Consimtamantul Si Viciile Sale In Conceptia Legiuitorului Roman

Drept

Consimtamantul Si Viciile Sale In Conceptia Legiuitorului Roman

Byadmin ianuarie 1, 2024

LICENTA

CONSIMTAMANTUL SI VICIILE SALE IN CONCEPTIA LEGIUITORULUI ROMAN

CUPRINS

Capitolul I. CONSIDERAȚII GENERALE

Definiție

Interdependența dintre consimțământ și voința juridică. Principiile voinței juridice în dreptul civil

Condițiile de valabilitate a consimțământului

Capitolul II. VICIILE DE CONSIMȚĂMÂNT

Eroarea

1.1. Definiție

1.2. Condițiile erorii

1.3. Cazuri de eroare

1.4. Formele erorii. Eroarea de fapt și eroarea de drept

1.5. Clasificare

Dolul

Definiție

Clasificare

Structura dolului

Cerințele dolului

Proba dolului

Violența

Definiție

Clasificare

Structura violenței

Condițiile violenței

Leziunea

Reglementarea și formele leziunii

Structura leziunii

Domeniul de aplicare

Capitolul III. COMPARAȚII ÎNTRE SANCȚIUNILE CARE INTERVIN ÎN CAZUL VIICIILOR DE CONSIMȚĂMÂNT

1. Asemănări

2. Deosebiri

3. Sancțiuni pentru viciile de consimțământ

Capitolul IV. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CONSIDERAȚII GENERALE

Definiție.

Consimțământul este una din condițiile de fond ale actului juridic civil, care constă în manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil. Cu alte cuvinte, procesul de consimțământ este actul de exteriorizare a hotărârii de a încheia un act juridic civil. El este o condiție principală de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil.

Sub aspect terminologic, consimțământul are două sensuri:

• în sens restrâns, reprezintă manifestarea unilaterală de voință la încheierea actului juridic civil ; aici trebuie precizat faptul că, în cazul actelor unilaterale, voința unilaterală este voința manifestată de autor, pe când în cazul actelor bilaterale sau multilaterale, avem de-a face cu voința fiecăreia dintre părți ;

• în sens larg, adică acordul de voință al părților în actele bilaterale.

Interdependența dintre consimțământ și voința juridică. Principiile voinței juridice în dreptul civil.

În corelația dinte voința juridică și consimțământ, voința reprezintă un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic, cât și din punct de vedere juridic. Sub aspect juridic, voința este complexă, deoarece în structura ei intră două elemente: consimțământul și cauza sau scopul. Prin urmare, corelația dintre consimțământ și voința juridică este de tipul parte-întreg.

Principiile voinței juridice, după opinia profesor de drept Dănuț Cornoiu,stau în strânsă legătură cu formarea voinței juridice,care reprezintă un proces psihologic complex, desfășurat în etape. În literatura de specialitate, s-au identificat etapele de formare a voinței, care se petrec pe plan intern, psihologic. Pentru ca faptul psihologic să se transforme în fapt juridic, este necesar ca hotărârea de a încheia actul juridic să fie exteriorizată. Așadar, din procesul psihologic al formării voinței juridice se rețin două elemente: hotărârea exteriorizată și motivul determinant. Primul element este consimțământul, iar cel de-al doilea este cauza sau scopul actului juridic .

Principiile voinței juridice, sunt în număr de două și sunt prevăzute de Codul civil:

principiul libertății actelor juridice civile (principiul autonomiei de voință);

principiul voinței reale (principiul voinței interne).

Principiul libertății actelor juridice civile.

Potrivit acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenții sau să facă acte unilaterale, cu respectarea legii și a bunelor moravuri. Astfel, în Titlul II art.1169 al noului Cod civil, se prevede:„Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”, iar art.5 din același cod stabilește: „Nu se poatederoga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”. Conform opiniei domnului profesor Flavius-Antoniu Baias, conținutul acestui principiu poate fi exprimat în următoarele idei:

subiectele de drept civil sunt libere să încheie, cu respectarea

legii și a moralei, orice act juridic civil;

părțile pot, în mod liber, prin acordul lor, să modifice sau să pună capăt actului juridic civil pe care l-au încheiat.

De asemenea, art.1169, prevede și limitele principiului libertății actelor juridice civile, care prevăd să se desfășoare în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri. În comentariile actuale ale Noului Cod Civil, se remarcă factul că în: “ doctrină s-a demonstrat că principiul libertății de a contracta cunoaște o eroziune constantă, persoanele nefiind în realitate atât de libere în a contracta sau a se abține, întrucât este incontestabilă existența contractelor nenegociate (a se vedea art. 1175 NCC) pe care complexitatea realității sociale le impune…Dincolo de aceste aspecte, art. 1169 NCC arată că libertatea contractuală trebuie exercitată în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri. La acestea trebuie adăugate însă și limitele care decurg chiar din principiul libertății contractuale, pentru că, prin intermediul acesteia, părțile își pot limita ele însele prerogativele, decelarea unor limite impuse de lege este necesar a observa diversele situații reglementate expres de comandamentele legale, precum cele care blochează posibilitatea părților de a încheia un anumit tip de contract dorit [a se vedea, de pildă, art. 12 alin. (2) NCC], de a încheia un contract cu anumite persoane (a se vedea, bunăoară, art. 1653 NCC) sau de a stipula anumite clauze (de exemplu, art. 1826 NCC). În ce privește necesitatea respectării ordinii publice și a bunelor moravuri, art. 1169 NCC reprezintă o aplicație a art. 11 NCC potrivit cu care „nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”.

Principiul voinței reale.

Principiul voinței reale este cel de al doilea principiu care guvernează formarea voinței juridice, aceasta din urmă cuprinzând un element intern (psihologic) și un element extern (social). Dacă există concordanță între aceste două elemente, deci când există identitate între voința internă și voința exteriorizată, nu se ridică nici o problemă de determinare a principiului aplicabil, deoarece există, practic, o singură voință. Se pot ivi însă situații în care între cele două elemente să nu existe concordanță, punându-se astfel problema stabilirii elemetului căruia urmează să i se dea prioritate.Soluționarea acestei probleme depinde de concepția cu privire la raportul dintre voința internă (reală) șl voința declarată (exteriorizată). Concepția subiectivă acordă prioritate voinței interne, satisfăcând prin aceasta securitatea statică a circuitului civil, întrucât s-ar putea pune în discuție valabilitatea actului juridic prin care s-a transmis dreptul subiectiv civil pe motiv de neconcordanță între voința internă și cea exprimată.

Concepția obiectivă acordă întâietate voinței declarate, satisfăcând astfel securitatea dinamică a circuitului civil, deoarece, după ce a fost exteriorizată, voința juridică produce efecte ce nu ar putea să fie înlăturate pe motiv că voința declarată nu coincide cu voința internă.

Codul civil român a consacrat, este adevărat că nu în mod expres, principiul voinței interne. Codul civil stabilește însă și anumite excepții de la principiul voinței interne. Astfel, în caz de simulație, terților de bună-credință nu le poate fi opus actul juridic secret, ce corespunde voinței reale a părților contractante, ci numai actul juridic aparent, întrucât numai acesta putea fi cunoscut de terți (terții de bună- credință sunt însă îndreptățiți să invoce in favoarea lor și împotriva părților efectele actului juridic secret).

A doua excepție face referire la faptul că ar fi posibil ca voința consemnată în înscris să nu fie cea reală și totuși această voință își va produce efectele, cu toate că voința reală s-ar putea stabili prin declarațiile unor martori, dar Noul Cod Civil nu permite aceasta.

Condițiile de valabilitate a consimțământului.

Condițiile de valabilitate a consimțământului sunt prevazute de Noul Cod Civil prin art. 1204: „Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză”. Caracterul generic al conținutului art. 1204 este evidențiat de prezentarea condițiilor de valabilitate ale consimțământului în mod independent de enunțarea viciilor de consimțământ. În general, doctrina reține următoarele condiții de valabilitate ale consimțământului: să provină de la o persoană cu discernământ; să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ. Unii autori, precum traian Ionașcu consideră că ar trebui îndeplinite și alte cerințe, precum: „consimțământul să fie serios" și „consimțământul să fie precis" După părerea altor autori în materie de drept, nu este necesar să se rețină și aceste cerințe, întrucât: cerința potrivit căreia consimțământul trebuie să fie făcut cu intenția de a produce efecte juridice o include și pe aceea de a fi serios; cerința de a fi precis vizează mai degrabă obiectul (să fie determinat sau determinabil) sau oferta; manifestarea de voință poate să fie nu numai expresă, ci și tacită, iar în acest din urmă caz ea nu este întotdeauna precisă, dar totuși poate avea valoare de consimțământ.

