Consimtamantul Conditie de Fond a Actului Juridic Civil
CONSIMȚĂMÂNTUL
condiție de fond a actului juridic civil –
Cuprins
Capitolul 1. Condițiile actului juridic civil
1.1. Prezentare generală a condițiilor actului juridic civil
1.2. Condițiile actului juridic. Enumerare .
1.2.1. Capacitatea de a încheia actul juridic civil
1.2.2. Consimțământul
1.2.3. Obiectul actului juridic civil
1.2.4. Cauza actului juridic
Capitolul 2. Consimțământul – element esențial al actului juridic
2.1. Noțiune și aspecte generale
2.2. Mecanismul formării contractului
Capitolul 3. Corelație dintre consimțământ și voința juridică
3.1. Aspecte generale
3.2. Principiile vointei juridice
3.3. Rolul voinței juridice în cadrul instituției actului juridic civil
Capitolul 4. Cerințele valabilitații consimțământului
4.1. Precizări introductive
4.2. Consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.
4.3. Consimțământul să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii)
4.4. Consimțământul să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ
Capitolul 5. Viciile consimțământului
5.1. Eroarea
5.1.1 Noțiunea de eroare
5.1. 2. Clasificare
5.1.3. Structura erorii esențiale
5.1.4. Cerințele erorii esențiale
5.1.5. Proba erorii esențiale
5.1.6. Sancțiune
5.2. Dolul
5.2.1. Noțiune
5.2.2. Structura dolului
5.2.3. Cerințele dolului
5.2.4. Sancțiune
5.2.5. Proba dolului
5.3. Violența
5.3.1. Noțiune
5.3.2. Clasificarea violenței
5.3.3. Structura violenței
5.3.4. Condițiile violenței (Cerințele violenței)
5.3.5. Temerea reverențiară
5.3.6. Starea de necesitate o nouă formă de violență
5.3.7. Observații privind reglementarea stării de necesitate
5.3.8. Proba violenței
5.3.9. Sancțiune
5.3.10. Daune-interese
5.4. Leziunea
5.4.1. Noțiune
5.4.2.. Structura leziunii
5.4.4. Proba leziunii
5.4.5.. Sancțiune
Capitolul 6. PRACTICĂ JUDICIARĂ
Capitolul 7
Concluzii
Introducere
Tema prezentei lucrări este „Consimțământul – condiție de fond a actului juridic civil”. Aceasta reprezintă, atât rezultatul curiozității mele cât și al unei provocări. Motivul alegerii acestei teme derivă din dorința de documentare în legătură cu acest subiect, motivată fiind de faptul că este unul extrem de important, fiind reglementat atât în vechea legislație civilă cât și în continuare de Noul Cod Civil.
Având în vedere acest lucru, subiectul abordat reprezintă o temă foarte importantă și totodată, este una extrem de necesară pentru încheierea unui act juridic civil valid.
Bazele teoretice ale consimțământul ca o condiție de fond și esențială, au fost puse cu sute sau poate chiar mii de ani în urmă, oamenii simțind nevoia de siguranță și necesitatea de a-și exprima liber voința, de a încheia un act juridic civil, încă din cele mai vechi timpuri. Însă, odată cu situațiile diverse ce apar zilnic, realitatea pare să depășească imaginația ori așteptările ce existau acum câteva zeci sau sute de ani. În prezent prin consimțământ, se înțelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil, mai exact reprezintă exprimarea acelei dorințe individuale a fiecăreia dintre părți de a încheia actul juridic respectiv.
Tocmai din dorința de a contextualiza începuturile preocupărilor legate de condițiile de validitate ale actului juridic, precum și importanta acestora, am ales să studiez mai în detaliu acestă temă cu ocazia întocmirii acestei lucrări de licență.
Un alt motiv al alegerii acestei teme, a fost tocmai acela, pentru a-mi explica rolul și importanța acestei condiții la închierea unui act juridic civil și de a încerca să observ dacă lipsa acesteia ar trebui să afecteze validitatea actelor juridice încheiate. Toate acestea am încercat să le fac pornind de la o regulă generală și anume aceea că, părțile sunt libere să aleagă formă de exteriorizare a voinței lor, afară de excepțiile care sunt prevăzute expres de lege.
Așadar, această temă a fost aleasă tocmai din dorința de a clarifica prin cercetare bibliografică, importanța acestei condiții, care este corelația dintre aceasta și voința juridică, care sunt cerințele de validitate și cât este de greu să se realizeze această condiție. Totodată s-a încercat descrierea importanței viciilor de consimțământ precum și efectele acestora. Nu în ultimul rând, care este eficiența aplicării nulității în cazul nerespectării acestei condiții și mai ales ce ar trebui făcut pentru o mai bună eficientizare a întocmirii actelor juridice civile.
Capitolul 1. Condițiile actului juridic civil
. Prezentare generală a condițiilor actului juridic civil
Prin condițiile actului juridic civil vom înțelege acele componente care trebuie sau pot să intre în structura actului juridic civil, deci elemente din care este alcătuit actul juridic civil. Subliniem faptul că, în teoria actului juiridc civil, cuvântul condiție are și o alta semnificație, desemnând și o modalitate a actului juridic, adică un eveniment viitor și nesigur ca realizare, dar de care depinde nașterea sau desființarea actului juridic civil.
Ca elemente de noutate, NCC reglementează principiul libertății de a contracta, precum și pe cel al bunei-credințe atât la negocierea și încheierea contractului, precum și pe tot timpul executării acestuia, fără a fi posibilă instituirea unor clauze de exonerare sau de limitare a unei asemenea atitudini de loialitate și obligații de buna-credință. Condițiile actului juridic sunt acele elemente care alcătuiesc actul în sine.
În funcție de aspectul la care acestea se referă distingem:
– condiții de fond – acele condiții care privesc conținutul actului juridic civil.
– condiții de formă – cele care se referă la exteriorizarea voinței.
În funcție de obligativitatea sau neobligativitatea lor, aceste conditii se clasifică în:
– esențiale – cele care sunt cerute pentru valabilitatea actului juridic
– neesențiale – adică intamplatoare, cele care pot fi prezente sau pot lipsi fără să fie pusă in discuție valabilitatea actului.
În funcție de sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării lor:
– condiții de validitate – nerespectarea acestora se sancționează cu nulitatea actului juridic
– condiții de eficacitate – nerespectarea acestora nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci alte sancțiuni (de exemplu, inopozabilitatea față de terți)
În funcție de vocația acestora, condițiile actului juridic mai pot fi clasificate în:
– condiții generale, care privesc toate actele juridice civile
– condiții speciale, acestea privesc doar anumite acte juridice.
Condițiile de fond, esențiale pentru validitatea contractului sunt reglementate expres în NCC – art. 1.179 și anume:
1. Capacitatea de a contracta:
2. Consimțământul părților;
3. Un obiect determinat și licit;
4. O cauză licita și morală.
Ceea ce ar mai fi de precizat este faptul că, în situația în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile.
1.2. Condițiile actului juridic. Enumerare .
Capacitatea de a încheia actul juridic civil
Prin capacitatra de a încheia actul juridic civil se înțelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea actelor juridice civile.
NCC păstrează în continuare principiul capacității de a contracta atât pentru persoanele fizice cât și pentru cele juridice, care reprezintă regula, excepțiile fiind de strictă reglementare și aplicare. În legatură cu această condiție de fond este de retinut – că principiul sau regula este capacitatea de a face actul juridic civil, excepția fiind incapacitatea. Acest principiu se desprinde din D.31/1954 art.6 alin.1 prin care se precizează că: "Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință și nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și in condițiile stabilite de lege". Prin urmare, capacitatea este o stare de drept – de jure, iar discernământul este o stare de fapt.
Este de menționat că minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani precum și interzișii judecătorești nu pot contracta decât prin reprezentanții lor legali și desigur în condițiile expres prevăzute de lege.
În ceea ce privește sancțiunea nerespectării incapacității de a încheia acte juridice, fiind vorba de nerespectarea unei condiții de fond, esențială și de validitate a contractului sancțiunea care intervine, în principiu, este aceea a nulității actului încheiat cu neobservarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei.
Consimțământul
Prin noțiunea de consimțământ se înțelege exteriorizarea unei hotărâri de a încheia un act juridic.
Încheierea contractului se face prin negocierea acestuia de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta (astfel putem spune că acordul de voința este alcătuit din două elemente: oferta și acceptarea). Privit sub aspect terminologic, consimțământul are două accepțiuni: el desemnează fie manifestarea unilaterală de voință, adică acea voință exteriorizată a uneia dintre părțile actului juridic bilateral ori multilateral sau a autorului actului unilateral, fie (sens mai apropiat de semnificația etimologică a cuvântului – cum sentire) adică acordul de voință al părților în actele juridice bilaterale sau multilaterale.
În NCC este consacrat principiul bunei credințe de care trebuie să dea dovadă părțile în inițierea și în desfășurarea negocierilor pentru încheierea contractului.
Totodată pentru a fi valabil exprimat și a produce efecte juridice, consimțământul trebuie dat în cunoștință de cauză și în deplină libertate, respectiv să nu fie afectat de vicii care să-l altereze.
În acest sens, dispozițiile art. 1204 NCC statuează, cu referire la condițiile consimțământului, că acesta trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză:
1. să fie serios, adică să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice.
2. să fie liber, adică să nu fie afectat de vreun viciu de consimțământ. Constituie viciu de consimțământ: eroarea, dolul violență și leziunea. Consimțământ viciat nu este valabil.
3. să fie dat în cunoștiință de cauză, această înseamnă că trebuie să provină de la o persoană cu discernământ. Aceasta din urmă, fiind aptitudinea unei personae de a înțelege natura și consecințele faptelor sale.
Potrivit art. 1206 NCC, consimțământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență, sau în caz de leziune. Acest subiect îl voi dezvolta pe larg în continuare în cadrul acestei lucrări, consimțământul – condiție de fond a actului juridic civil, fiind tema lucrării mele.
Obiectul actului juridic civil
Obiectul unui act juridic civil coincide cu obiectul raportului juridic civil care s-a născut (modificat sau stins) din acel act juridic.
Obiectul contractului este constituit din operațiunea juridică avută în vedere de părți la momentul încheierii acestuia (art. 1.225). Acesta trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute.
Operația juridică este distinctă de prestația la care debitorul s-a îndatorat și care reprezintă obiectul obligației văzută ca raport juridic. Astfel, (potrivit art. 1226 NCC), obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul și sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și licit.
Condiții de validitate a obiectului contractului:
A) să existe – condiția este îndeplinită, când bunul este prezent ca atare în momentul încheierii actului, dar și în situația bunurilor viitoare (în lipsa unei prevederi exprese, contractele se pot incheia și asupra bunurilor viitoare, conform art.1228 NCC);
B) să fie în circuitul civil (numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale – art. 1229 NCC);
C) să fie posibil (în cazul unei imposibilități inițiale, la momentul încheierii actului, pentru una dintre părțile actului, contractul rămâne valabil încheiat);
D) să fie determinat sau determinabil.
Sub acest aspect, NCC conține dispoziții referitoare la determinarea obiectului de către un terț ori prin raportare la un anumit factor de referință, precum și anumite dispoziții privind determinarea calității obiectului (în ideea că, atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului respectiv, calitatea prestației sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puțin de nivel mediu). Noul Cod civil prevede această cerință atât la art. 1179 alin. (1) pct. 3 „ un obiect determinabil”, o condiție esențială pentru validitatea unui contract, cât și la art.1225 alin. (2) și art. 1226 alin. (2).
Un act juridic civil care nu ar avea ca obiect o operațiune juridică determinată ar fi lovit de nulitatea absolută, nefiind sufficient nici măcar o operațiune juridică determinabilă. Prestația (acțiune sau abstențiune) trebuie să fie determinată sau cel puțin determinabilă (adică susceptibilă de a fi determinată) la momentul încheierii actului juridic, ca, de altfel si obiectul derivat (bunul).
Astfel, reținem că obiectul constituie o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juiridic civil.
Cauza actului juridic
În vechea reglementare corespunzătoare Codului civil din 1864, de regulă prin cauza (scopul) actului se înțelegea obiectul urmărit de către părți la încheierea acestuia.
În comparație cu reglementarea anterioară, NCC definește cauza contractului ca fiind mai exact „motivul care determină fiecare parte să încheie contractul”. Motivul determinant al încheierii actului juridic civil se poate referi fie la însușirile unei prestații, fie la calitățile unei persoane.
Ca și condiții de validitate ar fi de precizat faptul că pentru a fi valabilă, în conformitate cu Noul Cod civil cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerințe:
a) să existe – cauză nu exista atunci când lipsește discernământul sau scopul imediat la încheierea contractului.
b) să fie licita – cauza este licita când este conformă legii și ordinii publice. Cauza este considerată ilicita și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative
c) să fie morală – adica să nu fie contrară bunelor moravuri, respectiv regulilor de conviețuire socială).
Sancțiunea aplicată în lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și acesta poate produce alte efecte juridice.
Cauza ilicita sau imorala atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.
Ca și cauza ilicită, cauza imorală atrage nulitatea absolută a actului juridic (în doctrină se menționează o speță din practica judiciară în care s-a decis că antecontractul de vânzare încheiat pentru a se menține o relație de concubinaj este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală
Proba cauzei – potrivit art. 1239 alin. (1) C. Civ. „contractul este valabil chiar și atunci când cauza nu este expres prevăzută”, iar alin. (2) al aceluiași articol precizează că „existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară”.
Capitolul 2 – Consimțământul – element esențial al actului juridic
2.1. Noțiune și aspecte generale
Noțiune. Prin consimțământ se înțelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil, mai exact reprezintă exprimarea dorinței individuale a fiecăreia dintre părți de a încheia actul juridic respectiv.
Astfel, pentru a dobândi valoare juridică, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Așa cum am precizat și în introducerea acestei lucrări, este important de reținut faptul că, această condiție, respectiv consimțământul este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil.
În general părțile care încheie un act juridic sunt libere să își aleagă formă de exteriorizare a voinței lor, mai puțin excepțiile reglementate expres de lege, iar aici aș putea preciza ca exemplu: cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voința să îmbrace o anumită formă specială.
Pornind de la definiția din Noul Cod Civil conform căruia: „Actul juridic civil este manifestarea de către persoane fizice și juridice a voinței îndreptate spre nașterea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor civile”. Manifestarea de voință ca element definitoriu al actului juridc civil are drept scop crearea, modificarea ori stingerea unor rapoturi cu alte persoane, mai exact voința autorului actului juridic civil trebuie să fie manifestată, exteriorizată. Eficacitatea acestei voințe depinde de posibilitatea altor persoane de a lua cunoștință de ea. Astfel prin manifestare, putem spune că voința încetează de a mai fi un fenomen subiectiv, devenind un fapt social, o realitate obiectivă și prin urmare terții pot lua cunoștință de conținutul ei și pot adopta o anumită conduită.
Manifestarea de voință poate fi exteriorizată expres sau tacit, însă aceasta trebuie să provină de la un subiect de drept civil, persoană fizică sau persoană juridică. Cunoscând faptul că actul juridic civil este un act volitiv, conștient, el poate fi săvârșit numai de un subiect care are capacitatea de exercițiu necesară.
Important de reținut este faptul că manifestarea de voință trebuie să fie îndreptată spre producerea efectelor juridice: nașterea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor civile. Intenția de a produce efecte juridice este un element necesar al actului juridic civil, astfel încât aceste efecte nu se pot produce, conform legii, decât dacă o asemenea intenție a existat. Această trăsătură definitorie deosebește actul juridic civil de faptul juridic civil, care este săvârșit fără intenția de a produce efecte juridice, care însă se produc în virtutea legii.
Manifestarea de voință poate fi expresă (directă) atunci când este manifestată prin mijloace care pot să o aducă nemijlocit la cunoștința terților, sau tacită (indirectă, implicită) când se exteriorizează prin fapte care nu comunică direct voința, dar care pot permite deducerea ei cu certitudine. Cumpărătorul care acceptă verbal sau în scris oferta vânzătorului sau care ridică mâna în cazul vânzării la licitație își exprimă voința expres. Însă de exemplu: succesibilul care face un act de dispoziție cu privire la un bun succesoral este socotit că a acceptat tacit, moștenirea. (art. 1110- al2 C.civil).
