Consolidarea Institutionala a Supravegherii Prudentiale Bancare In Ue

Capitolul 1

Consolidarea institutionala a supravegherii prudentiale bancare in UE

1.1. Generalități, concept și obiective privind supravegherea bancară în UE

Supravegherea prudențială bancară reprezintă totalitatea proceselor prin intermediul cărora una sau mai multe autorități naționale garantează siguranța și durabilitatea sistemului bancar.
Cotarea supravegherii ca și „prudențială” este folosită pentru a o diferenția de alte nuanțe ale supravegherii bancare, ce fac referire la aspecte privind protecția concurenței sau protecția consumatorului.

De cele mai multe ori aceste sarcini sunt asigurate de o singură autoritate de supraveghere, iar alteori există și autorități distincte.Termenul este folosit atât în sens restrâns, cât și în sens larg. În sens restrâns, supravegherea constă în investigarea informațiilor relatate de către bănci (așa numita supraveghere off-site), constatarea pe teren a corespondențelor datelor raportate și recunoașterea unor constituente elocvente (supravegherea on-site)precum și adoptarea măsurilor utile pentru soluționarea problemelor prudențiale identificate.

În sens larg supravegherea prudențială implică, pe lângă ceea ce am precizat anterior,realizarea de rapoarte ce vizează stabilitatea financiară, formularea normelor prudențiale cu privire la modul de funcționare al băncilor,abilitarea înființării și funcționării acestora, dar și metodele de excludere în afara sistemului a băncilor neviabile și de protecție a depunătorilor.
O supraveghere prudențială de calitate constituie un factor necesar, dar nu și satisfacător pentru a avea un sistem bancar adecvat.Alte condiții presupun garantarea unui cadru macroeconomic care nu fluctuează, a unui sistem juridic perfect funcțional, a unui sistem contabil care să înfățișeze situația patrimonială reală a companiilor, a unui sistem just de taxare a profiturilor băncilor, a unui sistem financiar nebancar evoluat. Exemplele ne-au demonstrat că, în ciuda faptului că aceste crize bancare au apărut și în țările cu o economie mult mai dezvoltată, ele au fost mai des întâlnite în economii în tranziție sau în curs de dezvoltare, la care o parte dintre cerințele de mai sus nu erau satisfăcute.

În ciuda faptului că pe plan internațional există un acord în ceea ce privește ideea colectivă a necesității supravegherii prudențiale a băncilor, sub aspectul unei maniere precise de desfășurare a acestei activități există diferențieri remarcabile între practicile diferitelor țări. Pentru a putea garanta sistemului bancar dar și economiei, securitate și soliditate, sistemul de reglementare nu exercită acțiuni numai din punct de vedere legislativ, pentru a putea institui normele necesare îndeplinirii obiectivelor de mai jos.Un aspect esențial a reglementării în acțiune este preocuparea organelor de supraveghere bancară destinată să garanteze aplicarea reglementărilor în cele mai bune condiții și astfel să dețină controlul și să supervizeze activitatea care poate fi una decisivă pentru înfăptuirea scopurilor urmărite.

În fiecare țară au apărut sisteme de supraveghere bancară mai evoluate și aflate sub tutela autorității monetare, respectiv Banca Centrală a fiecărei țări , care au impus norme caracteristice de derulare a activității de supraveghere bancară cu rezonanțe deosebite pentru fixitatea fiecărei țări. Cerințele contemporane ale dezvoltării pe plan mondial au impus necesitatea stabilității și securității băncilor ca factor de realizare a cerințelor de cooperare între țări.
De-a lungul timpului, preocuparea pentru alegerea și aplicarea soluției (economice) optime dezvoltării politice și economice la scară internațională s-a centrat pe Grupul celor zece țări industrializate ,care a relevat într-un mod oportun impactul pe care îl pot avea băncile în siguranța și vitalitatea relațiilor economice internaționale. La acest nivel s-a evidențiat pregnant că toate eforturile cu privire la creșterea relațiilor economice vor avea impact doar în cazul în care băncile, componente active la fluxul mondial de resurse financiare, vor forma bastioane certe și puternice și dacă în activitatea pe care o desfășoară, vor practica norme unitare de funcționare și își vor putea confirma potențialul într-o scară de valori, care să le confere perenitate și infailibilitate.

Doar având la bază o conexiune și o funcționare eficientă, intens monitorizată și după reguli omogene, băncile își vor putea concretiza roadele pe care țările și indivizii lor le așteaptă de la circuitul intrenațional de mărfuri și servicii . Regulile impuse în fiecare țară, în funcție de specificitatea fiecărei țări, vor avea un obiectiv comun și vor garanta astfel congruența și complementaritatea în ambientul internațional, contribuind la durabilitatea relațiilor interbancare pe plan mondial.

Reglementarea și supravegherea bancară sunt recunoscute, în opinia celor mai mulți autori specializați, ca o soluție pentru a oferi băncilor și economiei naționale siguranță și stabilitate.

Figura 1. Reforma reglementărilor financiar-bancare în UE

Sursa: European Commission (February, 2011, p. 15). Regulating financial services for sustainable growth – A progress report.