Consimțământul să provină de la o persoană cu discernământ.

Corespondentul doctrinar al acestei cerințe legale se află în ideea exprimării consimțământului cu intenția de a produce efecte juridice. Condiția nu este îndeplinită: când manifestarea de voință a fost făcută în glumă, din prietenie sau pură complezență; când manifestarea de voință s-a făcut sub condiție pur potestativă (art. 1010 C.civ., art. 1403 NCC); când manifestarea de voință este prea vagă; când manifestarea de voință s-a făcut cu o rezervă mintală, cunoscută de contractant – cazul actului fictiv din materia simulației (a se vedea. Neîndeplinirea acestei condiții legale echivalează cu inexistența hotărârii de a încheia contractul, fiind vorba de o simplă declarație de voință emisă fără intenția de a se angaja juridic, de a da naștere, de a modifica sau stinge raporturi juridice, deoarece: partea și-a manifestat voința în glumă, rezultând fie obligații morale, fie născute dintr-un simplu fapt juridic și nu act juridic/ partea se obligă numai dacă vrea (condiție pur potestativă)/ partea s-a exprimat mult prea vag (fără depistarea intenției ferme de a da naștere unui raport juridic sau a conținutului raportului juridic)/ partea nu a urmărit, în realitatea și deplinătatea efectelor juridice, încheierea actului juridic fictiv.

Consimțământul trebuie să fie liber.

Această condiție legală, precum și următoarea evidențiază specificul consimțământului de a fi un fenomen psihologic, rezultatul unor operațiuni mentale, debutând cu nevoia sau dorința de a încheia un act juridic, continuând cu deliberarea sau cântărirea avantajelor și dezavantajelor implicate de dorință/mijloacele ei de realizare și culminând cu luarea, respectiv exprimarea hotărârii de a încheia contractul; pe scurt, consimțământul reprezintă hotărârea de a contracta precedată de reflective. Astfel, consimțământul este liber în măsura în care dorința de a contracta apare în mod liber, respectiv hotărârea de a contracta este luată în mod liber, cu excluderea oricărei violențe sau amenințări de natură să vicieze consimțământul (a se vedea comentariile viciului violenței, art. 1216- 1220 NCC).

Consimțământul trebuie să fie exprimat în cunoștință de cauză.

În prealabil, trebuie arătat că această condiție privește valabilitatea consimțământului sub aspectul desfășurării procesului psihologic (astfel cum a fost prezentat), și nu exteriorizarea consimțământului, prin formele enumerate în art. 1240 NCC. Exprimarea în cunoștință de cauză a consimțământului presupune ca deliberarea sau cântărirea avantajelor/dezavantajelor operațiunii avute în vedere să nu fie afectată, deformată d de a încheia contractul; pe scurt, consimțământul reprezintă hotărârea de a contracta precedată de reflective. Astfel, consimțământul este liber în măsura în care dorința de a contracta apare în mod liber, respectiv hotărârea de a contracta este luată în mod liber, cu excluderea oricărei violențe sau amenințări de natură să vicieze consimțământul (a se vedea comentariile viciului violenței, art. 1216- 1220 NCC).

Consimțământul trebuie să fie exprimat în cunoștință de cauză.

În prealabil, trebuie arătat că această condiție privește valabilitatea consimțământului sub aspectul desfășurării procesului psihologic (astfel cum a fost prezentat), și nu exteriorizarea consimțământului, prin formele enumerate în art. 1240 NCC. Exprimarea în cunoștință de cauză a consimțământului presupune ca deliberarea sau cântărirea avantajelor/dezavantajelor operațiunii avute în vedere să nu fie afectată, deformată de o eroare, spontană sau provocată de cocontractant/terț sau de profitarea de către cocontractant de o stare particulară a părții; în caz contrar, consimțământul este viciat prin eroare (art. 1207-1211 NCC), dol (art. 1214-1215 NCC) sau leziune (art. 1221-1222 NCC).

De asemenea, exprimarea în cunoștință de cauză a consimțământului presupune, însă dintr-o altă perspectivă, ca partea să aibă puterea sau facultatea mentală de a discerne efectele juridice produse în baza manifestării sale de voință, adică să aibă discernământ la momentul contractării, în caz contrar, contractul fiind anulabil pentru lipsa discernământului (art. 1205).

Consimțământul să fie exteriorizat.

Cerința aceasta este impusă de însăși definiția consimțământului.Principiul aplicabil în privința exteriorizării consimțământului este principiul consensualismului, deci părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței lor. De la acest principiu există însă și excepții, cum este cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voință să îmbrace o formă specială. Manifestarea de voință poate fi exteriorizată expres sau tacit. Manifestarea de voință este expresă atunci când ea se exteriorizează prin modalități de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractanților sau terților. Manifestarea de voință este tacită atunci când ea se deduce. De exemplu, succesibilul care face un act de dispoziție cu privire la un bun succesoral este socotit că a acceptat, în mod tacit: moștenirea Manifestarea tacită de voință prezintă avantajul economiei de timp, însă, uneori, prezintă. dezavantajul echivocității.Trebuie subliniat că pentru anumite acte juridice este necesară manifestarea expresă a voinței (actele solemne, scutirea de raport a donațiilor, solidaritatea convențională în materie civilă), în timp ce alte acte juridice pot fi făcute fie printr-o manifestare expresă a voinței, fie printr-o manifestare tacită a voinței (acceptarea moștenirii, relocațiunea etc.). Modalitățile de exteriorizare a consimțământului sunt: în scris, verbal și prin gesturi sau fapte concludente în legătură cu exteriorizarea consimțământului, se mai ridică problema valorii juridice a tăcerii, anume dacă în dreptul civil își găsește aplicare adagiul qul tacit consentire videtur. în principiu, răspunsul este negativ, deci tăcerea nu valorează consimțământ exteriorizat. Prin excepție, tăcerea valorează consimțământ în următoarele cazuri: când legea prevede expres aceas; dacă, prin voința expresă a părților, se atribuie tăcerii o anumită semnificație juridică (de exemplu, în cazul stabilirii modalității de reînnoire a unei convenții sau de denunțare a acesteia); când tăcerea are valoare de consimțământ potrivit obiceiului.

Pe lângă toate aceste condiții, lipsa discernământului duce la anularea valabilității consimțământului, așa cum este prevăzut de NCC prin art. 1205 alin. 1 și 2: „Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale. (2) Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute” În concepția noului Cod civil, susținerea potrivit căreia consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ nu reprezintă la modul declarativ, expres o condiție de sine stătătoare a valabilității consimțământului, nefiind menționată în cadrul art. 1204. Din interpretarea coroborată a art. 1204 și art. 1205, rezultă că prezența discernământului este o particularizare a cerinței legale de exprimare conștientă a consimțământului, afirmație sustenabilă inclusiv prin raportare la doctrina reprezentativă. Existența valabilă a consimțământului implică aptitudinea părții de a înțelege, adică inteligența, cât și aptitudinea de a decide, adică voința; cerința discernământului părții evidențiază primul aspect menționat și anume, aptitudinea sau capacitatea părții de a înțelege, de a-și reprezenta consecințele juridice ce decurg din încheierea unui contract, de a-și imagina drepturile pe care le dobândește, precum și obligațiile care-i incumbă.

De subliniat că nu trebuie să confundăm condiția discernământului cu condiția capacității de a încheia contractul, chiar dacă între ele există o strânsă legătură, în sensul că discernământul este una dintre premisele recunoașterii de către lege a capacității juridice a persoanelor fizice: capacitatea este o stare de drept – de iure – iar prezența ori lipsa discernământului este o stare de fapt – de facto. Legea civilă recunoaște capacitatea de exercițiu deplină a persoanelor care au împlinit 18 ani, ceea ce implică, în materie contractuală, capacitatea de a încheia contracte (art. 37-38 NCC), adică de a-și da consimțământul, în baza prezumării discernământului acestor persoane; în privința minorului cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, legea recunoaște doar o capacitate de exercițiu restrânsă conform art. 41 alin. (1)-(2) NCC, prin prezumarea existenței discernământului doar în privința actelor juridice pe care le poate încheia singur art. 41 alin. (3) NCC. Minorul sub 14 ani și interzisul judecătoresc sunt lipsiți de capacitate de exercițiu așa cum este prevăzut în art. 43 NCC, întrucât sunt prezumați a nu avea discernământ, fie datorită vârstei, fie datorită sănătății psihice.