Ceea ce mai este de subliniat este faptul că sunt anumite acte juridice pentru care este necesară manifestarea expresă a voinței ca exemplu: [actele solemne- fiducia art. 774 alin (1) teza a doua Cod civil, scutirea de raport al donațiilor – art. 1146 alin. (2) Cod civil și art. 1150 alin. (1) lit. a) C. Civ., acceptarea unei donații – 1013 alin. (1) teza I C. civ., revocarea voluntară a testamentului – art 1051 alin (1) Cod civil, retractarea revocării voluntare a testamentului – art. 1053 alin. (1) C. civ., indivizibilitatea convențională – art. 1424 C.civ., solidaritatea convențională – art. 1453 C. civ., subrogația convențională – art. 1593 al. 3 C. civil, fideiusiunea – art. 2282 C. civ. etc], în timp ce sunt acte juridice civile care pot fi făcute printr-o manifestare expresă a voinței, sau fie printr-o manifestare tacită a voinței cum ar fi: acceptarea moștenirii – art. 1108 alin. (1) C.Civil, relocațiunea – art. 1810 C. civ., renunțarea la compensație – art. 1617 alin. (3) C. Civ. Etc.
Consimțământul poate fi exprimat verbal, în scris sau printr-un comportament care, potrivit legii, convenției parților, practicilor statornice între acestea sau uzanțelor, nu lasa nicio îndoială asupra intenției de a produce efecte juridice. (art. 1240 C. Civil). Astfel, modalitatiile de exteriorizare a consimțământului sunt: verbal în scris și prin acțiuni, gesturi sau fapte concludente.
2.2. Mecanismul formării contractului
În acest sens, dispozițiile art. 1182 N.Cod civil. stabilesc că încheierea contractului se face prin negocierea lui de către părți ori prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta (acordul de voință fiind alcătuit din două elemente: oferta și acceptarea). Noțiunea ofertei de a contracta este reglementată prin dispozițiile art. 1188- 1195 Noul Cod civil, iar în ce privește acceptarea ofertei, aceasta este reglementată în dispozițiile art. 1196-1200 N.C.civ.
Își găsește de asemenea, reglementare în noul Cod civil principiul bunei-credințe de care trebuie să dea dovadă părțile în inițierea și desfășurarea negocierilor pentru încheierea contractului (fiind, de exemplu, considerată ca lipsită de exigențele bunei-credințe, conduita părții care inițiază ori continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul respectiv, altfel spus, jocandi causa).
O asemenea atitudine este sancționată, partea care se află astfel în culpă fiind ținută să răspundă de prejudiciul cauzat celeilalte părți (respectiv, cheltuielile angajate în vederea negocierilor, renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și oricare împrejurări asemănătoare).
O problemă care se mai ridica în legătură cu exteriorizarea consimțământului ar fi aceea a valorii juridice a tăcerii și anume dacă în dreptul civil își găsește aplicare adagiul qui taci consentire videtur. În principiu, răspunsul este negativ astfel putem afirma că tăcerea nu valorează consimțământ exteriorizat.
Însă, prin excepție, tăcerea poate valora consimțământ în următoarele cazuri:
– în situația în care legea prevede expres acest fapt (de exemplu art. 1810 Cod Civil)
– în situația în care, prin voința expresă a părților, se atribuie tăcerii o anumită semnificație juridică (luăm ca exemplu cazul stabilirii modalității de denunțare sau de reînnoire a unei convenții).
– sau atunci când tăcerea are valoare de consimțământ potrivit obiceiului în situația respectivă.
De exemplu, în materia acceptării ofertei, tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezulta din lege, din acordul pârtiilor, din practicile statornice între acestea, din uzanțe sau din oricare alte împrejurări.
Capitolul 3. Corelație dintre consimțământ și voința juridică
3.1. Aspecte generale
Dacă am porni de la definiția actului juridic civil (manifestarea de voința săvârșită cu intenția de a produce efecte juiridice), rezultă că voința juridică reprezintă un element fundamental al acestuia.
Dacă analizăm în plan cotidian, voința este fără îndoială unul dintre cuvintele cu o mare frecvență în limbajul contemporan datorită în principal, faptului că acest termen se asociază dorinței omului de a aspira către ceva, de a realiza ceva, de a înfăptui anumite scopuri, de a obține cele necesare traiului zilnic, de a realiza un vis, un țel bine definit.
Putem spune că aproape nu există domeniu de activitate în care să nu se întrebuințeze acest cuvânt, fie în legătură cu ce își propune fiecare specialist, fie pentru că, în anumite limite specialiștii operează cu această categorie psihologică, fiind neîndoielnic faptul că voința – categorie psihologică – are o serie de aplicații în domenii ale științei și practicii.
Privind în domeniul nostru, în domeniul dreptului, voința se întâlnește la fiecare pas: voința de stat care este încorporată în lege (legea nefiind altceva decât expresia acestei voințe), voința individuală (unilaterală) care se poate manifesta fie în vederea realizării unor acorduri de voință, fie pentru că în mod excepțional produce ea singură anumite efecte juridice.
Literatura de specialitate consideră că voința nu este altceva decât o capacitate a omului de a-și propune niște scopuri și bineînțeles de a-și realiza aceste scopuri pe calea unor activități sau acțiuni care implică învingerea anumitor obstacole sau prin punerea în funcțiune a resurselor sale psihice și morale. Voința reprezintă capacitatea omului de a-și planifica, stabili, de a-și organiza, de a efectua și de a-și controla activitatea în vederea realizării scopurilor urmărite.
În doctrina s-a evidențiat ca în procesul de formare a voinței juridice se disting mai multe etape:
– reflectarea în conștiința omului a unor nevoi materiale sau spirituale ce trebuie satisfăcute;
– conturarea – sub impulsul acestor nevoi – a motivelor care îndeamnă la acțiune;
– deliberarea (sau cântărirea) mentală a motivelor și a mijloacelor de satisfacere a nevoilor respective; ea poate fi de mai lungă durată sau de mai scurtă durată și într-o completă dependență față de claritatea și netezirea reprezentării scopului ;
– intervenția motivului determinant, care nu este altceva decât reprezentarea intelectuală a scopului urmărit;
– hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru realizarea scopului urmărit, cu alte cuvinte formarea consimțământului.
Trebuie menționat ca toate aceste etape de formare a voinței juridice au loc în plan psihologic. Pentru ca faptul psihologic să se transforme în fapt juridic, este necesar că hotărârea de a încheia actul juridic să fie exteriorizată, în acest mod ea devine cognoscibila.
Totodată, voința este considerată a fi, conform definiției date de psihologie, “capacitate și proces psihic de conducere a activităților sub toate aspectele ei, sistem de autoreglaj superior întrucât este efectuat precumpănitor prin cel de-al doilea sistem de semnalizare și implică deliberare, scop și pe plan elaborat conștient, organizarea forțelor proprii prin stăpânirea unora și mobilizarea și angajarea altora”. În literatura juridică de specialitate voința este considerată a fi elementul fundamental (constitutiv) al actului juridic în construcția căreia intră două elemente: consimțământul, constând în hotărârea de a încheia un act juridic și exprimarea acesteia în exterior, și cauza adică scopul urmărit.
Altfel am putea spune că voința este o decizie, o hotărâre luată de o anumită persoană de a săvârși un act sau fapt producător de efecte juridice. Pentru a dobândi caracterul de voința juridică, voința psihologică a persoanei trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
• să fie deliberată în mod conștient
• să fie liberă (neviciată)
• să fie declarata (manifestată sau exteriorizată).
În procesul de elaborare a voinței sale juridice, persoana pornește de la reprezentarea intelectuală a rezultatelor pe care acesta urmărește să le obțină (cum ar fi satisfacerea unor nevoi materiale sau spirituale) și de la evaluarea diferitelor motive care pot influența – pozitiv sau negativ – adoptarea deciziei sale. Motivul (sau motivele) care definitivează procesul de deliberare, determimând în mod hotărâtor adoptarea deciziei de a încheia un act juridic, constituie scopul (sau cauza) actului juridic, element component esențial în structura contractului, celelalte motive (psihologice) rămân fără semnificație juridică.
Manifestarea exterioară, exprimarea sau declararea voinței sale juridice constituie consimțământul persoanei respective la formarea actului juridic, consimțământ care constiituie, de asemenea, un element esențial în structura contractului.
Voința declarată (declarația de voință) trebuie obligatoriu să corespundă voinței interne (reale) a persoanei. Atât adoptarea voinței juridice cât și declararea acesteia trebuie să aibă loc în mod conștient și neviciat astfel persoanele lipsite de integralitatea facultăților lor intelectuale (minorii sub 14 ani, debilii și alienații mintali, cei aflați în stare gravă de ebrietate, sub hipnoză etc.) neavând voință conștientă, sunt lipsiți de voință juridică și deci, nu pot încheia acte juridice. Voința juridică determinată de considerente hotărâtoare care nu corespund situației reale (eroare), de manopere viclene ale celeilalte părți sau ale unei terțe persoane de legatură cu aceasta (dol) sau de acte de constrângere fizică sau morală (violență) nu este o voința juridică liberă, ci este viciată, ceea ce îndreptățește persoana respectivă să ceară instanței de judecată anularea actului ce a fost astfel încheiat pentru viciu de consimțământ.
În consecință, voința juridică este un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic, cât și din punct de vedere juridic. Sub aspect juridic, voința este complexă, deoarece reunește în structura sa două elemente esențiale și anume: consimțământul și cauza (scopul). Așadar, rezultă faptul că între voința juridică și consimțământ există o corelație de tipul întreg – parte, adică între cele două elemente exista o legătură de interdependență.
3.2. Principiile vointei juridice
Codul civil consacră implicit, dar neîndoielnic, două principii importante care cârmuiesc voința juridică:
– principiul libertății actelor juridice civile (acessta mai este numit și principiul autonomiei de voință);
– principiul voinței reale (numit și principiul voinței interne).
Principiul libertății actelor juridice civile este reglementat, în ceea ce privește contractele, de art. 1169 C.civ. Conform căruia „părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”.
De asemenea, este consacrat, indirect, în art. 1270 alin. (1) C.civ. Potrivit căruia „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, precum și în art. 11 C.civ. Care prevede că „nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”.
Din aceste dispoziții legale se deduce, succint, conținutul principiului libertății actelor juridice civile, mai exact, dacă prin acesta se respectă legea și bunele moravuri (morala), subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenții ori să facă acte juridice unilaterale.
Analitic, conținutul principiului sus menționat poate fi exprimat după cum urmează:
– subiectele de drept civil au libertatea de a încheia sau de a nu încheia un act juridic civil;
– în cazul în care încheie un act juridic civil, părțile sunt libere să stabilească, în modul în care acestea doresc, conținutul actului juridic civil.
– deasemenea părțile sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice actul juridic pe care acestea l-au încheiat anterior;
– totodată părțile sunt libere ca, prin acordul lor, să pună capăt actului juridic pe care acestea l-au încheiat anterior.
Asfel putem preciza faptul că din acest principiu se desprind și două consecințe importante:
În primul rând, subiectele de drept sunt libere să încheie nu numai acte juridice numite, ci și acte juridice nenumite.
În al doilea rând, atunci când legea nu prevede în mod expres altfel, părțile sunt libere să aleagă forma pe care o vor da actului juridic.
Din art. 11 Cod civil și din art. 1169 Cod civil rezultă și limitele principiului libertății actelor juridice. Aceste limite sunt trasate de normele imperative (inclusiv normele care reglementează ordinea publică), dar și de morală. Sancțiunea ce intervine în cazul în care actul juridic este încheiat cu depășirea acestor limite constă în nulitatea absolută sau relativă a actului respectiv.
Tot de anumite limitări ale principiului libertății de voință este vorba și în acele cazuri în care, pe temeiul unor dispoziții legale, nu toate elementele unui contract sunt rezultatul direct și nemijlocit al acordului voințelor părților. Aici aș menționa, spre exemplu: contractul de adeziune, deoarece voința uneia dintre părți privește mai mult încheierea sau nu a contractului și mai puțin stabilirea conținutului acestuia (art. 1175 C.civ.); cazul în care părțile au convenit elementele esențiale ale contractului, însă ulterior acestea nu ajung la un acord în ceea ce privește elemente secundare ori persoana căreia i-a fost încredințată determinarea lor nu ia o decizie, prin urmare instanța va dispune, la cererea oricăreia dintre părți, completarea contractului, ținând cont, după împrejurări, de natura acestuia și bineînțeles de intenția părților [art. 1182 alin. (3) C.civ.]; posibilitatea instanței de a reduce cuantumul clauzei penale în cazul în care penalitatea convenită de părți este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului [art. 1541 alin. (1) lit. b) C.civ.]; stabilirea de către instanță a cuantumului remunerației depozitarului în condițiile art. 2106 C.civ.; stabilirea de către instanță a termenului de restituire a împrumutului de consumație în condițiile art. 2162 C.civ. etc.
Principiul voinței reale care mai este numit și principiu voinței interne este cel de-al doilea principiu care guvernează formarea voinței juridice, aceasta din urmă cuprinzând un element intern (psihologic) și un element extern (social). Dacă există concordanță între aceste două elemente, deci atunci când există identitate între voința internă și voința exteriorizată, nu se ridică nicio problemă de determinare a principiului aplicabil, pentru că există, practic, doar o singură voință. Însă se pot ivi anumite situații în care între cele două elemente să nu existe acea concordanță, și in aceste situații se pune problema stabilirii elementului căruia urmează să i se acorde prioritate.
Rezolvarea acestei probleme putem spune că depinde de concepția cu privire la raportul dintre voința internă (reală) și voința declarată (exteriorizată). Concepția subiectivă acordă prioritate voinței interne, satisfăcând prin aceasta securitatea statică a circuitului civil, întrucât s-ar putea pune în discuție valabilitatea actului juridic prin care s-a transmis dreptul subiectiv civil pe motiv de neconcordanță între voința internă și cea exprimată. Concepția obiectivă acordă întâietate voinței declarate, satisfăcând astfel securitatea dinamică a circuitului civil, deoarece, după ce a fost exteriorizată, voința juridică produce efecte ce nu ar putea să fie înlăturate pe motiv că voința declarată nu coincide cu voința internă.
Codul civil român a consacrat, însă mentionez că nu neapărat într-un mod expres, principiul voinței reale. Astfel, art. 1266 alin. (1) C.civ. prevede că interpretarea contractelor se realizează după „voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor”. De asemenea, potrivit art. 1289 alin. (1) C.civ., „contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal”. Rezultă că, în materie de simulație, între părți produce efecte actul secret, care este real, corespunzând deci voinței reale și nu actul public, ce corespunde voinței declarate. Un alt raționament sau considerent de text ce este adus în sprijinul existenței principiului voinței reale îl constituie art. 1206 C.civ., potrivit căruia, consimțământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol, smuls prin violență sau în caz de leziune, în ideea în care din această dispoziție legală rezultă că manifestarea de voință produce efecte juridice dacă a fost liberă și conștientă, mai exact să fie reală, nu și atunci când a fost alterată printr-un viciu de consimțământ.
Codul civil stabilește însă și anumite excepții de la principiul voinței reale.
În consecință, în caz de simulație, terților de bună-credință nu le poate fi opus actul juridic secret, ce corespunde voinței reale a părților contractante, ci numai actul juridic aparent, întrucât doar acesta putea fi cunoscut de terți (terții de bună-credință sunt însă îndreptățiți să invoce în favoarea lor și împotriva părților efectele actului juridic secret – art. 1290 C.civ).
A doua excepție se desprinde din dispozițiile art. 1191 alin. (2) C.civ. Din 1864,
În sensul că ar fi posibil ca voința consemnată în înscris să nu fie intotdeauna cea reală și totuși această voință își va produce efectele, cu toate că voința reală s-ar putea stabili prin declarațiile unor martori, dar textul de lege menționat nu permite aceasta, afară de excepțiile expres prevăzute de lege.
Astfel putem conclude prin faptul că în plan juridic, principiul autonomiei de voință reprezintă capacitatea, forța voinței de a genera și încheia un act juridic, de a explica efectele unui act juridic, deoarece dreptul obiectiv doar confirmă forța juridică a voinței individuale. Voința juridică și autonomia sunt înțelese prin prisma individualismului juridic, în fapt comportamentul indivizilor conștienți de libertatea lor instituie ordinea de fapt sancționată de stat. Prin urmare putem spune că ia naștere dreptul subiectiv propriu-zis, considerat ca fiind inalienabil și inerent naturii omului ca ființă rațională. Drepturile subiective devin posibilități de exprimare rațională a libertății umane, iar dreptul pozitiv va recunoaște de drept situațiile de fapt create de voința individuală.
În privința principiului voinței reale, Codul civil roman acordă prioritate voinței interne a părților care defapt exprimă adevăratul conținut al actului juridic civil, respectiv intențiile reale ale părților. Însă, după cum se remarcă, principiul voinței reale nu trebuie absolutizat și anume susținând că numai voința internă sau numai voința declarată produc efecte juridice; este mai correct să se vorbească de o preponderență, după caz, a voinței interne sau externe. Executarea obligațiilor asumate de părțile care au încheiat actul juridic civil dar și concordanța dintre aceasta și manifestarea de voință a părților necesită stabilirea voinței reale, adică a voinței interne a părților.
