialismului” înseamnă că era „anti‑democratic, cu caracter evident reacționar, însă nu se poate afirma că aveau un caracter fascist” . Mai mult, grupul nu a ținut întruniri ori ședințe și nu a avut nici un fel de armament. De asemenea, „încercările de a procura armament au fost simple
1. Ibidem, f. 138.
2. Ceilalți membri au fost condamnați după cum urmează: Ioan Iuga – 16 ani muncă silnică, Ioan Ganea – 15 ani muncă silnică, Nicolae Petrescu – 12 ani temniță grea, Ștefan Bălan – 12 ani temniță grea, Ovidiu Hagea – 12 ani temniță grea, Cornel Ursu – 10 ani temniță grea, Ioan Albu – 8 ani temniță grea și Matei Bucurenciu – 7 ani temniță grea (Ibidem, ff. 138v, 139).

194
Alin MureșAn
tentative sortite eșecului dela început, nefiind concepute pe baze reale ci
pe simple presupuneri” . Considera că încadrarea corectă este la alin. 8,
pct. b, care sancționează constituirea de organizații sau asociații secrete „în
vederea răsturnării în mod violent a ordinei sociale în stat” . Scopul răstur ‑
nării regimului era „incontestabil”, dar era condiționat de factori externi (războiul), astfel că reprezenta un pericol „potențial și viitor, fără dată certă
de executare”
1.
Cel de‑al doilea cap de acuzare i‑a dat prilejul de a‑și folosi cunoștințele
de drept, invocând vicii de procedură. Concret, a încercat să demonstreze
că, dat fiind că fusese trimis în judecată pentru vătămarea integrității cor ‑
porale și evadare prin violență, confirmate de instanța de fond prin înche‑
ierea ședinței pregătitoare, nu era legal ca aceeași instanță să pună în
discuție „din oficiu” schimbarea încadrării atât de târziu, fără a redacta o încheiere suplimentară, așa cum i‑ar fi cerut articolul 274 din Codul de Procedură Penală. Pe fond, a arătat că scopul său era evadarea, iar nu înlăturarea celor care i se împotrivesc, aceasta fiind doar infracțiunea‑mij‑
loc. Apoi a subliniat, în mod corect, că instanța a înlăturat de la dosar
certificatele medicale ale celor doi gardieni răniți grav sub pretextul că au fost îngrijiți medical o perioadă mai lungă decât cea trecută pe acte, fără
să demonstreze acest lucru cu alte înscrisuri. Miza înlăturării certificatelor
era, bineînțeles, mărirea pedepsei, dar V olcinschi a arătat că chiar și cu zilele suplimentare de îngrijiri, încadrarea era în continuare greșită, astfel că a cerut casarea sentinței în acest punct. Totodată, a contestat și încadra‑
rea evadării la punctul 2 al art. 464 din Codul Penal, întrucât ea se referea
expres la crima de omor cu scopul de a evita urmărirea ori arestarea. Or, cum el era deja arestat și anchetat, prevederile sale nu i se aplicau. Practic,
a cerut instanței să re‑judece speța evadării, cerând dovezi ale gravității
leziunilor provocate, pe baza cărora fapta să fie reîncadrată la articolul potrivit
2.
În afară de Ștefan Bălan, toți condamnații au făcut recurs. Ședința a avut
loc pe 30 iulie 1957, în lipsa acestora, de față fiind doar avocații. Procurorul
militar cpt. Nicolae Iscrulescu a susținut, neconvingător, că organizația era de „de tip fascist” pentru simplul fapt că V olcinschi a creat‑o, a recrutat membri și le‑a trasat sarcini. De aici rezulta că „sunt întrunite în totul elementele constitutive ale infracțiunii p.p. de art. 209 pt. III”
3. În fapt,
1. Ibidem, vol. 3, ff. 7, 8.
2. Ibidem, ff. 9, 10.
3. Ibidem, ff. 57‑60.

195
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
obsesia regimului de a încadra toți anti‑comuniștii la categoria „fasciști”
pornea atât din dorința de a demoniza și compromite adversarii, cât și din conștiința faptului că toți anti‑fasciștii erau comuniști. Completul a motivat respingerea tuturor recursurilor prin pretinsa justețe a încadrării, dar a sfârșit prin a se contrazice singur. Punctul III prevedea că organizațiile care intrau sub incidența sa putea fi „de tip fascist, politice, militare sau para‑militare”, or, organizația avea un scop politic, după cum recunoscuseră chiar condamnații. Dar catalogarea ei ca fiind „de tip fascist” este deodată trecută sub tăcere, în lipsa probelor.
Și speța tentativei de evadare a fost tranșată în defavoarea lui V olcinschi.
Pentru pretinsa intenție de a omorî, instanța a reținut elemente „obiective, materiale” precum mărimea bucății de fier și puterea cu care a lovit, în lipsa elementului subiectiv al recunoașterii intenției. De asemenea, tribu‑nalul a concluzionat că sentința inițială este valabilă, deoarece nu există nici un impediment legal ca instanța să modifice încadrarea. Doar că moti‑varea pare să nu fi înțeles obiecția condamnatului, căci Raul V olcinschi nu contesta schimbarea încadrării, ci procedura greșită. De altfel, completul nu s‑a obosit să argumenteze nici respingerea afirmației celorlalți condam‑nați, care au susținut că probele n‑au fost complet și bine apreciate. Dar a făcut o nouă demonstrație de subordonare ideologică prin sublinierea deta‑liului că toți au avut funcții ori au fost studenți, „calități ce le incumba de a avea o atitudine cinstită și loială față de stat și nu de a unelti împotriva lui”
1.
Detenția
Personalitatea complexă și temperamentul său vulcanic au determinat o serie de contradicții chiar și în temniță. Reputația câștigată cu tentativa de evadare l‑a însoțit de la început peste tot și se adăuga pedepsei sale, cea mai mare din epocă, cu excepția condamnării la moarte și muncii silnice pe viață. Ea nu l‑a părăsit până la eliberare, căci toate foile de transfer de la un penitenciar la altul conțineau mențiunea „foarte, foarte periculos!”, cu roșu
2. A fost trimis la secția de izolare de la subsol, Zarca, în care
celulele aveau pe jos o peliculă de apă cu mizerii și zidurile pătrunse de igrasie. Mirosul greu ținea însă gardienii departe pe timpul zilei, astfel că
1. Ibidem, f. 61.
2. Ibidem, ff. 67, 73, 74.

196
Alin MureșAn
cei închiși aici puteau să comunice foarte liberi, spre deosebire de ceilalți
deținuți. Peste doar câteva ore a fost dus la ofițerul de serviciu, unul dintre celebrii frați Șomlea
1, pentru a i se schimba hainele civile cu zeghea de
condamnat. Având o condamnare mare, era în lanțuri. Șomlea i‑a cerut să se așeze în genunchi, pentru a‑l tunde, dar V olcinschi a refuzat, pretextând că nu stă în genunchi decât în fața lui Dumnezeu. Originar din Nicula, avea o oarecare formă de respect față de credință, astfel că a început să răsfoiască dosarul deținutului din fața sa: „«Mă, tu ești ăla care a evadat de la Securitate?»/ Zic: «Da, eu sunt acela.»/ «Măi, să fie!»” . După aceea a avut o atitudine aproape binevoitoare, având grijă să nu îl bruscheze la tuns și la schimbarea lanțurilor. V olcinschi spune chiar că i‑a lăsat lanțurile atât de largi, încât noaptea își scotea piciorul din ele, ca să doarmă mai liber
2.
A intrat repede în contact atât cu fratele vitreg al lui Horia Sima, Eugen
Rațiu3, aflat într‑o celulă vecină, cât și cu un grup mare de legionari dintr‑o
cameră de la parter, cu care comunica printr‑un jgheab. După o perioadă inițială în care l‑au considerat provocator, fiindcă le spunea că nu se pune problema vreunui conflict armat între americani și sovietici, l‑au rugat să îi pună în legătură cu profesorul Rațiu. După circa o săptămână, V olcinschi a fost scos din izolator și dus pe celularul mare, unde l‑a cunoscut pe locote‑nentul Teodor Mărgineanu
4 cu câteva zile înainte de execuția sa, din 26 iunie.
1. Gavril (1930‑1991) și Gheorghe Șomlea (n. 1927), doi dintre cei mai duri gardieni din penitenciarul Gherla, originari din Nicula. Ambii au făcut carieră în închisoare, primul deținând diverse funcții între 1955‑1986, iar cel de‑al doilea între 1952‑1977 (http://bit.ly/2yzxJsI, 19.10.2017).
2. Cosmin Budeancă (coord.), op. cit., pp. 155, 156.
3. Eugen Rațiu, născut la 4 mai 1913 în Brașov. Se pare că a fost condamnat 10 ani și închis la Moscova până în 1955. În închisorile românești apare pentru prima dată la 17 martie 1955 cu o sentință de 12 ani detenție grea. Ulterior ea a fost anulată pentru a fi rejudecat și condamnat la 25 de ani muncă silnică. A fost închis la Jilava, Cluj, Gherla, Aiud. A fost eliberat la 1 august 1964 (AANP , fond Fișe matricole penale, Rațiu Eugen, disponibil on‑line la adresa www.biblioteca‑represiunii.ro, 4.10.2017).
4. Lt. Toader Mărgineanu (1932‑1957), ofițer la Unitatea Militară 03425 Prundul Bârgăului, a organizat un „comitet revoluționar” compus din alți 12 militari, împre‑ună cu care dorea să răstoarne în forță regimul comunist. După ce a aflat că un membru proaspăt recrutat în organizație i‑a denunțat Securității, Mărgineanu a dezertat din unitate și a fost prins după două zile de fugă, la 20 decembrie 1956. A fost condamnat la moarte și executat în penitenciarul Gherla (CP ADCR, Istoria
comunismului din România. Documente perioada Gheorghe Gheorghiu‑Dej (1945‑1965), volum editat de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu, Editura Humanitas, București, 2009, pp. 597‑601).

197
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
Viața de închisoare a avut de toate: rutină, haz, bătăi, anchete, izolări
și oameni dintre cei mai diverși. Plictisiți de a spune aceleași bancuri la
infinit, au început să le numeroteze și să râdă atunci când unul dintre ei arăta numărul unei glume cu ajutorul degetelor: „Mai erau și rugăciuni
de genul acesta. În Rusia era Bulganin la putere în vremea aceea, iar Ho
Și Min era în Vietnam: «Ho Și Min, Bulganin,/ Bomb‑atomică, amin!» [râde – n.n.] Câteodată era așa de veselă pușcăria, n‑ai idee, mureai de râs
de ce puteai scorni, știi? Dar în general era plictiseală…”
1
Deși majoritatea pedepsei și‑a executat‑o la Gherla, prima ședere acolo
a fost scurtă. În iunie 1957 a fost la Malmaison, apoi la Jilava, unde a stat până la începutul anul viitor. Abia la 19 iulie 1958 a revenit definitiv în închisoarea clujeană, după un mic ocol la Securitate. Din păcate nu avem
multe informații despre motivul acestor transferuri. Știm doar că de acum
înainte avea să rămână în temniță până în 1961, când a fost dus pentru o perioadă la Cluj. În 1958 însă, brutalitatea era un fapt comun în Gherla: „Goiciu
2 era nebun, beat, umbla de colo‑colo, «bate‑l p‑ălă, fă‑l pe ăla».
În atmosfera asta de cruzime pe care o instaurase, gardienii parcă erau
stimulați să facă și ei la fel, pentru că își închipuiau că «cu cât mă vede
Goiciu că sunt mai al dracului, că bat, că fac…». Din senin, treceai pe
lângă el, îți dădea un pumn în față: «Da’ de ce mă lovești?» «Așa vreau
eu.»”3 Simptomatică pentru această perioadă a fost reprimarea în forță a
revoltei frontieriștilor din luna iulie, când administrația a intervenit cu focuri de armă și cu furtunul de apă al pompierilor
4.
Lucrurile s‑au atenuat odată cu schimbarea acestuia din funcție la 30
noiembrie 1958. Totuși, la un moment dat a fost trimis în mod repetat la
izolare de către un gardian scund, Cârciu, despre care spune că încerca să îl imite pe Napoleon, umblând cu mâna la rever și cu cascheta pe spate. După mai multe astfel de izolări, în care era hrănit doar o dată la trei zile, a ajuns atât de slăbit încât și‑a pierdut cunoștința. A fost dus de patru gardieni
1. ACSIC, interviu cu Raul V olcinschi.
2. Petrache Goiciu (1905‑1980), lăcătuș mecanic, comandant al Penitenciarului Galați (februarie 1948‑mai 1952) și al Penitenciarului Gherla (mai 1952‑noiembrie 1958). Era cunoscut inclusiv la nivelul Direcției Generale a Penitenciarelor pentru că folosea „bătaia în mod exagerat. Pentru cea mai mică abatere, deținuții de orice categorie, sunt bătuți, loviți cu capul de pereți, loviți cu pumnii peste față și cu picioarele în stomac, până când aceștia cad jos și scuipă sânge. ” (http://bit.
ly/2xQtWZr, 19.10.2017).
3. ACSIC, interviu cu Raul V olcinschi.
4. CP ADCR, Raport final, p. 586.

198
Alin MureșAn
pe o pătură și lăsat într‑o celulă cu preotul greco‑catolic Pompei Onofrei
din Sibiu. Gardienii i‑au spus să aibă grijă de el, fiindcă „nu mai are mult și moare” . Preotul l‑a hrănit până când și‑a revenit, dându‑i inclusiv jumă‑tate din porția proprie
1. Confruntând mărturia cu documentele, acest episod
s‑a petrecut fie în 1961, fie în 1963, când a primit mult mai multe zile de pedeapsă. Starea fizică i s‑a înrăutățit atât de mult încât doctorul Sin, altfel poreclit „Asasin” de către deținuți, l‑a izolat o lună sub pretextul că ar avea icter negru. Această perioadă, datorată unei recomandări făcute lui Sin de către o cunoștință a lui V olcinschi din Cernăuți, împreună cu ajutorul venit din partea părintelui Onofrei, l‑a ajutat să se întremeze.
A mai existat și un alt motiv pentru care, din când în când, a scăpat
temporar de regimul dur de la Zarca. În repetate rânduri a fost audiat ca martor în procese care au avut loc la Cluj ori Timișoara. În orice caz, documentele rețin numeroase mișcări ale sale din Gherla către Jilava și mai ales către Securitatea Cluj, în 1958, 1961, 1962 și 1963
2. În vara lui 1958
a fost citat ca martor al altor trei membri din grupul său, judecați la Timișoara: Alexandru Roșcoban, Toma Mandriș și Ioan Crașovan. În octombrie 1958 a fost condamnat la opt ani de închisoare și Ioan/Giovanni Lupi, dar se pare că V olcinschi nu a fost martor în acest proces
3. Conform
propriilor declarații, în 1963 a fost însă prezent în sală la rejudecarea pro‑cesului unui alt membru, Iuliu „Iuțu” Breazu, care pare să fi fost condam‑nat în 1959
4. În lipsa tuturor documentelor legate de aceste (și posibil alte)
procese, este încă dificil de stabilit cu exactitate unde și când a fost prezent, dar este cert că a profitat de ieșirile din Zarcă.
Un episod relevant pentru starea sa de spirit este relatat de un informa‑
tor din penitenciar în februarie 1963. V olcinschi spunea în fața colegilor
1. ACSIC, interviu cu Raul V olcinschi.
2. Conform fișei matricole penale, a lipsit din Gherla între 9 iunie 1957‑1 1 ianuarie 1958, 21‑21 ianuarie 1958, 22 aprilie‑28 iunie 1958 (la Jilava, probabil ca urmare a solicitării de a fi martor la Tribunalul Militar București, emisă la 25 martie 1958), 1 1‑17 iulie 1958, 5 iunie 1961‑3 august 1962. De asemenea, există solicitări pentru a fi audiat ca martor din datele 16 septembrie 1958 (pentru Tribunalul Militar Timișoara), 21 noiembrie 1958 (pentru Tribunalul Militar București) și 25 martie 1963 (pentru Tribunalul Militar Cluj) (AANP , fond Fișe matricole penale, V olcinschi Raul, disponibil on‑line la adresa www.biblioteca‑represiunii.ro, 5.10.2017).
3. Martorii prezenți la Tribunalul Militar Cluj au fost Cornel Ursu, Ion Albu și Matei Bucurenciu (ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 16966, vol. 1, f. 62). Există însă posibilitatea ca V olcinschi să fi fost cel puțin interogat, probabil la Securitate, în ceea ce îl privește.
4. Idem, fond Informativ, dosar nr. 3696, ff. 60‑62.

199
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
din celula 24 că „atât timp cât va fi colectiv, va urî de moarte comuniștii”,
că „cifrele care se dau în ziare sunt date din burtă” [era perioada în care
deținuților li se puneau la dispoziție ziare – n.n.] . Oficialitățile au permis
chiar ca în cameră să circule un roman al lui Zaharia Stancu, care a împăr ‑
țit deținuții în două tabere. Un oarecare Angelo Stroescu1 a declarat cartea
„vulgară și murdară”, aprobat de V olcinschi și Ion Vulcănescu, în vreme ce informatorul le‑a cerut „să înceteze cu boicotarea scriitorilor noștri”, numindu‑i pe cei doi „bandiți ordinari” . V olcinschi s‑a repezit la informa‑tor spunându‑i „las că te aranjez eu” și l‑a lovit
2. Incidentul nu pare să fi
fost unul izolat. O caracterizare din vara lui 1963 enumeră abaterile pentru care a fost sancționat și lista este impresionantă:
06.03.1963 – 7 zile izolare pentru păstrare de obiecte nepermise (era vorba de
un cuțit, probabil artizanal – n.n);06.09.1960 – 2 zile izolare pentru neresp. regulamentului;25.02.1961 – 5 zile izolare pentru neresp. regulamentului;21.03.1961 – 5 zile izolare pentru neresp. regulamentului;10.02.1963 – 7 zile izolare pentru provocare de scandal și lovirea altui deținut;25.02.1963 – 4 zile izolare pentru neresp. regulamentului;28.03.1963 – 8 zile izolare pentru aducerea de insulte cadrelor;19.03.1963 – 5 zile izolare pentru luare de legături cu alți deținuți;07.04.1963 – 5 zile izolare pentru neresp. regulamentului;25.04.1963 – 14 zile izolare pentru că s‑a găsit asupra lui o piatră;29.04.1963 – 8 zile izolare pentru atitudine obraznică;26.05.1963 – 14 zile izolare pentru că s‑a găsit asupra lui o cărămidă în camera de izolare
3.
Una din abateri i‑a atras chiar o anchetă. Pe 23 mai gardienii au găsit la
percheziție un „pietroi” de peste jumătate de kilogram. V olcinschi a dat decla ‑
rații „eronate prin care a învinovățit pe alți deținuți, care în urma anche‑
telor s‑a stabilit că nu sunt vinovați”, ba chiar a avut „o atitudine obraznică,
afirmând că ancheta își bate joc de el deoarece nu ar fi vinovat” . Apoi „a dat dovadă de enervare văzându‑i‑se demascate propriile acte preparatorii,
1. Probabil Angelo Stroescu, născut la 31 mai 1921 în Focșani, Vrancea. Căpitan de marină. A fost arestat la 3 august 1957 și condamnat la 8 ani închisoare corecțională pentru agitație publică. A fost închis la Gherla, Salcia, Galați, Dej și eliberat la 4 august 1964 (AANP , fond Fișe matricole penale, Stroescu Angelo, disponibil on‑line la adresa www.biblioteca‑represiunii.ro, 20.10.2017).
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 2013, vol. 10, f. 260.
3. Idem, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 5, f. 77.

200
Alin MureșAn
iar mai târziu dedându‑se chiar la insulte și calomnii la adresa unor persoane
cu funcții de răspundere în aparatul de partid și de stat” . S‑a declarat revol‑tat de faptul că trebuie să stea în detenție: „să nu credeți dv. că lucrurile vor rămâne așa. Eu chiar anul acesta mă voi elibera din detenție, datorită
atât forțelor din interior cât mai ales forțelor din exteriorul țării” . Concluzia
anchetatorului, cpt. Constantin Rusu, era că atitudinea lui V olcinschi nu poate fi înțeleasă decât ținându‑se cont de faptul că organizase evadarea din arest în mai 1957. De altfel, ofițerul pare nu doar intimidat, ci și frustrat,
arătând că deținutul „și‑a manifestat disprețul și ura față de mine prin
cuvintele «…și anchetatorul acesta care mai este pe‑aici…»” . Realizând
probabil că aceasta nu este totuși o jignire, a plusat, denunțându‑l pentru
că a calomniat „un însemnat număr de ofițeri de la UM 0203 Cluj [Securitatea
Cluj – n.n.] , cât și alte persoane cu funcții de răspundere în aparatul de
partid și de stat” . Ofițerul propunea să fie supravegheat „deosebit de atent”,
cu „multă vigilență”, să fie ținut singur în celulă sau cu cel mult un deținut,
dar și să se interzică supraveghetorilor să intre în discuții cu el pentru că „încearcă în mod perfid și rafinat să‑și atragă simpatia cadrelor de supra‑veghere și apoi să treacă la calomnii grosolane”
1.
Pe de altă parte, are o serie de declarații lungi despre diverși cunoscuți,
date la Cluj în 1961 și 1962. Cel mai probabil a fost anchetat, deși nu știm în ce scop, fiindcă aproape toți erau deja în închisoare în acea perioadă.
Printre ei, preotul greco‑catolic Tertulian Langa din Cluj, profesorul Nicolae
Mărgineanu, Ion Vulcănescu, dar și foștii săi colegi ori cunoscuți Tudor Bugnariu și Armand Negrea
2. Întinderea acestora ne poate duce la conclu‑
zia că ar fi fost intimidat (deși nu avem indicii în acest sens) ori că ar fi suferit o cădere în perioada respectivă.
Încă și mai greu de înțeles este un memoriu adresat ministerului de
Interne, din penitenciarul Gherla, la 1 martie 1963. Nu atât din cauza
tonului mai degrabă spășit și autoacuzator
3, care ar fi de înțeles din punct
de vedere uman după ani întregi de recluziune, cât pentru că el a fost scris
1. Ibidem, f. 79.
2. Idem, fond Informativ, dosar nr. 2013, vol. 7.
3. „Dimpotrivă, socotesc că activitatea mea într‑o anumită perioadă a avut un carac‑ter criminal de subminare a statului […] datorită unor grave erori ideologice am
ajuns la o activitate dușmănoasă […] neînțelegând în mod just problema internați‑
onalismului proletar, suportând presiunea educației vechi primite în școala burgheză […] am negat rolul conducător al URSS și necesitate strângerii pe toate căile a
alianței cu celelalte țări socialiste” (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 2013, vol. 9, ff. 9, 10).

201
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
exact între două pedepse cu carcera, a doua fiind pentru insultarea cadrelor.
La o primă vedere, V olcinschi a suferit un proces de transformare a con‑
științei, de „reeducare”, asemănător cu cel al lui Alexandru Paleologu la Botoșani în aceeași epocă:
În școala dură a detenției, am supus unei examinări minuțioase toate aspectele
activității mele și treptat după ce am parcurs o cale lungă și sinuoasă de clari‑ficări uneori dureroase, am ajuns să‑mi pot aprecia în mod lucid esența greșe‑lilor comise [ …] Dar datorită grijei pe care organele Ministerului Afacerilor
Interne au manifestat‑o chiar față de unul ca mine care eram vinovat, am avut posibilitatea să studiez o serie de materiale […] Plin de entuziasm am luat la
cunoștință de activitatea politică promovată de țările socialiste în frunte cu Uniunea Sovietică. În țelurile de apărare a păcii, a unei politici de coexistență pașnică, promovată cu atâta consecvență și înțelepciune de URSS și personal de domnul [sic!] N.S. Hrușciov, văd temeiurile profundului umanism ce se
degajă din gândirea conducătorilor comuniști […] Regret cu toată tăria faptul
că personal nu particip cu tot elanul și pe măsura posibilităților mele în această operă […] Sunt gata să îndeplinesc orice fel de sarcină utilă țării noastre […]
Sunt convins că acum la capătul unui drum lung și greu mă aflu în situația de a mi se acorda încrederea de a putea dovedi prin fapte și muncă că nu mai am comun nimic cu cel care am fost și că nu doresc altora decât să dovedesc acest lucru. În așteptarea unei analize atente și a unei soluționări obiective, semnez RV olcinschi
1.
Dar dacă lucrurile stau într‑adevăr așa, cum se explică atitudinea sa în
continuare belicoasă și sfidătoare față de gardieni și ofițeri? Dar incidentul
cu lovirea deținutului care apăra „onoarea” scriitorilor comuniști, care avusese loc cu doar câteva zile mai devreme? Să fi fost totul doar o stra‑
tagemă care să‑l apropie de o eliberare înainte de vreme? Foarte greu de
spus.
Cert este că nici mutarea în alte închisori nu l‑a liniștit. Pe 27 august
1963 unul din gardienii penitenciarului Cluj i‑a făcut un raport de pedepsire
pentru că „a bătut în perete și a vorbit cu deținuți CR [contrarevoluționari –
n.n.] din cam. Nr. 8 a fost găsit cu urechia lipită la zid și cu mâinele la
gură vorbind, și iar pătea [probabil «bătea» – n.n.] , iar vorbea tot așa. În
continu nu are stare tot bate în pereți și tot acționează contrar regulilor de
regim în Penit” . A fost izolat timp de cinci zile, cu hrană caldă din două în două zile
2.
1. Ibidem, ff. 10‑13.
2. Idem, fond Penal, dosar nr. 334, vol. 5, f. 71.

202
Alin MureșAn
Ultima parte a pedepsei a petrecut‑o la Jilava, unde a fost transferat din
28 noiembrie 1963. Foaia de transfer conținea încă mențiunea „foarte,
foarte periculos!” . Întrucât începuseră grațierile, regimul de detenție s‑a îmbunătățit ușor, îndeosebi în ceea ce privește mâncarea, spre surprinderea unor deținuți: „Cea mai bună perioadă a mea în pușcărie a fost această ultimă Jilavă. De ce? Am prins primăvara în Jilava, care e în afara Bucureștiului. Aer curat, reavăn… Sigur, celulele erau în pământ, dar fereastra era la nivelul pământului.”
1
Libertatea ca povară
Pe 31 iulie 1964, după ce mai multe loturi mari fuseseră eliberate din Jilava, Raul V olcinschi și alte câteva zeci de persoane au fost scoși într‑o curte interioară, la ora prânzului, împreună cu bagajele. Dintre ei, un soldat condamnat la muncă silnică pe viață pentru că împușcase trei ofițeri pe frontieră și 14 evrei condamnați în procese economice au fost anunțați că vor rămâne în închisoare
2. V olcinschi a fost ultimul deținut eliberat, fiind
la litera „V” . A primit bani pentru a‑și cumpăra un bilet de tren spre Cluj. Primul contact cu lumea liberă a fost impresionant, la o primă vedere: „Erau înalți și frumoși, fete frumoase, decomplexate, râzând, mergeau pe stradă foarte natural, nu le păsa de cei din jur… Parcă era o societate schimbată. Oricum, era o mișcare, pozitivă mi s‑a părut, însă după aia, când m‑am întâlnit cu realitatea, exact negativă era: un tineret decervelat complet, parcă nu gândeau cu mintea lor, gândeau cu picioarele.”
3
Perioada de după eliberare este încă o necunoscută, în porțiuni foarte
mari de timp. Propriile mărturii amintesc mai multe episoade de detenție, dar ele sunt punctuale și uneori inexacte în ceea ce privește fixarea lor temporală. Întrucât în această epocă regimul nu mai recunoștea oficial existența deținuților politic, dar mai avea încă persoane incomode, de care
1. ACSIC, interviu cu Raul V olcinschi.
2. Unul dintre aceștia, Mordehai Micu Suzin, fusese condamnat inițial la muncă silnică pe viață, dar, prin rejudecări succesive, și‑a văzut pedeapsa redusă la 25 ani, apoi la 12 ani și, în cele din urmă, la 9 ani. Cu toate acestea, a fost eliberat abia la 21 noiembrie 1968, pe baza Decretului nr. 720/1956. În mod curios, soția lui, V eronica Suzin, a fost eliberată la 28 iulie 1964 (Cf. AANP , fond Fișe matricole penale, Suzin Mordehai și Suzin V eronica, disponibil on‑line la adresa www.biblioteca‑repre‑siunii.ro, 5.10.2017).
3. ACSIC, interviu cu Raul V olcinschi.

203
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
voia să se debaraseze, s‑a recurs la practica înscenărilor de drept comun.
Raul V olcinschi a avut nu mai puțin de patru astfel de episoade, în urma cărora a totalizat circa 12 ani de detenție, mult peste intervalul recunoscut oficial ca fiind politic. V olcinschi vorbea rareori despre această perioadă. Nu era vorba doar despre orgoliu. De altfel, după 1989 a reușit să caseze sentințele respective. Dar soția lui a intentat divorț în urma unui astfel de moment, și, deși mai târziu au locuit împreună până la sfârșit, lămurind situația, au rămas separați în acte.
Pe de altă parte, nici materialul documentar nu este deloc concludent.
Condamnările de drept comun nu apar aproape deloc în documentele din
această perioadă, de exemplu. De asemenea, există extrem de puține infor ‑
mații despre urmărirea lui, deși este imposibil ca acestea să fi fost atât de
puține. Singura urmă rămasă, cel puțin momentan, este dosarul său de rețea, nici el foarte convingător. V olcinschi pare să fi avut o oarecare formă de colaborare cu contrainformațiile militare din Cluj. Securitatea susține că se afla „în legătura organelor noastre din 13 august 1966”
1. Formularea
vagă și celelalte informații disponibile ne conduc la concluzia că enunțul se referă la faptul că l‑au contactat încă din 1966, ceea ce nu e totuna cu colaborarea. Dar este la fel de posibil să fi intrat din nou într‑un joc peri‑
culos cu Securitatea, pe care credea că o poate păcăli, la fel ca în 1953.
Sunt indicii la dosar că ar fi primit mai multe sume de bani de la ofițerul său de legătură, cele mai multe pentru cheltuieli de deplasare („marșruti‑zare” în terminologia specifică), deși una singură pare a fi semnată de el,
sub numele conspirativ „Dumitru Segal”
2. Nu pare să‑și fi câștigat niciodată
încrederea ofițerilor, pentru că a fost mereu filat cu eforturi suplimentare
la deplasările din București. Pe deasupra, arestările multiple pe care le‑a suferit ulterior indică și mai clar caracterul efemer și probabil forțat al
colaborării. Un argument suplimentar în acest sens îl reprezintă contactarea
lui V olcinschi de peste 50 de ori numai în intervalul 1966‑1968
3.
Imediat după eliberare, a fost angajat pe un post modest de contabil la
alimentară. După mai puțin de o săptămână au început presiunile. Ceva mai târziu, după ce a ajuns cu serviciul la „Vinalcool”, un coleg care fusese și
el deținut politic i‑a mărturisit că a fost solicitat să dea note despre el:
„Dar eu știu cine sunteți dumneavoastră, m‑am interesat. Am auzit atât
vorbindu‑se de dumneata în închisoare. Vă fac o propunere: dumneavoastră
1. ACNSAS, fond Rețea, dosar nr. 130670 vol. 2, f. 88.
2. Ibidem, f. 1 18.
3. Ibidem, ff. 1, 2.

204
Alin MureșAn
scrieți‑vă raportul singur” . Întrucât fusese racolat prin șantaj vis‑a‑vis de
admiterea copilului la facultate, informatorul nu avea o motivație valabilă
să ajute Securitatea. Prin urmare, i‑a predat rapoartele scrise de V olcinschi
însuși, dar sub semnătura proprie1. A încercat inclusiv să ceară audiență
la Paul Niculescu‑Mizil, pe care îl salvase în studenție, pentru a‑i cere să fie lăsat să părăsească țara „dacă mă considerați reacționar”
2, dar nu știm
dacă a ajuns la el.
Comportamentul său nu a suferit modificări majore de‑a lungul acestei
perioade. A încercat să își rezolve situația juridică, aparent de mai multe ori, făcând cereri pentru un recurs în supraveghere pentru condamnarea din
1957. Chiar dacă ele nu au avut niciodată sorți de izbândă, este de remar ‑
cat curajul de a întrebuința astfel de proceduri legale într‑o epocă în care
toată societatea era timorată. Direcția Procuratorii Militare i‑a răspuns în 1968 că „vinovăția ce vi s‑a reținut a fost bine stabilită de instanță pe baza probelor administrate” . V olcinschi nu s‑a oprit aici, ci a continuat demer ‑
surile, după cum vom vedea, fiindcă nu contestase justețea formulării vinovăției pe baza probelor administrate, ci „legalitatea modului de admi‑nistrare” a probelor, care ar conține lucruri inventate și smulse prin coer ‑
ciție
3. Cu alte cuvinte, era adevărat că declarațiile îl incriminau, dar ele
fuseseră obținute prin tortură și deci trebuiau invalidate ca probe.
Cu siguranță a încercat să câștige de pe urma relației cu Securitatea. În
noiembrie 1969 s‑a plâns celor de la contrainformațiile militare de condam‑narea injustă și le‑a arătat ofițerilor faptul că nu mai avea unghii la picioare. A susținut chiar că încercase să evadeze nemaiputând rezista bătăilor. E
important de menționat că între timp lucrurile se schimbaseră. Să nu uităm
că Nicolae Ceaușescu ordonase o anchetă privind abuzurile Securității din perioada Dej, ale cărei concluzii dure le prezentase la Plenara CC al PCR din aprilie 1968
4, iar deschiderea internațională de care se bucura Ceaușescu
era fără precedent. Pledoaria lui V olcinschi a avut efecte, iar Unitatea
1. ACSIC, interviu cu Raul V olcinschi.
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 2013, vol. 10, f. 175.
3. ACNSAS, fond Rețea, dosar nr. 130670, vol. 2, f. 91.
4. Documentele conțin probe despre câteva din abuzurile importante, precum fenome‑
nul Pitești, procesul Lucrețiu Pătrășcanu ori crimele din lagărul de muncă Salcia. Ele pot fi consultate la adresa http://www.cnsas.ro/ancheta_1968.html. Deși sunt un rezultat al luptei politice și nu reprezintă o imagine fidelă a ilegalităților din deceniile precedente, au reprezentat o schimbare de atitudine a regimului, pe care s‑a străduit să o apere cel puțin în aparență. Tocmai de aceea, eforturile lui V olcinschi veneau pe un fundal propice.

205
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
Militară 02565 a trimis o adresă către Procurorul General în care a descris
cazul, inclusiv răspunsul negativ primit de la Procuratura Militară. Ofițerii
de contrainformații au arătat că cei care au semnat răspunsul fuseseră implicați în cazul lui V olcinschi din 1956‑1957 și prin urmare puteau fi
subiectivi, „găsindu‑se eventual sub influența convingerilor formate cu 1 1
ani în urmă”
1. Deși nici acest demers nu pare să fi avut vreun rezultat,
Raul V olcinschi nu s‑a lăsat bătut. În septembrie 1972 a încercat să convingă mai mulți membri ai lotului său, printre care și Matei Bucurenciu, să ceară
o reabilitare. Ca și în momentul evadării, nu a vrut să facă gestul doar
pentru propria persoană: „toți am suferit pentru aceeași cauză și de ce el să‑și facă acum numai lui”
2.
Activitatea de informator este neconcludentă. Există câteva semnalări
despre persoane cunoscute, cum ar fi fostul coleg de Zarcă Ion Vulcănescu ori prietenul său Mușat Bodnărescu, interesant pentru Securitate pentru că
era șeful EURATOM. Dar aproape toate sunt benigne în conținut. O afir ‑
mație periculoasă pare să fi făcut despre Octavian Szigyarto/Sighiartău,
care se pregătea să fugă din țară, dar acesta reușise să o facă și chiar întreba de V olcinschi în scrisorile ulterioare către mama sa
3. De altfel, în mărtu‑
riile sale sugerează că l‑a ajutat să se pregătească pentru evadare: „La un moment dat, Sighiartău, care era și el urmărit mereu, s‑a hotărât, a venit la mine: «Dom’ profesor, eu trec frontiera.» Asta era pe când a venit de
Gaulle în țară, prin ’68 sau când a venit
4, noi eram la un lac la București
și făceam lecții de înot, voia să vadă cât rezistă, ca să treacă Dunărea înot.”5
Este foarte posibil, deci, ca această raportare să o fi făcut după fuga lui
Sighiartău, pentru a înșela Securitatea.
Acceptul colaborării din 19 octombrie 1968 este motivat, cel puțin în
aparență, de sentimentele antisovietice ale lui V olcinschi. Având legături amicale cu angajați ai Ambasadei Iugoslaviei, s‑a convins de amestecul URSS în treburile interne ale țării, astfel că ofițerii au speculat această nemulțumire pentru apropierea sa. Determinantă însă pare să fi fost poziția de condamnare a invaziei din Cehoslovacia de către Nicolae Ceaușescu: „Nu există nici o justificare și nu există nici un motiv care să facă admisi‑
bilă, fie și numai pentru o clipă, ideea unei intervenții în treburile interne
1. ACNSAS, fond Rețea, dosar nr. 130.670, vol. 2, f. 97.
2. Ibidem, f. 35.
3. Ibidem, f. 89.
4. Vizita lui Charles de Gaulle în România a avut loc între 14‑18 mai 1968.
5. ACSIC, interviu cu Raul V olcinschi.

206
Alin MureșAn
ale unui stat socialist frățesc”1. Or, un astfel de moment cu totul neașteptat,
apreciat nu doar de către populație și de către intelectualitate, ci și de către
statele occidentale, venit pe fondul insistențelor ieșite din comun ale ofițe‑rilor par să fi produs pentru o scurtă vreme rezultatul scontat. Securitatea
notează că după 21 august V olcinschi a oferit mai multe semnalări, uneori
și din proprie inițiativă
2.
Dar relația de apropiere, dacă a existat una într‑adevăr, a fost de scurtă
durată, căci a fost exclus din rețea, după ce compararea notelor sale infor ‑
mative cu materialul provenit din unele înregistrări au dovedit, în noiembrie 1972, că este „nesincer, denaturează problemele și în consecință nu se poate pune bază de [sic!] cele semnalate de el. Suspiciuni de nesinceritate din
partea informatorului rezultă și din alte materiale furnizate de el”
3. Despre
perioada anilor ’70 V olcinschi spune că a fost una a „prigoanei deschise și a luptei fățișe. Nu știam ce să fac, să fug din țară, să mai stau pe aici, că nu mai puteam suporta”
4.
Amenințările constante, voalate ori concrete, l‑au pus din nou pe pozi‑
ții antagonice față de regim. Locțiitorul șef al Securității din Cluj, lt. col. Neculai Dumitrașcu
5, l‑a anunțat că ar fi fost grațiat numai pentru acuzația
de uneltire, nu și pentru tentativa crimei de omor. I‑a dat un răgaz de trei zile în care să se pregătească pentru a executa restul de 12 ani rămași din pedeapsa din 1957. Cel mai probabil, era vorba de un nou șantaj pentru
a‑l face informator. Dar V olcinschi a decis să fugă și a plecat la Craiova,
unde locuia încă mama lui. De acolo a cumpărat un buletin fals, cu adresă de București, și s‑a ascuns o perioadă la Marcel Petrișor. S‑a întâlnit cu un fost student la Ministerul Justiției, unde își căuta un coleg de liceu, care era director. Studentul l‑a recunoscut, a observat că s‑a legitimat cu un buletin fals și a fost predat Miliției. Cel mai probabil această primă arestare
a avut loc pe 16 august 1973, sub acuzațiile de fals și vătămare – aceasta
din urmă, întrucât asupra lui a fost găsit un cuțit, luat de la Petrișor.
1. Lavinia Betea (coord.), Cristina Diac, Florin‑Răzvan Mihai, Ilarion Țiu, 21 august
1968 – apoteoza lui Ceaușescu, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 54.
2. ACNSAS, fond Rețea, dosar nr. 130670, vol. 2, ff. 2, 3.
3. Ibidem, f. 4.
4. ACSIC, interviu cu Raul V olcinschi.
5. Col. Neculai Dumitrașcu (1924‑2003), originar din Ziduri, Buzău. A lucrat la Securitatea Brașov (1948‑1951), Securitatea Arad (1954‑1956), Securitatea Timișoara (1956‑1961), Securitatea Cluj (1961‑1968; 1973‑1981), Securitatea Bistrița (1968‑1973). A fost trecut în rezervă la 21 septembrie 1981 (Cf. http://cnsas.ro/cadrele_securi‑tatii.html, Dumitrașcu Neculai, 7.10.2017).

207
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
V olcinschi a susținut că a fost condamnat în contumacie cu această ocazie,
dar fișa matricolă atestă deținerea sa la Văcărești și Poarta Albă1.
Această condamnare, prima de drept comun, a deschis Securității porțile
unor înscenări pentru anihilarea lui. În lipsa documentelor nu putem decât să speculăm cu privire la motivul pentru care a fost considerat atât de periculos. V arianta cea mai plauzibilă se referă la comportamentul său dezinhibat, la libertatea cu care vorbea, dar și la relațiile pe care le avea în mai multe ministere și instituții, precum și la ambasade. Cert este că la scurtă vreme după eliberare a fost din nou reținut, în București, la 26 ianuarie 1976
2. Cercetat inițial în urma unui denunț și găsit nevinovat, a
fost apoi reîncadrat la „ațâțare contra liniștii publice”3. Securitatea a pro‑
fitat de discuțiile pe care le‑a avut cu un fost coleg de închisoare, Sever Gabriel Stan, care i‑a transmis că vrea să plece din țară. V olcinschi s‑a poziționat împotriva fugii peste frontieră, lucru reținut la dosar, dar cu toate acestea a fost considerat șef de lot și a primit o condamnare de trei ani. A fost deținut la un penitenciar din București
4, deși nu este foarte clar care.
Se prea poate ca acesta să fi fost Jilava, de unde își amintea (destul de confuz însă) că ar fi fost eliberat printr‑un decret de grațiere. Cel mai probabil a ieșit la 22 august 1977.
Nici de această dată nu a rezistat multă vreme în libertate. În iunie 1978
a fost reținut pentru furtul unei poșete de la Clinica Maxilo‑Facială, deși lucrase toată ziua alături de o colegă de birou. În urma unei înscenări
5, a
1. Informații de la d‑na Anca V olcinschi.
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 1980, vol. 4, f. 9.
3. *** Codul Penal, text oficial cu modificările până la data de 1 decembrie 1960,
urmat de o anexă de legi penale speciale, Editura Științifică, București, 1960, p. 191.
4. ACSIS, interviu cu Raul V olcinschi; informații de la dna Anca V olcinschi.
5. În lipsa documentelor, povestea este relatată de Anca V olcinschi: „Tata lucra la Centrul de calcul și a văzut la un moment dat că i‑a dispărut buletinul și după un timp a reapărut (cam o săptămână a durat asta) sub masă. Și a doua zi a venit poliția, pentru că între timp altcineva cu acest buletin – s‑a lămurit ulterior ce s‑a întâmplat – i‑a înscenat un furt. Persoana respectivă semăna bine cu el, a fost aleasă ca atare, selecționată, și cu buletinul lui a furat o poșetă de la un cabinet stomato‑logic, undeva pe la Clinica Maxilo‑Facială, și a fost prins și eliberat imediat. Și acuma veneau, cică, în urma declarațiilor date, să îl închidă. Poșeta conținea vreo 400 și ceva de lei, sumă care ar fi trebuit să ducă la judecarea lui în colectivul de oameni ai muncii. Pentru o asemenea sumă nu erai condamnat. Și cu toate astea, a fost judecat, închis la marea pripeală și nu spun că între timp el a mai fost chemat la Securitate, i s‑a mai pus o dată problema dacă vrea sau nu să colaboreze, a spus categoric că nu și la coborârea din Cluj a fost arestat, recunoscut că el este acela

208
Alin MureșAn
fost condamnat la 1 an și 1 1 luni de închisoare1. V olcinschi a „recunoscut”
fapta în urma șantajării cu internarea în azilul psihiatric de la Poiana Mare2.
Dar lucrurile s‑au complicat și în plan familial, fiindcă un cunoscut din
București care obișnuia să îl caute la telefon, nedumerit de povestea relatată
de soția lui V olcinschi, s‑a interesat de dosar pentru a încerca să îl ajute.
I‑a transmis ulterior că nu mai are cum să intervină, pentru că recunoscuse fapta (desigur, fără să știe de ce). Acest lucru, coroborat cu brutalitatea percheziției domiciliare, efectuată de nu mai puțin de cinci persoane, au determinat‑o pe soție să divorțeze din nou, de data aceasta definitiv. Probabil după această eliberare a primit domiciliu obligatoriu la Craiova, unde a stat cu mama sa. Fusese închis la Gherla.
„Nea Radu” și asasinarea lui Nicolae Ceaușescu
La începutul anilor ’80 nemulțumirea lui latentă căuta un prilej de a izbucni. Acesta a venit pe neașteptate, în timp ce stătea pe o bancă din preajma spitalului unde lucra mama sa și citea „Scânteia” . Un individ care s‑a așe‑zat lângă el i‑a cerut ziarul împrumut și, după ce l‑a răsfoit, i‑a spus cu năduf: „Până când nu‑l văd pe Ceaușescu pe prima pagină să pot scuipa, nu mă mai interesează” . Obișnuit cu filajul și jocul periculos cu Securitatea,
V olcinschi l‑a crezut întâi provocator. Omul a continuat arătând că lucrează
pe un șantier la Ișalnița împreună cu alți doi prieteni și că erau extrem de nemulțumiți pentru că li se tăiaseră salariile. Prevăzător, V olcinschi nu s‑a prezentat cu numele real, l‑a verificat printr‑o cunoștință de pe șantier și a continuat să se întâlnească cu el prin parcuri. Încet, încet s‑a întâlnit și
cu ceilalți doi, dar niciodată în același timp, adică exact așa cum procedase
care a furat și, cum înainte fusese amenințat că dacă nu colaborează, va fi internat la Poiana Mare… Ăsta era spitalul de nebuni mai ales al deținuților politici recal‑citranți și soarta lor era pecetluită definitiv printr‑un tratament adecvat. Atunci tata
a hotărât să se salveze recunoscând că el într‑adevăr a făcut acest lucru, gândindu‑se
că va suporta consecințele prin închiderea lui și va scăpa totuși de răul cel mare, că a avut de ales între răul cel mare și cel mic. Probabil s‑a pripit, într‑un fel, probabil a fost cuprins, poate, de panică, imaginativ cum era, și coroborând faptele și vorbele lor, pentru că nu mult timp dup‑aceea, când nouă ni s‑a comunicat că tata a furat, și asta ni s‑a părut îngrozitor și incredibil și cu neputință, mama a spus că dacă a făcut acest lucru, ea a terminat‑o definitiv cu el, pentru că i se pare că și‑a pierdut practic mințile” (ACSIC, interviu cu Anca V olcinschi).
1. Viorel Nistor, „Istoria putea fi altfel”, în Clujeanul, 19‑25 decembrie 2000, p. 4.
2. ACSIC, interviu cu Marcel Petrișor.

209
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
cu organizația sa cu trei decenii în urmă. S‑a convins că Viorel Rovențiu,
Petre Năstase și Nicolae Stanciu erau dispuși să facă orice ca să scape de comunism.
Din aproape în aproape, au ajuns la concluzia că trebuie acționat într‑un
fel împotriva regimului. Rovențiu a propus să facă rost de armament de la un post de miliție izolat din comuna Osica de Sus, situată între Caracal și Slatina, prin care treceau frecvent. V olcinschi s‑a deplasat în Olt și a veri‑ficat poziționarea postului. A întrebat un tânăr cât de departe este centrul comunei, fapt care era să îl coste, întrucât respectivul l‑a ținut minte (înfă‑țișarea unui intelectual înalt și pleșuv, fără accent oltenesc, nu era ceva foarte obișnuit). În paralel, V olcinschi a luat legătura cu vechi cunoscuți din mediul universitar, ca Tudor Bugnariu și Simion Pop, despre care știa că își doresc o schimbare. Primul i‑a confirmat că îl interesa o astfel de acțiune, despre care mai vorbiseră în anii din urmă. Obișnuit să gândească în perspectivă, Raul V olcinschi încerca să întrevadă cine ar umple vidul de putere care ar urma unei asasinări a lui Ceaușescu. După mai multe întâl‑niri la București, a realizat că aceștia erau rusofili, fapt care l‑a pus în gardă. Totuși, le‑a spus despre șoferii întâlniți la Craiova înainte de a se retrage din complot.
După întâlniri și discuții repetate, dar ocazionale, în noaptea de 8/9
septembrie 1983, Viorel Rovențiu și ceilalți au dat spargerea la postul de miliție din Osica de Sus și au furat două pistoale mitralieră, trei încărcătoare și două pistoale cu muniție. De asemenea, au luat o hartă pe care erau marcate circa 20‑30 de puncte roșii, care reprezentau informatorii din comună. S‑au dus în comuna natală a lui Rovențiu, Stănești, și s‑au des ‑
părțit. Nicolae Stanciu a ascuns un automat în casa părintească, fără să spună nimănui. Dar tatăl său a descoperit arma și, speriat, a anunțat Miliția, care i‑a verificat seria și a realizat că era una din cele furate de la Osica. În zonă s‑a dat alarma. Cei trei știau că Ceaușescu urma să viziteze pe 17 septembrie un CAP din Gostinu, la doar câțiva kilometri de Giurgiu, și își propuseseră să acționeze. Dar alertată de lovitura de la Osica, se pare că Securitatea a intervenit pentru amânarea vizitei. Stanciu a fost arestat pri‑mul, în vreme ce Rovențiu și Năstase au dorit să treacă Dunărea. Au fost văzuți la o lizieră de lângă Făcăeni de către șeful de post împreună cu câțiva săteni. Șeful de post le‑a cerut actele, moment în care Rovențiu a scos un automat, pentru a evita prinderea. Țăranii au fugit, dar Rovențiu l‑a legat cu cătușele pe șeful de post. Au reușit să scape doar pentru o vreme, fiind prinși în cele din urmă, după o amplă acțiune de urmărire, în localitatea V alul lui Traian din județul Constanța. A urmat o anchetă brutală, extrem

210
Alin MureșAn
de rapidă, în care li s‑a sugerat să spună că doreau să folosească armele
pentru un atac asupra CEC‑ului din Curtea de Argeș. Securitatea nu dorea
să recunoască existența unei conspirații împotriva lui Ceaușescu. Rovențiu a fost condamnat la moarte (pedeapsă comutată apoi la 25 de ani, redusă și
ea mai târziu la 20 de ani), în vreme ce Năstase și Stanciu au primit con‑
damnări de 20 de ani
1. Cei trei au rezistat schingiuirilor și nu l‑au menționat
pe V olcinschi (pe care îl cunoșteau doar ca „nea Radu”) în anchetă2.
Profesorul era în legătură și cu un alt individ hotărât să acționeze. Ioan
Șipoș și prietenul său Iosif Baciu au furat două lăzi de grenade de la o unitate
militară. Se pare că au fost prinși însă prin zona Făgărașului, dar episodul este
o necunoscută chiar și pentru V olcinschi. Motivul pentru care a căutat să
încurajeze mai multe astfel de acțiuni era decizia luată împreună cu Bugnariu și ceilalți de a‑l asasina pe Ceaușescu. Planul inițial fusese acela de a‑l împușca chiar la intrarea pe Calea Victoriei, dintr‑o casă pe care o studiase bine.
E greu de speculat ce s‑ar fi întâmplat cu el dacă Securitatea afla că
fusese implicat în acest complot, cu atât mai mult cu cât la data spargerii
de la Osica, V olcinschi se afla iarăși în mâinile lor. La mai puțin de o lună
după ce a trecut peste drama despărțirii de mamă, decedată la 17 iulie 1983,
a fost arestat la Râmnicu Vâlcea. Și de această dată a fost acuzat de furt, respectiv de sustragerea unor fețe de pernă și a unei scrumiere dintr‑un hotel. Ridicolul situației n‑a împiedicat condamnarea sa la cinci ani de
închisoare, cuantum mărit probabil din cauza recidivei. Nici în acest caz
nu știm dacă a executat integral pedeapsa, dar documentele au reținut un periplu amplu prin penitenciare: Colibași (azi, Mioveni), Mărgineni, București (probabil Rahova), Spitalul Jilava, Poarta Albă
3. Din această perioadă
datează amintirile sale vagi cu privire la cunoașterea în detenție a lui Florentin Scalețchi și Gregorian Bivolaru, întrucât primul a fost arestat în martie 1985
4,
iar al doilea în 1984, după ce evadase din arestul de pe Calea Rahovei5. Fiica
sa a avut voie să îl vadă la un vorbitor pe când era deținut la Poarta Albă, ocazie cu care a observat că starea lui fizică s‑a înrăutățit dramatic. Contactase un diabet pe fond de stres, care avea să contribuie la moartea lui mai târziu.
1. De altfel, din cauza încadrării lor la drept comun, cei trei au fost eliberați foarte
târziu, în ciuda eforturilor lui V olcinschi. Petre Năstase a fost eliberat în 1998, iar Viorel Rovențiu și Nicolae Stanciu au ieșit în 1999, în urma demersurilor Fundației Gratis pro Deo, condusă de Liviu Petrina.
2. Viorel Nistor, art. cit., pp. 3‑5; ACSIC, interviu cu Raul V olcinschi.
3. Informații de la dna Anca V olcinschi.
4. AANP , fond Fișe matricole penale, Scaletschi Florentin, disponibil on‑line la adresa www.biblioteca‑represiunii.ro (10.10.2017).
5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Gregorian_Bivolaru (7.10.2017).

211
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
În rest, informațiile despre anii ’80 sunt foarte puține. El însuși a lucrat
multă vreme ca traducător pentru diverse ambasade, ceea ce i‑a atras deopo‑
trivă antipatia și interesul Securității, dar și ca secretar de redacție la Editura Dacia
1. Urmele lăsate în dosare sunt însă foarte puține, iar pentru deceniul
9 lipsesc cu desăvârșire, cel puțin deocamdată. O explicație o poate con‑stitui și faptul că el nu era cunoscut la Craiova, unde oricum domnea o altă atmosferă, după cum mărturisea și el. În 1988 era deja ieșit la pensie
2.
După 1989
O persoană cu experiența sa de viață și cu o fire atât de voluntară nu avea cum să se țină departe de viața publică imediat după evenimentele din decembrie 1989. A sosit în București în primele zile după revoluție și a
luat parte la nenumărate discuții despre reorganizarea vieții politice. Trebuia
să facă parte chiar din primul parlament, Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, dar și‑a cedat locul unui coleg care a putut să‑i facă rost de medicamentul de care avea nevoie pentru fosta lui soție
3.
Fiica lui a insistat să se mute înapoi în Cluj, reîntregind astfel familia.
Dar așa cum reacomodarea dintre tată și fiică nu s‑a făcut ușor după opt ani de închisoare, nici reapropierea soților nu a fost un eveniment spontan.
Abia în timp aveau „să se regăsească pe niște coordonate, la vârsta respectivă,
foarte calde și foarte apropiate. Atuncea au început să‑și depene și să‑și pună cap la cap toate evenimentele din existență și să regândească totul într‑o formulă oarecum superioară și să se creeze marea reconciliere finală.”
4
Tot pentru familie a insistat să‑și curețe și cazierul. Numeroasele con‑
flicte cu unii vecini din imobilul din strada Nicolae Iorga erau urmate deseori de atacuri mizerabile în presă, multe folosind informații din însce‑nările Securității din deceniile anterioare. A introdus, așadar, acțiuni în instanțe pentru casarea sentințelor din cele patru procese ale sale din epoca
Ceaușescu. A reușit, după mulți ani de zile, lămurind și circumstanțele
poveștilor fabricate de organele statului. Mărturia unui ofițer din sistem la un astfel de proces arăta, de pildă, că Aristotel Stamatoiu
5 l‑a însărcinat pe
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 1980, vol. 4, f. 9.
2. Comunicare Oficiul de Asigurări Sociale și Pensii, arhiva familiei V olcinschi.
3. ACSIC, interviu cu Marcel Petrișor.
4. ACSIC, interviu cu Anca V olcinschi.
5. Gen. lt. Aristotel Stamatoiu (n. 1929), a lucrat la contrainformații economice și
contraspionaj din 1953, ajungând chiar adjunctul ministrului de Interne și șeful

212
Alin MureșAn
Nicolae Pleșiță1 să rezolve situația lui V olcinschi – considerat „inadaptabil” –
fără să‑l omoare, întrucât radiourile străine vorbeau deja despre asasinarea
sa de către Securitate, ceea ce ar fi creat o problemă de imagine regimului2.
Idealist incorigibil, a căutat întotdeauna să facă realitate din ideal. Atunci
când fostul său student Gavril Dejeu a ajuns ministru de Interne în guver ‑
nul Victor Ciorbea, V olcinschi a acceptat să‑i fie consilier. A ajuns repede
dezamăgit de situația din minister, mai ales că Dejeu înfuriase sistemul atât de mult prin înlăturarea multor generali încât a plecat în urma mineriadei din ianuarie 1999. V olcinschi l‑a urmat la scurtă vreme după aceasta, în
urma unor conflicte cu urmașul său, Constantin Dudu Ionescu. Și‑a petre‑
cut restul vieții la Cluj, în mijlocul familiei, fără a avea ieșiri publice. Deși era pe deplin edificat asupra calității precare a clasei politice, pe care
ajunsese să o cunoască îndeaproape în perioada funcției la minister, nu a
încetat niciodată să spere într‑un viitor mai bun pentru România.
Fiica lui a observat că manifesta o sensibilitate și irascibilitate aparte în
fiecare an, în preajma zilei în care fusese arestat prima dată. Pe acest fond, în urma unei discuții aprinse, a suferit un accident cerebral la 22 noiembrie 2010. Deși într‑o primă fază și‑a revenit destul de bine în urma terapiei, a plecat la Domnul într‑o duminică dimineață, la 9 ianuarie 201 1. A fost înhumat în Cimitirul Catolic din Craiova, lângă mama sa.
De‑a lungul celor 45 de ani de comunism, Raul V olcinschi a fost însoțit
permanent de convingerea că regimul nu va dăinui. Ba, mai mult, că sfâr ‑
șitul său este iminent. Capacitatea de a‑și regenera la infinit optimismul în
această privință este, probabil, unul din resorturile principale care l‑au
determinat să acționeze atât de des împotriva comunismului, sub o formă ori alta. În funcție de circumstanțele politice ori ale destinului propriu, a
avut perioade în care a urmărit salvarea personală (mai rar) ori colectivă.
A acționat în clandestinitate și în perspectivă atunci când a pregătit elemente capabile pentru a prelua pozițiile importante în cazul unei reașezări sociale,
dar și deschis atunci când a considerat necesar. Uneori a combinat cele două atitudini, dar nu a putut să stea asiste pasiv la nedreptate. Era un reflex al
Centrului de Informații Externe în 1989. La data arestării lui Raul V olcinschi era locțiitorul șefului direcției a 3‑a a Securității (Contraspionaj) (http://www.cnsas.ro/cadrele_securitatii.html, Stamatoiu Aristotel, 12.10.2017).
1. Gen. lt. Nicolae Pleșiță (1929‑2009), a lucrat la Securitatea Pitești (1948‑1962) și Cluj (1962‑1967?), înainte de a face carieră la București, unde a ajuns adjunctul ministrului de Interne (1975‑1978), comandantul Centrului de Perfecționare a Cadrelor de Securitate Grădiștea și șef al Centrului de Informații Externe (1980‑1984) (http://www.cnsas.ro/cadrele_securitatii.html, Pleșiță Nicolae, 12.10.2017).
2. Sentința de casare nr. 347/1990, arhiva familiei V olcinschi.

213
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii
educației primite la Putna, prin grija unui călugăr, care l‑a învățat „să respect
toată firea din jurul meu și când văd o neregulă, să intervin repede, să nu las să se întâmple un lucru neplăcut. Ăsta dacă vedea că pescarul de plăcere prindea păstrăvul și nu‑i dădea drumul, călugărul îmi spunea: «Tre’ să mer ‑
gem, să‑i luăm păstrăvul din coș și să‑l zvârlim înapoi». Și el așa făcea!”
1.
1. ACSIC, interviu cu Marcel Petrișor.

214
Alin MureșAn

215
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii

216
Alin MureșAn

217
Raul Volcinschi sau Refuzul obstinat al ResemnăR ii

218
Alin MureșAn

Cosmin Budeancă
Gheorghe Tarcea (1890‑1963). Povestea
unui destin prin vremuri
Abstract. The purpose of the current study is, on the one hand, to present the biography
of the orthodox priest Gheorghe Tarcea from Hunedoara, one of the thousands of priests
that had been imprisoned in the communist prisons and did not survive. He was arrested several times and condemned for his affiliation to the Legionary Movement, both in the interwar period and in the communist regime. Gheorghe Tarcea died at the 1
st of October
1963 in the prison from Aiud. On the other hand, the study draws attention upon several problems that might occur when reconstituting recent history, especially in the cases of research based exclusively on archival sources which may mislead the historian as they might be erroneous, improbable or discordant to reality. Practically the study is also a plea for using complementary sources, particularly oral history testimonies, by showing that despite their subjectivity they are not qualitatively inferior to archival sources. Additionally, the study presents the effects of his arrests on the members of his family.Therefore this study is grounded both on documents from the Romanian Secret Service during the interwar period and the Securitate (communist political police), and on previous works with general or particular character, press materials or unpublished ones, family documents and seven oral history interviews with persons that met the priest Gheorghe Tarcea.
Keywords: Gheorghe Tarcea, priest, oral history, Securitate, repression

Potrivit recensământului populației concentraționare realizat de Centrul
Internațional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului
Victimelor Comunismului și al Rezistenței, 2,39% dintre deținuții politici din anii comunismului au fost deservenți de cult
1 din cadrul tuturor biseri‑
cilor și cultelor din România. Raportat la numărul estimat de deținuți din acea perioadă,rezultă câteva mii de persoane.
Unul dintre preoții care au trecut prin închisorile comuniste a fost și
Gheorghe Tarcea din Hunedoara, a cărui biografie vom încerca să o recon‑stituim în acest studiu. Pe lângă demersul biografic propriu‑zis, ne propu‑nem, însă, și să atragem atenția asupra unor probleme ce pot apărea în reconstituirea istoriei recente. În ultimii ani, în urma liberalizării accesului la arhive, și în special la cele ale fostei Securități, s‑a pus adesea problema veri‑dicității informațiilor provenite din aceste surse. Discuțiile s‑au purtat fie în mod efectiv cu referire la sursele arhivistice, fie în contextul în care sursele orale au început să câștige tot mai mult teren și să reprezinte, în unele situații, o alternativă la documentul de arhivă. În acest context unii istorici tradiționa‑liști au susținut preeminența documentului scris, invocând în defavoarea celor ‑
lalte subiectivitatea și lipsa unei perspective generale asupra evenimentelor.
Studiul de față are la bază cu precădere documente identificate în arhiva
Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), întoc‑mite atât de Siguranță cât și de Securitate. Datorită numărului mare al acestora, la prima vedere, reconstituirea biografică părea a fi un demers relativ facil, dar în urma analizei lor atente am descoperit o serie întreagă de probleme, în special incertitudini și neconcordanțe, pe care le vom evi‑denția pe parcursul studiului nostru.
Pe lângă documentele de arhivă am consultat și o serie de lucrări cu
caracter general, pentru creionarea cadrului mai amplu în care s‑au desfă‑șurat diverse momente din viața preotului Tarcea, dar și unele cu caracter particular, deoarece subiectul nu este unul complet inedit. Astfel, în ultimii
1. Romulus Rusan, Cronologia și geografia represiunii comuniste în România. Recen‑
să mântul populației concentraționare (1945‑1989) , Editura Fundația Academia
Civică, București, 2007, p. 51; Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii
Comuniste în România (Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian V asile eds.), Raport Final, Editura Humanitas, București, 2007, p. 537.