1.2. Instituții de supraveghere bancară în UE

Pentru a întări supravegherea sistemelor financiare s-au instituit noi autorități de supraveghere europeană (ESA), operaționale din ianuarie 2011: Autoritatea Europeană Bancară (EBA), Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii Operaționale (EIOPA) și Autoritatea Europeană pentru Obligațiuni și Piețe (ESMA) . La 19 ianuarie 2011, Comisia Europeană a adoptat „propunerea Omnibus”, de modificare printre altele a Directivei 2009/138/CE pentru a ține seama de noua arhitectură de supraveghere în domeniul asigurărilor.

Comisia Europeană a considerat esențială perfecționarea reglementărilor atât în cazul băncilor, cât și a firmelor de investiții și societăților de asigurare. Aceste reglementări includ atât creșterea stabilității prin întărirea cerințelor prudențiale, cât și îmbunătățirea managementului de risc intern printr-o mai bună guvernanță corporativă.

Supravegherea financiar-bancară, ca ṣi modalitate de asigurare a stabilității financiare, poate fi organizată după mai multe modele: modelul care presupune o autoritate de supraveghere independentă, modelul băncii centrale și modelul care presupune prerogative pentru Ministerul de Finanțe, în supravegherea bancară.

Modelul care presupune o autoritate de supraveghere independentă, în acest caz există o autoritate care este diferită de banca centrală a băncii respective. În această situație, această entitate este însărcinată cu supravegherea consolidată a sistemului financiar, existând diferențieri de la o țară la alta, în ceea ce privește aria de competență. De exemplu, acest model este întâlnit în Danemarca, Suedia, Finlanda, Franța, Belgia, Germania, Luxemburg, Marea Britanie.

Modelul băncii centrale, aici banca centrala joacă un rol important deoarece intreaga responsabilitate cade în grija ei. În această situație se întâlnesc două variante și anume, una în care banca centrală exercită un rol complex și esențial în supravegherea bancară – țările din sudul Europei: Spania, Portugalia, Italia, Grecia iar în a doua variantă banca centrală indeplinește prerogative simplificate în supraveghere, rezolvarea crizelor bancare și administrarea mecanismului de garantatre a depozitelor – cazul Țărilor de Jos.

Modelul care presupune prerogative pentru Ministerul Finanțelor în supravegherea bancară, supravegherea este făcută într-un modinegal și indirect, cu excepția Austriei, unde Ministerul de Finanțe are un rol principal în sistemul de supraveghere bancară și rezolvarea crizelor financiare.

Figura nr. 2 Supravegherea bancară în țările UE15

Sursa: Căpraru, Bogdan – Activitatea bancară – Sisteme și operațiuni și practici, Ed, C.H. Beck, București, 2010, p. 73

1.3 Procesul de reglementare la nivelul UE (Procedura Lamfalussy )

Procesul Lamfalussy are drept obiectiv simplificarea și accelerarea procesului legislativ al UE în domeniul prestărilor de servicii financiare în cadrul unui plan pe patru niveluri. Procedura prevede ca organismele UE, sub egida Comisiei, să nu se mai ocupe decât de reglementarea cadrului politic. Elaborarea normelor de aplicare tehnice și detaliate va reveni Comisiei Europene, sprijinită de patru comitete de specialitate.

Procesul Lamfalussy constă în abordarea legislației Uniunii Europene pe 4 nivele , și anume:

1. Nivelul nr. 1 face referire la – Principiile cadru. Nivelul 1 este reprezentat de procesul tradițional de abordare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene, precum adoptarea de directive sau regulamente propuse de Comisia Europeană și în cadrul cărora deciziile sunt lute de către Parlamentul European și Consiliul European.

2. Nivelul nr. 2 constă în măsurile tehnice de implementare.Acest nivel se referă la măsurile tehnice de implementare care sprijină operațional principiile de Nivel 1, admise de asemenea prin legislația europeană. După ce au fost transmise Comitetului European al Valorilor Mobiliare (ESC) și Parlamentului European pentru a-și forma propriile opinii aceste măsuri sunt adoptate, aclimatizate si revizuite de către Comisia Europeană. Comitetul European al Reglementatorilor de Valori Mobiliare (CESR) acordă sprijin Comisiei Europene în vederea detaliilor tehnice de implementare care vor fi înglobate în legislația de la Nivelul 2. Măsurile de introducere a principiilor de la nivelul 2 nu le modifică pe cele agreate la Nivelul 1.

3. Nivelul nr. 3 reprezintă ghidurile și standardele. Pentru a înlesni implementarea ordonată și aplicarea nediferențiată a legislației Uniunii Europene de către Statele Membre, CESR poate opta pentru alegerea unor ghiduri și a unor standarde care puncteză aspectele neacoperite de legislația comunitară. Aceste norme trebuie să fie în concordanță cu legislația promulgată la Nivelul 1 și la Nivelul 2.

4. Nivelul nr. 4 constă în ,,Monitorizarea gradului de implementare a legislației''. Acest stadiu face referire la supravegherea adoptării legislației Uniunii Europene în cadrul legislației naționale de către Comisia Europeană, iar în cazul în care aceasta nu este respectată, se aplică procedurile de sancționare.