3.3. . Rolul voinței juridice în cadrul instituției actului juridic civil
,Voința este factorul cel mai inportant, căci ea poate domina orice alt factor, cu condiția să fie pusă în acord cu programul de viață; nicio influență ereditară, nicio presiune a mediului înconjurător, nimic nu este mai puternic decat VOINȚA!”
Totodată voința reprezintă capacitatea oricărui individ de a acționa în mod rațional pentru realizarea unor scopuri elaborate, într-un mod anticipativ, pe plan mental. În drept, voința are o dublă importanță: voința generală, adică acea voință a întregii societăți sau a unor grupuri sociale și voința individuală, subiectivă, caracteristică unui singur individ. Așa cum s-a mai precizat voința declarată este singura realitate percepută de terți și totodată este singura care produce efecte. De cele mai multe ori voința internă se suprapune formei sale exteriorizate, adică consimțământul. Exteriorizarea hotărârii de a încheia actul juridic prezintă relevanță juridică deosebită întrucât, acum ne aflăm în prezența consimțământului.
Exteriorizarea este defapt un act de fixare chiar a voinței interne. Urmând în sine structura psihologică a actului voluntar, considerăm că exteriorizarea voinței reprezintă ultima etapă structurală a voinței juridice și anume execuția.
Prin executarea hotărârii se ajunge la atingerea propriuzisă a scopului, constând în transformarea hotărârii respective în acțiune. În consecință, limitele voinței juridice a părților contractante și relevanța acestora, altfel spus inima contractului este acordul de voințe, care îi determină consistența și exteriorizat prin consimțămantul dat.
Voința juridică reprezintă o atitudine manifestă a subiectului de drept de a participa la încheierea actelor juridice civile, în al cărui conținut sunt incluse deasemenea și elementele care au determinat luare deciziei de a avea o asemenea conduită.
În concluzie reținem că în sfera dreptului civil, voința se relevă a avea o importanță deosebită, deoarece are un rol esențial în formarea valabilă a actului juridic. În ceea ce privește corelația dintre voință și actul juridic este una de la cauză la efect, deoarece voința juridică exteriorizată este „motorul” care pune în mișcare un întreg complex de procese volitive și intelective care defapt generează actul juridic, dacă scopul clar al acesteia este acela de a produce efecte juiridce.
Capitolul 4. Cerințele valabilitații consimțământului
4.1. Precizări introductive
Cum am mai precizat și la început, pentru a dobândi valoare juridică și pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Contractul încetează a fi valabil atunci când consimțământul uneia sau alteia dintre părți este afectat de un viciu care îi alterează luciditatea sau libertatea. Aceasta, deoarece consimțământul este o voință la baza formării căreia se află procesul de reflexie și deliberare al autorului său. De aceea, numai prin deliberare, fiecare parte va decide sau nu să se angajeze juridic.
Conform art. 1204 C.civ., consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză.
Prin urmare, pentru a dobândi valoare juridică, deci , pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții, cumulativ:
– Să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ;
– Să fie serios sau, mai larg, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;
– Să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
4.2. Consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.
Întrucât actul juridic reprezintă manifestarea de voința făcută cu intenția de a produce efecte juridice, persoana care încheie acest act trebuie să fie conștientă de aceste efecte, să le dorească, prin urmare persoană trebuie să aibă discernământ pentru a delibera în cunoștință de cauză. Cu alte cuvinte putem spune că această cerință decurge din caracterul conștient al actului juridic civil, în sensul că subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării de voință data de acesta.
Reamintim însă, că nu trebuie confundată această primă cerință a consimțământului cu condiția capacității, chiar dacă între cele două există o strânsă legătura, deoarece prezența sau lipsa discernământului reprezintă o stare de fapt, pe când capacitatea este o stare de drept.
Astfel, se impun următoarele precizări:
Persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu se presupune că au discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile. Persoana lipsită de capacitate de exercițiu este prezumata a nu avea discernământ fie datorită vârstei, fie datorită stării de sănătate mintală. Minorii între 14 și 18 ani au capacitate restrânsă de exercițiu, deci sunt considerați că au discernământ în formare, iar actele încheiate de ei trebuie încuviințate, în prealabil, de reprezentantul legal. Pentru persoanele juridice nu se pun probleme în această privință, deoarece reprezentanții lor sunt întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de exercițiu.
În afară de cazurile în care legea prezumă persoană ca lipsită de discernământ (numite incapacități legale), pot exista și cazuri în care persoane cu discernământ în drept (după lege) sunt totuși, în fapt, lipsite temporar de discernământ, aflându-se într-o stare ce le pune în neputință de a-și da seama de urmările faptelor lor – art. 1205 alin. (1) teza a ll-a C.civ. -(numite cazuri de incapacitate naturală – beția, hipnoza, somnambulismul, mânia puternică). De pildă, dacă A semnează un cec in stare de beție totală, actul nu va fi valabil, sau în situația în care X il hipnotizează pe Y și acesta, în această stare, semnează un cec, actul nu va fi valabil fiindcă lipsește voința de a acționa.
Lipsa discernământului la încheierea unui act juridic atrage ca sancțiune nulitatea relativă a acelui act. În acest sens, art. 1205 alin. (1) C.civ. Dispune că este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputiinta da a-și da seama de urmările faptei sale.
Totodată, conform art. 1205 alin. (2) C.civ., contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute. Acest text ar putea ridica unele dificultăți în aplicarea să practică, ținând cont că lipsa discernământului este, conform art. 164 alin. (1) C.civ., una din condițiile necesare punerii sub interdicție.
Într-o interpretare cu care nu putem fi de acord, s-ar putea spune că pentru anularea unui act juridic încheiat de o persoană care ulterior a fost pusă sub interdicție nu ar fi suficientă lipsa discernământului, ci ar mai trebui îndeplinite și celelalte condiții ale punerii sub interdicție, precum și condiția ca acestea să fie îndeobște cunoscute, evident la data încheierii actului. Nu există însă nicio rațiune că, în ipoteza lipsei discernământului la încheierea actului juridic, să se facă vreo distincție după cum partea lipsită de discernământ a fost ulterior pusă sub interdicție sau nu, iar, în plus, să existe mai multe condiții pentru anularea actului încheiat anterior punerii sub interdicție decât pentru anularea unui act încheiat de o persoană care ulterior nu a fost pusă sub interdicție, cu atât mai mult cu cât punerea sub interdicție este o măsură de ocrotire. Nu mai vorbim de situația și mai absurdă în care condițiile anulării unui act juridic pentru lipsa discernământului să difere în raport de momentul introducerii cererii în anulare (înainte sau după punerea sub interdicție), eventual și de durata soluționării procesului.
În aceste condiții s-a dat art. 1205 alin. (2) C.civ. O interpretare restrictivă, în sensul că legiuitorul, într-o formulare nefericită, a dorit să sublinieze că, în ipoteza respectivă, anularea nu poate interveni pentru lipsa capacității de exercițiu, ci pentru lipsa discernământului.
4.3. Consimțământul să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii)
Această condiție se desprinde din chiar esența actului juridic civil, care este o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice. Astfel consimțământul trebuie să exprime exact angajarea autorului lui din punct de vedere juridic.
Voința trebuie exprimată în așa fel încât terții să o înțeleagă ca fiind una producătoare de efecte juridice. În sensul obișnuit al acestei noțiuni orice exteriorizare de voință este o declarație de voință. De exemplu, dacă ii declar prietenei mele că m-am decis ca maine să nu merg la alergat, ci să raman acasă, aceasta înseamnă că ii declar voința mea, dar ea nu este o declarație de voință în sens juridic, deoarece decizia mea de a nu merge la alergat nu ma leagă juridic și nici nu are consecințe juridice.
De asemenea, obligațiile de ordin moral, cele de politețe sau amicale n sunt obligatții juridice, fiindcă declarația de voință n-a fost facută cu intenția de a produce efecte juridice. De exemplu, atunci când două familii stabilesc ca în fiecare zi de miercuri a săptămânii sa se întalnească pentru a juca biliard, prin aceasta nu s-a încheiat un contract, ci este doar o simplă înțelegere amicală. Va exista însă un act juridic în cazul autotopului remunerat.
Consimțământul nu este considerat a fi exprimat cu intenția de a produce efecte juridice în următoarele cazuri:
– atunci când manifestarea de voință a fost făcută în glumă și nu în serios (jocandi causa), cum ar fi din prietenie, din pură complezență sau curtoazie;
– când s-a făcut sub condiție suspensivă pur potestativă (mă oblig dacă vreau) din partea celui care se obligă (art. 1403 C. civ.);
– în situția în care manifestarea de voință este una prea vagă;
– dacă manifestarea de voință s-a făcut cu o rezervă mentală (reservatio mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia. Rezerva mintală presupune că autorul ei face o declarție, dar cu intenția reală de a nu voi ceea ce el a exprimat. Or, daca cel căruia i-a fost adresată această declarație știe că autorul în realitate nu s-a angajat, actul este lovit de nulitate absolută. Invers, dacă destinatarul declarației de voință nu cunoaște rezerva mintala a autorului ei, actul juridic se va încheia, iar consecințele aparentei create vor fi suportate de autorul declarației de voință.
Delimitarea între declarațiile de voință nonjuridice și cele juridice ridică deoseri dificultăți. Fără a se enunța o anumită regulă generală, unele elemente sunt în acest sens ajutătoare. De pildă, felul prestației, gratuitatea acesteia, cauza și scopul actului, importanța juridică și economică a operațiunii, valoare bunului, riscul celui ce face prestația, subliniem că acestea pot fi numai indicii pentru delimitarea manifestării de voință producătoare de efecte juridice de cea lipsită de aceste efecte.
În acest context trebuie cunoscute și notiunile de ofertă si acceptare.
Oferta este propunerea pe care o face o persoană alteia sau publicului în general de a încheia un anumit contract în condițiile determinate în respectiva ofertă. Aceasta trebuie să fie completă, precisă și facută cu intenția de a încheia contractul respectiv prin simpla acceptare a acesteia. Ea poate fi facută în mod expres sau tacit, verbal sau în scris, între prezenți sau absenți cu termen sau fără termen. „o propunere cosntituie ofertă de a contracta dacă aceasta conține suficiente elemente pentru formarea contractului și exprimă intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar” [art. 1188 alin. (1) Cod civil.]. Aceasta trebuie să forma cerută de lege pentru validitatea contractului respectiv. Oferta este irevocabila atunci când autorul acesteia se obligă să o mențina un anumit termen ori când poate fi considerată irevocabilă în temeiul acordului părților contractante, al practiciilor statornice între acestea, al negocierilor, al conținutului ofertei sau al uzanțelor.
Acceptarea este răspunsul afirmativ, al destinatarului la oferta propusă și are ca efect încheierea contractului respectiv. „ Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată și ajunge în termen la autorul ofertei” [art. 1196 alin. (1) Cod civil]). Termenul de acceptare curge din acel moment în care oferta ajunge la destinatar. Dacă răsounsul destinatarului conține unele rezerve sau propueri de modificări, un astfel de răspuns nu constituie o acceptare, ci o contraofertă care va putea fi acceptată sau nu de ofertantul inițial.
Oferta, la fel ca și acceptarea, chiar dacă adesea sunt caracterizate ca fiind acte juridice unilaterale, în realitate nu pot fi privite ca atare, deoarece ele nu produc efecte specifice actului juridic (de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice), ele sunt doar manifestări de voință a căror întâlnire concordantă dă naștere actului juridic numit contract. Potrivit NCC oferta, acceptarea, precum și revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoștiință de ele din motive care nu îi sunt imputabile.
4.4. Consimțământul să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ
Această cerință este impusă de caracterul liber și conștient al actului juridic civil. Într-o formulă generală, putem spune că viciile de consimțământ sunt mai exact acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a încheia un act juridic. Ceea ce este caracteristic viciilor de consimțământ este faptul că există manifestare de voință (există deci consimțământ), însă aceasta este alterată fie în conținutul său intelectual, conștient, ca în cazul erorii și al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul violenței și al leziunii.
Privind sub aspect terminologic, trebuie remarcat că expresia „vicii de voință” este mai exactă decât expresia „vicii de consimțământ”, pentru că, pe de o parte, viciile de consimțământ alterează nu numai consimțământul, ci și cauza (scopul) actului juridic, or, după cum am văzut, consimțământul și cauza alcătuiesc voința juridică, iar, pe de altă parte, consimțământul având două accepțiuni, viciile respective pot fi întâlnite nu numai în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, ci și în cazul actelor juridice unilaterale. Astfel pentru a nu crea unele confuzii, vom folosi însă expresia tradițională (vicii de consimțământ), adoptată de altfel, chiar dacă aceasta nu este riguros exactă, de majoritatea autorilor, de jurisprudență, precum și de Noul Cod Civil.
Potrivit Noului Cod Civil, consimțământul este viciat atunci când: este dat din eroare, este surprins prin dol, este smuls prin violență sau obținut prin leziune.
Viciile de consimțământ definite de NCC sunt următoarele: eroarea; dolul; violența, leziunea Acestea vor fi prezentate în următorul capitol mai în detaliu.
Capitolul 5 Viciile consimțământului
5.1. Eroarea
5.1.1 Noțiunea de eroare
Prin eroare se înțelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic. Eroarea ar mai putea fi definită ca acea stare intelesctuală în care ideea realității este întunecată și ascunsă prin ideea falsă pe care o avem despre un lucru. În sfarșit, mai putem defini eroarea ca fiind discrepanța inconțtientă între repreyentarea celui ce acționează și realitate. Aș vrea sa precizez faptul că aceasta se deosebește de ignoranță, deoarece aceasta din urmă constă în faptul de a nu avea nicio idee despre un lucru.
Codul civil stabilește că, partea care la momentul închierii unui contract, se află într-o eroare esențială, este îndreptățită să ceara anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa sau, după caz trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea acelui contract. Este de menționat și important de reținut că, în practică dintre viciile de consimțământ cel mai frecvent întâlnită este eroare.
Potrivit Codului civil anterior eroare se clasifica în eroare obstacol, eroare viciu de consimțământ și eroare indiferentă. Eroarea obstacol era acea eroare ce cădea mai exact asupra naturii actului sau asupra identității obiectului actului juridic și aceasta atrăgea nulitatea absolută a actului juridic respectiv. Eroarea viciu de consimțământ, numita și eroare gravă, era acea eroare care cădea asupra calitățiilor substanțiale ale obiectului juridic sau asupra calității ori identității persoanei cocontractante, aceasta era mai exact eroarea propriu-zisă în codul nostru civil, aceasta atrăgea nulitatea relativă. În cele din urmă, eroarea indiferentă era cea care nu avea influență asupra valabilității actului juridic.
In mare parte clasificarea precizată mai sus putem spune că se regăsețte și în noua reglementare cu precizarea că eroarea obstacol a fost echivalată ținînd cont de efecte cu eroarea viciu de consimțământ, sancțiune fiind nulitatea relativă.
5.1. 2. Clasificare
Clasificarea erorii poate fi făcută în funcție de două criterii, anume consecințele ce intervin, precum și natura realității fals reprezentată.
În funcție de consecințele care intervin, trebuie să distingem între eroarea esențială și eroarea neesențială.
Din art. 1207 alin. (2) C.civ., rezultă că eroarea este esențială dacă falsa reprezentare cade asupra:
– naturii sau asupra obiectului actului juridic ce se încheie (error în negotium), în ideea că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic
– identității fizice a obiectului prestației (error in corpore), în sensul că una dintre părți crede că tratează cu privire la un anumit bun, dar cealaltă parte are în vedere un alt bun
– calităților substanțiale ale obiectului prestației ori altei împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia actul juridic nu s-ar fi încheiat (error în substantiam), mai exact pentru a atinge validitatea unu act juridic, un viciu, trebuie să aibă o oarecaree garvitate.
Prin substanța obiectului ințelegem atât bunul considerat în materialitatea lui cât și conținutul prestației pe care subiectul activ al unui raport juridic o poate pretinde subiectului pasiv. Cum prestația este determinată de părțile din actului juridic, înseamnă că elementele ce alcătuiesc prestația vor fi privite ca substanțiale sau nesubstanțiale, după cum intenția părtilor le-a dat sau nu acest caracter, aceasta înseamnă că substanțialitatea obiectului nu poate fi privită in mod independent de voințele și convenția părților.