Anularea contractului în caz de incapacitate naturală de a contracta. Ipoteza art. 1205, adică lipsa discernământului, este reprezentată, în contextul alin. (1), de situația persoanelor majore având capacitate deplină de exercițiu, precum și de persoanele minore între 14-18 ani în privința actelor juridice pe care le pot încheia singure. Cu referire la contractele încheiate de persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sau de persoanele cu capacitate restrânsă, dar fără încuviințarea prealabilă obligatorie, se vor aplica regulile stabilite în materia capacității de exercițiu (art. 44 NCC), ca o condiție distinctă, de valabilitate a contractului, și nu cele referitoare la lipsa discernământului (art. 1205 NCC) .

Situația persoanelor puse sub interdicție, duce la anularea contractului încheiat anterior punerii sub interdicție, după cum reiese din art 1205 alin.2 amintit mai sus. Această situație reprezintă o particularizare a ipotezei alin. (1), datorită intervenirii punerii sub interdicție a persoanelor având inițial capacitatea deplină de exercițiu: contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul contractării, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute. O interpretare gramaticală sau literală a textului ar conduce spre concluzia necesității de a dovedi două condiții pentru anularea contractului:

a) cauzele punerii sub interdicție să fi existat la momentul contractării și

b) să fi fost îndeobște – în sensul de notoriu – cunoscute. Reținerea celei de-a doua condiții nu înseamnă o cerință în plus pentru anularea contractului pe motiv de lipsa discernământului, alături de exprimarea consimțământului în necunoștință de cauză, datorită alienării mintale; cunoașterea cauzelor punerii sub interdicție nu trebuie interpretată în direcția unei condiționări a lipsei discernământului: discernământul lipsește – cu consecința nevalabilității consimțământului – pentru că persoana nu era în măsură să-și reprezinte consecințele acțiunii de a contracta, în mod independent de faptul cunoașterii cauzelor punerii sub interdicție.

În realitate, regimul probatoriu în contextul alin. (2) trebuie să fie mai facil decât în contextul alin. (1), datorită intervenirii punerii sub interdicție: alin. (2) instituie o prezumție a lipsei discernământului pentru situația în care, la momentul contractării, existau și erau cunoscute cauzele generatoare ale punerii sub interdicție. Prezumția relativă a lipsei de discernământ operează ca efect al punerii sub interdicție. Ca urmare a punerii sub interdicție a părții, obiectul probei constă nu în demonstrarea lipsei discernământului, ci în existența și notorietatea – la momentul anterior al contractării – a cauzelor care au determinat ulterior punerea sub interdicție.

Articolul 1205 nu conține prevederi referitoare la titularul acțiunii în anulare. Sub acest aspect, trebuie distins între ipotezele alin. (1) și (2), pe de parte, și între intervenirea decesului părții respective. În cadrul alin. (1), persoana nefiind pusă sub interdicție, poate solicita, singură, anularea contractului, după încetarea stării care a determinat lipsa temporară de fapt, a discernământului; în contextul alin. (2), acțiunea în anulare va fi introdusă de reprezentatul legal al persoanei puse sub interdicției. În caz de deces al părții, acțiunea în anulare va fi formulată de către moștenitori .

VICIILE DE CONSIMȚĂMÂNT.

Viciile de consimțământ sunt împrejurări care alterează, afectează caracterul liber și conștient al procesului psihologic de formare a consimțământului unei părți cu prilejul încheierii contractului. Neîndeplinirea ultimelor două condiții de valabilitate sau calități juridice ale consimțământului (de a fi liber și exprimat în cunoștință de cauză) este cauzată de intervenirea viciilor consimțământului.

Conform literaturii juridice de specialitate, viciile de consimțământ sunt în număr de patru: eroarea, dolul, violența și leziuea. Toate cele patru vicii, sunt bine delimitate de Noul Cod Civil între art. 1206 și 1224.

Eroarea.

Definiție.

Prin eroare se înțelege falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic civil.

Eroarea este legiferată în actualul Cod civil, diferit față de primul Cod Civil din 1846 în art. 954 într-o formulare negativă („Eroarea nu produce nulitate…”). În condițiile de față, Codul civil consacră un sediu general al erorii prin dispozițiile art. 1207, necesar a fi completat cu dispozițiile articolelor următoare, art. 1208-1213. Prevederile menționate alcătuiesc un regim juridic nou al viciului erorii, din perspectiva reglementării condițiilor, a calificării și sistematizării cazurilor de eroare, a formelor și sancționării erorii.

Condițiile erorii.

Pentru a fi în prezența viciului de consimțământ al erorii trebuie întrunite următoarele condiții, dintre care doar o parte sunt menționate în art. 1207:

a) eroarea trebuie să fie esențială;

b) cunoașterea de către cocontractant a caracterului esențial al elementului asupra căruia poartă eroarea;

c) eroarea trebuie să fie scuzabilă;

d) eroarea trebuie să fie neasumată.

Doar primele două condiții sunt reglementate în art. 1207, sediul general al erorii, ultimele fiind prevăzute în art. 1208 NCC (eroarea scuzabilă) și art. 1209 NCC (eroarea neasumată). Explicația se află în observația conform căreia doar primele cerințe sunt inerente viciului erorii, singurele reținute de doctrina tradiționalistă, în timp ce ultimele două evidențiază norme ale comportamentului părții care solicită anularea contractului.

Prima condiție intrinsecă viciului erorii – eroarea să fie esențială – are drept corespondent doctrinar cerința potrivit căreia elementul asupra căruia poartă eroarea trebuie să fi fost hotărâtor, determinant pentru încheierea contractului, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, contractul nu s-ar fi încheiat. Condiția este în strânsă legătură cu procesul psihologic de formare valabilă a consimțământului părții victimă a erorii.

Caracterul esențial al erorii se apreciază, de regulă, în concret, după criteriul subiectiv, de la caz la caz, deoarece același element poate fi esențial sau determinant pentru o persoană, iar pentru alta, nu. Legea consideră eroarea esențială atunci când poartă asupra elementelor indicate la punctul 1-3 din alin. (2), fără a se limita la respectiva enumerare, întrucât, potrivit tezei finale a punctului 2 alin. (2), eroarea este esențială și atunci când poartă asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

A doua condiție intrinsecă viciului erorii – cunoașterea de către cocontractant a caracterului esențial al elementului asupra căruia poartă eroarea – are corespondent în doctrina tradiționalistă în privința contractelor cu titlu oneros și este impusă de nevoia asigurării stabilității, certitudinii operațiunilor juridice în cadrul circuitului. Această cerință, deși nu condiționează formarea consimțământului părții victimă a erorii, este instituită din considerente de protecție a acordului de voință al părților, iar aplicabilitatea ei este generală, nefiind limitată de art. 1207 în funcție de titlul oneros sau gratuit al contractului. Textul legal consacră un sistem mixt de apreciere, în sensul că nu va fi neapărat necesar ca cealaltă parte să fi cunoscut efectiv caracterul esențial al elementului asupra căruia poartă eroarea (criteriu subiectiv, implicând o apreciere concretă, de la caz la caz), ci va fi suficientă – dar și obligatorie sub aspect probatoriu, în cazul absenței criteriului subiectiv – demonstrația că cealaltă parte ar fi trebuit să cunoască acest aspect (criteriu obiectiv). Această cerință a erorii nu trebuie confundată cu chestiunea erorii comune, în sensul că nu se cere ca și cocontractantul să fi fost în eroare, aspect semnalat inclusiv în cadrul doctrinei tradiționaliste. Pentru detalierea condițiilor extrinseci ale viciului erorii – eroarea să fie scuzabilă și neasumată – a se vedea comentariile art. 1208 și art. 1209 NCC.

Cazuri de eroare.