1.4. Instrumente de supraveghere bancară în cadrul Uniunii Europene

La nivelul Uniunii Europene cele mai importante instrumente de supraveghere bancară sunt reprezentate de sistemul de rating și sistemul bancar de avertizare timpurie (CAMEL). CAMEL se definește printr-un sistem de lucru pentru evaluarea instituțiilor bancare, acesta se poate dovedi a fi foarte necesară dacă se are în vedere fenomenul de transmitere indirectă, ce se manifestă prin doua modalității:

1.prima dintre acestea se referă la faptul că operatorii din piață pot aștepta existența unor contagiunii directe chiar dacă nu este cazul,

2.iar cea de a doua se referă la situaia în care operatorii din piață constată că o bancă care este afectată de probleme finaciare atunci și alte bănci din sistem vor fi marcate de șocul respectiv .

În consecință, sistemele de supraveghere sunt axate pe evitarea falimentului bancar la nivel individual decât a sistemului în ansamblul său.

Un astfel de instrument este considerat sistemul de rating bancar și de avertizare timpurie care în momentul în care este utilizat urmărește constatarea, într-o fază inițială, a băncilor respective care prezintă nemulțumirea sub aspect financiar și operațional sau exteriorizează situații adverse.

Sistemul CAMEL în acestă analiză se bazează pe determinarea celor cinci componente, care reflectă uniform și cuprinzător condiția financiară a unei bănci, în conformitate cu legislația bancară și regulile de bună practică.

Cele cinci componente specifice de analiză ale sistemului de raiting sunt:

– capital (adecvarea capitalului),

– assets (calitatea activelor),

– management,

– earnings (profitabilitate),

– liqiuditz (lichiditate).

Anul 2001 aduce ca și noutate analiza unei componente în plus și anume „Calitatea acționariatului”, și astfel devine sistemul de rating CAAMPL.

Aceste șase componente sunt evaluate pe o scară valorică de la 1 la 5, iar 1 reprezintă cel mai performant nivel în timp ce 5 reprezintă cel mai scăzut. Aceste intervale valorice sunt instituite pornind de la standardele internaționale în materie, iar nota finală se determină prin însumarea valorii ratingului pentru fiecare dintre indicatorii cuantificabili (patru din cei șase indicatorii – adecvarea capitalului, calitatea activelor, profitabilitatea și lichiditatea), la care se adaugă și valoarea ratingului pentru componentele „calitatea acționariatului” și „calitatea managementului”.

Autoritatea de supraveghere bancară joacă un rol foarte important în prevenirea riscului sistematic prin promovarea eficientă a unei supravegheri care să asigure realizarea stabilității și viabilității întregului sistem bancar.

Spre exemplu, în cadrul sistemului uniform de rating bancar CAAMPL implementat în cadrul Direcției de Supraveghere în cazul Bănci Naționale a României, definește pentru componenta adecvarea capitalului urmatoarele tipuri de rating:

• Rating 1: acesta indică un nivel puternic al capiatlului în comparație cu profilul de risc al băncii;

• Rating 2: spre deosebire de Rating 1, acesta indică un nivel al capitalului satisfăcător comparativ cu profilul de risc al băncii;

• Rating 3: comparativ cu celelalte tipuri de rating acesta indică un nivel al capitalului mai puțin satisfăcător care nu poate să susțină complet profilul de risc al băncii. Acesta indică nevoia pentru perfecționare deṣi nivelul capitalului depășește minimul cerut prin reglementări;

• Rating 4: acest indicator reprezintă un nivel al capitalului deficitar, poate fi amenințată viabilitatea băncii. O soluție utilizată în acest caz este ajutorul acționarilor sau suportul financiar din surse externe instituției;

• Rating 5: în comparație cu celelalte patru tipuri de rating acesta reprezintă un nivel deficitar critic al capitalului, care amenință viabilitatea băncii. În această situație se implementează sprijinul financiar al acționarilor sau o finanțare externă a instituției.

Tiparele de prevenire a crizelor financiare includ variabile economice și financiare care pot semnala în timp util instabilitatea balanței de plăți sau un nivel inacceptabil al cursului de schimb: indicatori ai dezechilibrelor macroeconomice și ai carențelor sistemului bancar (precum deficitul fiscal și rata de creștere a creditului intern), ai supraestimării cursului de schimb (indici ai prețurilor relative, deficitul de cont curent, ritmul de creștere a exporturilor), ai slăbiciunii externe dar și a riscului de contagiune (raportul dintre pasivele externe și rezervele internaționale, incidența crizelor din alte țări).

Pe baza acestui indicator se poate estima probabilitatea produceri unei crize pe baza analizei crizelor produse în sistemul bancar al altor state cu ajutorul modelelor de logit și probit, iar pe baza rezultatelor se poate face o clasificare a băncilor în funcție de gradul de vulnerabilitate externă a acestora.

Aceste instrumente permit o supraveghere eficientă la nivel european deoarece folosesc toate resursele pentru o analiză eficientă care să aiba cele mai bune rezultate. În sistemul bancar ratingul poate să scada și să crească în funcție de calificativul dat de către una dintre agențiile de rating pe baza analizelor electuate la nivelul fiecărei bănci.