În mod indirect, dispoziția legală menționată pune capăt unei controverse în ceea ce privește înțelesul obiectiv sau subiectiv al noțiunii de substanță a obiectului. Așadar, în cazul error în substantiam, interesează nu doar lucrul considerat în materialitatea lui, ci și conținutul prestației (acțiunea sau inacțiunea), iar cum prestația este determinată de părțile actului juridic, rezultă că toate elementele ce alcătuiesc prestația vor fi privite sau nu ca esențiale după cum părțile au intenționat ori nu să le dea acest caracter. De altfel, în jurisprudență (C.S.J., s. civ., dec. nr. 160/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 84; în această decizie se mai precizează, în mod justificat, faptul că eroarea asupra substanței obiectului nu trebuie confundată deloc cu viciile ascunse ale lucrului) s-a menționat că substanța obiectului este constituită din acele calități ale sale care au fost determinante pentru părți sau parte într-o asemenea măsură încât, dacă ar fi fost cunoscută lipsa acestora, actul juridic nu s-ar mai fi încheiat (de exemplu, cumpărătorul s-a înșelat în privința originii lucrului, a uzurii sale ori poate chiar și asupra persoanei care a confecționat bunul respectiv).
În cadrul concepției obiective, se considera că prezintă interes nu numai materia din care este alcătuit lucrul, precum și ansamblul calităților sau proprietăților ce îi sunt specifice și care îl deosebesc de lucrurile de altă speță. În unele cazuri, atât concepția obiectivă, cât și cea subiectivă asupra noțiunii de substanță a obiectului duc la același rezultat, spre exemplu, dacă o persoană cumpără un lucru confecționat din bronz, crezându-l confecționat din aur, deoarece substanța considerată sub aspect obiectiv este metalul din care este confecționat lucrul, iar, din punct de vedere subiectiv, calitatea determinantă pe care cumpărătorul o are în vedere este tot metalul respectiv, deci, în ambele concepții, vânzarea este anulabilă pentru eroare asupra substanței obiectului, pot exista însă și situații în care soluția diferă, de exemplu, dacă o persoană cumpără o bijuterie, având în vedere antichitatea ei, dar o crede confecționată din aur, deși aceasta este confecționată din bronz, în cadrul teoriei obiective, o asemenea eroare poate antrena anularea actului juridic, în schimb, în cadrul teoriei subiective, nu va interveni nulitatea, deoarece calitatea determinantă nu este metalul din care este confecționată bijuteria, ci antichitatea ei.
– asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia, situații în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error în personam).
Error in personam vizează doua aspecte: identitatea sau calitățile persoanei cu care se încheie actul juridc respectiv. De la caz la caz pot constitui calități esențiale ale unei persoane: vârsta, identitatea, sexuletc. Eroarea asupra persoanei, este cosntată foarte rar în practică.
În această situație este de reținut faptul că, atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii economice a contraprestației, este vorba de o eroare lezionară, care însă nu este supusă regulilor de la eroare (error în substantiam), ci regulilor de la leziune ca viciu de consimțământ, mai exact aceasta înseamnă că majorul nu va putea obține anularea actului juridic astfel încheiat decât în condițiile art. 1221 alin. (1) și art. 1222 alin. (2) C.civ.
Eroarea neesențială (indiferentă) este falsă reprezentare a unor situații sau împrejurări mai puțin importante la încheierea actului juridic, spun mai puțin importante în sensul că partea aflată în eroare ar fi încheiat actul juridic respectiv și dacă ar fi avut o corectă reprezentare a acelor împrejurări, astfel încât nu este afectată însăși valabilitatea acestuia (de exemplu, eroarea asupra stării civile a cumpărătorului, Eroarea asupra calității nesubstanțiale ale obiectului etc., asta desigur dacă părțile nu au considerat împrejurările respective esențiale pentru încheierea actului juridic respectiv).
Eroarea neesențială poate atrage cel mult o diminuare (sau majorare) valorică a prestației, însă poate să rămână chiar și fără vreo consecință juridică.
În anumite cazuri, legea califică eroarea ca neesențială. Spre exemplu, potrivit art. 1207 alin. (4) C.civ., „eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.” De asemenea, conform art. 1210 C.civ., simplă eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea la cererea oricăreia dintre părți, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea contractului.
Dacă o clasificam în funcție de natura realității fals reprezentate, eroarea este de două feluri:
– Eroare de fapt;
– Eroare de drept.
Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situații faptice la încheierea actului juridic civil.
Eroarea de drept este falsă reprezentare la încheierea actului juridic a existenței sau conținutului unei norme juridice. Art. 1207 alin. (4) C.civ. dispune că eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului, iar din art. 1208 alin. (2) C.civ. rezultă că trebuie să fie vorba de o dispoziție legală care nu este accesibilă și previzibilă.
5.1.3. Structura erorii esențiale
În alcătuirea erorii esențiale intră un singur element, de natură psihologică, anume falsa reprezentare a realității. Tocmai de aceea, probarea erorii esențiale poate ridica dificultăți reale). Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, eroarea poate fi probată prin orice mijloc de probă.
5.1.4. Cerințele erorii esențiale
Pentru că falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic să fie considerat viciu de consimțământ, trebuie îndeplinite simultan două cerințe:
– acel element asupra căruia falsa reprezentare cade să fi fost hotărâtor pentru încheierea respectivului act juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic nu s-ar fi încheiat;
– în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi știut sau să fi trebuit să știe că acel element asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil.
Cât privește prima cerință, caracterul determinant pentru încheierea actului juridic civil al elementului fals reprezentat se apreciază în practică, de regulă, după un criteriu subiectiv, adică mai exact, de la caz la caz, în raport de experiența de viață, de pregătirea și de alte date care îl privesc pe cel aflat în eroare. S-ar putea recurge și la un criteriu abstract, anume comportamentul oricărei persoane într-o situație similară, de exemplu, dacă vânzătorul cere un preț foarte mic pentru o mobilă pe care cumpărătorul o consideră de epocă, acesta din urmă nu va putea invoca ulterior eroarea asupra substanței lucrului, întrucât prețul foarte mic nu îndreptățea un om normal să creadă că mobila respectivă ar fi un exemplar de epocă.
De altfel, art. 1208 alin. (1) C.civ. precizează că actul juridic „nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile”, iar alin. (2) al aceluiași articol dispune că „eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile”, deci în cazul normelor juridice clare, nesusceptibile de interpretări. De asemenea, art. 1209 C.civ. prevede că „nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.”
Cât privește cea de-a doua cerință, care este prevăzută de Noul Cod civil, aceasta este justificată de necesitatea asigurării stabilității circuitului civil, certitudinii operațiunilor juridice care intervin în acest circuit, fiindcă altfel cealaltă parte s-ar vedea expusă abuzurilor cocontractantului său, care ar putea obține cu mai multă ușurință desființarea actului juridic. Cerința nu vizează însă actele juridice unilaterale, deoarece, prin ipoteză, nu există un cocontractant.
Mai mult, această cerință poate fi restrânsă numai la contractele cu titlu oneros, iar o asemenea soluție s-ar justifica pe ideea că principiul ocrotirii voinței dispunătorului în contractele cu titlu gratuit trebuie să prevaleze față de principiul stabilității raporturilor juridice, întrucât cel de-al doilea principiu ar opera în favoarea gratificatului, care se străduiește să păstreze un avantaj (certat de lucro captando), în vreme ce dispunătorul se străduiește să evite o pagubă (certat de damno vitando).
5.1.5. Proba erorii esențiale
Regula aplicabila este cea din dreptul comun în materie de probațiune (actori incumbit probațio). Eroarea, fiind un fapt juridic, poate fi probata cu orice mijloc de probă inclusiv prin martori si prezumții.
În vederea anulării actului juridic așa cum am mai preczat pentru vicierea consimțământului prin eroare trebuie să se facă dovada că la momentul încheierii contractului s-a aflat într-o eroare care a fost esențială. Persoana care invocă eroarea trebuie să facă dovada că exact elementul asupra căruia s-a înșelat este cel care l-a determinat să contracteze, mai concret că acest element este unul esențial.
O problemă pe care o pune această probă este data erorii, dată la care se apreciază credința greșită a uneia dintre părți privind substanța contractului. Dacă răspunsul nu poate fi decât unul singur, anume, data încheierii contractului, dificultăți există când lipsa însușirilor esențiale care fac obiectul erorii apar ulteior încheierii acestuia. De pildă, în cazul în care, ulterior vânzării se anulează autorizația de construire a unei case pentru motive care existau la momentul actului, vom avea un caz de anulabilitate dacă la data actului, nu se va putea promova o acțiune în anularea contractului.
Mai delicat este în cazul în care, după cumpărarea unei picturi se dovedește ca urmare a expertizei, că pictură este un fals. În acest caz, trebuie văzut dacă, verificându-se discuțiile dintre părți în cadru negocierii prețului se va putea stabilii că paternitatea operei a constituit motivul esențial al prețului, ipoteza în care vom avea un caz de eroare obstacol, errror in corpore, care s-a produs chiar în momentul cumpărării; în caz contrar dacă nici prețul și nici tratativele dintre părți nu evidențiază importanța unei anumite semnături pe tabloul cumpărat, faptul că s-a descoperit ulterior falsul nu afectează vânzarea devreme ce o astfel de împrejurare a făcut obiect de proecupare ulterioară a cumpărării.
5.1.6. Sancțiune
Eroarea esențială, în oricare din formele sale, atrage nulitatea relativă a actului juridic [art. 1207 alin. (1) C. civ.]. Noua reglementare a stabilit o uniformizare a regimului sancționator al erorii esențiale indiferent de aplicațiile și felul acesteia. Anterior, eroarea obstacol era sanționată cu nulitate absolută.
În cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare, pentru a fi în prezența viciului de consimțământ, ci este suficient să cadă în eroare numai una dintre părți. Dacă totuși ambele părți (sau mai multe părți în cazul contractelor plurilaterale) au fost în eroare, fiecare parte se poate prevala de eroarea în care s-a aflat.
În sfârșit, trebuie precizat și reținut că noua reglementare oferă posibilitatea adaptării contractului, evitându-se astfel anularea acestuia. Aceasta înseamnă că respectivul contract dacă a fost acceptat de contractant va fi executat așa cum l-a inteles cel aflat în eroare. Potrivit art. 1213 alin. (1) C.civ., dacă o parte este îndreptățită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că dorește să execute ori execută contractul așa cum acesta fusese înțeles de partea îndreptățită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat așa cum l-a înțeles această din urmă parte. Pentru aceasta, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptățită să invoce anulabilitatea a înțeles contractul și înainte ca aceasta să fi obținut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la dată când a fost notificată ori de la dată când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înțeles de partea aflată în eroare, iar dacă declarația a fost făcută și comunicată părții aflate în eroare în termenul menționat mai sus ori contractul a fost executat, dreptul de a obține anularea este stins și notificarea este considerată lipsită de efecte [art. 1213 alin. (2) și alin. (3) C. civ.].
În doctrină s-a subliniat că mijloacele prin care se poate preveni eroarea sunt timpul de gândire și obligația de informare. Așa cum vom arăta, obligația de informare este de multe ori obligatorie, nerealizarea acesteia constituind după caz o culpă contractuală sau delictuală. Nu va exista această obligație de informare dacă partenerul posedă deja informația sau daca culpa aparține lui prin ignoranță. În ce priveste timpul de gândire, acesta este stabilit prin lege și este în beneficiul partenerului ce contractează cu profesionistul. Timpul de răzgândire dă partenerului dreptul ca într-un anumit termen să își retragă consimțământul.
5.2. Dolul
5.2.1. Noțiune
Dolul, potrivit art. 1214 alin. (1) Noul Cod Civil, “consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”. Așadar, dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic civil, dolul se află intr-o legătură directă cu necinstea.
În alte cuvinte, dolul este tot o eroare, dar o eroare provocată (iar nu spontană, precum eroarea propriu-zisă). Tocmai de aceea s-ar putea pune întrebarea dacă se justifică reglementarea dolului ca un viciu de consimțământ distinct de eroare, pe motiv că reglementarea acesteia din urmă ar fi fost suficientă; dacă eroarea spontană constituie viciu de consimțământ, a fortiori, eroarea provocată constituie și ea un viciu de consimțământ, urmând a i se aplică și ei regulile de la eroarea spontană (de altfel, așa cum vom vedea, vom folosi acest raționament în cazul actelor juridice bilaterale, atunci când dolul nu provine de la cealaltă parte contractantă, căreia nu i se poate reține nicio vină, ci de la un terț). Totuși, sfera de aplicare a dolului este mai largă decât cea a erorii, având în vedere că art. 1214 alin. (2) C.civ. dispune că „partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială”, iar, în plus, dolul poate fi probat mai ușor decât eroarea, așa încât reglementarea distinctă a dolului este pe deplin justificată.
De exemplu: în situația în care ceea ce l-a determinat pe X să cuumpere un anumit bun (lucru) de la Y a fost credința greșită că a pierdut un obiect similar, contractul de vânzare nu va putea fi anulat pentru eroare spontană, dar, dacă se constată că această eroare a fost cauzată de Y, care a ascuns sau chiar a sustras lucrul identic pe care X îl avea, pentru motivul de a-l face să creadă că acesta l-a pierdut, în acest caz contractul de vânzare va fi lovit de nulitate relativă pentru dol.
În timp ce eroarea da naștere numai la o acțiune în anulare, dolul da naștere și la o acțiune în răspundere civilă delictuala, însă aceasta nu este consecința reglementarii dolului ca un viciu de consimțământ distinct, ci a aplicării regulilor de la răspunderea civilă pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudici. Astfel, dolul este un viciu de consimțământ dar și o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, accentul cade însă pe aprecierea consimțământului victimei pentru a vedea dacă a fost alterat și numai apoi pe sancționarea delictului civil. Nu ne aflăm în prezența dolului în situația în care o parte profită de eroarea cocontractantului daca ea nu știe ca acesta se află în eroare, deoarece lipsește intenția de a înșela.
Subliniem că noua reglementare a renunțat la distincția care se făcea în dreptul privat roman între dolus malus (dolul grav) și dolus bonus (dolul ușor), distincție care a fost preluată și în doctrina noastră corespunzătoare reglementării anterioare, care deosebea, după consecințele pe care le are sau nu asupra valabilității actului juridic, între dolul principal și dolul incident. Dolul principal (dolus dans causam contractul) era acela care privea împrejurări importante la încheierea actului juridic, atrăgând astfel nulitatea relativă a acestuia, iar dolul incident (dolus incidens), numit și secundar, era acela care vizează împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea acestuia.
5.2.2. Structura dolului
Ca viciu de consimțământ, dolul este alcătuit din două elemente:
– un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene (manopere frauduloase, șiretenii, acte de șiretenie, afirmații mincinoase etc.) pentru a induce în eroare persoana respectivă, aici ceea ce ocupă un loc aparte este uneori și minciuna. Minciuna, chiar și fără manopere plănuite poate sa constituie dol, dar nu chiar orice minciună poate constitui dol, de exemplu exagerările și laudele în unele profesii pot fi acceptate.
– un element subiectiv (intențional), ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. La baza acestei intenții se găsește un scopi ilicit.
Cât privește elementul obiectiv al dolului, acesta poate consta atât într-o acțiune (fapt comisiv), cât și într-o inacțiune (fapt omisiv). Spre exemplu, în materia liberalităților, faptul comisiv se concretizează în sugestie sau captație, adică în specularea afecțiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donație sau un legat.
Când elementul obiectiv constă într-o faptă omisivă, se folosește expresia dol prin reticență, acesta concretizându-se în ascunderea sau necomunicarea celeilalte părți a unei împrejurări esențiale, pe care aceasta ar fi trebuit să o cunoască. De reținut că nu constituie dol, deoarece lipsește elementul obiectiv, simplul fapt de a profita la încheierea actului juridic de ignoranța sau de lipsa de experiență a unei persoane, însă, în raport de împrejurările concrete ale speței, nevalabilitatea actului juridic ar putea fi atrasă de alte cauze.
În legătură cu elementul subiectiv al dolului, în doctrină și în jurisprudență s-au făcut următoarele precizări: provocarea unei erori din simplă neglijență, fără rea-credință, nu constituie dol (însă, într-o asemenea situație, partea indusă în eroare din neglijența celeilalte părți va putea să solicite despăgubiri, iar în măsura în care sunt îndeplinite cerințele erorii, actul juridic va putea fi desființat pentru acest viciu de consimțământ); lipsa discernământului și dolul sub forma captației se exclud, datorită incompatibilității lor; (Tribunalul Hunedoara, dec. Civ. nr. 98/1982. în R.R.D. nr. 2/1983, p.63) nu există dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte.
5.2.3. Cerințele dolului
În conformitate cu reglementării anterioare, se admitea că, pentru a fi viciu de consimțământ, dolul trebuia să îndeplinească două cerințe, simultan: să fie determinant pentru încheierea actului juridic și să provină de la cealaltă parte.