Din momentul intrării în vigoare a noului Cod civil, clasificarea tripartită a erorii în funcție de consecințele produse – eroarea obstacol, eroarea viciu de consimțământ și eroarea indiferentă – trebuie reconsiderată, întrucât noua reglementare reține un singur tip de eroare – eroarea viciu de consimțământ, eventual exprimabilă sau prezentabilă prin intermediul condiției de a fi esențială: eroarea esențială. Articolul 1207 NCC realizează o nouă sistematizare a cazurilor de eroare viciu de consimțământ, întrucât cazurile clasice încadrabile noțiunii erorii obstacol – eroarea asupra naturii actului și asupra identității obiectului – se regăsesc în cadrul unicei noțiuni a erorii viciu de consimțământ, alături de celelalte cazuri considerate, tradițional, în sfera erorii viciu de consimțământ: eroarea asupra calităților substanțiale ale obiectului actului și eroarea asupra calităților/însușirilor persoanei. În privința aflării unui corespondent în noua reglementare a erorii indiferente, ar fi vorba despre eroarea neesențială, în afara sferei viciului de consimțământ al erorii.

Conform art. 1207 NCC, eroarea este esențială și constituie, astfel, viciu de consimțământ în cazurile următoare:

a) Eroarea asupra naturii sau obiectului contractului. Punctul 1 al alin. (2) menționează primul caz de eroare esențială, eroarea asupra naturii contractului, care era încadrată de doctrină și jurisprudență la categoria erorii-obstacol sau distructivă de voință, fiind sancționată cu nulitatea absolută. Noua reglementare schimbă, așadar, regimul juridic al erorii asupra naturii contractului, error in negotio, cu consecința aplicării nulității relative; însă, vor rămâne valabile considerațiile doctrinare și jurisprudențiale referitoare la semnificația, pe fond, a acestui caz de eroare. De remarcat că legiuitorul introduce, la modul alternativ, alături de eroarea asupra naturii contractului, eroarea asupra obiectului contractului; printr-o interpretare literală a normei juridice, conjuncția disjunctivă „sau” conduce spre concluzia că nu suntem în prezența a două cazuri de eroare, ci a unuia singur, exprimabil în două moduri. Într-adevăr, conform art. 1225 NCC, obiectul contractului constă în operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită între părți. Rezultă că eroarea asupra obiectului contractului reprezintă o eroare asupra operațiunii juridice, care presupune eroarea asupra naturii contractului. Explicația prezentării alternative a acestui caz de eroare s-ar putea afla în observația că nu întotdeauna părțile urmăresc să încheie un contract cu o natură de sine stătătoare, un contract numit, ci ele agreează, în limitele libertății contractuale, să încheie un contract nenumit, adică să prevadă o anume operațiune juridică, care nu are o natură consacrată legal (astfel cum reiese și din art. 1225 NCC); în această din urmă situație, eroarea va putea să cadă nu asupra naturii – întrucât ea nu este determinată – ci asupra operațiunii juridice, adică asupra obiectului contractului;

b) Eroarea asupra identității obiectului prestației (obiectului derivat al contractului) sau asupra unei calități a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat. Punctul 2 al alin. (2) reglementează două cazuri particulare de eroare, precum și un caz general, ceea ce permite să observăm că enumerarea din textul legal este exemplificativă și nu limitativă cu privire la categoriile erorii viciu de consimțământ. Primul caz particular menționat – eroarea asupra identității obiectului prestației – este denumit în teorie și practică error in corpore și, deși nu era prevăzut de Codul civil din 1864, era considerat a doua ipoteză a erorii-obstacol, fiind sancționat cu nulitatea absolută; art. 1207 schimbă calificarea juridică a lui error in corpore, care va reprezenta, astfel, un caz de eroare esențială viciu de consimțământ și se va sancționa cu nulitatea relativă. Al doilea caz particular menționat – eroarea asupra unei calități esențiale, error in substantiam – era reglementat de Codul civil din 1864 în art. 954 și reprezenta eroarea gravă sau viciu de consimțământ. Se observă că art. 1207 păstrează calificarea juridică a lui error in substantiam. Pentru detalierea acestor două cazuri de eroare, vor rămâne valabile considerațiile doctrinare și jurisprudențiale referitoare la semnificația lor, pe fond: o parte crede că tratează cu privire la un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere un alt bun (cazul error in corpore), respectiv, o parte crede că a achiziționat un bun dintr-un anumit material/substanță, dar, în realitate, bunul este alcătuit din alt material/substanță (cazul error in substantiam), cu precizarea că identificarea calităților esențiale/substanțiale ale bunului este o problemă de fapt, care se apreciază de la caz la caz, în funcție de circumstanțele concrete al încheierii contractului. Teza finală a punctului 2 introduce, în termeni generali, posibilitatea ca eroarea esențială să poarte asupra oricărei împrejurări sau oricărui element considerat de părți esențial, în absență căruia nu s-ar fi încheiat contractul ori s-ar fi încheiat în alte condiții. Lărgirea sferei erorii viciu de consimțământ a determinat însă necesitatea reglementării unor noi condiții care trebuie verificate: eroarea să fie scuzabilă (art. 1208 NCC) și să nu fi fost asumată de errans (art. 1209 NCC).

c) Eroarea asupra identității persoanei sau asupra unei calități esențiale a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat. Prin dispoziția legală din pct. 3 al alin. (2), noul Cod civil reglementează cazul denumit tradițional error in personam și păstrează calificarea lui juridică de viciu de consimțământ, conform art. 954 alin. (2). Spre deosebire de vechea reglementare, art. 1207 nu face referire expresă la partea contractantă, ci utilizează termenul generic de persoană, cu consecința extinderii sferei lui error in personam, care va putea să privească inclusiv identitatea sau calitățile esențiale ale unui terț față de contract. Concepția noului Cod este în acord cu considerentele recente ale doctrinei în această privință. Pentru detalierea acestui caz de eroare rămân valabile susținerile din literatura juridică referitoare la distincția dintre contractele prevăzute de lege ca fiind intuitu personae și toate celelalte contracte, în cazul cărora instanța va cerceta voința părților pentru a aprecia dacă identitatea/calitatea cocontractantului a avut caracter esențial, determinant la momentul încheierii contractului.

d) Eroarea asupra motivelor determinante ale contractului. Conform alin. (4) teza I, simplele motive subiective, străine de economia contractului și care determină o parte să contracteze, nu fac parte din conținutul acordului de voință, astfel încât eroarea asupra lor nu este esențială. Cu toate acestea, în teza a II-a se precizează că, sub condiția de a fi fost ridicate la rang de motive determinante, acestea pot intra în structura erorii esențiale, viciu de consimțământ. Textul legal este în acord cu observațiile doctrinare conform cărora eroarea asupra unui mobil psihologic sau simplu motiv personal al uneia dintre părți este indiferentă în ceea ce privește formarea valabilă a consimțământului dacă respectivul mobil/motiv nu a fost exteriorizat și făcut cunoscut cocontractantului.

1.4. Formele erorii. Eroarea de fapt și eroarea de drept.

Întrucât clasificarea erorii în funcție de efectele produse excede sferei viciului de consimțământ al erorii, singura clasificare inerentă erorii esențiale și pe care o reținem este cea care se efectuează în funcție de natura realității fals reprezentate: eroarea de fapt și eroarea de drept, astfel cum ne indică alin. (3) al art. 1207. Toate cazurile de eroare esențială menționate la alin. (2) se circumscriu sferei erorii de fapt, întrucât poartă asupra unor elemente sau împrejurări de fapt la încheierea contractului (obiectul contractului, identitatea persoanei, valoarea obiectului prestației etc.). Prin intermediul alin. (3), din Noul Cod, tranșează disputele din literatura de specialitate referitoare la admisibilitatea erorii de drept, prevăzând că eroarea de drept este calificabilă drept esențială cu condiția de a privi o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului. Textul legal confirmă, astfel, orientarea doctrinei reprezentative, dar și a jurisprudenței de considerare a erorii de drept ca fiind viciu de consimțământ. Din coroborarea art. 1207 alin. (3) și art. 1208 alin. (2) NCC, pentru a fi în prezența erorii de drept viciu de consimțământ trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) caracterul determinant al normei juridice;

b) norma juridică să fie ignorată sau conținutul ori semnificația ei sunt fals reprezentate de către errans;

c) eroarea să fie scuzabilă, în sensul de a nu purta asupra dispozițiilor legale accesibile și previzibile (a se vedea comentariul art. 1208 NCC).