Cele mai mari agenții de rating sunt: Standard and Poor’s, Fitch și Moody’s. În funcție de deciziile acestora, crește sau scade credibilitatea respectivelor bănci, astfel în data de 16.12.2011 agenția Fitch a penalizat șapte din cele mai mari bănci din lume, și anume Goldman Sachs, Bank of America, Citigroup, Credit Suisse, Deutsche Bank, Barclays și BNP Paribas din cauza datoriilor zonei euro. Ratingul acestora a fost micșorat la categoria „risc de neplată”, care reflectă potrivit comunicatului Fitch „capacitatea unei entități de a-și îndeplini angajamentele financiare la timp”.

Băncile care dețin datoriii suverane sunt cele mai predispuse la retrogradare din cauza suspiciunilor privind colapsul țărilor emitente de obligațiuni, iar acest lucru scade și credibilitatea în cazul împumuturilor interbancare.

Potrivit Fitch „problemele cu care se confruntă sectorul financiar luat ca întreg și nu evoluții negative în ceea ce privește bonitatea fundamentală a acestor instituții".

Celor șapte bănci le-a fost tăiat și „riscul de viabilitate”, care potrivit agenției înseamnă „riscul pentru bonitatea intrinsecă a unui emițător" de titluri de valoare, iar la acest capitol au mai fost retogradate încă două bănci, și anume: banca americană Morgan Stanley și cea franceză Societe Generale.

La o parte din aceste bănci le-a fost retrogradat ratingul pe termen lung de agenția de rating Standard and Poor’s, printre care Bank of America, Goldman Sachs, Barclays și HSBC.

Capitolul 2

Evaluarea riscurilor bancare prin intermediul agențiilor de rating

Riscul este omniprezent în viața de zi cu zi a oamenilor precum și la nivelul organizațiilor sociale. Mai mult decât atât, fiecare proces decizional și fiecare planificare strategică implică riscuri.

Riscul reprezintă „prejudiciul potențial, la care sunt expuse patrimoniul, interesele și activitatea agentului economic.”

Incertitudinea și riscul se afirmă în majoritatea preocuparilor de zi cu zi a oamenilor gratie faptului că societatea umană nu este rigidă, ea este într-un proces continuu de evoluție.

Riscul de credit constituie riscul pe care banca emitentă și-l asumă în situația în care unul din debitori se află în imposibiliatea de a plăti.

O bancă care este puternic angrenată într-o firmă, prin intermediul celor care contribuie la capitalul său, dar și prin creditele acordate se va confrunta cu acest tip de risc in cazul falimentului acesteia. Cauza acestui risc o reprezintă conjunctura economică, starea financiară proastă a firmelor, inexistența unei supravegheri adecvate.

Pentru bancă efectele se materializează în deficite totale sau parțiale ale capitalului creditat ținând cont de natura garanțiilor precum și de posibilitatea de valorificare a acestora. Băncile pot utiliza și anumite măsuri pentru gestionarea acestui risc: constituirea de garanții; supravegherea atentă a limitelor autorizate la acordarea creditelor; prezența unui sistem de centralizare a riscurilor.

Conform metodei standardizate se determina ponderile de risc aferente expunerilor variate, potrivit informațiilor acordate de diferitele agenții de rating. În funcție de estimarea riscului, se pornesc formalitatile de adecvare a capitalului. Metoda standardizată se bazeaza pe prevestirea riscurilor prin intermediul constituirii de garanții, beneficiul constând în modul relati facil de evaluare a riscurilor, dar inconvenientul constă în obligația băncii de a dovedi valoarea garanțiilor admise, probabilitatea fructificării lor și prezența tacticilor de gestionare a riscurilor reziduale în eventualitatea nerecuperării pierderilor.

Metoda fundamentată pe ratingul intern propune un mijloc de evaluare care, față de metoda standard, ia în calcul clar deficitul neprevăzut, calculat pe baza metodelor interne. Conform acestei metodei, parametrii ce trebuie luați în calculul gradului de expunere la risc a fiecărui tip de credit dat sunt următorii:

– Posibilitatea falimentului, mai exact probabilitatea ca cea de a treia parte să ajungă insolvabilă în mai puțin de un an;

– Pierderea posibilă în situația nerambursării unei părți din datorie, arată procentul probabil al pierderii înregistrate de bancă în cazul insolvabilității clientului. În această situație, importanța și însușirea garanțiilor este determinativă;
– Etalajul la riscul de insolvabilitate, constă în valoarea creditului nerestituit în momentul insolvabilității;
– Data limită a expunerii.

Crearea unor politici de management a riscurilor ilustrează interesul permanent al

managementului unei instituții bancare, iar aceste politici este imperios necesar să se regăsească la nivelul fiecărei structuri din interiorul băncii prin utilizarea unor instrumente definitorii.

Opinia agențiilor care se înscriu în standardul NRSO4 instituit de SEC în 1975 în încercarea de reglementare a activității de rating financiare ste acceptat doar in Statele Unite. Fiind singurul standard general acceptat în vigoare, obtinerea sa garantează într-o anumită măsură pertinența procesului de notare.

Tabelul 1: Agrementele NRSO acordate de SEC

Sursa: R. Leftwich, Comment noter les agences de notation, p.2, Les Echos, L’art de la finance, 2001.