221
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
ani au apărut, în mai multe volume sau în presă, biografii1 sau simple
mențiuni biografice2 (unele preluate și de diverse pagini web), de dimen‑
siuni diverse, cu lacune sau erori din perspectiva informațiilor furnizate.
În acest context trebuie menționate și referirile tangențiale apărute în cadrul unor volume
3, studii4 sau articole de presă5 despre așa zisa Organizație „Garda
Albă”, în care a fost condamnat ultima dată preotul Gheorghe Tarcea.
1. Călina‑Andreea Goia, Destinul familial ca sursă generatoare de istorie. Măsuri opresive
asupra structurii și valorilor familiei în timpul prigoanei comuniste (1948‑1989).
Studiu de caz: Familia Tarcea, Județul Hunedoara, în „AIO – Anuarul Institutului
de Istorie Orală”, nr. XIII, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj‑Napoca, 2013,
pp. 1 13‑131; V asile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, ediția a III‑a,
revăzută și adăugită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 247‑249; Ioan Munteanu, Tarcea Gheorghe, în „Martiri pentru Hristos, din România, în perioada
regimului comunist”(în continuare Martiri pentru Hristos… ), Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007, pp. 683‑685.
2. Pr. Dimitrie Bejan, Satul blestemat, Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 1998, p. 43;
Idem, Bucuriile suferinței. Evocări din trecut. Vol. II, disponibil online la adresa
http://www.fericiticeiprigoniti.net/gheorghe‑tarcea/840‑gheorghe‑tarcea‑un‑preot‑
foarte‑activ (28.02.2017); Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu,
The Imprisoned Church: Romania, 1944‑1989, The National Institute for the Study
of Totalitarianism, Bucharest, 1999, p. 382; Dorin Dobrincu (ed.), Proba infer ‑
nului. Personalul de cult în sistemul carceral din România potrivit documentelor
Securității, 1959‑1962, Editura Scriptorium, București, 2004, p. 17; Cicerone
Ionițoiu, V asile Manea, Martiri și mărturisitori ai bisericii din România. Biserica
Ortodoxă, Editura Patmos, Cluj‑Napoca, 1998, p. 169; Cicerone Ionițoiu, Victimele
terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, uciși. Dicționar. Ș, T, Ț, U, V ,
W , X, Y, Z, Editura Mașina de scris, București, 2010, p. 1 18.
3. Cosmin Budeancă, Represiunea politică în România comunistă. „Garda Albă” –
organizație subversivă inventată de Securitatea hunedoreană, Editura Argonaut,
Cluj‑Napoca, 2010; Dorin Petresc, Olivian‑Marius Goțiu, Mânerău. Evoluția
istorică a unei străvechi vetre de locuire din Ținutul Hunedoarei (monografie),
Editura Corvin, Deva, 2006, pp. 303‑319.
4. Cosmin Budeancă, O înscenare judiciară regizată de Securitatea hunedoreană.
Grupul „Garda Albă”, în „AIO – Anuarul Institutului de Istorie Orală”, nr. 1/1998, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj‑Napoca, 1999, pp. 259‑288; Colectivizare
și represiune în zona Hunedoara‑Orăștie. Grupul Garda Albă, în „Corviniana. Acta Musei Corvinensis”, Hunedoara, nr. V/1999, pp. 233‑239; idem, Aspecte privind
activitatea Securității hunedorene pe fondul intensificării procesului de colectivizare a agriculturii (1958‑1959), în Romulus Rusan (editor), „Analele Sighet 8. Fluxurile și refluxurile stalinismului”, Editura Fundația Academia Civică, București, 2001, pp. 253‑267; Victor Isac, „Garda Albă – organizație subversivă inventată de
Securitate” în „Memoria. Revista gândirii arestate”, nr. 18 / noiembrie 1996.
5. Maria Florescu, Victimele dosarului „ Garda Albă”, în „Replica”, nr. 70, 26
februarie – 3 martie 2004; Monalise Hihn, In memoriam – „Garda albă”, în

222
Cosmin Budean Că
Am apelat, de as emenea, la o serie de materiale nepublicate, realizate
de persoane care l‑au cunoscut pe Gheorghe Tarcea, și în care se fac refe‑
riri la el (semnate de Victor Isac, Igor Bunescu), sau la materiale și docu‑
mente de familie, puse la dispoziție de domnul inginer Mircea Tarcea, fiul acestuia.
Nu în ultimul rând am utilizat și șapteinterviuri cu persoane care l‑au
cunoscut pe preotul Tarcea, sau au relatat despre diverse situații ce permit o mai bună înțelegere a cadrului general.
Copilăria, tinerețea și studiile
Gheorghe Tarcea s‑a născut în comuna Mag, județul Sibiu la 5 octombrie 1890. Părinții, Dumitru și Ana erau agricultori. Cu o condiție socială mai
degrabă modestă, ei dețineau o casă cu o cameră și bucătărie și 5 ha de
pământ
1.
Numeroasele confuzii ce reies din documente ne‑au determinat ca în
stabilirea principalelor date biografice fără tentă politică să utilizăm mai degrabă autobiografiile. Iar primele probleme apar încă de la stabilirea reperelor pentru școala primară. Potrivit documentelor din arhiva CNSAS, primii doi ani de școală i‑a urmat în localitatea natală, iar ceilalți doi la școala primară maghiară din Sibiu
2. Conform „Statutului personal”, ar fi
urmat cursurile primare între 1896‑1903 la Școala primară din Sibiu3.
În privința continuării studiilor, documentele arată că: ar fi urmat liceul
din Sibiu, 5 clase la Școala Normală de învățători din Sibiu și un curs teologic la Sibiu
4; între 1902‑1910 Seminarul teologic din Rm. Vâlcea,
după care s‑a înscris la Teologie5; că e „absolvent al Școalei Normale din
Sibiu și [al] cursul[ ui] Teologic la Academia Teologică din Sibiu”6 (Institutul
„Replica Hunedoara”, nr. 319, 24‑30 decembrie 2008; Adrian Nicolae Petcu,
Preotul Gheorghe Tarcea, în „Lumina”, 22 octombrie 2010.
1. Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (în continuare ACNSAS), fond Penal, dosar 691, vol. 25, ff. 349, 365; dosar nr. 50509, vol. 2, f. 8; Într‑un document specific cadrelor didactice de la acea vreme numit „Statut personal” (în continuare „Statut personal”) primit de la dl. Mircea Tarcea, fiul său, reiese că s‑ar fi născut la 5 noiembrie 1890.
2. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, ff. 8, 15.
3. „Statut personal”, p. 3.
4. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 8.
5. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 7.
6. Ibidem, f. 10.

223
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
Teologic Andreian din Sibiu1). Potrivit unei declarații cu elemente autobi‑
ografice din 1952, în 1904 a intrat la Liceul Maghiar de Stat din Sibiu,
unde a terminat 5 clase în 1910‑191 1. Din același an a continuat Școala normală de învățători din Sibiu, unde a făcut 4 clase (finalizate în 1918), cu o întrerupere de 5 ani datorată încorporării în armată
2, în contextul
izbucnirii războiului. Din „Statutul personal” reiese că ar fi urmat cursul secundar (4 clase) între 1903‑1907/1908 la Școala Secundară Sibiu, „patru cursuri normale” (1909/1910‑1918) la Școala Normală Sibiu, cu „examen de calificație” susținut în 15‑28 aprilie 1918 la Școala Normală Sibiu, iar apoi, Institutul Andreian Sibiu
3.
Serviciul militar l‑a satisfăcut la Regimentul 31 Infanterie Sibiu, conti‑
gentul 191 1, de la 5 Octombrie 1913 până în 1918, fiind eliberat cu gradul de fruntaș
4. Pe front a participat, potrivit propriilor declarații, la luptele
din Galiția (unde a plecat în 1914) și din Polonia (în 1916)5. Într‑o fișă
biografică publicată în 2007, într‑un volum despre preoții care au trecut prin închisori, se menționează că în Galiția ar fi fost rănit
6, informație
neregăsită, însă, și în alte surse. Referitor la stagiul militar, dintr‑o fișă personală întocmită de Securitate în 1957 rezultă că nu ar fi satisfăcut serviciul militar, ci i‑ar fi fost dat „din oficiu” gradul de căpitan
7.
V enirea la Hunedoara și activitatea profesională
Așa cum declara el însuși, după finalizarea studiilor a candidat „din iniți‑ativă proprie” la concursul de învățători în comuna Dâncu Mare (zona Hunedoara)
8, însă Consistoriul din Sibiu i‑a propus să ocupe postul de
învățător la Școala Confesională din Hunedoara. A acceptat oferta și a funcționat ca suplinitor între 10/23 septembrie – 30 octombrie 1918. La 16 mai 1919 a depus „jurământul oficial” la Revizoratul școlar Deva și a primit
1. Arhiva Personală Cosmin Budeancă (în continuare, APCB), Mircea Tarcea, Preot ‑
învățător „Gheorghe Tarcea (1890‑1963)” – manuscris, p. 1.
2. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, ff. 15, 17.
3. „Statut personal”, p. 3.
4. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 25, f. 365; dosar nr. 50509, vol. 2, ff. 8, 15, 16; „Statutul personal”, p. 2.
5. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, ff. 15‑17.
6. Martiri pentru Hristos… , p. 683.
7. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 7.
8. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 17.

224
Cosmin Budean Că
o numire provizorie la Școala Primară de Stat – Colonia muncitorilor
Fabricii de Fier Hunedoara, unde a funcționat între 1 iunie – 30 octombrie 1919. În același an a fost numit învățător titular la Școala Primară Urbană de Stat Hunedoara, iar de la 1 octombrie 1920 a devenit titular la Școala Primară Centrală de Stat, unde până în 1948, la pensionare, a ocupat pos ‑
tul de învățător, iar începând cu 1940, când a fost numit prin ordin al Ministerului Educației Naționale, și pe cel de director
1. De asemenea, între
1920‑1924 a mai predat, ca învățător, istoria și geografia la Școala de Ucenici Industriali Hunedoara
2.
Pentru o perioadă de timp relativ lungă a activat și ca preot. În 1922 a
urmat la Sibiu un curs special de teologie și în același an3 (conform altor
documente în 19234, iar potrivit fiului său în 19295) a fost hirotonit ca preot
ortodox, primind parohie la Josani și V alea Nandrului, respectiv filiala Peștișu Mic, cum reiese din alte documente
6. A activat ca preot în această
parohie până în 1938 când, în urma Legii cumulului, a fost nevoit să opteze între a fi preot sau învățător, și a ales, din considerente financiare, varianta din urmă
7. Potrivit lui Mircea Tarcea, a activat la Josani și Peștișul Mic
din 1929 până în 19458.
În perioada interbelică s‑a remarcat prin devotamentul cu care s‑a achi‑
tat de îndatoririle ce îi reveneau, atât ca preot cât și ca învățător. În acest sens pot fi menționate edificarea unei biserici noi la V alea Nandrului și implicarea în ridicarea școlii primare din Josani
9, dar și ridicarea și sfinți‑
rea mai multor troițe în Hunedoara, Răcăștia, Buituri, între 1930‑193810.
Implicarea sa în activități politice în anii ’30 i‑a adus și o serie de pro‑
bleme pe plan profesional, respectiv o destituire din funcția de preot, iar începând cu 9 februarie 1942, prin decizie ministerială, a fost suspendat și din activitatea didactică, fără plata salariului. La scurt timp a fost repus în drepturi, dându‑i‑se din nou „funcțiunea de director al școalei primare”
1. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 17, 19; „Statut personal”, pp. 2‑3.
2. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, ff. 17‑18.„Statut personal”, p. 5.
3. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 27, f. 43.
4. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 1 16.
5. APCB, Mircea Tarcea, Preot‑învățător „Gheorghe Tarcea…”, p. 1;
6. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, ff. 15, 17‑18.
7. Ibidem; fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 10v.
8. Informații de la dl. Mircea Tarcea.
9. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 3, f. 13; Informații de la dl. Mircea Tarcea.
10. Arhiva Tribunalului Militar Teritorial Timiș (în continuare ATMTT), fond Penal, dosar 1880/58/Hunedoara, vol. 2, f. 405, apud Martiri pentru Hristos… , p. 685.

225
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
din Hunedoara, și parohia din comuna V alea Nandrului1. În acei ani, deși
s‑a aflat sub supravegherea autorităților și trecut în tabelul suspecților
internabili, pe motiv că era „element periculos”, se pare că a fost singurul dintre funcționarii de stat aflat în această situație care nu a fost transferat în alt centru
2.
În anii care au premers izbucnirii celui de al II‑lea Război Mondial,
pentru o perioadă care, însă, nu reiese cu claritate din documentele la care am avut acces, a ocupat funcția de secretar al Asociației clerului ortodox „Andrei Șaguna” – despărțământul Hunedoara, și a fost epitrop al Protopopia ‑
tului ortodox din Hunedoara
3, pentru ca ulterior, între 1942‑1944, să fie
ales președinte al „Cercului Cultural Învățătoresc Hunedoara”4. A mai fost,
de asemenea, bibliotecar al Asociațiunii Învățătorilor din Plasa Hunedoara, secretar al Cercului Cultural al Învățătorilor Hunedoara și membru al Despărțământului Hunedoara al Comitetului Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român
5.
După război a funcționat ca preot în comuna Mânerău (1945‑1952) și
la Răcăștia (1951), până în 19526 când a fost arestat. În septembrie 1956,
după eliberarea din domiciliul obligatoriu din Bărăgan, a revenit în Mânerău ca preot și a activat până în iulie 1957 (7 iulie
7, 27 iulie8), când a fost numit
acolo alt preot. Într‑o biografie din volumul Martiri pentru Hristos este
menționat în 1957 și ca preot la Buituri9. Potrivit fiului său a funcționat ca
preot la Buituri (nu poate stabili perioada pentru că o serie de documente de familie au fost confiscate) și la V alea Nandrului, până la 21 mai 1958
10.
Motivele retragerii sale din activitatea de preot la jumătatea anului 1957
nu sunt foarte clare. Din declarațiile unui participant la ultimul serviciu religios, la Mânerău, se pare că le‑ar fi spus enoriașilor, cu regret, că ar fi vrut să mai rămână, dar că trebuie să plece în altă parte, că acolo va veni alt preot, și că „pe el nu‑l mai lasă copiii să mai meargă preot fiindcă este
1. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 127; fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 1 12.
2. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 186.
3. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 3, f. 13.
4. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 19.
5. „Statut personal”, p. 5.
6. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, ff. 15, 19; Informații de la dl. Mircea Tarcea.
7. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 22.
8. Informații de la dl. Mircea Tarcea.
9. Martiri pentru Hristos… , p. 684.
10. APCB, Mircea Tarcea, Preot‑învățător „Gheorghe Tarcea…”, p. 1.

226
Cosmin Budean Că
naveta prea departe de casă”1. Această ultimă informație nu a fost confirmată
de Mircea Tarcea, ceea ce înseamnă că a putut fi doar un motiv invocat
pentru a justifica suplimentar retragerea. Cert este că, înainte cu câteva zile, mai exact la 4 iulie 1957, la Securitate s‑a făcut propunerea ca pe
numele lui să fie deschis un dosar de urmărire informativă
2.
Activitatea politică în perioada interbelică
Nu deținem detalii despre simpatiile politice sau despre o eventuală impli‑
care în viața politică până în 1927, când, potrivit unor documente3, și‑ar
fi început activitatea în Mișcarea Legionară. Fiul a susținut că în 1927 tatăl
său a intrat în Legiunea Arhanghelului Mihail, fiind cel care a pus bazele
acesteia la Hunedoara. Din declarațiile date de preotul Tarcea, cu ocazia diverselor anchete, reiese că simpatiile legionare ar data din 1928
4, devenind
membru la 19 februarie 19355. Mircea Tarcea considera că menționarea
altor date în diverse documente autobiografice ar fi fost determinată de circumstanțele politice din respectivele perioade. În ceea ce privește lipsa de acuratețe a datelor din arhiva fostei Securități, aceasta e relevată de alte
documente, potrivit cărora în 1928 ar fi intrat ca membru în Mișcare
6
(încheierea unei ședințe publice de judecată din decembrie 19587), sau în
19368.
Dintr‑o declarație nedatată și nesemnată (copie) rezultă că o primă pro‑
blemă majoră cu autoritățile ar fi avut‑o în 1933, când a fost arestat, motivele
fiind „sentimentele mele naționale, fără să fiu încadrat încă în mișcarea
legionară și prin asasinarea Ministrului Duca din vremea aceea”9. Despre
această arestare nu se mai fac referiri în altă parte, nici în autobiografii și
nici în alte documente oficiale, prin urmare nu știm pentru cât timp a fost
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 22.
2. Ibidem, f. 4.
3. Ibidem, f. 10v; fond Penal, dosar 50509, vol. 2, ff. 17‑18;
4. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 8.
5. Ibidem, ff. 8, 17‑18, 125; fond Informativ, dosar 233862, vol. 3, f. 4.
6. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, ff. 9, 22; fond Penal, dosar
50509, vol. 2, ff. 6‑7.
7. Nici data ședinței nu este clară, pentru că la începutul documentului este trecut 24, iar la final 23 decembrie.
8. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 27, ff. 1 12‑1 13.
9. Idem, dosar 50509, vol. 2, f. 12.

227
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
reținut, dar apreciem că este foarte probabil să fi fost pentru o perioadă
foarte scurtă de timp.
Începând cu 1935, anul în care se pare că într‑adevăr a devenit membru
al Mișcării Legionare, a fost activ în cadrul unui cuib înființat și numit de el „Ion Benea”, din care mai făceau parte încă trei persoane, dintre care
două erau „muncitori la uzină, flotanți în oraș”
1.
La scurt timp după înscriere a devenit șef de cuib și a primit și funcția
de șef al plasei Hunedoara (care cuprindea orașul și împrejurimile), având
gradul de ajutor de comandant legionar2, funcție pe care a ocupat‑o timp
de 6 luni, până în primăvara anului 19363, când a fost înlocuit de un alt
preot, Augustin Băilă.4
Ca activități concrete desfășurate în perioada respectivă menționăm
înființarea a patru cuiburi5, în 1936 (1937 potrivit altui document6), a unei
cantine pentru muncitorii de la Uzinele de Fier, care „n‑au avut posibilita‑
tea să suporte cheltuielile de întreținere”7, organizarea mișcării și partici‑
parea la adunări și marșuri ce au avut loc în Almașu Mic, Paroș, Dăbâca (Dobârcea sau Dobâca în documente), Văleandru [sic!] [V alea Nandrului –
n.n.], Boji [sic!] [Boj – n.n.] , Peștișul Mic, toate în Regiunea Hunedoara,
dar și participarea la înmormântarea lui Ioan Moța și V asile Marin
8.
Despre aceste activități a fost nevoit să dea de mai multe ori explicații,
precizând că în cadrul adunărilor și acțiunilor la care a participat a „mani‑
festat iubirea față de patrie și educațiunea cetățenească, fără învinuirea
nimănui”9; s‑a „limitat la educarea sufletească național patriotică a mem‑
brilor fără a huli celelalte organizații politice”10; și a încercat să contribuie
la cunoașterea Mișcării Legionare, cu scopul „îndreptării răului, prin parti‑dele politice zi[ s]e istorice și a îndreptățirii poporului Român în țara lui”
11.
În ceea ce privește cantina, se pare că în cadrul acesteia, săptămânal,
vinerea seara, se desfășurau și diverse activități educative și conferințe cu
1. Ibidem, ff. 8‑9.
2. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 25, f. 365.
3. Ibidem, vol. 27, f. 43; dosar nr. 50509, vol. 2, ff. 9, 17‑18.
4. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 125.
5. Ibidem, f. 132.
6. Ibidem.
7. Ibidem, f. 18.
8. Ibidem, ff. 9, 18.
9. Ibidem, ff. 17‑18.
10. Ibidem, f. 125.
11 . Ibidem, f. 9.

228
Cosmin Budean Că
caracter legionar.1 V ersiunea autorităților despre acestea transpare din o
serie de documente, printre care amintim un referat din 2 septembrie 1952,
întocmit de Secția a VIII‑a Cercetări a Direcției Generale a Securității Statului Regiunea Hunedoara – Deva, care după arestarea sa din 15 aprilie 1952 l‑a supus la o serie de interogatorii, iar în urma declarațiilor date în anchetă s‑a reținut că:
s‑a încadrat în mișcarea legionară în anul 1928, a fost primul care a pus bazele organizației legionare din orașul Hunedoara. Este un legionar notoriu, el fiind șeful spiritual al organizației Garda de Fier și Totul pentru țară din acest oraș. În cursul anului 1937 a înființat o cantină legionară pentru tinerii muncitori dela Uzinele de fier din Hunedoara. Această cantină a înființat‑o cu scopul de a educa tinerii muncitori în spiritul legionarismului, ținând diferite ședințe și făcând educație legionară. După desființarea organizației școlare „Straja țării” a desfășurat o intensă propagandă legionară în rândul elevilor reușind să înfi‑ințeze în acest oraș (Hunedoara) unitatea FDC la școala primară. Introducând deasemeni ideologia legionară și în rândul ucenicilor
2.
Concluzia sgt. Petru Baleia, care se pare că s‑a ocupat de anchetă, era
că: „Tarcea Gheorghe este un legionar notoriu, el a pus bazele mișcării legionare în Călan [sic!] , a fost șeful gărzii de fier și totul pentru țară
[sic!] . A înființat FDC în școala primară și de ucenici, introducând în
rândul tinerilor ideologia legionară.”
3
În martie 1937 Sfântul Sinod a luat decizia de a interzice preoților să
mai sfințească steaguri sau alte însemne utilizate în bătălia politică și, de asemenea, să nu le mai permită implicarea în activități politice. În acest context, la 30 martie 1937, mai mulți membri ai Partidului „Totul pentru Țară” din Hunedoara au fost supuși unor percheziții domiciliare, printre aceștia numărându‑se și Gheorghe Tarcea, la care, însă, nu s‑a găsit nimic compromițător.
4
În pofida interdicției Sinodului, se pare că preotul și‑a continuat activi‑
tatea la limita legii, până la 1 Martie 19385, când partidele politice au fost
desființate de Carol al II‑lea. Spre exemplu, la 31 ianuarie 1939, procuro‑rul militar de pe lângă Tribunalul Militar al Corpului VII armată Sibiu a făcut un referat de deschidere a unui dosar de urmărire pe numele său,
1. Ibidem, ff. 9, 18, 132.
2. Ibidem, ff. 6‑7.
3. Ibidem, vol. 2, f. 7.
4. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 86.
5. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, ff. 8, 18.

229
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
unul dintre motive fiind acela că: „la data de 27 februarie 1938, pe când
era numitul preot, oficia serviciul divin în biserica din Peștișul Mic, jud. Hunedoara a pomenit printre morți și numele lui Moța și Marin. La cer ‑
cetarea făcută de către postul de jandarmi învinuitul recunoaște cele arătate mai sus, declarând că a pomenit pe cei doi morți fără să se refere la orga‑nizația politică legionară.” Dar pentru că fapta se petrecuse „înainte de data dizolvării partidelor politice”, procurorul a decis să claseze „această chestiune din punct de vedere penal, pentru infracțiunea specifică”
1.
Potrivit propriilor declarații, din martie 1938 s‑a ținut departe de politică
și „nu a mai desfășurat nici o activitate în favorul mișcării legionare”2,
însă, cu toate astea, după cum reiese dintr‑o anchetă din 12 iunie 1952, a mai fost reținut pentru două săptămâni de Poliția Hunedoara și eliberat, în timpul lui Călinescu.
3 De asemenea, a mai fost reținut și în vara anului
1940, „înainte de venirea la putere a mișcării, adus la Poliția Deva, fără să cunosc motivul, unde am stat vreo săptămână, eliberat fără nici‑o judecată”
4.
În 1940, probabil imediat după abdicarea lui Carol a II‑lea, și‑a reluat
activitatea, până la 21 ianuarie 1941.5 În cele câteva luni în care legionarii
s‑au aflat și la guvernare, a îndeplinit funcțiile de ajutor de șef de plasă, responsabil de „intelectuali[ i] ce erau înscriși în organizația legionară, pe
care‑i educa în spirit legionar” . A devenit mai activ și ar fi înființat, numai în Mânerău, unde era preot, patru cuiburi, după cum reiese din hotărârea de deschidere a dosarului individual de urmărire din 4 iulie 1957.
6 Ulterior
a devenit șef de cuib și „șef al ajutorului legionar”7, în ultima calitate
inițiind strângerea sumei de 30.000 lei pentru familiile soldaților morți la datorie.
8
Despre activitatea din acea perioadă, într‑un memoriu din 8 ianuarie
1945, el afirmă:
1. Ibidem, vol. 1, f. 6.
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 71.
3. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 10. Documentul specifică la această arestare anul 1938, așadar e posibil să se refere la mandatul lui Armand Călinescu la Ministerul de Interne; dacă, însă, este vorba de mandatul de prim ministru, avem o nouă greșeală în documente, întrucât a ocupat funcția între 7 martie și 21 septembrie 1939.
4. Ibidem, f. 10.
5. Ibidem, ff. 8, 18.
6. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 4.
7. Ibidem; fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 9, 18; dosar nr. 691, vol. 25, f. 365.
8. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 78v.

230
Cosmin Budean Că
În toamna anului 1940, când mișcarea legionară a fost adusă la putere, eu am
fost aproape înlăturat, neavând nici un rol politic, decât aveam asupra mea însărcinarea ajutorării săracilor prin „ajutor legionar”, de care misiune m‑am achitat în mod conștiincios aprovizionând pe cei nevoiași – fără considerare la confesiune și naționalitate – cu alimente și îmbrăcăminte. Invoc în această privință mărturia comercianților Schilling Samuilă și Schillind Rudold(?) din Hunedoara, a căror prăvălie la un moment dat era plină de lumea nevoiașilor sub conducerea mea spre a le procura cele necesare. Tot mie mi‑a revenit sar ‑
cina de a organiza masa pentru întreg Divizionul 4 Tunuri Munte la sărbătorile Crăciunului din anul 1940, de care încă m‑am achitat în mod conștiincios
1.
După intrarea legionarilor la guvernare, una dintre acțiunile cele mai
blamabile a fost excluderea evreilor din societatea românească și confisca‑rea bunurilor acestora
2, de către așa numitele „comisii de românizare” . În
decembrie 1940 și Gheorghe Tarcea a fost pentru foarte scurt timp alături de o astfel de comisie, care se pare că a forțat câțiva evrei să‑și vândă casele. În martie 1941 au fost anchetați toți cei implicați și puși să dea declarații despre cele întâmplate. Tarcea a fost și el chemat în judecată de Curtea Marțială, în iulie 1941, la Sibiu și a fost declarat neculpabil.
3 Asupra
acestui incident se revine într‑o anchetă din 12 iunie 1952, iar la întrebarea dacă a luat parte la românizarea bunurilor evreiești răspunsul a fost negativ.
4
Probabil în același context, pe fondul unor acțiuni reprobabile ale unor
legionari împotriva unor familii de maghiari din Hunedoara, când „unii legionari – gardiști au maltratat și bătut unele familii ungurești”, la cererea Dr. Csipán Krizolog, preot franciscan și profesor la teologie, Gheorghe Tarcea a întreprins imediat o „anchetă, având o purtare nobilă, expri‑mându‑și neplăcerea, condamnând cele întâmplate” . Poziția sa tranșantă față de aceste abuzuri a fost amintită de preotul Krizolog în mai 1945, într‑o declarație dată în apărarea lui Tarcea, care era verificat de Comisiunea Centrală de Informațiuni pentru purificarea aparatului de stat a Ministerului Educației Naționale.
5
1. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 125.
2. Comisia internațională pentru studierea Holocaustului în România, Raport final,
Editura Polirom, Iași, 2005, pp. 179‑192.
3. ACNSAS, fond Penal, dosar 326, vol. 1 (dosar Băilă Augustin și alții) passim.
4. Idem, dosar 50509, vol. 2, f. 9.
5. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 3, f. 15.

231
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
Participar ea la evenimentele de la Deva din ianuarie 1941
și consecințele pe termen scurt
Un episod important în biografia lui Gheorghe Tarcea, cu repercusiuni pe
termen lung, s‑a petrecut în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941. Asupra participării sale la acțiunile legionarilor de la Deva din acele zile
nu există dubiu
1, însă, și în acest caz, există unele neclarități. Astfel, într‑o
declarație olografă dată la 1 februarie 1941, respectiv la scurt timp de la incidente, el relatează următoarele:
Eu nu am avut nici o știință și nici nu mi‑a comunicat nimeni nimic anterior.
În seara de 21 ianuarie între orele 9‑10 seara mă duceam către casă. M‑am întâlnit cu d‑l Popescu Alexandru, director administrativ la uzinele din loc[ alitate]
care eșa cu o mulțime de la casina funcționarilor unde se țineau probele de cor și tiatru. M‑a oprit și mi‑a spus că este ordin ca mâ[ i]ne dimineață să plecăm
la Deva, că este chemată și fanfara dela Ghelar, că legionari[ i] care știu că ce
este deși ploua i‑au promis că or merge. N‑am îndemnat pe nimeni să meargă, căci nici n‑am întâlnit, deoarece dela locul de unde me‑a comunicat până la mine nu era decât 50 de pași. M‑am dus acasă și m‑am culcat, dimineață m‑am sculat și sunt gata de plecare la Deva în urma ordinului verbal primit înainte de ora 8 dimineață a venit la mine d‑l Borza Traian
2, manufacturist și mi‑a spus
că armata a oprit fanfara dela Ghelar. M‑am dus până acolo să văd ce s‑a întâmplat. Într‑adevăr acolo era d‑l căpitan Marinescu cu vreo 3‑4 soldați: I‑a îndemnat să se întoarcă cu trenul acasă și eu i‑am îndemnat să meargă acasă și să să supună ordinului militar. Sau întors toți afară de cei care intrau la lucru în fabrică la ora 8 dimineața. Eu m‑am dus atuncia cu d‑l. Borza la autobuzul ce staționa în fața Primărie[ i]. M‑am urcat în el și am plecat la Deva. Ajuns la
Deva m‑am dus la sediul legionar, unde mi s‑a spus că adunarea va fi la Restaurantul Legionar. Manifestația va fi la ora 12 până atunci m‑am dus la băiat [Mircea – n.n.] pela școală, iar la ora 12 am fost la Restaurant fără să
bănuiesc că [va] fi rebeliune ne‑am încolonat în curtea Restaurantului. După
1. Ibidem, vol. 1, f. 2, vol. 2, ff. 73, 78‑78v, 82; fond Penal, dosar 699, vol. 1, f.
574; dosar nr. 50509, vol. 2, ff. 6‑7.
2. Probabil Traian Borza (n. 13 decembrie 1891, Bucerdea, Alba). A fost internat de Securitatea din Deva la 16 aprilie 1952. Deținut în penitenciarul din Deva până la 23 ianuarie 1953 când a fost ridicat de Securitatea Deva. Nu deținem informații despre data eliberării. Informații din fișa matricolă penală din Arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor (în continuare AANP), disponibilă online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20 politici/B/B%2006.%20Bold%20‑%20Bozt/Borza%20Traian%20D/.

232
Cosmin Budean Că
plecare comanda plășii noastre o avea d‑l Corneliu Popescu1 șeful Plasei.
Comandantul județului d‑l Boborodea Viorel2 a spus că v‑am convocat că miș ‑
carea masonică iarăș [i] și‑a arătat colții, a dat pe prefect afară și acum armata
este ca să‑l sancționeze. Subsemnatul am luat parte cu toți cei aflați din
Hunedoara. Nu am avut nici o armă la mine decât o cruce cu care mă obișnu‑isem să o am întotdeauna la mine când plecam de acasă, N‑am instigat pe nime[ ni], o pot dovedi cu toată Plasa Hunedoara, căci nici temperamentul meu
nu este instigator. Pe lângă aceasta, nici membrii cuibului meu nu i‑am avizat. Seara am vrut să mă întorc cu autobusul acasă dar am întârziat, așa că dimineața următoare cu autobusul de 9 ore m‑am reîntors. M‑am dus la d‑l Major Titus Preda și i‑am spus că regret cele întâmplate la Deva și totodată l‑am asigurat că aicia în Hunedoara prin relațiile intime care le‑am avut cu armata din Hunedoara că nu se va întâmpla nimic, o colaborare a fost întotdeauna între noi și armată
3.
După câteva zile, respectiv la 7 februarie 1941, dă o altă declarație în
fața procurorului, în care descrie astfel evenimentele:
În seara zilei de 21 ianuarie 1941, pe la 22, în timp ce mă duceam spre casă, mi‑a spus Alexandru Popescu directorul administrativ al Uzinelor Hunedoara, că a doua zi trebue să ne ducem la Deva la o manifestație și că plecarea se va face de la Canton.I‑am spus că voiu merge. Cum însă sufăr de picioare, nu puteam merge pe jos cu ceilalți și am luat autobuzul de dimineață, am sosit la Deva pe la orele 9,30.M‑am dus la sediul Legionar, unde mi s‑a spus că adunarea se face la Cantina Legionară la ora 12.
1. Probabil Cornel Popescu (n. 27 aprilie 1903, Pitești, Argeș). A fost arestat la 15
aprilie 1952 și internat administrativ pentru 60 de luni. A fost închis la Capul Midia, Onești. A fost eliberat la 30 aprilie 1954. Informații din fișele matricole penale din AANP , disponibile online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/P/P%2012.%20Popescu%20Adrian%20‑%20Popescu%20Gheorghe/Popescu%20Cornel%20Nita/.
2. Viorel Boborodea (n. 1 noiembrie 191 1, Nucet, Sibiu). A fost arestat la 23 noiem‑brie 1950 și internat administrativ pentru 24 de luni, pedeapsă majorată ulterior cu 60 de luni. A fost închis la Ocnele Mari, Gherla, Timișoara. Judecat și condamnat la 14 ani detenție grea (pedeapsa a început de la 10 februarie 1956). A fost închis la Deva, Jilava, Cluj Tribunal, Gherla, Aiud. A fost eliberat la 15 ianuarie 1963. Informații din fișele matricole penale din AANP, disponibile online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/B/B%2005.%20Blejan%20‑%20Bolcu/Boborodea%20Viorel/.
3. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 78‑78v.

233
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
Am luat o cafea cu lapte la cofetărie împreună cu inginerul Dubleșiu director,
apoi m‑am dus la un băiat pe care‑l am la Liceu, iar la ora 12 m‑am prezentat și eu la Cantina Legionară.Acolo dl. Viorel Boborodea ne‑a ținut o mică cuvântare prin care ne‑a arătat că Iudeul Masoniei [sic!] și francmasonii vreu să înlăture iarăși regimul legi‑
onar dela putere și contra acestei manevre masonice trebue să facem o mani‑festație. Ne‑am încolonat pe grupe după plase și eu împreună cu părintele [Augustin] Băilă și părintele [Dumitru] Laslău
1 am [ luat] loc în fruntea unui
grup mai dela urmă. Eu avem crucea în mână. Am plecat apoi spre Prefectură, însă pe când am ajuns cu grupul nostru, Prefectura era deja ocupată de legio‑nari. Dl Boborodea, Crișan și Vincora făceau semne din geamurile Prefecturei să nu mai vină alte grupuri, și să ne liniștim căci Prefectura este deja luată. Nici eu nici alții din grupul meu n‑am avut arme. N‑am văzut când s‑au împăr ‑
țit armele în curtea Cantinei. N‑am luat parte activă la ocuparea Prefecturei și n‑am avut nici vreo misiune specială de observator
2.
În memoriul din 8 ianuarie 1945 deja amintit, susține însă că în 21
ianuarie – deci nu în 22, ca în precedentele documente – dimineața, a fost
chemat, „ca și toată lumea legionară la manifestația dela Deva” . „La ora
8½ a.m. am plecat cu autobuzul la Deva și seara cu autobuzul m‑am înapo‑iat, iar în 22 Ian[ uarie] dimineața am fost iarăși la cursuri, ceea ce pot
dovedi cu martori.”
3 Pe lângă nepotrivirea de dată mai este una referitoare
la întoarcerea acasă, în memoriu susținând că ar fi avut loc în aceeași seară,
nu a doua zi de dimineață, ca în documentele anterioare.
Pe măsură ce au trecut anii numărul informațiilor contradictorii a cres ‑
cut. Astfel, într‑o declarație dată în ancheta din 12 iunie 1952, susține că:
În tot timpul dela rebeliunea legionară am fost acasă la domiciliu, iar în timpul
rebeliunii legionare am fost acasă când în ziua de 21 ianuarie 1941 cu trenul de dimineață am plecat la Deva, fără să îndemn pe cineva, fără să mi se spuie scopul pentru care suntem chemați, ne‑am adunat la Casina din piață și atunci ni
s‑a spus din partea șefului de județ Viorel Boborodea, că Antonescu a îndepărtat dela putere mișcarea și a îndepărtat pe fostul prefect înlocuindu‑l cu un Colonel
4.
1. Dumitru Laslău (n. 9 mai 1910, Ormindea, Hunedoara). A fost arestat la 23 octom‑brie 1959 și condamnat la 10 ani închisoare corecțională. A fost închis la Deva, Jilava, Galați, Salcia, Ostrov. A fost eliberat la 31 iulie 1964. Informații din fișa matricolă penală din AANP , disponibilă online la adresa http://www.biblio‑teca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/L/L%2001.%20Laba%20‑%20Lazureanu/Laslau%20Dumitru%20Av/.
2. ACNSAS, fond Penal, dosar 699, vol. 1, f. 574.
3. Idem, dosar 50509, vol. 2, f. 125v.
4. Ibidem, f. 9.

234
Cosmin Budean Că
Și de data aceasta se referă la data de 21, iar în plus susține că s‑a
deplasat la Deva cu trenul, și nu cu autobusul, ca anterior.
O altă neconcordanță găsim în referatul întocmit de sgt. Petru Baleia de
la Secția a VIII‑a Cercetări a D.G.S.S. Regiunea Hunedoara – Deva, în 2
septembrie 1952, și care în urma unei anchete conchide: „A luat parte activă la rebeliunea din 23 [sic!] ianuarie 1941 instigând pe rebeli să ase‑
dieze prefectura Hunedoara‑Deva, el manifestând cu crucea în mână pentru încurajarea rebelilor”
1.
Deși afirmă în numeroase declarații că s‑a aflat în mulțime, „în a 5‑6
coloană fără arme […] cu o cruce”2, acest fapt suferă transformări în
documentele oficiale ale vremii, în special în cele de după 1948, unde frecvent se menționează că s‑ar fi aflat în fruntea manifestanților, pe care i‑a „instigat cu crucea în mână”
3, și mai mult decât atât, în cealaltă mână
ar fi avut și un pistol4.
Așadar, chiar dacă a fost doar un simplu participant la evenimentele de
la Deva din ianuarie 1941 și nu unul dintre lideri, cum este prezentat de
anchetatorii Securității, cert este că la 24 februarie 1941 pe numele său a
fost emis un mandat de arestare pentru 30 de zile5. A fost reținut în arestul
Corpului 7 armată din Sibiu, iar la 3 martie 1941 a făcut o cerere către Tribunalul Militar din localitate în care solicita punerea în libertate până la judecarea procesului, a cărui dată nu era fixată. Motivele invocate pen‑tru eliberare erau următoarele:
1. Sunt director la șc. primară de stat din Hunedoara și am mai multe chestiuni
administrative de aranjat înainte de încheierea exercițiului financiar.2. Sunt tată a 4 copii, dintre cari trei sunt la școli secundare, când trebue să aranjez cheltuielile de internat.3. Nu sunt implicat cu nimic în chestiunea telefoanelor din Deva, așa că nici interogații în contra mea nu mai sunt
6.
După 5 zile, Tribunalul Militar al Corpului 7 armată i‑a respins cererea
de eliberare, considerând că fapta sa era „foarte gravă”, iar „deținerea
provizorie a inculpatului o cere și interesul siguranței statului”7.
1. Ibidem, f. 7.
2. Ibidem, f. 10.
3. Ibidem, ff. 6‑7; fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 73.
4. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, ff. 9, 82.
5. ACNSAS, fond Penal, dosar 699, vol. 1, f. 479.
6. Ibidem, vol. 2, f. 17.
7. Ibidem, f. 18.

235
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
În aceeași zi, probabil imediat după comunicarea deciziei Tribunalului,
a făcut o nouă cerere în care solicita să:
binevoiți să fixați în termen scurt la care a mă cita și totodată admiterea ape‑
lului meu în baza motivelor aici arătate:1. Cercetarea instrucției în contra mea s‑a terminat.2. Sunt directorul școlii primare de stat din orașul Hunedoara și cu încheierea anului financiar necondiționat trebuie să aranjez chestiuni financiare.3. Sunt om familiar [sic!] cu 4 copii dintre cari trei la școli secundare și trebue
să aranjez cu Internatele, soția fiindu‑mi bolnavă.4. Nu sunt implicat cu nimic în chestiunea telefoanelor din Deva, pentru care cred în mare măsură că sunt reținut.
Iar în final solicită punerea în libertate până la judecarea procesului1.
După alte câteva zile, la 14 martie 1941, Tribunalul Militar al Corpului
7 Armată din Sibiu s‑a întrunit în ședință publică pentru a decide asupra
„apelului introdus de prevenitul Tarcea Gheorghe”, inculpat pentru „crimă
de insurecție armată” . Procurorul militar a cerut respingerea apelului, avo‑
catul apărării a solicitat și verbal eliberarea, în baza motivelor invocate și în cererea scrisă, iar în urma deliberării apelul a fost admis și s‑a acceptat punerea sa în libertate provizorie
2.
Rechizitoriul în dosarul cauzei, în care pe lângă Gheorghe Tarcea mai
fuseseră arestate încă 29 de persoane, a fost finalizat la 27 martie 1941 de către procurorul militar Cpt. Magistrat Iorgu Popescu, care susține că
inculpatul „recunoștea” că:
– a fost anunțat de Popescu Alexandru să participe la manifestația de a doua zi
de la Deva;– că în ziua de 22 ian[ uarie] 1941, dimineața, a venit cu autobusul dela
Hunedoara la Deva și s‑a dus la cantina legionară; că a auzit discursul lui Boborodea de a se ocupa Prefectura;– că la Deva s‑au împărțit și arme– că a luat parte la ocuparea prefecturii având o cruce în mănă și că a stat în local până a doua zi dimineața
3.
În baza acestor fapte „recunoscute” a fost încadrat la „crimă de insu‑
recție armată”4 și trimis în fața instanței. Nu deținem informații cu privire
1. Ibidem, f. 80‑80v.
2. Ibidem, f. 81.
3. Ibidem, f. 406v.
4. Ibidem, f. 41 1‑41 1v.

236
Cosmin Budean Că
la desfășurarea procesului, însă știm că sentința s‑a dat la 5 mai 1941 și că
a fost achitat.1
Totuși, participarea la evenimentele din ianuarie 1941 îl va urmări pen‑
tru tot restul vieții atât pe el, cât și pe membrii familiei. Astfel, într‑o fișă biografică referitoare la Mircea Tarcea făcută de MAI, Direcția Regională
de Securitate Hunedoara‑Deva la 30 iunie 1962, apare următoarea frază de
final: „Educația ia [sic!] fost făcută de tatăl său, preotul legionar Tarcea
Gheorghe, fost conducător [sic!] al rebeliunii legionare din 1941 ce a avut
loc în orașul Deva…”
2.
Un prim semn al faptului că, deși fusese achitat în procesul de la Sibiu,
nu ieșise din atenția autorităților a venit la 9 februarie 1942 când, prin decizie ministerială, a fost suspendat din activitatea didactică fără plata salariului. Pentru rezolvarea problemei a făcut un memoriu către ministru
(nedatat) în care a prezentat activitatea din învățământ și cea extrașcolară,
menționând decizia instanței în procesul din 1941, că a făcut parte din
Mișcarea Legionară, dar că după dizolvarea acesteia nu a mai fost implicat
în activități politice, iar ca dovadă în acest sens a anexat un certificat eliberat la 14 februarie de Siguranța Statului, Comisariatul de Poliție Hunedoara
3.
Dacă într‑adevăr nu s‑a mai implicat în politică este greu de spus, pen‑
tru că din alte documente ale Siguranței din acei ani reiese că ar fi continuat să întrețină „legături cu elemente legionare și dușmănoase”
4. De altfel se
pare că interesul autorităților față de persoana sa era destul de mare, în
1943 fiind primite la Siguranță zeci de note informative despre activitățile
sale zilnice, la care se adaugă numeroase acțiuni de filaj.5 Spre exemplu,
într‑un referat de supraveghere și filaj semnat de Șeful Poliției și de cel al
Direcției Siguranță în 30 mai 1943 se afirmă: „Din rapoartele aflate la
dosarul susnumitului re[ i]ese că ia contact aproape zilnic cu câte un legi‑
onar și astfel menține trează ideia fostei mișcări legionare. Până în prezent
însă n‑a fost dovedit cu nimic. S‑au dat dispoziții a se intensifica suprave‑
gherea și filarea susnumitului, spre a‑l afla cu acte compromițătoare și
deferit justiției.”6 De asemenea, într‑o adresă a Comisariatului de Poliție
Hunedoara din 8 iulie 1943 se precizează, în contextul rapoartelor de filaj,
că ar lua zilnic legătura cu alți legionari, dar fără a putea fi incriminat cu ceva.7
1. Idem, dosar 50509, vol. 2, f. 133; dosar nr. 691, vol. 25, f. 365.
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 310517, vol. 1, f. 70.
3. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 127.
4. Ibidem, f. 133.
5. Ibidem, passim; fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 1 12‑1 12v.
6. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 207.
7. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 1 12‑1 12v.

237
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
Indiferent dacă a continuat sau nu să aibă manifestări pro‑legionare, cert
este că a fost „singurul dintre funcționarii de stat care nu a fost transferat
în alt centru, cu toată activitatea depusă și cunoscut ca element periculos”1.
În schimb, a fost supravegheat permanent și chiar trecut într‑un tabel cu suspecți internabili, deoarece „în ziua de 10 iunie 1943 a părăsit localitatea, fără avizul Poliției”
2, și s‑a deplasat în apropiere, în localitatea Hășdat.
Pentru aceasta i s‑a întocmit proces verbal de avertisment și i s‑a pus în vedere că la a doua abatere va fi internat în lagăr.
3
Din documentele anterioare, emise în mare măsură în anii războiului,
reiese că s‑a opus regimului condus de Ion Antonescu, însă, cu toate aces ‑
tea, după câțiva ani, în documentele noilor autorități, e prezentat într‑o postură diametral opusă. Astfel, dintr‑o fișă personală din septembrie 1948
reiese că:
În timpul regimului Antonescian, a fost un adept al acestuia ajutându‑l politic
prin slujbe religioase din biserică, unde căuta să mobilizeze lumea să meargă pe front ca voluntari, spre a sdrobi pericolul Bolșevic, care spunea el este dușmanul creștinătății și în același timp ținea legături cu legionarii din localitate, antrenându‑i pentru timpul când legionarii vor putea pune mâna din nou pe conducere
4.
Similară este și o fișă personală făcută de Siguranța Hunedoara (nedatată,
dar probabil din 1947), în care i se impută că „în trecut a popularizat răz‑
boiul anti‑Sovietic ca fiind absolut Național, aceasta a făcut‑o în cadrul Bisericii din inițiativă proprie”
5.
În situația sa de atunci este de înțeles că nu putea să refuze dacă i se
solicita să transmită oamenilor, în cadrul predicilor, și mesaje cu tentă politică, iar dacă ele erau și anticomuniste, deci convergente ideilor sale,
nici nu erau prea greu de acceptat. De altfel, chiar el recunoaște într‑o
declarație din 25 aprilie 1952 (dactilografiată de un angajat al Securității) că a avut astfel de poziții împotriva comunismului, precizând, însă, că a primit indicații în acest sens de la superiorii ierarhici pe linie de biserică. „La repartizarea făcută din partea oficiului protopopesc am întocmit conferință
1. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 186.
2. Ibidem.
3. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 93.
4. Ibidem, f. 9.
5. Fișă personală făcută de Siguranța Hunedoara fără dată, probabil în 1947 (ACNSAS,
fond Informativ, dosar 233862, vol. 1, f. 2).

238
Cosmin Budean Că
cu caracter anti‑comunist care conferință le‑am [sic!] expus în fața oame‑
nilor la biserică ca predici. Această expunere a conferinței a fost extrasă
din ziare și cărți antonisciene [sic!] de religie.”1
Internarea în lagăre
După schimbarea de regim din 23 august 1944 problemele au continuat, pentru că o serie de acte normative, cum ar fi legile 486/1944 sau 217/1945, aveau în vedere purificarea administrației publice, funcționarii statului putând fi scoși din serviciu dacă avuseseră atitudini abuzive, ținută nedemnă,
dacă se puseseră sub orice formă în slujba unor interese străine, militaseră
în organizații politice sau paramilitare (legionară, fascistă sau hitleristă), serviseră scopurile unor organizații dictatoriale
2. La scurt timp după sem‑
narea de către România a Convenției de Armistițiu, la 12 octombrie s‑a declanșat o campanie de arestări și internări în lagăre a foștilor legionari
3.
Mircea Tarcea își amintește că în august 1944 Dr. Petru Groza se afla
în trecere pe lângă o vie deținută de familia Tarcea la ieșirea din Hunedoara spre Hășdat – Călan, și acolo a avut o discuție cu tatăl său, pe care l‑a
asigurat să nu își facă griji pentru trecut, că nu i se va întâmpla nimic. Cu
toate acestea, la scurt timp (în 28 noiembrie 1944) a fost internat în lagărul de la Săcel‑Hațeg
4. Împreună cu alți legionari din alte părți, au fost ținuți
în castelul baronului Francisc Nopcea, într‑un regim de semi‑libertate, fiind vizitați aproape săptămânal de familii, care le aduceau și alimente. Paza era asigurată de un grup de jandarmi, comandantul acestora promițându‑le
sprijin cu arme, dacă vor fi atacați de sovieticii aflați în trecere spre V est
5.
De aici, în urma unor verificări, în aprilie 1945 a fost transferat în
lagărul de la Slobozia V eche (Slobozia Ialomiței, în documente), de unde
a fost eliberat la 28/29 august 19456.
1. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 18.
2. Monitorul Oficial, anul CXII, Partea I‑a, nr. 233, duminică, 8 octombrie 1944, p. 6559, apud Cristian V asile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist,
Editura Curtea V eche, București, 2005, p. 45.
3. Ion Bălan, Regimul concentraționar din România, 1945‑1964, Editura Fundația
Academia Civică, București, 2000, p. 44.
4. ACNSAS, fond Informativ, dosar 235031, vol. 19, f. 269.
5. Informații de la dl. Mircea Tarcea.
6. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, ff. 6‑7; informații de la dl. Mircea Tarcea.

239
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
Și în privința datelor și locurilor internărilor există neclarități și confu‑
zii în documentele autorităților. Spre exemplu, dintr‑o fișă personală făcută
de Securitate în septembrie 1948 reiese că după 23 August 1944 „pentru activitate[ a] legionară din trecut a fost internat în lagărul de deținuți politici
din Tg. Jiu – Săcel [sic!] , la 28 noiembrie 1944 [sic!] , fiind eliberat în
anul 1945, după desființarea lagărelor”
1. În acest caz apare o referire la o
presupusă detenție în lagărul de la Târgu Jiu, și o dată greșită a internării. În alt document apare mențiunea că a fost internat în noiembrie 1945 „în lagărele de la Tg. Jiu și Slobozia, până în august 1946”
2. Dar confuziile
par a se agrava pe măsură ce timpul scurs de la producerea evenimentelor este mai lung. Astfel presupusa internare în lagărul de la Târgu Jiu apare și în dosarul de anchetă din 1954, în care se mai susține că la 28 noiembrie
1945 [sic!] ar fi fost mutat la Slobozia, de unde a fost eliberat la 29 august
1946 [sic!]
3.
Pentru a clarifica situația acestor internări apreciem că referințele auto‑
biografice coroborate cu alte documente olografe semnate și datate de
preotul Tarcea pot fi edificatoare. Prin urmare credem că a fost reținut,
fără judecată, în octombrie 1944 la poliția din Hunedoara, iar apoi mutat
în lagărul de la Săcel – Hațeg, de unde în aprilie 1945 a fost trimis în lagărul din Slobozia – Ialomița, până la 28/29 august 1945, când a fost pus în libertate
4.
Potrivit documentelor și declarațiilor autobiografice, internările s‑ar fi
datorat „activității sale legionare din trecut”5, pentru că, după cum susține
el, „am participat la rebeliune”6, sau pentru că: „După 23 August 1944
duce o activitate intensă în favoarea partidelor istorice burgheze [sic!]
pentru care fapt a fost internat în lagărul din Tg. Jiu, iar la data de 28 noiembrie [1944] a fost internat în lagărul Slobozia Ialomiței, de unde s‑a
eliberat la data de 29 august 1945”
7.
Din lagăre a făcut numeroase demersuri pentru a fi eliberat. La 8 ianu‑
arie 1945, de la Săcel, s‑a adresat Comisiei de Triere a Județului Hunedoara,
și‑a asumat apartenența în trecut la Mișcarea Legionară, și a făcut, printre
1. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, ff. 6‑7, 133; fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 9.
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 36v.
3. Ibidem, f. 37‑37v.
4. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, ff. 10, 18.
5. Idem, dosar 515, vol. 1, f. 40.
6. Idem, dosar 50509, vol. 2, f. 18.
7. Ibidem, ff. 6‑7.

240
Cosmin Budean Că
altele, precizarea că „în calitatea mea de șef de plasă […] m‑am limitat la
educarea sufletească național patriotică a membrilor fără a huli celelalte
organizații politice”1.
În mare parte conținutul acestui memoriu, cu numeroase referiri auto‑
biografice, se regăsește și într‑un altul, adresat la 10 iulie 1945 din lagărul
de la Slobozia V eche Ministrului Afacerilor Interne, în care solicită să se constate nevinovăția sa și să se dispună punerea în libertate.
2
În sprijinul eliberării sale au luat atunci poziție și colegii săi, profesorii
de la Școala primară de Stat din Hunedoara, care la 4 decembrie 1944 au
semnat un memoriu prin care cereau eliberarea sa, invocând următoarele
motive:
A condus școala și reprezentat interesele ei cu vrednicie.
Cu toate că a făcut parte din organizația „Mișcării Legionare” nu a dezvoltat activitate bogată și nici n‑a avut nici un rol de conducere în aceia mișcare.Îl cunoaștem bine și pe a noastră răspundere putem afirma că din anul 1941 a fost absent cu totul din rândurile mișcării legionare.Atât în timpul cât mișcarea legionară era la putere cât și după aceia nu a făcut nici o aluzie la adresa noastră de a ne constitui și organiza în cuiburi sau alte formațiuni.În timpul guvernării mișcării legionare nu a făcut nici un comerț și nici n‑a luat parte la campania de deposedare a averii evreilor.Are 4 copii dintre care unul sub arme și 3 sunt la școala secundară care în urma menținerii lui în lagăr vor fi nevoiți a întrerupe școala neavând cine le purta grijă.Cunoscându‑l suntem în măsură a ne lua întreaga răspundere că pus în libertate își va îndeplini conștiincios datoria și toate obligațiunile ce i se impun în cali‑tatea ce are la această școală.Nu a fost condamnat pentru rebeliune și manifestații subversive
3.
Tot în favoarea sa a luat poziție și preotul franciscan și profesor la teo‑
logie Dr. Csipán Krizolog de la Biserica Romano‑Catolică din Hunedoara,
care într‑o declarație menționată și anterior îl prezenta ca fiind un apărător al
drepturilor și libertăților cetățenești4, dar și Oficiul Protopopesc Hunedoara5.
Se pare că memoriile sale sau celelalte poziții de susținere au contat în
fața autorităților, iar printr‑un ordin semnat de ministru de Interne Iosif
1. Ibidem, f. 125.
2. Ibidem, f. 231.
3. Ibidem, f. 233.
4. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 3, f. 15.
5. Ibidem, f. 13.

241
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
Chișinevschi a fost pus în libertate, și la 3 septembrie s‑a reîntors la
Hunedoara. A fost imediat pus „sub strictă supraveghere”, cu obligația prezentării periodice la postul de Poliție
1.
Nu putem trece mai departe cu prezentarea sa biografică fără a mai face
câteva referiri la perioada în care s‑a aflat în lagăr. Astfel, dintr‑o fișă personală redactată de Biroul de Securitate Hunedoara, dar nedatată, reiese că:
Dela 23 August 1944 până la 6 martie 1945 a desfășurat aceiași activitate legionară antrenând și tineretul pentru a duce aceiași activitate ca și el a luat parte la ajutorul legionarilor din închisori.Dela 6 martie 1945 până la 31 decembrie 1947 aceiași activitate, fără ca să‑și schimbe tendințele legionare pe care lea avut ținând legături cu tineretul dela școala din Deva prin copilul său care era la acea școală
2.
Aceste informații sunt interesante având în vedere că într‑o parte din
perioada la care se face referire în document el se afla în lagăr, prin urmare sub supraveghere, și este greu de crezut că putea să desfășoare astfel de activități. Mai mult, nu se menționează nimic despre această internare. Totuși, fișa este relevantă pentru modul în care autoritățile întocmeau astfel de caracterizări, fără a fi preocupate neapărat de adevăr, ci mai degrabă utilizând o serie de „clișee”, cu eficiență garantată în fața instanțelor, când se dorea condamnarea cuiva.
Revenirea acasă
Odată cu eliberarea din lagăr, într‑o perioadă generală dificilă și din punct de vedere economic, principala sa preocupare nu a fost politica, ci să revină în activitate, pentru a‑și ajuta familia. În acest sens a preluat postul de preot în satul Mânerău, comuna Răcăștie.
3 Cu toate acestea, imaginea din docu‑
mente este a unui activist politic fervent.4 Spre exemplu, dintr‑o fișă per ‑
sonală din septembrie 1948 reiese că după eliberare „a făcut impresia că nu mai depune nici o activitate politică legionară, evitând chiar discuții cu foști legionari, însă expresiile sale la diferite ocazii unde se vedea că nu
1. Ibidem, vol. 2, f. 85; informații de la dl. Mircea Tarcea.
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 12.
3. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 133.
4. Ibidem.

242
Cosmin Budean Că
este suspectat, erau tot de natură legionară căutând să reînvie spiritul legi‑
onar, prin forme naționale, ca drapel, rege și națiune.”1 Într‑un alt document
întocmit de Securitatea Hunedoara (probabil în decembrie 1949), se afirmă că după septembrie 1945 „a căutat a fi un timp mai retras, căutând a nu se mai arăta în față a mai își menține mentalitățile legionare, dar în schimb întreținea strânse legături de prietenie chiar cu familiile celor mai marcanți legionari din Orașul Hunedoara și alți[ i]. În acest sens întreținea legături
cu familia Chirca Nicolae, fostul ajutor de primar al orașului Hunedoara în timpul legionarilor.”
2
În descrierea activităților sale de după 1944 apar frecvent „clișee” pri‑
vind continuarea activității „legionare”, fără a se face decât rar referiri la încercările sale de a intra într‑o anumită „normalitate” impusă de vremuri. Astfel, pentru a scăpa de epurări și a‑și menține locul de muncă, el a soli‑citat înscrierea în Frontul Plugarilor, dar a fost refuzat pe motiv că în această formațiune nu se primesc foști legionari
3. După eliberarea din lagăr a
încercat să se înscrie și în Partidul Social Democrat, dar nu a fost primit, „intrând în categoria celor ce erau opriți a‑i primi prin instrucțiunile ce aveam dela CCPSD București”
4. Ulterior se pare că a fost acceptat în
P .S.D., la 17 noiembrie 1946 fiind menționat ca membru al acestei forma‑țiuni, care îi și acordă o serie de referințe pozitive
5, la fel cum o face și
organizația de plasă a Frontului Plugarilor6 în contextul acțiunilor de veri‑
ficare întreprinse de Comisia Centrală de Informațiuni pentru purificarea aparatului de Stat a Ministerului Educației Naționale.
Cu toate că a încercat să stea departe de tumultul vieții politice, în tim‑
pul procesului liderilor opoziției democratice, Iuliu Maniu, Ion Mihalache ș.a., preoții „de toate cultele” din plasa Hunedoara au primit „ordin” să desfășoare „activității conferențiare” în biserică, în care să arate „faptele murdare și relațiile politice de vânzare și trădare a Neamului și Țării noas ‑
tre, periclitată independența ei, de președintele Part [idului ] Naț [ional ]
Țărănist [sic!] Iuliu Maniu”
7.
Gheorghe Tarcea s‑a aflat și el pe lista celor care trebuiau să le vorbească
enoriașilor, „conferința” din Mânerău fiind „aranjată” „de autoritățile
1. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 9.
2. Ibidem, ff. 82‑83.
3. Ibidem, vol. 3, f. 20.
4. Ibidem, f. 23.
5. Ibidem, ff. 21, 23.
6. Ibidem, ff. 20, 22.
7. Idem, dosar 310518, vol. 1, f. 10.

243
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
politice și comunale” pentru duminică, 26 octombrie, ora 14 la școală, în
„Casa Culturală” .1 Însă din mai multe documente reiese că nu „s‑a achitat”
de sarcină așa cum doreau autoritățile. Astfel, dintr‑o fișă personală neda‑
tată, redactată de Biroul Siguranței, era caracterizat ca un „element ce nu se încadrează actualei orânduiri democratice în stat”, iar „cu ocazia jude‑
cării procesului PNȚ Maniu a refuzat de a populariza în Biserică acest proces, pe motivul că ar fi contrar legilor bisericești încă în vigoare, dar
în trecut a popularizat războiul anti‑Sovietic ca fiind absolut național,
aceasta a făcuto [sic!] în cadrul bisericii din inițiativă proprie”
2, iar într‑o
adresă a Comandamentului de jandarmi Hunedoara e semnalat că ar fi
afirmat în fața credincioșilor din Mânerău că „la Guvern s‑a perindat o serie de trădători, fără a menționa în ce anume guvernări, încheind că
biserica ortodoxă nu cere moarte nimănui”
3.
Interesul autorităților pentru acest episod transpare și din declarațiile
solicitate în 8, respectiv 10 decembrie 1947, de la 3 participanți la „conferință”. Astfel, în 8 decembrie Octavian Palcău declara la Siguranța Hunedoara:
„În ziua de 26 octombrie 1947 mă aflam în localul școalei Primare din
localitate când Părintele Tarcea a ținut o convorbire populației despre PNT
Maniu. Precisez că Părintele nu a cerut moartea lui Maniu ci a spus că
biserica și Sfânta Scriptură nu cere moartea păcătosului ci îndreptarea lui”
4.
În aceeași zi Toma Ilie Român din Mânerău declara: „În ziua de 26 octom‑brie 1947 mă aflam în localul școalei Primare de Stat din localitate când
Părintele Tarcea a vorbit despre faptele PNT Maniu, care nu a vorbit faptele
reale ci a vorbit legăturile poporului Român cu URSS. La terminare sa exprimat că biserica și Sfânta Scriptură nu cere moartea păcătosului ci
îndreptarea lui”
5.
După două zile, Spătaru V asile, învățător, director și Secretarul PCR
din Mânerău scrie despre „sentința” [sic!] din 26 octombrie următoarele:
Ca secretar al PCR organizația Mânerău am deschis sentința [sic!] și am dat
cuvântul Părintelui Gh. Tarcea care avea ordin [s.n.] să vorbească despre par ‑
tidul PNȚ Maniu. Dânsul a vorbit de legăturile poporului Român cu Popoarele
URSS. Nici de cum despre PNȚ Maniu cum primise instrucțiuni [s.n.] ci a
1. Ibidem.
2. Idem, dosar 233862, vol. 1, f. 2.
3. Idem, dosar 310518, vol. 1, f. 7.
4. Idem, dosar 233862, vol. 1, f. 3.
5. Ibidem, f. 4.

244
Cosmin Budean Că
afirmat că biserica prin Sânta Scriptură nu cere moartea păcătosului ci îndrep‑
tarea lui1.
Monitorizarea sa a continuat și în 1948, iar acuzele de legionarism
pentru activitățile din trecut apar în documente pe tonuri tot mai violente.2
Spre exemplu, într‑o fișă personală din septembrie se afirmă:
Cu ocazia împărtășirei elevelor dela liceul Industrial din Hunedoara, de sărbă‑torile Paștelor în anul 1948, printre altele, a făcut pe eleve atente în sensul că să nu uite că sunt românce și că se trag din Daci și Romani și să nu asculte de oamenii de azi, care nu au nimic comun cu neamul Românesc, făcând aluzie la regimul actual. Din aceasta denotă că susnumitul sub o tactică deosebită face propagandă naționalistă de tip legionar printre elevele școalelor, această tactică întrebuințând‑o în toate ocaziile
3.
Referiri la acest incident se vor face și după 9 ani, în 1957, când în
hotărârea de deschidere a dosarului individual de urmărire se specifica
faptul că „după 23 august 1944 obiectivul a avut manifestări dușmănoase
contra regimului, a făcut agitație printre țărani contra predării cotelor, precum și între elevi când îi spovedea le spunea să nu piardă credința în
biserică deoarece regimul actual caută să distrugă aceasta.”
4
Din documentele de arhivă reiese că, odată cu arestarea fiului său,
Mircea, la 1 1 iulie 19485, atitudinea față de situația politică i s‑a schimbat,
și „a rămas foarte disperat și a început a fi mult mai retras fiindu‑i teamă că în urma descoperirii fiului său care a contribuit la ajutorul legionarilor
din penitenciare să nu fie și el arestat. Tot odată în urma acestui fapt la întâlnirile ce le avea cu elemente legionare cu care altădată discuta lucruri
cu caracter legionar, acum se manifesta căci este scârbit de toate cele pe
care le‑a văzut și nu are nici un gust de a mai trăi. Afirmând căci neamul
românesc este un neam de lași și nu merită ca să mai trăească.”
6 Dacă a
fost reală, disperarea sa ar fi putut fi potențată și de arestările din 14/15 mai, când numeroși foști membri ai Mișcării Legionare au ajuns în închi‑sori.
1. Ibidem, f. 5.
2. Ibidem, vol. 2, f. 9.
3. Ibidem, f. 9‑9v.
4. Ibidem, f. 7.
5. Mircea Tarcea a fost arestat la 1 1 iulie 1948 și achitat la proces. A rămas reținut administrativ până la 4 octombrie 1948. Pentru detalii a se vedea și interviul cu acesta în Cosmin Budeancă, Represiunea politică… , pp. 279‑297.
6. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, ff. 82‑83.

245
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
Teroarea comunistă începuse să fie tot mai puternic simțită, iar autori‑
tățile vedeau pericole și dușmani ai noii orânduiri chiar și acolo unde nu
existau. Ilustrativ în acest sens considerăm o adresă din 10 iulie 1949 a
Serviciului de Securitate Hunedoara adresată Serviciului de Securitate Deva
cu privire la activitățile desfășurate de legionarii din zonă între 17 decem‑brie 1948 – 10 iulie 1949, în care se afirmă că „la elementele cunoscute ca legionare și în special cele marcante nu s‑a putut desprinde vreo activi‑tate deosebită de cea anterioară. S‑a putut observa pe mai departe că parte din aceste elemente în diferite ocazii mai încearcă de a se arăta prin diferite
metode manifestațiile lor” . În acest context se face o referire și la Gheorghe
Tarcea, mai exact la o întâmplare din 3 iulie 1949, „când a avut loc la Buitori [Buituri – n.n.] un cerc religios făcut de mai mulți preoți ortodoxi
[sic!] ” la care a luat parte și el, „cunoscut ca legionar fost conducător, și
care la predica ținută de el printre altele a afirmat că «Trebuie să‑și pună
toată sârguința preoții ca să ți[ nă] pe credincioși mai aproape de dumnezeu
[sic!] , iar credincioșii să se apropie cât mai mult de preoți și de religie,
că numai aceia pe cealaltă lume vor merge în rai, iar cei ce nu se vor
apropia de dumnezeu prin preoți și prin religie după moartea lor nu vor avea parte din rai ci vor moșteni Iadul.» […] Deci se poate vedea cum acest
preot prin afirmațiile sale încearcă apropierea credincioșilor de el prin
metoda și pretextul religiei”
1. Apreciem că ideea de final exprimată în
document nu mai are nevoie de comentarii, ea ilustrând cât se poate de bine modul în care oricărei afirmații a unui „dușman al poporului” i se
puteau acorda sensuri ascunse, subversive.
Indiferent dacă atitudinea sa a fost una real ostilă sau doar produsul
imaginației ofițerilor Securității, cert este că la sfârșitul anului 1949, după cum reiese dintr‑o fișă personală întocmită de Biroul de Securitate Hunedoara, nu mai era preot la Mânerău și nici pensie nu primea, deși își încheiase și cariera didactică în anul anterior prin pensionare. „În prezent nu este înca‑
drat în nici un partid și tră[ i]ește cu aceleași idei ale mentalității lui legio‑
nare, ocupându‑se de munca câmpului pentru ași putea întreține familia,
căci este scos din postul de preot și nu primește nici pensie.”
2
În anii următori supravegherea sa a continuat să fie una aparent intensă,
în conexiune cu tema „foști legionari”, Securitatea obținând informații
detaliate despre evenimentele la care participa, ce spunea și cu cine se întâlnea.
3 Consideram această monitorizare ca fiind una „aparent intensă”
1. Ibidem, f. 44.
2. Ibidem, f. 83.
3. Ibidem, f. 70.