1.5. Clasificare.

Clasificarea erorii poate fi făcută în raport de două criterii, anume consecințele ce intervin, precum și natura realității fals reprezentată.

În funcție de consecințele care intervin (sau după gravitatea ei), eroarea este de trei feluri:

eroare nescuzabilă;

eroare asumată;

eroare de calcul;

eroare de comunicare sau de transmitere.

Eroare nescuzabilă.

Este consfințită în NCC la art1208 alin. (1) și (2): „(1) Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile.(2) Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile.”

În alin(1) este prevăzut un criteriu mixt subiectiv-obiectiv pentru determinarea caracterului nescuzabil al erorii de fapt: faptul putea fi cunoscut „după împrejurări” (implică apreciere subiectivă, in concreto, în funcție și de calitățile persoanei) „cu diligențe rezonabile” (implică apreciere obiectivă, ținând seama de diligența normală pe care o poate depune o persoană obișnuită). În legătură cu acest ultim aspect, sintagma „cu diligențe rezonabile” presupune efectuarea unor acțiuni normale, în condițiile contractului preconizat, de către partea interesată, pentru a verifica toate aspectele relevante pentru formarea unui consimțământ valabil, ceea ce exclude eroarea grosieră din câmpul de cuprindere al viciului erorii. Pe de altă parte, obligația de a se informa nu poate fi transformată într-o sarcină prea oneroasă – în sensul că partea să fie nevoită să efectueze cheltuieli exorbitante pentru a obține informațiile de care este nevoie sau să treacă peste dificultăți foarte mari, de orice natură în acest scop. Aceste considerații pot fi valabile și în cazul profesioniștilor, dar numai dacă informația necesară este greu accesibilă sau foarte costisitoare (condiție mai greu, dar nu imposibil de întrunit în situația profesioniștilor).

În ceea ce privește alin. (2), din art. 1208, eroarea de drept este considerată nescuzabilă atunci când privește dispoziții legale „accesibile și previzibile”. Prin reglementarea expresă a erorii de drept [în alin. (3) al art. 1207 NCC] și a cerinței acesteia de a fi scuzabilă s-a realizat un echilibru între teza admisibilității erorii de drept și teza prezumției cunoașterii legii. Astfel, sunt prezumate cunoscute, fiind excluse din sfera erorii de drept, dispozițiile legale „accesibile și previzibile”, fără a se prestabili însă anumite categorii de norme (de exemplu imperative sau de ordine publică). Nu este prevăzut niciun criteriu de determinare a caracterului accesibil și previzibil al dispozițiilor legale excluse din sfera erorii de drept. Prin analogie cu modul de apreciere a caracterului nescuzabil al erorii de fapt din alin. (1), am putea aplica și în privința erorii de drept nescuzabile tot un criteriu mixt subiectiv-obiectiv, în sensul de a se ține seama de pregătirea, vârsta etc. errans-ului, dar și de frecventa utilizare a normei legale dintr-un anumit domeniu de activitate, de mediatizarea ei pe diferite căi. În mod evident, discuția este independentă de aspectul intrării în vigoare a normelor juridice prin publicarea în Monitorul Oficial, precum și de obligativitatea respectării lor.

Eroarea asumată.

Eroarea asumată este definită, pentru prima dată în legislația civilă, prin raportare la noțiunea „riscului de eroare”, risc care aparține pretinsei victime a erorii fie pentru că a fost asumat expres, fie pentru că ar fi trebuit asumat, după împrejurări. Partea care solicită anularea contractului pentru eroare are de demonstrat:

– că nu și-a asumat riscul de eroare

– că nu trebuia să și-l assume; riscul neasumat se referă atât la eroarea de fapt, cât și la eroarea de drept și reprezintă o îngreunare a situației părții reclamante, având de dovedit un element în plus. În același timp, este vorba despre protecția consimțământului dat la încheierea actului juridic și de excluderea, pe cât posibil, a oricărei suspiciuni de imputabilitate în persoana reclamantului cu privire la căderea în eroare.

Această formă a erorii, este reglementată de NCC, potrivit art.1.209: “Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta”

Eroare de calcul.

Este prevăzută în actualul Cod Civil la art. 1.210: „Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părți.”

Această formă de eroare se împarte în două forme:

Simpla eroare de calcul, care reprezintă, o simplă eroare materială care atrage doar rectificarea, nu anularea contractului, întrucât nu a influențat formarea consimțământului. Există eroare de calcul atunci când, de exemplu, suprafața unui teren este calculată în mod greșit printr-o operațiune matematică – adunare, scădere, înmulțire, împărțire – fără ca niciuna dintre părți să se fi înșelat asupra elementelor respectivei operații.

Eroarea supra cantității, face referire doar la eroarea asupra cantității care viciază consimțământul și este sancționabilă cu anularea contractului, întrucât presupune falsa reprezentare a realității privind datele matematice sau alte elemente în baza cărora se efectuează calculul, cu excluderea calculului în sine. În cazul în care există și eroare de calcul (rezultatul operațiunii calculat greșit) și eroare asupra cantității (reprezentarea greșită a elementelor care au stat la baza operațiunii matematice de calcul) va prevala acțiunea în anulare, față de acțiunea în rectificare. Partea care invocă eroarea asupra cantității trebuie să demonstreze caracterul esențial al erorii la momentul încheierii contractului, în timp ce eroarea de calcul poate fi corectată, prin rectificare, la cererea oricăreia dintre părți. Prin această ultimă precizare se înlătură ipotezele în care partea avantajată prin simpla eroare de calcul s-ar opune cu rea-credință la remedierea erorii prin rectificare. Atât simpla eroare de calcul, cât și eroarea asupra cantității pot fi invocate în funcție de natura contractului, mai precis de modul de precizare a obiectului material al contractului, respectiv al prețului contractual, cu excluderea ipotezei greșitei evaluări a propriilor interese de către una dintre părți. Domeniul de aplicare al art. 1210 NCC cuprinde numai aspecte legate de formarea contractului, și nu de executarea acestuia.

Eroarea de comunicare.

Este consfințită în NCC la art. 1.211: “Dispozițiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător și atunci când eroarea poartă asupra declarației de voință ori când declarația a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță.”

Articolul 1211 NCC prevede regulile aplicabile în materia erorii viciu de consimțământ atunci când între declarația de voință și voința internă a autorului există o neconcordanță inconștientă, cum este cazul erorii asupra declarației înseși și a erorii asupra conținutului declarației de voință, datorată fie comunicării de către autor, fie transmiterii declarației.

Dolul.

Definiție.

Dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. Această formă de consimțământ viciat mai este cunoscuta în literatura juridică de specialitate sub numele de Viclenie. În NCC, dolul este enunțat la art. 1.214, alin 1 – 4: „(1) Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.(2) Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială. (3) Contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți. (4) Dolul nu se presupune.”

Clasificare.

Avându-se la bază distincția care se făcea în dreptul privat roman între dolus malus (dolul grav) și dolus bonus (dolul ușor), după consecințele pe care le are sau nu asupra valabilității actului juridic, se deosebește între dolul principal și dolul incident.

Dolul principal este acela care privește împrejurări importante (determinante) la încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia.

Dolul incident, numit și incidental sau secundar, este acela care vizează împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea acestuia, putându-se cere, cel mult, o reducere a contravalorii prestației, dacă este cazul. Posibilitatea de a solicita o reducere a contravalorii prestației în contractele sinalagmatice este justificată de împrejurarea că manoperele dolosive ale celeilalte părți constituie, întotdeauna, o faptă ilicită, iar reducerea respectivă reprezintă tocmai acoperirea prejudiciului cauzat, deci o modalitate de despăgubire.

. Structura dolului.

Ca viciu de consimțământ, dolul este alcătuit din două elemente:

un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene (mașinațiuni, manopere frauduloase, șiretenii etc.) pentru a induce în eroare;

un element subiectiv, ce constă în Intenția de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

Cât privește elementului obiectiv al dolului, acesta poate consta atât într-o acțiune (fapt comisiv), cât și într-o inacțiune (fapt omlsiv). Spre exemplu, în materia liberalităților, faptul comisiv se concretizează în sugestie sau captație, adică în specularea afecțiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donație sau un legat. Când elementul obiectiv constă într-o faptă omisivă, se folosește expresia doi prin reticență, acesta concretizându-se în ascunderea sau necomunicarea celeilalte părți a unei împrejurări esențiale, pe care aceasta ar fi trebuit să o cunoască. De reținut că nu constituie doi, deoarece lipsește elementul obiectiv, simplul fapt de a profita la încheierea actului juridic de ignoranța sau de lipsa de experiență a unei persoane, însă, în raport de împrejurările concrete ale speței, nevalabilitatea actului juridic ar putea fi atrasă de alte cauze.

