Constantin Cel Mare

Constantin cel Mare, cel întocmai cu Apostolii, este primul împărat creștin al Imperiului Roman, cel ce construit Constantinopolul și l-a inaugurat la data de 11 mai 330 și cel ce a fondat Imperiului Bizantin. El a fost un bun strateg militar, un conducător eficient și, prin viața sa și atitudinea față de creștini, primul împărat trecut în Sinaxarele Bisericii. Nu este nicio îndoială că acesta a avut o influență spectaculară asupra Bisericii Ortodoxe. Eusebiu de Cezareea, biograful lui personal, îl descrie ca fiind un conducător căruia istoria nu îi recunoaște toate meritele sale, iar Timothy Ware consideră că acesta a guvernat într-un moment de cumpănă din istoria Bisericii. Așa cum susține John Meyendorff, nicio altă persoană în istorie nu a contribuit la convertirea unui număr atât de mare de creștini, așa cum a făcut-o Constantin. John Julius Norwich își bazează opinează la o scala globală spunând că “Nici un alt conducător în toată istoria nu și-a meritat pe deplin titlul de "Mare", așadar Constantin poate să fie considerat cel mai influent om din toată istoria.” Printre cele mai importante acte și inițiative în istoria Bisericii pe care acestea le-a realizat pentru Creștinătate este inițierea din punct de vedere legal a libertății creștinilor prin Edictul de la Milan (313), convocarea primului Sinod Ecumenic de la Niceea (325) și mutarea capitalei imperiului din Roma, orașul sincretismului religios prin excelență, la Constantinopol (330).

Pe de altă parte, Constantin a fost atacat constant de cei care au considerat că trăsăturile de personalitate deficitare sunt o dovadă a manipulării creștinilor pentru a-și împlini anumite scopuri personale, financiare și politice. Constantin a fost forțat de circumstanțe să echilibreze conplexitățiile dintre noua religie ce a primit statutul de recunoscută, oficială și privilegiată (prin edictul de la Milan – 313), pe care o susținea fățiș, și păgânismul, bine înrădăcinat și care era parte constituantă a tronul imperial, ce era în conflict cu ideologia creștină.

Alexander Schmemann concluzionează că oricât de multe greșeli și probabil crime s-au petrecut în viața lui, este greu să ne îndoim că acest om nu și-a dorit apropierea de Dumnezeu. În prezentarea importanței rolului lui Constantin în istoria Bisericii Ortodoxe, este foarte important să evidențiem că acest fapt a fost expus în nenumărate rânduri la critici din partea contemporanilor lui pentru apropierea acestuia de credința aceasta “străină tuturor celor învățate de strămoșii noștri”. Evenimentele istorice de amploare din viața și domnia lui sunt relativ de nedisputat. Nu este niciun dubiu că după 312 Constantin s-a văzut ca fiind “apărătorul suprem al Bisericii Creștine”. Dar așa cum a fost sugerat din timpul lui Lactanțius (240-320), convertirea lui Constantin s-ar fi putut realiza mai devreme. O estimare este aceea că în jurul anului 311, așa cum povestește Eusebius, a văzut semnul Crucii inscripționat pe cer cu următoarele cuvinte: “prin acest semn vei învinge (in hoc signo vinces)”.

Totodată, având în vedere că mama lui era din Britannia și se poate să fi fost convertită mai devreme la creștinism, expunerea la creștinism, influențele și poate și convertirea lui au început în copilărie. Acest lucru nu este documentat, dar este destul de probabil prin deducție logică privind la predispozițiile și înclinările sale spre creștinism. Toate aceste dovezi înclină balanța în favoarea opiniei conform căreia Constantin a fost expus la cultura creștină în tinerețe, că a fost tolerant cu această religie, chiar dacă nu o promova, la începutul domniei sale. Și această întârziere aparentă în a face Creștinismul religia imperială, și întârzierea primirii botezului, nu sunt dovezi ce atestă că era un păgân doar cu sentimente de afecțiune pentru Creștinism.