246
Cosmin Budean Că
întrucât, în pofida eforturilor depuse, la 21 aprilie 1950 Securitatea Hunedoara
recunoștea că nu s‑a putut stabili concret în ce consta activitatea sa. „Până
în prezent [aceasta] nu se poate stabili, căci acesta ar întreține legături
politice cu diferite persoane suspecte și contrare actualului regim și conti‑
nuă mai departe prin felul lui de a ține legături în special cu persoane dela
sate care vin și își lasă carele sau căruțele la el în curte în zilele de târg
din Hunedoara.”1 Chiar dacă aceste acuze par a fi suficient de evazive și
lipsite de consistență pentru ca pe baza lor să fie incriminat cineva, pentru
autoritățile vremii ele reprezentau „probe solide” ce puteau fi utilizate în
scopul eliminării lui din viața socială.
La 6 februarie în cadrul Biroului Raional Hunedoara al Securității s‑a
pus problema recrutării unui informator din proximitatea lui, pentru a‑i cunoaște îndeaproape activitatea, iar ofițerul însărcinat cu această misiune
urma ca în fiecare lună să atașeze „câte o notă informativă la dosarul sus ‑
numitului, din care să rezulte activitatea ce desfășoară acesta. În fiecare lună
voi face un referat de felul cum a decurs verificarea acestuia, referatul făcut
după constatările personale, pe care o voi atașa la dosarul susnumitului”
2.
O nouă arestare
La 14 aprilie 19523 (15 în alte documente4), Gheorghe Tarcea a fost reținut
din nou, în baza ordinului DGSS nr. 8/24 din 14 aprilie 1952 pentru a fi cercetat în legătură cu activitatea sa legionară. Și în acest caz motivele
reținerii sunt ușor diferite de la un document la altul. Astfel, într‑un refe‑
rat privind desfășurarea cercetării se arată că ar fi fost arestat pe motiv că:
„În trecut a fost membru în mișcarea legionară, cu funcția de comandant legionar și șef de Plasă în Hunedoara. După 23 August 1944 nu s‑a încadrat
în nici un partid sau organizație de masă”
5, pentru ca într‑un alt document
să se spună că, pe lângă activitatea din trecut, pentru care fusese internat în lagăr, ar fi contat și faptul că „după 23 august 1944 desfășoară o acti‑
vitate intensă în favoarea partidelor «istorice» burgheze…”
6.
1. Ibidem, ff. 41‑42.
2. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 28.
3. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 30.
4. Ibidem, f. 37‑37v; informații de la dl. Mircea Tarcea.
5. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 6.
6. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 37‑37v.

247
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
Din punct de vedere al legislației vremii, credem că această internare a
fost o urmare a Decretului 6/1950 referitor la înființarea unităților de
muncă, act normativ ce rezolva două probleme ale autorităților: nevoia de
forță de muncă pentru construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră, și descongestiona penitenciarele suprapopulate cu mii de condamnați și pre‑veniți politici. Decretul a fost completat ulterior cu ordinul nr. 100, emis
de M.A.I. la 3 aprilie 1950, prin care se stabileau categoriile de persoane
ce vor fi internate pentru perioade între 6 și 24 luni, respectiv: cei ce lansau sau răspândeau zvonuri alarmiste, care întrețineau legături de prie‑tenie cu membrii familiilor ambasadelor imperialiste, cei care aduceau
injurii Partidului Comunist
1.
În cercetările care au urmat arestării, anchetatorii au aflat în mare ace‑
leași informații pe care le puteau prelua din numeroasele fișe personale întocmite în anii anteriori, sau din declarațiile date de el în contextul pre‑
cedentelor rețineri și anchete. Cu toate acestea, în urma concluziilor anche‑tatorului Baleia, s‑a propus internarea sa administrativă pentru 24 de luni.
Documentul a primit următoarea rezoluție a unui superior ierarhic: „Opiniez
a fi încadrat în UM [unități de muncă – n.n.] pe timp de 60 de luni”
2,
motiv pentru care, prin Decizia M.A.I. 502/19.01.19533, a primit o con‑
damnare administrativă pentru 60 de luni, pedeapsa urmând a se considera
de la data de 14 aprilie 19524, ori, din 15 aprilie, potrivit uneia din fișele
matricole penale5.
Dintr‑o adresă a Securității Constanța către Serviciul „C” al M.A.I.
București rezultă că internarea ar fi avut loc la 12 august 19526, iar printr‑o
adresă din 19 ianuarie 1953 Ministerul Securității Statului comunica MSS Hunedoara‑Deva următoarele: „La raportul Dvs. nr. 86/18374 din 10
oct[ombrie] 1952 referitor la numitul Tarcea Gheorghe. Luați măsuri ca
susnumitul să fie înaintat la Centrul de Triere C[ olonii de] M[uncă] București
1. Cristina Roman, Represiune și regim concentraționar în România comunistă (1945‑1965),
în Andrei Muraru (coord.), „Dicționarul penitenciarelor din România comunistă
(1945‑1967)”, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 24.
2. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, ff. 6‑7.
3. Ibidem, f. 5; ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 14v; Fișa matri‑colă penală din AANP , disponibilă online la http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/T/T%2003.%20Tar%20‑%20Tatar/Tarcea%20Gheorghe/ (în continuare Fișa matricolă penală din AANP).
4. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, ff. 32, 36‑36v, 37‑37v.
5. Fișa matricolă penală din AANP .
6. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 13.

248
Cosmin Budean Că
întrucât conform Deciziei MSS nr. 502/593 a fost încadrat în CM pe timp
de 60 de luni. Pedeapsa începând dela data reținerii”1.
Și în cazul acestor ultime două fragmente există în mod clar o greșeală,
pentru că din ele putem deduce două lucruri total diferite: fie că la 12
august 1952 Gheorghe Tarcea a ajuns efectiv în colonie după finalizarea
anchetelor, fie că la 19 ianuarie 1953 el se mai afla încă în ancheta Securității din Deva.
În volumul Martiri pentru Hristos, pe baza unor informații oferite de
prof. Victor Isac din Hunedoara, se afirmă că ar fi fost arestat în februarie 1950 și „trimis, cu pedeapsă administrativă de 4 ani și jumătate, la lagărul de triere Ghencea București”
2. În acest caz anul arestării este greșit.
Mircea Tarcea își amintește că în timpul Festivalului Internațional al
Tineretului și Studenților (organizat între 2‑16 august 1953) tatăl său se afla la Ghencea, lângă București, unde executa munci de întreținere la o fermă legumicolă. Acolo i s‑a admis un scurt vorbitor și a fost vizitat de
el împreună cu fratele și mama.
Cu domiciliu obligatoriu la Răchitoasa
După consolidarea regimului comunist, între 1953‑1954 a urmat o perioada
de iluzorie relaxare, ceea ce a dus la emiterea, în 1 1 martie 1954, a Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 337, prin care coloniile de muncă erau desfiin‑țate, dar celor care nu s‑au reeducat li se stabilea domiciliu obligatoriu,
ceea ce reprezenta, în fapt, o măsură suplimentară de represiune
3.
Aceste schimbări ale atitudinii autorităților față de „dușmanii poporului”
aveau să fie resimțite și de Gheorghe Tarcea. Potrivit uneia dintre cele trei
fișe matricole penale el a trecut, după arestarea din 1952, prin Centrul de Triere București, la 13 noiembrie 1953 a ajuns la închisoarea din Galați, iar dintr‑un document din arhivele Tribunalului Militar Teritorial Timiș
4
reiese că ar fi fost dus și la Canalul Dunăre – Marea Neagră”, informație infirmată de fiul său.
Dintr‑o altă fișă matricolă aflăm că la 31 martie 1954 ar fi fost ridicat de
Regionala MAI Hunedoara din colonia în care se afla (numele este ilizibil),
1. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 5.
2. Martiri pentru Hristos… , p. 685.
3. Cristina Roman, op. cit., p. 25.
4. ATMTT, fond Penal, dosar 1880/58/Hunedoara, vol. 2, ff. 364‑365, apud Martiri
pentru Hristos…, p. 685.

249
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
fără a se specifica pentru ce perioadă și pentru ce motiv, iar din alte docu‑
mente reiese că între 24‑30 aprilie a fost anchetat aproape zilnic, și chiar
de mai multe ori pe zi, la Securitatea din Deva1. Probabil în urma acestor
anchete, la 6 iunie 1954, pe când se afla în închisoarea din Deva, s‑a făcut propunerea să fie pus în libertate cu domiciliu obligatoriu
2, și în baza ordi‑
nului 0056647 al Secretariatului Comisiei Centrale din 14 iunie 1954, la
18 iunie același an, Comisia Centrală din Ministerul de Interne condusă de
Ady Ladislau, locțiitor al Ministrului, a decis să i se fixeze domiciliu obli‑
gatoriu pentru 24 de luni la Răchitoasa, începând cu 8 iulie3.
Documentele oficiale nu ajută nici în acest caz foarte mult la stabilirea
momentului când a fost trimis spre Răchitoasa, pentru că găsim și datele de 20 iunie
4, 1 iulie5, 9 iulie6, 7 august7. Pe lângă aceste inadvertențe, pe
fișa matricolă penală în care este trecută data ridicării sale din colonie (31
martie 1954) apare precizarea că la 29 iulie 1954 ar fi fost luat de Securitatea
Deva, fără a se specifica însă de unde a fost ridicat, motivul sau perioada. În acest ultim caz am putea deduce că a fost ridicat pentru a fi pus în libertate, cu domiciliu obligatoriu. Dar pentru ca situația să fie și mai
complicată, într‑un alt document se spune că ar fi fost reținut administrativ
în perioada 1952‑1955 [sic!]
8. Nebuloasa cu privire la eliberarea sa este
completată de o informație conform căreia ar fi ajuns la Răchitoasa la 14
august 19549.
O clarificare în acest caz ne‑a oferit dl. Mircea Tarcea, prin intermediul
unei scrisori datate 8 august, scrisă de tatăl său în ziua când a ajuns la Răchitoasa, cu tocul sergentului care l‑a însoțit până acolo, și care a și adus
familiei respectiva scrisoare. În aceasta se precizează că a ajuns la Răchitoasa duminica, zi ce corespunde în calendar cu data de 8 august.
La scurt timp după sosirea la Răchitoasa, respectiv la 14 august, Direcția
M.A.I. Constanța a trimis o adresă către Serviciul „C” al M.A.I. București
în care solicita „materiale compromițătoare” despre el, „cum este cunoscut
1. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, ff. 40‑66
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 38.
3. Ibidem, f. 39; fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 29.
4. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 34‑34v; fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 33‑33v;
5. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, ff. 32, 36‑36v.
6. Ibidem, f. 37‑37v.
7. Ibidem, f. 30.
8. Ibidem, f. 2.
9. Ibidem, f. 32.

250
Cosmin Budean Că
din toate punctele de vedere – politic și profesional”1, iar la numai patru
zile o nouă adresă în care solicita din nou „materiale compromițătoare”,
respectiv „tot ce se cunoaște despre susnumitul politic și profesional”2.
Foarte probabil imediat ce a ajuns în domiciliul obligatoriu a încercat
să își reia o parte din activități, dar cum acolo nu exista biserică, în sep‑tembrie a solicitat aprobarea de a ridica una. Cererea a primit la 6 octombrie
1954 o rezoluție negativă, însoțită de următorul comentariu: „considerăm
că sub masca înființării bisericei [sic!] pe care el o solicită a o clădi în
această comună de dislocați ar încerca să desfășoare activitate legionară în rândul acestora”
3.
Refuzul autorităților nu l‑a dezarmat, și a continuat să țină slujbe într‑o
casă, după cum reiese dintr‑o notă informativă dată de un „locuitor” al satului la 24 decembrie 1954
4, dar și din corespondența cu familia5, inter ‑
ceptată de Securitate. La 30 aprilie 1955 a trimis o scrisoare familiei în care le comunica faptul că a rămas consecvent ideii de a ridica biserica, chiar în acea vară. Dar până atunci continua să țină slujba în fiecare dumi‑
nică și după masa să facă vecernie, iar eforturile sale erau apreciate de
localnici: „Biserica e foarte cercetată de credincioși”
6.
Din documentele Securității nu reiese că ar fi reușit, până la urmă, să
ridice lăcașul de cult pe care și‑l dorea, însă Victor Isac susține că, având și sprijinul celorlalți deportați, ar fi construit o biserică de chirpici.
7
Informația este confirmată și de Pr. Dimitrie Bejan8, în două dintre lucră‑
rile publicate de el:
1. Ibidem, f. 14.
2. Ibidem, f. 13.
3. Ibidem, f. 36‑36v.
4. Idem, dosar 310517, vol. 2, f. 256.
5. Ibidem.
6. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 151.
7. Martiri pentru Hristos… , p. 685.
8. Dimitrie Bejan (1909‑1995). Arestat la 14 aprilie 1949 și condamnat la 8 ani închi‑
soare, pedeapsă redusă ulterior la 7 ani. A executat pedeapsa la Aiud, V alea Neagră, Văcărești, Jilava, Gherla. Eliberat la 1 1 aprilie 1956 cu domiciliu obligatoriu la Răchitoasa. Rearestat la 20 mai 1959 și condamnat la 25 de ani muncă silnică. A executat pedeapsa la Constanța, Jilava, Aiud. Eliberat la 31 iulie 1964. În 1970, datorită afluenței tot mai mari de credincioși, a fost judecat și trimis cu domiciliu obligatoriu la casa părintească din Hârlău, unde a rămas până în decembrie 1989. Cicerone Ionițoiu, V asile Manea, op. cit., disponibila online la adresa http://www.
procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/ortodoxa/preoti_ortodocsi_2/preoti_ortodocsi_2.pdf, accesată la 2.03.2017; fișele matricole penale din AANP ,

251
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
Aici, [la Răchitoasa] în satul nou, a făcut treabă bună. Când autoritățile s‑au
milostivit și le‑au permis bănățenilor să‑și ridice biserică, dându‑le termen de
zidire – două zile – atunci preotul cu creștinii ortodocși au ridicat, la repezeală, un fel de magazie, înaltă de doi metri, lungă de zece și lată de patru și acope‑rită direct cu stuf. Apoi, de Ziua Crucii au sfințit‑o, și acestei magazii i s‑a zis biserică. Oamenii au dat icoanele aduse de ei de acasă și au împrumutat obiecte de cult de prin vecini iar rugăciunile bisericii s‑au făcut auzite, în această magazie sfințită, fără arhiereu. Predica părintelui Tarcea trecea prin ziduri, de‑o auzeau până peste Dunăre satele din Balta Brăilei. Aici ne adunam, aici ne închinam, aici ne întăream sufletește. Totdeauna rugăciunea a fost mângâiere și sprijin
1.
Eu, când am ajuns acolo, am găsit o biserică făcută de bănățeni, că n‑au fost numai nemți, ci și români. […] Am găsit acolo un preot foarte activ. […] El
a făcut o biserică acolo, în colonia din Bărăgan, ca un fel de șură din vălătuci de pământ și acoperiș din stuf. Catapeteasma era tot din vălătuci, fără pictură. Mică, așa de vreo zece metri.Noi ortodocșii nu eram mulți. La început, într‑un sat de 700 de case, am fost numai cinci români de toți. Pe urmă au început a veni, de am ajuns la vreo două, trei sute. Toți veneau la biserică. Nu exista! Întâi mergeam la Miliție, semnam de prezență, apoi ne duceam toți la biserică. Acolo era un preot, Tarcea, care fusese deportat. A murit la Aiud. Fusese deportat cu un grup de români, basarabeni și bucovineni. Vreo 20 de familii. Ei au făcut biserica asta.Noi am găsit pe preotul acela, dar el nu mai avea cu cine sluji, că le dăduse drumul la nemții bănățeni. Tot atunci s‑au dus și românii.
2
În perioada petrecută la Răchitoasa se pare că a locuit la o gazdă, după
cum se menționează în scrisoarea din 30 aprilie 1955: „Eu deocamdată
rămân tot aici la garda [sic!] [gazda – n.n.] aceasta. Am camera mea unde
nimeni nu‑mi poruncește. De mâncat mănânc rece. Foc n‑am m‑ai făcut. Laptele mi‑l fierbe femeia de unde‑l cumpăr”
3.
Așa cum am amintit, corespondența i‑a fost interceptată și copiată4,
Securitatea obținând astfel informații despre el și diversele sale activități.
disponibile on line la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matri‑
cole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/B/B%2003.%20Barbu%20‑%20Bentan/Bejan%20Dumitru%20I/.
1. Pr. Dimitrie Bejan, Satul blestemat…, p. 43.
2. Idem, Bucuriile suferinței… , disponibil la http://www.fericiticeiprigoniti.net/ghe‑
orghe‑tarcea/840‑gheorghe‑tarcea‑un‑preot‑foarte‑activ, accesat pe 28.02.2017.
3. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 151v.
4. Ibidem, ff. 148‑148v, 151‑151v.

252
Cosmin Budean Că
În felul acesta am putut afla, spre exemplu, că în 1955 a fost vizitat de
soție și de fiica Mioara1, iar apoi și de fiica Doina2.
La datele aflate din scrisorile interceptate se adaugă ceea ce Securitatea
obținea de la numeroșii informatori existenți atât la Răchitoasa, cât și la Hunedoara, aceștia din urmă avându‑l în atenție pe fiul său, Mircea. Spre exemplu, dintr‑o notă informativă din 24 decembrie 1954 aflăm că până atunci Mircea și‑ar fi vizitat tatăl de două ori, și că familia trimitea bani la Răchitoasa pentru mâncare
3, iar din alte două note, din 30 aprilie,
respectiv din 3 octombrie 1955, rezultă că Mircea s‑ar fi aflat în concediu și s‑ar fi dus în vizită la tatăl său
4.
Din supravegherea informativă la care a fost supus în perioada petrecută
în Bărăgan a reieșit că nu a fost semnalat cu activitate sau manifestări dușmănoase, dar că a întreținut legături cu alte „elemente legionare” aflate cu domiciliu obligatoriu acolo (Pop Florian
5, Bangu Petre6, Petrescu Mihai7
1. Ibidem, f. 151.
2. Idem, dosar 310517, vol. 2, f. 325.
3. Ibidem, f. 256.
4. Ibidem, ff. 234, 242.
5. Posibil Florian Pop (n. 21 februarie 1926, Hodac, Mureș). A fost arestat la 4 februarie 1948 și condamnat la 7 ani închisoare. La 3 noiembrie 1953 internat administrativ pentru 12 luni. A fost închis la Târgșor, V alea Neagră, Aiud. A fost eliberat la 23 iulie 1954. Informații din fișele matricole penale din AANP , dispo‑nibile online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/P/P%2009.%20Pop%20‑%20Pop/Pop%20Florian%20Florian/.
6. Petre Bangu (n. 24 august 1914, Măgura, Prahova). A fost arestat și condamnat în 1941 pentru rebeliune. A fost rearestat la 30 mai 1948 și condamnat la 7 ani temniță grea. A fost închis la Brașov, Aiud, Jilava. La 27 iunie 1955 a fost preluat de Miliție în vederea eliberării. Nu deținem informații despre data eliberării, dar se pare că a fost urmată de domiciliu obligatoriu la Răchitoasa. A fost rearestat la 21 septem‑brie 1958 și internat administrativ pentru 36 de luni, pedeapsă majorată ulterior cu alte 36 de luni. A fost închis la Constanța, Culmea, Periprava. A fost eliberat la 6 mai 1964. Informații din fișele matricole penale din AANP , disponibile online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/B/B%2002.%20Balan%20‑%20Barbosu/Bangu%20Petre%20A/; Cicerone Ionițoiu, Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați,
întemnițați, uciși, Dicționar. A‑B, Editura Mașina de scris, București, 2000, p. 1 19.
7. Posibil Mihail Petrescu (n. 28 mai 1918, Corbii Mari, Dâmbovița). A fost arestat la 16 noiembrie 1950 și internat administrativ pentru 24 de luni. A fost închis la Capul Midia și Onești. La 6 septembrie a fost preluat de MAI București, posibil pentru a fi trimis în domiciliu obligatoriu. A fost rearestat la 22 octombrie 1959 și condamnat la 20 de ani muncă silnică. A fost închis la Jilava și Aiud. A fost eliberat

253
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
ș.a., fără însă a se putea stabili și natura acestor legături. În acest context
este dat ca exemplu faptul că în 23 aprilie 1955, cu ocazia zilei sale ono‑
mastice, a invitat la locuința sa „toate celelalte elemente cu DO pe diferite
termene”, printre aceștia aflându‑se, însă, și agenți ai Securității, care au transmis mai departe că „nu s‑a discutat decât numai despre cazul de la
Berna
1, susținând în discuțiile lor faptul că această acțiune va agrava situ‑
ația legionarilor aflați cu DO în diferite localități speciale”2. Desigur,
această informare nu a schimbat în mod esențial imaginea pe care Securitatea o avea deja despre el, întrucât faptele erau unele benigne, astfel de discuții
purtându‑se în mod frecvent între cei de acolo.
Un alt aspect neclar cu privire la perioada petrecută la Răchitoasa se
referă la activitățile desfășurate pentru asigurarea traiului zilnic. Am men‑ționat deja că primea bani de la familie, însă e greu de crezut că putea
supraviețui doar cu aceștia. Iar pentru slujbele pe care le ținea putem pre‑
supune că nu primea bani, ci, poate, un eventual sprijin de la localnici, însă ei înșiși având situații dificile, nici acesta nu putea fi suficient. Într‑un
chestionar nedatat completat la Răchitoasa se specifica la rubrica „profesia
și funcția în prezent” că era „muncitor zilier la SAS Luciu Giurgeni și slujbă în com. Răchitoasa”, iar la aptitudini de muncă stabilite în urma
vizitei medicale era trecut „apt pentru munci de birou”
3. Așadar este posi‑
bil ca pentru o perioadă de timp să fi lucrat ca zilier la SAS Luciu‑Giurgeni, deși dintr‑o adresă a Direcției Regionale M.A.I. Constanța trimisă către
M.A.I. Serviciul D.D.O. la 14 mai 1956 rezultă că „De la data trimiterii
sale cu DO și până în prezent nu s‑a încadrat în nici o muncă ci s‑a ocupat
cu ținerea de s lujbe religioase, botezuri, cununii, etc. asigurându‑și în acest
fel existența sa la locul de restricții”
4.
la 22 iunie 1964. Informații din fișele matricole penale din AANP , disponibile
online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/P/P%2006.%20Petean%20‑%20Petreus/Petrescu%20Mihai%20M%27/.
1. Este vorba de atacul asupra legației române de la Berna din 14‑16 februarie 1955, când un grup de cinci emigranți români anticomuniști condus de Oliviu Beldeanu au ocupat sediul acesteia. Pentru detalii a se vedea Stejărel Olaru, Cei 5 care au
speriat Estul. Atacul asupra legației RPR de la Berna (februarie 1955), Editura Polirom, Iași, 2003.
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 34‑34v; fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 33‑33v.
3. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 32.
4. Ibidem, f. 34‑34v; fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 33‑33v.

254
Cosmin Budean Că
Despre perioada petrecută în Bărăgan, Mircea Tarcea ne‑a spus că tatăl
său a avut DO la Giurgenii Noi – Răchitoasa, unde l‑a și vizitat în vara
anului 1954. Acolo l‑a găsit îmbrăcat cu un cojoc alb de praf, lucrând într‑o moară cu ciocane, la prelucrarea plantelor oleaginoase, în cadrul unui
Gospodării de Stat, pentru a‑și asigura sursele de existență. Era cazat la o familie de macedo‑români, Iorga, care‑i asigurau contra cost și masa. Acolo
a inițiat și construit o biserică din chirpici acoperită cu paie, cu sprijinul
bănățenilor, din rândul cărora și‑a asigurat și cântăreții de strană.
Chiar dacă activitatea de la Răchitoasa nu a fost una ieșită din comun,
se pare că decidenții din Direcția Regională M.A.I. Constanța nu doreau
punerea sa în libertate, motiv pentru care, într‑o adresă către M.A.I.
Serviciul D.D.O. din 14 mai 1956 au propus prelungirea domiciliului
obligatoriu cu încă 12 de luni, respectiv până la 20 iunie 1957, „ținând
cont de activitatea sus‑numitului în organizația legionară cât și de func‑țiile mari ce le‑a deținut în această organizație”
1. Din fericire pentru el,
Serviciul D.D.O. din M.A.I. a făcut, la 24 mai 1956, o altă propunere, respectiv „ridicarea restricțiilor domiciliare la termen”, adică la 8 iulie
1956
2.
Iar dacă data începerii domiciliului obligatoriu nu este clară, nici în
privința eliberării informațiile nu concordă, în documente existând două variante: 20 iunie
3, respectiv 8 iulie 19564, prima dintre ele fiind menți‑
onată inclusiv de Gheorghe Tarcea într‑o anchetă din 24 mai 19585. Pe
lângă acestea, Mircea Tarcea susține că ar fi fost eliberat în august 1956.
După revenirea acasă a continuat să fie supravegheat de Securitate, prin
intermediul informatorilor (doar între 13 martie – 24 iulie 1957 informa‑
torul „Stan Ioan” a furnizat trei note)6.
1. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, f. 33v.
2. Ibidem, f. 34.
3. Ibidem, f. 33‑33v; fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 34‑34v; ATMTT,
fond Penal, dosar 1880/58/Hunedoara, vol. 2, f. 365, apud Martiri pentru Hristos…,
pp. 684‑ 685.
4. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, ff. 32, 34; fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 37‑37v.
5. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 25, ff. 365‑366.
6. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, ff. 22‑24.

255
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
Din nou în atenția Securității
Între 1957‑1958, datorită revoluției din Ungaria, a retragerii trupelor sovie‑
tice dar și a dorinței autorităților de a finaliza procesul de colectivizare a agriculturii, Romania a cunoscut o nouă fază a terorii comuniste, un nou val de decrete și hotărâri asigurând cadrul legal represiunii. Astfel, prin Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958 s‑au înființat locurile de muncă obligatorii, în care puteau fi internate „persoanele care, prin manifestările lor, primejduiau ordinea în stat”, iar HCM nr. 282/1958 completa acest Decret, stabilind categoriile de persoane cărora li se aplica noua măsură, respectiv „foștilor legionari care au avut funcții de șef în garnizoană, foș ‑
tilor legionari care,prin faptele lor, primejduiau ordinea în stat, altor ele‑mente care puteau primejdui ordinea în stat”
1.
În acest nou context, Gheorghe Tarcea a continuat să fie urmărit infor ‑
mativ, în perioada 1957‑1958 Securitatea folosind toate metodele și mijloa‑cele pe care le avea la dispoziție, respectiv agentura, investigația, ancheta și controlul secret al corespondenței
2. În acest sens la 4 iulie 1957 s‑a decis
deschiderea unui nou dosar individual de urmărire pe numele său, aproba‑rea fiind dată la 23 iulie
3. Luarea sa în evidență operativă s‑a făcut în baza
Ordinului nr. 70 al M.A.I., care prevedea „deschiderea de acțiuni și lucra‑rea în mod activ a legionarilor ce au deținut diferite funcții de conducere, pentru a se stabili activitatea contrarevoluționară sau altă activitate dușmă‑noasă ce ar desfășura‑o în momentul de față”
4. În ce au constat activitățile
sale împotriva regimului după întoarcerea de la Răchitoasa reiese și din hotărârea de deschidere a dosarului, respectiv că a fost „semnalat cu diverse ocazii de către agentură cu diferite manifestări dușmănoase”, „că atunci când se deplasează în com. Mînerău raionul Hunedoara, pentru a face slujbe religioase ia contact în mod special numai cu elemente legionare”, „că a participat la cununia unor copii a[ i] diferitor legionari din raza raionului
Hunedoara, cum este cazul fiicei lui Ghișoiu Ioan
5, fost șeful poliției în
1. Cristina Roman, op. cit., pp. 25‑26.
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 1.
3. Ibidem, ff. 1, 4.
4. Ibidem, f. 6.
5. Ioan Ghișoiu (n. 13 decembrie 1908, Reciu, Alba). A fost arestat la 15 iulie 1952 și condamnat la 8 ani detenție grea, la care s‑au adăugat 60 de luni administrativ. A fost închis la Deva, Mogoșoaia, Jilava, Aiud, Galați, Lugoj, Periprava. A fost eliberat la 6 mai 1964. Informații din fișele matricole penale din AANP , disponibile online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20

256
Cosmin Budean Că
timpul legionarilor, și Ilea Gheorghe1, fost șef de sector legionar, precum
și la alte elemente”2.
Tot la 4 iulie 1957 Serviciul Raional Hunedoara al M.A.I. redacta un
„plan de măsuri”, „în scopul stabilirii dacă în prezent desfășoară activitate
contrarevoluționară, sau altă activitate dușmănoasă” . Printre măsurile ce se
aveau în vedere menționăm:
1. Dirijarea agentului „Stan Ioan” pe lângă obiectiv, pentru a strânge relațiile
cu acesta, după care să stabilească în ce constă activitatea dușmănoasă a aces ‑
tuia, legăturile cu diferite elemente foste legionare de ce natură sunt, precum și metodele de activitate dușmănoasă a acestuia. Dirijarea agentului se va face pe baza unui plan de dirijare. Termen 20 iulie 1957.2. Întrucât agentul „Popescu Ilie” a făcut o vizită preotului Tarcea Gheorghe, adeca fiului acestui preot cu care este în bune relații, va fi dirijat acest agent de ai mai face diferite vizite la domiciliu iar cu ocazia acestor vizite să poarte și diferite discuții, agentul va fi dirijat în această acțiune pe bază de plan. Termen 30 iulie 19573. În caz că se constată activitate dușmănoasă din partea acestuia, prin agentura existentă, și prin investigați se va stabil anturajul acestuia, iar cel mai pretabil va fi pus în studiu pentru recrutare
3.
[…]
5. Întrucât la raionu [sic!] nu dispunem de materiale din care să rezulte acti‑
vitatea acestuia pe timp cât a fost cu domiciliul obligatoriu în comuna Răchitoasa Reg[iunea] Constanța, se va cere documentarea acestei perioade a activității
susnumitului.6. Se va pune sub control corespondența susnumitului spre a stabili legăturile ce le are cu alte elemente din diferite localități din țară
4.
penale%20‑%20detinuti%20politici/G/G%2004.%20Ghimbaseanu%20‑%20
Glumat/Ghisoiu%20Ioan/.
1. Gheorghe I. Ilea (n. 25 februarie 1920, Prăvăleni, Hunedoara). A fost arestat la 15 aprilie 1952 și internat administrativ pentru 24 de luni. A fost închis la Galeșu, Onești, Timișoara. A fost eliberat la 13 mai 1954. Informații din fișele matricole penale din AANP , disponibile online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/I/I%2002.%20Iladi%20‑%20Ionel/Ilea%20Gheorghe%20I/.
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 5.
3. Ibidem, f. 16.
4. Ibidem, f. 17.

257
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
O nouă arestare. O nouă anchetă
Toate aceste demersuri concertate în scopul urmăriri informative nu au
rămas fără urmări, la 22 mai 1958 Gheorghe Tarcea fiind din nou arestat1
(potrivit fiului său, Mircea Tarcea, la 21 mai2). „Tatăl meu era la o biserică
la Ciulpăz, s‑a dus să oficieze Sfânta Liturghie, iar de acolo a fost arestat a doua zi de organele de Securitate. Rămăsese de seara la Ciulpăz, iar a doua zi a plecat la Nandru de unde urma să ia autobuzul spre Hunedoara. A fost arestat în stația de autobuz.”
3
Odată cu arestarea a încetat și urmărirea informativă, la 8 iulie fiind
făcută propunerea de închidere a dosarului său, iar la 14 iulie aprobată4.
Între timp, el se afla în arestul M.A.I. Regiunea Hunedoara – Deva. Ordonanța de reținere a fost emisă inițial în 22 mai, la ora 24, pentru 24 de ore, învinuirea fiind că „a comis crima de uneltire contra ordinei soci‑ale și politice existente în RPR” . În document mai este menționat și numele anchetatorului ce urma să se ocupe de caz: Guia Tiberiu
5.
În aceeași zi s‑a emis și o ordonanță de percheziție domiciliară, Securitatea
presupunând că acasă i‑ar putea găsi „scrisori, fotografii precum și alte materiale ce au putere probatorie privind infracțiunea comisă”
6. Percheziția
a început la ora 22 și au fost găsite: „diferite acte aparținând Trustului Gostat Alba Iulia; diferite acte aparținând Sfatului Popular al Plășii Brad; una poezie «Ardealul»; patru bucăți cărți dintre care una este făcută de N. Isac Zlaști; diferite scrisori”
7, așadar nimic care să îl incrimineze.
A doua zi (23 mai) s‑a emis o nouă ordonanță de reținere pentru alte
24 de ore8, la ora 15 s‑a întocmit procesul verbal de percheziție corporală
și de depunere la închisoarea din Deva9, iar la scurt timp s‑a emis și un
mandat de arestare pentru o perioadă de o lună (până la 22 iunie)10.
În acea perioadă Securitatea deținea informații despre câteva persoane
din zona Hunedoara ostile regimului comunist, și pornind de la ele s‑a
1. Ibidem.
2. APCB, Mircea Tarcea, Preot‑învățător „Gheorghe Tarcea…”, p. 1.
3. Călina‑Andreea Goia, op. cit., p. 124.
4. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 156.
5. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 25, f. 349.
6. Ibidem, f. 350.
7. Ibidem, f. 351.
8. Ibidem, vol. 30, f. 127.
9. Ibidem, f. 135.
10. Ibidem, vol. 25, f. 352, vol. 30, f. 126.

258
Cosmin Budean Că
străduit să obțină probe despre existența unei așa‑zise „organizații subver ‑
sive” cu numele de „Garda Albă” . Inventarea acestei „organizații” repre‑
zenta, în fapt, doar un pretext, obiectivul real fiind, pe de o parte, de a‑i neutraliza pe cei ce mai fuseseră arestați și condamnați anterior pentru apartenență politică la partidele istorice, aveau opinii contrare regimului, se opuneau colectivizării agriculturii, iar pe de altă parte de a timora popu‑lația în contextul accelerării transformării socialiste a agriculturii.
În cadrul acestui demers, în luna aprilie a anului 1958 au fost arestate mai
multe persoane din zona Hunedoarei, printre care și Ioan Nistor
1, tehnician în
Combinatul Siderurgic de la Hunedoara (Combinatul „Gheorghe Gheorghiu‑Dej”, cum se numea la acea dată), care a fost considerat liderul așa‑zisei „organizații” . Nistor avea, într‑adevăr, o atitudine de opoziție față de comu‑nism, cristalizată imediat după instaurarea acestuia. Faptul că el avusese anterior probleme medicale, fiind internat de mai multe ori în spitale de boli psihice, nu a constituit o problemă pentru Securitate, care, fără scru‑pule, a „conturat” în jurul său „organizația Garda Albă”
2. În final, pe lângă
Ioan Nistor au mai fost arestate circa 72 de persoane, așa‑ziși membri ai organizației, aderenți, sau oameni care ar fi avut cunoștință de activitățile lui sau de „organizație” dar nu l‑au denunțat, printre acestea numărându‑se și Gheorghe Tarcea
3, care era vecin cu el.
După arestare a fost anchetat de mai multe ori, fiind întrebat, spre
exemplu, când și cum l‑a cunoscut pe Laurențiu Homorodeanu4, un lăcătuș
din Hunedoara (ancheta din 28 mai 1958). Tarcea a menționat existența unei discuții cu Homorodeanu în septembrie sau octombrie 1957, oricum după întoarcerea din Bărăgan, în care acesta din urmă i‑ar fi spus că în
1. Ioan Nistor (n. 20 mai 1910, Romos, Hunedoara). A fost arestat la 21 aprilie 1958 și condamnat la moarte. A fost închis la Deva și Gherla. A fost executat la 16 ianuarie 1959 la Gherla. Informații din fișa matricolă penală din AANP , disponibilă online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/N/N%2004.%20Niculet%20‑%20Nyulas/Nistor%20Ioan%20Ioan%27/. Pentru detalii a se vedea și interviul cu Nistor Dorin, în Cosmin Budeancă, Represiunea politică… , pp. 239‑253.
2. Cosmin Budeancă, Represiunea politică… , pp. 31‑38.
3. Ibidem, pp. 23‑24.
4. Laurențiu Homorodeanu (n. 13 decembrie 191 1, V orța, Hunedoara). A fost arestat la 1 1 noiembrie 1958 și condamnat la muncă silnică pe viață. A fost închis la Deva, Jilava, Gherla, Aiud. A decedat la 30 aprilie 1960 la Aiud. Informații din fișa matricolă penală din AANP , disponibilă online la adresa http://www.biblio‑teca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/H/H%2002.%20Hiadu%20‑%20Huzun/Homorodeanu%20Laurentiu%20M/.

259
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
perioada cât a fost deportat, el ar fi activat într‑o organizație subversivă.
Tarcea i‑a spus că nu e bine ce a făcut, că are trei copii acasă și că poate să aibă probleme. Datorită acestor vorbe Homorodeanu s‑ar fi grăbit plece
1.
Cert este că la 1 1 noiembrie 1958 acesta a fost, la rândul său, arestat. Nu știm dacă a existat o legătură cauzală între anchetele lui Tarcea și arestarea lui Homorodeanu, dar înclinăm să credem că mai degrabă nu, cel din urmă fiind deja în atenția Securității, fapt explicabil și prin numărul mare de întrebări și interesul anchetatorilor pentru tot felul de detalii despre el. Spre exemplu, în 29 mai 1958 a avut loc o anchetă de 2 ore și 45 minute, în care s‑a vorbit despre relația dintre Tarcea și Homorodeanu
2. În urma
acestei anchete s‑a „stabilit” că Gheorghe Tarcea „a dus activitate subver ‑
sivă în mod organizat împotriva regimului democrat popular din RPR”3.
În 9 iunie au fost două anchete, una de 5 ore (în care a fost din nou între‑bat despre discuția cu Homorodeanu și despre activitatea acestuia înainte de 1944, anchetatorul încercând să stabilească o legătură între el și alți legionari cu care ar fi avut discuții
4), iar a doua de 1,45 ore (a fost întrebat
din nou despre o discuție din 1957 cu Emil Teodorescu5 – care era arestat
încă din 10 aprilie – și despre care se mai vorbise și în ancheta de dimi‑neață
6).
Deși în cadrul unui interogatoriu din 24 mai Tarcea spusese că nu posedă
avere, că „soția are un casă cu 3 camere și bucătărie și 58 de ari pământ”7,
la 13 iunie o echipă a M.A.I. s‑a deplasat la locuința sa pentru a‑i pune sub sechestru asigurator averea mobilă și imobilă, însă au constatat că acest lucru nu este posibil, arestatul neavând, într‑adevăr, nici un fel de avere
8.
La 16 iunie Procuratura Militară a Regiunii a III‑a Militară Cluj a apro‑
bat prelungirea termenului de punere sub învinuire, de la 12 iunie la 12
1. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 25, ff. 369‑370.
2. Ibidem, ff. 373‑374v; fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, ff. 20‑21.
3. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, f. 2.
4. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 25, ff. 377‑382.
5. Teodorescu Emil (n. 14 august 1909, Vulcana / Vulcan Băi, Dâmbovița). A fost condamnat în 1948 la 3 luni închisoare corecțională pentru sabotaj economic. A fost arestat la 10 aprilie 1958 și condamnat la 25 de ani muncă silnică. A fost închis la Deva, Aiud, Ostrov. A fost eliberat la 31 iulie 1964. Informații din fișa matricolă penală din AANP , disponibilă online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/T/T%2005.%20Teocan%20‑%20Teotoi/Teodorescu%20Emil/.
6. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 25, ff. 388‑389.
7. Ibidem, f. 365.
8. Ibidem, vol. 28, f. 346.

260
Cosmin Budean Că
iulie 19581, ulterior fiind emise alte șapte prelungiri ale termenelor de
anchetă penală sub stare de arest, până la 18 decembrie 19582.
La 29 noiembrie 1958, așadar în ultima perioadă de anchetă, lt. maj.
Lupea Gheorghe, anchetator penal de Securitate, a redactat ordonanța de
punere sub învinuire în dosarul nr. 250/1957, pe numele lui Gheorghe Tarcea. În document se specifică „faptele” de care se făcea vinovat și că acestea „se încadrează în disp.[ ozițiile] art.[icolului] 21 1 C.P . și nu în disp.
[ozițiile] art. 209 pct. 1, C.P .”
3. Documentul este important pentru că din
el reiese că Gheorghe Tarcea a fost inițial pus sub învinuire printr‑o ordo‑nanță din 12 august 1958, dar și că procesul său penal a fost pornit „la data de 10 nov. 1957”
4[sic!] [1958 – n.n.] . În aceeași zi, 29 noiembrie,
Tarcea a semnat documentul de luare la cunoștință a învinuirilor ce i se aduceau
5.
Dar ce îi imputau anchetatorii? Potrivit acestora, „din lucrările anche‑
tei penale rezultă probe suficiente cu privire la faptul că învinuitul Tarcea Gheorghe a aflat de la Homorodeanu Laurențiu despre existența, scopurile și planurile criminale ale organizației subversive «Garda Albă» în sensul de a provoca insurecția armată pentru răsturnarea regimului de democrație populară din RPR și instaurarea la conducerea statului a unui guvern reac‑ționar și capitalist cu sprijinul puterilor occidentale. I‑a propus să facă parte din această organizație subversivă și să recruteze noi membrii. În anii 1956‑1958 a avut o serie de manifestări dușmănoase la adresa regimului de democrație populară.
A instigat țăranii din comunele unde făcea el slujba ca preot să nu se
înscrie în GAC și întovărășire agricolă.
A ascultat posturile de radi[ o] imperialiste, iar știrile le difuza și comenta
în modul dușmănos și tendențios la adresa regimului de democrație popu‑lară, la adresa URSS și proslăvea așa zisele realizări a imperialiștilor anglo‑americani, cu scopul de a creia în rândul populației o stare de spirit potrivnică regimului nostru și de a creia neîncrederea în trăinicia acestui regim.”
6
Complementar, din alte documente reiese că Laurențiu Homorodeanu
„a fost recrutat de către legionarul Popa Gheorghe (decedat) în organizația
1. Ibidem, vol. 25, f. 361.
2. Ibidem, f. 357; vol. 30, ff. 128‑132.
3. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 25, f. 356‑356v.
4. Ibidem.
5. Ibidem.
6. Ibidem.

261
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
subversivă «Garda Albă», organizație care avea ca scop provocarea unei
insurecții armate, pentru răsturnarea regimului de democrație populară din RPR și instaurarea la conducerea statului a unui guvern reacționar, capita‑list cu sprijinul puterilor occidentale” . El a stat de vorbă cu mai multe persoane pentru a le „recruta în organizația subversivă”, printre acestea fiind și Gheorghe Tarcea.
1
După finalizarea ordonanței de punere sub învinuire a fost din nou
anchetat 2,45 ore de către Cozmescu, și i s‑au prezentat motivele pentru care urma a fi trimis în judecată. În anchetă el a recunoscut că în 1956‑1957 Homorodeanu i‑a propus să facă parte dintr‑o „organizație subversivă de nuanță legionară”, ce avea ca scop răsturnarea regimului, cu „sprijinul imperialiștilor anglo‑americani”, care urmau să‑i sprijine cu „armament și muniție pentru insurecție armată”; a admis că trebuia să recruteze noi membri, dar nu că ar fi făcut‑o. A mai recunoscut, de asemenea, că a avut manifestări dușmănoase la adresa regimului, că aducea „cele mai murdare și mai josnice injurii și calomnii la adresa partidului, guvernului și a comu‑niștilor. Aceste manifestări li‑am avut legat de GAC, întovărășiri, cote, impozite și alte hotărâri luate de partid și guvern. Spuneam că «partidul și statul vrea să ia pământul de la țărani prin aceste forme socialiste la sate», spuneam țăranilor unde eu făceam slujbe, cum ar fi Mânerău și Peștiș că «mai bine este cu proprietate particulară, ca în cea socialistă, deoarece mai bine să lucru la tine acasă decât să te bagi slugă la alții» și alte expresii de acest fel prin care căutam să slăbesc încrederea în sectorul socialist în rândul populației.
Am mai avut și discuții dușmănoase legate de război, că în curând va
fi războiul și va fi răsturnat de la putere guvernul democrat și se va resta‑ura vechiul guvern, așa după cum afirmam și pretindeam” . El menționează opt persoane
2 în fața cărora ar fi avut aceste discuții „dușmănoase”, dar nu
recunoaște că ar fi ascultat posturi de radio străine și că ar fi „difuzat” știri la populație.
3
Nu avem informații concrete despre modul în care s‑au desfășurat anche‑
tele în cele peste șase luni, dar putem bănui, prin asociere cu relatările altor deținuți politici din acei ani, că s‑au folosit și metode coercitive (bătăi, presiuni psihice) pentru ca Gheorghe Tarcea să recunoască ceea ce anche‑tatorii doreau pentru a putea instrumenta dosarul și a‑l trimite în fața
1. Ibidem, vol. 24, ff. 429, 542.
2. Printre cei 8 era și Emil Teodorescu, singurul dintre ei condamnat în legătură cu organizația „Garda Albă” .
3. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 24, ff. 369‑370.

262
Cosmin Budean Că
instanței. Asta deși, așa cum a și declarat, în calitate de preot, nu avea
dreptul să denunțe existența unei organizații secrete anticomuniste, chiar dacă ar fi știut de existența ei, și astfel să implice alte persoane
1.
În aceeași zi în care i s‑a adus la cunoștință conținutul ordonanței de
punere sub învinuire, a fost anchetat din nou și de lt. maj. Lupea, în pre‑zența procurorului militar cpt. Oros, întrebările fiind centrate asupra unei discuții avute în 1957 cu Emil Teodorescu, despre care mai fusese întrebat și în ancheta desfășurată de dimineață
2.
Pe lângă anchete, pentru a conferi un aspect de legalitate demersului
judiciar care avea drept scop condamnarea lui, Securitatea a mai adăugat la dosar și declarații luate de la o serie de martori, notabilități locale, pre‑cum Vînca Iuliu (președinte a Consiliului Popular Hunedoara)
3, vecini
(Nicolae Todea4), rude (Ioan Curiac ginere5) sau coinculpați (Laurențiu
Homorodeanu6). Sub presiuni sau doar de teamă, aceștia au declarat ceea
ce știau sau, poate, ceea ce li s‑a cerut. Spre exemplu, în interogatoriul din 20 noiembrie 1958 martorul Nicolae Todea, fost primar și vecin cu preotul Tarcea, a oferit o serie de informații biografice care ar fi putut creiona portretul unui „dușman” al regimului. Spre exemplu, în procesul verbal de interogatoriu se menționează că înainte de război ținea cuvântări legionare, șovine și antisemite, că a organizat adunări și marșuri legionare, că a ridi‑cat troițe, a organizat construirea unei cantine legionare în Hunedoara, a participat la rebeliune; după 1944 ar fi instigat populația împotriva regi‑mului cu ocazia plecării Regelui și a naționalizărilor, a căutat să împiedice reforma agrară din 1945 și alegerile din 1946 etc.
7. Martorul a mai oferit
la interogatoriu și informații despre alte persoane aflate în vizorul Securității pentru a fi incluse în așa zisa „organizație Garda Albă”, cum ar fi Emil Teodorescu, iar pe alții, care ulterior au fost și ei condamnați, doar i‑a menționat că ar fi avut legături cu cei doi.
1. ATMTT, fond Penal, dosar 1880/58/Hunedoara, vol. 2, ff. 397‑399, apud Martiri
pentru Hristos…, p. 685.
2. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 25, ff. 388‑389.
3. Ibidem, ff. 404‑407v; Informații de la dl. Mircea Tarcea.
4. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 25, ff. 404‑407v.
5. Ibidem, ff. 412‑407v.
6. Ibidem, vol. 27, f. 127v.
7. Ibidem, vol. 25, ff. 404‑406.

263
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
Ultimul proces
La 7 decembrie 1958 lui Gheorghe Tarcea i s‑a adus la cunoștință conținu‑
tul dosarului ce urma a fi trimis instanței1, iar la 23 decembrie a avut loc
prima ședință de judecată a lotului al III‑lea, din care făcea și el parte2.
Procesul a avut loc într‑o sală a fostului tribunal, devenit între timp sediul Comitetului Județean de Partid
3, iar în boxa acuzaților s‑au aflat 24 de
persoane. Din procesul verbal de ședință reiese că aceasta ar fi fost publică, însă Victor Isac, unul dintre cei aflați în boxă, ne‑a relatat că, la fel ca și în cazul celorlalte două loturi, asistența a fost formată din securiști și avo‑cații din oficiu, membrilor familiilor inculpaților nefiindu‑le permis accesul în sală. Completul de judecată, alcătuit din șapte persoane, probabil plic‑tisiți după celelalte două procese, „stăteau, ascultau, nici habar n‑aveau de ce se petrece”
4.
După ce s‑a făcut apelul acuzaților a urmat rechizitoriul procurorului,
un discurs politic de proslăvire a revoluției socialiste, a comunismului, urmat de o condamnare vehementă a reacțiunii, a „dușmanilor poporului”, care stăteau în calea marilor idealuri sociale menite a fi împlinite de partid. Iar ca exemple de astfel de „dușmani” au fost indicați cei din boxă
5. Din
cele spuse de procuror reieșeau următoarele:
− „14 dintre inculpați au acceptat în perioada 1945‑1958 propunerea de a
face parte și de a activa în cadrul organizației [Garda Albă] , unii dintre
aceștia primind de la Ioan Nistor mai multe monede de recunoaștere, pentru a recruta la rândul lor, noi membri” .
− 6 inculpați „deși au aflat în împrejurări diferite de existența și scopul
organizației, au omis să o denunțe” .
− „4 inculpați s‑au constituit în anul 1957 într‑o organizație în orașul Hunedoara, care avea drept scop schimbarea ordinii sociale existente în stat, iar pentru aceasta se pregăteau întâlnindu‑se în fiecare joi, sub
1. Ibidem, f. 420.
2. Judecarea primului lot a început la 3 noiembrie (cu 25 de acuzați), iar a celui de‑al
II‑lea la 23 decembrie (cu 24 deacuzați). Cosmin Budeancă, Represiunea politică… ,
pp. 51‑53.
3. APCB, Victor Isac ,Desfășurarea unui monstruos proces cu condamnări la moarte,
manuscris dactilografiat, nedatat (probabil 1997), p. 2.
4. Arhiva Institutului de Istoria Orală din Cluj‑Napoca (în continuare AIIO), interviu cu Victor Isac realizat de Cosmin Budeancă în Hunedoara la 24 februarie 1998, cotele 33, 34, 36.
5. APCB, Victor Isac, Desfășurarea unui monstruos proces…, p. 3.

264
Cosmin Budean Că
pretextul practicării jocului de cărți. Cu acest prilej inculpații ascultau
emisiunile posturilor de radio «V ocea Americii» și «Radio Londra», după care făceau comentarii cu caracter dușmănos la adresa regimului politic”
1.
Faptul că asupra lui Tarcea e posibil să se fi exercitat presiuni în anchetă
ar putea fi confirmat de refuzul său de la proces de a mai recunoaște că a făcut parte din „organizație”, că Homorodeanu i‑a spus pe cine să recruteze, ori că a fost confruntat cu el; a admis, în schimb, că l‑a cunoscut pe Emil Teodorescu, dar nu că a discutat cu el politică
2.
În aceeași zi, probabil după ședința de judecată, s‑a făcut o confruntare
între Homorodeanu și Tarcea, primul susținând că l‑ar fi recrutat pe preot în organizație, iar acesta negând în continuare
3.
Dintr‑o încheiere de ședință de judecată cu dată incertă (23 sau 24
decembrie – la începutul documentului apare 24, iar la final 23 decembrie) reiese că:
Tarcea Gheorghe, legionar din anul 1936 [sic!] , a fost șef de plasă legionară,
a purtat discuții calomnioase la adresa regimului și semăna neîncrederea și netrăinicia actualului regim.A fost recrutat în Garda Albă de către inc[ ulpatul] Homorodeanu Laurențiu, a
cunoscut scopul organizație, a oficiat slujbe legionare.Inculpatul nu recunoaște faptele sale în întregime, dar este demascat de o serie de martori
4.
În ceea ce îi privește pe cei 28 de martori audiați în procesul lotului al
III‑lea, niciunul dintre ei nu știa de existența și scopurile vreunui grup înarmat sau organizație, relatând numai despre apartenența politică a incul‑paților și despre anumite situații în care aceștia și‑au manifestat nemulțu‑mirea față de regimul politic
5.
Și în acest caz se pare că martorii fuseseră „pregătiți” în prealabil și
amenințați că dacă nu își mențin declarațiile vor ajunge în boxă alături de
inculpați6. Despre un asemenea caz de intimidare își amintește Victor Isac,
și îl viza chiar pe Gheorghe Tarcea. Mar tor era același Nicolae Todea, care,
1. APCB, copie după cererea privind recursul în anulare în cazul lotului III, pp. 5,
9.
2. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 27, f. 43‑43v.
3. Ibidem, f. 44.
4. Ibidem, ff. 1 12‑1 13.
5. APCB, copie după cererea privind recursul în anulare în cazul lotului III, p. 7.
6. APCB, Victor Isac, Desfășurarea unui monstruos proces…, p. 3.

265
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
după spusele lui Victor Isac a fost constrâns să declare că l‑ar fi auzit pe
preot vorbind cu țăranii împotriva regimului.
Și când a fost adus în proces și întrebat de președinte: L‑ai auzit dumneata
vorbind pe părintele? Păi nuuu… Cum s‑aud? Io n‑am auzit. Am auzit că ar
fi spus… Păi nu așa! Dumneata ai scris că l‑ai auzit vorbind. E, cum era să‑l
audă vorbind când cobora părintele Tarcea de la Găunoasa1, că acolo era preot,
pe V alea Josanilor, spre Hunedoara, spre casă, c‑a vorbit cu țăranii împotriva întovărășirii? […] Și o spus: Nu, nu l‑am auzit. Am auzit c‑ar fi vorbit. Și
președintele: Păi cum n‑ai auzit, c‑ai semnat? Dac‑ai semnat însemnează c‑ai
auzit. Nu‑ți menții…? Ia gândește‑te! Dacă nu… locu’ tău i‑n altă parte… alături. Dacănu‑ți recunoști semnătura o să treci în locu’ lor. Stai și te gândești și spui! Și‑a stat, săracu’, bineînțeles… și‑a spus: Da, l‑am auzit vorbind. Vă
dați seama prin ce a trecut? Că nu era chiar un om lipsit de conștiință. Prin ce stare sufletească a trecut el, care‑a fost prieten în mod sigur cu părintele. A trebuit să spună că l‑a auzit vorbind. Astea au fost dramele sufletești și neno‑rocirea, adică lucruri absolut neînchipuite. Adică sunt situații din ăstea în care oamenii au fost puși în… situații penibile. Așa s‑au zăpăcit, și la Securitate au semnat
2.
Victor Isac spune că cei 24 din ultimul lot ar fi avut mai puține legături
cu Ioan Nistor3, dar cu toate acestea procurorul a cerut pedeapsa cu moar ‑
tea pentru majoritatea și pedepse mai mici pentru doar șase dintre ei.4 În
cazul lui Tarcea, „fapta” sa se încadra la art. 21 1 C.P ., crimă de insurecție
armată, și procurorul a cerut condamnarea la moarte.5
Gheorghe Tarcea și‑a clamat nevinovăția chiar și atunci când instanța,
pentru a respecta formalitățile, i‑a acordat ultimul cuvânt. Deși a spus că „regretă fapta”, a declarat că „n‑a primit bani de recunoaștere”, ceea ce,
practic, ar fi presupus cel mult o încadrare la omisiune de denunț, și având în vedere vârsta și starea de sănătate a cerut instanței indulgență.
6
Procesul s‑a încheiat la fel de repede ca și în cazul celorlalte două loturi.
Acuzații au fost duși înapoi în celule, nu înainte de a li se aplica o corecție
1. Găunoasa, din 1967 Dumbrava, sat aflat în componența comunei Pestișu Mic.
2. Interviu cu Victor Isac, în Cosmin Budeancă, Represiunea politică…, pp. 1 17‑1 18.
3. AIIO, interviu cu Victor Isac realizat de Cosmin Budeancă în Hunedoara la 24
februarie 1998, cotele 33, 34, 36.
4. APCB, Victor Isac, Procesul „Garda Albă”, manuscris dactilografiat, datat 25
octombrie 1990, p. 7; idem, Desfășurarea unui monstruos proces…, p. 2.
5. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 27, f. 1 13‑1 13v.
6. Ibidem, f. 1 14.

266
Cosmin Budean Că
celor ce nu și‑au recunoscut în instanță declarațiile din anchetă. Avocatul
Igor Bunescu1, unul dintre condamnați, a afirmat în 1994 că:
La proces atât eu cât și ceilalți am denunțat faptele ca fiind impuse prin forță, situație care a generat furia organelor de securitate, arătând că după ieșirea din sală a juriului, am fost evacuați într‑o încăpere de unde pe rând eram scoși de aceștia și duși într‑un WC, unde am fost bătuți, cazul preotului Tarcea fiind cel mai relevant, acestuia smulgându‑i‑se barba și fiind izbit cu capul de pereții încăperii. Pe mine personal m‑a reținut lt. maj. Baleia în sala de ședințe, unde presimțind primejdia, am alergat printre bănci la ușa păzită de un gardian forțând ieșirea pe coridor. În camera unde erau ceilalți cu toții aveau fețele congestionate, abia suflând
2.
Inițial s‑a stabilit data de 5 ianuarie 1959 pentru pronunțarea sentinței3,
dar ulterior, din motive nespecificate în documente, aceasta s‑a amânat pentru 15 ianuarie.
4 În această zi Tribunalul Militar al Regiunii a III‑a
Militare Cluj, cu lt.‑col. de justiție Tudorache Lazăr ca președinte al com‑pletului de judecată și cu cpt. Ioan Rusu ca procuror, a pronunțat sentința nr. 20/15 ianuarie 1959 în dosarul 1944/1958, prin care Gheorghe Tarcea a fost condamnat la temniță grea pe viață și confiscarea averii personale în întregime, pentru crima de insurecție armată și 1300 lei cheltuieli de jude‑cată. Pedeapsa se considera a începe la 22 mai 1958, data la care fusese arestat.
5
În ziua pronunțării sentinței soția lui a declarat recurs6, cerere judecată
la 8 aprilie 1959 de Tribunalul Suprem al RPR, Colegiul Militar. În cazul tuturor celor condamnați s‑a susținut că „probele administrate n‑au fost complet și just apreciate astfel faptele au fost greșit reținute”
7. Însă în acei
ani „justiția” admitea doar arareori că făcea „greșeli”, recursurile au fost
1. Igor Bunescu (n. 13 mai 1913, Chișinău, Basarabia). A fost arestat la 24 iunie 1958 și condamnat la muncă silnică pe viață, pedeapsă redusă ulterior la 25 de ani muncă silnică. A fost închis la Deva, Jilava, Gherla, Aiud. A fost eliberat la 29 iulie 1964. Informații din fișa matricolă penală din AANP , disponibilă online la adresa http://www.biblioteca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/B/B%2008.%20Bud%20‑%20Bunus/Bunescu%20Igor%20P/.
2. APCB, Declarația avocatului Igor Bunescu, autentificată la notar la 23 iunie 1994
(copie), p. 1.
3. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 27, f. 1 14.
4. Ibidem, f. 1 15.
5. Ibidem, ff. 1 16, 1 16v, 1 18.
6. Ibidem, f. 134.
7. Ibidem, vol. 28, f. 178.

267
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
considerate nefondate, iar la 14 aprilie s‑a dat sentința finală (Decizia 181/14
aprilie), păstrându‑se condamnările inițiale.1
Ultima detenție
Despre detenția care a urmat nu avem foarte multe informații. În închisoa‑rea de la Deva a stat o perioadă împreună cu fiul său Mircea, fără însă a se întâlni. Mircea Tarcea își amintește că „într‑o seară am auzit când le‑au pus lanțuri și de‑acolo i‑au transportat în Jilava, și de‑acolo l‑au vărsat dup‑aceia în temnița de execuție”
2. Dintr‑una din fișele matricole penale
reiese că la 27 iunie 1959 s‑a ordonat transferarea lui de la Deva la Aiud, un ordin similar fiind dat și la 28 septembrie, iar în 12 (?) noiembrie [data
este ilizibilă – n.n.] , a fost înmatriculat la Aiud.
Și despre perioada petrecută la Aiud referințele din dosarul său de la
CNSAS sunt puține, cu excepția unei mențiuni despre o pedeapsă de șapte zile izolare pentru că la 31 octombrie 1960 a fost surprins de gardian prin vizetă în timp ce era „urcat în geam și să uita în curtea de plimbare”
3.
Nicolae Purcărea, fost deținut politic, este de părere că în închisorile
comuniste preoții au reprezentat „categoria cea mai ostracizată, cea mai ponegrită”
4, iar alți deținuți au relatat, la rândul lor, despre condițiile inu‑
mane la care au fost supuși în acei ani la Aiud condamnații politic. V asile Ciobăncan din Arad, spre exemplu, își amintește că:
Mâncarea era mizerabilă. Doar în momentul când au intenționat să ne ducă la lucru, atunci ne dădeau carne mai multă. Carne de cal ne dădeau, care nu era rea, că noi mâncam orice, tot ce ne dădea, da’ eram așa de slabi, că la un moment dat voiam să mă ridic de jos și trebuia să mă țin de perete. Și eram tânăr încă la vârsta aceea, că aveam douăzeci și ceva de ani, da’ așa slăbisem cu toții că eram numai schelete. Și ziceam: Dacă cineva s‑ar uita acuma pe
1. Ibidem, ff. 177, 179v‑180; Martiri pentru Hristos… , p. 686.
2. Interviu cu Mircea Tarcea în cadrul reportajului „Sfinții închisorilor”, partea a II‑a, (în continuare „Sfinții închisorilor II”), la emisiunea „În premieră”, difuzată de postul de televiziune Antena 3 la 10 martie 2013. http://inpremiera.antena3.ro/reportaje/sfintii‑inchisorilor‑187.html, accesat pe 28.02.2017.
3. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 30, f. 1 15.
4. Interviu cu Nicolae Purcărea în cadrul reportajului „Sfinții închisorilor” (în conti‑nuare „Sfinții închisorilor I”), la emisiunea „În premieră”, difuzată de postul de televiziune Antena 3 la 3 martie 2013. http://inpremiera.antena3.ro/reportaje/sfintii‑inchisorilor‑186.html, accesat pe 28.02.2017.

268
Cosmin Budean Că
vizete de‑afară, care n‑a fost în situația asta ar zice: „Ăștia sunt nebuni, ăștia
nu‑s oameni normali1.
Bordasz Attila își amintește, la rândul său, următoarele:
La Aiud e pușcărie mare, și‑i făcută în formă de T… și are și celule mici. Probabil le‑au făcut pentru o persoană sau pentru două persoane. Pe vremea aceea erau 4‑5 persoane într‑o celulă acolo, pe coridor era lumină artificială, și sute de uși… le vedeai așa, dispărute în întuneric. Și tinetele erau niște butoiașe mici… în unu făceai nevoile, în altu’ primeai niște apă de băut și doar o singură dată pe zi se golea tineta și primeai apă pentru băut, pentru spălat… apă pentru toate. Câțiva litri
2.
Pintilie Iacob din Piatra Neamț, care a fost la Aiud în aceeași perioadă
cu Gheorghe Tarcea, și în plus a fost și el la izolare, descrie în ce consta aceasta, permițând conturarea unei idei despre ce a putut îndurat și Tarcea când a fost, la rândul său, pedepsit.
Era un regim sever de tot. Era foamea veșnică! Că doar astea îs armele comu‑nismului: foamea și bătaia… Astea sunt marile descoperiri ale lor. Am stat numai la regim celular. Domnule, era regim foarte strict… Cum am spus, scopul închisorii este să te izoleze, să nu ai legătură cu cei de afară, dar acolo scopul era și să te chinuiască. Trebuia să stai la marginea patului, nu așa, ca să poți să iei legătură cu cineva. La Aiud eu am fost pedepsit de trei ori cu izolare, pentru că o dată m‑au prins la perete vorbind cu cei din celula de alăturea. […] Izolarea era cruntă. Într‑o săptămână de izolare mâncai mai puțin
decât într‑o zi la regimul normal de celulă. Nu îți mai dădeau nimic, decât o ciorbă la trei zile…
3
1. V asile Ciobăncan (n. 3 septembrie 1929, Blaja, Satu Mare). A fost arestat la 17 august 1955 și condamnat la 15 ani muncă silnică. A fost închis la Oradea, Aiud, Gherla, Salcia, Ostrov, Periprava, Galați, Jilava. A fost eliberat la 24 iunie 1964. Interviu realizat de Alin Mureșan în Arad, la 28 martie 2007, în Cosmin Budeancă (coord.), Experiențe carcerale în România comunistă, I, Editura Polirom, Iași,
2007, p. 18.
2. Bordasz Attila (n. 3 octombrie 1941, Sfântu Gheorghe, Covasna). A fost arestat la 15 martie 1958 și condamnat la 12 ani temniță grea. A fost închis la Târgu Mureș, Jilava, Ocnele Mari, Aiud și Gherla. A fost eliberat la 18 aprilie 1964. Interviu realizat de Andrei Lascu în Sfântu Gheorghe, la 2 iunie 2007, în Cosmin Budeancă (coord.), Experiențe carcerale în România comunistă, II, Polirom, Iași, 2008, p.
167.
3. Pintilie Iacob (n. 18 iunie 1928, Pilipăuți, Dorohoi). A fost arestat la 15 mai 1948 și condamnat la 4 ani închisoare corecțională, pedeapsă majorată ulterior cu 12

269
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
La începutul anilor ’60 regimul comunist era deja consolidat și au fost
emise o serie de decrete de grațiere, amnistiere sau reducere de pedepse
pentru deținuții politici.
Gheorghe Tarcea a beneficiat și el de prevederile Decretului 5/3 ianua‑
rie 1963, și i s‑a redus pedeapsa la 25 de ani muncă silnică, procesul verbal de modificare a pedepsei fiind redactat la 16 ianuarie.
1 Din nefericire,
însă, vârsta înaintată și problemele de sănătate, coroborate cu condițiile de detenție, au dus, după doar câteva luni, la internarea sa în Secția Cronici
a spitalului închisorii Aiud. Dintr‑un referat medical nedatat reiese că o
primă internare ar fi avut loc între 2 și 18 septembrie 1963, pentru o para‑
lizie a jumătății stângi a corpului („Hemiplegie Stg. Sindrom meningeal”, potrivit diagnosticului oficial). Ulterior, de la 18 la 30 septembrie a fost
transferat la Secția Interne „cu febră ridicată, redoarea cefei, stare de
obnubilare, semnul Kernig ++, tulburări sfincteriene. Maniplegie stg escare sacrate.” Potrivit unui referat medical, i s‑a administrat un tratament
masiv cu antibiotice, vitamine, dar fără rezultate. Ulterior starea sa generală
s‑a agravat, a intrat în comă și datorită unor „fenomene de insuficiență cardio‑respiratorie”
2, la 1 octombrie a decedat. Din certificatul de verificare
a morții, semnat de dr. Balea Maria la 21 octombrie 1963, reiese că inter ‑
narea în spitalul închisorii pentru perioada 18‑30 septembrie 1963 s‑a făcut cu diagnosticul „TBC meningeal. Ramolisment cerebral. Hemiplegie Stg.”,
iar cauza morții a fost „insuficiență cardio‑pulmon[ ară]”.
3 Pe baza afirma‑
țiilor făcute de unii dintre cei care au fost cu el în detenție, Mircea Tarcea, susține că tatăl său ar fi decedat din cauza unui icter.
4
Decesul a fost înregistrat în aceeași zi5, iar la 17 octombrie, după cum
reiese dintr‑o fișă matricolă penală, s‑a luat decizia că familia poate fi anunțată.
luni, respectiv alte 12 luni administrativ. A fost închis la Suceava, Văcărești,
Târgșor, Poarta Albă, Peninsula, Capul Midia, Kilometrul 31 – Castelu, Eforie Nord, Coasta Galeș, Onești, Borzești. A fost eliberat la 28 iunie 1954 cu 2 ani domiciliu obligatoriu. A fost rearestat la 16 ianuarie 1959 și condamnat la 20 de ani muncă silnică. A fost închis la Jilava, Aiud și Ostrov, Luciu‑Giurgeni. A fost eliberat la 31 iulie 1964. Interviu realizat de Alexandru Matei în Piatra‑Neamț, la 6 iunie 2007, în Cosmin Budeancă (coord.), op. cit., II, pp. 306‑307.
1. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 27, f. 247; vol. 30, f. 1 14.
2. Idem, vol. 30, ff. 105, 108.
3. Ibidem, f. 107.
4. APCB, Mircea Tarcea, Preot‑învățător „Gheorghe Tarcea…”, p. 2.
5. ACNSAS, fond Penal, dosar 691, vol. 30, f. 105v.