Așa cum am menționat deja, art. 1214 alin. (2) C.civ. Permite anularea actului juridic pentru dol și în cazul în care eroarea provocată nu a fost esențială, ceea ce înseamnă că, în actuala reglementare, nu mai este necesar ca dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic, adică, chiar și în situația în care manoperele frauduloase întrebuințate de una dintre părți nu au determinat însăși încheierea actului juridic, ci numai acceptarea de către parte cealaltă a unor clauze mai puțin favorabile, se va putea invoca nulitatea relativă a actului juridic.
Noul Cod civil nu mai menține diviziunea tradițională existentă între dolul principal care purta asupra unor împrejurări importante ale actului juridic civil și care atrăgea sancțiunea nulității relative si dolul secundar care viza doar elemente secundare ale actului juridic și nu influența validitatea acestuia dar pentru care se puteau solicita daune-interese. În prezent dolul incident poate antrena anularea actului juridc.
Prin urmare, singura cerință a dolului, care se desprinde din art. 1214 alin. (1) C.civ. [„(…) manoperele frauduloase ale celeilalte părți (…)”], art. 1214 alin. (3) C.civ. [„contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți”] și art. 1215 alin. (1) C.civ. [„partea care este victima dolului unui terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului”], este ca dolul să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți sau de la un terț, însă în acest din urmă caz numai atunci când cocontractantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența dolului și independent de anularea contractului, autorul va raspunde pentru prejudiciile ce vor rezulta
Cerința își are originea în dreptul roman – si nihil în ea re dolo malo auli agerii factum sit neque fiat. Chiar dacă, din această cerință ar rezulta că dolul este aplicabil doar în cazul actelor juridice bilaterale, deoarece numai în cazul acestora se poate vorbi de „cealaltă parte”, este de reținut faptul că dolul (sub forma captației sau sugestiei) poate fi întâlnit și în cazul actelor juridice unilaterale, într-un asemenea caz, desigur că nu mai este necesară îndeplinirea cerinței în discuție, această soluție sprijinindu-se și pe un argument de topografie a textelor, în sensul că art. 1214-1215 C. civ. Sunt așezate în Capitolul I, Titlul II al Cărții a V-a, consacrat nu actelor juridice în general, ci contractelor, iar, în privința actului juridic unilateral, art. 1325 C.civ. stabilește că, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale. De altfel, cu referire la un anumit act juridic unilateral, art. 1039 alin. (2) C.civ. Prevede că „dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare și nici nu au fost cunoscute de către acesta.”
Subliniem că, în cazul actelor juridice bilaterale, dacă nu ar fi îndeplinită această cerință a dolului, actul juridic civil este totuși anulabil în măsura în care ar fi întrunite cerințele erorii. Dacă însă nu sunt îndeplinite cerințele erorii, victima dolului comis de un terț are la îndemână numai o acțiune în despăgubire împotriva terțului, autor al dolului [art. 1215 alin. (2) C.civ.], nu însă și împotriva celeilalte părți contractante, care este străină de dolul în cauză.
5.2.4. Sancțiune
Așa cum a rezultat deja din cele menționate mai sus, sancțiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic civil, dar actul poate fi confirmat de victima dolului tacit sau expres însă acest lucru nu împiedică dreptul de a cere daune- interese. Întrucât dolul are o natură juridică dublă, de viciu de consimțământ și de faptă ilicită a autorului manoperelor dolosive, poate constitui temei atât pentru anularea actului juridic cât și pentru o acțiune în despăgubire. Dolul așadar dă naștere la aceste doua acțiuni independente, rezultând faptul că nu pot fi exercitate împreună prin aceeași cerere de chemare în judecată.
La fel ca și în cazul erorii, nu este necesar ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului juridic bilateral (sau plurilateral). În situația în care ar exista reciprocitate de dol, atunci fiecare parte are dreptul să ceară anularea actului pentru dolul a cărui victimă este, deci, spre deosebire de dreptul privat roman, în care se admitea compensația (dolus cum dolo compensatur ori si duo dolo mato fecerint, invicem de dolo non agent -dacă două persoane sunt de rea-credință una față de cealaltă, niciuna nu va putea să exercite acțiunea care izvorăște din doi), dolul uneia dintre părți nu poate fi anihilat de dolul celeilalte părți.
Precizăm că existența elementului material în structura dolului justifică și exercitarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, utilizarea de mijloace frauduloase constituind o faptă ilicită. În acest sens, art. 1257 C.civ. dispune că „în caz de violență sau dol, cel al cărui consimțământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, și daune-interese sau, dacă preferă menținerea contractului, de a solicita numai reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit.”
Așadar, victima dolului are la îndemână două acțiuni, anume, pe de o parte, o acțiune în declararea nulității relative a actului juridic, iar, pe de altă parte, o acțiune în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuințarea de mijloace frauduloase în scopul inducerii sale în eroare. Aceste două acțiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât anularea contractului, cât și despăgubiri.
Indiferent dacă dolul a vizat un element hotărâtor sau nu pentru încheierea contractului, victima dolului poate opta pentru menținerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestațiilor, ținându-se astfel cont de prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a dolului. Chiar dacă art. 1257 C.civ. se referă doar la reducerea prestației celui al cărui consimțământ a fost viciat prin dol, mentionez că este posibilă și majorarea prestației celeilalte părți. Mai exact, este vorba de aplicarea principiului reparării în natură a prejudiciului în materia răspunderii civile, în sensul că repararea constă tocmai în înlăturarea prejudiciului produs.
Trebuie reținut că, potrivit art. 1265 alin. (3) C.civ., confirmarea (adică renunțarea, expresă sau tacită, la dreptul de a invoca nulitatea relativă) unui contract anulabil pentru vicierea consimțământului prin dol sau violență nu implică prin ea însăși renunțarea la dreptul de a cere daune-interese la care partea este îndreptățită.
În sfârșit, mai adăugăm că, întrucât dolul este o eroare provocată, nu excludem nici aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 1213 Cod civil adică cele referitoare la adaptarea contractului.
5.2.5. Proba dolului
Întrucât dolul nu se prezumă conform [art. 1214 alin. (4) C.civ.], persoana care solicită anularea actului juridic pe motiv că a avut consimțământul viciat prin dol trebuie să facă dovada dolului.
Fiind un fapt juridic stricto sensu, dolul poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv proba testimonială și prin prezumții. Spre deosebire de probă erorii, dovada dolului este mai ușor de făcut datorită elementului său material. Dolul prin reticență prezintă o dificultate probatorie diferită.
Pe de altă parte, datorită originii sale delictuale proba erorii dolosive este relativ mai ușoară prin intermediul prezumțiilor simple. Din acest motiv se susține în doctrină că in unele situații este posibil să se invoce dolul pentru anularea contractului chiar și în situația în care eroarea poartă asupra substanței obiectului ori a identității sau calitățiilor partenerului contractual pentru că sunt aceleași consecințe și anume anularea contractului.
5.3. Violența
5.3.1. Noțiune
Noțiunea de violenta dacă este privită din perspectiva dreptului civil violenta este pe de o parte un delict civil pentru cel care o săvârșește și pe de altă parte este acel viciu de consimțământ pentru cel împotriva căruia este exercitată și care constă în amenințarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă, fără drept, o temere cu scopul de a-l determina să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
De la inceput vom preciza că atunci când este vorba de a reprima vinovăția, aceasta trebuie să fi avut loc, intr-un mod obiectiv, de o gravitate suficientă această analiză se va face printr-o apreciere in abstracto. Dacă însă este vorba de o analiză a libertății consimțământului, aceasta se va face in concreto, adică subiectiv.
În practică s-a constatat însă că subiectivitatea prevalează asupra obiectivității, adica putem spune că se cercetează in concreto daca violența ce a fost exercitată a fost destul de gravă pentu a determina consimtământul dat.
5.3.2. Clasificarea violenței
Violenta poate fi clasificată în funcție de două criterii, anume natura răului cu care se amenință și caracterul amenințării.
a) din perspectiva vicierii consimțământului, după natura raului, a cosntrângerilor violența poate fi clasificată astfel:
– violența fizică
– violenta morală
– violenta economică
Violența fizică (vis) există atunci când amenințarea cu un rău privește integritatea fizică a persoanei ori bunurile sale.
În timp ce violență fizică afectează integritatea fizică a persoanei sau a bunurilor proprii ori ale rudelor sale, violența morală afectează valorile morale precum demnitatea, onoarea, reputația, cinstea ori sentimentele unei persoane. Cât privește amenințarea fizică, atunci când victima este redusă la o simplă unealtă, forțându-i-se mâna care scrie un act, ne aflam în prezența lipsei de consimțământ și nu a vicierii acestuia dar este supusă aceleași sancțiuni, respectiv nulitatea relativă. În situația amenințării morale, așa cum precizează aceeași autori citați anterior, nu este nevoie ca ele să se înfăptuiască prin realizarea răului proferat, așa cum ele pot avea ca și țintă atât pe contractant cât și pe rudele acestuia. Prin urmare nu orice stare de temere poate atrage anularea actului
Potrivit art. 1219 NCC “Simpla temere izvorâtă din respect, fără a fi fost violentă, nu atrage anularea contractului”. Se observă și o preocupare, atât a doctrinei cât și a jurisprundenței de a extinde înțelesul de violență, această tendință fiind preluată și de noul Cod civil.
În doctrina noastră interbelică, s-a subliniat, pe drept cuvânt, că violența constituie viciu de consimțământ ,,numai când lasă o oarecare libertate victimei, adică atunci când victima își dă consimțământul de teama durerii fizice sau morale c ear rezulta pentru ea dacă ar refuza să consimtă. Între doua rele: a consimți sub imperiul violenței sau a suferi urmările refuzului de a consimți, victima allege prima alternativă. Consimtământul există deci, dar este viciat findcă nu este liber”
Violenta economică poate fi motiv de anulare a actului juridic atunci când a fost încheiat sub imperiul presiunii exercitate de poziția dominantă a cocontractantului sau de starea de dependența economică, întâlnite mai ales în raporturile dintre comercianți și consumatori, concretizate în clauze abuzive. De pildă, a fost anulat, contractul de munca încheiat de o persoană aflată într-o stare de necesitate ca urmare a îmbolnăvirii grav a unui parinte ceea ce a determinat-o să accepte orice clauze dezavantajoase datorită nevoi urgente de mijloace materiale.
Violența morală există atunci când amenințarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane sau ale uneia apropiate acesteia.
Exemplu: în jurisprundență s-a concluzionat că este supus violenței reclamantul care, contractând cu pârâtul clădirea unei case, primește arvună 5000 lei și este chemat apoi la șeful de post de către pârat (care voiește a reveni asupra convenției) și este determinat sub amenințarea arestării a semna o chitanță de imprumut pentru 5.000 lei, suma reprezentând chiar arvuna dată.
b) în raport de caracterul amenințării, se deosebește între amenințarea legitimă și amenințarea nelegitimă. Amenințarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de consimțământ. Ca exemplu, se citează cazul în care creditorul îl amenință pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu își execută de bunăvoie obligația. Însă, așa cum s-a decis constant în jurisprudența mai veche, dacă amenințarea cu exercitarea dreptului la acțiune a fost un prilej pentru creditor de a obține un avantaj exagerat și injust, atunci este vorba de o violență care viciază consimțământul. Această soluție a fost preluată de noua reglementare în art. 1217 din Noul Cod Civil, potrivit căruia, „constituie violență și temerea insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcută cu scopul de a obține avantaje injuste.”
Amenințarea nelegitimă (injustă) cu un rău urmărește să inducă o temere fără drept, prin urmare constituie viciu de consimțământ, atrăgând astfel nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.
5.3.3. Structura violenței
Violența viciu de consimțământ este alcătuită din două elemente:
– Un element obiectiv (exterior), care constă în amenințarea cu un rău;
– Un element subiectiv (intern), ce constă în inducerea (insuflarea) unei temeri persoanei amenințate.
În legătură cu elementul obiectiv, precizăm că amenințarea poate să privească un rău de natură patrimonială (de exemplu, distrugerea unui bun, sistarea unor plăți), un rău de natură fizică (de exemplu, vătămarea integrității corporale, omor ) sau un rău de natură morală (spre exemplu, compromiterea reputației, părăsirea, dezvăluiri nedorite).
După cum rezultă din art. 1216 alin. (2) și alin. (3) din noul Cod civil, răul cu care se amenință poate să vizeze fie persoane, fie bunuri. În categoria persoanelor la care se referă răul ce produce temerea intră nu numai persoana victimă a violenței, deci cea cu care se încheie actul juridic sub imperiul temerii, ci și soțul său, după caz, soția, descendenții și ascendenții acesteia, precum și orice altă persoană apropiată, deci o altă persoană de care cel amenințat este legat de o temeinică afecțiune.
Cât privește elementul subiectiv, este de observat că ceea ce viciază voința este tocmai temerea insuflată victimei, teamă care dă naștere motivului determinant care alterează hotărârea victimei de a încheia actul în scopul de a evita răul. Astfel putem spune că, dacă nu ar fi existat violența, adică dacă consimțământul era liber și neviciat, actul juridic nu s-ar fi încheiat.
Ar putea constitui violență chiar amenințarea cu un rău viitor, în măsura în care s-ar insufla o temere considerabilă și prezentă la încheierea actului juridic.
La fel ca și în cazul celorlalte vicii de consimțământ și în cazul violenței sancțiunea este nulitatea relativă a actului respective. Este de menționat că violența nu va mai putea fi invocată ulterior dacă victima confirmă, expres sau tacit, actul juridic ori dacă acțiunea s-a prescris. Totodată violența nu va putea fi invocată dacă este ulterioară incheierii contractului.
5.3.4. Condițiile violenței (Cerințele violenței)
Pentru că violența să constituie viciu de consimțământ și să antreneze anulabilitatea contractului ea trebuie să aibă o anumită gravitate, să fie de natura de a suprima practic libertatea de a acționa a victimei, ceea ce înseamnă că trebuie întrunite cumulativ anumite cerințe:
a) amenințarea să fi fost injustă, adica ,,fără drept”
b) amenințarea să fi fost determinantă pentru hotărârea încheierii actului juridic
5.3.4.1. Elementul material al violenței. Amenințarea
Afirmația clasică potrivit căreia violența constituie viciu de consimțământ nu este exactă, pentru cel puțin două motive: în primul rând pentru că violența afectează doar libertatea de voință, nu însăși voința, care, deși constrânsă, rămâne conștientă. Spre deoesebire de eroarea esențială sau cea provocată prin dol, care deformează realitatea determinând o falsă reprezentare a celui care încheie contractul, în cazul violenței victima, rămâne conștientă de ce face, dar fiind confruntat cu perspectiva unui rău fizic sau moral alege răul cel mai mic.
Potrivit art. 1206 NCC, ,,consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență”.
Dacă se poate vorbi de un viciu în această materie, nu violența este acela, ci temerea insuflată, efectul violenței în planul subiectivității celui care încheie contractul. În dreptul roman, acțiunea prin care era reprimată violenta (vis) se numea actio quod metus causa, fiind vizata temerea (metus) ca delict și nu violența. Dacă, atât vechiul nostru Cod Civil cât și Codul Civil francez se raportează la violență și nu la viciu de consimțământ propriu-zis este pentru că ambele regelementări au în vedere violența văzută ca un caz de nevalabilitate a consimțământului, așa cum prevedea la art. 953 C.civ., după modelul de la art. 1109 C. Civ. Fr. Aceeași calificare o găsim și la principalul proiect de codificare.
Prin urmare, distincția dintre violența fizică și cea morala este mai puțin importantă pentru aprecierea temerii, importantă fiind doar gravitatea acesteia, aptitudinea ei de a convinge partea amenințată că dacă nu va consimți la încheierea contractului, viața, integritatea fizică sau morală a persoanei sale, ori bunurile acesteia vor fi supuse unui pericol grav și iminent. Aprecierea îndeplinirii acestei condiții o poate face doar judecătorul investit cu anularea contractului, în raport cu datele fiecărei spețe în parte. Prin urmare, noțiunea de definit n-ar trebui să fie violența ci doar teama, după care, într-o succesiune firească a enunțurilor, ar trebui să fie caracterizată gravitatea temerii, cum vom arăta în cele ce urmează. Chiar dacă felul constrângerii este mai puțin important decât temerea indusă părții care încheie contractul, o definiție a acesteia trebuie să aibă ca punct de plecare faptele prin care se poate insufla ea.