2.1. Agențiile de rating financiar

Agențiile de rating au luat nastere în S.U.A. Societatea ce s-a avântat printre primele în activitatea de rating a fost The Mercantile Agency apărută în 1841 la New York. Primul birou ce nu a avut sediul în America de Nord a fost cel din Londra. În 1859 The Mercantile Agency a fost luat sub custodia lui Robert Graham Dun suferind totodată și unele modificări precum schimbarea numelui în R. G. Dun & Company.

Înca din 1849 au început sa apara si companiile concurente; în acel an s-a lansat pe piata The John M. Bradstreet Company în Cincinnati care a publicat în 1857 primul manual de rating denumit The Bradstreet Rating Book.

Ȋn ciuda faptului că era destul de cunoscută înaintea celui de-al doilea război mondial, ea nu privea decât Statele Unite. Organele de reglementare au dictat sectoarelor financiare crearea de comisioane pentru titlurile speculative grade (titluri având o notă sub BBB pe scala Standard and Poor’s și Fitch sau Baa pe scala dezvoltată de Moody’s).

Consecintele au fost diverse:

– Pe de o parte s-a exprimat inclinarea spre instituționalizarea atribuțiilor agențiilor de notare pe piață,

– Pe de altă parte piața obligatară s-a divizat în două domenii definite în funcție de risc.

Security and Exchange Comission a dictat noi reguli de transparență pentru informațiile propagate de întreprinderi cu privire la datoriile lor de trezorerie.

În acest mod, agențiile de rating au inițiat notarea sistematică a datoriilor pe termen scurt. Pornirea acestui tip de notare a permis agențiilor de rating întreirea numărului de entități înregistrate la începutul anilor 80.

Dezvoltarea emisiunilor obligatare, a operațiunilor LBO1, a titlurizării și interconectarea piețelor financiare naționale în țesutul unei piețe globale au afirmat rolul de reper al ratingului într-un mediu economic caracterizat printr-o dinamică pronunțată.

2.2. Caracterizarea informațiilor rezultate din activitatea de rating financiar

Studierea autenticității informațiilor oferite de activitatea de rating este un demers polivalent. Ne vom opri asupra concluziilor studiului din 1983, al lui Weinstein care propune o analiză statistică a efectului schimbării ratingului asupra prețului unei obligațiuni.

Intervalul de studiu este de 12 ani, perioadă de timp in care au fost analizate 132 de schimbări de notă, iar rezultatele au fost după cum urmează:

socul schimbărilor de notă asupra cursului obligațiunilor nu a fost semnificativ în perioada cuprinsă între 1 și 6 luni de la fluctuația calificativului.

în schimb reacția a fost evidentă în perioada de după cele 6 luni care au trecut de la modificarea notei, prețul obligațiunilor suferind anumite modificări.

Referințele oferite din cadrul procesului de notare au o succesiune de restricții:

supravegherea atentă a notei nu poate avea loc decât în cazul emisiunii uzuale de titluri, întrucât de fiecare dată când are loc o nouă emisiune, agenția investighează situația globală a societății.

ratingul supraapreciază în general riscul, deoarece agențiile ies în pierdere în cazul acordării de note mari și ivirii unor evenimente neprevăzute;

un rating ridicat nu-l favorizează în mod real pe investitor, deoarece acesta, dacă are loc o scădere bruscă a cursului, nu are suficient timp la dispoziție să-și vândă titlurile.

Specificând riscul anexat unei creanțe și producând un ranking al riscurilor, ratingul iși confirmă utilitatea în cadrul juridic și reglementar.

Mai mult decât atat, simpla„etichetă”, este vorba de un autentic izvor de informații pentru piață deoarece agențiile au acces la informații confidențiale asupra sănătății și prospectelor financiare viitoare ale emiteților.

2.3. Corelarea rating – nevoie de informare a piețelor financiare

Deoarece măsoară riscul, ratingul financiar are o vocație de informare prospectivă întrucât măsoară și gradul de recuperare al creanțelor.

Ȋntreprinzătorii care recurg la rating prevezionează destul de bine modul de evoluție în timp al titlurilor din punct de vedere al randamentului dar și al pierderii economice.

Datele furnizate de piețele financiare sunt agregate de agențiile de rating în vederea efectuării de previziuni pe termen scurt și lung.

Notele pe termen scurt nu reflectă decât capacitatea emitentului de a face față angajamentelor pe o perioadă limitată, fără a ține seama de condițiile specifice de pe piață sau de riscul de schimb.

Agențiile de rating oferă valoare adăugată piețelor financiare prin analizele furnizate și păstrează încrederea investitorilor în acestea atribuind ratinguri corecte și în timp util. Fundamental în această relație este siguranța pe care o exprimă toți actorii pieței față de caracterul adecvat al informațiilor adaptate prin acțiunea de notare.

Agențiile de rating reprezintă un instrument de asistare a deciziei pe piață a investitorilor.

2.4. Migrația ratingurilor

Opiniile asupra calităților creditului emise de agențiile de rating au în vedere capacitatea emitentului de a-și onora obligațiile la scadențele prestabilite. În mod tipic ratingurile sunt emise odată cu titlurile. Agențiile de rating, efectuează revizuiri periodice ale acestor note, dar și revizuiri dictate de către piață.