270
Cosmin Budean Că
Gheorghe Tarcea a fost înmormântat cu hainele proprii1, însă locul
înhumării sale nu este cunoscut, la fel ca în cazul altor mii de foști deținuți
politici care au murit în închisori, lagăre de muncă și colonii.
Instaurat împotriva voinței marii majorități a populației, consolidat prin
teroare, regimul comunist s‑a temut permanent de opozanți, reali sau ima‑
ginari, și chiar și de cei morți. Astfel, chiar după ce părăsise această lume, numele lui Gheorghe Tarcea a continuat să apară în documentele poliției
politice. Spre exemplu, în 1974 două familii (una din Buftea și alta din
Banat) s‑au interesat de sănătatea sa, iar familia le‑a adus la cunoștință despre deces.
2 O altă referire se face într‑una din numeroasele note infor ‑
mative date Securității de către colegii și apropiații fiului său, Mircea. Astfel, aflăm că la 18 noiembrie 1974 soția preotului, Sofia, s‑a stins și
ea, iar înmormântarea a avut loc la 20 noiembrie. Ceremonia s‑a ținut în
biserică, la ea luând parte opt preoți, dintre care patru au ținut cuvântări.
3
Din nota informativă reiese că pe lângă referirile la defunctă, preoții au
vorbit și de soțul ei și „au arătat trecutul și știința sa dela început până la
sfârșitul vieții […] arătând căci a fost un bun profesor la școală și preot,
căci a slujit satele și Hunedoara, și […] căci nu trebuia să fie așa, trupul
său să fie depărtat de al soției sale, trebuia să fie împreună, atunci plângeau fii și rudele toate: mamă dragă adu‑l și pe tata lângă tine, să știm că este sosit de unde esti [sic!] ”
4.
Câteva aspecte privind viața de familie
Nu putem încheia biografia lui Gheorghe Tarcea fără a prezenta, pe scurt, și familia acestuia, pentru că destinul membrilor ei a fost afectat în mod
direct și permanent de alegerile sale de tinerețe, dar și de evoluția vieții
acestuia până la final și chiar și după.
La scurtă vreme după venirea sa în Hunedoara, mai exact la 8 ianuarie
1922, tânărul pe atunci Gheorghe s‑a căsătorit cu Sofia Chineja, născută în localitate în 1896.
5 Și în privința numelui înainte de căsătorie a soției
1. Ibidem, f. 106.
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 310517, vol. 4, f. 70.
3. Ibidem, f. 54.
4. Ibidem, f. 52.
5. ACNSAS, fond Penal, dosar 50509, vol. 2, ff. 16, 132.

271
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
informațiile din documentele Securității pot crea confuzii. Într‑o fișă per ‑
sonală apare cu numele de Sifia Cluneja [sic!] , iar domiciliul familiei
apărea, la acea dată în satul Mânerău, comuna Răcăștia1, ori familia Tarcea
a locuit întotdeauna în Hunedoara.
În 1924 s‑a născut primul copil al familiei, Gheorghe, iar ulterior, în
1927, Doina, în 1929 Mircea, și în 1930 Mioara.2
Despre primul fiu informațiile identificate în documente sunt sumare,
el apărând menționat într‑o fișă de identificare a fratelui său Mircea în
1948 ca fiind funcționar la IMS [sic!] [corect I.A.S. – n.n. ] din
Hunedoara.3
Trecutul tatălui avea să îi marcheze pe copii destul de devreme4. Astfel,
imediat după instaurarea comunismului, pe când era în clasa a X‑a, Mioara a fost exclusă din UTM ca „necorespunzătoare”, pe motiv că ar face parte
„dintr‑o familie de mic burghezi”
5.
Doina avea să se căsătorească cu Amos Mihăilă6, care a fost și el ares ‑
tat și condamnat, iar după eliberare s‑a aflat sub supravegherea Securității.
Al doilea fiu, Mircea, a urmat ideile tatălui său, și a plătit pentru asta
cu ani grei de închisoare. Născut la 22 ianuarie 1929, a absolvit 8 clase la Liceul „Decebal” din Deva, a făcut parte din Frățiile de Cruce, și a intrat
în atenția autorităților pentru că în 1940, „a activat cu difuzarea materia‑
lului de propagandă legionară”
7. A fost arestat la 1 1 iulie 1948, judecat de
Tribunalul Militar Sibiu pentru „tăinuire de infractori” și achitat, dar a
rămas reținut administrativ până la 4 octombrie 1948.8
A avut numeroase probleme la locul de muncă și s‑a aflat permanent
sub supravegherea poliției politice. A fost din nou arestat la 19 iulie 1959
1. Ibidem, f. 132.
2. Ibidem, f. 16.
3. ACNSAS, fond Penal, dosar 514, vol. 2, f. 42.
4. A se vedea în acest sens Călina‑Andreea Goia, op. cit., pp. 1 15‑120.
5. ACNSAS, fond Informativ, dosar 233862, vol. 2, ff. 53‑54.
6. Amos Mihăilă (n. 29 decembrie 1929, Lupeni, Hunedoara). A fost arestat la 18
iulie 1959 și condamnat la 20 de ani muncă silnică. A fost închis la Deva, Jilava, Periprava, Salcia, Giurgeni. A fost eliberat la 23 iunie 1964. Informații din fișa matri‑colă penală din AANP , disponibilă online la adresa http://www.biblioteca‑represi‑unii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/M/M%2005.%20Mera%20‑%20Mihalache/Mihaila%20Amos/.
7. ACNSAS, fond Penal, dosar 514, vol. 2, f. 42.
8. Ibidem, f. 50; Interviu cu Mircea Tarcea, în Cosmin Budeancă, Represiunea poli‑tică…, p. 279.

272
Cosmin Budean Că
(potrivit altor surse la 18 iulie1respectiv la 29 iulie2) și condamnat în 4
septembrie 1959 de Tribunalul Militar al Orașului Stalin în deplasare la
Deva, la 20 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru „crima de uneltire contra ordinei sociale prin agitație”
3. După condamnare a exe‑
cutat pedeapsa la Deva, Jilava, Periprava, Galați și Salcia și a fost eliberat la 23 iunie 1964.
4
Și în documentele privitoare la el apar o serie de informații eronate.
Spre exemplu, din hotărârea cu propunerea de închidere a dosarului de grup
nr. 18 deschis la 12 martie 1957 asupra lui Mircea Tarcea, Mihăilă Amos
și alții, din 6 iulie 1960, rezultă că MAI Serviciul Raional Hunedoara
deschisese dosar de verificare asupra sa încă de la 19 mai 1955, dar și că
ar fi fost recrutat în organizația „Garda Albă” .5 Nu știm din ce considerente
nu au fost și aceștia condamnați împreună cu ceilalți 73 în cele trei procese ale așa‑zisei organizații, dar putem presupune că nu existau probe suficiente pentru a‑i include și pe ei în această înscenare judiciară. Cu toate acestea,
despre presupusa sa apartenență la organizația „Garda Albă” se mai face
referire și într‑o adresă din 1969 trimisă de Securitatea Hunedoara către Direcția I a Securității București, cea ce reprezintă o dovadă în plus despre o anumită superficialitate ce caracteriza munca securiștilor, care preluau
fără să verifice diverse informații.
După eliberare a rămas în atenția Securității, a fost filat, i‑a fost inter ‑
ceptată corespondența, urmărit telefonul, și numeroși informatori au descris
diverse aspecte ale activității sale până în 1972.
Profilul lui Gheorghe Tarcea în viziunea autorităților și a
celor care l‑au cunoscut
Înainte de încheiere vom încerca să completăm profilul lui Gheorghe
Tarcea, atât din perspectiva autorităților cât și a celor care l‑au cunoscut. O primă referință am identificat într‑o fișă personală oficială despre legi‑
onari întocmită de Siguranță în 1942, în care, la rubrica „caracterul”, este descris ca fiind „lipsit de curajul răspunderii, fire blândă”, la „moralitate”
1. Fișa matricolă penală din AANP .
2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 310517, vol. 1, f. 69.
3. Ibidem; fond Penal, dosar 515, vol. 2, ff. 49, 65.
4. Fișa matricolă penală din AANP .
5. ACNSAS, fond Informativ, dosar 310517, vol. 2, ff. 337, 338.

273
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
este specificat că „nu lasă de dorit”, iar în viața publică și privată e „fără
nici o autoritate”1.
O perspectivă ușor diferită reiese dintr‑o fișă personală oficială a Biroului
de Securitate Hunedoara (nedatată), în care e caracterizat ca un „element dușmănos contra regimului de democrație, sgârcit, nu prezintă încredere, răutăcios, lingușitori [sic!] când cade în încurcătură, hotărât în acțiune,
dușman de moarte al regimului democrat, periculos Securității Poporului”
2.
Desigur că fiind un „dușman al poporului”, caracterizarea nu putea fi
una favorabilă, pentru că nu ar fi justificat seria de măsuri represive luate împotriva sa de regimul comunist (internare administrativă, domiciliu obli‑gatoriu, condamnare).
Un punct de vedere neutru are un informator al Securității, „Popescu
Ilie”, care după o vizită la familia Tarcea, la 9 martie 1957 îl descrie ast‑fel: „un om tăcut și vorbește foarte rar, numai atunci când este întrebat, în schimb este foarte respectuos și zâmbește aproape tot timpul. Este un om primitor”
3.
O ultimă caracterizare pe care o menționăm apare într‑un material docu‑
mentar întocmit de Filiala Hunedoara a Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, în care este prezentat ca o persoană „cu credință neclintită către legea strămoșească a Bisericii dreptmăritoare”, „pildă tuturor în păstorirea poporului la luminarea minții și curățenia inimii”, dedicându‑și viața pentru „slujirea neamului, spre bine, adevăr și lumină, cu păstrarea neclintită a credinței în Dumnezeu”
4.
In memoriam Gheorghe Tarcea… după 1989
Libertatea de după 1989 a permis o serie de gesturi de pietate în memoria victimelor regimului comunist, care au trecut prin temnițe și au decedat acolo sau au supraviețuit. În acest sens, pe lângă publicații (volume, arti‑cole), au fost ridicate și monumente sau memoriale. Un astfel de memorial purtând numele „Calvarul Aiudului” este la „Râpa Robilor” din Aiud, ridicat în memoria deținuților politici decedați în închisoarea de acolo, dar și în alte părți. În apropierea acestuia, la începutul anilor ’90, Mircea Tarcea
1. Idem, dosar 233862, vol. 2, f. 1 1v.
2. Ibidem, f. 12.
3. Idem, dosar 310517, vol. 2, f. 207.
4. Martiri pentru Hristos… , pp. 684‑685.

274
Cosmin Budean Că
împreună cu Amos Mihăilă, cumnatul său, și cu fostul primar din Deva,
Ovidiu Hagea1 au ridicat și ei, în mod simbolic, o troiță pentru toți cei care
au murit în închisoarea Aiud2.
Filiala Hunedoara a Asociației Foștilor Deținuți Politici a solicitat Primăriei
Hunedoara și S.C. Siderurgica S.A. ridicarea unei troițe sau a unei plăci comemorative în memoria celor condamnați politic în procesul „Garda Albă”, dar reacția autorităților a fost una negativă.
3
Printre gesturile de reparație a abuzurilor săvârșite în anii comunismu‑
lui ce au legătură și cu Gheorghe Tarcea menționăm și recursul în anulare desfășurat în 1994
4 (pentru lotul I la 14 aprilie 1997, pentru lotul II la 15
decembrie 1997), în cadrul căruia, pe baza probelor de la dosar și a depo‑zițiilor supraviețuitorilor s‑a dovedit, o dată în plus, că așa numita organi‑zație „Garda Albă” nu a existat, că a fost vorba doar de o înscenare judiciară, iar cei condamnați au fost nevinovați.
5
Pe lângă publicațiile amintite în acest studiu, în care apare menționat și
Gheorghe Tarcea, dorim să mai semnalăm și un reportaj intitulat „Sfinții închisorilor”, despre preoții care au cunoscut detenția comunistă, difuzat în cadrul emisiunii „În premieră”, la postul de televiziune Antena 3, în 3 și 10 martie 2013. În cadrul acestui reportaj sunt menționate mai multe „minuni” făcute de preoții morți în închisori, printre care și aceea că „unele oseminte și‑ar fi dezvăluit identitatea de dincolo de moarte” . Preotul V alentin V arvaruc de la Schitul „Înălțarea Sfintei Cruci” ridicat pe „Râpa Robilor” a relatat despre un preot din Cluj care „are o evlavie deosebită față de sfinții mucenici și a dorit foarte mult și el o bucățică de sfinte moaște. I‑am
1. Ovidiu Hagea (n. 5 martie 1934, Aiud, Alba). A fost arestat la 24 ianuarie 1957 și condamnat la 12 ani temniță grea. A fost închis la Cluj, Gherla, Salcia, Giurgeni, Jilava, Aiud, Galați, Ostrov. A fost eliberat la 25 iunie 1964. Informații din fișa matricolă penală din AANP , disponibilă online la adresa http://www.biblio‑teca‑represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20‑%20detinuti%20politici/H/H%2001.%20Haag%20‑%20Hexan/Hagea%20Ovidiu%20R/. Primar al municipiului Deva între 1992‑1996.
2. Interviu cu Mircea Tarcea, în Cosmin Budeancă, Represiunea politică… , p. 296.
3. APCB, Dorel Palcău, În memoriam – 50 de ani. „Cei care au vrut să arunce Combinatu’ în aer” (14 noiembrie 2008).
4. Nu avem informații certe despre data la care a avut loc procesul de recurs în anulare. Posibil să fi fost în 27 iunie sau 14 noiembrie 1994; APCB, Declarația avocatului
Igor Bunescu…, p. 1; APCB, copie după hotărârea pronunțată la 22 iulie 1997 de
Tribunalului Alba la acțiunea civilă intentată de Toma Cazan Statului Român, prin care solicita despăgubiri.
5. Cosmin Budeancă, Represiunea politică… , p. 77.

275
Gheor Ghe Tarcea (1890‑1963). PovesTea unui desTin Prin vremuri
dat‑o. Într‑o noapte a visat că i s‑a deconspirat numele celui căruia i‑au
aparținut aceste moaște. Și i‑a spus că este părintele Gheorghe de la Hunedoara.” A verificat într‑o publicație despre martirii Bisericii Ortodoxe Române și a constatat că ar fi vorba de preotul Gheorghe Tarcea.
1
În loc de concluzii
Mulți preoți, ca și alți membri sau simpatizanți ai Mișcării Legionare au cunoscut marginalizarea sau detenția, unde unii dintre ei și‑au aflat chiar moartea. Pentru cei rămași în viață o greșeală, un „neajuns” al tinereții, s‑a transformat în blestem, într‑un stigmat care le‑a marcat tot restul exis ‑
tenței
2. Și în marea majoritate a cazurilor chiar și copiii lor au fost nevoiți
să suporte consecințele alegerilor părinților.
Gheorghe Tarcea a fost unul dintre aceștia, iar povestea vieții lui poate
fi replicată la mulți alții. Chiar dacă a fost supus la numeroase presiuni, care i‑au afectat cariera, sănătatea, familia, a rămas consecvent credinței ortodoxe, care a reprezentat și liantul cu ideile politice de tinerețe. Pe par ‑
cursul întregii sale vieți s‑a dovedit o persoană echilibrată, delimitându‑se
de abuzurile și acțiunile reprobabile ale unor camarazi, atunci când s‑a
ajuns în astfel de situații. A suferit în lagăre, în domiciliu obligatoriu și în închisori, cu gândul la credința ortodoxă și la neamul din care făcea parte. A fost, în același timp, un slujitor devotat al catedrei, contribuind la „ilu‑minarea” a mii de elevi din zona Hunedoarei. Faptul că a obținut treptat gradațiile specifice sistemului de învățământ, până la gradul superior, primit în 1945, confirmă efortul și dedicația sa pentru această profesie.
3
Din perspectiva încercării de a atrage atenția asupra problemelor ce pot
apărea în reconstituirea istoriei recente apreciem că acest studiu dovedește că o cercetare bazată exclusiv pe documente poate avea serioase carențe. Documentele întocmite de reprezentanții autorităților relevă numeroase neconcordanțe, și mai mult, sunt puternic influențate de contextul politic în care au fost redactate, iar autobiografiile sunt, la rândul lor, redactate în funcție de o serie de circumstanțe, foarte adesea politice, punând sub
tăcere sau evidențiind aspecte biografice pe care cel în cauză le consideră
1. „Sfinții închisorilor I‑II”
2. George Enache, Ortodoxie și putere politică în România contemporană, Editura
Nemira, București, 2005, p. 299.
3. „Statut personal”, p. 3.

276
Cosmin Budean Că
utile la momentul respectiv. În ceea ce privește sursele alternative, cum
sunt mărturiile de istorie orală, și ele prezintă o serie întreagă de minusuri, însă au dovedit foarte adesea că pot reprezenta alternative sau, în cel mai fericit caz, pot fi complementare surselor de arhivă, contribuind într‑un mod decisiv la obținerea unei perspective mai apropiate de adevăr.

partea a II‑a
BIogRAFII lE puTERII (TITlu
pRov IzoRIu)

Ștefan Bosomitu
„Puțini am fost, mulți am rămas .” Preliminarii la
o sociobiografie a „ilegaliștilor” comuniști
Abstract. „We were so few, now we are so many”, stated a witticism during the late 1960’s,
referring to the paradoxical growing number of veteran communists – heroes who allegedly fought the interwar „bourgeois” regime within the clandestine communist movement. Around a thousand in 1965, their number climaxed to more than four thousand in only a couple of years. The curios fact was due to a party regulation, which eased the criteria for obtaining the specific status – which granted important material and social benefits, allowing it also to the former communist movement supporters and sympathizers, and not only to the former official party members. My paper discusses this social‑political group, analyzing its evolu‑tion over the years, and assessing the manner in which this party employed, manipulated and exploited the concept. In the same time, I am also interested in the manner in which the subjects of this group identified themselves, and how they forged their militant and political identity, in correspondence with the party propagandistic narratives.
Keywords: Romanian Communist Party, interwar Communism, clandestine history, illega‑
lized militants, propaganda narratives, militant identity

„Puțini am fost, mulți am rămas ”, clama cu tâlc o butadă care începuse
să circule în rândurile nomenclaturii comuniste către sfârșitul anilor ’60.
Ironia îi viza pe „ilegaliștii” Partidului Comunist Român care, în mod curios și paradoxal, se înmulțiseră odată cu trecerea anilor. Cifrele păreau să dea dreptate hâtrului comentariu. În 1965, existau în rândurile membrilor de partid 1.209 tovarăși cărora li se recunoscuse un stagiu în organizație încă din perioada ilegalității. La nici trei ani distanță, un raport din mai 1968, raporta un număr de 4.209 tovarăși „ilegaliști” – practic, numărul acestora se cvadruplase. Dintre aceștia, 5 aveau stagii care „coborau” chiar dincolo de anul înființării partidului (1921) (!), 1 1 1 chiar din anul respectiv, alți 1.152 care se alăturaseră cauzei comuniste în primul deceniu de existență al partidului (1922‑1931), alți 1.807 în deceniul următor (1932‑1939), în timp ce un număr de 1.134 subiecți deveniseră membri ai organizației în anii celui de‑al Doilea Război Mondial. Statistica confirma și preponderența elementului masculin în istoria clandestină a partidului – 3.1 19 dintre
subiecți fiind bărbați (74.1%), în timp ce 1.090 femei (25,9%), dar și îmbătrânirea considerabilă a segmentului supus analizei – 2.028 dintre subiecți având vârste de peste 60 de ani
1.
Ironia (deloc subtilă) referitoare la numărul „fluctuant” al ilegaliștilor
PCR a făcut „istorie” și în perioada post‑socialistă, întrucât ar fi sugerat două chestiuni esențiale referitoare la istoria partidului comunist. În primul rând, zicala devoala amănuntul „sensibil” referitor la numărul cadrelor partidului în 1944 – despre care, inclusiv astăzi, se discută într‑o manieră mai degrabă anecdotică
2. În al doilea rând, butada respectivă definea cu
rigurozitate tendința quasi‑permanentă a partidului comunist de legitimare
1. Claudiu Degeratu, „Nicolae Ceaușescu și „noii ilegaliști” ai PCR, 1965‑1989”, în Arhivele totalitarismului, nr. 74‑75 (1‑2)/2012, pp. 208‑215.
2. Ca o contrapondere la afirmația de mai sus, merită semnalată contribuția recentă a istoricilor Adrian Cioroianu și Dumitru Lăcătușu: În loc de prefață. O întrebare, ca o obsesie (legitimă): câți au fost?, în Adrian Cioroianu (ed.), Camarazii utopiei.
Destine individuale și de grup din ilegalitatea comunistă, Editura Universității din București, 2017, pp. 7‑20 (fără a avansa cifre precise, studiul propune o abordare tehnică și metodologică a chestiunii, sugerând câteva piste de cercetare interesante). La fel, considerații importante referitoare la subiectul în cauză se regăsesc și în

281
„Puțini am fost, mulți am rămas” . Preliminarii…
prin fabricarea unui „trecut glorios” și prin propagarea unor „mituri fon‑
datoare” legate de perioada clandestinității1. „Cheia” înțelegerii acestei
zicale este, în realitate, mult mai simplă, și se rezumă la o serie de decizii consfințite în urma Congresului al IX‑lea al PCR, care propuneau o recon‑siderare a statutului multora dintre cei care – într‑un fel sau altul, se regă‑siseră în siajul mișcării comuniste în perioada clandestinității
2. Pe scurt,
hotărârile Congresului dictaseră o relaxare considerabilă a condițiilor prin care se asigura/acorda/recunoștea statutul de „ilegalist” foștilor membrii ai mișcării comuniste clandestine. Practic, acest statut nu mai era condiționat de apartenența formală la PCdR, ci devenea accesibil și celor care slujiseră mișcarea și cauza comunistă fără a fi membri de partid
3. Chestiunea nu era
lipsită de importanță – cel puțin pentru cei care aspirau/‑aseră la acest statut și în trecut, dar privilegiul le fusese refuzat din diverse motive (deta‑lii asupra cărora vom reveni). Dincolo de o retribuție materială (pensie) la care erai îndreptățit, statutul de „ilegalist” al partidului presupunea și o serie de alte beneficii: accesul la o rețea medicală specială, accesul la o rețea de case de odihnă (la mare și la munte), accesul la magazine cu cir ‑
cuit închis, ș.a.m.d.
4 Însă, la fel de (sau poate chiar mai) important(ă) – cel
puțin pentru unii dintre foștii „slujitori ai cauzei comunismului” –, era sentimentul și/sau senzația unei reparații morale.
articolul: Cristina Diac, „Eroi și martiri ai clasei muncitoare” . Biografia, ca teh‑
nică a propagandei comuniste, în Krypton, nr. 1/2013, pp. 92‑102.
1. Sorin Șerban, Ilegaliștii , în Lucian Boia (coord.), Miturile comunismului românesc,
Editura Nemira, București, 1998, pp. 133‑147.
2. Anterior Congresului al IX‑lea al PCR, au existat, în cadrul Biroului Politic, discuții care au avut în vedere o relaxare a politicilor partidului față de „ilegaliști” . V ezi, în acest sens: „Stenograma ședinței Biroului Politic al CC al PMR din 1 aprilie 1965” (în cadrul căreia se iau în discuție cazurile unor foști ilegaliști, excluși din partid în deceniul anterior), în Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu (eds.), Istoria comunismului din România, vol. II, Documente Nicolae Ceaușescu
(1965‑1971), Editura Polirom, Iași, 2012, doc. nr. 2, pp. 39‑47; „”, Stenograma ședinței Biroului Politic al CC al PMR din 14 aprilie 1965” (în cadrul căreia se discută pe marginea atitudinii partidului față de ilegaliști), ibidem, doc. nr. 5, pp. 53‑56.
3. V ezi, în acest sens, nota Secretariatului CC al PCR (6 septembrie 1965), ca urmare a discuțiile pe marginea aplicării „Instrucțiunilor CC al PCR de acordare a stagiu‑lui de partid acelor membri de partid care în anii regimului burghezo‑moșieresc au desfășurat activitate în mișcarea revoluționară”, ibidem, doc. nr. 7, pp. 62‑67.
4. Ca urmare a aplicării acestor beneficii unui număr crescând de cadre de partid, rețeaua sanitară rezervată nomenclaturii a ajuns să fie suprasolicitată, Secretariatul luând în discuție, printr‑o „Notă” (30 mai 1966), reorganizarea și extinderea respectivei rețele medicale, ibidem, doc. nr. 27, pp. 161‑162.

282
Ștef an Bosomitu
Despre „ilegaliști”, istoriografia a scris puțin, în ciuda unei acute sen‑
zații de sațietate în ceea ce privește subiectul. De‑a lungul regimului comu‑
nist, chestiunea a fost în permanență periferizată, în pofida faptului că
partidul avea să‑și creeze propriul „Pantheon roșu”, populat de „eroi”,
„martiri ai ilegalității” și „fii ai poporului”, dar mai degrabă de mituri –
„construite”, în principiu, în jurul unor momente importante din istoria mișcării: acțiuni revendicative semnificative, importante procese politice, ș.a. Această paradoxală marginalizare a fost determinată, în principal, de maniera proprie de interpretare a trecutului „revoluționar” de către ideo‑logia și propaganda comunistă, care refuzau individului/individualului rolul de personaj principal
1, acesta fiind deținut prin excelență de partid sau de
mișcarea comunistă/revoluționară (în sens larg) – structură narativă care asimila caracteristicile și acțiunile subiecților care îi serveau cauza. Astfel, retorica discursurilor istoriografice sublinia cu obstinație că nu personajul
x sau personajul y erau eroii acțiunii revoluționare z , ci că aceasta era o
realizare a partidului, eventual prin mijlocirea unor personaje, care adesea rămâneau anonime.
Despre aceeași „ilegaliști” s‑a scris la fel de puțin și în perioada
post‑socialistă. Din nefericire, de cele mai multe ori, într‑o manieră anec‑dotică și/sau revendicativă. Subiectul a fost adesea catalogat ca fiind lipsit de substanță și de importanță, atâta timp cât a fost redus la nimic mai mult decât o mitologie născocită de propaganda comunistă. Cel mai adesea,
retorica narațiunilor istoriografice post‑socialiste referitoare la trecutul clandestin al partidului comunist s‑a mărginit la a (re)considera asumpțiile anterioare ca fiind fie exagerate, fie de‑a dreptul inventate. În parte, unele dintre aceste excese istoriografice s‑au datorat nevoii aparente de ruptură totală cu trecutul, narațiunile de acest gen căpătând astfel atributele unor
campanii și ritualuri de purificare. Deși mai puține, au existat și abordări
obiective din punct de vedere istoric, care s‑au delimitat astfel de acest tip
de discurs. În ciuda acestora din urmă, senzația acută este aceea că nara‑țiunile istoriografice ale post‑comunismului românesc, prin maniera sche‑matică și adesea tezistă prin care a (re)interpretat istoria partidului comunist,
au dat naștere la nimic altceva decât la o sumă de mituri răsturnate.
Textul meu își propune o (re)evaluare a acestui subiect, încercând să
readucă în atenție chestiunea corpus‑ului social‑politic – „ilegaliștii”, în
baza căruia Partidul Comunist Român a clamat și și‑a clădit, cel puțin în parte, legitimitatea postbelică. E cunoscut faptul că realitățile celor două
1. Lucian Boia, Mitologia științifică a comunismului, Editura Humanitas, București, 2005, p. 135.

283
„Puțini am fost, mulți am rămas” . Preliminarii…
decenii de clandestinitate politică au permis partidului comunist să‑și edifice
o mitologie legitimatoare, în care „ilegaliștii” – portretizați adesea ca fiind
„cei mai buni fii ai poporului”, au jucat un rol important. Legat de această chestiune, vom reveni cu lămuriri într‑un subcapitol următor. Studiul meu încearcă astfel să propună un plan de analiză asupra acestui corpus social‑poli ‑
tic, surprinzându‑i evoluția de‑a lungul perioadei comuniste. Sunt deopotrivă interesat de biografiile individuale ale ilegaliștilor – în sensul larg al ter ‑
menului, cât și de biografia colectivă a corpusului propriu‑zis – care sur ‑
prinde o evoluție într‑un registru diferit și într‑o manieră ceva mai complexă. În aceeași măsură, sunt interesat de maniera în care corpusul ilegaliștilor este identificat și identificabil din perspectiva autorităților, a partidului și a opiniei publice, în general. Tot așa, la fel de importantă e și maniera în care ilegaliștii înșiși își construiesc identitatea lor militantă și solidaritatea de grup – dacă și cât va fi existat aceasta. În plan metodologic, demersul meu încearcă să depășească atât narațiunile puternic ideologizate ale istoriografiei comuniste, cât și retorica (adesea) reducționistă a narațiunilor post‑socia‑liste. În acest sens, recursul la materialul arhivistic disponibil a reprezentat cea mai importantă și consistentă metodă de documentare a subiectului.
Există mai multe planuri paralele prin intermediul cărora problematica
studiului în cauză poate fi supusă unei analize pertinente. Un prim plan al analizei poate fi cel al biografiilor individuale ale partizanilor cauzei comu‑niste din perioada interbelică. Referitor la această chestiune, există cel puțin trei tipuri de narațiuni care oferă informații importante și (nu de puține ori) contradictorii, sau măcar ambivalente:
a) retorica autorităților (Poliție, Jandarmerie, Siguranță) care, prin inter ‑
mediul dosarelor de obiectiv, au reținut elemente biografice importante
cu privire la activitatea ilegală a subiecților;
b) narațiunile auto‑reflexive ale subiecților în cauză, adesea subsumate unor canoane ideologice și/sau propagandistice;
c) retorica oficială a propagandei comuniste care, adesea, a (re)interpretat
într‑o manieră proprie biografiile individuale ale unor „ilegaliști” .
În baza acestor biografii se pot surprinde elementele care îi constituie
(sau nu) pe ilegaliști ca grup cu o existență și o identitate distinctă. Ceea
ce ne conduce către cel de‑al doilea (posibil) plan al interpretării, care este
reprezentat de aceeași „ilegaliști” – analizabili însă ca un grup social‑poli‑
tic distinct, cu o istorie și o biografie aparte. Și din această perspectivă
există mai multe tipuri de abordare a chestiunii, așa cum există și multiple
tipuri de narațiuni descriptive – de la cele ideologic‑propagandistice, la cele

284
Ștef an Bosomitu
istoriografice, până la dimensiunile și semnificațiile sugerate de diferitele
acțiuni ale „ilegaliștilor” în raport și față de partidul care le genera legiti‑mitatea lor de grup reprezentativ din punct de vedere social. Esențial este însă de stabilit, înainte de orice, în ce măsură „ilegaliștii” s‑au identificat ei înșiși ca grup distinct. La fel, e important de stabilit dacă un asemenea grup – fie el și informal, ar fi fost capabil să genereze solidarități și, mult mai important, un soi de discurs alternativ și (de ce nu) critic, care să nu conveargă astfel cu politicile generale ale partidului care‑i adusese împre‑ună, edificându‑i ca un colectiv distinct.
Contextul istoric și politic
„Născut” în 1921, în urma Congresului Partidului Socialist care a marcat sciziunea fragilei stângi românești, Partidul Comunist Socialist (cum s‑a numit inițial) sau Partidul Comunist din România (titulatură care avea să se încetățenească până în 1945) a avut o istorie legală efemeră. Încă de la înființare, PCdR‑ul s‑a confruntat cu represiunea politică – majoritatea
delegaților care votaseră afilierea partidului la Internaționala a III‑a Comunistă (Comintern) fiind arestați de către autorități înainte chiar de încheierea lucrărilor Congresului. Apartenența la o organizație transnațională care refuza să recunoască „geometria” postbelică a granițelor Europei – con‑sfințită de Tratatul de Pace de la V ersailles, a fost considerată de către autoritățile românești drept un atentat la siguranța statului. Precipitarea autorităților era motivată și de evenimentele din primii ani postbelici – acțiuni revendicative ale muncitorilor și funcționarilor, greve și proteste violente care se succedau într‑un ritm amețitor, sabotaje, comploturi și atentate, toate puse pe seama unor grupuscule conspirative bolșevice: „importatorii de revoluție”
1. Totul a culminat cu atentatul cu bombă din
decembrie 1920 din sala Senatului, în urma căruia și‑au găsit sfârșitul Ministrul Justiției și alți doi senatori – pus pe seama unui „comando” bol‑șevic condus de Max Goldstein. Procesul congresiștilor din 1921 s‑a jude‑cat un an mai târziu la Tribunalul Militar din Dealul Spirii. În boxa acuzaților se regăseau aproape 300 de inculpați. Spectacolul martorilor era chiar mai impresionant. La bară, depunând mărturii pentru sau împotriva acuzaților, aveau să se succeadă aproape o mie de persoane. Opinia publică
1. Stelian Tănase, Clienții lu’ tanti Varvara. Istorii clandestine, Editura Humanitas,
București, 2005, pp. 32 și urm.

285
„Puțini am fost, mulți am rămas” . Preliminarii…
era împărțită. Mulți intelectuali, dar și destui lideri politici, aveau să ia
poziții publice în apărarea inculpaților, invocând dreptul acestora la un
proces echitabil, și amendând, în același timp, excesul de zel al autorităților. Pentru mulți dintre inculpați, scăparea a venit odată cu clemența regală – un
decret de amnistiere semnat de Majestatea Sa Ferdinand I avea să împuțineze
semnificativ numărul acuzaților. În boxă rămân cei inculpați pentru fapte grave – sabotaje, terorism
1. Amnistia regală nu a potolit însă zelul „revo‑
luționar” al mișcării comuniste. Astfel că, după mai multe alte evenimente grave, cele mai multe petrecute la granița de est a României – totul culmi‑nând cu atacul de la Tatarbunar din septembrie 1924, Partidul Comunist din România a fost scos în afara legii
2.
Pentru Partidul Comunist din România au urmat două decenii de clan‑
destinitate politică – o realitate care avea să forjeze existența organizației, dar mai ales a subiecților acesteia. Statutul de mișcare în afara legii a restrâns semnificativ numărul membrilor, anulând practic și posibilitățile
unor campanii ulterioare de recrutare. Dacă în perioada 1921‑1924 statis ‑
ticile sunt cât se poate de neclare, indicând cifre ale membrilor PCdR între
valori extrem de mari: 2.000 și 40.000
3, în intervalul 1924‑1944 numărul
aderenților s‑ar fi situat undeva între 2.000 și 4.000 de membri, pentru ca ieșirea din ilegalitate (23 august 1944) să găsească organizația redusă numericește – cele mai multe surse indicând cifra de aproximativ 1.000 de membri
4. Cifrele desemnează însă numărul membrilor de partid, și nu pe
cel al subiecților care, într‑un fel sau altul, s‑au regăsit în siajul mișcării comuniste în perioada 1924‑1944.
Puținătatea evidentă a cadrelor PCdR a fost determinată de evoluția
partidului în intervalul 1924‑1944, dar și de perceptele și regulile pe care organizația le‑a impus propriilor membri. E de la sine înțeles că, de‑a
lungul celor două decenii de clandestinitate, partidul comunist a avut dificultăți
în a‑și recruta membrii, îndeosebi din pricina statutului său ilegal. Din
1. Ibidem, pp. 43‑51.
2. V ezi ceea în istoriografia este cunoscut drept „Legea Mârzescu”: Lege pentru
reprimarea unor infracțiuni contra liniștei publice, în „Monitorul Oficial”, nr. 279, 19 decembrie 1924, pp. 13777‑13780.
3. Victor Frunză apreciază că în 1921, în preajma Congresului care avea să consfin‑țească transformarea Partidului Socialist în unul Comunist, PS număra nu mai puțin de 40.000 de membri. Tot el afirmă că până în 1923 efectivele PCdR aveau să scadă dramatic, sursele indicând nu mai mult de 2.000 de membri, Victor Frunză, Istoria
Partidului Comunist Român, vol. I, Editura Nord, Arhus, 1984, pp. 12‑14.
4. Corneliu Crăciun, Dicționarul comunizanților din noaptea de 23 spre 24 august
1944, Editura Primus, Oradea, 2009, Cap. Numărul, pp. 17‑38.

286
Ștef an Bosomitu
punct de vedere teoretic însă, o altă cauză la fel de importantă, care a
menținut organizația la un nivel precar din punctul de vedere al cadrelor, era determinată de regulile stricte ale conspirativității, pe care partidul le‑a
stabilit ca regulă de bază în activitatea sa curentă. Nevoia permanentă de asigurare a securității organizației – prin prevenirea infiltrării în mișcare a unor agenți ai Siguranței, presupunea un proces de selecție a cadrelor rigu‑ros și de durată. Cel puțin, în principiu. Realitățile aveau însă să infirme regula, iar diferitele sincope majore din activitatea partidului comunist în intervalul 1924‑1944 – diferitele „căderi”, „trădările” unora dintre membrii importanți, au confirmat că selecția operată de „cadriști” era mai degrabă aleatorie, și mai puțin riguroasă.
Oricum, această realitate a determinat o distincție pe care trebuie să o
avem în vedere când discutăm despre metodele de recrutare ale partidului comunist: dintre conceptele de a alege și a fi ales . În cazul PCdR, nu
subiectul alegea partidul – mai exact, exprimarea unei asemenea opțiuni
nu însemna automat o înregimentare, ci partidul își alegea membrii – ope‑
rând un proces de selecție despre ale cărui reguli nu știm prea multe lucruri. De regulă, adeziunea era confirmată odată cu o informare verbală din partea legăturii superioare, în baza și ca urmare a activității prestate în slujba mișcării. Așa se întâmplă cu Miron Constantinescu, „primit” în partid de către Leonid Tisminețki, responsabilul – din partea PCdR, al sectorului studențesc din București
1. Tot așa, Viorica Locker (Moisescu)
este primită în partid după câțiva ani de activitate în slujba mișcării comu‑niste, la propunerea și în baza votului de încredere dat de un tovarăș, deja membru al partidului – Nichifor Stere
2. Alexandru Bârlădeanu, confirmă
și el „procedeul” prin care se făceau recrutările în cadrul PCdR:
„În perioada interbelică nu erau înscrieri, carnete de partid, cotizații
sau ședințe. Nimic din aceste lucruri. De obicei, erau câțiva oameni care constituiau o celulă și atrăgeau pe alții în acest fel: «nu vrei să vii la celulă că discutăm cutare și cutare lucru?»”
3.
Această normă a definit și structura organizației comuniste, care nu s‑a
redus niciodată doar la elementul său central – PCdR. Pe lângă membrii
1. Vladimir Tismăneanu, Cristian V asile, Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măștile răului,
Editura Humanitas, București, 2008, p. 94. Ștefan Bosomitu, Miron Constantinescu.
O biografie, Editura Humanitas, București, 2014, p.
2. ANIC, fond CC al PCR – Colegiul Central de Partid, dosar M/2872 (Viroca
Moisescu), ff. 1‑4.
3. Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu, Convorbiri,
Evenimentul românesc, București, 1996, pp. 13‑14.

287
„Puțini am fost, mulți am rămas” . Preliminarii…
de partid înregimentați, PCdR‑ul a avut în permanență în subordine diferite
organizații „de masă” (în accepțiunea lor) sau „camuflat comuniste” (în accepțiunea Siguranței). Aceste organizații își aveau rostul lor bine definit. Din perspectiva comuniștilor – aceste structuri aveau scopul de a păstra legătura dintre partid și mase. În realitate însă, aceste organizații de masă erau mai degrabă mobiluri prin intermediul cărora partidul încerca să își „legalizeze” activitatea. Tot așa, aceste structuri reprezentau baze de recru‑tare importante pentru partid, membrii viitori fiind selectați dintre cei care își dovedeau intransigența și fanatismul pentru cauza comunistă.
Delimitări conceptuale, cifre, interpretări
Întrebarea legitimă pe care ar trebui să ne‑o punem încă de la început ar fi: cine sunt „ilegaliștii”? Deși facilă în aparență, o asemenea chestiune e cât se poate de complicată, întrucât sintagma/conceptul a fost instrumen‑talizat în diferite moduri, în diferite contexte, fiind astfel supus unei per ‑
manente (re)interpretări. Însă înainte de a încerca să oferim o definiție – fie ea și aproximativă, a termenului, ar fi important de stabilit un alt detaliu esențial: când apare, de fapt, acest termen? Foarte probabil, termenul se edifică și răspândește în perioada postbelică, reprezentând un construct semantic postfactual, simbolic și eroizant al partidului referitor la istoria sa ilegală. Însă odată cu narațiunile mitizante ale propagandei comuniste – care aveau să definească conceptul de ilegalist, apare și se răspândește și
un soi de identitate militantă a celor care populaseră și definiseră acea istorie, în jurul căreia propaganda comunistă edifica o mitologie fondatoare. Conceptul reprezintă astfel o temă narativă născocită de retorica discursu‑lui puternic ideologizant al propagandei comuniste, care avea să fie reținut și asumat și de către subiecții în jurul cărora narațiunile partidului constru‑iau respectiva mitologie legitimatoare.
Din punct de vedere semantic, atât DLRM (1958), cât și DEX (1975)
oferă aceeași definiție termenului de „ilegalist”: „activist al mișcării mun‑citorești, care luptă în ilegalitate împotriva regimului capitalist”
1. Definiția
din ambele dicționare conferă termenului o fluiditate accentuată, necores ‑
punzând întru totul accepțiunii pe care o dădea partidul termenului. În
1. V ezi: Dicționarul limbii române moderne, Editura Academiei RPR, București,
1958, p. 374 și Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei RSR,
București, 1975, p. 415.

288
Ștef an Bosomitu
primul rând, termenul de „ilegalist” nu a definit niciodată doar pe membrii
de partid care activaseră doar în perioada ilegalității (1924‑1944), ci îi
desemna în genere pe membrii de partid de dinainte de 1944, inclusiv pe cei care activaseră în cadrul mișcării socialiste înainte de 1921 – data ofi‑
cială a înființării Partidului Comunist. Însă confuziile nu se opresc aici. În
1958, spre exemplu – pentru a încerca să corelăm definiția din dicționar cu ceea ce reprezentau, de fapt, ilegaliștii –, din punctul de vedere al PMR, „ilegaliștii” nu erau, propriu‑zis, membrii mișcării muncitorești care acti‑vaseră în ilegalitate. Nu erau nici măcar membrii de partid care activaseră în ilegalitate, ci doar membrii de partid care activaseră în ilegalitate și cărora li se recunoscuseră stagiul de partid de dinainte de 23 august 1944. Detaliul e important și vom reveni, în cele ce urmează – într‑un subcapitol distinct, cu câteva explicații mai ample legate de maniera în care partidul și‑a „reglat” relația cu fostele cadre după 1944. Astfel, calitatea de „ilega‑list” nu era consfințită decât în urma unei aprobări explicite din partea organelor administrativ‑organizatorice ale partidului. Aceasta ar fi doar un plan al discuției, întrucât alte demersuri birocratice ale aceluiași partid au
dat și sensuri diferite aceluiași termen.
Gonflate artificial în primii ani postbelici, efectivele partidului comunist
au depășit cifra de un milion de membri la începutul anului 1948
1. Până la
sfârșitul aceluiași an, efectivele PMR aveau să se reducă semnificativ
(962.242 de membri) – partidul operând o selecție a noilor cadre, prin intermediul procesului de validare a calității de membru al PMR. Dintre cei 962.242 de membri, organele administrative ale PMR raportau că doar
918 aveau stagii de partid din ilegalitate
2. În toamna anului 1948, PMR a
demarat ampla operațiune/campanie de verificare a membrilor de partid3.
Verificarea, care va căpăta atributele unei campanii de epurare programatică
și non‑violentă, reprezenta o tentativă de corectare și ajustare a componenței
corpului sociopolitic al partidului. Acțiunea nu era o măsură excepțională
1. Conform datelor statistice, în urma Congresului din februarie 1948, în cadrul căruia
a fost decisă unificarea (prin absorbție) a PCR și a PSD – luând naștere Partidul Muncitoresc Român, numărul total al membrilor de partid era de 1.184.372. Dintre aceștia, 799.351 erau membri ai PCR și 285.021 membri ai PSD, vezi: ANIC, fond CC al PCR – Colegiul Central de Partid (documente interne), dosar 7/1950,
f. 38.
2. Ibidem.
3. În ședința din 27 iulie 1948 a Secretariatului CC al PMR avea să se hotărască demararea acțiunii de verificare a membrilor de partid, conform unui proiect pre‑zentat în ședință de Alexandru Moghioroș, ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie,
dosar 16/1948, ff. 1‑4.

289
„Puțini am fost, mulți am rămas” . Preliminarii…
a regimului d e la București – campanii similare fiind demarate și în celelalte
state ale Blocului Sovietic aproximativ în aceeași perioadă –, dar era dictată
de o necesitate stringentă de „curățire” a rândurilor partidului de dușmanii infiltrați în interior ca urmare a campaniilor de recrutări masive postbelice
1.
Rapoartele ulterioare campaniei de verificare – care s‑a desfășurat în inter ‑
valul noiembrie 1948‑aprilie 1950, menționează cifre contradictorii, semn că aparatul birocratic al PMR opera ajustări pe mai multe planuri paralele.
Astfel, dintre cei 962.242 de membri – raportați ca reprezentând efectivele
PMR în noiembrie 1948, statisticile de la încheiere a verificărilor nu mai menționau decât un număr de 913.027 de subiecți care fuseseră „verificați” . Diferența de aproape 50.000 de membri poate fi explicată prin epurările
operate de către Comisia de Control a CC al PCR/PMR
2, structură care
își desfășura activitatea în paralel cu Comisia Centrală de V erificare.
Dincolo de aceste detalii, importante – din prisma demersului nostru, sunt cifrele care îi vizează pe membrii de partid cu stagii din ilegalitate – „ile‑
galiștii” . În cazul acestora, rapoartele din 1950 asupra celor „verificați”
menționează cifra de 626 de membri cu stagii de partid din ilegalitate (cifra reprezentând un procent de 0,07% din totalul membrilor de partid). Din nou, nu putem presupune decât că diferența dintre „ilegaliștii” raportați ca
membri de partid în noiembrie 1948 (918) și cei raportați ca „verificați”
de‑a lungul intervalului noiembrie 1948‑aprilie 1950 (626) să fi fost „vic‑time” ale epurărilor non‑programatice din această perioadă. Această aser ‑
țiune este susținută și de cifrele prezente în raport, care menționează că dintre cei 626 de „ilegaliști” verificați, 49 aveau să nu treacă testul „veri‑ficării” . Același raport însă, menționează și un număr de 4.809 membri de
partid (0,53%) care „au sprijinit în ilegalitate mișcarea, fără a fi încadrați
în partid” . Dintre aceștia, un număr de 210 aveau să cadă, la rândul lor, „victime” ale procesului de verificare
3.
Însă confuziile nu se opresc aici. În perioada 1951‑1952, partidul a
demarat o amplă campanie de colectare de date referitoare la trecutul „clandestin” al mișcării comuniste. Campania a presupus completarea de către
1. Zbigniew Brzezinski, „The Pattern of Political Purges”, în Annals of the American
Academy of Political and Social Sciences , vol. 317, The Satellites in Eastern Europe,
Mai, 1958, pp. 79‑87.
2. Despre instituționalizarea aparatului de control al PCR, vezi: Ștefan Bosomitu,
Instituționalizarea aparatului de control al partidului comunist. Comisia de Control a CC al PCR (1945‑1947), în Arhivele totalitarismului, nr. 3‑4/2016, pp. 57‑81.
3. „Raport statistic al acțiunii de verificare la încheierea lucrărilor”, ANIC, fond CC
al PCR – Secția Organizatorică, dosar 19‑1950, ff. 1‑3.

290
Ștef an Bosomitu
subiecții aleși a unor fișe‑tip intitulate: „Fișă de evidență a ilegaliștilor” .
Odată cu încheierea acestei anchete, partidul înregistrase în arhiva proprie
un număr de 8.614 fișe de evidență a „ilegaliștilor”1. Observăm cum, de
această dată, termenul a căpătat o conotație ceva mai largă – apropiată mai
degrabă de definiția din dicționar, desemnându‑i pe cei care sprijiniseră
mișcarea muncitorească/comunistă în perioada 1921‑1944 – într‑un fel sau altul. E adevărat că aceeași anchetă înregistrase statistic și numărul mem‑brilor de partid din ilegalitate. Iar rezultatul nu poate decât să adâncească confuzia legată de numărul real al vechilor membri ai PCR: 1501 membri. Dacă în aprilie 1950, odată cu încheierea verificărilor, partidul raporta că mai are în componență doar 577 de membri cu stagii de dinainte de 23 august 1944 (diferența dintre cei 626 verificați și cei 49 epurați în urma verificărilor), e greu de explicată diferența de aproape 1.000 de membri, raportați ca având stagii din ilegalitate în urma anchetei din 1951‑1952. Fluctuații vor fi fost, întrucât mulți dintre foștii susținători ai mișcării comuniste de dinainte de 1944 erau încă în plin proces de validare a aces ‑
tei calități – dosarele lor fiind pe rolul Comisiei Controlului de Partid. Însă
diferența este prea mare pentru a fi explicată astfel. Aceleași nepotriviri
cifrice le raportează ancheta din 1951‑1952 și în cazul celor care susținuseră mișcarea comunistă în ilegalitate, fără a avea calitatea de membru al PCdR. Dacă în urma verificărilor mai rămăseseră 4.599 de subiecți care cores ‑
pundeau acestei categorii, în cadrul anchetei ulterioare numărul lor este de 7.1 13. Din nou, diferența de 2.514 subiecți e dificil de explicat. Și pentru a adânci și mai mult obscuritatea legată de numărul subiecților care făceau parte din istoria oficială a PCdR, trebuie spus că ancheta din 1951‑1952 a operat statistic doar corpusul social‑politic al partidului din acea perioadă, neincluzându‑i pe cai care, din diverse motive, deveniseră indezirabili.
Astfel, cei care fuseseră excluși din partid (nu doar în urma verificărilor),
arestați, unii dintre ei chiar condamnați și închiși – pentru vini fie reale, fie imaginare, nu se regăsesc printre subiecții anchetei. Tot așa, ancheta nu i‑a vizat nici pe conducătorii partidului – cel puțin pe cei care dețineau funcții importante în cadrul structurilor de partid și de stat.
Atât considerațiile legate de structura organizației comuniste în clandestini‑
tate, cât și clarificările – care, în realitate și paradoxal, stârnesc, mai degrabă,
alte și alte confuzii –, legate de modul în care partidul a instrumentat conceptul în diferite momente, sunt detalii importante, întrucât ar putea
1. Rezultatele acestei anchete – fișele de evidență a ilegaliștilor, au fost de curând digitizate și puse la dispoziția celor interesați în cadrul proiectului „Analysis, Networks Diagrams from Communism”, www.andco.ro .

291
„Puțini am fost, mulți am rămas” . Preliminarii…
explica diferențele de sens care au fost date de‑a lungul anilor noțiunii/
calității/termenului de „ilegalist” . Detaliile oferite mai sus – legate de confuzia și neclaritățile din jurul cifrelor, confirmă această ipoteză, accen‑tuând acea fluiditate a termenului despre care am discutat. Lăsând la o
parte însă cifrele/statisticile oficiale, calitatea de „ilegalist” a reprezentat
și o marcă identitară care transcendea statutul confirmat sau nu de partid.
Un fost simpatizant/susținător/membru al mișcării comuniste de dinainte de 1944 care, din varii motive, se va fi găsit în situația de a fi sancționat statutar de către partid – pierzându‑și astfel calitatea oficială de „ilegalist”, nu înceta să fie „ilegalist” decât scriptic, în inventarele administrației par ‑
tidului. Mai ales că sancțiunea – sau nelămurirea tuturor detaliilor legate de trecutul în cadrul mișcării, erau adesea temporare și/sau supuse unei analize subiective din partea partidului. Lucruri despre care vom discuta mai în amănunt într‑un subcapitol următor.
Mitul „ilegalistului”
Dincolo de sensuri semantice și cifre (mai degrabă) needificatoare, „ilega‑listul” a căpătat un statut aparte în cadrul narațiunilor legitimatoare ale partidului comunist. În jurul acestui concept a fost creată o adevărată mitologie, construită cu migală, atât de către propaganda comunistă, cât și de narațiunile istoriografice postbelice. Erou prin excelență, înzestrat cu un
acut simț al dreptății sociale, ilegalistul era exponentul unei minorități a
„celor aleși” care, spre deosebire de restul semenilor săi, văzuseră rosturile strâmbe ale lumii și se hotărâse să lupte împotriva acestora. Ilegalistul era cel care alesese să își dedice viața pentru libertatea și dreptatea celor mulți, în pofida sorților de cele mai multe ori potrivnici.
Mitul ilegalistului avea să fie edificat prin numeroase construcții narative
stereotipice – care schițau un portret‑robot al idealului revoluționar . Ilegalistul
provenea, adesea, din medii sociale paupere sau defavorizate, fiind fiu/fiică de țărani săraci sau muncitori. Detaliul nu era o temă narativă importantă în sine în ciuda a ceea ce s‑ar putea crede, devenind esențială doar pentru că putea introduce ideea unei existențe timpurii marcate de privațiuni, care genera, firesc, nemulțumiri, dar mai ales îndoieli și frământări față de justețea ordinii sociale. Astfel, precaritatea existenței sale timpurii îi conferă adesea ilegalistului un soi de precocitate revoluționară – el observă și se confruntă încă din adolescență, adesea chiar din copilărie (sfârșită prea
degrabă sau prea abrupt), cu nedreptățile lumii în care trăiește, căpătând

292
Ștef an Bosomitu
astfel un soi de „conștiință de clasă” . Încadrată în astfel de coordonate,
existența sa ulterioară e marcată de neliniști, îndoieli și căutări (care joacă rolul pragurilor unui „traseu inițiatic”) – iar zbuciumul acesta interior ia
sfârșit numai în momentul în care subiectul găsește Partidul – găsindu‑și
astfel rostul. Momentul e unul revelator, devenind fundamental – întrucât
capătă atributele unei „a doua nașteri” . Existența sa capătăt un sens precis
odată cu accederea în rândurile avangardei proletariatului, transformând
trecutul de dinainte de contactul cu Partidul într‑o perioadă de dezorientare
și rătăcire. Ilegalistul acceptă rigorile clandestinității cu sânge rece (uneori, chiar cu voluptate). Activitatea ilegalistului în slujba mișcării comuniste – deși marcată de multiple sincope și greutăți, e una care sugerează liniaritate. Subiectul nu are ezitări – acceptând cu sânge rece sarcinile care îi sunt trasate de către partid, nemaiavând îndoieli. Idealul pentru care luptă îi forjează caracterul și nădejdile, și îl face intransigent în fața dușmanilor. La fel de importantă ca reprezentarea imaginii sale morale e și construirea înfățișării sale fizice, care tinde către perfecțiune. Ilegalistul e cel care are capacitatea de a însufleți masele nu doar prin puterea exemplului său, ci și
prin simpla sa prezență. Nu de puține ori, ilegalistul e dispus la sacrificiul
suprem în numele cauzei pe care o servește. Jertfa o vede ca pe o datorie, convins de justețea luptei sale și de implacabilitatea destinului victorios al cauzei.
Acest tip de construcție narativă devine esențial propagandei comuniste,
care este în căutarea mitologiilor legitimatoare. Dar ilegalistul e eroul
impersonal al partidului. E un prototip care transcende individualitatea/individualitățile. De multe ori anonim, primește rareori câte un apelativ comun – Dan, Andrei, Victor, Doina, ș.a., care adesea nu e nici măcar numele său real, ci identitatea sa conspirativă: al său nom de guerre.
Panteonul comunist n‑a fost numeros. Statutul individual de „ilegalist” – luptător în ilegalitate, erou al prolatariatului –, s‑ar fi acordat cu parci‑
monie. Puțini dintre foștii combatanți s‑au regăsit cu nume și prenume în galeria căreia propaganda comunistă îi închina ode – numărul acestora nu
depășea cifra de 20 de persoane
1. Omniprezent era însă arhetipul – eroul
impersonal care întrunea toate atributele idealului revoluționar.
Dincolo de narațiunile istoriografice – al căror scop era acela de a jus ‑
tifica și legitima regimul instaurat în anii postbelici, subliniind „dreptul
legitim” al celor care luptaseră împotriva vechii ordini de a sta în frunte, mitul „ilegalistului” este edificat și printr‑un alt tip de discurs, paralel.
1. Cristina Diac, „Eroi și martiri ai clasei muncitoare” …, p. 95.

293
„Puțini am fost, mulți am rămas” . Preliminarii…
Ilegalistul ajunge erou al literaturii – populează romanele epocii1, cărțile
și revistele pentru copii și adolescenți2, devine subiect al manualelor școlare
și personaj al producțiilor cinematografice3. Construcție arhetipală, ilega‑
listul este, prin excelență, eroul clasei muncitoare, exponent al mitologiei
revoluționare, plămădit după modelul luptătorului bolșevic. Marginal în cadrul societății și a ordinii politice antebelice, împotriva cărora lupta, ilegalistul e portretizat ca apărător al dreptății sociale și al intereselor celor mulți. În cadrul acestui tip de narațiune, ilegalistul nu mai este doar un arhetip legitimator, ci devine un model de „existență revoluționară” pentru generațiile noi. Rolul și scopul acestor narațiuni capătă valențe formative și educative, oferind exemple de atitudini, poziționări și fapte revoluționare.
(Re)Definirea identității militante a „ilegaliștilor”
În timp ce partidul comunist își construia propria istorie glorioasă, edifi‑când – așa cum am văzut mai devreme, și un adevărat mit al „ilegalistului”,
foștii membrii ai mișcării comuniste clandestine își construiau – la rândul lor, propriile lor identități revoluționare și militante. Deși distincte, cele două procese s‑au influențat reciproc, forjând practic ceea ce avea să devină imaginea publică a „ilegaliștilor” .
Evoluția politică a partidului comunist din primii ani postbelici – intra‑
rea în Guvern, urmată de acapararea treptată a puterii, au dat sensuri noi trecutului clandestin al partidului, întrucât acesta avea să devină unul din‑tre miturile legitimatoare ale comuniștilor. Lupta lor ilegală, dublată de
„prigoana” la care fuseseră supuși de către vechiul regim îi îndreptățeau pe aceștia să revendice un rol politic în reconstrucția postbelică. Devenind esențială în cadrul genealogiei simbolice a partidului comunist, perioada clandestinității a trebuit să fie (re)evaluată și (re)valorizată, în așa fel încât să răspundă unor cerințe ideologice precise. Însă odată cu ilegalitatea, au fost (re)evaluați și (re)valorizați și ilegaliștii. Cel puțin la nivelul discursu‑lui public.
1. Angelo Mitchievici, Romanț(ă) pentru tânărul ilegalist, în Paul Cernat, Ion Manolescu,
Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc, vol. I,
Editura Polirom, Iași, 2004, pp. 253‑280.
2. Simona Preda, Patrie română, țară de eroi!, Editura Curtea V eche, București, 2014, pp. 179‑188.
3. Cristian Tudor Popescu, Filmul surd în România mută. Politică și propagandă în
filmul românesc de ficțiune (1912‑1989), Editura Polirom, Iași, 201 1.

294
Ștef an Bosomitu
Narațiunile legitimatoare ale partidului în legătură cu propriul trecut au
ajuns astfel să influențeze și, pe alocuri, să altereze memoria militantă a
subiecților care „făcuseră” – în realitate, acel trecut. Așa cum istoriei partidului aveau să i se dea sensuri și înțelesuri noi, tot așa și trecutul unui
ilegalist avea să capete un sens dincolo de cel pe care subiectul în cauză îl
atribuia propriei biografii – adesea prozaice. Modalitățile prin care istoria personală ajungea să devină una congruentă cu cea a partidului sunt mul‑tiple. Narațiunile mitizante au jucat un rol important în cadrul acestui proces, însă nu unul exclusiv. Poate la fel de importante au fost și modali‑tățile prin care partidul a „reglat” și „sistematizat” memoriile personale ale militanților din ilegalitate – prin intermediul proceselor de înregistrare sistemice operate de aparatul birocratic al partidului.
Obsesia cunoașterii și a controlului asupra trecutului și prezentului fie‑
căruia dintre subiecții săi a impus reglementarea unui proces amplu de înregistrare statistică, prin intermediul dosarelor personale (de cadre). În cadrul acestor dosare, biografia individuală a fiecărui membru de partid se construia pe mai multe planuri – autobiografia de instituție (redactată de
subiect) și chestionarul statistic (completat de același subiect) ofereau un
prim plan de analiză; al doilea plan era cel al referințelor oferite de terți, care reglau practic relația stabilită deja între subiect și partid prin interme‑diul documentelor amintite anterior. Toate aceste filtre operau o sistemati‑zare a memoriei personale, întrucât ofereau un cadru strâmt de înregistrare și interpretare. Subiecții erau constrânși în a‑și rezuma existența anterioară la itemii cuprinși în chestionar, generând practic edificarea unor biografii
modale
1, care încetează a mai fi narațiuni autobiografice ale unor personaje
individuale, ci mai degrabă ale unor indivizi care concentrează în cadrul demersului lor esența unui grup. Supuse astfel unor grile de codare mul‑
tiple, biografiile individuale ale membrilor de partid aveau să se construiască conform unor arhetipuri care presupuneau (re)aranjarea și (re)modelarea secvențelor biografice într‑o manieră cât mai coerentă în raport cu bornele
oficiale ale istoriei partidului. În același timp, aceste grile de codare (și în
special cea impusă de chestionar) sugerau și imaginea unui militant model, constrângând subiectul să își ajusteze trecutul personal în jurul unor teme
narative recurente. Astfel, anumite poziționări și fapte din trecut erau valo‑rizate, în timp ce altora li se dădeau – prin cadrul restrâns reglementat de documentele oficiale ale partidului, înțelesuri și interpretări mai degrabă
1. Giovanni Levi, Les usages de la biographie, în Annales. Économies, Sociétés,
Civilisations , vol. 44, nr. 6, 1989, pp. 1325‑1336.