5.3.4.2. Gravitatea temerii
Pentru a putea constitui temei legal al anularii contractului, violenta trebuie să fie determinată, asta înseamnă că în lipsa temerii insulflate, fără drept de celalata parte sau de un terț, partea amenințată nu ar fi încheiat contractul respectiv. Sunt de acord cu auutorul citat anterior care afirma că, din faptul că un contract a fost încheiat sub imperiul temerii nu rezultă neparat ca o astfel de stare a fost și determinantă la încheierea contractului respectiv. Prin urmare se considera că această cerință, a caracterului determinant al violenței ar fi trebuit să fie explicit precizat așa cum se găsește în alte texte de lege.
Pe de altă parte, alăturarea celor două caracterizări ale temerii sub care se încheie contractul ca fiind, justificată” și în egală măsură, fără drept” creează, o reacție de respingere spontană, fiind puțin obișnuit ca ceva justificat să fie totuși produs fără drept. Dacă în acest caz temerea este justă, ar urma să ne întrebăm când poate fi ea, injustă”. Or asemenea exerciții de imaginație ar putea fi evitate dacă însăși caracterizarea temerii ca fiind justificată ar lipsii, având în vedere că prevederea de la alin (2) al normei pe care o analizăm tocmai aceasta face, arată cât de gravă trebuie să fie temerea insuflata celui care încheie contractul pentru a constitui motiv de anulare. Distincția între just și injust, în această materie, ar trebui să privească exclusiv constrângerea exercitată asupra părții care încheie contractul și nu temerea provocată acesteia. Temerea trebuie doar caracterizată sub aspectul gravitații ei, a aptitudinii pe care a avut-o în provocarea emoției sub care partea amenințată încheie contractul. Or, în condițiile în care prevederea de la art. 1216 din NCC este suficient de lămuritoare privind valorile supuse amenințării, justificarea temerii este implicit evidențiată, făcând inutilă caracterizarea ei din cadrul definiției.
Acest caracter determinant al violenței am putea spune că este legat de gravitatea temerii insuflate părții care încheie contractul respectiv. Conform noi reglementări, anularea contractului este posibilă doar dacă, temerea insuflată este de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimțământului sau, viața, persoană, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse grav și iminent unui pericol.
Aprecierea gravitații temerii insuflate se face in concreto, adică, tinânâd seama de vârstă, starea socială, snatatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenta, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului’, criterii precizate de Noul Cod civil.
5.3.4.3. Obiectul amenințării
În ceea ce privește obiectul acesteia, alin. (2) al art. 1216 enumerarea valorilor de la art. 30 din Codul elvețian al obligațiilor: ,,viața, persoană, onoarea sau bunurile”, ceea ce nu o face mai puțin criticabilă. Este inadecvată, pentru că, termenul ,,persoană” subsumează toate valorile personale ale acesteia, printre care viața și onoarea. Orice inventariere al acestei valori nu poate fi decât incompletă. Spațiu de vulnerabilitate al oricărui subiect de drept poate fi acoperit prin sintagmă, ,,persoana și bunurile sale”, exprimare însușită de Codul civil francez prin art. 1112 și Codul nostru civil la art. 956. Aceeași formulă este uzuala și în cadrul doctrinei de drept civil, fiind preluată de atât de codul civil din Quebec, la art. 1402, care are în vedere ,,temerea unui prejudiciu serios ce poate aduce atingere, persoanei și bunurilor uneia dintre părți” dar și de proiectele franceze de reformă a dreptului contractelor. Dar, aceasta enumerare care nu este doar exemplificativă, cum s-ar fi cuvenit, este și inexactă, pentru că nu doar valorile menționate pot fi afectate prin violență ci și multe altele, cum ar fi: demnitatea, imaginea, credibilitatea etc.
Potrivit art. 1216 alin. (2) NCC, pot fi expuse unui pericol grav, alin. (3) al aceluiași articol prevede că: ,,violenta paote atrage anularea contractului și atunci când este indrepatat împotriva unei persoane apropiate precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părți al cărui consimțământ a fost viciat”.
O primă discuție privește cercul persoanelor apropiate, anume dacă trebuie să avem în vedere doar pe cele enumerate de lege, respectiv soțul și rudele apropiate sau dacă soluția anularii contractului ar putea fi admisă și în situația amenințării altor persoane apropiate celui care încheie contractul sub imperiul temerii. Sub vechiu cod civil, doctrina noastră de drept civil s-a pronunțat în favoarea extinderii persoanelor vizate prin includerea celor pentru care partea care încheie contractul nutrește o anumită afecțiune, tendința însușită de Proiectul Codului civil din anul 1971 prin art. 110, potrivit căruia ,,contractul este anulabil dacă, violenta folosită a putut să-i inspire teamă hotărâtoare ca persoană șa sau bunurile sale, sau o altă persoană apropiată lui ori bunurile acesteia… sunt amenințate, în mod licit de un rău imediat și însemnat”. Faptul că, spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod civil introduce sintagmă, ,,persoane apropiate” într-o enumerare, de această dată exemplificativă, am putea spune că ar însemna argumentul unei interpretări extensive a textului. Numai aceste exemple oferite de nou Cod civil privind persoanele apropiate vizează aceeași categorii clasice, pe soț, soție și rudele nominalizate, astfel ca unei eventuale interpretări extensive a textului i s-ar putea opune regula de interpretare în claris non fit interpretatio. Cu toate acestea totuși sunt opinii, care citesc noul text în sensul lărgirii cercului de persoane avute în vedere.
Astfel pronunțându-se favorabil acestei interpretări autorii consacrați de drept civil avansează doar supoziții privind intenția redactorilor, exprimându-se în termeni dubitativi, se pare că acesta este și soluția pentru care au optat redactorii Proiectului noului Cod civil. Aemenea propuneri ar fi fost evitate dacă textul nromativ s-ar fi limitat la nominalizarea persoanelor apropiate, renunțânndu-se la exemple. Astfel, ar putea fi incluse printre aceste persoane apropiate, atât logodnici, partenerii unei instituții consacrate de noul Cod civil, persoanele întreținute în fapt, pe concubini, față de care reacția dreptului a suferit modificări substanțiale, în Franța facând obiectul Pactului civil de solidaritate (Pacs) s.a.
O altă altă problemă de interpretare pe care o pune în vedere art. 1216 alin. (3) NCC este dacă noua reglementare are în vedere doar persoana apropiată supusă violenței sau și bunurile acesteia. Cum spre deosebire de prevederea de la alin. (2), cea care are în vedere atât persoană cât și bunurile, textul alin. (3) privește doar persoanele apropiate, s-ar părea că uhi lex non distinguit, nec nos distinguere debenus. Această discuție nu este nouă, ținând cont că și art. 956 din vechiul Cod civil avea în vedere violenta exercitată asupra persoanei sau averii sale, în timp ce, art. 957 C. Civ. privea doar violența exercitată asupra soțului său soției, asupra descendentiilor și ascendentiilor, nu și asupra averii acestora.
Deși au fost autori care au interpretat restrictiv art. 957 C. civ. potrivit cărora victima violenței este, ,,persoana și nu averea ei”, tendința doctrinei și a jurisprundenței este de a include în obiectul amenințării nu doar persoanele apropiate celui care încheie contractul ci și bunurile acestora, soluție de altfel consacrata de Codul civil Quebec și care se regăsește în Anteproiectul Catala, putând fi preluată și de noul nostru Cod civil.
5.3.4.4. Caracterul injust al amenințării
Dreptul nu tolerează violența decât atunci când este folosită pentru apărarea proprie, a altora sau a unui injust interes al comunității. Simpla exercitare a unui drept sau a mijloacelor procesuale menite să restabilească dreptul încălcat nu are a fi de nimic suspectat. Dimpotrivă, legea oferă titularului dreptului subiectiv încălcat mijloace juridice de restabilire a acestuia.
Contractul este anulabil doar când asemenea mijloace, deși legitime, au fost direcționate în vedere încheierii acestuia prin constrângere, procurându-i autorului un avantaj injust. Astfel, formularea plângerii penale pentru săvârșirea unei infracțiuni este un demers legal. Când însă o asemenea procedură are ca finalitate obținerea de la cel împotriva căruia s-a depus plângerea un avantaj, persoana reclamată va putea cere anularea acestui angajament, dacă el a fost dat sub presiunea temerii privind consecințele penale ale plângerii depuse.
Așa cum am mai preicizat pentru ca amenințarea să poată fi invocată drept temei al anularii contractului trebuie ca aceasta să aibă caracter injust. În timp ce violență fizică nu poate fi decât nelegitimă în dreptul civil, violenta poate fi și legitimă. Astfel, notificarea pe care o face creditorul debitorului, deși constituie amenințare de natură să îi provoace acestuia o stare de temere, ea reprezintă o constrângere morală legitimă, în timp ce amenințarea prin care se urmărește un anumit avantaj avantaj, cum ar fi de pildă tripulu sumei datorate, este evident una nelegtimă.
5.3.5. Temerea reverențiară
Conform art. 1219 NCC, simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violentă, nu atrage anularea contractului. Așa, cum am observat, pentru ca temerea să fie aptă de a antrena anularea contractului ea ar trebui să fie insuflată, să fie indusă prin fapte de constrângere fizică sau morală ori să fie determinate de starea de necessitate. Spre deosebire de temerea indusă părții, simpla temere reverențială este cea care este generată de o anumită raportare față de persoana căreia îi datorează respect, considerație, reverență, afecțiune.
Asemenea raporturi detetrmină din partea celui care încheie contractul o anumită rezervă în a-și exprima opoziția față de un contract care se încheie. Codul civil francez prevede, în mod limitativ la art. 1114 persoanele față de care poate opera temerea reverențială: tatăl, mama, alt ascendent.
Sub aspect terminologic, este impropriu spus că acest viciu “atrage” nulitatea, pentru că o asemenea sancțiune nu este declanșată în mod automat. Mai exact, prezența oricărui viciu de consimțământ deschide doar calea anularii, urmând ca în temeiul principiului disponibilității, partea să decidă dacă atacă sau nu contractul respectiv. Totodată putem preciza că nici noțiunea ,,fără să fi fost violența” nu este cea mai potrivită, deoarece nu se pune problema existenței vreunei șcene de violență ci doar temerea să nu fi fost determinată prin acte de violență.
Dar, deosebit de aceste aspecte care țin de forma enunțurilor, pe fond, ne-am putea pune problema unității practice a acestei prevederi, în condițiile în care ne aflăm în fața unei simple temeri, neindusă neapărat prin violență, și care nu se plasează în ipoteza avută în vedere de definiția acestui viciu de consimțământ. În ce privește autorii nostri sunt de părere că, deși se bucură de o îndelungată tradiție, prevederea de la art. 1219 NCC este ușor superfluă. Acesta poate fi motivul pentru care proiectele europene de codificare a dreptului contractual putem spune că o evită.
5.3.6. Starea de necesitate o nouă formă de violență
Noul Cod civil se raportează la starea de necessitate ca o nouă ipoteză de violență, fără să o definească. Potrivit art. 45 alin. (2) – (3) C. pen., ,,este în stare de necessitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obsetesc. Nu este în stare de necessitate persoana care în momentul când a săvârșit fapta și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”.
Foarte general, starea de necesitate presupune cazul în care, fără să fi fost amenințată de cineva anume o persoană nu poate să nu încheie un act juridic (să contracteze).
Starea de necesitate înseamnă situația unei persoane care nu își poate salva interesele legitime sau ale altuia decât comițând un act delictual, ea presupune o situație critică care in fapt abolește alegerea mijloacelor și justifică chiar și o soluție exagerată, în mod rezonabil fiind chiar singura de natură să salveze un interes legitim. Starea de necesitate nu trebui confundată cu starea de nevoie, deoarece aceasta din urma poate atrage în diferite cazuri leziunea dar nu violența.
În concluzie am putea afirma că, starea de necesitate este asimilată violenței, astfel făcând anulabil contractul încheiat de o parte în vederea de a salva valorile mai sus arătate. Astfel condiția sub care contractul va fi anulat este însă aceea că cealaltă parte să fi profitat de aceasta împrejurare.
În motivarea amendamentului, autorii acestuia afirma că, atunci când o persoană consimte la incheieirea unui contract ce conferă altuia un avantaj excesiv sub presiunea unei amenințări care nu provine de la o altă persoană, ci dintr-un eveniment exterior, această amenințare nu constituie violența în măsura în care cealaltă parte este de buna-credință. Nu va fi buna-credință, spre exemplu, cel care provoacă, întreține sau amplifică starea de necesitate’.
5.3.7. Observații privind reglementarea stării de necesitate
Noul Cod civil include starea de necessitate printre cazurile de violență, dar cu o reglementare contradictorie și insuficient elaborate.
Noua prevedere ne apare ca un text stingher, necorelat cu celelalte prevederi legale. Explicația acestei necorelări este dată de succesiunea în timp a noilor prevederi legale. Enunțul de la art. 1218 NCC a fost introdus printr-un amendament ulterior adoptării Proiectului noului cod civil de Senat la data de 13.09.2004. Autorii acestui amendament consideră că, există în egală măsură violență atunci când o parte se angajează sub imperiul unei stări de necesitate sau chiar de dependența, dacă cealalată parte exploatează situația de slăbiciune obținând din această convenție un avantaj manifest excesiv. Or, dacă intentia autorilor a fost să asimileze starea de necesitate violenței, prima operație care s-ar fi cuvenit făcută ca urmare a acestei intervenții pe texte, era aceea a reformulării enunțului de la art. 1216 alin. (1), în condițiile în care ,,temerea sub care a fost încheiat contractul nu mai poate fi, inudusă, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț ci poate fi, în egală măsură, provocată de presiunea stării de necesitate în care s-a aflat partea care a încheiat contratul.”
Este de precizat faptul că o parte, în situația în care o parte a profitat de starea de necesitate nu poate însemna neapărat că i-ar insufla celeilalte părți starea de temere. Ea nu face nimic de natură a convinge pe celălalt cocontractant să accepte condițiile contractuale, legea impunând doar simpla cunoaștere a contextului în care cealaltă parte a încheiat contractul, împrejurare de care să fi profitat doar.
Astfel, noul legiuitor a avut de optat între soluția asimilării stării de necesitate violenței sau aceea a includerii ei în cadrul leziuni, ca o leziune calificată. Odată aleasă prima opțiune, prevederile normative privitoare la starea de necesitate ar fi trebuit să fie armonizate cu cele ale violenței.
O dată asimilată starea de necesitate violenței, prevederea de la art. 1205 NCC potrivit căreia, ,,consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență” nu mai corespunde noii configurații a violenței. Temerea sub care se încheie contractul nu mai este doar cea, indusă fără drept de cealaltă parte, putând fi creată și de starea de necesitate în care se afla partea care contractează. În aceste condiții simpla constrângere care inspiră o teamă de proporțiile menționate în text, poate fi suficientă pentru anularea contractului respectiv, așa cum se prevede, de exemplu, în art. 1114 din Anteproiectul Catala: „este violența când partea se angajează sub presiunea unei constrângeri care îi inspira teamă de a expune persoana sau bunurile sale ori ale apropiațiilor la un rău considerabil”. Este o formulă preferabilă tocmai pentru că nu se mai limitează cauzalitatea temerii, ea nemaifiind nici, insuflată și nici, indusă fără drept de cealalata parte.
Condiția ca cealalată parte să fi, profitat de acea împrejurare este echivocă și ca urmare nelamuritoare, pentru că nu sugerează în ce constă profilul vizat. Verbul, „a profita” nu are o conotație exclusivă. Până la urmă, orice contract, mai ales cel sinalagmatic, considerăm că „profita” ambelor părți. Teoretic, o parte ar putea profita de starea de necesitate doar prin simpla încheiere a unui contract, care altfel nu ar fi fost posibil, la fel cum profitul s-ar putea concretiza în obținerea unor avantaje.
Pe de altă parte, în cadrul stării de necessitate se întâlnesc psihologia cu morala. Psihologic, constrângerea care rezultă din eveniment alterează oarecum libertatea consimțământului, moral există vinovăție nu pentru că se contractează cu o persoană care nu poate să nu o facă, ci pentru că se exploatează starea de necessitate în care se găsește victima.
Însăși condiționarea anulări contractului încheiat sub imperiul stării de necesitate de profitul obținut de cealaltă parte este discutabil. Odată ce se admite anularea contractulului doar pentru că a fost încheiat sub imperiul unei temeri justificate, aceeași rațiune comandă o soluție similară și pentru contractul încheiat în starea de necesitate, asimilată violenței (ubi eadem est rațio, eadem soluțio debet esse).
Faptul că, în actuala înfățișare a textului din NCC, temerea trebuie indusă de cealalată parte sau chiar de un terț, n-ar trebui să schimnbe fundamental datele problemei, cu atât mai mult cu cât, așa cum am văzut, armonizarea prevederilor impune renunțarea la condiția finală a textului pe care îl examinăm.