În legătură cu elementul subiectiv al dolului, în doctrină și în jurisprudență s- au făcut următoarele precizări: provocarea unei erori din simplă neglijență, fără rea-credință, nu constituie doi (însă, într-o asemenea situație, partea indusă în eroare din neglijența celeilalte părți va putea să solicite despăgubiri, dacă este cazul, iar, în măsura în care sunt îndeplinite cerințele erorii, actul juridic va putea fi desființat pentru acest viciu de consimțământ); lipsa discernământului și dolul sub forma captației se exclud, datorită incompatibilității lor; nu există doi dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte.

2.4. Structura dolului

Ca viciu de consimțământ, dolul este alcătuit din două elemente:

un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene (mașinațiuni, manopere frauduloase, șiretenii etc.) pentru a induce în eroare;

un element subiectiv (Intențional), ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

În ceea ce privește elementului obiectiv al dolului, acesta poate consta atât într-o acțiune (fapt comisiv), cât și într-o inacțiune (fapt omisiv). Spre exemplu, în materia liberalităților, faptul comisiv se concretizează în sugestie sau captație, adică în specularea afecțiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donație sau un legat. Când elementul obiectiv constă într-o faptă omisivă, se folosește expresia doi prin reticență, acesta concretizându-se în ascunderea sau necomunicarea celeilalte părți a unei împrejurări esențiale, pe care aceasta ar fi trebuit să o cunoască. De reținut că nu constituie doi, deoarece lipsește elementul obiectiv, simplul fapt de a profita la încheierea actului juridic de ignoranța sau de lipsa de experiență a unei persoane, însă, în raport de împrejurările concrete ale speței, nevalabilitatea actului juridic ar putea fi atrasă de alte cauze.în legătură cu elementul subiectiv al dolului, în doctrină și în jurisprudență s- au făcut următoarele precizări: provocarea unei erori din simplă neglijență, fără rea-credință, nu constituie doi (însă, într-o asemenea situație, partea indusă în eroare din neglijența celeilalte părți va putea să solicite despăgubiri, dacă este cazul, iar, în măsura în care sunt îndeplinite cerințele erorii, actul juridic va putea fi desființat pentru acest viciu de consimțământ); lipsa discernământului și dolul sub forma captației se exclud, datorită incompatibilității lor; nu există doi dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte.

2.5. Cerințele dolului.

Pentru a fi viciu de consimțământ, dolul trebuie să îndeplinească două cerințe, cumulativ:

să fie determinant pentru încheierea actului juridic;

să provină de la cealaltă parte.

Un lucru important în această situație este faptul că, în cazul actelor juridice bilaterale, dacă nu ar fi îndeplinită cea de a doua cerință a dolului, actul juridic civil este totuși anulabil în măsura în care ar fi întrunite cerințele erorii. Dacă însă nu sunt îndeplinite cerințele erorii, victima dolului are la îndemână numai o acțiune în despăgubire împotriva terțului, autor al dolului, nu însă și împotriva celeilalte părți contractante, străine de dolul în cauză.

Ca și în cazul erorii, nu este necesar ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului juridic bilateral (sau multilateral). Dacă ar exista reciprocitate de doi, atunci fiecare parte are dreptul să ceară anularea actului pentru dolul a cărui victimă este.

2.6. Proba dolului.

Întrucât dolul nu se prezumă, persoana care solicită anularea actului juridic pe motiv că a avut consimțământul viciat prin doi trebuie să facă dovada dolului.Fiind un fapt juridic stricto sensu, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă. Spre deosebire de proba erorii, dovada dolului este mai ușor de făcut datorită elementului său material – darea în judecată dacă nu își execută de bunăvoie obligația. Însă, așa cum s-a decis constant în jurisprudența mai veche, dacă amenințarea cu exercitarea dreptului la acțiune a fost un prilej pentru creditor de a obține un avantaj exagerat și injust, atunci este vorba de o violență care viciază consimțământul. Numai amenințarea nelegitimă (injustă) cu un rău constituie viciu de consimțământ, atrăgând nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.

Violența.

3.1. Definiție.

Violența este acel viciu de consimțământ care constă în amenințarea unei persoane cu un rău de natură să-i provoace o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

NCC, reglementează violența în art. 1.126, alin. 1- 4: “(1) Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț. (2) Există violență când temerea insuflată este de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimțământului său, viața, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent.(3) Violența poate atrage anularea contractului și atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei consimțământ a fost viciat.(4) În toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând seama de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului.”

3.2. Clasificare.

a) După natura răului cu care se amenință, avem: violență fizică și violență morală.

– Violența fizică există atunci când amenințarea cu răul privește integritatea fizică ori bunurile persoanei, victima ajungând în situația de a servi ca un simplu instrument în încheierea actului juridic civil; de exemplu, forțarea mâinii unei personae de a semna un înscris ce constată un act juridic. O asemenea amenințare este mai mult decât un viciu de consimțământ, în sensul că aceasta are ca efect lipsa consimțământului.

– Violența morală sau psihică este tot o amenințare cu un rău, care privește onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei, de natură să-i provoace acesteia o traumă care o determină să încheie un act juridic civil.

b) După caracterul amenințării, deosebim: violență legitimă și violență nelegitimă.

– Violența legitimă sau justă este aceea făcută în exercitarea unui drept subiectiv. O asemenea amenințare nu este viciu de consimțământ. De exemplu, creditorul îl amenință pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu își execută de bunăvoie.

– Violența nelegitimă sau injustă este acea amenințare care nu este bazată pe un drept subiectiv.

3.3. Structura violenței.

Violența ca și viciu de consimțământ cuprinde două elemente: un element obiectiv și un element subiectiv.

Elementul obiectiv sau exterior constă în amenințarea cu un rău, care poate fi de natură fizică (lovituri, vătămare corporală, ucidere), patrimonială (distrugerea sau degradarea unui anumit bun, sistarea unor plăți etc.) sau morală (compromiterea reputației, părăsirea persoanei etc.).

Elementul subiectiv sau interior constă în insuflarea unei temeri persoanei amenințate, de natură să determine victima să încheie actul juridic civil. Ceea ce alterează consimțământul este tocmai această temere insuflată victimei.

3.5. Condițiile violenței.

Pentru ca violența să constituie viciu de consimțământ, trebuie întrunite cumulativ două condiții: să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil și să fie injustă (nelegitimă). În aprecierea caracterului determinant,hotărâtor al temerii sale, se ia în considerare persoana victimă a violenței sub aspectul vârstei, forței, gradului de cultură, starea psihică, persoana de la care provine violența, locul unde se exercită violența, timpul când se exercită violența. În literatura de specialitate s-a apreciat în mod just că enumerarea aceasta nu trebuie considerată ca limitativă, ea vizând și alte persoane, de care victima violenței este legată printr-o afecțiune.

Leziunea.

Definiție.

Leziunea este viciu de consimțământ constă în prejudicial material suferit de una din părți din cauza disproporției vădite de valoare dintre două prestații. Disproporția de valoare trebuie să existe chiar în momentul convenției.

NCC consfințește leziunea ca viciu de consimțământ prin art.1.221 alin. 1 – 3: “(1) Există leziune atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații.(2) Existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul contractului. (3) Leziunea poate exista și atunci când minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor.”

Reglementarea și formele leziunii.

Viciul leziunii este menționat, cu titlu de noutate legislativă în materie prin aplicabilitatea lui generală, ratione personae, în art. 1206 NCC. Ca tehnică de redactare a textului, se remarcă accentuarea introducerii leziunii prin intermediul celui de-al doilea paragraf al art. 1206, după enumerarea viciilor „tradiționale: „De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune”. Din analiza art. 1221 NCC se deduc aspecte privitoare la natura juridică, condițiile și formele leziunii. În continuare, o parte a condițiilor sunt reluate și precizate în art. 1222. În conformitate cu dispozițiile art. 1206 și art. 1221-1224 NCC, leziunea este un viciu de consimțământ cu o sferă de aplicare generală, așadar, inclusiv în cazul majorilor așa cum prevede alin. (1) art. 1221, dar cu o particularizare în cazul minorilor reglmentată dealin. (3) art. 1221. Prin comparație, în legislația anterioară – Codul civil din 1864 și Decretul-lege nr. 31/1954 – era consacrată o viziune restrânsă asupra acestui viciu, din perspectiva persoanelor vizate (exclusiv minorii peste 14 ani).