295
„Puțini am fost, mulți am rămas” . Preliminarii…
defavorabile. T ot așa, multe dintre faptele din trecutul unui subiect – care
nu făceau în mod precis obiectul anchetei întreprinse de aparatul birocratic
al partidului –, deveneau redundante, partidul nefiind adesea interesat de chestiuni ce puteau sugera individualitatea, ci mai degrabă de acele elemente
care puteau fi contabilizate statistic ca plusuri sau minusuri. Aceste demer ‑
suri administrative deveneau astfel un joc în cadrul căruia partidul își testa
subiecții, căutând să înregistreze nu doar trecutul acestora, ci și capabili‑tatea lor de a‑și ajusta propriul trecut și propria memoria prin intermediul
a mai multor tehnici narative manipulatoare, care ocultau detaliile biogra‑
fice reprobabile, le ajustau și distorsionau pe cele neconforme, insistând
însă asupra acelora care subliniau cel mai bine conturarea unui trecut
revoluționar prestigios. Tot acest proces tindea către o redefinire a identi‑tății sociale, politice și militante a subiectului, care era constrâns în a‑și înregistra propriul trecut ca parte integrantă a „trecutului glorios” al par ‑
tidului.
Această instrumentare de către partid a istoriei proprii, dar și a biogra‑
fiilor subiecților săi, a funcționat – distorsionând și/sau alterând, nu numai asupra biografiilor individuale, ci și în sensul în care a edificat un soi de memorie colectivă „triumfătoare” a corpusului „ilegaliștilor” . Aceștia devin
subiecți ai unei „istorii revoluționare”, în timp ce existențele lor anterioare
capătă noi temeiuri ca elemente constitutive al unui construct simbolic – corpusul social‑politic al partidului. Mitologia construită la nivelul narați‑unilor ideologice oficiale a funcționat astfel ca un filtru care a dat sensuri și înțelesuri noi nu doar biografiilor individuale, ci și biografiei colective a foștilor militanți din ilegalitate. Toate aceste trei planuri narative se nasc
și se edifică concomitent și congruent, influențându‑se reciproc.
„Ilegaliștii” și partidul. Genealogia unei relații
complicate
În noaptea de 23‑24 august 1944, în urma loviturii de Palat care a dus la
înlăturarea guvernului condus de mareșalul Ion Antonescu, un Decret‑lege
amnistia pedepsele formulate în cauze „politice”, dispunând eliberarea
tuturor deținuților condamnați pentru astfel de delicte – cu excepția „legi‑onarilor” . Se încheia astfel formal perioada „ilegalității” PCdR – redevenit, literalmente peste noapte, un partid legal. Momentului 23 august 1944 i
s‑au dat interpretări și semnificații diverse. Pentru partidul comunist era

296
Ștef an Bosomitu
momentul eliberării – un prag care despăr țea simbolic prezentul de perioada
„grea” și „neagră” a clandestinității. În plan concret, biografiile personale
de dinainte de 23 august 1944 și statutul subiecților în raport cu partidul
de dinainte de acest moment deveneau esențiale pentru conturarea capita‑lului politic al fiecărui individ. Narațiunile – fie ele oficiale, fie autobio‑grafice, insistau asupra acestui detaliu – trăgând o linie groasă de demarcație
între existența de dinainte de 23 august 1944 și cea ulterioară.
E destul de dificil de contabilizat impactul real pe care la‑ar fi avut
momentul 23 august 1944 asupra corpusului politic al partidului. Pentru mulți dintre militanții mișcării comuniste ilegale – referindu‑ne precis
asupra celor care erau închiși pentru diferite delicte politice, a fost vorba despre o eliberare în adevăratul sens al cuvântului, ei redobândindu‑și libertatea odată cu amnistia impusă de noile autorități. La fel, în plan
general, momentul e important, întrucât a decriminalizat activitatea în slujba
și în folosul mișcării comuniste. Și totuși, momentul e unul mai degrabă de ruptură, întrucât întrerupea un soi de „tradiție” care se impusese de‑a lungul celor două decenii anterioare – cea a clandestinității. Această rea‑
litate structurase mișcarea și existențele subiecților acesteia într‑o manieră
aparte, impunând un anumit tip de viață, marcat de percepte și reguli pre‑
cise. Comuniștii erau obișnuiți să își trăiască existența în lumea mică și strâmtă a „subteranei”, departe de familii, și rupți de societatea care îi
marginalizase. Era un mod de viață aparte, cu ierarhii precise, în care
primau detalii ce nu mai erau congruente cu noua ordine instituită după 23 august 1944 – nume de cod, case, mesaje și legături conspirative, iafce,
ș.a.m.d. Pe unii dintre ei, anii de activitate clandestină, cu toate restricți‑
ile aferente, le modificaseră felul de a fi, de a dialoga, de a stabili relații sociale firești. Pentru aceștia, clandestinitatea devenise un soi de existență firească, marcat de reguli și norme proprii. Se prea poate ca, pentru aceș ‑
tia, noua situație să nu fi fost tocmai ideală. Găsindu‑și rosturile și chiar un sens al vieții în lumea înghesuită și periferică a ilegalității, aceștia se vor fi „trezit” într‑un soi de realitatea difuză, în care nu se regăseau defel,
întrucât nu știau nici cum să acționeze, nici cum să se poarte. Această
asumpție se prea poate să fi influențat și maniera încă confuză prin care s‑a edificat geometria puterii din sânul partidului comunist după 23 august 1944. Așa cum unii vor fi reușit să se impună în noul context politic, tot așa, alții vor fi eșuat în a profita de capitalul politic pe care‑l dețineau în
acel moment. Regruparea „strategică” a partidului după 23 august 1944
comportă încă destule necunoscute. Redesenarea geometriei puterii în cadrul mișcării s‑a realizat într‑o manieră aproape unilaterală, multe dintre cadrele din ilegalitate neînțelegând noile rosturi și ierarhii ale încă minusculei

297
„Puțini am fost, mulți am rămas” . Preliminarii…
organizații comuniste. Acest fapt avea să genereze apariția unei falii între
ceea ce fusese partidul înainte de 23 august 1944 și ceea ce se edifica ca
organizație în contextul politic postbelic. O falie care avea să se adâncească odată cu trecerea timpului, alimentată de multiple fenomene.
Pentru a înțelege însă această realitate, trebuie să explicăm de unde s‑ar
fi putut naște reticența „fostului” partid – prin această sintagmă desem‑
nându‑i pe membrii mișcării comuniste de dinainte de 23 august 1944, față de constructul politic postbelic. În primul rând, o problemă majoră la nivelul organizației comuniste o reprezenta legitimitatea grupului care își asumase conducerea odată cu revenirea partidului în legalitate. Poziția șubredă a grupului conducător era generată în primul rând de maniera neconvențională prin care obținuse primatul în cadrul mișcării. „Lovitură de palat” sau „puciul” din aprilie 1944, instrumentat de către Gheorghiu‑Dej și dus la îndeplinire de către Emil Bodnăraș, înlăturaseră conducerea legi‑timă a partidului – pe Ștefan Foriș, cel desemnat în funcție de Comintern
1.
Deși aprobată de unele cercuri ale mișcării comuniste – mai ales de acelea care intraseră în coliziune cu secretarul general al PCdR din anii războiu‑
lui, dar și de către cei care nu agreaseră maniera acestuia de conducere
(adesea arbitrară)
2, înlăturarea lui Foriș a reprezentat un moment de con‑
fuzie în rândul cadrelor mișcării. Florica Bodnăraș explică într‑o manieră destul de coerentă această reticență a activului partidului față de zvonurile lansate de grupul din închisori referitoare la „activitatea trădătoare” a lui Foriș. Deși narațiunea autobiografică a Floricăi Bodnăraș se construiește cu scopul de a edifica maniera în care ea a înțeles – în cele din urmă,
politica dezastruoasă și acțiunile „trădătoare” ale lui Foriș, trebuie reținută
rememorarea zbuciumului și a temii pe care aceasta a cunoscut‑o atunci când a aflat pentru prima dată chestiunea:
Mi‑a istorisit „Spătaru”3, într‑o noapte, puțin din activitatea trădătoare a lui
Foriș […] Eu a vusesem o încredere nemaipomenită în conducerea partidului,
eram gata de orice sacrificii. L‑am ascultat și i‑am spus: „Ce să fac? Nu știu
1. Dan Cătănuș, Ioan Chiper (eds.), Cazul Ștefan Foriș. Lupta pentru putere în PCR
de la Gheorghiu‑Dej la Ceaușescu. Documente 1940 – 1948, Editura Vremea,
București, 1999; Dan Cătănuș, Gheorghe Gheorghiu‑Dej și Ștefan Foriș , în Ștefan
Bosomitu, Mihai Burcea (coord.), Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia și
regimul unui dictator , Editura Polirom, Iași, 2012, pp. 105‑125.
2. Pe larg, despre evoluția PCdR sub conducerea lui Ștefan Foriș, în volumul: Cristina Diac, Zorii comunismului în România. Ștefan Foriș, un destin neterminat, Editura
Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, passim.
3. Unul dintre numele conspirative ale lui Emil Bodnăraș.

298
Ștef an Bosomitu
cine spune adevărul. Dumneata spui adevărul sau ei sunt cinstiți și dumneata
nu‑l spui” […] Frământări foarte mari. Nici înainte n‑am auzit absolut nimic,
niciun om care să‑mi confirme […] Zile întregi m‑am frământat1.
Însă tensiunile generate de această situație nu ar fi fost decisive dacă
n‑ar fi fost alimentate constant de politicile de după 1944 (adesea, la fel
de arbitrare) ale partidului față de fostele cadre. Poveștile sumbre ale ile‑
galității, marcate de multiple „căderi”, „trădări” și alte traume, „săpaseră”
urme adânci, știrbind aproape în totalitate încrederea dintre foștii tovarăși.
V echile camaraderii aveau să fie date uitării, neînțelegerile sau conflictele din trecut aveau să capete alte valențe. Pentru unii, venise vremea ca poli‑țele din trecut să fie plătite. Suspiciunile și neîncrederea partidului față de întreaga sa istorie clandestină aveau să genereze un soi de conflict deschis
împotriva vechilor combatanți din ilegalitate. Cum PCdR‑ul nu deținuse
evidențe precise legate de cadrele sale în perioada ilegalității, multora dintre foștii militanți li s‑a cerut să‑și probeze calitatea de „ilegalist” – solicitându‑li‑se să parcurgă ab initio procesul de înregimentare în partid.
În paralel, partidul a solicitat Comisiei de Control a Comitetului Central – înființată odată cu Conferința Națională a PCR din octombrie 1945
2, o
analiză minuțioasă a perioadei ilegalității, fixând drept prioritate a acestei structuri: „ descoperirea și analizarea vechilor abateri, precum și întocmi‑
rea listelor foștilor provocatori”
3. În acest context, între partid și fostele
sale cadre avea să se instaureze o stare de quasi‑beligeranță, de conflict
surd, provocator de tensiuni și (nu de puține ori) nedreptăți. Chestiunea sub spectrul căreia înțelegea să tranșeze partidul discuția se referea la rela‑ția fiecăruia dintre foștii săi subiecți cu Siguranța. Puțini dintre vechii
membri ai organizației comuniste traversaseră „ilegalitatea” fără să fi cunoscut supliciul măcar al unei arestări. Or, atitudinea și purtarea fiecăruia în acele momente critice era esențială, dând măsura atașamentului fiecăruia
la cauza comunistă:
în timpul prigoanei, verificarea se făcea în fiecare clipă […] prin felul în care
ei [tovarășii –n.n.] știau să reziste dușmanului de clasă. Felul în care tovarășii
1. Andrei Șiperco (ed.), Confesiunile elitei comuniste. România 1944‑1965: rivalități,
represiuni, crime … Arhiva Alexandru Șiperco, vol. I, Institutul Național pentru
Studiul Totalitarismului, București, 2015, vol. I, p. 153.
2. Ștefan Bosomitu, Instituționalizarea aparatului de control …, loc. cit., pp. 57‑81.
3. „Proces‑verbal al ședinței Comisiei de Control a CC” (4 aprilie 1946), ANIC, fond CC al PCR – Colegiul Central de Partid (documente interne), dosar 1/1945, ff. 51‑54.

299
„Puțini am fost, mulți am rămas” . Preliminarii…
căzuți în mâna călăilor poliției burgheze, rezistând torturilor, apărau organiza‑
ția, partidul, tovarășii de luptă, păstrând secretul cu riscul vieții precum și comportarea la procese, la închisoare, era cea mai sigură verificare a unui membru de partid. Cei ce nu erau demni de a fi membri de partid se puneau în afara partidului, prin însăși comportarea lor față de dușmanul de clasă
1.
În realitate, puțini erau cei care își puteau asuma un trecut imaculat.
Mulți dintre cei „căzuți” sfârșeau prin a recunoaște în anchetă apartenența
la mișcarea comunistă. În termeni postbelici: „ trădare” și „ capitulare în
fața dușmanului de clasă”.
Contau prea puțin contextele, eventualele motivații sau presiunile (une‑
ori fizice) care provocaseră respectivele mărturisiri.
Paraschivei Breiner, membră a PCdR din 1924, avea să i se refuze cali‑
tatea de membru de partid după război, întrucât „colaborase” cu Poliția după arestarea sa din aprilie 1941
2 – fără să fie bătută3. Eugen Iacobovici
era membru al UTCdR din 1921 și al PCdR din 1927. Fost cursant al Școlii Leniniste de la Moscova, Iacobovici ajunge membru al Secretariatului pro‑vizoriu al PCdR (1930) și membru al Biroului Politic (1931). În a doua jumătate a anilor 1930, au apărut unele divergențe între el și partid, care
au dus la o sistare provizorie a activității acestuia. După război, Iacobovici
a încercat în repetate rânduri să obțină confirmarea stagiului său din ilega‑litate. În cele din urmă, Comisia de Control a admis (re)încadrarea sa în partid în 1947 – ca membru nou, fără a i se recunoaște stagiul de dinainte de 1944
4. Și față de Iacob Mehr (membru al Partidului Comunist Francez
din 1935) sau Ladislau Schwimmer (membru al Partidului Comunist din Ungaria – 1919; al PCdR – 1924; al Partidului Comunist Spaniol – 1937; și al Partidului Comunist Francez – 1944), ambii foști combatanți în cadrul Brigăzilor Internaționale (ulterior, Schwimmer a activat și în cadrul Rezistenței
Franceze), partidul avea să dea dovadă de multă intransigență. Primului i
s‑ar fi spus că: „ trebui să muncească pentru a merita să fie încadrat în
partid” – moment în care acesta ar fi părăsit ostentativ sala Comisiei de Control, spre stupefacția celor prezenți
5. Celui de‑al doilea i s‑a reproșat
1. Ecaterina Chivu, Să întărim partidul verificând cu grijă cadrele sale, Editura PMR,
București, 1949, pp. 7‑8.
2. „Proces verbal al ședinței Comisiei de Control (12 ianuarie 1947)”, ANIC, fond
CC al PCR – CCP (documente interne), dosar 1/1947, ff. 1 1‑12.
3. Andrei Șiperco (ed.), Confesiunile elitei comuniste …, p. 1 1 1.
4. „Proces verbal al ședinței Comisiei de Control (14 mai 1947)”, ANIC, fond CC al PCR – CCP (documente interne), dosar 1/1947, ff. 100‑101.
5. „Ședința Comisiei de Control (15 mai 1947)”, ibidem, f. 1 15.

300
Ștef an Bosomitu
trecutul greu verificabil (cu referire la anii petrecuți în Franța în timpul
celui de‑al Doilea Război Mondial – despre care partidul nu avea informa‑ții suficiente).
Acestea sunt doar câteva exemple care ilustrează maniera adesea arbitrară
prin care partidul a căutat să‑și regleze relația cu fostele sale cadre din ilega‑litate. Numărul fluctuant al celor cărora avea să li se recunoască stagiul de dinainte de 1944 și, implicit, calitatea de „ilegalist”, demonstrează că politicile partidului față de subiecții care activaseră înainte de 1944 au fost adesea infle‑
xibile și intransigente, sancționând orice eroare (reală sau închipuită) din trecut.
Încadrată într‑o astfel de evoluție, relația dintre ilegaliști și partid nu
avea să cunoască un compromis general până în momentul evocat în debu‑
tul acestui studiu – Congresul al IX‑lea al PCR, cel care a impus un soi de
„reparație morală” față de toți foștii membri ai mișcării comuniste inter ‑
belice – cărora li se recunoșteau astfel meritele și aportul adus cauzei
comunismului. Desigur, au existat evoluții distincte în anii anteriori – în sensul reconsiderării statutului de „ilegalist” în anumite cazuri, însă aces ‑
tea au fost puține și adesea au presupus multă răbdare din partea subiecți‑lor. Spre exemplu, Paraschivei Breiner – cea care fusese oficial exclusă din partid în 1947, prin decizia Comisie de Control, avea să i se revizuiască
cazul în 1949. De această dată, partidul s‑a dovedit a fi mai binevoitor,
admițând reîncadrarea în partid a Paraschivei, însă ca membru nou (cu stagiul din 1949). O încercare ulterioară de recunoaștere a activității din ile‑galitate avea să se încheie cu un eșec – în 1956, Comisia Controlului de Partid a decis că Paraschiva Breiner nu merită (încă) statutul de „ilegalist”, recon‑firmându‑i stagiul de partid din 1949. Abia la a treia încercare – în urma
unui memoriu înaintat organelor de partid de către Paraschiva Breiner în
data de 6 septembrie 1960, Comisia Controlului de Partid, printr‑o hotărâre care avea să i se comunice personal, la sediul instituției, în data de 9 iunie 1961, a decis să îi recunoască Paraschivei Breiner stagiul de partid din 1924
1.
Dincolo însă de aceste cazuri singulare, relația dintre partidul comunist
și o majoritate a cadrelor sale din ilegalitate avea să evolueze într‑un regis ‑
tru mai degrabă conflictual – așa cum am arătat anterior. Ruptura care se
crease între idealul întrupat de imaginea mesianică a partidului mântuitor și
realitățile (adesea) nenorocite ale existenței postbelice au generat narațiuni
critice la adresa partidului, care dădeau glas, practic, nemulțumirilor vechilor cadre. De cele mai multe ori, aceștia percepeau transformările și evoluțiile
1. ANIC, fond CC al PCR – Colegiul Central de Partid, dosar B/2806 (Paraschiva
Breiner), vol. I, ff. 1‑1 1.

301
„Puțini am fost, mulți am rămas” . Preliminarii…
postbelice ale partidului ca un soi de rătăcire, sau ca o abatere a acestuia
de la calea sa dreaptă – aceea a izbăvirii celor nevoiași și mulți. Un poem
al Doinei Sălăjan din 1956 surprinde esența acestei realități, subliniind falia
care se crease între ceea ce devenise partidul postbelic în raport cu misiu‑
nea sa istorică:
Uitarea‑i boală gravă și perfidă,
Otravă lentă doborând târziu, Microb, venit în suflet să ucidă Tot ce‑i curat, tot cei frumos și viu
El a uitat și iată‑l azi cum moare
Inconștient și vesel și sătul Pentru‑amintiri a pus în jur hotare Și‑a scris pe toate porțile: destul
Și iată‑l azi, cu rănile închise
Și înlăuntru fără suferinți. El nu mai are trăsături și vise Și nu‑i mai sunt privirile fierbinți
El a uitat de bici și înjosire.
De frații lui însângerați, desculți. El a uitat de ură și iubire Și a uitat nădejdea celor mulți
El a uitat că a pornit din beznă
Și a uitat de‑un jurământ făcut Când i‑a căzut cătușa de pe gleznă Și iată‑l azi zâmbind satisfăcut.
El a uita că viața‑i tare scurtă
Și nu ai timp pe toate să le faci De stai, te bați cu palma peste burtă Și spui sătul: „nu mai suntem săraci” .
El a uitat și iată‑l azi cum moare
Inconștient și puhav și grotesc. Uitarea, boală grea, înșelătoare, Ucide tot ce‑i sfânt și omenesc
1.
1. Doina Sălăjan, Uitarea, în Gazeta literară, nr. 41, 1 1 octombrie 1956.

302
Ștef an Bosomitu
E de la sine înțeles că gestul de „frondă” al Doinei Sălăjan avea să fie
aspru pedepsit de către organele partidului. Una dintre tinerele speranțe
ale literaturii românești postbelice – avea doar 20 de ani în 1956, absolventă
a Școlii de literatură și critică literară „Mihai Eminescu” din București (1951‑1954), alături de Nicolae Labiș sau Radu Cosașu, Doina Sălăjan era membră a Uniunii Tineretului Muncitoresc și colaboratoare literară a revis ‑
tei „Cravata Roșie” – oficiosul CC al UTM. În 1957 avea să devină și membră a Uniunii Scriitorilor. Doina Sălăjan avusese deja primele sale contre cu aparatul birocratic al partidului, o notă a Direcției de Propagandă și Cultură a CC al PMR din 1 decembrie 1956 semnalând faptul că aceasta ar fi susținut: „ aceeași teză a lipsei de libertate în exprimarea adevărate‑
lor sentimente în creație”
1. Doina Sălăjan avea să plătească pentru poemul
publicat în octombrie 1956 abia în 1958, când avea să fie exclusă din Uniunea Scriitorilor, UTM și demisă din redacția „Cravatei Roșii” . După excludere, Doinei Sălăjan nu i s‑a mai permis să publice, volumele sale fiind respinse sistematic de către edituri. În 1960, a fost trimisă „în pro‑ducție” la fabrica „Electromagnetica” – unde a lucrat ca muncitor necali‑ficat. Demostene Botez a fost unul dintre cei care au cerut reabilitarea
Doinei Sălăjan în 1962 – propunere respinsă de cadrele superioare ale partidului
2. Doina Sălăjan a fost reabilitată doar după 1965 – i s‑a permis
înscrierea la Facultatea de Litere a Universității din București, iar din 1968 a redevenit membru al Uniunii Scriitorilor.
Într‑un registru asemănător putem include și un alt document – cu o
genealogie și o istorie puțin cunoscute. În data de 15 mai 1958, ajungea la registratura Cancelariei CC al PMR un memoriu semnat de „Comitetul Central al Partidului Comunist Independent”, adresat Comitetului Central al PMR. Întreg textul memoriului semnat de autorii anonimi nu era decât
1. Cristian V asile, PMR și „domesticirea” tinerilor scriitori la sfârșitul anului 1956, în Doina Jela, Vladimir Tismăneanu (coord.), Ungaria 1956: revolta minților și
sfârșitul mitului comunist, Editura Curtea V eche, București, 2006, pp. 222‑229.
2. Într‑o notă adresată lui Leonte Răutu, din 12 aprilie 1962 (venită ca urmare a demersurilor lui Demostene Botez), Virgil Trofin nota următoarele: „Doina Sălăjan s‑a dovedit a fi un element dușmănos. Prin versurile pe care le‑a scris, și îndeosebi poezia „Uitarea”, publicată în „Gazeta literară”, defăima partidul nostru, împroșca cu noroi în cadrele partidului încercând să le discrediteze în fața poporului. Ea a lansat un atac deschis împotriva partidului, susținând că partidul a uitat de sufe‑rințele celor mulți, că politica sa n‑ar exprima interesele clasei muncitoare, ale întregului popor. În fond, poezia „Uitarea” este o chemare directă, deschisă la contrarevoluție”, „Notă cu privire la Doina Sălăjan”, ANIC, fond CC al PCR –
Cancelarie, dosar 88/1962, ff. 27‑30.

303
„Puțini am fost, mulți am rămas” . Preliminarii…
un rechizitoriu dur la adresa conducerii superioare a P .M.R.: erau sem‑
nalate mizeria și greutățile în care își duc viața muncitorii, dar mai ales abuzurile la care era supusă țărănimea, în numele colectivizării. Nu în ultimul rând, o problemă majoră pentru nemulțumiți o reprezentau politicile excluzive ale partidului – controlul, marginalizarea, epurările și represiunea îndreptate împotriva membrilor de partid, mulți dintre ei „ilegaliști”, în favoarea unor „carieriști”
1. Dincolo de aceste detalii, mai importante – din
prisma demersului nostru, sunt amănuntele care sugerează posibilitatea concentrării unui curent critic la adresa politicilor PMR, generat în special
de „comuniștii veterani” . Punctele 1) și 2) ale memoriului PCI definea structura acestei presupuse organizații, despre care se menționau următoa‑rele:
1) Partidul Comunist Independent din RPR a luat ființă în anii 1949‑1950 în urma acțiunii samavolnice și netovărășești a Partidului Muncitoresc Român, cari cu ocazia verificării membrilor de partid și cu ajutorul legionarilor primiți în partid, au exclus din rândurile P[ artidului] Muncitoresc Român, pe unii din
cei mai buni fii ai clasei muncitoare; 2)Partidul Comunist Independent cuprinde majoritatea celor mai buni comuniști, vechi luptători și aderenți ai mișcării muncitorești, care în anii grei ai ilegali‑tății Partidului Com[ unist] Rom [ân] au colaborat cu noi într‑un fel sau altul
după posibilități. În general el cuprinde majoritatea comuniștilor oropsiți de P[artidul] M[uncitoresc] Rom [ân] pe nedrept
2.
Fără a reprezenta o confirmare explicită, detaliile alimentau informații
anterioare, care sugerau existența unor poziționări potrivnice partidului comunist, concentrate în jurul unora dintre vechii militanți ai mișcării muncitorești, informații care parvin Kremlinului încă din anul 1949
3.
Partidul a tratat cu oarecare rezervă documentul sus‑amintit, preferând
să nu dea prea multă însemnătate unei simple „scrisori anonime” – așa cum a fost catalogat înscrisul. Însă evoluțiile imediate acestui moment vin totuși să justifice ceea ce memoriul clama cu atâta coerență: existența unei rup‑
turi evidente între puterea politică și vechile cadre ale partidului. „Prigoana”
la care au fost supuși „ilegaliștii” îndeosebi după 1958 își așteaptă încă
1. Ștefan Bosomitu, O altă destalinizare ratată. Un memoriu al Partidului Comunist
Independent, 15 mai 1958, în Arhivele totalitarismului, nr. 2/2014, pp. 189‑201.
2. ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 66/1958, f. 1‑8.
3. Florin Constantiniu, Postfață la vol: Alina Tudor, Dan Cătănuș (eds.), Amurgul
ilegaliștilor. Plenara C.C. al P .M.R. din 9‑13 iunie 1958, Editura Vremea, București, 2000, p. 245.

304
Ștef an Bosomitu
elucidarea – explicațiile de până acum ale istoriografiei fiind parțiale și,
foarte probabil, incomplete. Intrarea (recentă) în circuitul științific a arhi‑vei fostei Comisii a Controlului de Partid – care a instrumentat întreaga operațiune, va lămuri poate care au fost dedesubturile acestei afaceri de
epurări sinistre, pe care Partidul Muncitoresc Român a lansat‑o împotriva
propriilor cadre.
În loc de concluzii
Studiul meu este un demers introductiv și exploratoriu, care încearcă să fixeze câteva piste de cercetare și analiză a problematicii „ilegaliștilor” partidului comunist. În aceste condiții, nu pot avansa o serie de concluzii, fie ele și preliminarii. Pot însă să fixez, fără a insista însă asupra lor, alte
câteva chestiuni care pot deveni elemente ale unei abordări și mai amănun‑
țite a problematicii „ilegaliștilor” .
Deși reprezintă un construct postfactual, simbolic și eroizant al narați‑
unilor propagandistice comuniste, ilegalistul rămâne un concept care, pen‑tru o bună și pertinentă înțelegere, necesită recursul la o multitudine de surse, dar și depășirea cadrelor cronologice circumscrise termenului. Mai precis, dacă vom căuta să îl înțelegem doar din prisma construcției sale postbelice, a modului în care noțiunea s‑a edificat și a evoluat în perioada respectivă, pierdem din vedere tocmai perioada anterioară – cea în baza și în virtutea căreia noțiunea s‑a născut. Fără o decodificare deplină a păien‑jenișului de structuri și relații care guvernează mișcarea comunistă în perioada de dinainte de 1944, nu vom putea înțelege întru totul: de ce noțiunea s‑a născut într‑o anumită manieră – și nu altfel; de ce partidul a
insistat asupra unor momente, eroizându‑le, lăsând la o parte altele – poate
la fel de importante; în fine, de ce subscrise acestei noțiuni aveau să se regăsească anumite personaje, în vreme ce altele aveau să fie date uitării.
În aceeași manieră, o abordare ceva mai complexă a problematicii „ile‑
galistului” va trebui să aibă în vedere diferențele dintre construcția simbo‑lică promovată de narațiunile ideologizante ale propagandei comuniste și modul în care se naște și evoluează identitatea militantă a ilegaliștilor – atât cea individuală, cât și cea colectivă. Deși procesele sunt concomitente și congruente, influențându‑se reciproc, ele evoluează adesea și în parametrii și planuri diferite – aceste evoluții dând naștere tensiunilor care au generat
și amplificat starea conflictuală dintre aceste două entități. Se prea poate
că relația dintre partid și corpusul ilegaliștilor să fi evoluat într‑un registru

305
„Puțini am fost, mulți am rămas” . Preliminarii…
conform căruia partidul considera că făcuse destul numai prin (re)valori‑
zarea trecutului revoluționar – o revalorizare care se răsfrânsese și asupra subiecților acestui trecut, în vreme ce ilegaliștii, raportându‑se la narațiunile oficiale, s‑ar fi simțit deposedați simbolic de memoria lor militantă.
Dincolo de aceste chestiuni, miza reală a unui astfel de proiect ar repre‑
zenta‑o încercarea de a stabili în ce măsură „ilegaliștii” s‑au identificat ca grup reprezentativ din punct de vedere social, dar mai ales în ce măsură au fost conștienți de apartenența la un corpus distinct, care ar fi putut genera solidarități și inițiative. Tot așa, e important de analizat posibilitatea ca grupul ilegaliștilor să fi dezvoltat în timp un soi de discurs alternativ și, pe alocuri, critic față de puterea politică. Cele câteva exemple menționate mai sus sugerează că o astfel de probabilitate nu este exclusă. Desigur, avansând o asemenea ipoteză, trebuie avut în vedere faptul că discursul critic al ile‑galiștilor – dacă și cât va fi existat el, nu va fi vizat niciodată Partidul – acesta rămânând în permanență un reper cu atribute quasi‑mitologice, ci
mai degrabă puterea politică și pe reprezentanții ei – percepuți ca fiind circumstanțiali și vremelnici, dar și politicile promovate de aceștia, adesea considerate ca fiind ca fiind antagonice spiritului, naturii, obiectivelor, și țelurilor Partidului.

Ionuț Mircea Marcu
Ion Popescu‑Puțuri (1906‑1993). O biografie
Abstract. The aim of this study is to propose a biographic analysis of Ion Popescu‑Puțuri,
who`s life is overlapping with the history of the Romanian communism. A member of the communist movement since the interwar period, he has held various positions after the Second World War, especially related to the propaganda apparatus. He was as well the ambassador of Romania in Hungary during the 1956 Revolution and for almost three deca‑des the director of the Party History Institute, having an important contribution to the transition from a stalinist historiography to a nationalistic metanarrative.Our research has used mainly the documents kept at the National Archives of Romania, in the fund of Popescu‑Puțuri family. This approach had some methodological difficulties, but had the important advantage of presenting a much closer and personal interpretation of our subject`s life. Our bigger objective was to use the case study of Popescu‑Puțuri in order to better understand how the communist regime in Romania changed during its history and how individuals, in this case an old member of the communist movement, adapted to these ever‑changing political conditions. Therefor, this paper is not a final, definitive, biography of Ion Popescu‑Puțuri, but one of the many possible.
Keywords: biography, interwar communism, propaganda, history‑writing

Până relativ recent, metoda biografică1 nu a fost considerată o modali‑
tate dezirabilă de interogare a trecutului. S‑a argumentat că inerenta con‑
centrare asupra vieții unei persoane (sau asupra unor grupuri, în cazul
prosopografiei) nu poate explica procesele istorice complexe, structurile și
fenomenele de lungă durată fiind așadar mai importante decât oricare indi‑
vid2. Este totuși necesar de menționat că, încă din antichitate3, istoricii,
sub o formă sau alta, au utilizat metoda biografică. Istoriografia occidentală,
în special, a recuperat și sistematizat biografia, demonstrând că ea poate oferi analize care depășesc limitele cronologice și/sau tematice convențio‑
nale. În această accepțiune, biografia poate servi la înțelegerea modalități‑lor și a intensității în care procesele istorice se reflectă asupra personajului
ales, la sesizarea gradului în care contextul poate determina sau nu opțiuni
profesionale și personale sau la determinarea căilor prin care grupurile își
modifică strategiile într‑o situație istorică dată. În același timp, această
metodă indică posibilitățile de adaptare ale personajului analizat, cât și
înțelegerea și interpretările acestuia din urmă cu privire la evenimentele pe
care le‑a trăit. Biografia istorică devine, în acest sens, atât reconstrucția
vieții unui individ, cât și reprezentarea unui personaj istoric
4.
Obiectivul studiului de față este să utilizeze această metodă de cercetare în
cazul lui Ion Popescu‑Puțuri (n. 26 mai 1906, sat Puțuri, com. Castranova,
1. Pentru aspecte teoretice și metodologice ce privesc metoda biografică vezi: Christian
Klein (editor), Handbuch Biographie. Methoden, Traditionen, Theorien, V erlag J.
B. Metzler, Stuttgart, Weimar, 2009 și Lloyd E. Ambrosius, Writing Biography:
Historians & Their Craft, University of Nebraska Press, Lincoln & London, 2004. Pentru o analiză despre diferențele între tradiția europeană și cea nord‑americă în ana ‑
liza biografică vezi: V olker Depkat, „The Challenges of Biography: European‑American Reflections” în American Quarterly, no. 58/2006, pp. 1249‑1261.
2. V ezi: Robert J. Knecht, „La biographie et l`historien” în Cahiers de l`Association
internationale des études francaises , no. 52, 2000, pp. 169‑181.
3. Plutarh în Viețile paralele și Suetonius în Viețile celor doisprezece cezari putem
considera că au creat acest model istoriografic, care a fost apoi replicat și de istori ‑
ografia occidentală medievală.
4. Birgitte Possing, Biography: Historical, articol disponibil online la adresa: http://
www.possing.dk/pdf/historicalbio.pdf (18.08.2017).

309
Ion PoPescu‑Puțur I (1906‑1993). o bIografIe
jud. Dolj – d. 1993, București).De profesie ziarist1, membru de partid din
1932, deținut la Doftana, Târgu Ocna, Caracal și Târgu Jiu, a ocupat un
număr important de funcții după 23 august 1944. A fost responsabil al sectorului de artă și cultură, director al AGERPRES (1949‑1951), vicepre‑ședinte al Consiliului de Stat al Planificării (1952‑1954), locțiitor al ministru‑lui Culturii (1954‑1955), ambasador în Ungaria (1955‑1958), reprezentant al PMR la revista „Probleme ale păcii și socialismului” (1958‑1961) și director al Institutului de istorie al PMR/PCR/Institutul de studii istorice și social‑politice de pe lângă CC al PCR (1961‑1990). A fost deputat în Marea Adunare Națională, cu unele întreruperi, din 1959 până în 1989 și membru în Comitetul Central din 1960 până în 1989
2. Între 1965‑1969 a
fost membru în Consiliul de Stat3. Cu toate acestea, Popescu‑Puțuri nu a
fost niciodată unul dintre actorii importanți în regimul comunist, lucru care explică și de ce nu există un studiu biografic despre acesta
4. În același timp,
alegerea pentru cercetarea de față își are originea în faptul că viața lui coincide cu istoria comunismului românesc (din punct de vedere cronologic o și depășește).
Sursele principale ale cercetării se constituite, în primul rând, din docu‑
mentele de arhivă disponibile la Arhivele Naționale Istorice Centrale în colecția familiei Popescu‑Puțuri, la care se adaugă, în funcție de relevanță, materiale arhivistice din diverse secții ale Comitetului Central. Colecția la care facem referire conține o varietate de documente (copii ale documen‑telor oficiale, rapoarte, note, autobiografii, procese verbale etc.) care acoperă întreaga viață a lui Popescu‑Puțuri. Alegerea surselor are două motive. În primul rând, aceste documente pe care le‑am utilizat în cerce‑tarea de față nu au fost, decât cu puține excepții, introduse în circuitul științific. În al doilea rând, specificul acestui tip de fond arhivistic permite
1. Fără a avea o pregătire reală în acest domeniu, a colaborat la următoarele periodice, înainte de 23 august 1944: „Duminica poporului” (1925), „Cultura poporului” (1926), „Gânduri noi” (1927), „Înainte” (1928), „Munca zilnică” (1928), „Tânărul luptător” (1929). (ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 1, f. 9).
2. Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), Colecția Popescu‑Puțuri –
familial, dosar nr. 1, passim; Florica Dobre (coord.), Membrii C.C. al P .C.R.
1945‑1989. Dicționar , studiu introductiv de Nicoleta Ionescu‑Gură, Editura Enciclo ‑
pedică, București, 2004, pp. 484‑485.
3. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 1, f. 12.
4. Cu exceptia celei din volumul de popularizare a istoriei semnat de Laurențiu Ungureanu și Radu Eremia: Laurențiu Ungureanu, Radu Eremia, Apostolii lui
Stalin. Cercul ipocriților , volumul III, Adevărul Holding, Bucuresti, 2015, pp.
187‑191.

310
Ionuț MIrcea Marcu
cercetătorului să cunoască mult mai îndeaproape personajul pe care îl ana‑
lizeză, pentru că are acces la documente mult mai personale decât de obicei.
Această metodă de cercetare are, totuși, și câteva limite și dificultăți
metodologice. Pe lângă lipsa unor perioade, neacoperite de materialele
disponibile, acest tip de fond arhivistic îl pune pe cercetător atât în poziția
riscantă de a citi biografia unui individ într‑o notă foarte subiectivă, cât și
de a suprainterpreta evenimente sau alegeri. Din aceste motive, pe parcur ‑
sul cercetării a fost necesar nu doar să contextualizez fiecare informație, ci și să identific resorturile mai profunde din spatele fiecărui document.
Acest studiu conține așadar o biografie a lui Popescu‑Puțuri (am ales
intenționat articolul nehotărât), una dintre cele posibile, care reiese în principal din documentele create chiar de el și care nu este exhaustivă și nu răspunde tuturor întrebărilor posibile.
Un ilegalist „empiric”
Ion Popescu s‑a născut pe 26 mai 1906 în comunaPuțuri, în apropierea Craiovei. Despre părinți (Nicolae, 28 de ani în 1906, și Chera, 18 ani în 1906) nu se cunosc foarte multe informații
1. Tot ce știm despre tatăl lui
este că a deținut 7,5 ha de pământ și a avut o cârciumă între 1924‑19302.
Observăm încă de pe acum că cel care avea să devină Ion Popescu‑Puțuri reprezenta mai degrabă o excepție printre ilegaliștii comuniști, deoarece nu provenea dintr‑o zonă marginală, nici socială, nici etnică. Probabil că aceasta explică și faptul că, în toate autobiografiile, oricând ar fi fost ele
redactate, Popescu‑Puțuri trece foarte repede peste detaliile privitoare la
părinți.
De asemenea, informațiile despre adolescența lui sunt foarte puține,
educația formală fiind întreruptă în timpul liceului. Popescu‑Puțuri avea să susțină ulterior că a fost exmatriculat din cauza faptului că ar fi făcut „pro‑pagandă comunistă printre elevi”
3, dar acest fapt este puțin probabil. O
explicație mai plauzibilă ar fi că Ion Popescu lucra deja în timpul liceului.
Conform propriei autobiografii din anii ’50, a luat contact cu mișcarea
1. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 1, f. 1.
2. ANIC, Fond C.C. al P .C.R. Secția Cancelarie. Dosare Anexă, dosar nr. 164/1960,
f. 23.
3. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 1, f. 22.

311
Ion PoPescu‑Puțur I (1906‑1993). o bIografIe
comunistă în 1924‑1925, în perioada în care lucra la CFR – Serviciul J
Craiova1. Își descrie activitatea în autobiografie ca fiind „empirică”, limi‑
tându‑se la editarea unui periodic intitulat „Gânduri noi” . Prima arestare a avut loc în 1927, în contextul în care, considera acesta, ar fi descoperit agenți ai Siguranței inflitrați în redacția revistei. Nevoit să‑și dea demisia și să părăsească Craiova, Popescu a plecat la București, însă nereușita găsirii unui loc de muncă în capitalăl‑a făcut să ia decizia plecării în Rusia. A ajunspână în Chișinău, însă nu a reușit să treacă granița. Prins de auto‑rități, a fost chestionat și trimis înapoi la București. Aicia început să se implice, încă timid totuși, în activitatea UTC, fapt care i‑a adus și prima detenție ceva mai lungă, în închisoarea Jilava, unde a fost ținut în prevenție. A fost coleg de închisoare cu membri importanți ai mișcării comuniste ilegale, printre care Boris Ștefanov și V asile Luca. După cele șase luni de închisoare a devenit membru al UTC. Întors în București, și‑adesfășurat activitatea în cadrul unor publicații ilegale. În 1929 a fost arestat din nou, alături de un grup mai extins, pentru participarea la o întrunire comunistă. A fost eliberat în 1931, după ce și‑a ispășit pedeapsa de trei ani la Doftana și la Târgu Ocna. Momentul intrării în închisoare marchează și momentul în care devine membru al PCdR, deși i se recunoaște oficial acest statut abia în 1932
2, la eliberare.
Nu știm cu certitudine când a decis Ion Popescu să‑și adauge la numele
de familie numele localității de origine. Știm însă sigur că în momentul căsătoriei (din 1942) făcuse deja acest lucru
3. În privința motivației, putem
considera că explicația cea mai probabilă, și cea mai simplă, e că numele Ion Popescu era unul mult prea răspândit.
Devenit membru cu drepturi depline al Partidului Comunist din România,
activitatea lui Popescu‑Puțuri a crescut în importanță în anii `30. Inițial, a avut atribuții de organizare a activității membrilor de partid din regiunea Olteniei, până în 1934, când a fost mutat ca instructor în Moldova. L‑a întâlnit pe Marcel Pauker, de la care a preluat atribuțiile de organizare a Regionalei Iași. Următorul pas în carierăa fost mutarea la București, fiind chemat de Gheorghe Stoica și Alexandru Sencovici pentru a fi instructor al partidului în organizațiile de masă. Conform propriei mărturii
4, în această
perioadă a lucrat cu Marcel și Ana Pauker. În 1935 a devenit secretar al
1. Ibidem, f. 2.
2. Ibidem, ff. 20‑32.
3. Ibidem, f. 2.
4. Este foarte probabil ca documentul la care facem referire să fi fost redactat înainte de 1952, lucru care explică descrierile pozitive pe care Popescu‑Puțuri le face cu

312
Ionuț MIrcea Marcu
organizației de partid din capitală1. În 1935 a participat la o plenară a PCdR,
desfășurată în Cehoslovacia. În contextul luptelor fracționiste din mișcarea
comunistă ilegală, Popescu‑Puțuri și‑a pierdut pozițiile de răspundere. Este o perioadă dificilă atât pentru el cât și pentru mișcarea comunistă. Popescu
va redeveni relativ important doar spre sfârșitul anilor `30, când va prelua
conducerea activității editoriale a unor reviste de orientare comunistă
2. În
1938 locuința lui Popescu‑Puțuri a fost percheziționată. A fost arestat, deoarece s‑au găsit asupra sa materiale conspirative și o scrisoare adresată de muncitorii de la Societatea de Transport București lui Boris Ștefanov. La Siguranță a recunoscut că îl cunoștea pe Ștefan Foriș. Mai mult decât atât, a intrat în unele discuții despre politică cu directorul general al
Siguranței. Ulteriora recunoscut la partid aceste discuții, î 1939 intrând în
conflict cu Foriș, care l‑a scos din munca de partid
3.
Ștefan Foriș l‑a trimis pe Popescu‑Puțuri să organizeze activitatea ilegală
a partidului din Oltenia, decizie care l‑a nemulțumit destul de mult pe acesta din urmă. Lăsând la o parte teama de a fi recunoscut, care probabil că era reală, la fel de importantă era și realitatea că mutarea din capitală în provincie
reprezenta o retrogradare: „I‑am răspuns că sunt împotriva acestei hotărâri,
că eu în felul acesta sunt aruncat în mâinile Siguranței, că‑mi va fi nespus de greu să mă mișc în regiune, Siguranța fiind permanent pe urmele mele, dar eu mă supun disciplinei de partid și plec în Oltenia, ceea ce am și făcut”
4.
Nu avea să rămână decât câteva luni în provincia de origine. În 1940 a activat
o scurtă perioadă în conducerea regională a Ajutorului Roșu Internațional. La puțin timp după a fost închis patru ani la Caracal și Târgu Jiu
5. În lagăr
a fosta fost ales în biroul de partid, deținând funcția de secretar. Un docu‑ment din 1960 descrie activitatea lui ca fiind bună, deși „a avut o serie de lipsuri și abateri de la linia și metodele de muncă ale partidului”
6.
În lagărul de la Târgu Jiu, Ion Popescu‑Puțuri s‑a căsătorit cu Maria
Triboi. Maria Popescu‑Puțuri (născută Triboi sau Triboianu, după numele
bunicului) s‑a născut la 7 aprilie 1914, în comuna Ciorești, din apropiere
referire la Ana Pauker și V asile Luca. În textele ulterioare, aceștia doi vor fi omiși (ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 1, ff. 20‑45).
1. Ibidem, ff. 32‑34.
2. Ibidem, ff. 35‑45.
3. ANIC, fond C.C. al P .C.R. Secția Cancelarie. Dosare Anexă, dosar nr. 164/1960, f. 22.
4. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 1, f. 55.
5. Florica Dobre, op. cit., p. 484.
6. ANIC, fond C.C. al P .C.R. Sectia Cancelarie. Dosare Anexa, dosar nr. 164/1960, f. 22.

313
Ion PoPescu‑Puțur I (1906‑1993). o bIografIe
de Chișinău. A devenit membră a PCR în 1934, în perioada când locuia la
Iași. Și‑a pus la dispoziție locuința pentru activitatea Regionalei de partid Moldova și a făcut muncă de curier. În 1935 s‑a mutat la București, unde a avut atribuții în organizarea caselor conspirative pentru conducerea par ‑
tidului. În 1940 a fost trimisă la Iași, la Ajutorul Roșu, ocupându‑se de asigurarea legăturii între Comitetul Regional Moldova și capitală. A fost arestată în 1941, judecată pentru activitate împotriva intrării României în războiul antisovietic, dar achitată din lipsă de probe. A fost arestată din
nou în 1943 și internată la Târgu Jiu, de unde a fost eliberatăla 4 august
1944. La 25 august a primit sarcina de a organiza Apărarea Patriotică în
regiunea Oltenia. Mutarea în 1946 la București a însemnat creșterea res ‑
ponsabilităților, fiind transferată la Consiliul General al ARLUS
1, cu atri‑
buții la secția țărănească. În 1951 a fost numită șef al sectorului de cadre
la Sectorul de agitație și propagandă din Comitetul de partid Gheorghe Gheorghiu‑Dej. În 1952‑1959 a lucrat tot în domeniul cadrelor, în diverse
instituții (Ministerul Industriei Alimentare, DGRMIA
2). În 1959 a fost
pensionată pe motiv de boală3.
Activitatea soților Popescu‑Puțuri din această perioadă, a internării la
Târgu Jiu, avea să facă obiectul unor discuții la partid, după 1944. În 1963
Maria Popescu‑Puțuri a dat o declarație cu privire la două chestiuni: înlă‑
turarea lui Ștefan Foriș de la conducerea Partidului Comunist din România
și evadarea lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej de la Târgu Jiu, din august 1944. Autoarea notei arăta că l‑a cunoscut pe Dej în momentul transferului aces ‑
tuia de la Caransebeș. Dej, care ar fi fost preocupat de evenimentele ce urmau a se petrece în țară, ar fipregătit‑o pe aceasta pentru primirea unui mesaj venit din exterior, prin intermediul unui medic. Printr‑unbilet ascuns
într‑o gogoașă, oferită Mariei Popescu‑Puțuri de către un simpatizant comu‑
nist introdus în spital de medicul respectiv, Dej a fost informat de înlătu‑rarea lui Ștefan Foriș de la conducerea partidului. Eliberată din lagăr în iulie, Ion Popescui‑a transmis soției sale să nu meargă în satul Puțuri, unde
1. Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (vezi: Georgiana
Leșu, Instituționalizarea „prieteniei” între România și Uniunea Sovietică. Aspecte din
activitatea A.R.L.U.S.,în Adrian Cioflâncă, Luciana M. Jinga (coord.), Represiune
și control societal în România comunistă, Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, volumele V‑VI, 2010‑201 1, Editura Polirom, Iași, 201 1, pp. 313‑325).
2. Direcțiunea Generală a Rezervelor de Materiale Industriale, Agricole și Alimentare de pe lângă Consiliul de Miniștri al R.P .R.
3. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 826, ff. 58‑61.

314
Ionuț MIrcea Marcu
i se stabilise domiciliu obligatoriu, ci să meargă la Craiova pentru a trans ‑
mite bani unui membru de partid, iar apoi să plece la Râmnicu Vâlcea, la
părintele Marina. Ajungând la acesta din urmă, Maria îl reîntâlnește pe
Dej, care evadase1.
În perioada ilegalității, Ion Popescu‑Puțuri nu a fost unul dintre membrii
importanți ai PCdR. Principalele activități în care s‑a implicatau fost cele,
folosind propria‑i descriere, de natură „empirică”, înțelegând prin aceasta
redactarea diverselor materiale propagandistice, publicate însă în periodice
marginale ale mișcării de stânga, sau de cărți de literatură, despre care avea să susțină, după război, că aveau o dimensiune subversivă:
Era pe vremea când se pregătea pe față deschiderea drumului hitleriștilor în
țară. Am considerat că cel mai bun lucru pe care‑l puteam face pentru Partid în acel moment era să scriu împotriva acestui curent ce încerca să se creeze în țară. Astfel sub un nume nevinovat: Două paie la trei măgari, am scris o carte de literatură în care arătam printre altele ce‑a însemnat pentru noi ocupația germană din 1918
2.
Deși nu a fost unul dintre ilegaliștii importanți, întreaga carieră postbe‑
lică a lui Popescu‑Puțuri va fi construită pornind de la dublul său stătut:
în primul rând acela de membru al mișcării comuniste ilegaliste, și în al
doilea rând cel de comunist cu oarecare valențe intelectuale. Ambele se
configuraseră încă dinainte de 23 august 1944.
Un „intelectual autodidact”
În primii ani de după 23 august 1944, soții Popescu‑Puțuri au deținut pozi‑ții apropiate, mai mult sau mai puțin, de domeniul cultural. Dacă Maria a coordonat activitatea de propagandă desfășurată de ARLUS în satele din jurul capitalei
3, Ion a fost în această perioadă responsabil al sectorului de
artă și cultură, director al AGERPRES, vicepreședinte al Consiliului de
Stat al Planificării, locțiitor al ministrului Culturii.
1. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 833, ff. 28‑31. Despre evada‑rea lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej din lagărul de la Târgu Jiu vezi Dumitru Lăcătușu, „Fuga spre putere” . Evadarea lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej din lagărul de la Târgu Jiu, în Ștefan Bosomitu, Mihai Burcea (coord.), Spectrele lui Dej. Incursiuni în
biografia și regimul unui dictator, Editura Polirom, Iași, 2012, pp. 76‑101.
2. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 1, f. 60.
3. Idem, dosar nr. 833, ff. 3‑9.

315
Ion PoPescu‑Puțur I (1906‑1993). o bIografIe
Spre deosebire de cea mai mare parte dintre colegii ilegaliști, Ion
Popescu‑Puțuri nu‑și puteafolosi originea socială și experiența interbelică
ca legitimare pentru noul statut politic și social1. Fără a proveni dintr‑o
familie de muncitori și fără a avea experință, cu excepția perioadei de la CFR Craiova, în alte forme de activitate decât cele intelectuale sau cvasi‑inte‑
lectuale, Popescu‑Puțuri și‑a construit, în autobiografiile pe care le‑a sem‑nat, un profil diferit de cel al majorității comuniștilor romani. Două dimensiuni biografice reies drept esențiale în documentele din această
perioadă. Calitatea de ilegalist a fost una foarte importantă pentru numirea
lui Popescu‑Puțuri în funcțiile postbelice, pentru că totul se desfășura într‑un context mai larg, în care regimul comunist își rescria succesiv istoria cu privire la perioada interbelică, în funcție de necesitățile prezentului. Chiar
și în contextul acestor modificări semnificative, Popescu‑Puțuri a fost capa‑
bil să se adapteze excelent la evoluțiile generale ale regimului
2 și să‑și
rescrie propria biografie interbelică după cum cereau necesitățile politice ale prezentului. În al doilea rând, Popescu‑Puțuri s‑a (auto)definit ca ziarist/
scriitor, începând cu anii `60 adăugându‑se și „istoric”, pentru a se (auto)
poziționa în rândurile intelectualității (înțeleasă într‑un sens foarte larg al termenului). Astfel se explică numirea lui în funcții care atingeau domeniul
cultural. Aceste douăcoordonate biografice reflectă poziționarea ambiguă
a lui Popescu‑Puțuri atât în raport cu colegii de partid, cât și cu intelectu‑alii.
Cadrul general era complex. A existat o relație neclară între intelectuali
și regimul de democrație populară, cel puțin în prima jumătate a anilor `50. Fără a fi considerați de ideologia marxist‑leninistă o clasă socială, intelec‑tualii (în special cei din domeniile umaniste) aveau un statut incert. Puteau fi ideologi ai regimului de democrație populară, aflați în slujba clasei
muncitoare, dar tocmai această logică a intelectualului care are drept scop
legitimarea politicului făcea ca unii să poată fi atacați ca actori ce justifi‑caseră orânduirile politice anterioare. Regimul a operat din acestăcauză cu
1. Discutia este una mult mai complexă, vezi Șerban Sorin, Ilegaliștii, în Lucian Boia
(coord.), Miturile comunismului românesc, Editura Nemira, București, 1998, pp.
133‑147.
2. Cristina Diac, „«Eroi și martiri ai clasei muncitoare». Biografia ca tehnică a pro‑
pagandei comuniste”, în Krypton. Identità. Potere. Rappresentazioni, no. 1, Apologie,
Roma Tre‑Press, 2013, pp. 92‑102; Ștefan Bosomitu, „Retrospecții subiective și tehnici de (re)construcție identitară. Trecutul ilegaliștilor PCdR reflectat în „auto‑biografii de instituție”, în Studia Universitatis Petru Maior. Historia, nr. 1/2016,
pp. 41‑64.

316
Ionuț MIrcea Marcu
o dublă măsură. Pe de‑o parte, a încercat să atragă intelectualii dispuși la
compromisuri pentru a‑și legitima puterea. De cealaltă parte, intelectualității nu i se garanta includerea totală în noul sistem socio‑politic
1. Raționalizând
propria situație în noul context, intelectualul a fost nevoit să se adapteze și să‑și modifice discursul cultural, utilizând o grilă ce pornește de la opozi‑ția directă la adresa la puterii, la o extremă, la sprijinirea necondiționată a acesteia, la cealaltă extremă. Cei mai mulți dintre intelectuali s‑au așezat pe poziții intermediare între aceste extreme
2. Popescu‑Puțuri însă este un
caz special3. Nefiind recunoscut (poate doar cu puține excepții) în câmpul
intelectualilor ca un coleg, s‑a folosit de statutul său politic pentru a se (auto)integra, mai degrabă formal, acestei categorii sociale.
Arhivele păstrează un număr foarte ridicat de însemnări personale în
colecția familiei Popescu‑Puțuri, începând cu 1944. Diversele caiete de notițe ale lui Ion Popescu‑Puțuri
4, cât și încercările literare ale lui acestuia5
ne prezintă un personaj într‑adevăr interesat să‑și creeze un fundament intelectual, oricât de schematic, nesistematizat și superficial, care să‑i permită să‑și justifice formal noul statut social. În mod special caietele de notițe relevă lecturile pe care Popescu‑Puțuri le are începând cu anii `50, cât și puncte de vedere personale sau reflecții cu privire la istorie, un subiect care îl fascina în mod real. Cercetarea acestor notițe ne arată cum și‑a
1. George Neagoe, O periferie centralizată: discursul de autolegitimare a scriitorimii
în câmpul muncii (1947‑1948). G. Călinescu în defensiva păturilor mijlocii, în Ștefan Bosomitu, Luciana M. Jinga (coord.), Marginalități, periferii și frontiere
simbolice. Societatea comunistă și dilemele sale identitare, Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Eximului Românesc, V olumul IX, Editura Polirom, Iași, 2015, pp. 220‑221.
2. Pentru câteva studii de caz vezi Adrian Bărbat, Intelectualii în tonuri de gri, în
Florin S. Soare (coord.), Politică și societate în epoca Ceaușescu, Editura Polirom, Iași, 2013, pp. 95‑102.
3. Din aceste motive consider că tipologia propusă de Mihai Botez (susținerea activă a sistemului comunist, acceptarea „pozitivă”, acceptarea „negativă” și respingerea totală și activă a regimului) nu se poate aplica în cazul lui Popescu‑Puțuri. În ace‑lași timp, tipologia a fost gândită pornind de la o definiție mai restrânsă a „inte‑lectualului”, care include o dimensiune calitativă, nu doar formală, care l‑ar exclude pe aceasta din urmă. În cercetarea mea operez mai degrabă cu o perspectivă formală, singura care îl include pe Popescu‑Puțuri (V ezi Mihai Botez, Intelectualii din Europa
de Est (Intelectualii est‑europeni și statul național‑comunist). Un punct de vedere românesc, Editura Vremea, București, 2016, pp. 54‑64.
4. Acestea sunt disponibile la ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosarele nr. 276‑403.
5. Disponibile la ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosarele nr. 547‑691.

317
Ion PoPescu‑Puțur I (1906‑1993). o bIografIe
construit orizontul de cunoaștere, care era grila pe care o folosea pentru a
înțelege lumea, grilă pe care o adapta la realitățile și necesitățile cotidiene.
Fără o educație solidă, fără o pregătire teoretică, Popescu‑Puțuri a fost un „autodidact” .
Așadar, până la mijlocul anilor `50, Ion Popescu‑Puțuri a activat în
domenii conexe mediului cultural, cu excepția perioadei în care a fost vice‑președinte al CSP . După o scurtă perioadă petrecută ca secretar la organiza‑
ția județeană din Romanați, prima atribuție oferită de noul regim postbelic
în capitală a fost cea în domeniul educației politice. Planul de muncă al
Comitetului de artă și cultură al Secției de educație politică a PCR avea
trecut la punctul 4: „Lămurirea liniei partidului în artă și a sarcinilor pe
care partidul le pune în fața oamenilor de artă. Înlocuirea simplei munci
operative prin munca planificată. Ridicarea nivelului politic și de cultură
generală a artiștilor, punându‑se în discuție problemele teoretice de artă. Traducerea și editarea unor materiale teoretice marxiste în domeniul artelor”
1.
După o scurtă perioadă petrecută în acest organism al partidului, care avea rolul de a „educa” ideologic masele și membrii
2, Popescu‑Puțuri este pro‑
movat în aparatul guvernamental, ca director al AGERPRES, instituție aflată
în subordinea Secției de Agitație și Propagandă. Aceasta fusese înființată
în mai 1949 pentru a înlocui agenția de presă „Rador”, având următoarele
atribuții oficiale: „recepționarea, transmiterea și difuzarea știrilor și foto‑
reportagiilor de presă politice, economice, culturale etc. externe și interne”3.
În privința activității reale, elocvente sunt sarcinile generale ale AGERPRES4,
trasate de Popescu‑Puțuri la o ședință din martie 1950: „lupta contra pro‑
pagandei anglo‑americane; articole proprii de contrapropagandă (știrile
1. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 45, f. 9.
2. În 1950, în contextul înființării Secției de Agitație și Propagandă, această structură
va deveni Sectorul propagandei de partid, care avea atribuții în implementarea hotărârilor partidului care priveau universitățile și școlile serale de marxism‑leni‑nism, cabinetele de partid, cercurile de studiere a cursului scurt de istorie a PC(b) al URSS, cursurile și seminariile ținute de propagandiști etc. (Ștefan Bosomitu, Planificare – implementare – control. Apariția și dezvoltarea aparatului de propa‑gandă comunist în România. 1944‑1950, în Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Structuri de partid și de stat în timpul regi‑
mului comunist, volumul III, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 42, n. 1).
3. Decretul nr. 217 din 20 mai 1949 pentru organizarea Agenției Române de Presă „Agerpress”, în „Buletinul Oficial”, nr. 32 din 23 mai 1949.
4. Mihaela Cristina V erzea, Partidul‑Stat. Structuri politice(1948‑1965), Editura Cetatea
de Scaun, Târgoviște, 2013, p. 101.

318
Ionuț MIrcea Marcu
noastre); știri sovietice mai bogate; știri despre URSS și democrațiile
populare”1.
Următorul pas în cariera politică a lui Popescu‑Puțuri a fost apoi trece‑
rea la Comitetul de Stat al Planificării. Având rolul de a coordona și pla‑nifica întreaga activitate economică, CSP (înființat în 1949) era condus de Miron Constantinescu, perioada președinției acestuia fiind marcată de tensiuni interne
2. Transferul lui Popescu‑Puțuri din domeniul cultural în cel
al planificării economice pare cel puțin surprinzător. Inițial, în aprilie 1951, a fost numit consilier de planificare. În martie 1952 a fost promovat în funcția de vicepreședinte
3. Fără pregătire în domeniul economic, nu știm
care au fost resorturile acestei numiri. De asemenea, nu știm nici care a fost activitatea reală a lui Popescu‑Puțuri la CSP , documentele păstrate din această perioadă fiind foarte puține. Rezistă totuși doi ani în funcția de vicepreședinte al CSP, până când apare oportunitatea de a se întoarce într‑un domeniu de activitate mai apropiat profilului său profesional, ca locțiitor al ministrului culturii.
Sovietizarea culturii presupunea și modificări instituționale. După model
sovietic, în 1950 autoritățile au decis să divizeze fostul Minister al Artelor și Informațiilor în mai multe comitete: Comitetul pentru Artă, Comitetul pentru Cinematografie, Comitetul pentru Radiodifuziune, Direcția Generală a Editurilor, Industriei Poligrafice și a Difuzării Cărții, toate având statul de ministere. Moartea lui Stalin a condus la renunțarea la acest model instituțional. După Plenara CC al PMR din august 1953, în cadrul căreia s‑a stabilit comasarea organismelor ministeriale cu atribuții asemănătoare, aceste comisii au fost unificate în Ministerul Culturii, condus de Constanța Crăciun
4. Cele câteva procese verbale ale ședințelor5 care s‑au păstrat în
arhiva personală a familiei Popescu‑Puțuri relevă modul în care locțiitorul ministrului Culturii conducea activitatea. Atent la cele mai mici detalii, implicat în multe dintre activitățile curente ale ministerului, Popescu‑Puțuri pare să se simtă foarte confortabil în această funcție. Activitatea de la Ministerul Culturii a fost cu siguranță una bună, din perspectiva regimului
1. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 285, f. 12.
2. Ștefan Bosomitu, Miron Constantinescu. O biografie, Editura Humanitas, București,
2014, pp. 172‑175; Mihaela Cristina V erzea, op. cit., pp. 376‑386.
3. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 45, f. 30.
4. Cristian V asile, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghe
Gheorghiu‑Dej, cu o prefață de Vladimir Tismăneanu, Humanitas, București, 201 1,
pp. 37‑38.
5. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 45, ff. 12‑27.

319
Ion PoPescu‑Puțur I (1906‑1993). o bIografIe
comunist, deoarece următoare promovare, în funcția de ambasador al RPR
în Ungaria, deschidea un nou profil de carieră pentru Popescu‑Puțuri: cel diplomatic.
Ambasador și martor al Revoluției din Ungaria
Numirea ca ambasador la Budapesta a fost fără urmă de îndoială unpas înainte în carieră. Cu excepția stagiului din conducerea CSP , funcțiile lui Popescu‑Puțuri de până în 1955 nu fuseseră totuși dintre cele mai impor ‑
tante. Ca diplomat, reprezentant al statului român într‑o „țară prietenă”, i
se deschideau importante posibilități profesionale. Din nefericire pentru
Popescu‑Puțuri, stagiul lui diplomatic în capitala Ungariei a coincis cu revoluția anticomunistă din 1956, situație care i‑a creat neplăceri ulterioare.
Cunoaștem puține detalii despre activitatea ambasadorului român la
Budapesta până la declanșarea revoluției. Despre evenimentele din 1956 arhi‑vele păstrează câteva documente, care arată atât experiența lui Popescu‑Puțuri ca martor al evenimentului, cât și interpretările și concluziile la care aceasta a ajuns. Firesc, ambasadorul reprezenta una dintre cele mai importante surse de informații de la fața locului pentru regimul de la București, copi‑ile documentelor trimise de aceasta către centrală, păstrate în arhive, arătând
atât frecvența cu care Popescu‑Puțuri trimitea informații către conducerea
regimului din România, dar și ce anume considera demn de explicat și ce anume era socotit a fi irelevant.
Revoluția din Ungaria, această „revoluție neașteptată”
1, a creat multe
probleme în ceea ce privește explicarea cauzelor atât specialiștilor din Occident
2, cât și contemporanilor din blocul socialist3. În viziunea amba‑
sadorului român la Budapesta, e venimentele au fost considerate a fi con‑
trarevoluționare, datorate scăderii vigilenței4 comuniștilor maghiari. În
1. V ezi Paul Kecskemeti, The Unexpected Revolution: Social Forces in the Hungarian
Uprising, Standford University Press, Stanford, 1961.
2. V ezi Dragoș Petrescu, „Sixty Y ears After: Reassesing the Hungarian Revolution of
1956” în Arhivele Totalitarismului, nr. 3‑4/2016, pp. 126‑140.
3. Corneliu‑Mihail Lungu, Mihai Retegan, 1956: Explozia. Percepții române, iugos ‑
lave și sovietice asupra evenimentelor din Polonia și Ungaria, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.
4. Vigilența revoluționară este un concept marxist‑leninist care desemnează starea de constantă pregătire și acțiune a tuturor comuniștilor în fața dușmanilor. Vigilența revoluționară presupunea o serie de atitudini, pasive sau active, pe care orice bun

320
Ionuț MIrcea Marcu
relatarea evenimentelor din Ungaria, pe care le califică conform discursu‑
lui politic al momentului ca fiind reacționare, este foarte atent să descrie motivele și modalitățile prin care tineretul maghiar a ajuns să adopte o poziție antisovietică directă
1:
ÎN CONCLUZIE, aș putea afirma – în urma constatărilor personale în cele trei luni cât am petrecut la Budapesta, că aceste lipsuri în munca de educație a tineretului s‑au manifestat cu mult înainte de 23 X; că evenimentele petrecute în ultimele zile sunt și rezultatul acestor lipsuri; că tineretul în mare parte a căzut sub influența elementelor dușmănoase și a lozincilor lor. În zilele de 23, 24, 25 în mașinile care manifestau peste 80% erau tineri. Nepregătirea lor din punct de vedere politic – să cadă ușor sub influența lozincilor lansate de ele‑mentele dușmănoase și să participe la acțiuni dușmănoase. Tineretul a fost acela care a multiplicat în mare parte manifestele, le‑a răspândit în oraș, au aprovi‑zionat rebelii cu arme și hrană. Mulți tineri, copii aproape, 12‑16 ani, trecând pe stradă strigau lozinci și unde vedeau o mașină de fabricație sovietică care fusese distrusă sau mașini blindate distruse în timpul luptelor, mai aruncau benzină pe ele și le dădeau foc. Foarte mulți tineri au fost văzuți arborând steaguri negre pe clădiri sau purtând asemenea steaguri în timp ce demonstrau
2.
Este cunoscut faptul că regimul de la București era foarte atent ca tine‑
rii din România să nu provoace o repetare a evenimentelor din țara vecină3.
Atenția pe care Popescu‑Puțuri o dă acestei categorii sociale în informațiile pe care le transmite la centru este explicabilă așadar atât prin interesul real al regimului de la București de a cunoaște ce se întâmplă în Ungaria, cât și prin faptul că ambasadorul credea în mod real ca tinerii reprezintă acea parte a societății vinovată pentru revoluție.
Revoluția din Ungaria i‑a creat problemeprofesionale lui Popescu‑Puțuri.
Cu toate acestea, ar putea părea curios că printre documentele personale păstrate în arhive nu se găsește nimic care să facă trimitere la o eventuală cercetare mai amănunțită a sa. Lipsesc, de asemenea, orice fel de informații
comunist trebuia să le exercite în toate acțiunile pe care le desfășura (Constantin Borcan, Olimpian Ungherea, Vigilența și combativitatea revoluționară – cerințe de bază
ale activității cadrelor Ministerului de Interne , Serviciul Editorial și Cinematografic,
1980, pp. 7‑15).
1. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 258, ff. 1‑52.
2. Ibidem, ff. 20‑21
3. Ioana Boca, 1956 – Un an de ruptură. România între internaționalismul proletar
și stalinismul antisovietic, Studiu, însoțit de anexe de documente selectate din arhive de autoare, de Teodor Stanca și Mircea Popa, Fundația Academia Civică, București, 2001.