Sub un alt aspect, rațiunea pentru care sunt sancționate viciile de consimțământ operează indiferent de, vinovația celui care exercita violența. Ceea ce ar trebui să intereseze, este doar aptitudinea evenimentului exterior de a vicia, în mod obiectiv, consimțământul. Fundamentul acesto vicii de consimțământ ține, în primul rând, de protecția juridică a voinței celui care se obligă.
De aceea, condiționarea anularii actului încheiat sub imperiul constrângerii de bună sau rea-credință a celui care a profitat de starea de necesitate nu pare a fi un semn de progres.
Soluția ce corespunde rațiunii pentru care au fost instituite mai exact viciile de consimțământ, este aceea de a sancționa orice viciu de voință, dorit sau nedorit de partea care l-a determinat.
5.3.8. Proba violenței
Indiferent dacă este privită drept cauză a temerii sub care a fost încheiat contractul supus anularii pentru viciu de consimațământ sau ca un simplu delict, care a antrenat sau nu anularea contractului, amenințarea este un fapt juridic și deci poate fi probata cu orice mijloc de probă. În această situație este admisibilă atât proba cu martori cât și cea cu prezumții, aceasta din urmă operâd în special în cazul aprecierii gravității temerii atunci când amenințarea a fost îndreptată împotriva unor persoane apropiate.
Atunci când violență este îndreptată împotriva unei persoane apropiate judecătorul va face o apreciere în fapt a circumstanțelor, respectiv trebuie să dovedească legătura de afecțiune și motivele care au făcut ca amenințarea să insufle o temere părții contractante.
5.3.9. Sancțiune
Sancțiunea care intervine în cazul violenței este, așa cum rezultă din art. 1216 alin. (1) C.civ. „nulitatea relativă a actului juridic”.
Prin excepție, s-a apreciat ca, violenta poate atrage și nulitatea absolută a actului juridic, anume atunci când, din cauza ei, consimțământul lipsește cu desăvârșire, spre exemplu, o persoană este silită să semneze înscrisul constatator al unui act juridc, prin aceea că alte persoane îi țin și îi conduc mâna. Se observa că, în acest exemplu, este vorba mai mult de o violentă, ca viciu de consimțământ, care, în sensul Codului civil, presupune doar amenințarea, nefiind însă necesară și exercitarea unor acte materiale de violență.
Ca și în cazul dolului, existența unui element obiectiv în structura violenței justifică și exercitarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală (art. 1257 C.civ.). Cele două acțiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât anularea contractului, cât și despăgubiri.
Același art. 1257 C.civ. permite victimei violenței să opteze pentru menținerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestațiilor, ținându-se cont de prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a violenței.
În sfârșit, așa cum am arătat, în cazul dolului, și în cazul violenței renunțarea, expresă sau tacită, la dreptul de a invoca nulitatea relativă, nu implică, automat, renunțarea la dreptul de a cere daune-interese [art. 1265 alin. (3) C.civ.].
În principiu, dreptul la acțiune se prescrie în termenul de 3 ani de la data încetării violenței [art. 2529 alin. (1) lit. a) C. civ.]. Acest termen curge din ziua ]n care violența a încetat.
5.3.10. Daune-interese
Deoarece violența este întâi de toate, delict, ea produce așa cum am precizat anterior efecte specifice răspunderii delictuale. NCC prevede că, independent de anularea contractului, autorul violenței răspunde pentru prejudiciile care rezultă.
Acest enunț este așezat în cadrul unei norme care vizează toate ipotezele de anulare pentru violență, motiv pentru care trebuia să i se aloce un articol distinct.
Cat privește caracterul, „independent” al acțiunii în pretenții, el trebuie înțeles doar în sensul că o asemenea acțiune este admisibilă și nu că soluția pronunțată în aularea contractului nu ar avea nicio legătură cu o evntuală acțiune în despăgubiri. De cele mai multe ori, prejudiciul invocat de victimă este condiționat de existența delictului, de amenințare iar acțiunea în daune are ca obiect, prejudiciul pe care nulitatea contractului nu l-a reparat în mod complet.
Dacă sunt și cazuri când amenințarea poate fi privită independent de anularea contractului, atunci când, de exemplu au fost afirmate în public fapte neadevărate care urmau să fie sesizate organelor competente, prejudiciul suferit de victimă este autonom, neavând legătură cu anularea contractului. Pentru aceleași motive, în situația în care contractul, deși anulabil, a fost confirmat de partea al cărui consimțământ a fost viciat, dreptul de a pretinde prejudiciul suferit prin amenințare subzidă, urmând să se facă dovada existenței acestuia.
De accea, mai exact s-ar putea spune că acțiunea în răspundere delictuală este subsidiară sau că deosebit de acțiunea în anulare, victima are deschisă și calea acțiunii în daune interese pentru alte prejudicii cauzate părții care a încheiat contractul și care n-au fost reparate prin repunerea părților în situația anterioară în acțiunea de anulare.
Când doctrina se referă la acest aspect, afirmă că „nulitatea contractului poate fi, însoțită” de condamnarea la daune interese. Este vorba, atât de restituirea prestațiilor executate în temeiul unui contract anulat dar și de alte eventuale prejudicii distincte cauzate prin violență.
5.4. Leziunea
5.4.1. Noțiune
Prin leziune se înțelege prejudiciul material suferit de una dintre părți ca urmare a încheierii unui contract. Ca regulă, leziunea constă în disproporția vădită de valoare între prestații, ce există chiar în momentul încheierii contractului.
Dacă în sens larg, leziunea este orice atingere, afectare a unui patrimoniu sau a unor valori morale care alcătuiesc personalitatea omului, în sens restrâns ea este prejudiciul produs ca urmare a unui dezechilibru între prestațiile contractuale, este o încălcare a justiției contractuale. În această ultimă accepțiune, leziunea interesează, în primul rând, obiectul obligației, reprezentând chiar motivul pentru care manualele recente de drept civil o situează în cadrul obiectului contractului, iar dacă este examinată ca viciu al voinței juridice, ea intersectează concomitent și consimțământul.
De-a lungul timpurilor soluțiile în materia care preocupă în prezent au fost diferite în raport de ierarhia valorilor avute în vedere de-a lungul fiecărei etape istorice. Dacă în dreptul roman formalist leziunea nu era, de principiu admisă, mai tazriu, în timpul lui lui Diocletian vânzătorul putea cere resciziune pentru leziunea ce reprezintă mai mult de jumătate din valoarea bunul vândut.
Consacrarea leziunii este opera gândiri canonistiilor Evului Mediu în concepția cărora fiecare prestație contractuală trebuie să aibă un preț just, ceea ce a făcut ca operațiile juridice care aduceau profit considerabil uneia dintre părți în defavoarea celeilalte să fie sancționate. Interesant de observat este că redactorii Codului civil roman, dovedindu-se mai mult preocupați de securitatea tranzacțiilor decât de jsutiția contractuală, n-au preluat aceasta prevedere, optând astfel pentru excluderea leziuni în raporturile dintre majori, așa cum și rezultă explicit din prevederea de la art. 1165 C. Civil.
Între timp, atât jurisprundența cât și doctrina europeană de drept civil, influențate totodată și de evoluția legsilativă în domeniul protecției consumatorilor și cel al concurenței, au devenit tot mai preocupate de redefinirea leziunii în contracte.
Așa se explică de ce noul Cod civil redefinește leziunea, renunțându-se la caracterul restrictiv al acesteia, astfel ca, potrivit art. 1221 „ Există leziune atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștiințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoare propriei prestații”.
În vechiul Cod cvil leziunea nu era în general o cauză de anulare sau de revizuire a contractului, deoarece chiar lezionar contractul trebuia executat. De aceea s-a remarcat că în acest caz „regula de drept merge împotriva regulii morale”, Asfel legiuitorul nu a admis anularea contractului decât în cazurile foarte rare, în trecut acest viciu se aplica doar unor categorii de minori, iar Codul civil anterior, spre deosebire de cel actual, nu trecea leziunea în rândul viciilor de consimțământ.
Noutatea Codului civil constă în aceea că actuala reglementare face din leziune o cauza de anulabilitate și pentru majori.
În doctrina noastră o asemenea propunere a mai fost avansată subliniindu-se că leziunea va trebui admisă desigur, restrictiv și pentru unele categorii de majori, de exemplu cînd victima ar fi o persoană ale cărei facultăți intelectuale sunt diminuate ( astfel nu poate să evalueze correct raportul dintre prestație și contraprestație), dar s-a mai precizat că leziunea ar uma să fie reținută doar atunci când lezionarul cunoaște diferența frapantă dintre prestațiiși o folsește în favoarea sa.
5.4.2.. Structura leziunii
Structura leziunii diferă în raport de concepția care stă la baza reglementarii ei.
În cadrul concepției subiective, leziunea presupune două elemente: un element obiectiv, ce consta în disproporția de valoare între contraprestații și un element subiectiv, constând în profitarea de situația specială în care se găsește cocontractantul.
În cadru concepției obiective, leziunea are un singur element, și anume prejudiciul material egal cu disproporția de valoare între contraprestații. Legislația noastră, mai exact noul Cod civil consacră ambele concepții.
Astfel, leziunea în cazul minorului are la baza concepția obiectivă. În consecință, cel ce invocă leziunea trebuie să dovedească numai paguba suferită de minor.
În cazul majorului leziunea beneficiază de o reglementare fundamentată pe concepția subiectivă, vădită disproporție de valoare între prestații nemaifiind suficientă, ci mai este necesar ca una dintre părți să profite la încheierea contractului de starea de nevoie, de lipsa de experiența ori de lipsa de cunostiinte a celeilalte părți.
5.4.3. Domeniu de aplicare
În ceea ce privește leziunea în cazul minorului, aceasta paote fi invocată dacă este vorba de un act juridic care îndeplinește următoarele condiții:
să fie un act juridic civil de administrare;
– să fie un act juridic bilateral, cu titlul oneros și comutativ;
– să fie încheiat de minorul între 14 și 18 ani singur (minorul cu capapcitate de exerrcitiu restrânsă), fără încuviințarea ocrotitorului legal;
– să fie păgubitor pentru minor, în sensul că prin acel act „minorul își asumă o obligație excesivă, prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor” [art. 1221 alin. (3) C.civ.]. Caracterul excesiv al obligației asumate de minor se apreciază însă tot prin raportare la momentul incheireii contractului.
Cât privește leziunea în cazul majorului, ca regulă, pot fi atacate actele juridice bilaterale, cu titlul oneros și comutative, indiferent dacă sunt de administrare sau de dispoziție, dacă, așa cum prevede art. 1221 alin. (1) C. civ., una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiența ori de lipsa de cunostiinte a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații”, alin. (2) al aceluiași articol stipulează că existența leziunii se apreciza și în funcție de natura și scopul contractului.
În cazul majorului, acțiunea în anulare este admisibila numai dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată, iar disproporția trebuie să subziste până la data cererii de anulare. Din împrejurarea ca art. 1222 alin (2) C. civ. se referă numai la acțiunea în anulare, s-ar putea trage concluzia, folosind și argumentul per a contrario, că, dacă partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune solicită reducerea obligației sale (sau, după caz, mărirea prestației celeilalte părți), nu ar mai fi necesar ca disproporția de valoare intre prestații să depășească limita fixată de acest text de lege.
Trebuie reținut că, potrivit art. 1224 C. civ., nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacția, precum și alte contracte anume prevăzute de lege, această dispoziție legală vizând sfera de aplicare a leziunii atât în cazul majorului, cât și în cazul minorului. Leziunea nu poate exista în contractele aleatorii deoarece în cadrul lor prestația uneia dintre părți depinde în existența sa de un eveniment viitor și incert.
5.4.4. Proba leziunii
Proba leziunii se poate face prin orice mijloc de probă, fiind o problemă de fapt, de la caz la caz, va trebui ordonată de judecător o expertiză tehinică pentru stabilirea dezechilibrului între prestațiile reciproce. Sub aspect probator, dacă în cazul celor majori este nevoie să se facă dovada că cealaltă parte a profitat de starea de nevoie în care s-a aflat victima, în cazul celor minori trebuie dovedită doar disproporția dintre prestații.
5.4.5.. Sancțiune
Art. 1222 alin. (1) C. civ. dispune că, „partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea să, anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor – interese la care ar fi îndreptățită”, însă textul are o redactare deficitară, deoarece, în funcție de situația concretă, partea leazata ar putea să solicite majorarea prestației celeilate părți.
Așadar, leziunea poate conduce la două sancțiuni alternative:
– nulitatea relativă;
reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestații.
Potrivit art. 1222 alin. (3) C. civ., „în toate cazurile, instanță poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații”, dispozițiile privitoare la adaptarea contractului în ipoteza erorii (art. 1213 C. civ.) aplicându-se în mod corespunzător. Desigur, textul de lege prezintă interes un practic în situația în care partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune solicită anularea contractului respectiv.
În cazul leziunii, art. 1223 alin. (1) C. civil instituie un termen special de prescripție extinctivă, anume termenul de un an de la data încheierii contractului, indiferent dacă s-ar putea solicita anularea sau reducerea (majorarea) uneia dintre obligații.
De asemenea, prin derogare de la regulă stabilită de art. 1249 alin (2) teza a II-a C. civ. în ceea ce privește invocarea nulității relative pe cale de excepție, art. 1223 alin. (2) C. civ. prevede că „anulabilitatea contractului pentru leziune, nu poate să fie opusă pe cale de excepție când dreptul la acțiune este prescris”.
Capitolul 6. PRACTICĂ JUDICIARĂ
În prezentul capitol, se va prezenta o speță care evidențiază importanța consimțământului la încheierea actului juridic civil, o aplicație practică specifică subiectului tratat în această lucrare de licență.
APLICATIE PRACTICĂ
SPEȚĂ
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3092/2013 Dosar nr. 52818/3/2010
Ședința publică din 8 octombrie 2013
Asupra recursului de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 1184 din 10 iunie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea completată formulată de reclamanta K.E., în contradictoriu cu pârâții G.S.M.R. și G.S.F., a anulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 834 din 07 aprilie 2008 de BNP V.B., a obligat pârâții să restituie reclamantei prețul de 210.000 euro în echivalent lei la data plății, obligându-i totodată și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 21.916 RON.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, reclamanta a cumpărat, prin contractul autentificat sub nr. 84 din 07 aprilie 2008 la BNP V.B., un teren intravilan din orașul V., sat P., județul Ilfov, tarlaua 18, parcela 404, împreună cu cota de 87,5 mp din drumul de acces de la pârâții G.S.M.R. și G.S.F., care, la rândul lor, îl cumpăraseră în anul 2003 de la soții H.A.C. și H.M., aceștia dobândindu-l de la G.G. și G.M.C.A., care au stăpânit terenul în baza titlului de proprietate nr. 43307 din 14 iunie 1999 emis în baza Legii nr. 18/1991.
Acest titlu de proprietate al primului proprietar, emis conform Legii nr. 18/1991, a fost contestat, împreună cu alte titluri, de către o terță persoană – S.I.M., care pretinde că este îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate, în cadrul dosarului nr. 9169/42/2006 al Judecătoriei Buftea, solicitându-se anularea titlului emis pe numele primului vânzător – G.G. și G.M.C.A.
Dosarul nr. 9169/42/2006 al Judecătoriei Buftea se află în curs de soluționare, ca urmare a casării cu trimitere dispusă prin Decizia civilă nr. 56 din 13 ianuarie 2009 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, litigiul fiind introdus pe rolul instanțelor în anul 2006, anterior contractului în cauză.
Tribunalul a apreciat că, deși pârâții vânzători nu sunt direct implicați în procesul aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, totuși, calitatea bunului de a nu face obiectul niciunui litigiu a fost hotărâtoare pentru cumpărători la data achiziției, aspect care reiese din împrejurarea că această chestiune a făcut obiectul unei clauze distincte a contractului prin care vânzătorii își asumau răspunderea pentru inexistența litigiului, de unde rezultă că și aceștia cunoșteau sau trebuiau să cunoască importanța acestei împrejurări pentru cumpărători.
Reținând caracterul determinant pentru încheierea contractului al elementului asupra căruia reclamanta s-a aflat în eroare – existența unui litigiu privitor la teren și, prin urmare, faptul că exercițiul acțiunii în anulare pentru eroare nu este abuziv, că acțiunea a fost introdusă în termenul de prescripție și de către persoana vătămată prin eroare, în temeiul art. 953 – 954 C. civ., a fost admisă cererea, anulat contractul și obligați pârâții să restituie reclamantei prețul primit.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții G.S.M.R. și G.S.F. criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de Familie, prin Decizia civilă nr. 334/A din 1 octombrie 2012 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâții G.S.M.R. și G.S.F.
Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a instituției nulității relative, respectiv a erorii viciu de consimțământ, apreciind că cele două condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic civil să aibă valoare de viciu de consimțământ se regăsesc în prezenta cauză. Respectiv elementul asupra căruia a căzut falsa reprezentare – caracterul terenului obiect al vânzării de a nu fi obiect al unui litigiu – a fost determinant pentru încheierea actului, apelanta subliniind de la momentul promovării acțiunii că dacă ar fi cunoscut existența litigiului nu ar fi încheiat actul și cum vânzarea este un act bilateral apelanții știau că elementul afectat de nulitate relativă este hotărâtor pentru încheierea convenției.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâții G.S.F. și G.S.M.R. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului și schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Criticile aduse deciziei atacate se referă în esență la faptul că, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce privește tardivitatea formulării cererii completatoare, sens în care, recurenții apreciază că au fost încălcate dispozițiile art. 132 C. proc. civ. și principiul respectării dreptului la apărare.
În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că, s-a reținut de către instanțele anterioare faptul că eroarea asupra substanței obiectului convenției atrage nulitatea actului, în condițiile art. 954 alin. (1) C. civ., în cauză, făcându-se o greșită aplicare a acestor dispoziții legale, prin reținerea ca motiv de nulitate a caracterului de bun litigios al imobilului ce face obiectul contractului încheiat între părți.
Tot în susținerea acestui motiv de recurs, recurenții apreciază că lipsa calității de proprietar a vânzătorului la data încheierii actului și nu existența unui litigiu, ca în speța de față, este considerată de doctrină și jurisprudență, în mod constant, eroare viciu de consimțământ.
În acest sens, consideră că în cauză nu a operat eroarea viciu de consimțământ, întrucât, la data încheierii actului, a sesizării instanței, ca de altfel nici în prezent, titlul recurenților nu este desființat și nici măcar contestat, aceștia având calitatea de proprietari ai imobilului vândut către reclamantă, nefiind altcineva proprietarul lucrului vândut, astfel că, nu poate fi vorba de eroare viciu de consimțământ.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate urmând ca recursul declarat de pârâții G.S.F. și G.S.M.R. să fie respins, pentru următoarele considerente:
Prima critică face trimitere la motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea este nelegală dacă încalcă formele procedurale prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că instanța de apel nu a reținut tardivitatea formulării cererii completatoare, fiind încălcate dispozițiile art. 132 C. proc. civ. și principiul respectării dreptului la apărare, critică care, însă nu poate fi reținută întrucât această excepție nu a fost invocată, în condițiile art. 115 și 132 C. proc. civ., astfel că, nu va mai putea fi invocată în cursul judecății, afară de excepțiile de ordine publică, potrivit art. 136 C. proc. civ.
Această excepție a fost corect soluționată de instanța de apel, având în vedere că, pârâții nu au invocat tardivitatea completării cererii introductive de instanță la termenul din 27 mai 2011, în condițiile art. 132 C. proc. civ., iar față de caracterul dispozitiv al normei cuprinse în art. 132 alin. (1) C. proc. civ., privitoare la momentul până la care reclamanta își putea modifica cererea, apelanții aveau posibilitatea să invoce încălcarea ei până la prima zi de înfățișare ce a urmat săvârșirii neregularității.
În acest sens s-a reținut din practicaua sentinței apelate că apelanții nu au invocat tardivitatea completării acțiunii, astfel că aceștia nu mai pot invoca pe calea apelului sau a recursului această excepție, intervenind sancțiunea decăderii, astfel că, în cauză nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare pe acest aspect.
Prin al doilea motiv de recurs, recurenții au invocat faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În sprijinul acestui motiv, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții s-au referit la încălcarea prevederilor art. 954 alin. (1) C. civ.
Critica este nefondată, întrucât, în speță este vorba despre error in substantiam, constând în faptul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 834/2008, reclamanta s-a aflat în eroare cu privire la existența litigiului asupra terenului ce face obiectul contractului, iar recurenții și-au asumat, pe propria răspundere, garanția inexistenței vreunui litigiu, aspect care a determinat-o pe reclamantă să cumpere terenul în cauză.
Astfel, eroarea viciu de consimțământ în prezenta cauză a constituit-o falsa reprezentare a realității cu privire la calitățile substanțiale ale obiectului contractului de vânzare, respectiv ca terenul să nu fie obiect al vreunui litigiu, iar substanța obiectului actului este constituită din calitățile în lipsa cărora cumpărătoarea n-ar fi făcut contractul dacă ar fi cunoscut această lipsă, fiindcă la încheierea convenției reclamanta a avut în vedere calitatea terenului de a nu fi obiect al vreunui litigiu și a reprezentat condiția esențială a declarației de voință consemnată expres în contract și asupra căreia pârâții au garantat.
În acest context, se reține că cele două instanțe au făcut o corectă aplicare a instituției nulității relative respectiv a erorii viciu de consimțământ, apreciind că cele două condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic civil să aibă valoare de viciu de consimțământ se regăsesc în prezenta cauză, respectiv elementul asupra căruia a căzut falsa reprezentare – caracterul terenului obiect al vânzării de a nu fi obiect al unui litigiu – a fost determinant pentru încheierea actului, reclamanta menționând că dacă ar fi cunoscut existența litigiului nu ar fi încheiat actul, în acest sens, părțile formulând o clauză distinctă în contract, prin care vânzătorii și-au asumat răspunderea pentru inexistența litigiului.
Așa fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâții G.S.F. și G.S.M.R. va fi respins ca nefondat, iar în temeiul art. 274 din același cod, recurenții vor fi obligați, în solidar să-i achite intimatei-reclamante K.E. suma de 6.750 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții G.S.F. și G.S.M.R. împotriva Deciziei civile nr. 334/A din 1 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă recurenții-pârâți G.S.F. și G.S.M.R. să-i achite intimatei-reclamante K.E. suma de 6.750 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2013.
Capitolul 7. Concluzii
Această lucrarea a început cu o introducere scurtă în care s-a încercat justificarea interesul pentru acest subiect. Cercetarea acestei teme s-a bazat pe studierea unui material doctrinar al unor cercetători români și străini și precum și un normativ și practic în domeniu.
Capitolul I al prezentei lucrări, este alcătuit din 2 subcapitole în cadrul cărora s-a urmărit prezentarea condițiilor actului juridic civil și în același timp precizând elementele de noutate din NCC și anume acea precizare prin care se reglementează principiul libertății de a contracta, precum și pe cel al bunei-credințe atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării acestuia, fără a fi posibilă instituirea unor clauze de exonerare sau de limitare a unei asemenea atitudini de loialitate și obligații de bună-credință. În cel de-al doilea sub capitol am urmărit realizarea unei scurte prezentări a fiecărei din condițiilor actului juridic civil, concluzionând că aceste condiții de validitate reprezintă elementele esențiale fără de care un act juridic civil nu poate exista, de asemenea și cerințele pe care fiecare din aceste elemente trebuie să le îndeplinească.
În următorul capitol s-a prezentat consimțământul prin aspecte generale, precizănd ceea ce se întelege prin consimțământ și anume se înțelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil, mai exact reprezintă exprimarea dorinței individuale a fiecăreia dintre părți de a încheia actul juridic respectiv. Pentru a fi valabil și pentru a dobândi valoare juridică, consimțământul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice și să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
În capitolul 3 s-a urmărit corelație dintre consimțământ și voința juridică, am relevat astfel importanța pe care voința umană o are în aproape orice domeniu al vieții sociale sau individuale, de aceea am abordat problematica, pentru început, din punctul de vedere al psihologiei, singura în măsură să explice mecanismele interne care stau la baza formării voinței umane. Psihologia consideră voința un sistem al formelor și mecanismelor de reglare autoreglare, a cărui rol este de a optimiza comportamentele orientate spre atingerea unui anumit obiectiv cu valoare adaptativă. În continuare, s-au prezentat principiile: principiul autonomiei de voință și principiul voinței reale și în final structura voinței.
S-a arătat că voința juridică nu reprezintă altceva decât o atitudine manifestă a subiectului de drept de a participa la încheierea actelor juridice civile, în al cărui conținut sunt incluse și elementele interne care au determinat luare deciziei de a avea o asemenea conduită. Corelația dintre voință și act juridic este una de la cauză la efect, întrucât voința juridică exteriorizată este motorul care pune în mișcare un întreg complex de procese volitive și intelective care generează actul juridic, dacă scopul clar al acesteia este acela de a produce efecte juridice. În acest context, am tratat noțiunea de act juridic și rolul primordial al voinței individuale în formarea acestuia.
Am ajuns la concluzia că voința juridică este un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic, cât și din punct de vedere juridic. Sub aspect juridic, voința este complexă, deoarece reunește în structura sa două elemente esențiale și anume: consimțământul și cauza (scopul)..
Cpitolul 4 este consacrat analizei condițiilor de valabilitate ale consimțământului, precizând aspecte introductive, iar apoi cerințile esențiale consimțământului, și anume să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice și să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ, urmând ca în următorul capitol să fie descrise în detaliu fiecare viciu de consimțământ.
Astfel in cel de al 5 –lea capitol sunt prezentate viciile de consimțămînt respectiv, eroare, violență, dol și leziune. Cerința ca manifestarea de voință să fie neviciată reprezintă o necesitate juridică, însă și o garanție a respectării principiului libertății de încheiere a actelor juridice civile, deoarece încheierea actului juridic civil trebuie să fie consecința unei atitudini volitive liber și conștient exprimată.
În literatura de specialitate sintagma „vicii de consimțământ” desemnează situațiile în care voința juridică a subiectului de drept este alterată și nu poate fi considerată juridic ca și consimțământ valabil exprimat. În cadrul analizei procesului psihologic de formare a voinței juridice, am arătat că luarea hotărârii de a încheia un act juridic este precedată de un proces psihic complex deliberativ și decizional, pe parcursul căruia persoana își reprezintă consecințele acțiunilor sale, cu avantajele și dezavantajele care pot apărea, întrucât hotărârea orientează actul voluntar spre atingerea scopului și satisfacerea nevoii.
Însă, atunci când voința persoanei participante la încheierea actelor juridice civile este alterată pe parcursul formării voinței interne și aceasta se formează, fie având în vedere o falsă reprezentare a mijloacelor prin intermediul cărora subiectul de drept își poate atinge scopurile (eroarea și dolul), fie prin constrângerea subiectului de drept la o atitudine manifestată în discordanță cu interesele sale de natură juridică civilă, dar determinată de salvgardarea unor interese superioare, pe care nu le poate ocroti de o altă manieră (violența), suntem în prezența acestor vicii de consimțământ.
Din punct de vedere juridic, modurile prin care voința subiectului de drept este alterată și prin urmare nu valorează consimțământ valabil exprimat sunt prevăzute Noul Cod civil.
Alături de eroare, violență și dol, s-a a tratat și leziunea – viciu de consimțământ, aplicată pentru anumite acte juridice și pentru anumite persoane fizice, dar asupra existenței acestui din urmă viciu de consimțământ există controverse în a fi sau nu fi considerat caz de viciere al consimțământului. În final, am încercat explicarea apariției și a impactului viciilor de consimțământ asupra activității umane, juridice, în speță, prin prisma psihologiei.
Ceea ce interesează în acest demers este faptul că actul juridic, ca atitudine liberă și conștientă umană este asimilat, din punct de vedere psihologic, conduitei. În continuare, cele patru vicii de consimțământ sunt tratate distinct, fiecăruia dintre acestea fiindui consacrat un subcapitol.
Cerința ca manifestarea de voință să fie neviciată reprezintă o necesitate juridică, dar și o garanție a respectării principiului libertății de încheiere a actelor juridice civile și al principiului de drept ce consacră egalitatea juridică a părților raportului juridic civil, deoarece încheierea actului juridic civil trebuie să fie consecința unei atitudini volitive liber și conștient exprimată. Când voința persoanei participante la încheierea actelor juridice civile este alterată pe parcursul formării voinței interne și aceasta se formează, fie având în vedere o falsă reprezentare a mijloacelor prin intermediul cărora subiectul de drept își poate atinge scopurile (eroarea și dolul), fie prin constrângerea subiectului de drept la o atitudine manifestată în discordanță cu interesele sale de natură juridică civilă, dar determinată de salvgardarea unor interese superioare, pe care nu le poate ocroti de o altă manieră (violența), suntem în prezența viciilor de consimțământ. Alături de eroare, violență și dol, am tratat și leziunea, aplicată pentru anumite acte juridice și pentru anumite persoane fizice, dar asupra existenței acestui din urmă viciu de consimțământ există controverse în a fi sau nu fi considerat caz de viciere al consimțământului.
Ultimul capitol al acestei lucrări prezintă o aplicație practică a teoriei prezentate pe parcursul lucrării.
În urma realizării acestei lucrări este important de reținut că mecanismul de formare al consimțământului se găsește întro legătură indisolubilă cu ultima etapă de formare a voinței juridice, atunci când aceasta îmbracă valențe juridice. Prin exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic, hotărâre care esre deja formată, are loc un act de fixare a acesteia prin receptarea sa de către cel căruia i se adresează. Prin urmare, considerăm că despre consimțământ se poate vorbi atât în actele unilaterale, cât și în cele bilaterale, deoarece semnificația intrinsecă a acestui element al actului juridic este aceiași, ea având legătură cu voința subiectului de drept și nu cu felul actului juridic a cărui parte se dorește a fi.
În consecință, invetsigațiile făcute prin acets studiu au încercat să releve imprtanța libertății voinței persoanei la încheierea actului juridic civil și a necesității ca ea să fie neafectată de un viciu de consimțământ, în idea în care în circuitul civil se confruntă cu două tendințe contradictorii de evoluție, pe de o parte, o înfrânare a principiului autonomiei de voință prin proliferarea contractelor de adeziune și assimilate acestora, iar pe de altă parte, tendința de a conferi elementului subiectiv valente suverane sau a conferi voinței juridice puterea de a crea dreptul, depășind limiteledreptului subiectiv.
BIBLIOGRAFIE:
1. I. Albu, Drept civil. Contractul și răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj – Napoca
2. G. Boroi, Carla Alexandra Anghelescu; Curs de drept civil – parte generala, Editura Hamangiu 2011
3. C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu; Tratat de drept civil, vol. II, Editura C.H. Beck 2008
4 Tr. Ionascu si alții, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, p. 206)
5. C. Munteanu, O. Ungureanu; Drept civil – parte generala, Editura Universitatii ,,Lucian Blaga’ din Sibiu 2011
6. M. Mureșan, Dicționar de Drept Civil, Editura Cordial Lex, 2009,
7. S. Neculaescu, L. Mocanu, G. Gheorghiu, I. Genoiu, A. Tutuianu, Institutii de drept civil, Universul Juridic, Bucuresti 2012
8 . L. Pop, Tratat de drept civil – Obligațiile – vol. II, Editura Universul Juridic, 2009,
9. T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968, p. 54-55;
10. I. Reghini, S. Diaconescu, P.Vasilescu; Introducere in dreptul civil, Ed. Hamngiu, 2013
11. I. Rucăreanu, Viciile de consimțământ, în Tratat de drept civil, vol. I, Teoria generală, Ed. Academiei, București, 1967
12. B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations. II. Contrat, Ed. Litec, Paris, 1989
13. C. T. Ungureanu, Drept cvil parte generală. Persoanele, Editura Hamangiu 2011, p. 148
14.. O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ed. a VI-a, Ed. Rosetti, București, 2002,
15.. P. Vasilescu, Manifestări de voință nonjuridice, P.R. Supliment la nr. 1/2003
16. *** – Trib. Bucuresti, s. a IV-a civ., dec. nr. 499/1997, in C.P.J.C. 1993-1997,
*** – C.A. Bucuresti, s.com., dec. Nr. 1090/1998, in C.P.J. in materie comerciala 1993-1998, p. 199
18. *** – Jurisprundenta – Trib. Suprem, s. civ. Dec. nr. 1426/1979, in C.D. 1979, P. 125; c.s.j., s.civ., dec. NR. 1160/1992, in Probleme de drept 1990-1992
19. *** – C.A. Brasov, dec. Civ. Nr. 374/R/1995, in C.P.J.C. 1994-1998,
20.. *** Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009
21. *** – Noul Cod civil
22. *** – http://legeaz.net/spete-civil/anularea-contractului-de-vanzare-cumparare-pe-292-2011
23. A. G. Nicolae, M. Uliescu, Instituții de drept civil în noul Cod civil, București 2010
24. *** DECRET NUMAR: 31 DIN 30/01/54 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice
25. *** just. Ro
26. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. III, București, 1926, p. 11-12
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consimtamantul Conditie de Fond a Actului Juridic Civil (ID: 112363)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.