Modificările de notă ce pot avea loc cu prilejul revizuirilor reflectă opinia agenției asupra deprecierii sau îmbunătățirii calității creditului.

Problema migrației notei este o problemă semnificativă pentru investitorii în titluri cu venit fix, instituții private, instituții cu atribuțiuni de reglementare și pentru managerii riscului de credit.

Instituțiile urmăresc limitarea procentului, în portofoliul total, de împrumuturi evaluate sub investment-grade, care trebuie să se situeze sub o anumită valoare prag, dictată de regulamentele interne proprii.

Migrația ratingurilor joacă un rol major în managementul riscului de credit. Și, nu în ultimul rând, instrumentele de management a riscului, cum este de exemplu CreditMetrics, utilizează dimensiunea migrației ratingului drept una dintre principalele variabile introduse.

Agențiile de rating urmăresc performanțele și stabilitatea în timp a notelor acordate prin intermediul așa-numitelor “matrice de tranziție” care sunt construite, pentru managerii riscului și pentru investitori.

Matricele de tranziție cuntifică probabilitatea de modificare a unui rating în ambele sensuri.

Moody's și Standard & Poor's urmăresc migrația în toate categoriile de rating pentru orizonturi de timp variate, de un an, cinci ani, zece ani și, în unele cazuri, chiar pe perioade mai lungi.

Matricele de tranziție furnizate de marile agenții de rating includ firmele industriale și de transport, utilitățile publice, instituții financiare și autorități suverane ce au emis titluri pe termen lung pe piață.

Matricele se axează pe două momente în timp și se calculează prin examinarea ratingului de la începutul perioadei cu cel de la sfârșitul perioadei. Ȋn mod normal, acestea sunt prima zi și ultima zi a anului, făcând abstracție de la orice schimbare ce intervine pe parcurs (eventualele modificări ce se înlocuiesc).

Tabelul ne oferă un model generic de matrice de tranziție. Pe linie se regăsesc notele de la începutul anului, iar pe coloană cele de la sfârșitul anului.

Valorile ce se regăsesc pe diagonala principală reflectă probabilitățile ca emitentul să aibă o notă asemănătoare la sfârșitul anului cu cea de la începutul anului.

Ȋn ceea ce privește valorile ce nu se regăsesc pe diagonală exprimă procentul de deprecieri sau de aprecieri de notă; prin urmare, la dreapta diagonalei se găsesc procentul de deprecieri, în timp ce la stânga este cel de aprecieri. De exemplu, dintre toți emitenții notați Aaa la începutul anului, 85,44% au fost în continuare notați Aaa la sfârșitul acestuia, 9,92% au fost notați Aa și 0,98% au fost notați cu A.

Sursa: Moody’s Investor’s Service, January 1999, Historical Default Rates of Corporate Bond Issuers, 1920-1998

Tabelul scoate în evidență faptul că numărul de firme notate de Standard & Poor's aproape s-a triplat de la aproximativ 1300 în 1981 la peste 4000 în 2010. De aici se trag două concluzii și anume: în primul rând apare un apel mai frecvent la resurse externe pentru finanțare, iar în al doilea rând se manifestă o atracție crescută a investitorilor pentru titluri cu venit fix.

De aceea se realizează și o deosebire între ratingurile investment grade și speculative grade date în acea perioadă, fiind accentuată o augmentare a titlurilor speculative în totalul emisiunilor.

2.5. Impactul modificării ratingului asupra produselor piețelor financiare

Modificarea notei are un impact important asupra costului creditului chiar dacă piața anticipează adesea noua realitate, îngrădind efectul anunțului.

Graficele ce urmează ilustrează cursul modificării ratingului asupra calității creditului.

Notă: Variația randamentului în funcție de numărul de luni înainte și după anunțul intenției de schimbare a ratingului

A – notarea este investment grade

B – notarea trece în speculative grade

C – notarea rămâne speculative grade

Notă: Variația randamentului în funcție de numărul de luni înainte și după anunțul intenției de schimbare a ratingului

A – notarea este investment grade

B – notarea trece în speculative grade

C – notarea rămâne speculative grade

După cum se observă din graficele de mai sus, putem formula mai multe concluzii:

– deprecierea notei are o influenta mai mare decât ameliorarea sa. Investitorii își vând rapid activele “degradate”, umflând efectele anunțului;

– îmbunătățirea notei nu stârneste imediat achizitionarea activului respectiv;

– impactul asupra reducerii ratingului se face simțit de o manieră semnificativă înainte de anunțul propriu-zis (circa 50% din mișcarea totală). Fenomenul este o consecință a practicii de supraveghere insuficientă din partea organismului de notare.

– activele cel mai bine cotate sunt cel mai puțin influentate de schimbare, deoarece investitorul nu își modifică în mod esențial părerea despre calitatea lor. Trebuie reamintit în acest context că o obligațiune reprezintă promisiunea de încasare a unor fluxuri viitoare, iar indreptarea calității acesteia nu face decât să valideze faptul că fluxurile au o șansă mai mare de a fi efectiv percepute.

– deteriorarea ratingului presupune riscul real de a nu se încasa fondurile la maturitate; datoriile cel mai slab notate sunt vizibil afectate;

– volatilitatea titlurilor investment grade se datorează variațiilor marjei creditului. Pentru titlurile speculative grade volatilitatea este corelată cu incapacitatea de plată potențială a debitorului.