321
Ion PoPescu‑Puțur I (1906‑1993). o bIografIe
despre o eventuală implicare a ambasadorului român în Ungaria în aduce‑
rea grupului Imre Nagy în România. Aceasta ne face să tragem concluzia că, deși este evident faptul că incapacitatea de a prevedea evenimentele din 1956 a ridicat suspiciuni asupra persoanei sale
1, au existat cauze mai impor ‑
tante. Mai degrabă, trecerea lui Popescu‑Puțuri dintr‑o poziție diplomatică într‑o poziție evident inferioară este rezultatul unor procese mai generale prin a trecut regimul comunist din România la mijlocul anilor `50. Schimbarea din funcția de ambasador poate fi explicată atât prin modul în care a rapor ‑
tat evenimentele din Ungaria, dar și prin faptul că Gheorghe Gheorghiu‑Dej
renunțase la mulți dintre vechi ilegaliști comuniști
2.
În exil la „Probleme ale păcii și socialismului”
În 1958 Ion Popescu‑Puțuri este mutat de la Budapeste la Praga, ca repre‑
zentant al României la revista „Probleme ale păcii și socialismului” . Rolul revistei „Probleme ale păcii și socialismului” era de a coordona linia poli‑tică a partidelor comuniste din întreaga lume, fiind o formă de continuare a periodicului Cominformului „Pentru pace trainică, pentru democrație
populară”
3. Poziția era una minoră. Periodicul editat și publicat la Praga
nu a fost niciodată unul foarte important, iar pentru România, în contextul
în care avea să înceapă o îndepărtare de Uniunea Sovietică în anii `60, coerența ideologică cu celelalte partide comuniste și muncitorești nu era un obiectiv principal.
Cel mai probabil Popescu‑Puțuri era conștient de aceasta, dar și de
faptul că noua lui funcție reprezenta o retrogradare. Impresia care reiese
din documentele acestei perioade este că nu s‑a implicat foarte activ în
politica editorială a revistei. Cu excepția propunerii de articole, precum „Lupta statelor socialis te pentru menținerea și consolidarea păcii; Articol
1. ANIC, fond C.C. al P .C.R. Sectia Cancelarie. Dosare Anexă, dosar nr. 164/1960,
f. 23.
2. Alina Tudor, Dan Cătănuș, Amurgul ilegaliștilor. Plenara C.C. al P .M.R. din 9‑13
iunie 1958, Editura Vremea, București, 2000.
3. Primul număr al periodicului „Probleme ale păcii și socialismului” a fost publicat în septembrie 1958, având ediții în rusă, germană, engleză, franceză, maghiară, poloneză, chineză, albaneză, vitnameză, bulgară, română, coreeană, cehă, mongolă, spaniolă, italiană, olandeză, suedeză și japoneză. Ediția în limba engleză purta titlul de „World Marxist Review” (Zbigniew Brzezinski, The Soviet Bloc:Unity and
Conflict, Harvard University Press, 1967, p. 475).

322
Ionuț MIrcea Marcu
despre 23 august; Despre transformarea socialistă a agriculturii în RPR;
Din experiența PMR în educarea în spiritul internaționalist proletar al
oamenilor muncii din România; Munca PMR în rândurile intelectualilor;
Conducerea de către partid a activității economice”1, experiența din capitala
Cehosloviaciei nu pare să fi fost pe plac reprezentantului României. În februarie 1961 Secția care se ocupa cu problemele vieții de partid chiar îi scria lui Popescu‑Puțuri, atrăgându‑i atenția că „Secția (…) este neliniștită prin faptul că, în ultimul timp, nu a primit nici un fel de materiale referi‑
toare la experiența Partidului Muncitoresc Român”
2. Pentru a rezolva
problema, Secția comanda câteva texte: „Răspândirea experienței ca metodă a conducerii de partid; Munca organizației de partid cu intelectualitatea”
3.
Probabil că în acel moment Popescu‑Puțuri cunoaștea deja faptul că urma
să se întoarcă în România. A fost înlocuit în foarte scurt timp de Barbu
Zaharescu, ca reprezentant al României la periodicul „Probleme ale păcii
și socialismului”4.
Contextul a fost cel care a favorizat întoarcerea în țară. În 1961 are loc
o plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român în care activitatea lui Dej din perioada ilegalității și a luptei pentru putere din anii `50 este rescrisă
5. În acest context, în care istoria partidului necesita încă
o serie de prefaceri fundamentale, Popescu‑Puțuri este desemnat înlocuito‑
rul lui Gheorghe V asilichi la conducerea Institutului de istorie a Partidului6.
Director al Institutului de istorie a Partidului
Așadar, în 1961 Popescu‑Puțuri l‑a înlocuitpe V asilichi, un comunist cu
experiență reală în ilegalitate, în funcția de director al Institutului de istorie
a PMR7. Poziția nu era neapărat una majoră, însă alegerea înlocuitorului
1. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 52, f. 18.
2. Ibidem, f. 44
3. Ibidem, ff. 44‑45.
4. Ibidem, ff. 10‑1 1
5. Elisabeta Neagoe‑Pleșa, Liviu Pleșa, Dosarul Ana Pauker. Plenara Comitetului
Central al Partidului Muncitoresc Român din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961,
vol. I‑II, Editura Nemira, București, 2006.
6. Francesco Zavatti, Writing History in a Propaganda Institute. Political Power and
Network Dynamics in Communist Romania, Södertön Doctoral Dissertations, Elanders, Stockholm, 2016, pp. 177‑178.
7. Pentru monografia acestui institut vezi Francesco Zavatti, op. cit.

323
Ion PoPescu‑Puțur I (1906‑1993). o bIografIe
lui V asilichi nu a fost întâmplătoare. Profilul de ilegalist al lui Ion Popescu‑
Puțuri, esențial pentru activitatea de conducere a Institutului, a reprezentat probabil cel mai puternic argument în alegerea sa.
Ca director al Institutului de istorie a Partidului s‑a (auto)definit ca
„specialist în istoria mișcării muncitorești” . A publicat, pe lângă volume personale despre diverse momente din istoria partidului, și romane istorice pe această temă. Activitatea lui științifică a fost, totuși, cantitativ și calita‑tiv foarte redusă. Observăm că cele mai multe cărți de istorie semnate de Popescu‑Puțuri sunt, de fapt, volume în colaborare
1. V enirea lui Popescu‑
Puțuri la Institut a dus totuși la modificarea, inițial mai temperată, apoi din ce în ce mai radicală, a discursului istoriografic promovat, ajungându‑se la un discurs naționalist cu tușe foarte groase. Titu Georgescu, unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Popescu‑Puțuri din anii `70‑`80, îi face un portret foarte elocvent în momentul numirii în funcția de director:
Se schimbă direcția Institutului, în 1961, cu Ion Popescu‑Puțuri – director, cu N. Goldberger – director adjunct, Gheorghe Zaharia – general, care răspunde de istoria militară. Se așează parcă alt climat, datorat lui Ion Popescu‑Puțuri, fost învățător, ilegalist, activist al C.C. al P .C.R. din 1936, autor a două romane „Ideile nu mor nici în sicriu” și „Două paie la trei măgari”, este și un mare iubitor de istorie. L‑am anturat repede mai toți cei cu facultate, intuind noi un om deosebit. M‑a surprins preocuparea sa pentru istoria antică cerându‑mi, după ce mi‑a spus câteva idei, să‑i scriu un articol despre pelasgi. I l‑am scris și el l‑a definitivat publicându‑l în ziarul „Înainte” din Craiova. M‑au șocat completările deoarece erau apropiate scrierilor lui Densușianu. N‑am înțeles ce urmărea. El pregătea terenul spre a arăta că dacii și tracii au avut ca prede‑cesori un mare popor, pelasgii, anterior lumii romane, diminuând întrucâtva romanitatea din simbioza românească
2.
La Institut izbucnește un conflict, cu episoade mai subtile, dar și cu
momente în care acuzele se fac public, între istoricii naționaliști, din gene‑rațiile mai tinere, și vechii ilegaliști
3. Observăm că, încă din 1961, Titu
Georgescu, din categoria naționaliștilor, definește poziționarea taberei sale în jurul noii conduceri („L‑am anturat repede mai toți cei cu facultate, intuind noi un om deosebit”). Inițial, Popescu‑Puțuri sprijină mai degrabă
1. Ștefan Ștefănescu (coordonator științific), Enciclopedia istoriografiei românești,
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 270.
2. Titu Georgescu, Tot un fel de istorie, volumul I, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea,
2001, pp. 264‑265.
3. Ibidem, passim.

324
Ionuț MIrcea Marcu
subtil această tabără, dar mai ales din a doua jumătate a anilor `60, devine
unul dintre cei mai importanți promotori ai naționalismului ceaușist. Modifi‑carea discursului istoriografic despre istoria PCdR are loc totuși relativ repede, având sprijinul puterii politice. De exemplu, în 1964, la doar trei
ani de la numirea noii conduceri, are loc o discuție destul de aprinsă între
conducerea ISISP (Popescu‑Puțuri și generalul Zaharia) și o anume Iazkova care „a susținut că ponderea de 28,1% a minorităților naționale arătată de recensământul din 1930 [din România interbelică – n.n.] ar fi complet falsă
deoarece exclude dintre minoritățile naționale pe moldoveni. Or, după
părerea dânșii, moldovenii n‑ar fi români ci o națiune separată, neromână”
1.
Chestiunea discutată nu era una lipsită de importantă, revenind relativ des
în dezbaterile din interiorul colectivului de cercetare de la institut.
Modificarea numelui institutului, în 1966, în Institutul de studii istorice
și social‑politice de pe lângă C.C. al P .C.R. a presupus și extinderea sub‑
domeniilor de cercetare, care nu mai cuprindeau acum exclusiv istoria mișcărilor comuniste și socialiste din România, ci includeau întreaga isto‑
rie interbelică și postbelică a României, cât și domeniul relațiilor interna‑
ționale, pentru a defini o narațiune istoriografică naționalistă mult mai amplă cronologic și tematic
2. În contextul tensiunilor dintre România și
Uniunea Sovietică, conducerea ISISP a început să promoveze un discurs nu
doar naționalist, dar și antisovietic. Acest tip de discurs nu a devenit însă
cel oficial, sprijinul politic fiind relativ ambiguu. În 1967 Popescu‑Puțuri l‑a primit în audiență pe Pan Halipa, fost președinte al Sfatului Țării din Basarabia. În cadrul discuției, tonul antisovietic (nu antileninist sau anti‑marxist) al directorului ISISP este foarte pronunțat:
Tov. Ion Popescu‑Puțuri a răspuns:
1) În chestiunea Basarabiei și a tuturor românilor aflători peste granițele actu‑ale ale R.S.R., Partidul Comunist Român stă pe baza principiilor leniniste enunțate de marele Lenin, adică principiul autodeterminării tuturor popoarelor, principiu acceptat de toată lumea…………………………………………………………………………………..4) Hrușciov a încercat adeseori să ne provoace și să ne atragă în cursă ca să pretindem noi restituirea Basarabiei și indepedenței totale a Republicii Moldo‑venești, spre a putea el să justifice o intervenție armată la noi precum au făcut‑o în Ungaria la 20.X.1956 și să ne acuze pe noi de revizionism și deviaționism. Noi cu înțelepciune n‑am căzut în această cursă
1. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 52, f. 51.
2. Francesco Zavatti, op. cit., pp. 210‑222.

325
Ion PoPescu‑Puțur I (1906‑1993). o bIografIe
5) Noi știm cum se comportă ei cu popoarele din U.R.S.S. Fac imperialism,
nu comunism, ba chiar șovinism1.
V enirea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea partidului și a statului, în
contextul modificării modului în care partidul se raporta la ilegaliști, i‑a
permis lui Popescu‑Puțuri să joace un mai rol important decât cel de sim‑
plu director al unui institut de istorie2. A făcut parte, alături de Gheorghe
Stoica, V asile Patilineț și Nicolae Guină, din comisia care a analizat în 1968
cazul lui Lucrețiu Pătrășcanu3. Popescu‑Puțuri a fost ales, probabil, din
două motive: atât din postura unui vechi membru din perioada ilegalității, care l‑a cunoscut personal pe Lucrețiu Pătrășcanu, cât și din perspectiva
de director al institutului de istorie aflat în subordinea directă a Comitetului Central. Desigur, faptul că Popescu‑Puțuri și Lucrețiu Pătrășcanu fuseseră în conflict înainte de 23 august 1944 nu mai conta atât de mult. Contextul era cu totul diferit de cel de la începutul anilor `50, când Popescu‑Puțuri
își exprima un alt punct de vedere cu privire la activitatea lui Pătrășcanu:
Această atitudine a mea față de Pătrășcanu, fusese determinată de o serie de
eșiri [sic!] ale lui contra conducerii Partidului, pe deoparte și de felul în care
își schimba ideile dela o zi la alta, fără să recunoască acest lucru. Azi afirma un lucru, de pildă că noi trebuie să facem front unic cu social‑democrații, fără condiții, cu Ilie Moscovici, etc. Mâine, când îl strângeau cu ușa c‑un document afirmat de el, spunea că n‑a zis așa. Astfel de lucru [sic!] se repeta mereu,
ceeace [sic!] pe mine m‑a determinat să spun o dată: Noi nu putem să ne
ținem cu stenograful după tine, să‑ți dovedim cum îți schimbi ideile
4.
În privința activității de la institut, relevant este că cercetătorii de la
ISISP erau considerați, mai ales de colegii lor din mediul universitar, ca
propagandiști, nu istorici profesioniști. Salariile mai bune, accesul mai facil
la arhive, posibilitatea deplasării în străinătate, au fost constant realități care au deosebit colectivul de la ISISP de ceilalți istorici
5 (cu unele excepții).
Totuși, au existat variații, care ne explică și evoluția biografică a lui
1. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 61, ff. 127‑128.
2. Claudiu Degeratu, Nicolae Ceaușescu și „noii ilegaliști” ai P .C.R., 1965‑1968, în
„Arhivele Totalitarismului”, nr. 1‑2/2012, pp. 208‑215.
3. „Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la reabi‑
litarea unor activiști de partid”, în Plenara Comitetului Central al Partidului
Comunist Român, din 22‑25 aprilie 1968, Editura Politică, București, 1968, pp. 63‑78.
4. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 1, f. 47.
5. Francesco Zavatti, op. cit., pp. 305‑320.

326
Ionuț MIrcea Marcu
Popescu‑Puțuri. După momentul de la sfârșitul anilor `60, activitatea lui a
intrat într‑un con de umbră. În 1972 ISISP a fost reorganizat, o acțiune
aparent coordonată de Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, cu scopul de a‑i
elimina de la conducere pe Popescu‑Puțuri și Titu Georgescu1. Institutul a
mai fost reorganizat în 1976, schimbările ulterioare acestui moment fiind
unele minore2. Aceste modificări ale organigramei mascau în realitate
reducerea importanței acordate de regim Institului condus de Popescu‑Puțuri, o realitate tot mai evidentă începând cu a doua jumătate a anilor `70. La
mijlocul anilor `80, ISISP avea 51 de cercetători, la care se adaugă un important personal auxiliar
3. Desigur, contextul general era unul defavora‑
bil cercetării istorice în România4, indiferent că era cea apropiată de dis ‑
cursul oficial de partid sau nu. Cu toate acestea, câteva argumente ne arată
că rolul ISISP , mai ales de promovare al discursului oficial, era în scădere.
Titu Georgescu notează în memoriile sale încercări de a destabiliza
colectivul și de a crea condițiile pentru schimbarea lui Popescu‑Puțuri:
Nu! Era vorba despre altceva. Era un fel de anchetă ce privea activitatea
Institutului. Se căutau gunoaie inventând, denaturând activități, instigând cer ‑
cetătorii și opunându‑i directorului Puțuri. Aflu că această anchetă durează de câteva luni și nu se mai lucrează aproape deloc, că cercetătorii sunt speriați. Câțiva nemulțumiți, nu din cei mai capabili, instigă pe unii împotriva altora. Directorul Institutului este dezarmat
5.
Un prim exemplu instituțional este apariția Institutului de științe politice și
studiul națiunii, în 1970. Aflat în subordinea Academiei „Ștefan Gheorghiu”,
crearea ISPSN ar fi trebuit să fie o reducere clară a atribuțiilor ISISP . Acest
lucru era recunoscut, în raportul atașat decretului de înființare:
Considerăm necesar să se reexamineze structura actuală a Institutului de studii
istorice și social‑politice de pe lângă C.C. al P .C.R., în sensul renunțării la
unele sectoare existente pentru domeniul științelor politice și trecerii cadrelor
care acum lucrează în aceste sectoare la noul institut. Ar fi oportun, totodată, să fie transferați și câțiva specialiști de la Institutul de cercetări economice,
1. Ibidem, p. 292.
2. ANIC, fond C.C. al P .C.R. Secția Cancelarie, dosar nr. 10/1976, f. 36.
3. ANIC, fond C.C. al P .C.R. Secția Agitație și Propagandă, dosar nr. 8/1985, f. 43.
4. Criza economică a afectat în mod semnificativ istoriografia din România, cu con‑
secințe foarte grave în special în ultima decadă a regimului comunist (vezi Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000, Editura All Educațional, București, 2000, p. 37).
5. Titu Georgescu, Tot un fel de istorie, volumul II, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea,
2002, p. 133.

327
Ion PoPescu‑Puțur I (1906‑1993). o bIografIe
Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, Institutul de filosofie și Institutul de cer ‑
cetări juridice al Academiei de Științe Sociale și Politice, precum și de la
catedrele de socialism științific1.
Desigur, directorul ISISP a rezistat în funcție și a avut o oarecare acti‑
vitate. Poate cel mai celebru moment al său este cel din 1979. Faptul că
Popescu‑Puțuri a fost cel care i‑a răspuns lui Constantin Pârvulescu în 19792
este de înțeles prin statutul pe care acesta îl avea, de vechi ilegalist al miș ‑
cării comuniste. Există o tendință de neînțeles, mai degrabă în opinia publică decât în istoriografie, de a suprainterpreta momentul din 1979. Ieșirea lui Pârvulescu nu și‑a avut originile într‑o opoziție a acestuia la adresa lui Nicolae Ceaușescu sau a regimului acestuia din urmă, ci mai degrabă într‑o frustrare personală. În același timp, faptul că Popescu‑Puțuri a fost primul
care i‑a răspuns lui Pârvulescu se poate ușor explica prin nevoia ca răspunsul
să vină de la cineva cu vechime mare în partid. Anul următor Popescu‑Puțuri a participat la Congresul internațional de științe istorice de la București,
din august 1980, cu o comunicare despre rolul propagandei în timpul celui
de‑al Doilea Război Mondial
3, dar nu a fost printre istoricii cei mai impor ‑
tanți în organizarea congresului.
Al doilea exemplu instituțional importat este creșterea din ce în ce mai
mare a resurselor alocate Centrului de studii și cercetări de istorie și teorie militară și Comisiei Române de Istorie Militară
4. Centrul, creat în 1968,
în contextul proclamării necesității „războiului întregului popor” după
momentul din 21 august, având atribuții foarte largi5, nu a avut totuși o
activitate foarte importantă până în 1977, când Ilie Ceaușescu a preluat
conducerea sectorului de istorie6. Grupând în jurul său un număr de istorici
1. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 59, f. 171.
2. O analiză foarte interesantă (care însă suferă în opinia mea de suprainterpretare) în Mihai Daniel Frumușelu, Cornelia Ilie, „Pseudo‑parliamentary discourse in a Communist dictatorship: Dissenter Parvulescu vs. dictator Ceaușescu” în Journal
of Pragmatics, no. 42, 2010, pp. 924‑942.
3. Felician V elimirovici, Istorie și istorici în România comunistă (1948‑1989), Editura
Mega, Cluj‑Napoca, p. 220.
4. Această opinie este împărtășită și de Francesco Zavatti: Francesco Zavatti, op. cit.,
p. 238.
5. ANIC, fond Academia de Științe Sociale și Politice. Secția de istorie și arheologie, dosar nr. 39/1972, ff. 1‑4.
6. Apostol Stan relatează foarte elocvent acest episod: „Cât timp a fost condus de Eugen Bantea, Centrul se ocupa doar de istoria militară, axată îndeosebi pe perioada modernă și contemporană. Ilie Ceaușescu avea însă planuri mai vaste, avea fonduri bănești mari pentru publicații, oferite neîndoielnic de fratele lui din fruntea partidului

328
Ionuț MIrcea Marcu
proveniți de la instituții diverse, Ilie Ceaușescu a constituit cea mai puter ‑
nică sursă de discurs propagandistic naționalist. Creșterea resurselor atribu‑
ite Centrului i‑a convins pe membrii ISISP că este nevoie să facă trecerea
de la teme cu privire la mișcarea muncitorească sau cultul personalității la volume mai apropiate de specificul istoricilor din jurul lui Ilie Ceaușescu. Adaptarea s‑a concretizat atât prin editarea unor sinteze de istorie a româ‑
nilor, pe coordonatele propagandei naționaliste, dar și prin extinderea
activității de cercetare a unora dintre membrii ISISP (Nicolae Copoiu, Augustin Deac, Ion Popescu‑Puțuri) pentru a include și perioade mai vechi din
istoria românilor, inclusiv antichitatea, cu evidente dimensiuni protocroniste.
Aceste eforturi din partea colectivului ISISP de a scrie o sinteză de istorie a românilor s‑au concretizat în 1982
1, când Popescu‑Puțuri a coordonat un volum,
la care au participat foarte mulți cercetări ai ISISP . Sinteza era înțeleasă conform
preceptelor propagandei oficiale: „Un loc prioritar a revenit istoriei noas ‑
tre noi, concomitent cu relevarea unor momente de prim‑plan ale istoriei
moderne și contemporane, a unor constante ale evoluției poporului nostru pe parcursul mai multor epoci, precum și a unor probleme de istoriografie”
2.
În acest context, încercarea din 1985 de a crea un institut unic care să
coordoneze întreaga cercetare istorică din România socialistă pare să fie explicabilă prin intermediul acestor lupte pentru accesul la resurse
3. Chiar
dacă acceptăm ipoteza că acest institut‑unic ar fi fost construit în jurul
angajaților ISISP4 sau pe cea că ar fi fost mai degrabă o desființare a
Institutului de studii istorice și social‑politice5, episodul din 1985 ne spune
că Popescu‑Puțuri nu mai era unul dintre propagandiștii importanți în tim‑
pul ultimei decade a regimului ceaușist.
și statului” (Apostol Stan, Istorie și politică în România comunistă, Editura Curtea
V eche, București, 2010, pp. 303‑304).
1. Reacția specialiștilor în epocile mai îndepărtate ale istoriei românilor, din institutele
aflate în sistemul Ministerului Educației și Învățământului, a fost de respingere. V ezi, de exemplu, rapoartele foarte dure pe care Apostol Stan și Constantin Preda le fac în 1982 cu referire la acest volum: ANIC, fond Editura Politică, dosar nr. 5/1982, ff. 180‑216.
2. Gheorghe Unc, Nicolae Răuș, „Activitatea internă și internațională a Institutului de studii istorice și social‑politice în anul 1985” în Anale de istorie, Anul XXXII,
nr. 2, 1986, p. 120.
3. Felician V elimirovici, „The Evolution of the`Historical Front` during Stalinism and Late Socialism. RPC`s Plans for Establishing a Central Institute for National History” în Studia Universitas Babeș‑Bolyai, Historia, V olume 60, Numer 2,
December 2015, pp. 1‑28.
4. Felician V elimirovici, Istorie și istorici…, pp. 233‑247.
5. Francesco Zavatti, op. cit., p. 293.

329
Ion PoPescu‑Puțur I (1906‑1993). o bIografIe
Explicația pentru această stare de fapt are și o componentă banală. După
Congresul al XIII‑lea al PCR, din noiembrie 1984, Ion Popescu‑Puțuri ar fi
trebuit să facă parte din comisia care să propună lista membrilor Comitetului Politic Executiv. Cu toate acestea, el nu a mai fost propus pentru acestă comisie în cadrul Plenarei din 22 noiembrie 1984
1. Deja foarte în vârstă,
nu mai avea o stare de sănătate foarte bună. Suferea de insuficiență cardi‑acă, compensată sub tratament, arteroscleroză cu hiptertensiune arterială și miocardo‑scleroză, boală artorozică. Medicii au recomandat „capacitate de muncă redusă”
2. Puterea fizică alui Popescu‑Puțuri de a se mai implica
în politică, sauîn activitatea institutului era pe sfârșite.
Ultimii ani ai regimului comunist nu au fost o perioadă foarte activă
pentru directorul Institutului de studii istorice și social‑politice. Deși a mai publicat unele texte, din ce în ce mai rar, nu a mai fost unul dintre propa‑gandiștii importanți. În 1987 Popescu‑Puțuri a publicat volumul „Istorie și revoluție”, în care și‑asintetizat „viziunea” despre istoria poporului român:
De peste două milenii, pe frontispiciul istoriei noastre strălucește adevărul întreg și demn că am fost și ne‑am exprimat prin vremuri ca popor compact și unitar. Este aceasta o trăsătură de proeminență a poporului român, un resort mereu generator de făuriri în linia progresului, prin forța lucrătoare și luptătoare a obștei celor mulți, a maselor largi, care și‑au contopit ființa cu destinul gliei
3.
Textul dovedește o adevărată măiestrie în mânuirea limbii de lemn4.
Indiferent dacă a fost sau nu scrisă de Popescu‑Puțuri5, cartea este una plină
de trimiteri la cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu și la coordonatele principale ale discursului naționalist ceaușist de la sfârșitul anilor `80. Ultimul text pe care îl semnează Popescu‑Puțuri a apărut în revista de popularizare a istoriei „Magazin Istoric”, în numărul din noiembrie 1989,
în care se arăta foarte optimist cu privire la viitorul comunismului românesc,
în ajunul Congresului al XIV‑lea:
Suflet din sufletul poporului, partidul și‑a câștigat nepieritoare merite de‑a lungul asprului și gloriosului drum de luptă și muncă eroică, înconjurat de
1. ANIC, fond C.C. al P .C.R. Secția Cancelarie, dosar nr. 59/1984, ff. 1‑1 1
2. ANIC, fond C.C. al P .C.R. Gospodăria de Partid, dosar nr. 5/1985, f. 27.
3. Ion Popescu‑Puțuri, Istorie și revoluție, Editura Albastros, București, 1987, p. 53.
4. Françoise Thom, Limba de lemn, Ediția a II‑a, Editura Humanitas, București, 2005.
5. Radu Constantinescu este unul dintre cei care susțin, probabil corect, că Popescu‑Puțuri nu își scria în realitate textele „istorice”: Radu Constantinescu, 100 (una suta) de
istorioare adevărate cu istoricii Epocii de Aur , Montréal, 1996, pp. 218‑220.

330
Ionuț MIrcea Marcu
iubirea și stima clasei muncitoare, a țărănimii, a intelectualității, a tuturor
cetățenilor patriei. Sub conducerea marelui revoluționar, a strălucitului ctitor de țara și istorie, tovarășul Nicolae Ceaușescu, Partidul Comunist Român este farul călăuzitor al unei națiuni, cu ale cărei idealuri și voință s‑a identificat pe deplin. Este sentimentul care însuflețește și înaripează poporul în aceste zile din prejma celui de‑al XIV‑lea Congres al Partidului Comunist Român, care va da împlinire propunerii de realegere în continuare a tovarășului Nicolae Ceaușescu în funcția supremă de secretar general al partidului, Congres care va adopta istorice programe‑directive ale devenirii noastre viitoare
1.
Peste nici două luni de la apariția acestui text, regimul lui Nicolae Ceaușescu
deja se prăbușise. Institutul de studii istorice și social‑politice a fost desfi‑ințat în februarie 1990
2, iar Ion Popescu‑Puțuri s‑a retras din viața publică.
Mișcarea și regimul cărora li se dedicase încă din tinerețe deveniseră istorie.
Concluzii
Ion Popescu‑Puțuri s‑a stins din viață în 1993. În contextul tranziției și din cauza vârstei foarte înaintate, fostul ziarist în ilegalitatea comunistă, pro‑pagandist, ambasador, director al institutului de istorie al Comitetului Central, care a trăit să vadă nu doar cum a fost construit regimul comunist, ci și cum s‑a prăbușit, nu a mai fost activ în niciun domeniu al vieții publice.
Am argumentat în introducere că metoda biografică este utilă cunoaște‑
rii istorice atunci când relevă aspecte ce depășesc experiența unui singur individ (sau a unui grup). Așadar, ce anume ne spune biografia lui Ion Popescu‑Puțuri despre comunismul românesc? Fără ca subiectul său să depășească statutul de marginal, biografia de față este una a multiplelor adaptări profesionale și personale, a modificării definirii identitare a unui individ în funcție de realitățile politice și sociale cotidiene și profitării de toate aceastea în funcție de interesele, preconcepțiile și viziunile personale, totul pe fondul unui regim politic mai dinamic decât ar fi putut părea la prima vedere.
1. Ion Popescu‑Puțuri, „Partidul Comunist Român – Partid al istoriei și viitorului României”, în Magazin Istoric, nr. 1 1/1989, p. 7.
2. ANIC, Colecția Popescu‑Puțuri – familial, dosar nr. 62 , f. 125.

Florin S. Soare
V oinea Marinescu: biografia unui „tehnocrat”
comunist
?????ABSTRACT?????
Keywords: ilegalist, nomenclatură, biografie, medicină

Deși în ultimii ani cercetarea comunismului românesc din perspectivă
biografică a căpătat consistență prin lucrări remarcabile ale unor cercetători
români și străini, figuri centrale ale nomenclaturii și ale mișcării comuniste au rămas ignorate, în parte și din cauza accesului limitat până recent la
dosarele acestora. Între contribuțiile notabile putem enumera lucrările lui
Robert Levy
1 despre Ana Pauker, Laviniei Betea despre Lucrețiu Pătrășcanu2,
Laviniei Betea, Florin Răzvan Mihai, Ilarion Țin despre Nicolae Ceaușescu,3
Cristian V asile și Vladimir Tismăneanu4 despre Leonte Răutu, Dorin‑Liviu
Bîtfoi despre Petru Groza5, Ștefan Bosomitu despre Miron Constantinescu6,
până la schițele biografice ale lui Laurențiu Ungureanu și Radu Eremia7.
Totuși putem constata cu surprindere că în istoriografia postdecembristă nu și‑au făcut loc încă biografii riguroase ale elitei comuniste, în frunte cu Gheorghiu‑Dej și continuând cu alte personaje cheie din aparatul de partid si de stat, miniștri, șefi ai Securității precum Ion Gh. Maurer, Mihail Roller,
Iosif și Liuba Chișinevschi, Emil Bodnăraș, Dumitru Popescu, Alexandru
Drăghici, Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Teohari Georgescu s.a.
Utilizând metoda biografiei reprezentative și exploatând surse precum
dosarele de cadre, dosarele profesionale, dosare de urmărire informativă din
Arhiva CNSAS, studiul de față își propune conturarea unui profil narativ
1. Robert Levy, Gloria și decăderea Anei Pauker , Editura Polirom, Iași, 2002 și 2016.
2. Lavinia Betea, Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist , Editura Humanitas,
București, 2001.
3. Lavinia Betea, Florin Răzvan Mihai, Ilarion Țiu, Viața lui Ceaușescu, Ucenicul
Partidului (vol.1), Editura Adevărul, București, 2012; Viața lui Ceaușescu, Fiul
Poporului (vol. 2), Editura Adevărul, București, 2013; Viața lui Ceaușescu, Tiranul
(vol. 3), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015.
4. Cristian V asile, Vladimir Tismăneanu, Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măștile
răului, București, Editura Humanitas, 2008.
5. Dorin‑Liviu Bîtfoi, Petru Groza, ultimul burghez: o biografie, Editura Compania,
București, 2004.
6. Ștefan Bosomitu, Miron Constantinescu. O biografie, Editura Humanitas, București,
2015.
7. Laurențiu Ungureanu, Radu Eremia, Apostolii lui Stalin, (vol.1‑3) Editura ADEV ARUL
HOLDING, București, 2015 și Apostolii Epocii de Aur (vol. 1, 2), Editura ADEV ARUL HOLDING, București, 2016.

333
Voinea Marinescu: biografia unui „tehnocrat” coMunist
care să explice parcursul profesional si politic al unuia dintre cei mai lon‑
gevivi miniștri din istoria României. De profesie medic chirurg, specializat
în chirurgie toracică, V oinea Marinescu a deținut timp de 12 ani consecu‑
tiv portofoliul Sănătății, acesta fiind cel mai lung mandat al unui ministru din România comunistă.
Încă de la început se impune o clarificare de ordin metodologic ce vizează
acuratețea informațiilor biografice prezente în documentele utilizate. Fără îndoială sursele cele mai importante cu privire la traseul profesional și instituțional al unui membru de partid sunt autobiografiile de instituție
1.
Aceste documente întocmite (semi)voluntar aveau o însemnătate deosebită în reglarea relațiilor de putere în interiorul partidului constituind un veri‑tabil mecanism de control exercitat asupra membrilor. Din acest considerent se pot ridica o serie de semne de întrebare cu privire la exactitatea datelor privind propriul trecut și a reinterpretărilor identitare pornind de la aștep‑
tările partidului. În aceste condiții este de înțeles de ce mulți dintre mem‑
bri încercau să‑și romanțeze, să‑și recompună traseul biografic, atât pentru a se apropia de modelul ideal imaginat de partid, cât mai ales pentru a evita folosirea informațiilor ca mijloc de presiune, șantaj, situații care, nu de
puține ori, mergeau până la epurare. Pe de altă parte, partidul se îngrijea
să ofere un ghidaj complet celor verificați, fiecare dintre aceștia fiind nevoit să parcurgă etapa preliminară a completării unui chestionar, ce trasa limi‑
tele între care își puteau construi traseul biografic
2. În condițiile unor
verificări riguroase efectuate de Comisia Controlului de Partid este dificil de imaginat faptul că un (potențial) membru de partid își permitea să inven‑
teze date sau evenimente. Mai degrabă recurgea la nuanțarea, la romanțarea lor, cu atât mai mult cu cât fiecare informație urma a fi riguros analizată pornind și de la notele de relații consemnate în chestionar.
În cazul de față, traseul biografic al lui V oinea Marinescu, cel puțin
până la dobândirea calității de membru PCR, poate fi reconstituit aproape exclusiv pornind de la autobiografiile și chestionarele redactate și comple‑
tate începând cu 1945, prezente în dosarul său de partid ce se regăsește în Colecția denumită generic „fondul 53”
3. Alte surse importante utilizate sunt
1. Pentru analiză asupra manierei de rescriere a propriului trecut prin intermediul autobiografiilor din dosarele de cadre vezi Ștefan Bosomitu „Retrospecții subiective și tehnici de (re)construcție identitară. Trecutul ilegaliștilor PCdR reflectat în «autobiografii de instituție»” în Studia Universitatis Petru Maior , Historia, nr. 1,
2016, pp. 41‑64.
2. Ibidem, p. 45.
3. ANIC, Colecția Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiu în ilegalitate care au încetat din viață (în continuare: fond 53), dosar M/60 , ff. 1‑152.

334
Florin S. Soare
dosarul de urmărire informativă din arhiva CNSAS și dosarul personal
identificat în Arhiva Ministerului Sănătății.
Începuturile
La origine român timocean din localitatea Samovit, regiunea Plevna, din Bulgaria, V oinea Marinescu s‑a născut la 31 mai 1915, într‑o familie de condiție modestă
1, cu origine socială muncitorească. Tatăl, Gheorghe, era
angajat ca muncitor la BDZ2, iar mama, V oica, muncitoare sezonieră,
familia fiind compusă din încă doi băieți, Marin și Kivu și o fată Tudora (Doca).
Singurele mențiuni cu privire la copilăria viitorului ministru sunt cele
prezente în autobiografiile întocmite după 1945, o perioadă prezentată ca marcată de lipsuri, privațiuni, inechități sociale, exploatare, dar și de ambi‑ția și efortul constant pentru depășirea condiției.
Astfel după terminarea cursurilor școlii primare și a încă trei clase
secundare în localitatea natală, în 1929 se înscrie în clasa a IV‑a de gim‑naziu la Nicopole, fiind nevoit să renunțe un an mai târziu din cauza situ‑ației materiale care‑l constrânge să lucreze o scurtă perioadă ca cioban la nașul său de botez. Fuge de la acesta după numai trei luni și se angajează băiat de prăvălie cu scopul de a strânge bani care să‑i permită continuarea studiilor gimnaziale la Sofia, unde în 1931 se reînscrie în clasa a V‑a.
Datele prezentate pentru această perioadă au o importanță deosebită din
perspectiva justificării apropierii de mișcarea comunistă și afirmării aver ‑
siunii față de „clasa exploatatoare”, ca elemente definitorii ale devenirii sale și a concepției marcate de „gândirea sa revoluționară”
3. Păstrând
proporțiile, întreaga biografie construită din acest moment capătă forma unui bildungsroman memorialistic ce se pliază pe modelul ideal imaginat de V oinea Marinescu, pornind de la așteptările pe care le avea partidul:
1. În autocaracterizarea din 1952 originea socială este prezentată drept „complet săracă” . Ibidem, f. 78.
2. Balgarski darzhavni zheleznitsi – Căile Ferate de Stat Bulgare.
3. Conform autobiografiei date în 1949 V oinea Marinescu afirmă că „ura contra clasei exploatatoare” și apropierea de mișcarea comunistă rezidă în greutățile și lipsurile materiale întâmpinate în perioada adolescenței: „în această perioadă [petrecută la
Somovit – n.n.] n‑am avut atitudine politică, dar nutream ura contra celor bogați
unde eram nevoiți să lucrăm ca zilieri în timpul verei” (ANIC, fond 53, dosar M/60, f. 78).

335
Voinea Marinescu: biografia unui „tehnocrat” coMunist
conștientizarea timpurie a inechităților sociale și a „dușmanului” comun,
fervoarea revoluționară a tinereții, implicarea directă și riscurile la care se supune prin constituirea unei celule comuniste în localitatea natală, Somovit, trădarea și destructurarea ei, supliciul la care a fost supus de către autori‑tăți (torturat timp de 7 zile), scăderea notei la purtare la zero și amenința‑rea cu excluderea din școală la prima abatere, perseverența și curajul de a continua „lupta” prin organizarea unei noi celule comuniste în școală, deținerea și răspândirea de materiale subversive ca manifeste, timbre, ziare, literatură marxistă, participarea la acțiuni de protest
1, rearestarea de către
organele represive bulgărești, violențele la care a fost expus, „atitudinea dârză” în fața acestora etc.
2.
Activitatea sa procomunistă continuă între 1934‑1935, pe când era elev
la liceul nr. III din Sofia, perioadă în care primește legătură pe linie de partid și devine membru al Uniunii Tineretului Comunist bulgar, grație „atitudinii” sale și serviciilor aduse (era responsabil cu activitatea de pro‑pagandă, păstrarea materialelor subversive, lipire de afișe, distribuire de manifeste, găzduirea membrilor aflați în ilegalitate).
Urmează un episod definitoriu pentru parcursul biografic al lui V oinea
Marinescu, acesta fiindu‑ne prezentat din perspectiva constrângerilor și persecuțiilor la care a fost supus de către autoritățile bulgare. Mai întâi, pentru că nu își poate găsi un serviciu, este nevoit să se întoarcă la Somovit, unde este urmărit în continuare și i se respinge solicitarea de a primi pașa‑port de călătorie spre Europa. Este momentul în care se hotărăște să pără‑sească Bulgaria. Întâlnim aici o contradicție între afirmațiile prezente în cele două autobiografii. Dacă în textul redactat în 1949 rememora intenția de a ajunge în Rusia sau Spania
3, autocaracterizarea din 1952 menționează
preocuparea de a trece la nord de Dunăre, cu speranța de a obține din partea statului român o bursă de studii
4.
Ca element de legătură între activitatea procomunistă desfășurată în
Bulgaria și cea pe care o va susține în România, tânărul V oinea menționează un prim contact stabilit la legația română de la Sofia cu un anume „tovarăș
1. La 30 mai 1934 organizează o acțiune de protest în sprijinul comunistului bulgar Gheorghi Dimitrov, judecat în celebrul proces de la Leipzig, acuzat fiind că ar fi pus la cale incendierea Reichstagului.
2. ANIC, fond 53, dosar M/60 , f. 32.
3. Cele două state nu sunt întâmplător menționate, ambele cu regimuri de extremă stângă, fiind destinații care nu fac decât să sublinieze în fața Comisiei Controlului de Partid orientarea politică a adolescentului Marinoff.
4. ANIC, fond 53, dosar M/60 , f. 22.

336
Florin S. Soare
Bond”, care l‑a sfătuit să se ferească de studenții români proveniți din
Bulgaria, de orientare legionară, oferindu‑i două legături, Totolan Ion1,
student la Politehnică și Stancu Marin2 , student la Agronomie. Se va afla
în legătură cu cei doi în perioada de început a studenției.
Episodul venirii în România, urmărit fiind de către autoritățile bulgare,
este prezentat fără prea multe detalii, dar cu accent pe riscurile presupuse de trecerea ilegală a frontierei. Traversarea înot a Dunării prin dreptul comunei Islaz (jud. Teleorman) și cele fix 15 focuri de armă [sic!] trase
de grănicerii bulgari în direcția sa, menționate în autocaracterizarea din 1952, au menirea de a sublinia atât pericolul la care s‑a expus, curajul, dar și consecințele la care‑și expune familia rămasă la Somovit
3. Persecuțiile
se răsfrâng si asupra părinților, care sunt anchetați de către „Siguranța” bulgară, tatăl său fiind ținut în lagăr timp de 8 luni, iar mama murind un an mai târziu, în urma unei afecțiuni pulmonare dobândite în timpul anche‑telor
4.
Studentul/ilegalistul Marinoff
Ajuns în România este arestat la Turnu Măgurele pentru trecerea frauduloasă a frontierei, de unde este eliberat la scurt timp după lămurirea condițiilor în care a ajuns în țară și la intervenția unor rude.
În același an, 1935, susține examenul de admitere la Facultatea de
Medicină din București, unde intră cu bursă. Activitatea politică din peri‑oada studenției este una contradictorie, existând o serie de discrepanțe între propriile declarații și o serie de documente, mărturii, care le contrazic. Unele dintre episoadele neclare fac obiectul unor verificări atât din partea Comisiei Controlului de Partid, cât și din partea Securității, care‑i deschide dosar de urmărire informativă în 1951
5.
1. Totolan Ion (ilegalist comunist, n. 12 ian. 1910, d. 4 iun. 1979) (ANIC, fond 53, dosar T/88).
2. Stancu Marin (anterior Stancoff Marin Nicolov), comunist bulgar, n. 1 1.04.1904 în Zagrajden (fost Măgura), regiunea Plevna, Bulgaria. A făcut parte din guvernul Chivu Stoica îndeplinind funcția de ministru al Agriculturii Marin Stancu (26 mai 1956 – 19 martie 1957). V ezi Fișa nr. 9423 de evidență a ilegaliștilor disponibilă online la adresa http://andco.ro, accesat la 15 septembrie 2017.
3. ANIC, fond 53, dosar M/60 , f. 79.
4. Ibidem, f. 32.
5. ACNSAS, fond Informativ, dosar 260741, f. 12.

337
Voinea Marinescu: biografia unui „tehnocrat” coMunist
Conform autobiografiei din 1951, V oinea Marinescu precizează că încă
din anul I de facultate ia contact cu mișcarea comunistă prin Ion Totolan
și organizează o celulă comunistă în Facultate, din care mai făceau parte trei studenți din anul II, Spasiu Alexandru, Kraus Benedict și Belcea Dumitru, activitate mărginită la diverse întruniri și deținere și răspândire de literatură subversivă. Conform propriei declarații, legătura celulei din care făcea parte cu Partidul era asigurată în această perioadă de Hermina Marcusohn (Tismăneanu), colegă de Facultate. Aceasta este indicată în autocaracterizarea din martie 1952 drept una dintre persoanele care pot da referințe despre activitatea sa din perioada 1935‑1944
1. Legat de acest
episod biografic putem invoca mărturia acesteia, reprodusă de Vladimir Tismăneanu în lucrarea Lumea secretă a nomenclaturii:
Ce a avut V oinea Marinescu împotriva mamei? Foarte simplu spus, nu i‑a acceptat onestitatea – mama a suferit de un exces de onestitate toată viața. V oinea a convocat‑o la o discuție și i‑a spus că‑și reface dosarul de partid. „ Ții
minte că eram printre studenții democrați la Facultate… Lucram împreună…” Mama fusese secretara Frontului Studențesc Democrat la Medicină. Și i‑a răspuns „Tovarășe ministru, pot să dau oricând o declarație că ați fost de par ‑
tea studenților evrei și că ați luptat împotriva fascismului, dar nu pot să dau o declarație că ați fost membru de partid sau membru al UTC. Asta‑i cu totul altceva” . Și atunci V oinea s‑a uitat la ea și i‑a spus: „Draga mea, totdeauna ți‑am admirat onestitatea. Ești un exemplu” . Iar după o săptămână era trimisă la aspirantură la Moscova, scoasă din Minister
2.
Dincolo de onestitatea de care probabil a dat dovadă la momentul respec‑
tiv, Herminei Tismăneanu îi era imposibil să confirme cele declarate de către V oinea Marinescu, în condițiile în care cu câțiva ani în urmă, mai exact în 1952, susținuse în fața celor de la Sectorul de V erificare al Cadrelor CC al PMR că nu‑l cunoaște personal, dar știe că a făcut parte dintr‑un grup de simpatizanți ai UTC‑ului. În completarea cu care revine la 5 ianu‑arie 1953, V oinea Marinescu recunoaște că nu a fost niciodată încunoști‑ințat în acea perioadă că ar fi membru de partid, crezând însă că el și tovarășii săi formează o celulă comunistă
3.
1. V oinea Marinescu, „Autocaracterizare” (23 martie 1952), ANIC, fond 53, dosar M/60, f. 85.
2. Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, por ‑
trete, Editura Humanitas, București, 2012, p. 79.
3. „Notă de discuții – Sectorul de V erificare al Cadrelor CC al PMR”(5 ianuarie 1953), ANIC, fond 53, dosar M/60 , f. 88.

338
Florin S. Soare
După aproape un an, grupul din care făcea parte a fost destructurat în
urma unei trădări, doi dintre membri, Krause și Spasiu, fiind nevoiți să
fugă în străinătate, la Belgrad, respectiv Sofia.
Relațiile cu mișcarea comunistă sunt sistate până în 1937 când, internat
fiind la sanatoriul de la Eforie, îl cunoaște pe comunistul V asile Giurgea, de profesie croitor, iar mai apoi pe soția acestuia, Elena Giurgea
1, prin
intermediul cărora ajută la distribuirea unor materiale de propagandă și sprijină strângerea de ajutoare pentru comuniștii din detenție.
În perioada studenției, mai exact în 1939, renunță la „supușenia” bulgară
inițiind formalitățile pentru obținerea cetățeniei române, și tot atunci își românizează numele, din Marinoff V oino devenind Marinescu V oinea
2.
Presupusele legături cu Mișcarea Legionară, din timpul facultății, sus ‑
piciunile de spionaj în favoarea statului bulgar și „atitudinea contrarie intereselor siguranței statului” duc la respingerea repetată a dosarului de obținere a cetățeniei, acesta devenind cetățean român abia în 1945
3.
Trecutul său a fost pus în repetate rânduri în discuția forurilor de partid
(mai întâi la intrarea în partid, de către Județeana PMR Argeș), fără a se putea demonstra vreuna dintre acuzațiile anterioare. Mai mult, există posi‑bilitatea, afirmată chiar de V oinea Marinescu, ca acesta să fi fost confundat cu vărul său, Ilie Marinescu, student la Medicină veterinară, care a îmbră‑cat, conform spuselor sale, cămașa verde, ceea ce a condus la excluderea sa din PMR după verificările din 1950.
În anul 1939 reorganizează o celulă comunistă, în afara facultății, împre‑
ună cu Marin Marinoff, Zoe Apostol, Ion Fotolan, Paraschiv Lazăr și Ilie Marinescu, legătură ținută cu partidul prin Zizi Fârșirotu
4.
În timpul Statului național‑legionar este îndepărtat din cămin și i se
retrage bursa de studii, urmând să o recapete în scurt timp. Chiar dacă
1. Giurgea Elena, activistă comunistă, n. 15.02.1907, deputat în Marea Adunare Națională 1948 (Fișa nr. 15069 de evidență a ilegaliștilor, disponibilă online la adresa http://andco.ro, accesat 15 septembrie 2017).
2. „Referat al Direcțiunii Poliției de Siguranță, Biroul III” (5 martie 1943), ACNSAS, fond Informativ, dosar 260741, f. 16.
3. Adresa SSI din 20.12.1944 indică Ministerului Justiției motivele pentru care V oino Marinoff nu îndeplinește condițiile pentru a i se recunoaște cetățenia română „se face vinovat de fapte ce pot fi considerate potrivnice intereselor românești.” (ACNSAS, fond Informativ, dosar 260741, f. 12).
4. Zizi Fârșirotu (n.1914 Perivoli, Grecia – d. 2009 Montreal, Canada), personalitate a farmaceuticii românești, creator al Colecției de Istoria Farmaciei din București (V ezi http://muzeuistoriafarmaciei.ro/farsirotu‑bucuresti/ , accesat 19 septembrie 2017).

339
Voinea Marinescu: biografia unui „tehnocrat” coMunist
bursa acoperea acum exclusiv cheltuielile de masă și cazare la cămin, situ‑
ația nu avea cum să nu trezească suspiciuni la verificările ulterioare.
Conform celor declarate, în toată această perioadă a fost supus în repetate
rânduri unor violențe din partea legionarilor, aspectul fiind invocat cel mai probabil pentru a‑și justifica în fața partidului întreruperea activității timp de aproape doi ani, dar și pentru a înlătura pe cât posibil suspiciunea că ar
fi avut o înțelegere cu legionarii pentru păstrarea locului în cămin si a
bursei. Cu toate acestea este nevoit să recunoască ulterior faptul că locuia împreună cu un student legionar, Marinoff Theodosiu, iar în camera sa de
cămin se desfășurau ședințe de cuib, la care nu participa, fiind dat afară.
Numele său apare pe lista întocmită de către comandantul legionar al Facultății de Medicină, cu privire la grupul de legionari ce formau „Cuibul nr. 3”
1. V erificările ulterioare nu au putut explica prezența pe această listă
și nici presupusa apartenență la Mișcarea Legionară, în ciuda unor note
informative care‑l prezintă întreținând relații de prietenie cu studenții legi‑
onari și chiar îmbrăcând în câteva rânduri cămașa verde.
A absolvit facultatea de Medicină din București la 22 decembrie 1941,
cu teza intitulată „Limf‑adenita mezo‑apendiculară și mezenterică”2.
Încă din martie 1940 s‑a angajat ca medic intern la Spitalul Brâncovenesc,
post ocupat prin concurs până în 19433. Menținerea sa ca medic în timpul
guvernării legionare este explicată prin timpul relativ scurt petrecut de
gardiști la putere, epurările desfășurându‑se în ordine ierarhică, deși refe‑
rințele și concluziile referatelor Colegiului de Partid de mai târziu pun această continuitate în muncă pe seama relațiilor de prietenie cu o serie de colegi legionari „care erau la putere”
4.
In diversele momente ale redactării autobiografiilor, în funcție de moti‑
vul întocmirii lor, se observă o insistență pe detalii nesemnificative ce par mai curând o încercare de a umple o serie de goluri, de a‑și demonstra fidelitatea față de cauză în momente în care, din diverse motive, nu a putut întreprinde acțiuni concrete de sprijin. Spre exemplu, ca „probă” a atașa‑
mentului față de sovietici, declară în autocaracterizarea din martie 1952
faptul că în timpul războiului a câștigat un pariu, pornind de la susținerea
afirmației că „Leningradul nu va cădea niciodată”
5, iar că în perioada
1. ANIC, fond 53, dosar M/60 , f. 151
2. „Copie Diplomă de Doctor în Medicină și Chirurgie”, AMS, fond Dosare personale, dosar 577, Marinescu V oinea, nenumerotat.
3. Ibidem, f. 1
4. V ezi „Referat al Colegiului de Partid – Comitetul Orășenesc București” (10 august 1951), ANIC, fond 53, dosar M/60, f. 41.
5. Ibidem, f. 80.

340
Florin S. Soare
petrecută la Spitalul Brâncovenesc a ajutat pe ascuns cu țigări și alimente
prizonieri sovietici internați, cărora le transmitea, ascultând radio Moscova, informații despre mersul frontului.
În momentul în care i se încredințează o sarcină concretă, aceea de a
organiza „grupuri de sabotaj și de șoc” care să acționeze împotriva Uzinelor V oina din Brașov
1, manifestă același tip de pasivitate, justificată prin lipsa
de legături în interiorul fabricii și prin transferul impus la Spitalul din localitatea Cervenia, Teleorman, deși în autobiografia din 1949 afirmă că decizia mutării la spitalul din Teleorman i‑a aparținut, încercând să scape de Siguranță
2.
Contradicțiile existente nu aveau cum să treacă neobservate, efortul
permanent de a nuanța și de a se justifica devenind vizibil cu fiecare text redactat. Astfel, detaliile furnizate în autobiografia din 1951 pot fi puse în legătură cu concluziile referatului Comisiei Controlului de Partid din august același an, unde este descris ca „un element șovăielnic”, fără a fi în timpul războiului „un militant hotărât care să privească de pe poziție de clasă lupta împotriva fascismului”
3.
O notă din 5 ianuarie 1953, semnată de Eti Protopopescu și Toma Niculae
de la Sectorul de verificare a cadrelor CC al PMR4, menționează faptul că
V oinea Marinescu „a exagerat unele fapte în legătură cu activitatea sa în mișcarea muncitorească”
5 De altfel, pornind de la activitatea din timpul
războiului, este considerat „fricos și din cauză că era preocupat de a‑și aranja o situație materială bună, nu s‑a antrenat mai mult în munca politică”
6.
Momentul 23 august 1944 îl surprinde pe V oinea Marinescu medic la
spitalul din Cervenia (jud. Teleorman). Speculând oportunitatea creată, își manifestă atașamentul față de noua putere ce se contura, punând bazele organizației locale a Frontului Plugarilor, împreună cu Florea Oală
7 și
1. Actuala SC CARFIL SA Brașov. În perioada războiului aici se produceau celebrele aruncătoare de mine Brandt, de calibru 81, 4 mm.
2. ANIC, fond 53, dosar M/60, f. 33.
3. „Referat al Colegiului de Partid” (5 august 1951), Ibidem, f. 1 13.
4. Fostă Zingher (n. 9.02.1912, Botoșani). Activistă ilegalistă, a activat în aparatul central al PMR, la Sectorul de V erificare a Cadrelor (http://www.ilegalisti.ro/ilegalist/4649, accesat 16.09.2017).
5. ANIC, fond 53, dosar M/60, f. 88.
6. „Referate de verificare – V oinea Marinescu” (10 ianuarie 1953), ANIC, fond CC al PCR, Secția Cancelarie – Dosare anexe, dosar 221/1954, f. 3
7. Florea Oală, țăran din Comuna Conțești, jud. Olt, membru al Frontului Plugarilor, candidat la Olt pe listele BPD alături de Nicolae Ceaușescu, ales deputat la alege‑rile din 1946.

341
Voinea Marinescu: biografia unui „tehnocrat” coMunist
participând la acțiuni de demascare și înlocuire a primarilor antonescieni
din comunele învecinate Cerveniei1.
După obținerea cetățeniei române și eliberarea carnetului de partid în
1945 de către Județeana Argeș, cariera sa cunoaște o evoluție spectaculoasă, fiind numit mai întâi director medical la Spitalul Brâncovenesc (1945‑1946),
iar mai apoi director secundar la Spitalul din Târgoviște (1946‑1947),
inspector general sanitar la Pitești (1947‑1949), șef al secției sanitare Dolj (1949).
În octombrie în 1949 este trimis la specializare în URSS, unde studiază
chirurgia toracică la Institutul de medicină „I.P . Pavlov” – Leningrad,
lucrând totodată în clinicile prof. Fyodor Grigorievich Uglov și A.N.
Bakulov.
Legat de această perioadă, menționăm un episod asupra căruia vom
reveni în a doua parte a studiului, un incident care ar fi putut avea serioase consecințe pentru cariera viitorului ministru. Este vorba despre înapoierea
intempestivă în țară împreună cu un coleg, la începutul anului 1951, fără
a avea acceptul ambasadei române și în pofida avertismentului dat de Comitetul de Studenți și Aspiranți Români din Leningrad. Colegiul de partid consideră gestul „act de indisciplină”, și după o serioasă autocritică, angajamentul de a susține lucrarea de final în doi ani și o sancțiune pe linie
de partid „vot de blam”, i se permite reîntoarcerea la Leningrad și termi‑
narea stagiaturii.
Teza sa de candidat în științe medicale a fost susținută după 2 ani și
jumătate, obținând calificativul „ отлично” („excepțional”). Tema tezei sale,
tratamentul arsurilor, publicată doi ani mai târziu
2, este destul de surprin‑
zătoare, având în vedere specializarea urmată la Institutul de medicină din Leningrad, și anume chirurgia cardiacă, pe care o va profesa până la sfâr ‑
șitul vieții. Aceasta este și singura lucrare cu autor unic, toate celelalte fiind
scrise în coautorat cu nume importante ale medicinii românești de la acea
data și viitoare ca: Nicolae Hortolomei, Constantin Arseni, Marian Ionescu,
Dan Setlacec etc.
3.
1. „Referat de verificare – V oinea Marinescu” (10 ianuarie 1953), ANIC, fond CC al
PCR, Secția Cancelarie – Dosare anexe, dosar 221/1954, f. 3
2. V oinea Marinescu, Tratamentul arsurilor , Editura Academiei RPR, București 1953.
3. Vezi: Anestezia. Probleme teoretice și practice , Editura Academiei RPR, București,
1957. (în colaborare cu Nicolae Hortolomei, Dan Setlacec ș.a.); Resuscitarea
respiratorie și cardiacă, Editura Academiei RPR, București, 1963. (în colaborare cu Gh. Litarczek, Dan Setlacec și B. Fotiade); Circulația extracorporeală și hipo‑
termia profundă, Editura Academiei RPR,București, 1962. (în colaborare cu Gh.

342
Florin S. Soare
Revenit în țară, primește un post de conferențiar la Institutului de
Perfecționare și Specializare a Medicilor și Farmaciștilor (I.P .S.M.F .)
București, deținut până în 1958. Între 1958 și 1959 ocupă postul de con‑
ferențiar la Institutul de Medicină și Farmacie – Clinica de Chirurgie Colțea,
intrând, se pare1, grație susținerii pe linie politică a lui Chivu Stoica și
Petre Borilă, în colectivul de chirurgi coordonat de reputatul profesor
Nicolae Hortolomei2.
După înființarea Clinicii de Chirurgie Fundeni, în 1959, și până la
decesul său, în 1973, ocupă postul de profesor șef catedră.
Între octombrie 1952 și iunie 1954 a funcționat ca secretar științific la
Administrația Centrală a Academiei RPR, în 1963 devenind Membru Cores‑
pondent.
Ministru al Sănătății
Vârful carierei îl atinge în 1954, când este numit în fruntea Ministerului Sănătății
3, înlocuindu‑l pe Octavian Berlogea, relocat pe postul de ministru
al Prevederilor Sociale4.
V oinea Marinescu este printre cei mai longevivi miniștri în funcție din
toată istoria statului român. De numele său se leagă realizări importante în
Litarczek, B. Fotiade, Stela Carnaru și Marian Ionescu); Catecolaminele: Biologie;
Patologie, Editura Academiei RPR, București, 1965. (în colaborare cu Exacustodian
Păușescu și Marian Ionescu); Biologia transplantării țesuturilor și organelor,
Editura Medicală, București,1967. (în colaborare cu Exacustodian Păușescu și Florica Negrea); Parazitoze ale sistemului ner vos, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1981. (postum în colaborare cu Constantin Arseni, A. V . Ciurea, Adrian Cristescu și Lenke Horvath).
1. Afirmație susținută de profesorul Martin Ștefan Constantinescu (V ezi Dora Petrilă, Martin S. Martin, Spitalul Fundeni: istorie destine, Editura Humanitas, București,
2004, p. 39).
2. Nicolae Hortolomei (n. 27 noiembrie 1885, Huși – d. 3 ianuarie 1961, București), medic chirurg, director al clinicii de Chirurgie și Urologie a Spitalului Colțea, profesor universitar la Facultatea de Medicină, membru titular al Academiei Române (V ezi Personalități românești ale științelor naturii și tehnicii. Dicționar ilustrat,
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982).
3. Decretul nr. 221 din 9 iunie 1954 privind numirea lui Marinescu Voinea în funcția de ministru al Sănătății, ANIC, fond Consiliul de Stat – Decrete, dosar 4/1954, f. 1.
4. Decretul nr. 220 din 9 iunie 1954 privind eliberarea lui Berlogea Octavian din funcția de ministru al Sănătății și numirea sa în funcția de Ministru al Prevederilor Sociale, ANIC, fond Consiliul de Stat – Decrete, dosar 4/1954, f. 1.

343
Voinea Marinescu: biografia unui „tehnocrat” coMunist
domeniul medicinei și cercetării medicale: reorganizarea sistemului sanitar
românesc după model francez, înființarea a numeroase clinici, spitale,
dispensare rurale, înzestrarea rețelei sanitare, dezvoltarea rețelei de trans ‑
port a urgențelor medicale, introducerea unor specializări noi precum
anestezia și terapia intensivă și sprijinul acordat unor medici pentru speci‑
alizări în țări occidentale.
Deși avea studii experimentale și clinice în chirurgia cardiacă și toracică,
V oinea Marinescu nu a excelat în propriul domeniu. Într‑un interviu din
februarie 201 1, George Litarczek, cunoscut ca „părintele anesteziei din
România”, îl evalua destul de critic din punct de vedere profesional, cu toate acestea considerându‑l „cel mai bun ministru al Sănătății pe care l‑a
avut România până astăzi”:
Această specialitate [anestezia – n.n.] a fost recunoscută în 1957, după ce a
venit V oinea Marinescu ministru al Sănătății. El a pus ordine în medicina
românească și a făcut‑o foarte bine. A fost un ministru de mâna întâi. Cred că de atunci nu am mai avut un ministru cumsecade al Sănătății. A reorganizat sistemul, a stabilit perioade pentru specializări, a construit spitale. […] V oinea
Marinescu avea două calități. În primul rând el era un cap organizatoric foarte bun. În medicina propriu‑zisă era mai slăbuț. Dar avea foarte mult bun simț
1.
Mult mai dur în exprimare este celebrul cardiochirurg Martin Ștefan
Constantinescu, care îi contestă autoritatea în materie, numindu‑l un „impos ‑
tor”, un „șef mai mult decât contestabil, nonvaloare medicală și chirugi‑
cală”, „incapabil de a duce o operație până la capăt de unul singur”2.
Contestarea autorității profesionale în materie de chirurgie nu‑l împiedică pe acesta să aprecieze în cei mai elogioși termeni mandatul de ministru al lui V oinea Marinescu, considerat de asemenea un extraordinar manager,
„unul dintre cei mai buni miniștri pe care i‑a avut sănătatea”
3.
Atât George Litarczek cât și Martin Constantinescu îi recunosc meritele
în crearea Clinicii chirurgicale Fundeni, dotarea după cele mai înalte stan‑
darde și gruparea în jurul ei a unor valori ale medicinii românești precum:
Dan Gerota, Gheorghe Niculiu, Dan Setlacec, George Litarczek, Bradu
Fotiade sau tineri deveniți ulterior nume în chirurgia cardiovasculară, ca
Andrei Popovici, Dan Făgărășeanu sau Martin Ștefan Constantinescu.
1. Interviu Andreea Tudorică cu George Litarczek, disponibil on‑line la adresa http://jurnalul.ro, accesat 15.09.2017.
2. Cu mâna pe inimă, Corina Negrea în dialog cu Martin S. Martin, București, Editura Humanitas, 2014.
3. V ezi Dora Petrilă, Martin S. Martin, Spitalul Fundeni: istorie destine, Editura
Humanitas, București, 2004, p. 40.

344
Florin S. Soare
Înființarea Clinicii de Chirurgie Fundeni se leagă de o acțiune destul de
controversată a lui V oinea Marinescu. Locația este fixată printr‑o Hotărâre
a Consiliului de Miniștri din 1959, în clădirea care ar fi urmat să adăpos ‑
tească Institutul de Ftiziologie, prin folosirea unui artificiu. Ministrul Sănătății a declarat tuberculoza eradicată în România, astfel că existența unei instituții de profil devenea inutilă, iar o epidemie de gripă de la înce‑putul anului a justificat preluarea clădirii în regim de urgență
1. Motivația
unei măsuri atât de surprinzătoare poate fi doar intuită. De profesie chirurg cardiac, V oinea Marinescu își pregătea terenul pentru perioada postminis ‑
terială, prin înființarea unei clinici de profil, într‑o clădire nouă, pe care
o va dota după cele mai înalte standarde, clinică pe care o va conduce până
finalul vieții, în 1973. Nu poate fi ignorat și orgoliul de a‑și lega numele de înființarea celui mai mare centru medical din țară.
Dezincriminarea avortului
De numele lui V oinea Marinescu se leagă un act de o importanță deosebită în economia evoluției demografice a României postbelice și care va contri‑bui, într‑o anumită măsură, la erodarea poziției sale ministeriale. Este vorba de liberalizarea întreruperilor de sarcină, din 1957, ca rezultat al unui
proces început în Uniunea Sovietică după moartea lui Stalin, în 1953,
repercutat asupra majorității statelor din blocul sovietic.
În calitate de inițiator, ministrul Sănătății înaintează un proiect avizat
favorabil de către Procuratura Generală și Ministerul Justiției, în care se susține necesitatea reducerii numărului de întreruperi ilegale de sarcină, cu
consecințe asupra stării de sănătate a femeii, și care influențează totodată
negativ capacitatea de muncă și capacitatea ulterioară de reproducere. Inițiativa urmărea, pe de altă parte, combaterea întreruperilor de sarcină efectuate de către personalul medical „în scop mercantil”
2.
Decretul 463/1957 instituie astfel un nou sistem, cel al întreruperii de
sarcină la cerere, cu condiția ca intervenția să fie efectuată numai în „insti‑
tuțiile medico‑sanitare de stat potrivit instrucțiunilor emise de MSPS.”3.
Se încerca astfel impunerea unui control mai strict asupra fenomenului
1. Ibidem, p.34.
2. V ezi Referat al Direcției Juridice a Ministerului Sănătății din 19 august 1957,
ANIC, fond Consiliul de Stat – Decrete, dosar 434‑485/1955, ff. 298‑303.
3. „Decretul 463/1957 pentru încuviințarea întreruperilor de sarcină”, în Buletinul
Oficial al MAN a RPR., nr.26 din 30 septembrie 1957.