Din contră, există dovezi care atestă că a fost ferm convins de adevărul lui Hristos de la început și a încercat să convingă imperiul, încetul cu încetul de adevărul lui Dumnezeu. Rolul lui Constantin în Biserica este istoric, politic și totodată spiritual. Și totuși în multe feluri rolul său este paralel cu cel spiritual, cu cel al catehumenilor, membrilor botezați și sfinților slăviți. Gândiți-va cât de greu este pentru o persoană care caută mântuirea să conducă Bizanțul. Deasemenea rolul se compară și cu cele trei procese ale dumnezeirii: purificarea, iluminarea, perfecțiunea.

Simțindu-și sfârșitul aproape și mulțumit fiind de realizările pe care le-a întreprins în cursul vieții sale printre care cele mai importante fiind desăvârșirea operei de restaurare a Imperiului roman începută de Dioclețian și încheierea definitivă a persecuțiilor creștine prin recunoașterea lor oficială, cere să fie botezat creștin. Acest lucru se înfăptuiește în palatul regal din Nicomedia de episcopul semi-arian Eusebiu de Nicomedia.. Prin primirea botezului creștin el declară că sfârșitul poate să sosească și că va trece fericit în Ceata drepților și în Împărația lui Dumnezeu pentru faptele sale. Trece la cele veșnice în ziua de Rusalii a anului 337 în palatul său din Nicomedia și este apoi transportat cu mare fast la Constantinopol unde este depus în capela imperială pentru ca tot poporul să-și ia rămas bun de la conducătorul lor. Pentru toate faptele sale și pentru grija pe care a purtat-o creștinilor și Bisericii lui Hristos el a fost trecut în rândul Sfinților și supranumit „Cel întocmai cu Apostolii”, iar prăznuirea sa se face în fiecare an la data de 21 mai.

V.2. Istoria emiterii Edictului de la Milan (Mediolanum). Controverse.

Istoria emiterii Edictului de la Milan este pe cât de cunoscută pe atât de controversată, deoarece părerile cercetătorilor sunt împărțite, pe de o parte autori ca Alexander Schmemann, Philaret Drozdov, Timothz Ware se păstrează pe linia clasică afirmând că ceea ce a fost dat la Milan în 313 a purtat numele de edict (argumentându-și cercetarea pe textul lui Lactanțius din lucrarea sa De Mortibus Persecutorum, capitolul XLVIII, unde redă discursul lui Constantin din momentul emiterii edictului), pe de altă parte cercetători mai noi ca Torben Christensen, Milton Anastos, Adrian Marinescu, afirmă că în anul 313 s-a recunoscut, s-a oficializat și generalizat edictul de toleranță emis de Galeriu la 30 aprilie 311 (despre care de asemenea avem mărturii tot în lucrarea De Mortibus Persecutorum a lui Lactanțius la capitolul XXXIV).

Considerând numeroasele obiecții aduse acestui act, considerăm necesară o aprofundare asupra definițiilor termenelor de edict și Edictul de la Milan.

Edictum – edict, termen folosit pentru legile generale urmând tradiției romane. Edictele erau în general adresate unui grup (persoanelor cu rang imperial, locuitorilor unei regiuni sau membrilor unei profesii anume), dar unele erau adresate unei persoane (oficiali de vârf, laici sau clerici); ele erau semnate de obicei de către împărat și parafate de către chestori. Edictul era diferit față de sanctio pragmatica, în care scrisoarea imperială era folosită pentru legile speciale cu aplicare generală, dar emise pentru o cerere particulară.