Ratingul intern – instrument activ de management al riscurilor bancare la BCR

Ratingul intern reprezintă un instrument eficient de management al riscurilor, în cadrul băncii existând de peste 4 ani o metodologie proprie de abordare a riscului în activitatea de creditare bazată pe rating, care în prezent se află la a două variantă. Sistemul inițial de rating de credite a fost transformat la noile realități economice, pe baza rezultatelor și a constatărilor rezultate din practică și, în plus, s-a folosit la valorificarea unor segmente noi de activitate care se pretează la o abordare a managementului de risc prin utilizarea metodei ratingului.

Diversitatea operațiunilor pe care BCR le întreprinde, acesta utilizează un cadru complex de management al riscurilor bancare, în care sistemul de rating se aplică, pe lângă activitatea de creditare, care este activitatea sa principală, și în alte domenii de activitate:

-utilizarea ratingurilor atribuite de agențiile internaționale de prestigiu (rating de țară, de bancă) în analizele proprii, care au ca scop stabilirea limitelor de risc față de băncile partenere.

-folosirea metodei ratingului intern pentru analiza bonității societăților de asigurare-reasigurare cu care BCR are relații de afaceri și acordarea limitelor de risc față de acestea.

-stabilirea limitelor de risc privind expunerea maximă a băncii față de principalii clienți corporate și dispersia judicioasă a expunerilor din credite pe fiecare ramură de activitate a economiei naționale.

Banca Comercială Romană a implementat și utilizează încă din anul 2000 propriul sistem de rating al creditelor, care a fost elaborat de către specialiștii băncii în conformitate cu principiile și practică internațională.

Scopul analizelor bazate pe ratingul de credite este acela de a diferenția nivelurile de risc în cadrul portofoliului de împrumuturi al băncii, pentru:

-evitarea unei concentrări a creditelor în categoriile cu risc major ;

-determinarea unui trend al standingului financiar al clientelei, astfel încât să se întreprindă din timp măsurile necesare pentru a evita deteriorarea calității portofoliului de împrumuturi;

-asigurarea managementului riscului de credite și protecția corespunzătoare a băncii și clienților față de riscurile specifice.

Sistemul de rating de credite al BCR este de tip bi-dimensional, coroborând rezultatele analizei caracteristicilor clientului cu cele ale creditului și se bazează atât pe comparația de ordin statistic, cât și pe analiza și prognoza.

Caracteristicile clientului se fundamentează pe analiza aspectelor generale, financiare, poziția în ramură de activitate, calitatea și stabilitatea managementului și strategia afacerii;

Analiza caracteristicilor creditului se bazează pe istoricul relației de credit, îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, administrarea și monitorizarea creditului, serviciul datoriei, sursa de rambursare și natura colateralelor.

Ratingul de credite se calculează pentru toți clienții beneficiari de credite aflați în portofoliul băncii, pe baza bilanțurilor contabile anuale și a celorlalte situații contabile periodice, precum și cu ocazia acordării / revizuirii creditelor.

Ca instrument funcțional de management al riscurilor, ratingul de credite este utilizat activ în fundamentarea deciziilor de creditare, deoarece ratingul determinat sta la baza aprobării

sau respingerii solicitărilor de credite și ulterior aprobării, la monitorizarea permanentă a relației cost/eficienta/risc cu privire la fiecare ramură de activitate, fiecare client și chiar produs.

Pentru clienții eligibili la creditare, ratingul este coroborat cu alte criterii (serviciul datoriei, nivelul încasărilor valutare) pentru stabilirea marjei de risc client (MRC). Astfel, ratingul are o influență directă asupra costului creditului, având în vedere că MRC reprezintă o componentă a ratei de dobândă stabilite pentru credite.

Prin criteriile cuprinse, calificativul (ratingul) atribuit unui client are un conținut informativ ridicat și stă la baza stabilirii limitelor de expunere la risc pentru clienții mari ai băncii. Pe lângă funcția operativă de instrument de decizie în procesul de creditare, ratingul de credite, analizat în evoluție pe categorii de clienți, pe ramuri economice etc., oferă indicii valoroase analiștilor băncii, pe baza cărora se fundamentează politicile de management al riscului și măsurile prudentiale de dispersie echilibrată a acestuia.

Ținând cont de faptul că ratingul de credite are un impact major la analiza obiectivă și profesionistă a clienților BCR, sistemul a fost perfecționat în mod constant și dezvoltat pe categorii de clientela și tipuri de riscuri, astfel încât, criteriile incluse și concluziile reiesite să fie relevante.

BCR dispune în prezent de ratinguri interne pentru:

-clienții din categoria corporate

-clienții nou înființați (pentru care nu există un istoric al afacerii)

-pesoane fizice și persoane fizice autorizate.

Pentru clienții corporate, metodologia BCR prezintă o detaliere corespunzătoare pe criterii cantitative (cuantificabile) și calitative (necuantificabile).

În cadrul criteriilor cuantificabile sunt luate în considerare:

-evoluția cifrei de afaceri în termeni reali,

-lichiditatea și solvabilitatea,

-ponderea exportului în cifra de afaceri,

-profitabilitatea,

-gradul de îndatorare,

-sursa de rambursare.