345
Voinea Marinescu: biografia unui „tehnocrat” coMunist
avorturilor clandestine, ce luase amploare în această perioadă, și limitarea
efectuării acestora în condiții improprii, de către personal necalificat.
Decretul 469/1957 dezincriminează penal avortul prin scăderea considera‑
bilă a pedepselor1 și a rolului organelor de urmărire penală2. Excepția
rămâne de această dată efectuarea întreruperii sarcinii în afara unităților medico‑sanitare de către orice persoană, fie medic sau nu, sau într‑o unitate sanitară, însă de către o persoană fără calificare.
V oinea Marinescu și conducerea politică
Despre relațiile sale cu vârful conducerii de partid nu se cunosc foarte multe detalii, cert fiind că acesta avea o libertate de acțiune destul de mare. De
altfel domeniul sănătății nefiind unul atât de expus presiunii ideologice, îi
permite să grupeze în jurul său o serie de specialiști cu un trecut politic
cel puțin contestabil, ca Pârlog Constantin, Zoe Apostol, Chiril Popovici,
Brândușe Sergiu, Dan Gerota, Ionescu Ludovic și Ionescu Marian
3.
Dosarul său politic l‑a îndemnat însă la reținere, inclusiv în relațiile
interumane, după cum sublinia prof. Daniel Constantinescu într‑un fragment de interviu publicat în cartea profesorului Martin S. Martin:
Ca mulți alții, V oinea Marinescu era o îmbinare de calități și defecte. Era
inteligent, avea inteligența recunoașterii și a reacției la situații complexe; era ambițios, dar era o mare discrepanță între dorința lui și posibilitățile sale pro‑fesionale. Poziția politică îl împiedica să fie deschis cu lumea. Era suspicios și prudent, iar acțiunile și le pregătea cu multă grijă
4.
1. Acesta prevedea faptul că „întreruperea cursului normal al sarcinii, efectuată în afara
instituțiilor medico‑sanitare de către orice persoană, sau în instituțiile medico‑sani‑tare de către o persoană fără calificare medicală de specialitate, se pedepsește cu închisoare corecțională de la 1 la 2 ani (V ezi „Decretul 469/1957 pentru modifica‑rea Codului Penal”, în Buletinul Oficial, nr. 30 din 1 noiembrie 1957).
2. Medicul care efectua o intervenție de întrerupere a sarcinii din considerente medi‑cale și în situație de urgență, în afara spitalului era scutit de răspundere cu condiția ca în termen de 24 de ore să anunțe aceasta unei instituții medico‑sanitare. Iminența pericolului urma a fi constatată ulterior de către o comisie medicală.
3. Cei mai mulți dintre foștii mediciniști apar în documentele Securității ca având un trecut legionar (V ezi „Nota Direcției a III‑a din 23 septembrie 1966 privindu‑l pe V oinea Marinescu”, ACNSAS, fond Informativ, dosar 260741, f. 21).
4. V ezi Dora Petrilă, Martin S. Martin, op.cit, p.57.

346
Florin S. Soare
În calitate de ministru al Sănătății a efectuat numeroase vizite în străi‑
nătate, situație mai puțin întâlnită la membrii guvernului, cel mai răsunător
fiind turneul întreprins spre finele anului 1957, pe parcursul căruia a fost prezent în nu mai puțin de 8 state: China, Coreea de Nord, Vietnam, Argentina, Mexic, Statele Unite ale Americii. Vizita efectuată în Elveția, parte a aceluiași turneu, este încununată cu succes, prin alegerea sa drept vicepreședinte al celei de a XII‑a sesiuni a Adunării Organizației Mondiale a Sănătății
1.
Dincolo de relațiile cu Chivu Stoica și Petre Borilă, a fost privit de către
conducerea de partid ca un profesionist, iar activitatea sa din fruntea Ministerului a fost apreciată inclusiv de către Gheorghiu‑Dej, care‑l carac‑teriza într‑o ședință a Biroului Politic drept un „om foarte serios, care‑și continuă activitatea științifică și practică, un om foarte așezat, echilibrat”
2.
A post distins cu numeroase decorații ale statului român precum: Steaua
RPR clasa a IV‑a3, Ordinul Muncii clasa a II‑a4, Ordinul „23 August” clasa
a IV‑a5, Medalia „40 de ani de la înființarea PCR”6, Medalia „A XX‑a
aniversare a Eliberării Patriei”7, Titlul de „Medic Emerit”8, Ordinul Muncii
clasa I‑a9, Ordinul „Tudor Vladimirescu”10.
V oinea Marinescu a făcut parte din înalta nomenclatură, beneficiind de
toate privilegiile presupuse de această apartenență, precum vila de pe
1. Lavinia Betea Cristina Diac et alli, op.cit., vol. II, p.57.
2. Stenograma ședinței Biroului Politic al CCal P .M.R. din 22 ianuarie 1955, ANIC, fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 6/1955.
3. Decretul nr. 368 din 21.08.1954 pentru conferirea ordinului „Steaua RPR”, „Ordinului Muncii” și „Medaliei Muncii” unor persoane, ANIC, fond Consiliul de Stat –
Decrete, dosar 6/1954.
4. Decretul nr. 613 din 30.12.1957 pentru conferirea unor ordine și medalii, ANIC, fond Consiliul de Stat – Decrete, dosar 15/1957.
5. Decretul nr. 308 din 12.08.1959 pentru conferirea unor titluri, ordine și medalii, ANIC, fond Consiliul de Stat – Decrete, dosar 308/1959.
6. Decretul nr. 120 din 6.06.1961 pentru conferirea medaliei „A 40‑a aniversare a PCR”, ANIC, fond Consiliul de Stat – Decrete, dosar 120/1961.
7. Decretul nr. 510 din 18.08.1964 pentru conferirea medaliei „A XX‑a aniversare a Eliberării Patriei”, ANIC, fond Consiliul de Stat – Decrete, dosar 510/1964.
8. Decretul nr. 358 din 29.05.1965 pentru conferirea Titlul de „Medic Emerit” al RPR lui Voinea Marinescu, ANIC, fond Consiliul de Stat – Decrete, dosar 358/1965.
9. Decretul nr. 509 din 18.08.1964 pentru conferirea unor ordine ale RPR, ANIC ,
fond Consiliul de Stat – Decrete, dosar 509/1964.
10. Decretul nr. 339 din 30.04.1966 pentru conferirea Ordinului „Tudor Vladimirescu”, ANIC, fond Consiliul de Stat – Decrete, dosar 339/1966.

347
Voinea Marinescu: biografia unui „tehnocrat” coMunist
Bulevardul Jdanov (azi Primăverii), cartierul rezidențial al vârfurilor Partidului
Comunist, unde locuia alături de Avram Bunaciu, Petre Borilă, Emil
Bodnăraș, Manea Mănescu, Silviu Brucan, Dumitru Popescu, Leonte Răutu,
Ion Gheorghe Maurer și Nicolae Ceaușescu1.
Relațiile cu viitorul lider al PCR au fost strict profesionale, cei doi
intersectându‑se pentru prima dată în a doua jumătate a anilor ’60, perioada în care Nicolae Ceaușescu era responsabil în cadrul Biroului Politic cu activitatea Ministerului Sănătății și a Crucii Roșii
2.
Pe linie direct politică, singura funcție deținută a fost cea de membru
supleant al CC al PCR, ales la 24 iulie 1965, cu ocazia Congresului al IX‑lea al PCR, la numai o zi după ce Nicolae Ceaușescu devenea Secretar General al Partidului Comunist Român
3.
Fără a exista un conflict deschis între cei doi, înlăturarea lui V oinea
Marinescu din fruntea ministerului, în 1966, vine în contextul efortului noului lider al partidului de a se debarasa de garda dejistă, demers vizibil încă din primii ani de după accederea la putere
4.
Înlăturarea din funcție
Trei episoade petrecute în timpul mandatului său pot fi considerate deter ‑
minante pentru căderea în dizgrație și înlăturarea din funcția de ministru.
Primul are loc în martie 1965, în momentul în care Gheorghiu‑Dej este
diagnosticat cu neoplasm pulmonar și hepatic5. Episodul relatat de Dumitru
Popescu face referire la mărturia doctorului Ștefan Gârbea, Șeful Clinicii ORL
Colțea, cel care l‑a consultat pe liderul comunist și a emis ipoteza cancerului:
L‑am consultat și am văzut ceva suspect, niște pete roșii, semnele, indescifra‑
bile pentru mulți, ale unui posibil cancer. I‑am cerut permisiunea lui Dej să‑i
1. Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, por ‑
trete, Editura Humanitas, București, 2012, p. 186.
2. Despre rapoarte de informare cu privire la activitatea desfășurată, vizitele externe adresate de către ministrul Sănătății lui Nicolae Ceaușescu, vezi Lavinia Betea Cristina Diac et alli, op.cit., vol. II, p.57.
3. Congresul al IX‑lea al Partidului Comunist Român, 19‑24 iulie 1965, Editura Politică, București, 1965, p.737.
4. Decretul nr. 695 din 27 august 1966 privind revocarea tov. dr. Voinea Marinescu din funcția de ministru al Sănătății și Prevederilor Sociale, ANIC, fond Consiliul de Stat – Decrete, dosar 694/1966, f. 1.
5. Lavinia Betea Cristina Diac et alli, op.cit., vol. II, p. 127.

348
Florin S. Soare
fac un consult general. S‑a cam mirat de pretenția mea, dar a acceptat‑o. I‑am
palpat ficatul și am găsit o tumoare cât pumnul. […] Mi‑am dat seama că făcuse
metastază. Am cerut permisiunea să ies puțin, l‑am găsit pe ministrul Sănătății, V oinea Marinescu, și i‑am spus: „Domnule ministru, dumneavoastră l‑ați consultat pe tovarășul Dej?” „Nu!” „Dumneavoastră nu știți ce boală are?” „Nu.” A înnebunit. Ministrul a înnebunit. A dat telefoane, a chemat doi trei specialiști, probabil medicii curanți. Nici acum nu pot să‑mi explic cum a fost posibil ca medicii lui Dej să nu descopere cancerul
1.
Decesul din după amiaza zilei de 19 martie le‑a fost comunicat mem‑
brilor CC al PMR în seara aceleiași zile de către ministrul sănătății, V oinea
Marinescu, cel care a dat citire buletinului medical oficial2.
Chiar dacă nu a fost acuzat în mod direct, în calitatea sa de ministru al
Sănătății și de coordonator al echipei de specialiști care‑l aveau în supra‑
veghere pe liderul României comuniste de la acea dată, lui V oinea Marinescu
i s‑a putut reproșa cel puțin neglijența și tardivitatea diagnosticării.
O altă motivație a înlăturării din funcție rezidă în schimbarea opticii
conducerii politice în privința întreruperilor de sarcină. În stenogramele
ședințelor Comitetului Executiv al CC al PCR din august și septembrie
1966, V oinea Marinescu este considerat responsabil pentru scăderea natalității,
ca efect al decretului de liberalizare a întreruperilor de sarcină din 1957.
Interesant este faptul că la originea inițiativei de restricționare a între‑
ruperilor de sarcină s‑a aflat același V oinea Marinescu, cel care în cursul
anului 1965 înaintează conducerii de partid un studiu întocmit la nivelul
Ministerului Sănătății, intitulat Unele probleme privind dinamica sporului
natural al populației în Republica Socialistă România3, o analiză temeinică,
detaliată și comparativă asupra principalelor fenomene demografice, cu
accentuarea principalelor cauze care au determinat evoluția negativă a
natalității, perspective și maniere de soluționare.În acest document se făceau
pentru prima dată trimiteri clare la necesitatea limitării întreruperilor de
sarcină prin măsuri medicale și acte normative, propunerile înaintate fiind
bazate pe concluziile consultărilor între specialiști din Ministerul Sănătății și
ai Consiliului de obstetrică și ginecologie. Aceleași propuneri se regăsesc în
materialul întocmit de Comisia de studiu a măsurilor privind îmbunătățirea
sporului natural al populației4, coordonată de V oinea Marinescu, material
1. Dumitru Popescu, Am fost și cioplitor de himere: Un fost lider comunist se des‑
tăinuie, Convorbire cu Iona Tecșa, ziarist, Editura Expres, București, 1993, p.108.
2. V ezi „România liberă”, Anul XXIII, nr. 6353, 20 martie 1965.
3. AMS, fond Cabinet 1, dosar 69/1966, nenumerotat.
4. „Studiu privind situația natalității din RSR…”, ANIC, fond CC al PCR, Secția
Cancelarie, dosar 101/1966, ff. 102‑152.

349
Voinea Marinescu: biografia unui „tehnocrat” coMunist
criticat intens de către Nicolae Ceaușescu pentru susținerea măsurilor
socio‑economice de susținere a natalității în detrimentul celor restrictive.
De altfel, o dată cu momentul 1966 se inaugurează o practică ce se va
menține pe parcursul celor 23 de ani de politică pronatalistă, și anume schimbarea din funcție a ministrului Sănătății, înainte de adoptarea unor măsuri restrictive în plan demografic. Fiecare dintre aceste schimbări va fi
legitimată de rapoartele privind activitatea ministerului, întocmite în urma
unor controale inițiate pe linie politică. Astfel, la indicația Secției Învățământ și Sănătate a C.C. al P .C.R. și a Secretariatului C.C. al P .C.R., se consti‑
tuie pentru luna august 1966 o brigadă de control care urmărește „metodele
și stilul de muncă al ministerului, modul în care sprijină și îndrumă acțiu‑nile sanitare (…) pentru ridicarea conștiinței profesionale a cadrelor”
1.
Desfășurat în perioada 8‑28 august, controlul constată „neajunsuri și lipsuri
care au o influență negativă în ceea ce privește abordarea competentă și
largă a problemelor majore ale asistenței medicale și ale stării de sănătate a populației, organizarea, îndrumarea și controlul rețelei sanitare”
2.
Acest raport, datat 6 septembrie 1966, a legitimat înlăturarea lui V oinea
Marinescu3 din fruntea M.S.P .S. și înlocuirea acestuia cu Aurel Moga4.
Schimbarea a fost anticipată de către Ceaușescu încă de la ședința din 27
septembrie, moment în care sunt criticate o serie de instituții de stat care
nu au luat măsuri preventive în privința scăderii natalității: „Problema natalității și a sporului populației este o problemă pentru care poartă o răspundere foarte mare partidul nostru, conducerea partidului și guvernului
și trebuie să spunem că ea n‑a constituit o preocupare a acelor organe care
aveau în atribuțiunile lor să se ocupe de acest lucru
5”.
Consfătuirea cu cadrele medicale din 20 septembrie 1966 a conturat mai
clar motivul schimbării lui V oinea Marinescu din funcție, Nicolae Ceaușescu afirmând în cadrul ședinței:
…vreau să termin cu o critică la adresa fostei conduceri a Ministerului Sănătății.
De acest decret se ocupă de peste un an de zile […] la noi au ajuns lucrurile
1. Ibidem. f.43.
2. ANIC, fond CC al PCR, Secția Administrativ‑politică, dosar 8/1966, f. 3.
3. V ezi Decretul 694 din 27 august 1966 privind revocarea tov. dr. Voinea Marinescu
din funcția de ministru al sănătății și prevederilor sociale, ANIC., fond Consiliul de Stat – Decrete, dosar 694/1966.
4. Decretul 695 din 27 august 1966 privind numirea tovarășului acad. prof. dr. Aurel Moga în funcția de ministru al sănătății și prevederilor sociale, ANIC, fond Consiliul de Stat – Decrete, dosar 695/1966.
5. Ibidem.

350
Florin S. Soare
ca o rezistență hotărâtă din partea conducerii ministerului la aceste măsuri […]
nu s‑a dat dovadă de discernământ și de atitudine critică față de stările de lucruri
existente, ci, dimpotrivă, s‑a căutat ca lucrurile să se prezinte în roz, să se minimalizeze o serie de neajunsuri
1.
Așa cum afirmam mai sus, schimbarea din funcție la 27 august 1966
poate fi plasată în contextul îndepărtării treptate a tuturor apropiaților lui
Gheorghiu Dej, proces căruia îi cad victime în anii următori și Alexandru
Drăghici, Chivu Stoica, Alexandru Moghioroș, Alexandru Bârlădeanu,
Gheorghe Apostol etc.
Alături de deficiențele constatate în privința activității ministerului, lui
V oinea Marinescu i s‑au imputat ulterior și o serie de probleme în acorda‑rea asistenței medicale fostului ministru în funcție al Forțelor Armate,
Leontin Sălăjan, care a murit la 28 august 1966, în urma unei hemoragii
digestive. Comisia de anchetă constituită cu această ocazie a stabilit faptul
că ministrul Sănătății, care avea sarcina de a organiza asistența medicală a
cadrelor de conducere, poartă o parte din răspundere
2. De asemenea, un
alt raport al Colegiului Medicilor condus de Academician Ștefan Milcu
constată aceleași deficiențe:
În ceea ce privește pe tov. Prof. V . Marinescu, în calitate de organizator al
consulturilor și totodată de medic chirurg – deci fiind în situația de a aprecia gravitatea cazului clinic – s‑a limitat la consulturi medicale restrânse și insufi‑cient coordonate, în perioada în care a fost răspunzător (14‑19.VIII). În infor ‑
mările pe care le‑a făcut organelor superioare a subapreciat gravitatea situației din momentul apariției complicațiilor
3.
Interesant este faptul că schimbarea din funcție a venit cu numai o zi
înainte ca Leontin Sălăjan să moară, în timp ce V oinea Marinescu se afla
internat în Serviciul Medical al Spitalului de Stat încă din data de 15 august
pentru o insuficință coronariană și hipertensiune arterială gr. III, șapte zile
mai târziu suferind un accident cerebral acut. A rămas în spital până la 10
1. ANIC, fond CC al PCR, Secția Administrativ‑Politică, dosar 10/1966, f. 44.
2. Referatul comisiei care a anchetat cauzele morții lui Leontin Sălăjan, ANIC, fond
CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 128/1966.
3. Referatul al Colegiului Medical ales de reprezentanții medicilor din toate Centrele Universitare din țară, privitor la cauzele și împrejurările decesului Tov. Leontin Sălăjan, ANIC, fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 150/1966, f. 97. (îi mulțumesc lui Mihai Burcea pentru acest document)

351
Voinea Marinescu: biografia unui „tehnocrat” coMunist
septembrie 1966, când a fost externat cu un „pronostic general rezervat”
și cu o pierdere consistentă a greutății corporale1.
Nu se cunoaște în ce condiții fostul ministru intră din nou în vizorul
Securității, însă exact din această perioadă Direcția a III‑a Informații interne întocmește o notă în care sunt invocate toate problemele majore ale biogra‑fiei sale, de la suspiciunile privind colaborarea cu Mișcarea Legionară, până la aspectele cele mai intime ale vieții private.
În data de 21 octombrie 1966 are loc o ședință a Colegiului Ministerului
Sănătății, în care sunt audiații toți medicii implicați în îngrijirea lui Leontin
Sălăjan, pentru stabilirea cauzelor și condițiilor decesului. Cu această ocazie,
Colegiul decide analizarea posibilității ca fostul ministru V oinea Marinescu să fie exclus din funcția de membru corespondent al Academiei
2.
În cele din urmă își păstrează titlul de membru corespondent, dar și
postul de profesor șef catedră la Clinica de Chirurgie Fundeni.
Aspecte de viață privată
Este de notorietate faptul că atât Partidul, cât și Securitatea pătrundeau până în cele mai intime aspecte ale vieții private, rapoartele, notele infor ‑
mative, notele de relații cuprinzând informații care, la prima vedere, depă‑șesc necesitățile uzuale de control, dar care au un rol decisiv în supunerea totală a individului, prin posibilitățile de șantaj și intimidare pe care le
deschideau. Lucrul cu astfel de surse este dificil, iar ele pot fi trecute cu
vederea în măsura în care nu au relevanță pentru cercetarea istorică, mai ales în condițiile în care detalii provenite din denunțuri sau mărturii pot fi doar parțial adevărate sau chiar false. În cazul de față, notele de relații și notele informative prezente în dosarul de urmărire informative și dosarul de cadre conțin date care expun personajul și pe care am fi ales să nu le prezentăm dacă nu ar prezenta importanță pentru conturarea profilului uman al acestuia, dar si pentru o serie de evenimente marcante pentru destinul său.
Cele mai bogate informații despre viața personală a lui Voinea Marinescu
nu sunt cele prezente în autobiografii, ci mai degrabă în notele de relații semnate de către vărul acestuia, Ilie Marinescu, cel care redactează, în
martie 1951, o referință către Sectorul de verificare a cadrelor CC al PMR.
1. Referat 19.09.1966, AMS, fond Cabinet 1, dosar 2/1966, nenumerotat.
2. Stenograma ședințelor Colegiului din 21 și 22 octombrie 1966, AMS, fond Cabinet
1, dosar 3/1966.

352
Florin S. Soare
Conform celor menționate, în 1938 a existat o căsătorie1 cu o elevă aflată
în ultimul an de liceu, Speranța Dumitrescu, care s‑a destrămat rapid, fiind
părăsit de aceasta. Potrivit unei note informative din 1955, motivul invocat
ar fi fost o relație nepotrivită cu mama soției.2 Acest detaliu biografic nu
este prezent în niciuna dintre autobiografiile semnate, începând cu cea din
1945, o dată cu intrarea în Partid. De altfel, datele cu privire la familie
oferite de V oinea Marinescu sunt destul de sumare, mărginindu‑se la men‑ționarea anului căsătoriei și originea socială a celei de‑a doua soții. Coroborat
cu alte informații, aflăm că, încă din perioada studenției, mai exact pe când
era în anul al II‑lea la Medicină, o cunoaște pe Maria Soflete, din Târgoviște,
studentă în București la Academia Comercială, cu care se căsătorește în 1943.
Acest mariaj îi va aduce o serie de probleme în relația cu partidul, lip‑
surile și abaterile de la etica socialistă ale lui V oinea Marinescu fiind puse pe seama influențelor nefaste generate de originea socială „burgheză” a
soției. Socrul său, Dumitru Soflete, de profesie negustor, a avut în perioada interbelică un magazin cu angajați, expropriat cu ocazia naționalizării și a
făcut politică liberală. Căsătoria din 1943 este privită de către partid ca
una făcută din interes, abaterile de la etica socialistă, „tendințele burgheze”,
fiind puse aproape exclusiv pe seama soției și a familiei acesteia. Câteva
citate oferite mai jos ilustrează maniera în care se raportează partidul la viața privată a individului și felul în care situația familială se răsfrânge
asupra evaluărilor făcute membrilor.
De când a fost ridicat în munca de răspundere s‑a observat o delăsare în munca
pe tărâm politic, înclinând spre unele tendințe burgheze, datorită mediului în care a trăit cât și în urma căsătoriei.
3
Este frânat de ea [de soție – n.n.] în munca de partid spunându‑i „tu ești un
mare chirurg, ocupă‑te de interesele tale personale. Ce tu ai nevoie de ei sau ei de tine?” .
4
Din momentul când s‑a căsătorit a fost influențat de mediul burghez și a căutat
să‑și aranjeze situația lui materială.5
1. Date despre această căsătorie sunt oferite și de Florescu Petre (fost comisar‑șef în Prefectura Poliției Capitalei), cel care le‑a fost naș de cununie.
2. „Notă” (18 iunie 1955), ACNSAS, fond Informativ, dosar 260741, f. 124.
3. Notă de relații dată de responsabilul Secției de Cadre a Direcției Județene Argeș, Gh. Șchiopu, 9 februarie 1949, ANIC, fond 53, dosar M/60 , fila 60
4. B. Pascu, „Declarație” (2 martie 1951), ANIC, fond 53, dosar M/60 f. 73.
5. Notă de discuție Eti Protopopescu Sectorul de verificare a cadrelor CC al PMR, ANIC, fond 53, dosar M/60 , f. 88.

353
Voinea Marinescu: biografia unui „tehnocrat” coMunist
Nu este ajutat de soția sa, am impresia că soția sa nu‑l înțelege, dar nici el nu
s‑a preocupat de ridicarea politică și la el acasă are roluri mai mult mic‑burgheze decât tovărășești. La un moment dat tot sub influența soției începuse să se ocupe mai mult de clientelă. Mi‑a mărturisit de câteva ori că are greutăți cu soția și că regretă că ea nu‑l înțelege și din cauza copiilor nu poate să activeze cum ar vrea.
1
După 23 august a avut unele delăsări în munca de partid care se datoresc [sic!]
în mare parte și influenței familiei soției sale, socrii săi fiind negustori, iar el a stat până în ultimul timp în aceeași casa cu ei.
2
Toate aceste caracterizări îl obligă pe V oinea Marinescu să se justifice
și să respingă orice acuzație cu privire la interesele materiale care ar fi
determinat mariajul:
Căsătoria mea a fost necondiționată, neavând în prezent nicio avere pe numele
meu.3
Soția mea nu are nici un fel de avere și nici nu a primit când ne‑am căsătorit. Deși știa că sunt comunist înainte de a ne căsători a consimțit la căsătoria noastră. În timpul când am fost propus pentru plecarea în URSS nu s‑a opus plecării, iar în lipsa mea a îngrijit cu devotament cei doi băieți pe care îi am.
4
Justificările în fața cadrelor nu puteau fi suficiente dacă cel verificat nu
oferea dovezi ale fidelității prin critici la adresa propriei familii. Chiar dacă
acestea capătă un formalism tipic, ele sunt relevante pentru a înțelege ce însemna asumarea statutului de membru și nevoia permanentă de afirmare
a atașamentului față de „marea familie a partidului” în detrimentul familiei
„tradiționale” . Astfel, cu ocazia redactării unei autocaracterizări în 1959, acesta nu se sfiește să condamne „reminiscențele burgheze” ale soției, caracterizând‑o drept „religioasă, egoistă și materialistă”
5. Situația nu este
deloc neobișnuită, regăsindu‑se curent în dosarele membrilor supuși veri‑ficărilor.
1. Referință – Marin Marinov (Organizația de bază – Filaret) 2 martie 1951. ANIC,
fond 53, dosar M/60 , fila 72.
2. „Referat de verificare – V oinea Marinescu” (10 ianuarie 1953), ANIC, fond CC al PCR, Secția Cancelarie – Dosare anexe, dosar 221/1954, f. 4
3. „Autobiografie” (1949), ANIC, fond 53, dosar M/60 , f. 33.
4. „Autocaracterizare” (23 martie 1952), Ibidem, f. 86.
5. „Autocaracterizare” (23 martie 1952), ANIC, fond 53, dosar M/60, f. 86.

354
Florin S. Soare
Totodată putem intui și un alt rol al afirmațiilor despre consoartă, acela
de a ieși dintr‑o situație delicată. Mai exact, în perioada în care se afla la
specializare la Institutul de medicină „I.P . Pavlov” din Leningrad, a comis
un act de „indisciplină”, care ar fi putut avea repercusiuni pe linie de par ‑
tid și implicit pe plan profesional. La finele anului 1950, în timpul vacan‑
ței de iarnă, s‑a întors în țară împreună cu un coleg de studii, fără a avea
acordul Ambasadei și în ciuda avertismentelor primite. Situația a generat
un întreg scandal, V oinea Marinescu fiind anchetat de către Colegiul de
partid al organizației București, care a constatat că:
deși de origine socială muncitorească, influențat de mediul în care a trăit, a
dovedit în muncile sale o serie de lipsuri serioase ca: comoditate, metode de comandă, pripeală, preocupat de interese personale, în acest lucru a contribuit în ultima vreme și soția lui care se manifestă nemulțumită de condițiile mate‑riale creiate [sic!] în urma plecării lui la studii
1.
Argumentele aduse atât în fața Colegiului de partid, cât și în memoriul
adresat ministrului Învățământului țin de situația familială dificilă : „în
țară având soția și doi copii mici, și părinții soției bolnavi, se cerea prezența
mea pentru un scurt timp”2.
În urma unei severe autocritici își recunoaște vina față de partid, constând
în „indisciplină”, „nivel politic scăzut”, „exemplul rău” și „sentimenta‑lism”:
Am nivel politic scăzut, aceasta eu o consider cu atât mai grav cu cât am avut
în ilegalitate legătură cu partidul care m‑a învățat să muncesc și să privesc lucrurile critic și autocritic. N‑am știut să folosesc această învățătură a parti‑dului. Eu prin fapta mea sunt un rău exemplu pentru tovarășii mei mai tineri pe care ar fi trebuit să‑i ajut în muncă. Nu m‑am comportat ca un bolșevic, am avut comportarea unui soț și tată. Sentimentalismul [s.n.] a învins rațiunea,
lucru pe care îl consider destul de grav
3.
Este sancționat cu un vot de blam și prelucrare în fața Comitetului de
Studenți și Aspiranți din Leningrad, fiindu‑i permis să se reîntoarcă la
studii după ce, în prealabil, își ia angajamentul de le finaliza cu un an mai devreme.
1. „Referat al Colegiul de partid – organizația București” (7 martie 1951), Ibidem ,
f. 43.
2. „Scrisoare memoriu adresată ministrului Învățământului după revenirea în țară”(14 ianuarie 1951),Ibidem, fila 54.
3. „Autocritică” (6 martie 1951), ANIC, fond 53, dosar M/60, f. 47.

355
Voinea Marinescu: biografia unui „tehnocrat” coMunist
Se poate intui faptul că această permanentă presiune din partea partidu‑
lui s‑a răsfrânt direct asupra relațiilor de familie. Mai multe referințe îl
prezintă pe acesta în relații tensionate cu socrii săi, locuind în același
imobil. Într‑o constatare din 29 iulie 1952, șeful sectorului de V erificări al PMR Raionul Târgoviște consideră necesară mutarea într‑o locuință dis ‑
tinctă de a socrului și „să fie complect (sic) rupt de aceste elemente” .
În ciuda faptului că aveau împreună doi copii, Bogdan
1, născut în 1944,
și Andrei Augustin, născut trei ani mai târziu, nici raporturile cu soția nu
erau dintre cele mai bune, existând mai multe referințe care indică dese
certuri, care degenerau în violențe2. Chiar Ilie Marinescu, într‑o referință
din 1951, reclamă comportamentul abuziv pe care V oinea Marinescu îl avea
față de soție.3 De asemenea în dosarul de urmărire informativă se regăsesc
o serie de informații privind legături extraconjugale ale ministrului. O notă informativă susține că Marinescu ar fi intenționat să divorțeze „pe motiv
că aceasta nu‑i corespunde din punct de vedere politic, ea fiind fiică de negustor”
4. De altfel, se temea că amândoi ar putea avea probleme cu
Securitatea, pornind de la povara responsabilității funcției de ministru a
soțului. Declarația are însemnătate din perspectiva unei presiunii constante
asupra individului sau familiei, determinate de deținerea unei funcții de răspundere în aparatul de partid și de stat în timpul regimului comunist. În
lipsa unui sistem solid de relații la vârful ierarhiei, care să‑i confere soțu‑
lui o minimă siguranță, mai ales în condițiile în care se considera sau îi era indusă ideea că ar fi responsabilă, prin originea socială, de „macularea” dosarului de cadre al acestuia, Maria Marinescu capătă o stare de anxietate accentuată, care conduce la un deznodământ tragic: sinuciderea.
Episodul sinuciderii soției este unul destul de întâlnit în înalta nomen‑
clatură comunistă
5, existând o serie de similarități cu mult mai celebrul caz
al Nadejdei Alilueva, soția lui Stalin, care se sinucide tot prin împușcare,
1. Bogdan Marinescu, n. 29.1 1.1944, București, Academician, Profesor universitar
doctor la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București, reputat obstetrician‑ginecolog, fost ministru al Sănătății între iunie 1990 și octombrie 1991.
2. Referințe Marin Stancu (coleg de facultate) și Ilie Marinescu (văr primar cu V oinea) (ANIC, fond 53, dosar M/60, ff. 75 și 145).
3. Ibidem , f. 145.
4. „Notă informativă” (9 noiembrie 1955), ACNSAS, fond Informativ, dosar 260741, f. 82.
5. V ezi Vladimir Tismăneanu, Sinucideri în înalta nomenklatură comunistă: Cazul
Mirel Costea, disponibil online la adresa https://tismaneanu.wordpress.com, acce‑sat 17.09.2017.

356
Florin S. Soare
în 1932. Indiferent care au fost resorturile ce au determinat recurgerea la
acest gest, putem aprecia existența unor elemente care ar fi putut înlesni
recurgerea la gestul fatal. Neînțelegerile familiale, suprapuse peste o depre‑sie accentuată și o tulburare de natură psihotică, decesul tatălui cu aproxi‑
mativ opt luni în urmă, sunt elemente ce nu pot fi ignorate. Ancheta,
condusă de Gheorghe Pintilie, ministru adjunct al MAI, nu a reușit să stabilească în mod concret cauzele sinuciderii, însă audierile din anchetă au stabilit că Maria Marinescu suferea de „melancolie anxioasă, care con‑
sta în afecțiuni mintale manifestate prin teama continuă în special de autori‑
tățile de stat”
1. Unii martori au susținut faptul că aceasta avea în permanență
„fobia urmăririi”, cu care mergea atât de departe încât indica aproape orice
persoană din preajmă ca fiind un agent care o urmărește. Alexandru Drăghici,
la acea dată șef al Departamentului Securității Statului, notează o convorbire purtată cu V oinea Marinescu, în care acesta îi solicită, imediat după eve‑nimentul tragic, punerea sub ascultare a telefonului, motivând existența unor apeluri anonime de amenințare care ar fi accentuat starea depresivă a
soției:
După săvârșirea actului Tov V oinea Marinescu s‑a prezentat la mine [Alexandru
Drăghici – n.n.] cu rugămintea de a‑i pune telefonul sub urmărire deoarece
primește pe această cale amenințări anonime. În timpul cat telefonul a fost
controlat nici un anonim nu a amenințat pe Tov. V .M. […] În discuție tov. VM
mi‑a arătat că soția sa a manifestat o permanentă frică bolnăvicioasă, că el, V .M. mai devreme sau mai târziu va fi arestat. Mi‑a relatat că soția sa l‑a sfătuit să abandoneze funcția de ministru și să ceară una mai mică pentru a nu avea răspundere
2.
Mai târziu, într‑o notă a Direcției a III‑a a Securității, din 23 septembrie
1966, se menționează posibilitatea ca psihoza urmăririi, de care suferea
Maria Marinescu, să fi fost creată în urma discuțiilor pe care le purta cu soțul și tot acesta să fi utilizat „tactica amenințărilor telefonice”
3.
Conform anchetei desfășurate, firul evenimentelor a fost următorul: la
începutul lunii noiembrie 1955, ministrul Sănătății în funcție, V oinea Marinescu, face o vizită în Republica Democrată Germană. Protocolul cerea ca la
înapoierea în țară să fie întâmpinat de soție, astfel că adjunctul ministrului
1. „Referat privind pe tov. Marinescu V oinea”, ACNSAS, fond Informativ, dosar
260741, f. 82.
2. Ibidem, f. 82.
3. Ibidem, f. 22.

357
Voinea Marinescu: biografia unui „tehnocrat” coMunist
Sănătății, Buila Alexandru, trimite șoferul instituției pentru a o aduce la
Gara de Nord. Ajuns la locuința din strada Știrbey V odă nr. 23, șoferul o anunță pe doamna Marinescu despre scopul vizitei, iar aceasta se retrage într‑o cameră pentru a se îmbrăca. În acest timp aude o detunătură de armă, iar în momentul în care acesta pătrunde în cameră o găsește împușcată cu o armă de vânătoare, menționând și existența unui plic pe masă. Despre conținutul acestuia nu se cunosc informații. În acel moment se aflau în casă socrul și cei doi copii.
Ieșirea din scenă
Ultima parte a vieții profesorului V oinea Marinescu este una specifică mai tuturor foștilor nomenclaturiști căzuți în dizgrație în timpul regimului Ceaușescu. Fără a‑și pierde postul de profesor șef‑catedră la Clinica de Chirurgie Fundeni și nici titlul de membru corespondent al Academiei, activitatea politică și implicit profesională intră într‑un con de umbră. Departe de a mai avea pârghiile anterioare, încetarea mandatului de minis ‑
tru a lui V oinea Marinescu s‑a repercutat direct și asupra cercetării medicale în domeniul chirurgiei cardiace, inclusiv asupra activității centrului de la Fundeni. Niciunul dintre medicii spitalului nu a mai putut pleca în străină‑tate pentru perfecționare, iar investițiile în aparatura modernă au fost blo‑cate
1.
Nici în plan personal situația din ultimii săi ani nu a fost mai destinsă.
După tragedia pierderii celei de‑a doua soții, al treilea mariaj, încheiat patru ani mai târziu, cu celebra actriță Simona Bondoc
2 nu i‑a adus liniștea spe‑
rată. În ciuda faptului că au avut un copil împreună, o fată pe nume V oichița3
(după numele mamei lui V oinea Marinescu), neînțelegerile familiale l‑au obligat să părăsească vila din Primăverii, locuind în cartierul Colentina, în casa fiului său, Bogdan
4.
1. Cu mâna pe inimă, Corina Negrea în dialog cu Martin S. Martin, București, Editura Humanitas, 2014.
2. Alice Simona Gabriela Bondoc, n. 21.10.1933, București, reputată actriță de teatru și film, absolventă a Institutului de Teatru „I.L. Caragiale” în 1954, celebră pentru rolurile din „Cuibul de viespi” (regia Horea Popescu, 1986), „Hotel de lux” (regia Dan Pița, 1992) și peste 35 de piese pe scena Teatrului Național din București.
3. Doctor în neurobiologie la Massachusetts Institute of Technology din Boston.
4. V ezi Dora Petrilă, Martin S. Martin, Spitalul Fundeni: istorie destine, Editura
Humanitas, București, 2004, p.44.

358
Florin S. Soare
Se stinge din viață la numai 58 de ani, la 2 septembrie 1973, în urma
unei „morți fulgerătoare”, așa cum apare în necrologul publicat în România
Liberă două zile mai târziu1. Fostul ministru suferea de ateroscleroză, iar
cauza directă a fost un infarct miocardic2. A fost depus în aula Facultății
de Medicină și înhumat la 5 septembrie, în cimitirul Bellu din București.
*
Viața si activitatea profesională a lui V oinea Marinescu nu pot fi expli‑
cate decât în relație directă cu apartenența sa la partidul comunist, care l‑a propulsat rapid spre vârful ierarhiei politice. Poziția deținută în cadrul sistemului de putere comunist s‑a datorat atât relațiilor sale politice cât și atitudinii rezervate.Nu a intrat niciodată în conflict cu linia oficială a par ‑
tidului și nu s‑a implicat în jocurile de putere din interiorul acestuia, bucu‑rându‑se totodată de protecția prim‑secretarului PMR. De altfel domeniul pe care‑l patrona era unul mai puțin expus presiunii ideologice, ceea ce i‑a îngăduit o libertate de acțiune atipică pentru o poziție de putere. Asumându‑și riscuri, a grupat în jurul său și a promovat în funcții de răspundere oameni capabili, profesioniști, dar cu un dosar politic problematic, ceea ce i‑a permis să reformeze din temelii întregul sistem sanitar, să pună bazele unor instituții și specializări în medicina umană și să devină unul dintre cei mai performanți miniștri ai României comuniste.
1. România Liberă, An XXXI, nr. din 4 septembrie 1973.
2. V ezi Dora Petrilă, Martin S. Martin, op.cit., p. 44.

Oana Purice
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic.
Mihai Novicov
Abstract. The aim of my paper is to present the manner in which autobiographical texts
published during Communism could shape the officialized biographies of ones of the most prominent literary intellectuals in post‑War Romania. The central figure I will organize my research on is Mihai Novicov, writer and literary critic whose involvement in the ’50s’ cultural revolution was conspicuous and highly appreciated by the new authorities, offering him key‑positions in several political and cultural institutions. In order to strengthen my argumentation, I will also discuss other three important writers’ autobiographical writings, whose public images were also framed by means of personal narrative. As their general personal and professional development could be easily traced in literary dictionaries, my focus is on the biographies they intended to create themselves during their activity and which have been approved and confirmed by the regime through the Censorship’s green light for printing. Being offered the approval for publication, these texts turn from untrustworthy subjective discourses into objectified portraits; their inherent mystification is a trait the readers are to discover, but these texts are, nonetheless, official biographies confined to a specific period and functioning between its boundaries. Organizing their memoirs and dia‑ries so that they could meet the regime’s requirements, these intellectuals pay much attention to the their precocious communist devotion, to their participation in the regime’s take‑over of power, to the way they illustrate their familial and sentimental relationships and also to the social and political context of their evolution. These are essential landmarks in the biographies they build for themselves and which guarantee their strategic positions in the cultural field.
Keywords: Mihai Novicov, biography, communism, autobiographical writings

În anii ce au urmat Revoluției Bolșevice din octombrie 1917, noul regim
instaurat la Moscova a realizat demersuri de legitimare a propriei puteri și
de consolidare a haloului mitologic ce gravita în jurul ei. Unul dintre epi‑soadele‑cheie ale acestui imaginar era Revoluția însăși, care avea nevoie de
o biografie, de un corp documentabil. În absența altor materiale istoriogra‑
fice fidele, ideologii încurajau scrierea de jurnale și memorii conținând experiența revoluționară, capabile să se constituie în surse importante în compunerea istoriei Revoluției. Asemenea texte sunt discutate de Frederick C. Corney în studiul „Remembering Communism in Modern Russia:
Archives, Memoirs, and Lived Experiences” publicat în volumul Remembering
Communism. Genres of Representations , coordonat de Maria Todorova.
Corney accentuează rolul cu care scrierile autobiografice fidele noii ordini
fuseseră învestite în zorii URSS‑ului, punctând caracterul lor documentar: „the revolutionary memoir was to be actively commissioned, framed in its commissioning, and stored as the building block of the communist archive
of Soviet Russia”
1. Imaginea evenimentelor din octombrie 1917 se contura
astfel prin intermediul unor discursuri subiective, selectate și organizate
astfel încât să servească obiectivelor ideologice.
Practica legitimării unei biografii prin intermediul unor constructe auto‑
biografice a devenit recurentă în întreg blocul comunist european și s‑a menținut și după căderea regimurilor, în primii ani ai post‑totalitarismului fiind publicate, în mai toate teritoriile, volume memorialistice menite să justifice sau să disculpe comportamente ale celor implicați, într‑o măsură mai mică sau mai mare, în mecanismele sistemului totalitar. Este cunoscut
valul de apariții editoriale apărut pe piața de carte românească după 1990,
printre care și cărți menite să reconfigureze biografii și să spele imaginea lăsată posterității; asupra unora dintre acestea, aparținând unor scriitori, se oprește Ana Selejan în Adevăr și mistificare în jurnale și memorii apărute
după 1989 (Cartea Românească, 201 1), dovedind, prin apelul la documente
și informații probate obiectiv, maniera în care intelectuali ca Petru Dumitriu, Victor Felea, Sorin Toma sau Lucia Demetrius și‑au instrumentat discursul
1. Frederick C. Corney, „Remembering Communism in Modern Russia: Archives, Memoirs, and Lived Experiences”, în Maria Todorova (ed.), Remembering Communism. Genres of Representations , Social Science Research Council, New Y ork, 2010, p. 245.

361
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic. mihai novicov
autobiografic. Situația a fost similară și în alte țări fost‑comuniste; în
Bulgaria, de exemplu, arată Iliyana Marcheva într‑un articol1 din același
volum coordonat de Maria Todorova, după 1989, au fost publicate nume‑roase volume memorialistice de către foștii reprezentanți ai regimului comunist bulgar; dacă istoria începuse să fie scrisă de către învingători, spune Marcheva, pierzătorii își vor transforma amintirile în contra‑istorie, având încredere că generațiile ce vor veni vor fi capabile să înțeleagă rolul lor în epoca ce a urmat celui de‑al Doilea Război Mondial și să privească imaginea în ansamblu, nu în tonurile maniheiste impuse de noii istorici. Fenomenul rescrierii biografiilor prin intermediul textelor memorialistice sau diaristice este întâlnit și în timpul perioadelor comuniste; fiecare nouă vârstă a regimului aducea cu sine noi „adevăruri”, față de care intelectua‑lii trebuiau să se sincronizeze. În articolul său din History of Literary
Cultures of East‑Central Europe, Renata Jambresić Kirin vorbește despre transfigurările și reeditările la care unele volume autobiografice erau supuse pentru a ilustra modificările politice și a reașeza autorul într‑o poziție favorabilă noului context. Exemplul la care cercetătoarea se oprește este cel al politicianului și scriitorului născut în Muntenegru, Milovan Ðilas, care, după ce publică în 1947 o serie de eseuri autobiografice (Članci), în 1962 și le rescrie cu titlul Conversație cu Stalin, luând tonul unui conver ‑
tit deziluzionat de cel ce fusese odată eroul întregului bloc comunist – eve‑nimentele, portretele, ideile publicate în 1947 sunt acum manipulate și repuse într‑o altă perspectivă
2. În spațiul românesc turnura este mai vizibilă
începând cu 1965, când, după ce Nicolae Ceaușescu critică politica violentă a lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej, scriitorii activi până la moartea fostului președinte trebuie să‑și redimensioneze imaginea publică, să‑și arate dez‑aprobarea față de vechiul regim (și să‑și explice greșelile) și fidelitatea față de noua direcție politică, precum și față de principiile genuine ale mar ‑
xism‑leninismului, necontaminat de concretizări nefaste. Unul dintre mij‑loacele cele mai la îndemână pentru a‑și afirma o anumită poziție în raport cu noile viziuni, de care mai ales scriitorii s‑au folosit, în diferite etape ale celei de‑a doua jumătăți a secolului trecut, a fost scrierea volumelor auto‑biografice.
1. „Recollections as Alternative History”, pp. 253‑274.
2. Renata Jambresić Kirin, „The retraumatization of the 1948 communist purges in Yugoslav literary culture”, în Marcel Cornis‑Pope, John Neubauer (ed.), History
of the Literary Cultures of East‑Central Europe. Junctures and Disjunctures in the 19th and the 20th centuries , V ol. I, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam,
Philadelphia, 2004, p. 130.

362
Oana Purice
În lumina celor de mai sus, unul dintre obiectivele lucrării de față va fi
analiza felului în care imaginea unui scriitor român activ în perioada
comunistă este dimensionată sau reconfigurată prin intermediul textelor autobiografice, pentru a‑i servi acestuia unei plasări favorabile în câmpul cultural și unei posterități pozitive. Figura centrală asupra căruia mă voi concentra este Mihai Novicov (1914‑1992), scriitor, critic și ideolog proe‑minent al primelor demersuri de reformare a culturii române după 1947; alături de acesta, voi așeza alți trei scriitori ale căror texte memorialistice
1,
publicate în perioade diferite ale comunismului, vor putea confirma rolul pe care discursul autobiografic îl avea în afirmarea unei biografii. Datele biografice principale ale acestor intelectuali sunt reperabile în dicționare sau istorii literare; ceea ce mă va interesa aici va fi să urmăresc care este biografia pe care ei înșiși o voiau publică și care a devenit oficială prin
bunul de tipar pe care volumele l‑au primit de la reprezentanții Cenzurii. Dând aprobare publicării acestor volume, organismele puterii legitimau biografiile și permiteau livrarea către posteritate a unor imagini atent ordo‑nate și bine ancorate în ordinea momentului. Cum se va vedea mai jos, punctele‑cheie ale acestor volume sunt astfel organizate încât să reflecte pe de o parte așteptările regimului și, pe de alta, să dovedească împlinirea lor de către scriitorii numiți.
Nucleul analizei mele va fi alcătuit din două volume memorialistice
semnate de Mihai Novicov și publicate în 1957 și 1961 (pentru primul, Povestiri despre Doftana, voi folosi ediția a doua, apărută în 1960); cum am menționat, lor le voi alătura alte volume aparținând unor scriitori care s‑au afirmat în prima parte a comunismului, dar care, majoritatea, au fost publicate după 1965, deci după schimbarea de optică produsă de Nicolae Ceaușescu. Această punere în oglindă va avea rolul de a sublinia rolul pe care discursul autobiografic l‑a avut în conturarea propriei imagini în rela‑ție cu impozițiile regimului. În memoriile lui Novicov, dar, secundar, și în celelalte texte, mă va interesa, cum spuneam, propria biografie creată de autori (utilă în epoca publicării volumelor – în cazul celorlalți trei scriitori, epoca scrierii se află la o distanță semnificativă de cea a tipăririi), dar și felul cum este revelat contextul în care se desfășoară evenimentele reme‑morate, cel în funcție de care se ordonează conținuturile și discursurile volumelor studiate.
1. Maria Banuș, Sub camuflaj. Jurnal (1943‑1944) – 1978; Eugen Barbu, Jurnal –
1966; Zaharia Stancu, Zile de lagăr (1945, 2005).

363
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic. mihai novicov
În slujba noii ordini
Născut în Odessa în 1914, Mihai Novicov a dedicat două volume memori‑
alistice activității sale comuniste din perioada de ilegalitate a partidului; primul în ordinea cronologică a evenimentelor este Din anii studenției,
publicat în 1961 în peste 16.000 de exemplare; celălalt, Povestiri despre
Doftana, apărut patru ani mai devreme, a fost reeditat în 1960, cuprinzând doar o parte din experiența detenției politice care a început în 1935. Deși mărturisește apropierea de gândirea socialistă de la o vârstă mai mică, implicarea propriu‑zisă în acțiunile mișcării a început odată cu venirea în Iași, unde urmează, timp de trei ani, secția de Matematici a Facultății de Științe; cu toate că nu era străin de celulele închisorii nici până atunci, fiind închis pentru propagandă comunistă, din 1935 va avea o detenție continuă până în 1944, când este eliberat și când începe o carieră prosperă. V a urma Facultatea de Filologie și Istorie din Iași
1 și va ocupa funcții
importante în presa epocii; va fi, în Iași, redactor‑șef la România liberă
(1944) și la Moldova liberă (1944‑1947). V a lucra la Comitetul regional al
PCR Iași ca șef al propagandei și agitației2, apoi, venit în capitală, va fi
director în Ministerul Artelor, secretar al Uniunii Scriitorilor și redactor‑șef la revista Flacăra
3. V a începe un prolific parcurs universitar, conducând
1. Eugen Simion(coord.), Dicționarul General al Literaturii Române, vol. IV/L‑O, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006, pp. 662‑663.
2. Mai multe informații despre secția de cadre a acestui comitet sunt disponibile în articolul semnat de Andrei Muraru și publicat în volumul al treilea al Anuarului
Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (2008). Alături de V asile Mârza (membru al Comitetului, devenit ulterior deputat de Iași) și Simion Bughici (secretar al Comitetului Regional de Partid Moldova și, apoi, director al Direcției de Cadre a CC al PCR), Mihai Novicov a realizat „un plan secesionist de integrare a Moldovei în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești la finalul anului 1944” (Andrei Muraru, „Secția de Cadre a Comitetului Județean Iași al PCR (1945‑1848)”, în Structuri de partid și de stat în timpul regimului comunist.
Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, V ol. III, Polirom, Iași, 2008, p. 86).
3. Subintitulată „Săptămânal de Artă și de Cultură al Uniunii Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști”, va apărea între 1948 și 1951, diferind de revista cu același nume (dar subtitluri distincte – „Săptămânal editat de Frontul Democrației și Unității Socialiste” și, din 1952, „Revistă ilustrată social‑politică și literar‑artistică”), apă‑rută în 1952 și condusă, din 1973, de Adrian Păunescu. Flacăra condusă de Novicov
va primi în paginile ei, imediat după proclamarea Republicii, pe scriitorii „angajați în orientarea artei spre problemele esențiale ale noii societăți românești: lichidarea urmărilor celui de‑al Doilea Război Mondial, refacerea și reconstrucția economiei

364
Oana Purice
Școala de Literatură „Mihai Eminescu” între 1950 și 1951, fiind profesor
la Școala Superioară de Partid „Ștefan Gheorghiu”, apoi șef al Catedrei de Istoria Literaturii Ruse la Institutul „Maxim Gorki” și rector al acestuia între 1958 și 1962, al Catedrei de Teorie a Literaturii și, ulterior, al celei
de Literatură Rusă și Sovietică în cadrul Universității din București. V a
avea o funcție de conducere și la Institutul de Teorie Literară și Folclor, devenit ulterior Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” în cadrul Academiei Române și va fi membru al Asociației Internaționale de
Studiere și Răspândire a Culturilor Slave de pe lângă UNESCO și membru
al Asociației Internaționale de Literatură Comparată. Alături de parcursul
academic, se va implica în diferite sectoare ale culturii, fiind, între 1953‑1954
vice președinte al Comitetului pentru Cinematografie și director general
adjunct în Ministerul Culturii (1954‑1955).
Cariera publicistică va debuta în anii ’30, când Novicov va scrie articole
politice în reviste studențești de stânga, după 1944 intensificându‑și activitatea
și colaborând cu cele mai multe publicații culturale centrale (Contemporanul, România literară, Scânteia etc.). Debutul în volum va avea loc în 1949, cu broșura Câteva sfaturi pentru îmbunătățirea gazetelor de perete.
Dacă după 1965 numele lui Mihai Novicov apărea des pe volume dedi‑
cate literaturii române contemporane sau literaturii ruse sau sovietice, traducând, prefațând sau scriind studii consacrate acestora (dovedindu‑și, de altfel, buna pregătire în domeniu), până la venirea lui Nicolae Ceaușescu s‑a individualizat în propaganda culturală, semnând importante lucrări de re‑educare a literaturii române în spiritul modelului sovietic și al rea‑lism‑socialismului
1; una dintre cele mai importante este Pentru literatura
vieții noi (1953), anticipată sau secundată de percutante luări de poziție în cadrul congreselor dedicate literaturii sau în revistele culturale ale epocii. Tot în anii ’50, publică sub pseudonimul Corneliu Rădulescu o serie de
materiale de propagandă la fel de virulente – În slujba poporului (1955),
Avem un cârmaci încercat (1955).
naționale pe baze socialiste, lupta pentru pace” (I. Hangiu, Dicționar al presei
literare românești (1790‑1982) , Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1987, p. 137).
1. „Numele lui Leonte Răutu, Nicolae Moraru, Ion Vitner, Mihai Novicov, Sorin
Toma, Paul Georgescu pot stârni nedumerire astăzi, însă în anii ’50 ei stabileau orice detaliu legat de creația literară. Ei și alții asemenea lor sunt inițiatorii și susținătorii unor îndelungate și furibunde campanii de presă în numele realismului socialist” (Clara Mareș, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității, Editura
Curtea V eche, București, 201 1, p. 344).

365
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic. mihai novicov
Câmpul literar al finalului anilor ’40 a fost dominat de demersuri intense
de impunere a noilor directive culturale venite de la Moscova. Atât discur ‑
sul ideologic și critic, cât și creațiile literare propriu‑zise, înregimentate,
urmau mecanic impozițiile, nepermițându‑se nicio supapă în programul
propagandistic instituit în toate palierele societății. Cu timpul, însă, cei ce
vegheau la mersul literaturii și‑au dat seama că formele șablonarde, lipsite de fond și neadaptate configurației interne a cititorilor cărora le erau adre‑sate, nu sunt funcționale, nefiind capabile să își atingă scopul. Importanța
nuanțelor și a unei priviri în profunzimea temelor abordate în textele rea‑
list‑socialiste este afirmată chiar de liderii formali sau informali ai litera‑
turii române în primii ani ai decadei a șasea, dar cu precădere după 1953;
punctele nevralgice sunt schematismul și formalismul creațiilor literare, defecte preluate de la proletcultismul deviant cu care a fost contaminat
realismul socialist
1.
Ideea va fi preluată și dezvoltată de Mihai Novicov în volumul Pentru
literatura vieții noi, publicat la Editura de Stat pentru Literatură și Artă,
în 15.200 de exemplare, conform casetei tehnice de pe ultima pagină. În
primul capitol al cărții (alcătuită din articole publicate în reviste între 1948 și 1953), Novicov preia îndemnurile lansate la Congresul al doilea al Uniunii Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști (octombrie 1947) – „sarcina principală a scriitorilor, artiștilor și ziariștilor din România este de a angaja
toate forțele lor în lupta poporului român pentru triumful definitiv al demo‑
crației”, dar atenționează: „s‑au înregistrat multe lipsuri”
2. Pe acestea le
va comenta în continuarea volumului, în articolul de început (publicat în
1. Primele semne de alarmă apar încă de la finalul anilor ‘40 și începutul deceniului
următor; într‑un articol din februarie 1948 din Flacăra, Petru Dumitriu vorbește
despre formalism ca despre o „expresie a unui element social dușman”, „caracte‑ristic pentru arta și literatura burgheză” (apud Eugen Simion, Andrei Grigor,
Cronologia vieții literare românești. Perioada postbelică, V ol. III:1948, prefață de Eugen Simion, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2010, p. 55). Mai târziu, într‑un text publicat în 1951 în Viața Românească, Mihai Gafița se pronunță
„Împotriva schematismului în literatură” . Observând diminuarea efectelor propagan ‑
distice ale poeziilor sau prozei stereotipice, alcătuite după rețetă, fără o cunoaștere a realităților ilustrate, Gafița sugerează: „eliberându‑ne de pericolele și piedicile care stânjenesc zugrăvirea veridică, emoționantă a omului nou, literatura noastră va deveni cu adevărat oglindă a transformărilor revoluționare pe care le trăim, armă de cunoaștere și de luptă a poporului muncitor” (Mihai Gafița, „Împotriva sche‑matismului în literatură”, Viața Românească, an IV , nr. 7, iulie 1951, p. 171).
2. Mihai Novicov, Pentru literatura vieții noi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă,
București, 1953, p. 8.

366
Oana Purice
Flacăra în 1948) limitându‑se la a reaminti funcția ideologică a artei în
general și a literaturii în particular: „astăzi, la noi, în R.P .R., nimeni nu
mai contestă că arta e ideologie, că frumosul e o categorie istorică1, că
artistul are datoria să creeze în așa fel încât operele sale să fie tot atâtea contribuții la lupta și eforturile poporului”
2; sarcina scriitorului este cu
atât mai importantă cu cât „o carte bine scrisă, pe înțelesul maselor largi și într‑un fel în stare să le intereseze, […] o asemenea carte poate pătrunde
într‑un termen relativ scurt în toate colțurile țării, până la cele mai înde‑părtate cătune și colonii muncitorești”
3. Tocmai de aceea, pentru că înțelege
„greutatea” „aplicării principiilor teoretice marxist‑leniniste în creația artistică”
4, deplânge pe de o parte „nivelul scăzut al pregătirii ideologice”5,
iar, pe de alta, „lipsa aproape totală a autocriticii în dezbaterea probleme‑lor de creație”
6.
Un capitol cu greutate al cărții este „Pentru înlăturarea schematismului”,
publicat tot în Flacăra, în 1948 și revizuit aici. Ca și în cel precedent, își
începe discursul pornind de la un eveniment marcant al procesului de re‑educare culturală – ședința plenară a C.C. al PMR din 10‑1 1 iunie 1948, conferind astfel autoritate articolului său. După ce își manifestă entuziasmul față de „apariția masivă a unei tematici noi”
7, pentru faptul că, sub influ‑
ența acestei plenare, literatura a început să cultive subiecte din „realitatea prezentă” în detrimentul celor istorice, considerând că „și simpla dezvălu‑ire a antagonismului de clasă și a diferitelor aspecte ale luptei de clasă este un pas înainte”, pentru că au înlocuit „prezentarea idilică a drumului spre societatea socialistă”
8, atinge punctul nevralgic anunțat în titlu. În unele
nuvele, consideră Novicov, lupta de clasă, deși prezentă, este transpusă „simplist, schematic”
9. Astfel, printr‑un mecanism retoric bine strunit, își
contrazice afirmația lansată cu doar câteva rânduri mai sus (alege varianta auto‑contrazicerii, pentru a nu se lăsa să se înțeleagă că aduce o critică
1. În articolul din 1950 pomenit mai sus, Mihai Gafița vorbea despre „lupta împotriva vechiului sub toate formele de manifestare” (Mihai Gafița, op. cit. , p. 184).
Frumosul se alătură aici acestor forme.
2. Mihai Novicov, Pentru literatura vieții noi, ed. cit., p. 1 1.
3. Ibidem, p. 9.
4. Ibidem, p. 1 1.
5. De reținut că articolul inițial fusese scris în 1948, când instituțiile de control nu erau decât la început, iar educația ideologizată abia începea.
6. Mihai Novicov, Pentru literatura vieții noi, ed. cit., p. 14.
7. Ibidem, p. 26.
8. Ibidem, p. 28.
9. Ibidem, p. 29.

367
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic. mihai novicov
efectelor normelor impuse de ședința C.C.). Reamintește că „elementul
principal” al literaturii este omul surprins în dezvoltarea sa socialistă și subliniază faptul că „perioada de trecere de la capitalism la socialism este o perioadă de transformare a omului”, care ar trebui reflectată în textele scriitorilor. Ilustrând doar aspectele de suprafață ale acestui proces, scrii‑torii ratează finalitatea ideologică a literaturii: „a prezenta realitatea sche‑matic, ca și cum apariția omului nou este un fenomen ce se realizează peste noapte, fără eforturi, fără piedici și fără luptă, înseamnă, în fond, a toci vigilența cititorului muncitor, înseamnă a‑l dezarma”
1. Preocuparea pentru
destinatarul mesajului cuprins în textul literar, în versuri sau în proză, dă sens întregii activități propagandistice, iar periclitarea receptării (prin nea‑decvarea conținutului sau a formei) devine o problemă serioasă. Discursul artificial, rupt de viața cotidiană nu‑l poate face pe cititor atent la mesajul din spatele cuvintelor, nu‑i ascute vigilența: viața trebuie surprinsă în „tălăzuirea ei năvalnică, în necontenita ei transformare, în nemărginita ei diversitate”; doar astfel operele literare își vor putea îndeplini „marea misiune de a ajuta milioanelor de oameni ai muncii să descopere dușmanul de clasă și să‑l lovească fără cruțare și să‑l distrugă”
2.
Pentru că în 1948 încă se punctau principalele jaloane ale noii culturi,
discursul lui Novicov cerând nuanțarea reflecțiilor din literatură este mult mai puțin nuanțat decât discuțiile care se vor purta peste câțiva ani, când rolul ideologic al formelor artistice va fi reamintit mai subtil, dar cu ecouri mai ample. V olumele sale memorialistice vor purtea semnele acestor îndem‑nuri, dovedind astfel consecvență în scrierile sale literare și metaliterare.
Tinerețea bolșevică
În 1957, când publică prima ediție din Povestiri despre Doftana, Mihai
Novicov este deja șef al Catedrei de Literatură Rusă și Sovietică la Universitatea din București și director‑adjunct al Institutului de Istorie Literară și Folclor al Academiei Române. Deși se bucura, astfel, de o poziție forte în câmpul cultural românesc, dă spre publicare aceste memorii de detenție, confir ‑
mând, negru pe alb, experiența din comunismul ilegalist pe care a împărtășit‑o cu oamenii‑cheie ai momentului – printre care și Gheorghe Gheorghiu‑Dej. Cu riscul unei suprainterpretări, astăzi nu se poate trece cu vederea buna
1. Mihai Novicov, Pentru literatura vieții noi, ed. cit., p. 33.
2. Ibidem, p. 34.

368
Oana Purice
sincronizare cu evenimentele momentului: în contextul modificărilor de
viziune începute de Dej cu un an înainte, după cel de‑al XX‑lea Congres PCUS, unde se demascaseră devierile lui Stalin, în lumina concretizării tot mai vizibile a ieșirii României de sub controlul direct al URSS (culminând
cu retragerea trupelor sovietice), o mărturie care să readucă aminte de
adeziunea genuină la marxism‑leninism, de dinaintea contaminărilor stali‑niste, putea deveni o bună măsură de precauție. Ea se dovedea cu atât mai utilă, cu cât, fostul militant fervent al sovietizării literaturii române putea
să probeze faptul că este capabil să participe la crearea unei literaturi
autohtone pe nevoile și înțelesul poporului român. Apar astfel Povestirile
despre Doftana, iar, patru ani mai târziu Din anii studenției, volum ce
întregește tabloul „tinereții comuniste” ce a culminat cu o detenție de
aproape zece ani în închisorile României precomuniste.
După terminarea liceului din Cetatea Albă, în 1930, merge în Iași, unde,
odată cu studenția, începe și activitatea comunistă militantă; încă de dinainte să ia contact cu grupurile ilegaliste din Iași are certitudinea că este un „reprezentant al tinerei generații” (prin „tânără” înțelegând progresistă,
în spiritul revoluționar marxist), definindu‑și ferm culoarea politică: „eu mă socoteam socialist”
1. În primele zile ale facultății se împrietenește cu
frații gemeni Barbu și Vlaicu B., membri ai Uniunii Tineretului Comunist,
care îl inițiază în activitățile grupării. Astfel, ia parte la ședințe, citește
ziarul studențimii antifasciste pe care‑și dă ultimii bani, sacrificând întâl‑nirea cu fata pe care o curta, și are șansa de a‑și dovedi în repetate cazuri adeziunea. Primul episod de acest fel, bine dozat din punct de vedere narativ și retoric, are loc când, la o sesiune de împărțit manifeste bolșevice în facultate, pentru a‑i salva pe Barbu și Vlaicu, care fuseseră încolțiți de
studenții anti‑comuniști, și‑a asumat paternitatea manifestelor, confirmând
cu tărie apartenența ideologică: „pe cuvântul meu că sunt comunist”
2;
acest prim incident nu a fost urmat și de violențe fizice, dar studentul înflăcărat din primul an nu va fi la fel de norocos și în circumstanțele vii‑toare.
Cu cât lua contact mai mult cu subteranele experiențelor comuniste, cu
atât era mai încrezător în necesitatea noii ordini, mai ales în contextul sărăciei în care el și mulți studenți se aflau, lipsiți de sprijinul legilor și al forurilor adminsitrative; modelul sovietic (rezultat al propagandei venite
pe căi ascunse) era garanția că „în Rusia Sovietică nu e foame. Acolo se
1. Mihai Novicov, Din anii studenției, Editura Tineretului, București, 1961, p. 5.
2. Ibidem, p. 23.