Edictul de la Milan – numele dat de către cercetătorii moderni primului decret care garanta toleranța religioasă creștinilor, presupunându-se că a fost emis de către Constantin I și Licinius ca un rezultat al întâlnirii celor doi la Milano în 313. Textul edictului consemnat de Eusebiu de Cezareea și Lactanțius, garantează libertate religioasă creștinilor și necreștinilor și ordonă returnarea propietăților bisericești confiscate. Autenticitatea edictului a fost pusă la îndoială de O. Seek, care conform operelor lui Eusebiu și Lactanțiu, spune că Galeriu a emis un edict similar de toleranță în 311. Alții (de ex. Christensen) s-au contrazis asupra inițiatorului edictului și spun că acesta a fost Licinius și că el ar fi mers pe tradiția stabilită de Galeriu în 311. Deopotrivă Constantin (în 306) și Maxențiu (în 311) au declarat toleranță înainte de 313 și toată noțiunea de ,,Edict la Milano” ar putea fi discreditată. Cu toate acestea, problema rămâne în continuare în dezbatere.

Cele două texte, a lui Eusebiu și a lui Lactanțiu conțin idei neacomodate și contradicții, însă literatura de specialitate a arătat și faptul că ambele texte au la bază un original, posibil de reconstruit pe baza analizei critice, și care reprezintă așa numitele litterae Constantini, cu un bogat conținut procreștin și aprobate, cu anumite modificări, la Milano; variantele de text care au fost publicate mai târziu și care au ajuns la noi sunt legate de intervenția asupra lor a lui Liciniu.

În 1984 Torben Christensen publică și el un studiu foarte bine documentat, constituit dintr-o amănunțită analiză filologică. Autorul nostru nu numai că reușește, pe baza analizei celor două texte transmise de Lactanțiu și Eusebiu, să realizeze o reconstrucție a textului original al Edictului de la Mediolanum, ci el ajunge și la concluzia că acest act a fost emis după desemnarea lui Constantin de către Senat drept maximus augustus, în urma victoriei asupral lui Maxențiu, la 28 octombrie 312, și înaintea declanșării conflictului dintre Maximin și Liciniu, adică în februarie-martie 313 – în numele celor trei conducători ai Imperiului (Constantin, Maximin și Liciniu), într-o perioadă în care Liciniu încă îl recunoștea ca împărat legal. Reconstrucția textului original și compararea acestuia cu variantele păstrate la Lactanțiu și Eusebiu duce la concluzia clară că autor al Edictului nu poate fi altul decât Constantin cel Mare, a cărui atitudine procreștină este clară.

Edictul de la Mediolanum reflectă fundamentele religioase ale vremii și indică influența decisivă pe care acestea au avut-o asupra condiției creștinilor din perioada următoare. Din punct de vedere juridic și al consecințelor pe care le-a implicat, Edictul de la Mediolanum se înscrie pe o axă deschisă de împăratul Gallienus în anul 260, continuată de către Galerius, în anul 311 și desăvârșită de Constantin cel Mare, în anul 313. Este totodată adevărat că aceste edicte nu trebuie confundate între ele. Edictul de la Mediolanum pune capăt unei persecuții de cca. 10 ani împotriva creștinilor și așează noi baze juridice pentru Biserică, deschizînd o nouă epocă, definitivă, pentru aceasta. Prin acest document, spre deosebire de ceea ce se realizase prin Edictul lui Galeriu, este recunoscută libertatea religioasă la nivelul întregului Imperiu Roman și este obținut un statut identic pentru creștinii din ambele părți ale Imperiului. Acestea reprezintă scopul actului de la Milan. În tot cazul este evident că odată cu recunoașterea creștinismului de către Sfântul Constantin cel Mare ca religie oficială a Imperiului, lupta Bisericii în vederea transfigurării lumii capătă dimensiuni istorice concrete. Iar inițierea la Mediolanum a edictului de către Constantin cel Mare, într-adevăr nu reprezintă singura intervenție majoră a politicii religioase constantiniene.

Așa cum a spus un istoric, „în realitate, fără vreo exagerare inutilă, importanța Edictului de la Mediolanum rămâne indiscutabil mare, căci a fost un act care a pus capăt poziției ilegale a creștinilor în Imperiu și a declarat, în același timp, libertate reigioasă absolută, reducând astfel de jure păgânismul de la statutul său inițial de singură religie de stat la rangul de egalitate cu toate celelalte religii”.