Pentru fiecare din aceste criterii cantitative, nivelurile de încadrare sunt stabilite în funcție de ramură de activitate din care face parte clientul, astfel încât, în final, scorul obținut să aibă un grad ridicat de relevanță din punctul de vedere al standingului financiar al clientului și funcție de specificul fiecărei industrii.

În ceea ce privește criteriile calitative, non-financiare, analiza BCR are în vedere :

– calitatea acționariatului și a managementului

– strategia

– condițiile de piață

– acuratețea raportărilor financiar-contabile

– colaterale primite.

Pentru stabilirea ratingului de credite, la fiecare criteriu financiar și non-financiar se asociază un un nivel de apreciere de la 1 (cel mai bun) până la 5 (cel mai slab) și se ponderează cu greutatea specifică asociată fiecărui criteriu de apreciere.

Media ponderată a celor 14 criterii reprezintă ratingul de credite al fiecărui împrumutat. Activitatea bancară în general și creditarea în special implică un risc, prin înseși elementele de anticipare pe care se bazează decizia specialiștilor bancari, pentru bancă fiind de maximă importantă cunoașterea acestui risc, evaluarea să cât mai aproape de realitate și respingerea sau acceptarea să în deplină cunoștință de cauză.

3. Un obiectiv distinct al managementului riscului în BCR este realizarea în cel mai scurt timp a bazelor de date solicitate de Noul Acord de la Basel (Basel II), referitoare la evaluarea probabilității de neplata asociate fiecărui debitor și a factorilor suplimentari de risc, respectiv pierderea produsă de neplata și expunerea la neplată. În acest scop, ratingul de credite existent în evidențele băncii pe o perioadă anterioară de circa 3 ani, pentru fiecare client din portofoliu, este de un real folos în perspectivă aplicării în viitorul apropiat a principiilor Basel II, care se bazează pe o abordare standardizată a riscurilor sub formă sistemelor de rating.

4. Odată cu introducerea în portofoliul de produse al BCR a creditului ipotecar, a fost creat un sistem de rating destinat analizei pentru acordarea acestui tip de credit. El are la bază cea mai mare parte a criteriilor folosite pentru ratingul persoanelor fizice, cu unele criterii noi adaptate specificului creditului ipotecar. Această este o dovada de flexibilitate și

adaptabilitate din partea BCR pe linia identificării nevoilor pieței, creării produselor care să corespundă acestor nevoi, procedând, în paralel, la adaptarea instrumentelor de management al riscurilor pe care bancă și le asumă prin noile produse promovate.

5. O formă distinctă de analiză tip rating aplicată în cadrul BCR este aceea de determinare a limitelor de expunere la risc pe ramuri de activitate, utilizată pentru a evită concentrarea creditelor în anumite ramuri de activitate cu risc mai ridicat. Această, deoarece criteriile utilizate în stabilirea scorului final al fiecărei ramuri de activitate au în vedere: creditele restanțe, dobânzile neachitate, arieratele de plăți (buget, furnizori), ponderea sectorului privat, gradul mediu de provizionare, pierderile înregistrate de clienții din ramură respectivă, aportul ramurilor la crearea PIB și la realizarea exportului etc.

6. De ceva timp, BCR a elaborat si implementat o metodologie complexa de analiza si cuantificare a riscului fata de societatile de asigurare-reasigurare cu care intra in relatii de afaceri.

Pe baza unui sistem propriu de rating, BCR determină limite de expunere la risc față de societățile de asigurare-reasigurare, limite care sunt stabilite de regulă pentru un an, dar care sunt revizuite permanent si pot fi ajustate ori de cate ori este necesar.

La fel ca în cazul celorlalți clienti de tip corporate, ratingul are la baza indicatori financiari si nefinanciari, cu un accent deosebit pe pozitia in ramura de activitate, calitatea managementului, strategia si politicile prudentiale specifice societatilor de asigurare.

În ceea ce privește indicatorii nefinanciari, se pune accent pe :

– structura acționariatului

– nivelul si structura capitalului social

– reteaua de sucursale si cota de piata

– cedarea riscurilor în reasigurare externă și calitatea reasiguratorilor.

Indicatorii financiari luați în considerare se referă la :

– coeficientul de lichiditate

– gradul de solvabilitat

– rezervele tehnice constituite

– alti indicatori relevanți, precizați in normele Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor.

– rata de rentabilitate

– gradul de îndatorare

– rata daunei

Sistemul de rating utilizat de BCR pune accent pe o serie de coeficienti de transformare in echivalent risc de asigurare a expunerilor care decurg atat din riscurile directe, cat si din riscurile indirecte ale bancii fata de societatile de asigurare-reasigurare.

7. Aceasta abordare profesionistă a gestionării riscurilor sub forma standardizată a ratingului intern trebuie privită în contextul general al sistemului de management dezvoltat în cadrul BCR și dovedește preocuparea băncii de a-și consolida poziția în cadrul sistemului bancar și de a-și menține indicatorii de performanță la un nivel ridicat, prin eliminarea oricăror potențiale surse de pierdere, protejând astfel interesele clienților care-i acordă încrederea.