Din perspectiva alin 1 și 3 ale art.1221, putem distinge două forme ale leziunii:

Leziunea viciu de consimțământ în cazul majorilor. Din definirea leziunii în alin. (1) al art. 1221 reținem promovarea concepției subiective asupra leziunii în cazul majorilor, întrucât, pentru a exista acest viciu de consimțământ, este necesară întrunirea unei condiții de factură subiectiv-delictuală: profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experiență sau de cunoștințe în care se afla victima leziunii. Această formă de leziune are o dublă natură juridică: de viciu de consimțământ și de delict civil.

Viciul leziunii în cazul majorilor implică întrunirea următoarelor elemente, în conformitate cu alin. (1) și (2) ale art. 1221:

– premisa ca victima să se afle în stare de nevoie, să fie lipsită de experiență ori de cunoștințe prin comparație cu cealaltă parte. Nu are importanță că victima se găsește în această situație din vina sa, însă simplul dezechilibru economic dintre părți datorat condițiilor pieței nu este suficient pentru a considera contractul lezionar, fără încadrarea in concreto a respectivului dezechilibru în vreuna din situațiile tipice menționate (stare de nevoie, lipsă de experiență ori de cunoștințe). Rezultă că premisa leziunii este de ordin subiectiv, în funcție de particularitățile victimei;

– condiția subiectivă ca cealaltă parte să profite de starea de nevoie, lipsa de experiență ori de cunoștințe a victimei. Cocontractantul victimei leziunii trebuie să aibă o atitudine speculativă, de exploatare a acestei stări, fără însă a utiliza manopere dolosive (caz în care contractul ar fi anulabil pentru dol). Dacă partea consimte în mod liber și conștient să accepte o prestație inegală, nu se îndeplinește această cerință;

– condiția obiectivă a existenței unei disproporții de valoare dintre prestații, rezultată prin stipularea de către cealaltă parte, în favoarea sa, a unei prestații considerabil mai mari decât cea a victimei. Disproporția trebuie să fie obiectivă (ținând seama de situația pieței, de corectitudinea comercială etc.) și concomitentă cu încheierea contractului, cu excluderea oricărei valorizări afective, dar și a unui dezechilibru obiectiv apărut în timpul executării. Această condiție trebuie verificată prin raportare la alin. (2) al art. 1221, în funcție de natura și scopul contractului (a se vedea și comentariul art. 1221).

Leziunea viciu de consimțământ în cazul minorilor. Această formă a leziunii are la bază o concepție obiectivă și presupune verificarea unei condiții speciale, conform alin. (3) al art. 1221. Concepția obiectivă este evidențiată de faptul că nu mai este prevăzută cerința profitării de starea de nevoie, de lipsa de experiență sau de cunoștințe a minorului, ca în ipoteza majorului. Condiția specială se referă la asumarea de către minor a unei obligații excesive prin raportare la starea sa materială, la avantajele obținute prin contract ori la ansamblul circumstanțelor. Natura juridică a acestei forme de leziune va fi doar a unui viciu obiectiv de consimțământ. Cu referire la condiția specială, simpla calitate de a fi minor a pretinsei victime a leziunii nu este suficientă prin ea însăși, ci este obligatorie raportarea la elementele precizate în teza finală a alin. (3). Textul legal nu face nicio precizare cu referire la lipsa capacității sau la capacitatea restrânsă a minorului, de unde s-ar putea deduce că leziunea se aplică tuturor actelor – de conservare, administrare, dispoziție – încheiate de minor și indiferent de vârstă. Totuși alin. (3) va fi coroborat cu art. 41-44 NCC, în scopul delimitării între cazurile de anulare a contractului pentru incapacitate și, respectiv, pentru leziune

Cele două forme de leziune diferă prin concepțiile care le fundamentează reglementarea, prin natura juridică, precum și prin condițiile pe care le presupun.

Structura leziunii.

Structura leziunii este diferită în raport de concepția care stă la baza reglementării acesteia. În această privință există două concepții: o concepție obiectivă și o concepție subiectivă.

Din punct de vedere al concepției obiective, pentru a fi în prezența leziunii, este suficient să existe o disproporție de valoare între contraprestații.

Potrivit concepției subiective, pentru a fi în prezența leziunii este necesar ca, pe lângă elementul obiectiv, să existe și un element subiectiv, concretizat în viciu de consimțământ ce rezultă din exploatarea stării de nevoie în care se află una dintre părți de care are cunoștință cealaltă parte și de care profită. În dreptul civil român este consacrată excepția obiectivă: cel ce invocă leziunea nu are de dovedit decât vădita disproporție de valoare între contraprestații. Dacă o parte profită de starea de nevoie în care se află cealaltă parte, actul juridic este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală.

Domeniul de aplicare.

Leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, atât în privința persoanelor, cât și în privința actelor juridice.Cu privire la persoane, leziunea se referă numai la minorii între 14 și 18 ani, adică la minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă. Sub aspectul actelor juridice supuse anulării pentru leziune, trebuie avute în vedere următoarele cerințe: leziunea privește doar actele de administrare încheiate de minor singur, fără încuviințarea părinților ori tutorelui, acte pentru care legea nu cere și încuviințarea autorității tutelare, dacă aceste acte sunt lezionare pentru minor; sunt supuse leziunii numai actele cu titlu oneros comutative (nu și cele aleatorii).

COMPARAȚII ÎNTRE SANCȚIUNILE CARE INTERVIN ÎN CAZUL VIICIILOR DE CONSIMȚĂMÂNT.

Asemănări.

Deși cele patru vicii de consimțământ sunt bine delimitate și evident diferite unele de altele, totuși, specialiștii juriști, au găsit la o examinare mai atentă, următoarele asemănări:

sancțiunea este aceeași: anulabilitatea actului juridic civil;

viciul de consimțământ trebuie să fie dovedit, acesta nu se prezumă;

viciul de consimțământ trebuie să fie determinant pentruîncheierea actului juridic;

este suficient ca viciul să afecteze consimțământul unei singure părți – în actele bilaterale –, nefiind necesar ca viciul să fie comun.

Deosebiri.

Între viciile de consimțământ există următoarele deosebiri, conform literaturii de specialitate:

sub aspectul probei, eroarea este mai greu de dovedit (deoarece ea constă într-un element subiectiv), în timp ce dolul, violența și leziunea sunt mai ușor de dovedit prin faptul că au în structură și un element obiectiv, exterior;

eroarea viciază consimțământul numai când privește calitățile substanțiale ale obiectului sau ale persoanei, pe când dolul viciază voința, indiferent asupra cărui element determinant poartă eroarea provocată;

eroarea este aplicabilă atât actelor unilaterale, cât și actelor bilaterale, pe când dolul, violența și leziunea privesc, în principal, actele bilaterale;

dolul și violența – constituind în sine fapte ilicite – pot atrage, pe lângă sancțiunea nulității relative, și răspunderea civilă delictuală, adică obligarea celui vinovat la plata de despăgubiri.

Sancțiuni pentru viciile de consimțământ.

Eroarea.

Consecința majoră a regrupării cazurilor de eroare sub cupola unei singure noțiuni – eroare esențială, viciu de consimțământ – se află în sancționarea lor unitară: anularea contractului sau, alternativ, adaptarea contractului, conform art. 1207 coroborat cu art. 1213 NCC: “(1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esențială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului. (2) Eroarea este esențială: 1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului; 2. când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat; 3. când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat. (3) Eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului.(4) Eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.” ( art. 1.207).

Dolul.

Dolul, este sancționat cu nulitatea relativă a actului juridic civil. Fiind totodată un delict civil, dolul dă dreptul la o acțiune în despăgubire, așa cum era consfințit de vechiul Cod civil, prin art.998.

Violența.

Este lovită de nulitate absolută, pentru cauză imorală care o produce.

Leziunea.