369
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic. mihai novicov
constr uiește socialismul”1. Intră rapid într‑un grup de studierea marxismu‑
lui și nu se dă în lături de la greva studenților comuniști împotriva legii
privind restricțiile impuse avocaților și studenților de la Drept; chiar dacă noile reglementări nu‑l afectau direct, își asumă obstacolele celorlalți colegi,
ducându‑l astfel spre prima arestare. Nu va petrece mult timp în celula
Siguranței, dar nu peste multă vreme se va reîntoarce. Cu toate acestea, închisoarea făcea parte din mecanica luptei: „ei și? Fiecare cauză cere sacrificii”
2, îi va spune el lui Titi, eleva de liceu de care se va îndrăgosti
la balul caritabil organizat în orașul de origine. A doua arestare are loc după participarea clandestină la Congresul Studenților organizat la Brașov,
unde Asociația Studenților Creștini nu permitea accesul partizanilor comu‑
niști; cu toate acestea, împreună cu un grup de colegi merge la Brașov și, fără să i se ofere cuvântul, scandează cerințele grupării comuniste, solici‑tând condiții mai bune în cămine, acces la burse și eliminarea discrimină‑rilor rasiale. Curând este preluat de Siguranța din Brașov și închis pentru
câteva zile. Nici această experiență nu‑l demoralizează, în primele luni ale
lui 1933 organizând un marș antifascist împotriva raziilor legionare din cămine și pentru apărarea studenților evrei.
Aceleași tipuri de acțiuni îi vor aduce și a treia perioadă de detenție, în
1934, când va sta șase luni la Galata, în Iași. Eliminat din Facultate, se
întoarce în orașul natal, unde continuă activitatea din ilegalitate. Nu va dura
mult până când, pe 15 iulie 1935, va fi din nou arestat și condamnat la zece ani de închisoare, fiind eliberat pe 24 august 1944. V a trece prin mai multe închisori din țară, printre care Doftana, „Bastilia românească”
3, unde va
sta din 1937 până la prăbușirea ei în urma cutremurului din 1940. Ultimele capitole ale volumului din 1961 cuprind experiențe carcerale, atât de la Doftana, cât și de la Tg. Jiu și V alea Sadului (colonie de muncă unde gru‑
pul comunist avea ca program sabotarea programului de lucru), dar deta‑
lierea șederii la Doftana, acolo unde a fost coleg cu Gheorghiu‑Dej, va fi fost realizată în volumul precedent, publicat în 1957.
Doftana constituie un reper esențial în mitologia comunistului ilegalist;
atât Mihai Novicov, cât și Zaharia Stancu sau Maria Banuș (ultima prin
referințe colportate), evidențiază dubla ipostază a închisorii: pe de o parte
este zugrăvită în culorile sumbre ale terorii, pe de alta, în extazul specific
experiențelor inițiatice. În cariera oamenilor de bază ai Partidului de mai
1. Ibidem, p. 19.
2. Ibidem, p. 59.
3. Mihai Novicov, Din anii studenției, Editura Tineretului, București, 1961, p. 205.

370
Oana Purice
târziu, Doftana reprezenta o bornă ce trebuia bifată. Chiar și pentru cei
aflați în curs de inițiere, închisoarea din Prahova era un obiectiv în vederea căruia se pregăteau din timp: Novicov mărturisește că știa dinainte „ce trebuie să facem de cum sosim la Doftana”; mai mult, poveștile celor care au trecut pe aici erau lectură‑obligatorie pentru comuniști, astfel că cei noi aveau față de ea un sentiment plăcut de familiaritate: „acum Doftana ne aștepta, iar noi parcă mergeam într‑un loc cunoscut”
1. Mai mult, pătrun‑
derea în spațiul de detenție propriu‑zis, în ciuda aspectul puțin primitor („o încăpere spațioasă, mai mult lungă decât lată, înăuntrul căreia sunt îngră‑mădite niște cuști”
2) devenea prilejul unei mari emoții: „fiecăruia dintre
noi ni s‑a strâns inima de emoție. Doftana! Iat‑o. Peste câteva minute vom fi înăuntru! V om intra în luptă”
3.
Riscul unei lecturi actualizante a volumelor de memorii semnate de
Novicov sau de alți foști deținuți politici comuniști de dinainte de 1944 este compararea experienței lor de detenție cu cea îndurată de cei închiși de regimul instalat fraudulos după cel de‑al Doilea Război Mondial; este cert, violența nu poate fi cuantificată, nu există drame mai mici sau drame mai mari, este ilegitimă o ierarhie a suferinței. Singura punere în paralel care se justifică este cea care vizează corectitudinea pedepsei în raport cu vina și respectarea cadrului legislativ în pronunțarea și aplicarea pedepsei. Trecând peste această observație care va avea rol de atenționare pentru propriul meu excurs, voi continua discutarea experienței carcerale a lui Mihai Novicov (și, ulterior, a altor scriitori) așa cum este ea rememorată în Povestiri despre Doftana.
Odată ajuns în închisoare, s‑a alăturat programului instituit de mai vechii
deținuți politici, asupra căruia fusese el însuși instruit: „să ne simtă admi‑nistrația forța de cum trecem pragul temniței”
4. Un aspect care se va repeta
și în memoriile de detenție ale lui Zaharia Stancu (Zile de lagăr, 1945) este
cel legat de atitudinea gardienilor: ei sunt când brute însetate de violență, cât indivizi capabili de empatie, când ființe incapabile de reacții, reduse la un prag inferior al umanității. Din această ultimă categorie fac parte paz‑nicii care au întâmpinat lotul lui Novicov ajuns la Doftana: deși se aștep‑tau la primiri violente, nu s‑au lovit decât de „indiferența lor totală”;
1. Mihai Novicov, Povestiri despre Doftana, Ediția a II‑a, Editura Tineretului, București,
1960, p. 1 1.
2. Ibidem, p. 57.
3. Ibidem, p. 16.
4. Mihai Novicov, Povestiri despre Doftana, Ediția a II‑a, Editura Tineretului, București,
1960, p. 12.

371
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic. mihai novicov
conștienți, poate, crede Novicov, de forța pe care deținuții erau pregătiți
s‑o dezlănțuie, se limitau doar la „a‑i sfredeli de sub cozoroace cu priviri înciudate”
1. V or urma curând și alte tipuri de comportamente, pentru că
nou‑veniții au fost percheziționați, iar o parte dintre obiectele și alimentele aduse pentru cei aflați deja aici le‑au fost confiscate. Represiunea gardie‑nilor se va accentua odată cu începerea manifestărilor militante ale deținu‑ților: programul strict de scandare a lozincilor, ședințele ținute fie oral (prin pereți sau prin țeava de la calorifer – fiecare stătea singur în celulă), fie printr‑un sistem bine pus la punct de livrare a corespondenței, distribu‑irea pachetelor primite în zilele de vizită de la rude sau de la Ajutorul Roșu
2, activități culturale de propagandă sovietică. Cea mai importantă
revendicare a deținuților era instaurarea în închisoare a unui „regim politic pentru deținuți politici”
3, în locul celui „celular”, care nu le dădea dreptul
să lucreze în atelierele închisorii, să meargă la bibliotecă și să se bucure de alte libertăți; au reușit să‑l obțină în februarie 1938. Cu toate acestea, nici până atunci, deși interzise, nu au fost împiedicați să‑și țină ritualurile specifice zilelelor importante din istoria mișcării comuniste: de 1 mai sau de 7 noiembrie (data Revoluției Bolșevice pe stil vechi) împărțeau pături, haine, „rezerve de pesmeți, slănină, brânză, salamuri uscate, marmeladă”
4,
pregăteau programe artistice și sesiuni de studiu, având un devotament aproape religios de simbolurile credinței lor laice.
Prin aceste activități, închisorile deveneau o școală de pregătire a com‑
batanților comuniști; lui Novicov i se predase la Doftana „Strategia și tactica” după Bazele leninismului de Stalin. „După fiecare lecție, mărturi‑
sește el, ne simțeam mai căliți, mai pregătiți a înfrunta vijelia ce se anunța tot mai amenințătoare”
5; de aceea, când a trebuit să părăsească închisoarea
afectată de cutremur, a plecat cu regret din „Universitatea de la Doftana”6.
1. Ibidem.
2. În Sub camuflaj, jurnalul subîtins perioadei 1943‑1944, Maria Banuș amintește de
eforturile depuse pentru a strânge bani pentru deținuții politici și manifestă un mare interes pentru toate veștile care‑i pot parveni de la Tg. Jiu sau Doftana. De multe ori, ajutoarele vin chiar din rândul micii burghezii: „Vizita Vioricăi. Mă găsește lucrând. Îmi aduce 1000 de lei pentru «săracii tăi», zice, zâmbind cu înțeles. Știe că e vorba de deținuți politici. E mereu aceeași doamnă «importantă», vorbește gutural…” (Maria Banuș, Sub camuflaj. Jurnal (1943‑1944), Cartea Românească,
București 1978, p. 34).
3. Mihai Novicov, Povestiri despre Doftana,ed. cit., p. 28.
4. Mihai Novicov, Povestiri despre Doftana,ed. cit., p. 49.
5. Ibidem, p. 107.
6. Ibidem, p. 108.

372
Oana Purice
Sintagma v a face carieră; în 1986, cu ocazia discursului rostit de Nicolae
Ceaușescu la deschiderea muzeului instalat în fosta închisoare, V asile Băran
va reaminti de experiența conducătorului între zidurile ei, precum și de
rolul formator al acesteia1:
Doftana a devenit în România un simbol. Acolo s‑a învățat suferința, poezia
lui Eminescu și ideea de luptă până la capăt pentru zdrobirea orânduirii celei mai crude și nedrepte […]. E impresionant să‑l asculți pe Președintele Țării
evocând acele momente prin care el însuși a trecut. […] O închisoare devenită
Universitate la care s‑au învățat legile vieții și ale luptei pentru o nouă societate cu adevărat umană
2.
Arestat în repetate rânduri, și prozatorul Zaharia Stancu3 are, când revine
definitiv în libertate, „nostalgia lagărului”4. După prima arestare, imediat
după declarația de război adresată URSS‑ului, la care se aștepta și pe care
a primit‑o cu seninătate („Nu e nimic. Stai liniștită. V a trece și asta”,5 îi
spune soției în dimineața când este luat de sergent), a fost eliberat după o singură noapte. Ajutorul i‑a venit din partea Prefectului Poliției Capitalei,
Leoveanu. Urmează și a doua arestare, pe care o privește cu aceeași deta‑
șare, ca pe un pas pe care trebuie să‑l facă în cariera pro‑comunistă: „O
să plec la Târgu‑Jiu. De altfel, voi fi acolo în bună tovărășie”
6. Și aceasta
este la fel de scurtă, neajungând de fapt, de data aceasta, la penintenciarul
din V alea Jiului. Abia cu a treia arestare este dus, cu trenul, stând în picioare,
la „pensionul” din Târgu‑Jiu. Doar în drum spre lagăr află motivul arestării: „Simpatizant comunist și anglofil bine cunoscut”
7. Departe de a‑l speria,
acuzația este onorantă: „făcusem tot ceea ce stătuse în puterile mele pentru
1. Nicolae Ceaușescu a ajuns la Doftana în 1936, ca urmare a sentinței date de
Tribunalul Militar din Brașov. Arestat în timpul unei ședințe conspirative, a fost judecat la Brașov și a primit o pedeapsă de 2 ani de închisoare și o amendă de 2000 lei, plus un an și jumătate de domiciliu obligatoriu (Manuela Marin, Nicolae
Ceaușescu. Omul și cultul, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016, pp. 170‑172).
2. V asile Băran, „Simbolica Doftană”, România literară, an XIX, nr. 40, 2 octombrie
1986, p. 1.
3. Folosesc ediția din 2005 a memoriilor lui Stancu, însă, așa cum este precizat pe spatele paginii de gardă, aceasta reproduce întocmai prima ediție, cea din 1945, publicată la Editura Socec.
4. Zaharia Stancu, Zile de lagăr , Editura Gramar, București, 2005, p. 313.
5. Ibidem, p. 9.
6. Ibidem, p. 37.
7. Ibidem, p. 45.

373
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic. mihai novicov
alianța cu Sovietele, Anglia și Franța”1. În 1932 scoate revista Azi, supri‑
mată în 1940 de legionari, care s‑a constituit ca „ultimul grup de ziariști
români care a căzut în luptă, pe poziție anti‑nazistă, anti‑dictatorială, anti‑legionară”
2; în 1937 fondează Lumea Românească, unde militează
pentru „apropierea României de Soviete”3; astfel, „calificarea [Siguranței –
n.n.] era justă și nu aveam de ce să mă supăr”4. În închisoare va revedea
persoane cunoscute, va lega noi prietenii și se va integra nucleului de pro‑pagare a ideilor sovietice. Nu vor lipsi nici la Zaharia Stancu sesiunile de
cultivare a spiritului și cunoștințelor despre lenininsm, nici manifestațiile
împotriva administrației închisorii: se decide să facă greva foamei până va fi eliberat sau va fi înștiințat că va fi judecat de o curte marțială. V a avea timp, însă, și să întărească relațiile cu colegii de închisoare, aflând istori‑ile arestărilor sau povești spectaculoase despre prinții, prostituatele, oame‑
nii de afaceri odată activi în lumea mondenă bucureșteană. Este eliberat în
1943, iar experiențele sale îi vor servi ca material pentru volumul memo‑rialsitic publicat doi ani mai târziu, în zorii instaurării noului regim. Este greu de spus ce pondere a avut aceeastă carte sau cele conținute în ea în carierea prolifică pe care Zaharia Stancu o va avea atât pe scena literară, cât și în structurile noului sistem politic (director al Teatrului Național,
președinte al Uniunii Scriitorilor în mai multe mandate, membru al Academiei
Române); cert este că, și în cazul lui, memoriile carcerale au făcut parte din mitologia personală a comunismului timpuriu.
În Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea, Mircea Anghelescu vorbește
chiar despre o potrivire cusută cu ață albă a publicării acestui volum exact
în perioada tranziției către regimul comunist; imaginea închisorii de la
Târgu‑Jiu devine aici instrument de propagandă și consolidare a unor pozi‑ții politice:
amintirile lui Zaharia Stancu despre detenția în lagărul de la Tg. Jiu, începute
probabil sub impulsul unei revelații privind biografia sa ca rezervor de docu‑mente umane, devin spre sfârșit un simplu material propagandistic, integrat într‑o activitate inspirată și dirijată de către propaganda partidului comunist și, probabil, a experților străini care o monitorizau
5.
1. Ibidem, p. 47.
2. Ibidem, p. 182.
3. Ibidem, p. 45.
4. Ibidem.
5. Mircea Anghelescu, Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea, Editura Cartea Românească,
București, 2013, p. 232.

374
Oana Purice
Memoriile funcționează, crede, Anghelescu, atât ca un propulsator al
propriei cariere a autorului, cât și ca un document de legitimare a unei false
tradiții socialiste: „cartea devine astfel o componentă a tendinței de falsi‑ficare și de mitizare a motivației pe care a avut‑o acea ciudată înjghebare care a fost lagărul de la Tg. Jiu, respectiv a opțiunii comune antifasciste pe care ar fi avut‑o toți cei arestați și deținuți în lagăr”
1. Alături de un
anumit număr de intelectuali, publiciști și oameni politici de stânga, la Târgu Jiu s‑au aflat și oameni din numeroase alte categorii sociale, deținuți de drept comun, „dușmani personali ai unor înalți funcționari sau chiar soți incomozi”
2; astfel, încercarea de a transforma grupul de acolo într‑un
nucleu tare al antifascismului românesc apare astăzi ca o exagerare.
Deși nu experimentează închisoarea politică, jurnalele semnate Maria
Banuș și Eugen Barbu conțin și ele mărturii ale adeziunii comuniste din perioada ilegalității Partidului. Prima parte a jurnalului Mariei Banuș, Sub
camuflaj, face cunoscut efortul poetei de a aduna ajutoare bănești pentru deținuții politici; acestuia i se adăuga participarea la propagandă sovietică subterană: „Îl pun pe Anton la curent. Prima lui grijă e să scoată din casă teancul de afișe împotriva războiului [contra URSS – n.n.] , care e ascuns
într‑un dulap, în cămară. Merge pe palierul scării din dos și‑l potrivește în dosarul rezervorului de la W .C.‑ul de folosință comună. Chiar dacă ar avea loc o descindere, closetul nu ține numai de apartamentul nostru. Oricine, de pe stradă, ar fi putut urca și lăsa acolo teancul de hârtii”
3. Ceva mai
încolo, pomenește de îngrijorarea de care fusese cuprinsă atunci când, la remarca antisemită a unei femei intrate în curtea bazinului de înot Lido, își dă seama că apartamentul i‑ar putea fi oricând percheziționat; grija cea mare sunt manifestele pe care le adăpostea: „n‑am voie să‑mi iau aseme‑nea riscuri când știu că am acasă materiale de partid, și orice chestie d‑asta, minoră, poate să ducă la percheziție”
4.
V orbind despre caracterul prefabricat al Jurnalului din 1966 al lui Eugen
Barbu, Andrei Milca, în Fețele lui Ianuș și măștile scriitorului, consideră
că aceste note diaristice sunt expresia obsesiei scriitorului de „a (se) demon‑stra în mod pozitiv ruperea sa de trecutul burghez, apartenența la noua ideologie, până la jucarea unui comunism ostentativ, de paradă”
5. Această
1. Ibidem.
2. Ibidem, pp. 232‑233.
3. Maria Banuș, op. cit., p. 59.
4. Ibidem, p. 129.
5. Andrei Milca, Fețele lui Ianuș și măștile scriitorului. Eugen Barbu, Viața și opera,
Editura Niculescu, București, 2013, p. 334.

375
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic. mihai novicov
ostentație este deseori vizibilă și în prima parte a jurnalului, care urmează
un parcurs cronologic (a doua parte va fi eterogenă, alăturând note din ani diferiți, notații intime și fragmente de jurnale de creație). După ce termină Școala de Ofițeri și Jandarmi în defavoarea Facultății de Drept, unde se
înscrisese în 1943, i se repartizează un post în Caracal; în timpul verifi‑
cărilor făcute prin satele din jur, conform fișei postului, este mirat de sărăcia și înapoierea oamenilor, contrastând cu oportunismul unora aflați în poziții de putere (învățătorul, șeful de post). Preocuparea pentru cei fără
posibilități materiale devine o constantă a adeziunii sale diaristice; în 1947,
observă întârzierea efectelor noii ordini: „mi se pare că măsurile revolu‑
ționare vin destul de târziu pentru că în jurul meu mai mișună oameni care
manevrează aur și săracii mei încă nu au totul”
1. În 1945, se înscrie la
Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București și consemnează în jurnal subiectul tezei de admitere: „Solidaritatea și limita datoriei față de natură și oameni”
2; „teza e evident comunistă”, astfel că „în vreo trei
ore, umplu patruzeci de pagini cu imprecații la adresa celor care conduc
destinele statelor de atâția ani, fără înțelepciune”3. Nu‑și caută afilierea
comunistă doar vizavi de situația socială și politică, ci și față de creația
artistică, mărturisind un sentiment al inutilității față de preocuparea pentru estetic: „mi se pare stupid să te ocupi de stele și vânturi, când aici, pe
pământ, lângă tine, mor oameni de boli, de ignoranță, de foame. Chiar
poezia mi se pare o preocupare minoră lângă științele economice și istorice”
4.
Familia și scrutarea sinelui
În încercările scriitorilor menționați mai sus de a‑și afirma, într‑o epocă sau alta a comunismului, adeziunea la idelogia marxist‑leninistă, originea, familia din care provin sunt, uneori, piedici pe care trebuie să le depășească, să le manipuleze sau să le „retușeze” pentru o mai credibilă evoluție. În
aceeași situație sunt și relațiile amoroase pe care protagoniștii le mărturisesc
și care sunt, de cele mai multe ori, răscroite pe măsura imaginii de partizan.
În Jurnalul lui Eugen Barbu, relația cu tatăl ocupă un loc important, con‑
flictul dintre cei doi fiind mereu pus pe seama incompatibilității ideologice;
1. Eugen Barbu, Jurnal, Editura pentru literatură, București, 1966, p. 187.
2. Ibidem, p. 136.
3. Ibidem.
4. Ibidem, p. 250.

376
Oana Purice
în timp ce tatăl său, tâmplar la Atelierele CFR, aspira la construirea unei
situații financiare mai bune, visul său fiind ridicarea unei case pe care să‑și însemneze numele, Eugen Barbu privește cu dispreț acest simț al proprie‑tății, pactificând subtil cu cei care ironizau eforturile tatălui: „Barbule, tu te chinui ca să‑ți faci două case, dar or să vie bolșevicii și‑or să ți le ia și‑or să‑mi dea și mie una”
1. Situația dintre cei doi nu a ajuns la ameliorare
niciodată, concluzia pe care o are la moartea tatălui (cel mai probabil adă‑ugată după anul sub care sunt grupate aceste note) fiind lămuritoare: „cred că nu l‑am iubit niciodată”
2. De altfel, emoțiile nu sunt un capitol căruia
Barbu să‑i acorde o mare atenție, poate și pentru că „în familia noastră, dragostea a fost un lux”
3 – deși ura este mărturisită cu ușurință. Intenția
de a‑și crea imaginea unui bărbat de succes este evidentă, dar relațiile erotice sunt doar amintite, cea mai pregnantă figură fiind M. (și aici, ca în majoritatea jurnalelor din epocă, numele sunt substituite prin inițiale). Deși trece prin stări variate, de la dezamăgire („Prima femeie. O decepție”
4),
la tristețe și entuziasm, discursul este unul liniar, sentimentele transparând cu dificultate. Mărturisește chiar și o anumită pudoare, regăsită și la alți diariști ai vremii: „Sunt unele lucruri pe care nu le poți scrie nici într‑un jurnal. Caietele despre M. le voi arde într‑o zi. Nu convine nimănui să se lase văzut atât de aproape”
5. În acord cu epoca, înflăcărarea este transferată
din zona intimității în activismul public pro‑comunist: „comunismul va face din țăranii noștri oameni mai luminați, rezultatele muncii în comun vor duce la mai multă prosperitate”
6.
În memoriile din studenție ale lui Mihai Novicov, relația cu tatăl este
rapid expediată: la vârsta când încă mai avea dubii cu privire la clasa de socialiști căreia îi aparține, tânărul Novicov apelează, pentru a se lămuri, la tatăl său, el însuși adept al socialismului
7 (al socialiștilor revoluționari,
după cum lasă să se înțeleagă dialogul celor doi), cu o bibliotecă din care
1. Ibidem, p. 8.
2. Ibidem, p. 34.
3. Ibidem, p. 150.
4. Ibidem, p. 12.
5. Ibidem, p. 165.
6. Ibidem, p. 156.
7. Filiția în spiritul doctrinei marxist‑leniniste este amintită și de Șerban Cioculescu în Amintiri. Poate pentru a întâmpina îndoielile legate de originea sa nu tocmai în
ton cu cerințele regimului, Cioculescu îi atribuie tatălui, absolvent al Politehnicii din Zürich, în urma unei burse primite de la statul pre‑comunist, înclinații socialiste (moartea prematură nu i‑a permis să‑și și fructifice aceste potențiale principii): „tata nu făcea politică, dar simțul dreptății, la el adânc înrădăcinat, îl apropiase în

377
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic. mihai novicov
nu lipsesc cărți comuniste. Nu va mai reveni la imaginea tatălui decât în
treacăt, insistând, în mai multe locuri, pe cei patru frați ai săi; dacă cu unul dintre frații mai mari rupsese legătura de câțiva ani (motivul nu este
menționat), Nicolae și frații mai mici (un băiat și o fată) se vor intersecta
cu activitatea lui comunistă ilegală
1. În ceea ce privește relațiile sentimen‑
tale, ele au fost, cel puțin în prima parte a tinereții, sacrificate menirii
politice: „pe atunci, consideram că a te îndrăgosti e o prejudecată mizeră
și o dovadă de sentimentalism mic‑burghez”2. Această considerație, însă,
nu l‑a împiedicat să cultive legături apropiate cu diferite fete care își găsesc locul în amintirile sale. Cu unele dezvoltă chiar mici povești de dragoste, care dinamizează afectiv narațiunea, punctând astfel, în propriul text, dezi‑
deratul pe care îl cerea scriitorilor înPentru literatura vieții noi: pentru a
putea pătrunde în păturile cele mai jos ale muncitorimii, scriitorul trebuie să fie capabil să producă „o carte bine scrisă, pe înțelesul maselor largi și într‑un fel în stare să le intereseze”
3. Scurtele fragmente romanțioase, cu
Titi sau cu Mura Gligorț, funcționează aici ca un bun artificiu de menținere a atenției cititorului.
Jurnalul Mariei Banuș este mult mai permisiv cu notațiile emoțiilor,
lucru explicat de anul în care a fost publicat – 1978, când relaxarea ideo‑logică din 1965 avea deja ecouri puternice în literatură, fiind permise tematici variate, incluzând zona erotică
4. De altfel selecția ei începe chiar
cu un vis în care îl urmărește pe Dionisie5, bărbatul de care era îndrăgos‑
tită, iubire pe care soțul Anton (Sorin, în realitate) o cunoștea. Nu este
tinerețe de mișcarea socialistă” (Șerban Cioculescu, Amintiri, Editura Eminescu,
București, 1975, p.16).
1. Evenimente dramatice vor plana asupra familiei sale: unul dintre frați este împuș ‑
cat în 1941, la intrarea trupelor române în Basarabia, alt frate va fi împușcat de
sovietici în 1944, după ce fusese confundat cu Novicov și acuzat de a fi „în slujba României”, cel mai mic frate va fi dispărea pe frontul de Est; sora, Maria, va fi deportată în lagărele de muncă din Siberia, iar părinții vor muri în timpul depor ‑
tării (Dicționarul general…, ed. cit., p. 662).
2. Mihai Novicov, Din anii studenției, ed. cit., p. 181.
3. Mihai Novicov, Pentru literatura vieții noi, ed. cit., p. 9.
4. În Pâinea noastră cea de toate zilele, Ov. S. Crohmălniceanu vorbește despre
„cruzimea observațiilor” Mariei Banuș; fragmente ca acesta, unde furia se îndre‑pată și spre sine însăși, confirmă ideea criticului: „Am simțit că mi se sparge inima în piept și burta mă durea îngrozitor, toate viscerele, de dorul javrei. […] Eram
grotescă, ridicolă. Nu‑mi păsa de nimic. Nimic nu mai era cum fusese cu zece ani mai înainte” (Maria Banuș, op. cit., p. 1 18).
5. Zaharia [Stancu] , așa cum apare în jurnalul publicat postum, în 2014, sub îngrijirea
lui Geo Șerban.

378
Oana Purice
ocultată nici pasiunea pe care Hari (Richi în ediția definitivă – Constantin
Henri Ionescu‑Gulian1) o are pentru tânăra poetă. În ceea ce privește rela‑
țiile cu părinții, revine în notele sale tensiunea dintre protagonistă și mama sa: „nu mă lasă să trăiesc, să respir. […] Simptome schizoide. Cade dintr‑o
extremă în cealaltă. E tot atât de greu de îndurat în postura de victimă, ca și în cea de tiran‑victimă”
2. Pe tată, Max Banuș, director la Banca Marmorosch
Blank, îl pierde la nouă ani (mama se va recăsători cu Jac), dar folosește golul lăsat de acesta (burghez, incompatibil cu imaginea proletarului) pen‑tru a‑și întări, atât în 1943, când e datată nota, cât și în 1978, când apare volumul, poziția fidelă ideologiei: „N‑am avut tată. A murit când eram copil. Îl am acum […]. Tatăl are și Tablele Legii. Le învăț acum. Manifestul,
Capitalul, Anti‑Dühring […]. Acesta este adevărul meu”
3.
Reconfirmarea pactului ideologic prin pactul autobiografic
În cele ce urmează, voi analiza, alături de fragmentul citat anterior din jurnalul Mariei Banuș, și alte episoade în care discurul memorialistic este manipulat în vederea livrării către public
4 a unei imagini a autorului bine
controlate; deci a unei biografii oficializate. În același volum biografic amintit mai sus, Andrei Milca vorbește despre efortul continuu al lui Eugen Barbu de a‑și crea în propria biografie „mitul ilegalistului și al activistului”
5.
Pentru toți scriitorii amintiți mai sus, această mitologie este cea care le ordonează postura reflectată prin scrierile memorialistice.
Spuneam mai sus că, în imaginarul creat de Mihai Novicov, Doftana
capătă nuanțe diferite, ajungând chiar să contrasteze între ele. Îi atribuie trăsături ale unei „școli de pregătire a cadrelor revoluționare”
6, își manifestă
1. 1914‑201 1, filosof român de origine evreiască, unul dintre ideologii pregnanți ai perioadei de sovietizare a culturii, membru, din 1955, al Academiei Române (Vladimir Tismăneanu, „Un Roller al filosofiei: C. Ionescu‑Gulian (Updated)”, disponibil online la https://tismaneanu.wordpress.com/2010/09/15/un‑roller‑al‑filo ‑
sofiei‑c‑ionescu‑gulian/, accesat pe 3.09.2017).
2. Maria Banuș, op. cit., p. 108‑109.
3. Ibidem, p. 258.
4. Prin „public” a se înțelege aici atât grupul restrâns al cititorilor avizați ideologic, cât și marele public, căruia îi sunt adresate zecile de mii de exemplare ale cărților.
5. Andrei Milca, op. cit., p. 337.
6. Mihai Novicov, Povestiri despre Doftana, ed. cit., p. 7.

379
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic. mihai novicov
regretul la părăsirea ei, dar nu ezită să o numească „cea mai groaznică
închisoare a stăpânirii burghezo‑moșierești de altădată”1 – prin libertățile
pe care deținuții și le pot lua, înșelând sau ignorând vigilența conducerii și
a gardienilor, realitatea pare să infirme imaginea hiperbolică. Această descriere cu care debutează Cuvântul înainte din Povestiri despre Doftana
are rolul de a plasa autorul, încă de la început, nu doar în grupul „deținu‑ților politici revoluționari”
2, ci și în rândul acelora care au încă viu avântul
„luptei eroice” din închisoare, conștienți că vechiul regim se poate insinua din nou în viața României, în lipsa unei atenții perpetue.
Dincolo de mărturiile pomenite în subcapitolul anterior, prin care Novicov
își reîmprospăta, la finalul anilor ‘50, imaginea comunistului ilegalist, la mitologia personală contribuie și o serie de aspecte și episoade mai subtile, capabile să dovedească nu doar că a purtat lupta revoluționară și că i‑a scandat, la tribună sau în scris, legile, dar și că și‑a însușit cerințele. Pomeneam mai sus de consecvența memoriilor în raport cu îndrumările din
Pentru literatura vieții în ceea ce privește accesibilitatea prozei sale; ace‑
eași statornicie față de principiile enunțate cu aproape un deceniu în urmă în textele adunate în volum în 1953 este vizibilă și în felul cum construiește personajele și situațiile critice. Unul dintre punctele de referință reflectate în memorii este evitarea schematismului; într‑un articol din 1948, amintea faptul că literatura socialistă trebuie să surprindă procesul de transformare
a omului. Principiul este dovedit prin exemplul propriu construit în Din
anii studenției: deși era convins că aderă la ideologia socialismului, tână‑
rul Novicov nu putea afirma cu tărie dacă este socialist‑revoluționar sau bolșevic; apele se vor limpezi în timpul unei întâlnirii din casa prietenului Ilie, unde primește confirmarea: „sunt socialist‑independent”
3. Comunistul
este un om al certitudinilor, însă, până la a și le însuși, el trece, inevitabil, uman, printr‑o serie de șovăieli; comunitatea, adâncirea în studiul marxism ‑
leninismului sau experiența acumulată sunt cele care îl inițiază. Aceeași
incertitudine îl macină și pe Andrei, un tânăr coleg de la Doftana: „în
fundul sufletului însă, undeva într‑un colțișor îndepărtat, îndoiala se mișca pe ascuns… Adică nu prea credea că va ajunge el să vadă cum vor smulge dușmanului regimul politic” . Andrei se îndoia aici de faptul că deținuții vor putea înlocui regimul celular, cel privat de libertăți, cu cel politic; metonimia
sugerată de Novicov aici este evidentă, „regimul politic” din închisoare nefiind decât imaginea în mic a regimului politic din libertate, care va înlocui
1. Ibidem, p. 5.
2. Ibidem.
3. Mihai Novicov, Din anii studenției, ed. cit., p. 9.

380
Oana Purice
guvernarea „burghez o‑moșierească” . Nesiguranța lui Andrei nu era străină
nici altor militanți comuniști, dar, lasă să se înțeleagă Novicov, lupta orga‑
nizată și perseverența vor asigura succesul și dincolo de perimetrul închisorii.
Memoriile lui Novicov, conform cerințelor proprii din „Pentru înlătura‑
rea schematismului”, nu evită doar unidimensionalitatea personajelor, dar acordă atenție și evenimentelor și intrigilor narațiunii
1. Din grupul deținu‑
ților politici care militează pentru instaurarea regimului politic se desprinde o facțiune condusă de Vitaș, care acceptase condițiile administrației și renunțase la lozinci și acțiuni subversive. Poziția acestei grupări nu este foarte clară tuturor deținuților, chiar Vitaș însuși infirmând acuzațiile de dezertare și propunând în repetate rânduri o aliere; situația nu devine nici
albă, nici neagră până când, Chiril Ciban, un deținut venit din sărăcia din
Tatar‑Bunar, demască tentativele lui Vitaș de „a sparge colectivul”
2. Cel
care părea un personaj plat, identificabil exclusiv cu sărăcia și foamea fără leac, devine astfel un individ complex, așa cum, de fapt, se prezintă reali‑tatea însăși. Accesibilitatea și „înlăturarea schematismului” sunt obiective care se justifică prin rolurile pe care Mihai Novicov le atribuie memoriilor
sale
3; în „Cuvântul de deschidere” din Povestiri despre Doftana, apelând
la impersonalitatea persoanei a treia, își exprimă speranța că „volumul va
putea fi de folos țăranilor noștri muncitori, care luptă azi pentru transfor ‑
marea socialistă a agriculturii”4. Alți receptori avuți în vedere de Novicov
sunt tinerii, pe care speră să‑i convingă „să prețuiască și mai mult fericirea
și bucuria de a trăi într‑o țară liberă, fără exploatare burghezo‑moșierească”5.
1. În Jurnalul său, într‑o notă din 1955, dramaturgul Aurel Baranga (1913‑1979)
deplânge și el sterilitatea literaturii autohtone: „literatura noastră epică – asta ca să nu mai vorbesc de cea dramatică, aflată într‑o situație și mai deplorabilă – e lovită de manicheism primar și diform”; domină, observă dramaturgul, „o estetică aberantă din care orice convingere și emoție a fost exclusă” (Aurel Baranga, Jurnal
de atelier, Editura Eminescu, București, 1978, p. 20); pentru a începe, și el, prin propriul exemplu, să îndrepte lucrurile, scrie o nouă piesă, Rețeta fericirii, în care
vrea personaje „complexe”, „oameni”, nu „scheme” (Ibidem, p. 21).
2. Mihai Novicov, Povestiri despre Doftana, ed. cit., p. 101.
3. În cronica sa la Povestiri despre Doftana din Viața Românească, Eugen Simion
observă la rândul lui riscurile pe care Novicov le ocolește: „Nu vom întâlni, în cartea lui Mihai Novicov, o plăsmuire epică, personaje determinate caracterologic, în afară bineînțeles de personajul colectiv, bine descris: deținutul comunist, revo‑luționarul intransigent de mare demnitate, dar vom întâlni fapte emoționante despre viața în «Universitatea de la Doftana»” (Eugen Simion, „Mihai Novicov: Povestiri
despre Doftana”, Viața Românească, an XI, nr. 5, mai 1958, p. 176).
4. Mihai Novicov, Povestiri despre Doftana, op. cit., p. 8.
5. Ibidem.

381
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic. mihai novicov
Grupurile‑țintă sunt lesne de explicat, de vreme ce către ele se îndrepta,
în cea mai mare parte, propaganda transformării socialiste.
V olumul din 1957 își conține, marcată subtil, epoca. Spre finalul amin‑
tirilor, Novicov nu omite să‑l citeze pe Gheorghe Gheorghiu‑Dej, ca o
confirmare a autorității conducătorului ce începuse, cu câțiva ani înainte, o serie de epurări în structurile de Partid
1:
în fiecare din noi erau parcă săpate cuvintele lui Gheorghiu‑Dej: „Băgați de
seamă, băieți, când o să ne împrăștiem odată și odată prin lume, să purtăm cu cinste steagul Doftanei, steagul Madridului nostru românesc. Niciunul să nu dea de rușine cuvântul doftanist. Să se știe peste tot că, acolo unde vine un
doftanist, trebuie să pătrundă odată cu el hotărârea, curajul, devotamentul neprecupețit pentru cauza clasei muncitoare”
2.
O dovadă imediată a acestei adeziuni nu numai la lupta clasei proletare,
dar și la nucleul ajuns în fruntea Partidului, apare câteva pagini mai încolo,
unde Novicov amintește de îngrijoarea de care el și colegii de sector au
fost cuprinși la cutremurul din 9‑10 noiembrie 1940, când, scăpați teferi, nu știau dacă același noroc l‑au avut și cei din partea mai șubredă a clădi‑
rii, printre care se numărau „Gheorghiu‑Dej
3, Ilie Pintilie, Bodnăraș, Chivu
Stoica, Moghioroș, Andrei Prot și atâția alți tovarăși iubiți”4.
1. În anul publicării memoriilor, 1957, la Plenara Comitetului Central al P .M.R., din
28‑29 iunie și 1‑3 iulie, Dej a pregătit o altă restructurare, eliminându‑i din Biroul Politic al partidului pe Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, două nume cu rezonanță în politica vremii (Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O
istorie politică a comunismului românesc, ediție revăzută și adăugită, traducere de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, prefață de Cristian V asile, postfață de Mircea Mihăieș, Humanitas, București, 2014, p. 196). Dacă astfel de mișcări tectonice erau posibile la vârful ierarhiei, pozițiile imediat următoare, în care se afla și Novicov, erau și ele amenințate; astfel, o reconfirmare a loialității era o plasă de siguranță.
2. Mihai Novicov, Povestiri despre Doftana, op. cit., p. 108.
3. Gheorghiu‑Dej fusese transferat la Doftana în 1937, impunându‑se ca lider ca comuniștilor din închisori: „Încă din 1937, agitatorii comuniști răspândeau mani‑feste cu următorul conținut: «Trăiască Gheorghiu‑Dej, conducătorul muncitorilor ceferiști. Luptă pentru eliberarea lui»” (Pleșa 91). Dacă viitorul lider al Partidului Comunist va supraviețui cutremurului, nu același lucru se va întâmpla cu Ilie Pintilie, concurentul direct al lui Dej la conducerea mișcării comuniste (Elis Pleșa, Gheorghe
Gheorghiu‑Dej. Cultul personalității (1945‑1965), prefață de Vladimir Tismăneanu, Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015, p. 91).
4. Mihai Novicov, Povestiri despre Doftana, op. cit., p. 1 15.

382
Oana Purice
O marcare similară a contextului politic în care este publicat volumul
este vizibilă și în Jurnalul de atelier al lui Aurel Baranga; diferă, însă,
conducătorul evocat, de vreme ce cartea a apărut în 1978. Episodul ce
reflectă acest dublu standard și jocul între strategiile puterii și propria dispoziție este cel din jurul piesei Siciliana, în care anecdoticul primează,
iar ironia față de practicile corupte ale vremii (în jurul lui 1957) e vizibilă; libertăți pe care epoca în care este publicat jurnalul le‑ar putea permite, dar care ar fi fost imposibile în anii cu care sunt datate. Pentru că vorbea despre o situație reperabilă în realitatea curentă (încercarea unui tânăr de a împiedica detașarea într‑un sat printr‑o căsătorie de circumstanță), Siciliana
a fost oprită după multe reprezentații de succes. Scenariul întâmplării pare el însuși un subiect de text dramatic: i se cere să organizeze un nou spec‑tacol, iar la finalul lui are loc o întrunire oficială, unde este criticat dur („această pretinsă comedie este o ofensă adusă agriculturii noastre înaintate”
1 –
aceasta pentru că muza lui Baranga în construirea poveștii făcea parte din
Ministerul Agriculturii) și acuzat – „Ești agentul lui Eisenhower!” . Deodată, în episodul Sicilienii apar soții Ceaușescu (e încă 1961, conform datării),
care salvează situația și piesa de la uitare. În seara ultimei reprezentații cei doi sunt în sală și, impresionați de piesă, o repun în drepturi, eveniment urmat de articole de autocritică ale celor implicați în interzicere și comen‑tarii ironice ale lui Baranga
2: rugat de fostul secretar general al Ministerului
Agriculturii „să găsească un post în București” – destituit după scandalul iscat – răspunsul nerostit, dar scris în jurnal, este: „O secundă am fost tentat să‑i spun: Să mă consult și cu Eisenhower , dar am renunțat”
3.
Dincolo de lumina negativă în care prezintă epoca lui Dej, episodul conține și reversul – ilustrarea aurorală a tânărului membru al Biroului Politic, Nicolae Ceaușescu. Deși în 1961 abia se afla pe lista posibililor favoriți la preluarea conducerii țării
4, Ceaușescu, președintele din momentul publicării
1. Aurel Baranga, op. cit., p. 38.
2. Moment în care poziția lui Aurel Baranga în câmpul literar este certificată, fiind „recompensat cu o puternică vizibilitate socială”, devenind, „în socialismul real, o personalitate de vază, erou al transformării revoluționare” (Dan Lungu, Cartografii
în tranziție. Eseuri de sociologia artei și literaturii, LiterNet, București, 2013, p. 15,
disponibil online la adresa http://editura.liternet.ro/descarcare/40/pdf/Dan‑Lungu/CARTOGRAFII ‑IN‑TRANZITIE‑Eseuri‑de‑sociologia‑artei‑si‑literaturii.html
(12.08.2017).
3. Aurel Baranga, op. cit., p. 44.
4. „Pe hârtie, Ceaușescu era doar unul dintre activiștii de frunte ai partidului, care putea să aspire la alegerea sa la conducerea acestuia. Dintre toți aceștia, doar el, Drăghici, Chivu Stoica și Gheorghe Apostol nu erau excluși de pe lista candidaților

383
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic. mihai novicov
jurnalului, primește un portret favorabil: „E cel mai tânăr membru al
Biroului Politic, se bucură însă în rândul colegilor săi și al întregului par ‑
tid de o mare autoritate și prestigiu. Vine des la teatru, nu lipsește de la piesele originale, iar la sfârșitul spectacolului stă de vorbă cu autorii, regizorii sau principalii interpreți”
1. Pentru a culmina imaginea președin‑
telui în funcție la momentul când jurnalul primește bun de tipar, Baranga evocă turnura politică din 1965, când, într‑o zi „cutremurătoare și de neuitat […], tovarășul Ceaușescu a denunțat cu o aprigă mânie, nelegiuirile
făptuite împotriva unor oameni nevinovați” . Iar discursul encomiastic continuă:
Atunci și acolo, în marea sală a Palatului, când îl ascultam pe secretarul gene‑ral vorbind patetic și răscolitor, cu o lacrimă în glas, abia ascunsă, s‑a crista‑lizat în ființa mea obligația morală să scriu piesa ca un act de recunoștință adus ACELUIA ce veghează ca nopțile noastre să fie ferite de coșmare, OMULUI care ne‑a redat demnitatea și sensul suprem al libertății
2.
Postură pe care Aurel Baranga nu a mai avut ocazia să o îndrepte con‑
form noilor libertăți de după 1989, murind în 1979.
Manipularea imaginii din spațiul public în vederea avantajelor imediate
sau a posterității, este la fel de vizbilă în jurnalul lui Eugen Barbu; susți‑nând, cum am spus, caracterul contrafăcut al volumului, Andrei Milca subliniază faptul că aici Barbu pare că „se justifică din orice, își caută alibiuri și acoperiri, vrea să pară dezinteresat de gloria sa literară, dar nu reușește decât să demonstreze contrariul”
3. Ideea este susținută de notele
lui Barbu din primii ani circumscriși Jurnalului. Tușele cu care își com‑
pletează portretul ideologic sunt, în prima parte, destul de șterse, sugerând, ca și în cazul lui Novicov, îndoiala inițială specifică dezvoltării comuniste: folosește termeni conotați negativ în câmpul semnatic comunist (un coleg este „cam ciocoi”), îl preferă pe Gorki lui Cehov („poate unde cunosc mai bine lumea pe care o descrie marele vagabond”
4), Balzac îi face „burghezia
la acest post din cauza originii lor etnice […]. Deși se pare că Gheorghiu‑Dej l‑ar
fi desemnat pe Gheorghe Apostol drept succesor al său, Ion Gheorghe Maurer, care fusese ales președinte al Consiliului de Miniștri încă de la 12 martie, l‑a propus pe Ceaușescu ca prim‑secretar” (Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, ediție revăzută și adăugită,
Corint, București, 2004, p. 439).
1. Aurel Baranga, op. cit., p. 42.
2. Ibidem, p. 184.
3. Andrei Milca, op. cit., p. 333.
4. Eugen Barbu, op. cit., p. 35.

384
Oana Purice
și mai odioasă”1, recunoaște că nu poate „suferi împărțirea oamenilor în
categorii și cu atât mai mult nu pot admite nedreptatea”2 și este de părere că
„scriitorii salonarzi s‑au demonetizat”, apărând „o nouă muză: muncitorul”3.
Până să ajungă să se identifice cu ideologia, tatonează terenul, neriscând
să fie acuzat de îngâmfare: când este acuzat de bolșevism, recunoaște că
e „hrănit cu cărți periculoase”4, că nu suportă „mizeria și minciuna” și
acceptă, în ultimă instanță, că „dacă aceasta e o gândire de om cinstit5,
atunci sunt bolșevic”6; dar este conștient că ortodoxismul comunist nu
constă în activități de suprafață: „cine crede că e suficient a scrie cuvântul muncitor cu majusculă pentru a fi crezut comunist, se înșeală”
7. În 1945,
are îndoieli dacă să se înscrie în Partidul Comunist, pentru că „politica este ceva care mă sperie”
8. Cu timpul, însă, încrederea în sine ca sincer comu‑
nist va crește odată cu constatarea realizărilor noii ordini: „comunismul va face din țăranii noștri oameni mai luminați, rezultatele muncii în comun
vor duce la mai multă prosperitate”
9. Până atunci, joacă în continuare
cartea sărăciei și a inadaptatului („cu mutra asta de tuberculos și în hainele
astea peticite pe care le port de vreo trei ani, cum să se uite cineva la
mine?”10). Mai mult, în 1949, la doar douăzeci și cinci de ani, recunoaște
o devitalizare: „am renunțat cu timpul la o mulțime de zădărnicii. Nu mai
umblu pe la cunoștințe, nu mai primesc vizite, nu mai vorbesc, am devenit
posac, întunecat și preocupat”11; ea pare însă o poză, venind în contrast cu
activitatea revoluționară și cu plăcerea de a invada locurile ce odinioară
aparținuseră aristocrației sau burgheziei. Cu o poftă ostentativă de desa‑
cralizare, evocă episodul în care „niște fotbaliști vulgari își spălau picioarele
murdare în cada în care alaltăieri se lăfăia amanta regelui. Îmi plac vremurile
noastre. Eu însumi m‑am odihnit în dormitorul Lupeascăi, visând câteva
1. Ibidem, p. 59.
2. Ibidem, p. 49.
3. Ibidem, p. 85.
4. Ibidem, p. 38.
5. Aceleași deziderate le va avea Zaharia Stancu, atunci când, după o copilărie și o tinerețe duse la limita supraviețuirii, are șansa afirmării în publicistică: „intru în presă. Cred că acolo voi contribui cu scrisul meu la instaurarea dreptății, a cinstei, a traiului mai bun pentru țărani, pentru muncitori. Duc campanii împotriva pirați‑lor politici” (Zaharia Stancu, op. cit., p. 1 12).
6. Eugen Barbu, op. cit., p. 39.
7. Ibidem, p. 86.
8. Ibidem, p. 81.
9. Ibidem, p. 156.
10. Ibidem, p. 10.
11 . Ibidem, p. 249.

385
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic. mihai novicov
clipe la inconsecvența vieții”1. Inconsecvență ce se resimte și în epoca
egalității impuse cu bătăi și carceră, de vreme ce nu muncitorii a căror
cauză o susține neîncetat au avut acest privilegiu, ci un grup restrâns de
indivizi, printre care și el, scriitor ce îndeplinea misiunea propagandistică încredințată. Descrie chiar el aceste beneficii, alăturând experiența proprie
și altor persoane cu care intră în contact (și care devin astfel dovezi ale
binefacerilor comuniste): „Am avut, timp de un an de zile, un șofer pre‑
tențios care‑l servise pe un mare industriaș. Călătorit, cu morgă, făcuse
străinătatea de nenumărate ori și când am mers prima oară cu el spre Sinaia (unde slujise ca soldat în garda lui Ferdinand) se mira cum s‑au schimbat
drumurile între timp. Nu mai trecuse pe‑acolo din 1918 și avea aerul că
abia trecuse o zi de‑atunci”
2. Exemplu, însă, care devine un contraargu‑
ment, demonstrând că ordinea claselor nu s‑a îmbunătățit, ci doar s‑au
inversat ierarhiile, „burghezia” actuală fiind formată din cei cu „origine
sănătoasă” care acceptaseră re‑socializarea.
Născută într‑o familie de evrei cu o bună poziție socială, Maria Banuș
este martoră îndeaproape la represiunea antisemită a guvernului Antonescu, dar nu empatizează cu membrii comunității evreiești și nu‑și afirmă origi‑
nea, lăsând ca singura apartenență însușită să fie cea la ideologia comunistă.
Însă acest lucru nu o oprește de la a cita sau reconstitui comportamentul funcționarilor antisemiți: „Jidanii n‑au niciun drept. Suntem prea buni cu
voi și vi s‑a suit în cap”
3. Detașarea până la renunțare este atent notată,
mizând pe efecte de climax în conturarea posturii apropiate polului puterii; mai întâi vorbește despre lipsa unei moșteniri: „Din străvechea matrice a
culturii iudaice n‑am păstrat decât o anumită sensibilitate specifică, ascuțită, nuanțată de scepticism și umor […]. În vacuumul cenușii al nepăsării reli‑
gioase, ușor își fac loc raționalismul de tip iluminist sau mesianismul de tip revoluționar”
4; apoi despre repulsia față de idiș (un sentiment asemă‑
nător avusese și la întâlnirea cu sionistul ce trebuia să contorizeze bunurile
mamei sale): „mi‑e rușine față de repulsia pe care o am față vechea limbă
a diasporei”5. Ajunge ulterior la o teatralitate ce pune sub semnul întrebă‑
rii veridicitea mărturiei: „strigăt zvârlit în gol împotriva destinului: «Doamne,
de ce ai făcut să mă nasc în mijlocul acestor frați? De ce nu m‑am născut
pe‑un picior de plai, pe‑o gură de rai?»”6. Ca, în final, să se declare pregătită
1. Ibidem, p. 266.
2. Ibidem, p. 337.
3. Maria Banuș, op. cit., p. 56.
4. Ibidem, p. 183.
5. Ibidem, p. 184.
6. Ibidem, p. 185.

386
Oana Purice
pentru noua religie a democrației populare: „Asprele uragane ale căutăto‑
rilor de Dumnezeu nu mă mai ating […]. Am înțeles, din aproape în
aproape, că setea mea de credință se confundă cu nevoia de a împărtăși credințele mele unei colectivități, de a fi parte integrantă, necesară, folo‑
sitoare a ei”
1. În notele alese de Maria Banuș pentru Sub camuflaj, re‑soci‑
alizarea este nu numai însușită, dar premeditată, verbalizată și explicată,
pentru ca fidelitatea față de puterea de la guvernare la momentul publicării să fie în afara oricărui dubiu
2.
Ca și Eugen Barbu, selectând note de jurnal de dinaintea instaurării
comunismului, Maria Banuș descrie în paginile ei adeziunea către comu‑nismul necontaminat de o guvernare sau alta, către principiile pure ale
marxism‑leninismului; poziție care nu‑i poate fi decât favorabilă în 1978,
într‑o societate cu fața întoarsă către naționalism, dar cu picioarele rămase
în solul socialist. Ateismul pe care‑l mărturisește
3 este compatibil cu „noua
religie” venită dinspre est, căreia îi este devotată și pentru care își riscă
libertatea în vremuri nesigure, cum era guvernarea Antonescu. Jurnalul păstrează numeroase dovezi. Încă în primele note, vorbește despre eforturile
de a aduna fonduri pentru deținuții politici comuniști și pentru mișcarea
bolșevică din care făcea parte. Grija pentru tovarășii de drum o depășește pe cea față de prizonierii evrei, interesându‑se de condițiile lor de la un fost deținut evreu. Pe lângă aceasta, participă activ la propaganda comu‑nistă, împărțind afișe și programe pe care le ascundea, cum am văzut, în propria casă, având complicitatea lui Anton. Evreică, Maria Banuș ar fi putut justifica adeziunea socialistă prin alegerea taberei mai puțin prijme‑dioase (deși, după 1965, lucrurile nu mai sunt atât de clare); însă devota‑mentul ei este deplin, iar jurnalul devine o dovadă în plus a acestuia: „A rezista fascismului, a milita pentru socialism e necesar, e drept, e conform
inexorabilelor legi ale revoluției. Negăm clasa în care am avut ghinionul,
cei mai mulți dintre intelectuali, să ne naștem, și ne situăm de partea cla‑sei care reprezintă viitorul”
4; față de Barbu și Baranga, proveniți din
familii modeste, Maria Banuș avea ea însăși origini burgheze, astfel că autocritica și renunțarea la trecut devin imperioase. Aspectul de care nici
1. Ibidem, p. 250.
2. Este cunoscută turnură șovină pe care politica lui Nicolae Ceaușescu a luat‑o,
întreținută, în spațiul literar, de protocronismul promovat de revista Săptămâna
condusă de Eugen Barbu.
3. „Eu nu sunt nicăieri. Fac parte dintr‑o mică sectă, o pătură subțire de intelectuali atei” (Ibidem, p. 238).
4. Ibidem, . p. 255.

387
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic. mihai novicov
ea, nici Barbu, nici Novicov nu par să fie incomodați este acela al carac‑
terului artificial al revoluției muncitoreși, în condițiile în care ea este făcută
de intelectuali prin mijloace propagandistice.
Cortina din spatele protagonistului
Deși unele adoptă notația diaristică, iar altele forma memoriilor, toate
volumele autobiografice menționate mai sus lasă să se întrezărească, în
spatele imaginii protagonistului narator cortina epocii; în felul acesta, fie
că vor, fie că nu, ele capătă valențe documentare, putând contribui pe de o parte la lectura contextului istoric, politic, social și cultural, iar, pe de alta, la mai buna reliefare biografiei eroului.
Memoriile sunt predispuse la un spațiu mai amplu acordat lumii exterioare
eului ce rememorează, spre deosebire de jurnale, unde durata notației (aproape) zilnice este acoperită în cea mai mare parte de universul din proximitatea imediată a autorului‑narator. Ideea se verifică și în cazul textelor selectate
aici, dar, spre deosebire de alte volume diaristice, cele semnate de Maria
Banuș sau Eugen Barbu tind să fie mai permisive cu epoca din care se nasc.
Cum era de așteptat, cele mai multe referințe istorice din memoriile lui
Mihai Novicov vizează fie regimul opresiv care i‑a dat condamnarea, fie administrația închisorii, ca parte a primului. Reprezentativă pentru guverna‑rea care legiferează împotriva militantismului comunist este „clasa exploa‑tatoare”, care „duce o politică de reprimare și terorizare a maselor muncitoare”
1.
Acest binom antitetic (exploatator‑muncitor) se regăsea și între pereții
Doftanei, întrucât „regimul din închisoare era de asemenea natură încât cei
întemnițați să nu mai iasă deloc, sau să iasă atât de bolnavi și demoralizați, încât să nu mai fie capabili de activități revoluționare”
2. În acest context
general, apar și episoade individualizate; în Povestiri despre Doftana, este
menționată „instaurarea sângeroasă a lui Antonescu și a legionarilor”3; în
Din anii studenției, protagonistul este, de cele mai multe ori, parte inte‑
grantă a evenimentelor care marchează epoca: fie că e vorba despre revol‑
tele studenților comuniști din Iași, incidentul de la Congresul studențesc din Brașov, sau de raziile făcute de legionari în cămine în căutarea evreilor
și a comuniștilor. Interesat să sublinieze propriul rol în schimbările ce au
urmat celui de‑al Doilea Război Mondial, istoria cea mare este doar rareori
1. Mihai Novicov, Povestiri despre Doftana, ed. cit. p. 5.
2. Ibidem, p. 6.
3. Ibidem, p. 107.

388
Oana Purice
pomenită aici – grev a CFR din 1933 sau emanciparea femeilor susținută
de propaganda comunistă în rândul muncitorilor.
Aceeași întrepătrundere a istoriei mari cu cea personală se regăsește și
în Zilele de lagăr ale lui Zaharia Stancu, evenimentele care au gravitat în
jurul celei de‑a Doua Conflagrații Mondiale fiind văzute prin prisma acti‑
vității sale publicistice sau a manifestărilor care au dus la detenția lui;
memoriile încep cu vestea confirmată a atacului Germaniei și al României
sub conducerea Mareșalului Antonescu asupra URSS: „în seara zilei de 21 iunie 1940, nu mai era vorba de zvonuri, ci de un secret teribil care, nu
se știe cum, ajunsese la urechile tuturor: se știa cu precizie că în noaptea
aceea Germania hitleristă va ataca Sovietele și că Antonescu ceruse bestiei de la Berlin să‑i facă onoarea de a îngădui României să‑și pornească și ea oștile spre răsărit”
1. Acest eveniment va fi prilejul unor ample confruntări
cu ziarele conservatoare, de pe pozițiile gazetarului progresist2, dar, în
același timp, și filoenglez: „ce purtători de condei, care mai activau atunci
în presă, s‑au ridicat să protesteze împotriva absurdității de a se declara
război Sovietelor, Marii Britanii, Statelor Unite?”; „în această cumplită suferință a națiunii, presa își are marea ei parte de răspundere. Și din presa românească, 99%, din păcate, cad asupra Universului, asupra Curentului…”
3.
Același spirit de frondă îl manifestă față de guvernarea carlistă: „a fost
suficient ca regele Carol al II‑lea să vrea să facă dictatură, pentru ca bur ‑
ghezia să‑i sară în ajutor […]. În primul rând, au aderat tinerii din partidele
Liberal și Național Țărănesc. După ei, profesorii universitari, gazetarii,
scriitorii”4. Când regimul pe care‑l susținea a venit la putere, după termi‑
narea războiului, Zaharia Stancu a considerat că nu mai este nevoie să dea
seama de acest eveniment decât pomenindu‑l: „aș mai fi vrut să spun aici
ceva despre 23 August, despre ce a urmat după 23 August, dar mi se pare că v‑aș plictisi. Ați luat ca și mine parte la evenimente, ați văzut ceea ce am văzut și eu, ați auzit ceea ce am auzit și eu. Despre acestea poate că
unii dintre dumneavoastră gândesc întocmai ca mine”
5. Posteritatea pare
aici eludată, singurul public căruia i se adresează, pentru a‑i face cunoscute
experiențele sale carcerale fiind colegii de luptă sau oponenții acum înfrânți.
1. Zaharia Stancu, op. cit., p. 5.
2. În Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea, Mircea Anghelescu subliniază orienta‑
rea sa ideologică: „era deci un veritabil om de stânga, care și‑a păstrat o oarecare independență pe care a putut să și‑o valorifice după război cu atât mai bine” (Mircea Anghelescu, op. cit. p. 218).
3. Zaharia Stancu, op. cit., p. 183.
4. Ibidem, p. 307.
5. Ibidem, p. 326.

389
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic. mihai novicov
Epoca este vizibilă și în jurnalul lui Eugen Barbu. Scriitorul punctează
evenimentele‑cheie ale perioadei, devenite repere ale comunismului, anun‑
țând chiar retragerea lui însuși (involuntară) din text în favoarea lumii
exterioare1: „nu e greu să‑mi dau seama cum, puțin câte puțin, EU dispar
din ce în ce mai mult din acest jurnal. Evenimentele exterioare sunt atât
de numeroase și de importante, încât începe să mi se pară nesemnificativ
ceea ce fac”2. Nici aceasta nu este o promisiune ținută până la capăt, întu‑
cât trece rapid peste ea3; astfel, sunt menționate etape ale războiului
(Sevastopol, Atena, bombardarea Parisului), opresiunile asupra evreilor,
intrarea trupelor rusești în București („Instituțiile arborează steaguri roșii”,
„au venit bolșevicii mei!”4), impunerea guvernului pro‑comunist al lui
Petre Groza; apoi trece dincolo de granițele țării vorbind despre succele
trupelor roșii în China, pomenește de abdicarea regelui, se solidarizează
cu muncitorii pe 1 1 noiembrie, ziua naționalizării întreprinderilor industri‑ale, bancare, miniere și de transport (deși doar puțin mai târziu se va bucura de confortul „căminului scriitorilor de la Bălaști”, unde „începem să fim considerați domni”
5) și descrie cu voluptate decăderea burgheziei, care
„înainte de epoca noastră cumpăra numai, [iar acum] vinde pe capete. Ți‑e
mai mare dragul să vezi căruțe românești cărând din Talcioc mobilă stil și gramofoane, pianine și paturi de stejar masiv. Lucrurile astea scumpe se vor degrada poate, vor fi întrebuințate prost, dar văd, simt revoluția […].
Vreme de basm pentru cine știe ce a visat, ce‑i dreptatea”
6.
Chiar dacă nu este o cronică a epocii, destinată generațiilor următoare,
cum prefigura din primul „Cuvânt înainte”, Sub camuflaj conține și măr ‑
turii despre anii cărora le este subîntins, cele mai pregnante fiind situația
1. Se remarcă și faptul că, față de alte jurnale, aici lipsesc portrete ale scriitorilor din
epocă; apar rar Camil Petrescu sau Anatol (Baconsky). Justificarea (nu lipsită de o formă de orgoliu) e spre finalul jurnalului: „Ce lux, ce risipă de energii, ce hârtie sacrificată! Crezi că sunt interesanți? Povestitorii buni nu scriu. Și‑atunci nu mai sunt scriitori. Ce haz ar avea deci să povestesc micile lor cancanuri de la Capșa?” (Eugen Barbu, op. cit., p. 413).
2. Ibidem, p. 209.
3. În „Jurnalul ca impostură”, articol publicat de Ion Simuț în România literară în
2004, criticul chiar acuză notațiile de stilistică șablonardă (specifică anulor ’50): „Aceleași clișee seci, de cronologie didactică” . Observă și el lipsa de actualitate a însemnărilor, ce par mai degrabă „o recuperare post‑festum” (Ion Simuț, „Jurnalul ca impostură”, România literară, nr. 33, 2004, disponibil online la adresa
http://www.romlit.ro/jurnalul_ca_impostur, 3.09.2017).4. Eugen Barbu, op. cit., p. 69.
5. Ibidem, p. 209.
6. Ibidem, p. 279.

390
Oana Purice
evreilor sub dictatura militară de dreapta din timpul lui Ion Antonescu
(„Ieri, părinții mei au primit somație de evacuare: «Întrucât apartamentul dumneavoastră a fost închiriat unui creștin, sunteți obligați a‑l evacua»”
1)
și activitățile comuniștilor în ilegalitate. Pe lângă acestea, Maria Banuș ține un raport, incomplet, subiectiv, dar relevant, al mișcărilor de pe front și al schimbărilor din politica internațională (de remarcat este aici entuziasmul cu care anunță moartea lui Mussolini: „V alvârtej Anton urcă sus, să ne anunțe bomba. Ascult cu gura, realmente, căscată. Ne sărutăm. Facem supoziții, pronosticuri”
2). Cum era lesne de intuit, scriitorii care prin acti‑
vitatea lor artistică și, implicit, prin volumele memorialistice, și‑au creat o postură favorabilă noului regim vor privi dihotomic epocile de dinainte și după cel de‑al Doilea Război Mondial, discursul lor consunând, în tonuri negative, respectiv pozitive, cu succesul comunismului și al revoluției bol‑șevice transplantate pe teren românesc.
*
Am urmărit, în cele de mai sus, să identific procedee prin care unele
forme memorialistice au funcționat în perioada comunistă ca medii de conturare a unei biografii oficializate, cea pe care regimul însuși a girat‑o prin acordarea volumelor citate a bunului de tipar. Epoca în care au fost scrise, dar mai ales cea în cea au fost date spre publicare au dus la modi‑ficarea unor structuri caracteristice acestor specii literare și la apelul la mistificare în prezentarea propriilor experiențe. Unele dintre aceste devieri ale pactului autobiografic spre cel ideologic sunt mai vizibile, pe altele le‑am pus în evidență prin discuții mai aplicate, evitând, pe cât posibil, suprainterpretări sau aduceri din condei de dragul premisei. Dacă liniile generale ale traseului personal și profesional al unor intelectuali ca scriito‑rii menționați mai sus pot fi identificate, cum spunea, în istorii și dicționare literare sau în arhive, o pondere la fel mare în reliefarea imaginii pe care aceștia au avut‑o în epocă o au propriile texte autobiografice, întrucât ele dau seama pe de o parte de oglinda ideologică în care ei se priveau și, pe de alta, de ramele pe care regimul comunist le pregătise oamenilor de cultură, în care aceștia trebuiau să intre, prin ajustări sau bricolări.
1. Maria Banuș, op. cit., p. 53.
2. Ibidem, p. 125.

www.polirom.ro
Redactor:
Coperta:
Tehnoredactor: Radu Căpraru
Bun de tipar: noiembrie 2017. Apărut: 2017
Editura Polirom, B‑dul Carol I nr. 4 • P.O. BOX 266
700506, Iași, Tel. & Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.1 1;
(0232) 21.74.40 (difuzare); E‑mail: office @polirom.ro
București, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1,
et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53
Tel.: (021) 313.89.78; E‑mail: office.bucuresti@polirom.ro
Tiparul executat la S.C. Tipo‑Lidana S.R.L.,
Calea Unirii, nr. 35, Suceava
Tel. 0230/517.518 ; Fax : 0330/401.062
E‑mail : office@tipolidana.ro ; www.tipolidana.ro