Este sancționată de art. 1.222, alin 1- 3: “(1) Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită. (2) Cu excepția cazului prevăzut la art. 1221 alin. (3), acțiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată. Disproporția trebuie să subziste până la data cererii de anulare. (3) În toate cazurile, instanța poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații. Dispozițiile art. 1213 privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător.”

Alineatul (1) prevede dreptul de opțiune al părții afectate de leziune – indiferent dacă este major sau minor – pentru anularea contractului sau menținerea acestuia, dar numai prin reducerea prestațiilor victimei cu valoarea daunelor-interese care i se cuvin. Cea de-a doua modalitate de sancționare a leziunii este explicată prin caracteristica leziunii de a consta, sub aspect obiectiv, într-un dezechilibru al prestațiilor la momentul contractării. În alin. (3) al art. 1222 NCC este stipulată o limită a dreptului la opțiune reglementat în primul alineat, în sensul că, inclusiv pentru varianta alegerii acțiunii în anulare, aceasta este paralizată prin menținerea contractului de către instanță, dacă cealaltă parte este dispusă la rearanjarea raportului dintre prestații, fie prin reducerea propriei creanțe, fie prin majorarea propriei obligații. Prin trimiterea la dispozițiile art. 1213 referitoare la adaptarea contractului în caz de eroare, dreptul de opțiune al victimei leziunii este, de asemenea, limitat pentru cazurile în care contractul nu a fost executat, întrucât devine aplicabil acel protocol de informare/notificare – declarație de executare/ executare propriu-zisă a contractului între părți (a se vedea și comentariul art. 1213). Diferența față de adaptarea contractului în caz de eroare constă în obiectul informării cocontractantului: reechilibrarea prestațiilor. Asemănător art. 1213, contractul nu va fi anulat dacă cealaltă parte este în favoarea restabilirii echilibrului contractual, astfel cum este menționat în alin. (3) al art. 1222 – reducerea propriei creanței sau majorarea propriei obligații – în ideea salvgardării relației contractuale.

Întrucât anularea contractului pentru leziune urmărește sancționarea dezechilibrelor contractuale majore, era firesc ca art. 1222 să prevadă un criteriu de apreciere a gravității leziunii și, totodată, să stabilească o limită a ingerinței judiciare în contracte. Precizarea cuantumului disproporției prestațiilor de natură să permită anularea contractului vizează exclusiv forma leziunii în privința majorilor, în cazul minorilor rămânând valabile și suficiente criteriile de determinare a obligației excesive conform alin. (3) al art. 1221. În alin. (2) teza a II-a este menționată o altă condiție – sub aspect temporal – a dezechilibrului contractual pentru leziune: acesta trebuie să se mențină până la momentul introducerii acțiunii, în caz contrar, anularea contractului și restituirea prestațiilor nu se mai justifică. În lipsa unei înțelegeri între părți, sarcina restabilirii echilibrului contractual revine instanței.

CONCLUZII.

Pentru încheierea actului juridic civil, consimțământul rămâne printre părțile cele mai importante, desemnând manifestarea hotărârii persoanelor implicate în încheierea unui act juridic civil. Autorii în domeniu, au clasificat consimțământul ca având două sensuri în terminologia juridical de specialitate; Sensul restrâns al consimțământului reprezintă manifestarea unilaterală de voință la încheierea actului juridic civil, având precizarea că în cazul actelor unilaterale, voința unilaterală este voința manifestată de autor, pe când în cazul actelor bilaterale sau multilaterale, avem de-a face cu voința fiecăreia dintre părți. Sensul larg al consimțământului, se manifestă, prin acordul de voință al părților în actele bilaterale.

În procesul de încheiere a unu act juridic civil, corelația dintre consimțământ și voința juridical, formează un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic, cât și din punct de vedere juridic. Sub aspect juridic, voința este complexă, deoarece în structura ei intră două elemente: consimțământul și cauza sau scopul. Prin urmare, corelația dintre consimțământ și voința juridică este de tipul parte-întreg. Această interdependență dintre consimțământ și voința juridical a dat naștere la două principii ale voinței juridice: principiul libertății actelor juridice civile (principiul autonomiei de voință) și principiul voinței reale (principiul voinței interne).

Așa cum este prevăzut și în Codul Civil în art. 1204 un consimțământ pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească patru condiții: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie liber, să fie exprimat în cunoștință de cauză și să fie exteriorizat. Însă atunci când aceste condiții ale consimțământului nu sunt respectate sau îndeplinite, se formează viciile de consimțământ care împiedică total sau parțial legalitatea unui act juridic civil încheiat.

Din punctul de vedere al tuturor autorilor de literatură juridică, actul juridic civil, poate cădea sub patru vicii de consimțământ: eroarea, dolul, violența și leziunea. De asemenea, cele patru vicii de consimțământ sunt consfințite de Codul Civil între art. 1206 și 1224.

În decursul timpului, între cele patru vicii de consimțământ, s-au stabilit de către autorii consacrați, asemănări și deosebiri care privesc sancțiunile aplicabile fiecărui viciu în parte. Cu privire la sancțiunile erorii, dolului,violenței și leziunii, ele au în comun următoarele:

sancțiunea este aceeași: anulabilitatea actului juridic civil;

viciul de consimțământ trebuie să fie dovedit, acesta nu se prezumă;

viciul de consimțământ trebuie să fie determinant pentruîncheierea actului juridic;

este suficient ca viciul să afecteze consimțământul unei singure părți – în actele bilaterale –, nefiind necesar ca viciul să fie comun.

Sancțiunile care fac referire la deosebirile dintre vicii sunt următoarele:

sub aspectul probei, eroarea este mai greu de dovedit (deoarece ea constă într-un element subiectiv), în timp ce dolul, violența și leziunea sunt mai ușor de dovedit prin faptul că au în structură și un element obiectiv, exterior;

eroarea viciază consimțământul numai când privește calitățile substanțiale ale obiectului sau ale persoanei, pe când dolul viciază voința, indiferent asupra cărui element determinant poartă eroarea provocată;

eroarea este aplicabilă atât actelor unilaterale, cât și actelor bilaterale, pe când dolul, violența și leziunea privesc, în principal, actele bilaterale; dolul și violența – constituind în sine fapte ilicite – pot atrage, pe lângă sancțiunea nulității relative, și răspunderea civilă delictuală, adică obligarea celui vinovat la plata de despăgubiri.

Consimțământul rămâne un pion principal în elaborarea actului juridic, dar în același timp marchează și moralitatea subiecților care încheie un act juridic. Încălcarea consimțământului, duce la viciere, iar în unele cazuri demonstrează imoralitatea părții care recurge cu bună intenție la viciile de consimțământ.

Bibliografie

A. Ionașcu, Drept civil. Partea generală, București, 1963.

Baias Flavius-Antoniu, Chelaru Eugen, Constantinovici Rodica, Macovei Ioan, Noul Cod Civil – Comentariu pe articole, Ed. All Beck, București,2014.

Beleiu,Gheorghe Drept civil, Ed. Universul Justiției, București, 2007.

Boroi Gabriel, Liviu Stănciulescu, Drept Civil. Curs Selectiv. Teste Grilă, ediția a II a, All Beck, București, 2003.

Cornoiu Dănuț, Drept civil. Partea generală, ediția a III a, Ed. Fundația România de Mâine, București, 2006.

Cosma D. Teoria generală a actului juridic civil, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1969.

Cosmovici P.M. (coordonator), Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, București, 1989.

Dogaru I. (coordonator), Drept civil, Teoria generală a actelor cu titlu gratuit, Ed. All Beck, București, 2005.

Dogaru,Ion Valențele juridice ale voinței, Ed. Științifică și Enciclopedică, București,1986.

Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. ALL, colecția Restitutio, București, 1997.

Ionașcu Traian, Consimțământul, ca element al voinței juridice, în Tratat de drept civil, vol I, Partea generală, Ed. Academiei, București, 1967.

Nicolae M., Actul juridic civil, în Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență 2001 -2002, Ed. Universul Juridic, București, 2001.

Pătulea V., Principiul libertății contractuale și limitele sale, în Dreptul, nr. 10/1997.

Pop Liviu, Tratat de drept civil.Obligațiile,vol II, Ed. Universul Justiției, București.

Roman E., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, București, 1967.

Rosseti – Bălănescu I, Sachelarie O., Nedelcu N.G., Principiile Dreptului civil, București 1946.

Rucăreanu I., Ionașcu Tr., Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, 1967.